MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU SÂMBĂTĂ 26 OCTOMBRIE 2019

PARTEA A DOUA

Decese

·         306: Martiriul Sfantului Mare Mucenic Dimitrie, izvorâtorul de Mir. Sfântul Dumitru de la Tesalonic / Salonic, a fost un martir creștin, sfânt militar, care a trăit în vremea împăraților Maximian si Diocletian  în cetatea Tesalonic din Imperiul Bizantin, astazi in Grecia. Este venerat ca fiind unul dintre cei mai mari sfinți militari, atât în Biserica Ortodoxă, cât și în Biserica Catolică de rit bizantin și de rit roman si se se sărbătorește la data de 26 octombrie.

·         899: A murit regele anglo-saxon Alfred cel Mare  (n.cca 849), rege al regatului Wessex, din  871  pană la moartea sa. A reorganizat  armata, justiția și educația si a inființat  școli unde se putea  învăța latina, engleza, călăria și vânătoarea cu soimi. Din ordinul său, se înceape o Cronică anglo-saxonă, unde sunt notate anual principalele evenimente. El însuși a fost scriitor și traducător si  a tradus Istoria ecleziastică de Beda ,Istoria universală de Orosius, Regula pastorală  a lui Grigorie cel Mare si Mângâierile filozofiei de Boetius.

·         1580: Ana de Austria, a patra soție a regelui Filip al II-lea al Spaniei (n. 1549)

·         1737: Rinaldo d'Este (26 aprilie 1655 – 26 octombrie 1737) a fost Duce de Modena și Reggio din 1695 până la moartea sa. A fost succedat de fiul său.

Născut la Palatul Ducal din Modena, a fost singurul fiu din cea de-a treia căsătorie a lui Francesco I d'Este, Duce de Modena. Mama lui a fost Lucrezia Barberini, fiica lui Taddeo Barberini și Anna Colonna.

Creat cardinal în 1686, el a părăsit cariera ecleziastică în 1694 pentru a-i succeda ca duce nepotului său, Francesco al II-lea. S-a căsătorit cu Prințesa Charlotte Felicitas de Brunswick-Lüneburg (1671–1710), fiica cea mare a lui Johann Friedrich, Duce de Brunswick-Lüneburg. A sperat că această căsătorie cu o prințesă germană i-ar oferi sprijinul de la diverse case regale germane, inclusiv al Habsburgilor, care erau rude de sânge cu soția sa.

Rinaldo s-a căsătorit cu Charlotte la Modena la 11 februarie 1696. În ciuda problemelor financiare ale Modenei, nunta a fost extravagantă. S-a comandat artistului Marcantonio Franceschini să picteze o cameră, Salone d'onore la palatul ducal în onoarea acestei căsătorii.

Charlotte a murit la palatul ducal din Modena după nașterea celui de-al șaptelea copil, o fiică, în septembrie 1710. De asemenea, copilul a murit.

Prima acțiune a lui Rinaldo în calitate de Duce a fost să reducă prețul la cereale și să îmbunătățească condițiile de viață ale țăranilor.

La izbucnirea Războiul Succesiunii Spaniole (1702), el a declarat neutralitatea, dar acest lucru nu a împiedicat trupele franceze să captureze Modena. Ducele a fost forțat să plece la Bologna. În 1707, după un lung asediu, la care Rinaldo a luat parte, trupele germane au alungat pe francezi din capitala sa. În tratatul de pace rezultat, Rinaldo a dobândit ducatul de Mirandola, dar a pierdut Comacchio. În 1721, el a încercat să stabilească relații mai prietenoase cu Franța, prin căsătoria fiului său Francesco cu Charlotte Aglae d'Orléans, fiica lui Philippe d'Orléans, Duce de Orléans, regentul Franței în timpul minoratului regelui Ludovic al XV-lea.

Charlotte Aglaé a primit o zestre imensă de 1,8 milioane de livre, din care jumătate a fost contribuția în numele tânărului rege Ludovic al XV-lea. Din țara sa adoptivă, Charlotte Aglaé a primit un trusou format din diamante și portrete cu viitorul ei soț. Cu toate acestea, mariajul s-a dovedit problematic, în principal din cauza comportamentului imoral al noii sale nore. Pentru a păstra pacea la curte, Rinaldo a trebuit să le construiască lor o reședință separată la Rivalta.

De asemenea, a eșuat în încercarea de a obține Ducat de Parma prin căsătoria fiicei sale, Enrichetta, cu Antonio Farnese, Duce de Parma. În cazul în care ducele murea fără moștenitori, Elisabeta Farnese, regina Spaniei, a achiziționat ducatul pentru fiul ei, Carlos al Spaniei, un membru al Casei de Bourbon.

Rinaldo a fost succedat de fiul său Francesco.

Descendenți:

1. Benedetta Maria Ernesta d'Este (18 august 1697–16 septembrie 1777) a murit celibatară;
2. Francesco d'Este (2 iulie 1698–22 februarie 1780) viitorul Duce de Modena; s-a căsătorit cu Charlotte Aglaé d'Orléans și a avut copii;
3. Amalia Giuseppina d'Este (28 iulie 1699–5 iulie 1778) s-a căsătorit cu marchizul de Villeneuf, nu a avut copii;
4. Gian Federico d'Este (1 septembrie 1700–24 aprilie 1727)
5. Enrichetta d'Este (27 mai 1702–30 ianuarie 1777) s-a căsătorit cu Antonio Farnese, Duce de Parma cu care nu a avut copii; s-a căsătorit cu Leopold, Landgraf de Hesse-Darmstadt, cu care a avut copii
6. Clemente d'Este (20 aprilie 1708–23 aprilie 1708) a murit la 3 zile
7. X d'Este (septembrie 1710), a murit la naștere
8. Rinaldo de Reggio, Cavaler de Reggio.

Rinaldo

Duce de Modena

Părinți Francesco I d'Este, Duce de Modena Lucrezia Barberini[*]  Frați și surori Almerico d'Este[*] Alfonso al IV-lea d'Este, Duce de Modena Eleonora d'Este[*] Maria d'Este[*] Isabella d'Este, Duchess of Parma[*]  Căsătorit cu Charlotte de Brunswick-Lüneburg Copii Francesco, Duce de Modena Enrichetta, Ducesă de Parma

·         1764: William Hogarth (n. 10 noiembrie 1697, Londra/West Smithfield - d. 25 octombrie 1764, Londra) a fost un pictor și grafician englez, autor de gravuri și stampe satirice și ilustrator de cărți, precursor al caricaturii moderne.

William Hogarth s-a născut la 10 noiembrie 1697 în cartierul West Smithfield din Londra. Tatăl lui, Richard Hogarth, învățător cu venituri modeste, sfârșește prin a fi aruncat în închisoare, pentru că nu își poate plăti datoriile. În apropierea închisorii, pe terenuri special destinate acestui scop, locuiesc familiile deținuților. După ce tatăl său își ispășește pedeapsa, familia se mută, iar William intră în atelierul unui gravor-aurar, pe nume Ellis Gamble. Aici învață arta decorativă și și capătă îndemânare în tehnica gravurii. În 1720 își deschide propriul său atelier. Încă de atunci se opune curentului neoclasicist reprezentat de arhitectul William Kent și execută gravuri originale cu satiră la adresa vieții artiștilor, politicienilor și bancherilor. În același timp realizează ilustrații de carte, pentru operele lui William King, Charles Gildon și Aubrey de la Motraye, dar nu renunță la ambiția de a picta. Pentru aceasta se înscrie la academia înființată de Louis Chéron și John Vanderbank. Intră în contact cu mediul pictorilor londonezi, dar nu este mulțumit de sistemul clasic de educație și, în anul 1725 se transferă în atelierul lui James Thornhill.

Prima aventură a lui Hudibras, 1726 - Gravură

O prietenie adâncă se va lega între maestru, familia acestuia și ucenic. Tânărul pictor se va certa însă în scurtă vreme cu maestrul său. În primăvara anului 1729 o răpește pe fiica lui Thornhill, Jane, în vârstă de 19 ani, cu care se căsătorește în secret. Tânăra pereche se stabilește în South Lamberth. Abia după un an socrul îl va ierta și-l va accepta ca ginere.

În primele tablouri ale lui Hogarth, create între anii 1725-1728, domină satira socială și o tematică legată de teatru. În 1729 este solicitat să decoreze noile Spring Gardens, cunoscute mai târziu sub numele de Grădinile "Vauxhall". După terminarea lucrărilor (în anul 1732), artistul primește - în semn de recunoaștere - dreptul viager de a intra în Spring Gardens fără să plătească, însoțit de un număr de până la șase invitați. Saloanele londoneze se deschid în fața artistului. Realizează portrete de familie și inițiază un nou gen de pictură, cunoscut sub numele de "conversation piece", care asociază elemente specifice portretului cu scene de viață și peisaje.

Seducerea: înainte, 1731

Hogarth se angajează în diverse activități, participă în mod activ la viața socială, politică și culturală. În anul 1734 intră în conflict cu William Kent și grupul adepților unei estetici "neopalladine", bazate pe lucrările teoretice ale arhitectului italian Andrea Palladio (1508-1580), susținuți de contele Burlington, important mecena al artelor și literaturii. Hogarth critică caracterul pretențios al artei "clasicizante", fapt care se reflectă defavorabil asupra lui, fiind îndepărtat din cercurile londoneze influente, e drept, nu pentru multă vreme. Reușește să vândă în condiții avantajoase gravuri executate după ciclurile de tablouri intitulate "Cariera unui destrăbălat" (1733) și "Căsătoria la modă" (1745). La începutul secolului al XVIII-lea, în Anglia nu exista noțiunea de apărare a dreptului de autor. Hogarth prezintă un proiect de lege - numită mai târziu "legea lui Hogarth" - menită să-i protejeze pe gravori, care va primi aprobarea regelui George II pe 15 mai 1736.

Seducerea: după aceea, 1731

În anul 1743, Hogarth pleacă la Paris. Aici descoperă că pictura franceză este cu mult mai avansată decât cea engleză, manifestându-și admirația pentru creațiile lui François Boucher (1703-1770). Hogarth se consacră redactării unui tratat despre pictură, "The Analysis of Beauty" ("Analiza Frumosului"), care apare la Londra în anul 1753 și este tradusă curând în germană și italiană. În anul 1757, Academia Imperială de la Augsburg (Imperiul Austriac) îl primește membru de onoare. Tot în aceeași perioadă este recunoscut oficial și în Anglia, Hogarth primește funcția de prim-pictor al curții regale, "supraintendent al tuturor operelor aflate în proprietatea Majestății Sale".

Deși înaintat în vârstă, continuă să creeze. În anul 1760, pictează "Alegerile", un ciclu de patru tablouri satirice. În 1763 suferă un atac de apoplexie, după care nu se mai reface complet. Pe 25 octombrie 1764, deși foarte bolnav, mai găsește puterea să răspundă la o scrisoare pe care o primise din America de la Benjamin Franklin. Moare două ore mai târziu. Inscripția de pe piatra mormântului din Chiswick a fost scrisă de prietenul său, renumitul actor David Garrick.

Mica vânzătoare de creveţi, 1740

La baza creației lui Hogarth se află experiența personală, iar problemele sociale și politice îi oferă un bogat material pentru scenele sale satirice. În cadrul lor, temperamentul lui Hogarth își găsește expresia pe deplin. Umorul și ironia mușcătoare reprezintă armele preferate ale artistului, care prezintă imaginea societății contemporane lui. Hogarth se lasă purtat de imaginație nu numai în alegerea temelor, dar și în elaborarea lor. În portrete, impresionează spontaneitatea proaspătă a pensulei și aspectul de schiță al personajelor. Dezinvoltura execuției nu scade cu nimic forța de expresie. Minunata Mică vânzătoare de creveți ("The Shrimp Girl", 1740), pe bună dreptate considerată de pictorul impresionist Whistler ca o operă inovatoare, precursoare a unei noi direcții, este ceva mai mult decât simplul portret al unei tinere femei. Pânza reprezintă cu adevărat întruparea vitalității, forței, energiei și bucuriei vieții. Portretele de acest gen ale lui Hogarth amintesc de creațiile lui Frans Hals. Cu mijloace artistice economice, Hogarth reușește să redea cu măiestrie mimica și sentimentele și, prin urmare, caracterul personajelor portretizate. Caracterul desăvârșit al tabloului este completat de cromatica armonioasă a compoziției. Petele de culoare modelează și înviorează fizionomia, conferindu-i în același timp și o carnație extraordinar de reală.

Cariera unui destrăbălat

"Cariera unui destrăbălat" ("A Rake's Progress", 1733-1735), serie de opt tablouri denumită și Viața unui risipitor, reprezintă una dintre cele mai impresionante realizări ale lui Hogarth. Ca sursă de inspirație s-a servit probabil de opera "Vite del lascio", publicată în Italia în secolele XVI și XVII sau poate de o comedie a lui Henry Fielding. Ciclul are forma unei povestiri impregnată de ironie și glumă, care surprinde prin adevărul ei vital.

• 

  Scena III: Într-o tavernă
 
• 

  Scena IV: Arestat pentru datorii
 
• 

  Scena VII: În închisoare
 
• 

  Scena VIII: Casa de nebuni

Decăderea morală a tânărului desfrânat este accentuată de schimbarea gradată a tehnicii. Trăsăturile de penel se accelerează și sunt parcă mai puțin îngrijite, iar atmosfera tablourilor este din ce în ce mai sumbră.

Comicul unei alegeri

"Comicul unei alegeri" ("The Humours of an Election", 1754-1755). În anul 1754, la Oxford, campania electorală se desfășoară într-o atmosferă de tensiune, situație care constituie pentru Hogarth un motiv de inspirație pentru ciclul "Comicul unei alegeri", cuprinzând un număr de patru tablouri cu scene satirice, care se remarcă prin neobișnuita bogăție narativă. Pe un spațiu relativ restrâns, Hogarth prezintă o mulțime de evenimente și personaje.

• 

  Banchetul preelectoral
 
• 

  Propagandă electorală
 
• 

  Votarea
 
• 

  Marşul triumfal al deputaţilor aleşi

Ciclul "Căsătorie la modă" ("Mariage-à-la-mode", 1744) cuprinde un număr de șase tablouri, care ilustrează dramele căsătoriilor încheiate doar din interes.

Căsătorie la modă: tête-à-tête

Creația lui Hogarth este o explozie care marchează momentul nașterii artei naționale engleze. Cu el începe secolul de aur al picturii britanice, care va dura până la jumătatea secolului al XIX-lea. Arta lui reflectă problemele epocii sale și își păstrează până în ziua de azi actualitatea și puternica expresivitate.

William Hogarth

William Hogarth, 1745

·         1806: 

John Graves Simcoe

John Graves Simcoe^[1] (n. 25 februarie 1752; d. 26 octombrie 1806) a fost primul locotenent-guvernator al Canadei de Sus (Haut-Canada). A fost fondatorul orașului Toronto, numit inițial York.

A contribuit la introducerea unor instituții, cum ar fi instanțele de judecată, procesul cu juriu, abolirea sclaviei, în Canada de Sus, cu mult timp înainte ca aceasta să fie abolită în restul Imperiului Britanic.

·         1817: Baronul Nikolaus Joseph von Jacquin (n. 16 februarie 1727, Leiden – d. 26 octombrie 1817, Viena) a fost un renumit botanist, chimist și medic austriac de origine franceză, fiind prim-autor în descrierea multor animale, ciuperci și plante. Abrevierea numelui său în cărți științifice este în domeniul botanicii și micologiei Jacq., în cel al zoologiei Jacquin.

Nikolaus a provenit dintr-o familie aristocrată franceză (al cărui titlu nu a fost prevalat în Sfântul Imperiu Roman, de abia Nikolaus a obținut titlul de baron pentru țările Imperiului Hasburgic) care s-a mutat în Olanda, în ultimul sfert al secolului al XVII-lea. El a fost fiul lui Claudius Nikolaus (1694-1743), proprietarul unei manufacturi de pânză și catifea în Leiden și al soției lui, Elisabeth Maria von Heyningen († 1755) din Delft. A avut un frate, Johann Jakob, farmacist († 1768) și o soră, Marie Agathe.

Viitorul savant a fost căsătorit cu Catharina († 1791), fiica consilierului guvernamental imperial la Viena Johann Heinrich Schreibers. Soții au avut mai mulți copii, printre care au fost Joseph Franz (n. 7. februarie 1766, Schemnitz – d. 26 octombrie 1839, Viena), cunoscut medic precum de asemenea profesor de botanică și chimie la Universitatea din Viena, Emil Gottfried (1767–1792) și sora lor Franziska (1769-1850), o pianistă talentată.^[12]

Compozitorul Wolfgang Amadeus Mozart a fost împrietenit strâns cu familia Jacquin. El a dedicat mai multe compoziții membrilor acestei familii, astfel lui Joseph Franz între altele canonul dublu pentru patru voci KV 228 (la care a adăugat, scris în limba engleză: „Don’t never forget your true and faithfull friend.“), precum și Mente ti lascio, o figlia (KV 513). Elevei sale Franziska i-a dedicat Kegelstatt-Trio (KV 498, trio muzical pentru pian, violă și clarinet) și sonata de pian în do-major pentru patru mâini, KV 521. Cel mai intensiv contact l-a întreținut cu Gottfried, căruia i-a dedicat mai multe opere, mai departe a publicat două compoziții sub numele acestuia (Als Luise die Briefe ihres ungetreuen Liebhabers verbrannte, KV 520 și Das Traumbild, KV 530).

Tatăl lui Nikolaus a fost inițial bogat ca proprietar unei manufacturi însemnate de pânză și catifea, dar a pierdut din cauza unor condiții nefavorabile pentru negoț cea mai mare parte a averii sale. Cu toate acestea, copilul a primit o educație cu grijă, părinții dorind să studieze odată teologia. După absolvirea liceului din Antwerpen (un liceu cunoscut pentru punerea punctului central în studiul clasiciștilor vechi greci și romani), a început ca pregătire cu un studiu universal la „Școala Înaltă” din Löwen (pe atunci Țările de Jos Austriece. Înapoiat, a început însă să studieze medicina la Universitatea din Leiden. În acest timp a făcut cunoștință cu naturalistul și prietenul precum fostul elev al lui Carl Linné, Laurens Theodorus Gronovius (în Germania: Gronow, n. 1 iunie 1730 – d. 8 august 1777), care a inițiat în tânărul Jacquin interesul pentru botanică, instruindu-l după metoda faimosului savant. Înfocat de științele naturale studentul s-a înscris și pentru botanica. După scurtă vreme a părăsit orașul său natal și s-a mutat la Paris, universitatea de acolo având un renume mai însemnat. Jacquin a avut acolo prilejul să studieze mai departe medicina, iar botanica la cunoscutul profesor Bernard de Jussieu.^[14]

Bustul lui Jacquin, Univ. Viena

În anul 1752, Jacquin a urmat invitații medicului celebru Gerhard van Swieten, unui prieten bun a părinților lui, la Viena. Acolo a terminat studiile și a început să practice ca chirurg. Dar marea dragoste a aparținut biologiei. Astfel a catalogat toate plantele în „grădina olandeză” a împăratului și împărătesei după sistemul Linné. Cu acest prilej a făcut cunoștință cu co-regentul Francisc I (în țările austriece împărăteasă a fost Maria Terezia, dar Francisc a fost împăratul Sfântului Imperiu Roman) care a fost entuziasmat de hărnicia și talentul lui.^[15] De acea, domnitorul l-a ales șef unei mari expediții austriece în Indiile Occidentale. Înainte de a părăsi continentul pe 7 ianuarie 1755 din portul Livorno, a făcut un ocol prin Franța de Sud de unde a trimis 17 lăzi pline cu zoofite și fosile la Viena. La Marseille a făcut cunoștință cu cunoscutul geograf și matematician francez Charles Marie de La Condamine și la Montpellier cu celebrul filozof francez Claude Adrien Helvétius. Timp de aproape cinci ani, savantul a vizitat Martinica, St. Eustache, Insula Sfântul Martin, Guadelupa, Sfântul Kitts, Curaçao, Hispaniola, Jamaica până la Cartagena și pe călătoria de întoarcere Cuba. În ziua de 17 iulie 1759, Jacquin s-a întors aducând multe plante medicinale, folositoare ( de exemplu cacao) și otrăvitoare, decorative, etc. acestei sfere precum 50 de lăzi cu rarități botanice și etnologice înapoi la Viena. Această călătorie a fost începutul multor altor expediții care lau făcut pionier al botanicii austriece. În 1760 a scris prima sa carte de reputație internațională, Enumeratio systematica plantarum quas in Insulis caribeis vicinaque Americes, care a inclus rezultatele cercetărilor sale precum descrieri și alocări în conformitate cu principiul lui Linné despre expediția sa în Caraibe. Aceasta, împreună cu lucrările Enumeratio Stirpium Plerarumque și Selectarum stirpium americanum historia cu 264 de table colorate, publicate în 1762 respectiv 1763, au fost decisive pentru reputația mare pe care le-au căpătat grădinile împărătești, cea de la Viena și în special cea de la Schönbrunn.^[14][16]

Pietre funerare pentru baronul Nikolaus von Jacquin, azi în grădina botanică din Viena

Pe 9 iunie 1763, Jacquin a fost numit de către Maria Terezia consilier imperial montan și pentru afaceri monetare (Münzrat) precum profesor de industrie minieră practică și chimie în Schemnitz. Apoi, în 1768, împărăteasa l-a numit profesor de botanică și chimie la Universitatea din Viena, un post care a fost legat cu funcția de director al grădinii botanice nou înființate la Rennweg (nume de stradă) precum cu supravegherea grădinii imperiale din Schönbrunn. Profesura în chimie a delegat-o fiului său Joseph Franz în 1797, predând de atunci încolo numai botanica. În anul 1809 a devenit rectorul universității.^[17]

În anul 1764, savantul a fost înnobilat pentru productivitatea și excepționalitatea muncii sale de împărăteasa Maria Terezia cu titlul austriac Edler von” iar în anul 1806, cavalerul a fost ridicat la rangul de baron austriac (Freiherr) prin cea mai înaltă rezoluție a împăratului Francisc I al Austriei la Viena. Titlul de baron era doar valabil pentru el și urmașii săi legali.^[18]

Jacquin a luat de la început parte activă la transformarea chimiei prin fizicianului și chimistului scoțian Joseph Black, apoi completată de Lavoisier. După ce Black a învățat că există de asemenea corpuri gazoase care nu fac parte al aerului atmosferic, dezvoltând cu farmacistul Meyer în Osnabrück o controversă stranie asupra cauzei statului blând și mușcător al varului, Jacquin a decis această controversă în 1769 prin lucrarea sa Examen chimicum doctrinae Meyerianae de acido pingui et Blackianae de aene fixo nes pectu calcis, în care a dovedit, că „aerul” dezvoltat de var este un acid absorbit de apă și dovedind ipoteza prin inventarea ingenioasă de instrumente pentru măsurarea de gaz și aplicarea lor.^[19]

Baronul Jacquin, prim-descriitor multor plante, ciuperci si animale care a întreținut o corespondență foarte copioasă cu Carl Linné între 1759 și 1778 (vezi sub „Legături externe”). El a scris aproape toate operele sale în limba latină, cauzat învățământului intensiv la liceul din Antwerpen precum studiilor sale suplementare în această limbă. Marele om de știință a murit de abia la vârsta de 90 de ani și a fost înmormântat în cimitirul Matzleinsdorf, astăzi parte acartierului X din Viena. Cimitirul este în prezent un parc (cu mormintele vechi). Pietrele funerare ale lui Jacquin au fost mutate la grădina botanică a universității capitalei.

Gyrocarpus americanus în Selectarum stirpium Americanarum

Jacquin a publicat cu sârguință. După primele sale lucrări importante Enumeratio systematica plantarum quas in Insulis caribeis vicinaque Americes și ilustrata Selectarum stirpium americanum historia mai sus numite care i-au adus renume internațional, mai sunt de menționat în special marile opere Hortus Botanicus Vindobonensis în 5 volume cu 300 de plăci colorate (1770-1776), Icones Plantarum Rariorum în 3 volume cu 648 de table colorate (1781-1793) și Collectanea ad botanicam, chemiam et historiam naturalem spectantia, în 4 volume, un suplement, cu 112 table colorate (1786-1796). Dar cea mai prestigioasă este Florae austriacae, sive plantarum selectarum (1773-1778), în 5 volume cu 450 de imagini ale lui Franz Anton von Scheidel, care este considerată una dintre cele mai frumoase cărți despre plantele sălbatice ale țărilor europene pe lângă Flora Danica (1648-1802, scrisă de mai mulți savanți danezi), Flora Londinensis a lui William Curtis (1775-1796) și Flora Graeca în 10 volume pe baza ilustrațiilor lui Ferdinand Lucas Bauer, publicată de James Edward Smith (7 volume,1806-1830) și John Lindley (3 volume, 1833-1840). Datorită valorii ei artistice și ediției de la început mici a fost vândută pe timpuri trecute rapid, fiind constată raritate la scurt timp după apariție. Astfel a devenit accesibilă doar pentru un cerc exclusiv de interesanți. Pentru cărturarii privați achiziția operei a însemnat o problemă financiară. În prezent, prețul pentru cele cinci volume este estimat de Christie’s din Londra la aproximativ CHF 50.000

Nikolaus Joseph von Jacquin

·         1854: Therese Charlotte Luise de Saxonia-Hildburghausen (Therese a Bavariei; 8 iulie 1792 - 26 octombrie 1854) a fost regină a Bavariei. Therese a fost fiica lui Frederic, Duce de Saxa-Altenburg și Ducesei Charlotte Georgine de Mecklenburg-Strelitz, fiica cea mare a lui Carol al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg-Strelitz.

Pantofii purtați de prințesa Tereza de Saxa-Hildburghausen la spectacolul "Scufiţa Roşie" la teatrul Hildburghausen, cca 1800, Muzeul Municipal Hildburghausen.

A fost botezată la 13 iulie 1792 și a primit numele împărătesei Maria Tereza a Austriei. Nașii ei au fost: bunica maternă, Friederike de Hesse-Darmstadt, Frederica Charlotte a Prusiei, Contesa Caroline de Zweibrücken, Louis I, Mare Duce de Baden și Frederick, Duce de York^[1], iar slujba a fost oficiată de episcopul Franz Ludwig von Erthal.

Prințesa a fost crescută la Schloss Hildburghausen împreună cu frații ei: Charlotte, Joseph, Luise, Georg, Friedrich și Eduard în credința luterană. Theresa a fost instruită în muzica clasică, literatura germană și limba franceză. A primit lecții de pictură de la pictorul curții Carl August Keßler și lecții de pian de la Johann Peter Heuschkel și Carl Maria von Weber.^[2]

În 1809 ea a fost una dintre posibilele mirese pentru Napoleon. La 12 octombrie 1810 la Munchen s-a căsătorit cu prințul moștenitor al Bavariei, Ludwig. Căsătoria a fost prima nuntă regală în Munchen din 1722. Festivitățile ocazionate de această căsătorie sunt la originea primului „Oktoberfest”^[3].

La 13 octombrie 1825, după decesul lui Maximilian I Iosif de Bavaria, Ludwig și Theresa au devenit regele și regina Bavariei. În timpul numeroaselor aventuri ale soțului ei, ea a suferit însă a tolerat infidelitățile regelui. Cu toate acestea, nu s-a abținut de la a-și demonstra dezaprobarea în mod discret, în 1831, ea a părăsit orașul în timpul uneia dintre aventurile lui și a plecat la Hildburghausen. Ea a respins strict asocierea cu amante.
Therese a fost o soție sensibilă, dedicată, fidelă. Ea a suferit când soțul ei a apărut în public ca un mare patron care își răsfață amanta regește. Pentru ziua ei de naștere, în 1847, Lola Montez a primit de la rege, pe lângă alte cadouri, o sumă de 40.000 de guldeni. Regina primea un venit anual de doar 12.000 de guldeni.^[4]

Adesea Therese îl înlocuia pe Ludwig în special în timpul călătoriilor sale numeroase și avea o oarecare influență politică. Era foarte populară și a fost considerată că reprezenta regina, soția și mama ideală. În 1946 când a început aventura cu nepopulara Lola Montez toată simpatia populației s-a îndreptat spre regină.^[5]

Therese a murit la 26 octombrie 1854, la vârsta de 62 de ani, de holeră, după ce a participat la Munchen, la un serviciu de mulțumire pentru sfârșitul epidemiei care a făcut 9000 de victime.

Therese și Ludwig au avut 9 copii:

• Maximilian (1811–1864), căsătorit cu Prințesa Maria a Prusiei (1825–1889); Rege al Bavariei între 1848-1864.
• Mathilde Caroline (1813–1862), căsătorită cu Ludwig al III-lea, Mare Duce de Hesse și de Rin (1806–1877)
• Otto (1815–1867), căsătorit cu Ducesa Amalie de Oldenburg (1818–1867); Rege al Greciei în perioada 1832-1862.
• Theodelinde, Prințesă a Bavariei (1816–1817)
• Luitpold (1821–1912), căsătorit cu Arhiducesa Auguste a Austriei (1825–1864); Prinț Regent al Bavariei (1886–1912).
• Adelgunde (1823–1914), căsătorită cu Francisc al V-lea, Duce de Modena (1819–1875).
• Hildegard (1825–1864), căsătorită cu Arhiducele Albert de Austria (1817–1895) Duce de Teschen
• Alexandra (1826–75).
• Adalbert (1828–1875), căsătorit cu Infanta Amelia Philippina a Spaniei (1834–1905)

Theresa de Saxa-Hildburghausen

Regină a Bavariei

Părinți Frederic, Duce de Saxa-Altenburg Ducesa Charlotte Georgine de Mecklenburg-Strelitz  Frați și surori Georg, Duce de Saxa-Altenburg Joseph, Duce de Saxa-Altenburg Prințul Eduard de Saxa-Altenburg Friedrich von Sachsen-Altenburg[*] Prințesa Charlotte de Saxa-Hildburghausen Prințesa Louise de Saxa-Hildburghausen  Căsătorită cu Ludovic I al Bavariei Copii Maximilian al II-lea al Bavariei Mathilde, Mare Ducesă de Hesse și de Rin Otto, rege al Greciei Prințesa Theodelinde a Bavariei Luitpold, Prinț Regent al Bavariei Arhiducesa Adelgunde de Austria-Este Arhiducesa Hildegard de Austria Prințesa Alexandra a Bavariei Prințul Adalbert al Bavariei

* 1862: Ducesa Marie Louise de Mecklenburg-Schwerin (germană Herzogin Marie Luise Friederike Alexandrine Elisabeth Charlotte Catherine Mecklenburg-Schwerin; 31 martie 1803 – 26 octombrie 1862) a fost fiica lui Frederic Louis, Mare Duce Ereditar de Mecklenburg-Schwerin și a soției acestuia, Marea Ducesă Elena Pavlovna a Rusiei. Prin căsătoria cu Georg, Duce de Saxa-Altenburg a devenit ducesă consort a ducatului de Saxa-Altenburg.

Marie Louise s-a născut la Ludwigslust, Mecklenburg-Schwerin, ca al doilea copil și prima fiică a lui Frederic Louis, Mare Duce Ereditar de Mecklenburg-Schwerin (1778–1819) și al soției sale, Marea Ducesă Elena Pavlovna a Rusiei.

Tatăl ei era fiul cel mare al lui Frederic Francisc I, Mare Duce de Mecklenburg și al Prințesei Louise de Saxa-Gotha-Altenburg iar mama ei era fiica Țarului Pavel I al Rusiei și al Sophiei Dorothea de Württemberg.

La 7 octombrie 1825, la Ludwigslust, Marie Louise s-a căsătorit cu Georg, Duce de Saxa-Altenburg (1796–1853), fiu al lui Frederic, Duce de Saxa-Altenburg și al Ducesei Charlotte Georgine de Mecklenburg-Strelitz.

Marie Louise și Georg au avut trei copii:

1. Ernst I, Duce de Saxa-Altenburg (n. Hildburghausen, 16 septembrie 1826 – d. Altenburg, 7 februarie 1908); căsătorit cu Prințesa Agnes de Anhalt-Dessau.
2. Prințul Albrecht Frederick August (n. Hildburghausen, 31 octombrie 1827 – d. Ludwigslust, 28 mai 1835).
3. Prințul Moritz de Saxa-Altenburg (n. Eisenberg, 24 octombrie 1829 – d. Arco, Italia, 13 mai 1907); căsătorit cu Prințesa Augusta de Saxa-Meiningen.

Ducesa Marie Louise de Mecklenburg-Schwerin

Ducesă consort de Saxa-Altenburg

Părinți Frederick Louis, Mare Duce Ereditar de Mecklenburg-Schwerin Marea Ducesă Elena Pavlovna a Rusiei  Frați și surori Paul Friedrich, Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin Ducesa Helen de Mecklenburg-Schwerin  Căsătorită cu Georg, Duce de Saxa-Altenburg Copii Ernst I Prințul Albrecht Frederick Prințul Moritz

·         1884: Ion Codru-Drăgușanu, scriitor român (n. 1817)

·         1890 - A încetat din viaţă scriitorul Carlo Collodi (Carlo Lorenzini), autorul romanului "Pinocchio" (n. 24 noiembrie 1826)

·         1902 a încetat din viaţă Ioan Raţiu (n.1828 Turda, jud.Cluj), om politic român, unul dintre întemeietorii Partidului Naţional Român din Transilvania şi preşedinte al acestuia 1892-1902. Ion Raţiu a iniţiat elaborarea "Memorandumului" din 1892, fiind conducătorul delegaţiei care a plecat la Viena să-l prezinte împăratului. Întemniţat în urma procesului intentat "memorandiştilor" de autorităţile maghiare.

·         1909: Itō Hirobumi, politician japonez, primul prim-ministru al Japoniei (n. 1841)
* 1909: Theodore Ayrault Dodge (n. 28 mai 1842,^[1][2][3] Pittsfield, SUA – d. 26 octombrie 1909,^[1][2][3] Paris, Franța) a fost un ofițer și istoric militar american. A luptat ca ofițer al Uniunii în Războiul Civil American. A realizat lucrări istorice despre Războiul Civil American și marii generali ai istoriei europene.

Născut în Pittsfield, Massachusetts, a primit o educație militară în Berlin și a studiat la University College London și la Universitatea din Heidelberg. Întors în Statele Unite în 1861, s-a înrolat imediat în armata de voluntari ai New York. Pe parcursul Războiului Civil American, a atins gradul de locotenent colonel, pierzându-și piciorul drept în bătălia de la Gettysburg. A servit în Departamentul de Război din 1864. În 1870 se retrage din armată cu rangul de maior. După retragere, a trăit în Boston până s-a mutat la Paris, unde a și murit. Este înmormântat la Cimitirul Național Arlington.

Lucrările sale despre Războiul Civil includ The Campaign of Chancellorsville (1881) and Bird's Eye View of the Civil War (1883). Între 1890 și 1907 a publicat 12 volume din a sa lucrare History of the Art of War: Alexander, Hannibal, Caesar, Gustavus Adolphus, Frederick the Great, Napoleon, deși volumele despre Frederic cel Mare nu au fost completate înainte de moartea sa. Lucrarea a fost împărțită în biografii individuale pentru publicațiile moderne.

Theodore Ayrault Dodge

·         1941: Arkadi Gaidar, autor rus (n. 1904)

·         1944: Prințesa Beatrice (Beatrice Mary Victoria Feodore; 14 aprilie 1857 – 26 octombrie 1944) a fost membru al familiei regale britanice. A fost al noulea și cel mai mic copil al reginei Victoria a Marii Britanii și a prințului Albert de Saxa-Coburg și Gotha. Fostul rege al Spaniei, Juan Carlos, este strănepotul său.

Regina Victoria ţinând-o în braţe pe prinţesa Beatrice, 1862.

Beatrice s-a născut la 14 aprilie 1857, la Palatul Buckingham.^[1] A fost a cincea fiică, al nouălea și cel mai mic copil al reginei Victoria a Marii Britanii și a soțului ei Prințul Albert. Albert și Victoria au ales numele Beatrice Mary Victoria Feodore. Mary după Prințesa Mary, Ducesă de Gloucester, ultimul copil supraviețuitor al regelui George al III-lea, Victoria după regină și Feodore după sora mai mare a reginei. Beatrice a fost botezată la Palatul Buckingham la 16 iunie 1857. Nașii săi au fost bunica maternă Prințesa Victoria, Ducesă de Kent; sora mai mare a Beatricei Victoria împreună cu logodnicul ei, Prințul Frederick al Prusiei.^[2]

De la naștere, Beatrice a devenit copilul favorit.^[3] Deși este cunoscut faptul că majoritatea copiilor mici nu-i plăceau Victoriei, pe Beatrice a plăcut-o și o considera atrăgătoare. Beatrice s-a dovedit inteligentă iar precocitatea ei îl amuza pe Prințul Consort, care îi scria baronului Stockmar că Beatrice "este cel mai amuzant dintre toți copiii pe care îi am".

În 1884, la nunta nepoatei ei, Victoria, la Darmstadt, Beatrice se îndrăgostește de Prințul Henry. Deși la început când aude de căsătorie regina Victoria se supără pe Beatrice și timp de șapte luni îi vorbește numai prin bilete^[4], până la urmă consimte asupra căsătoriei cu condiția ca prințul Henry să renunțe la angajamentele sale germane și să trăiască permanent cu Beatrice și regina^[5].

Beatrice și Henry s-au căsătorit la biserica St. Mildred^[6] la 23 iulie 1885.^[5] Beatrice, care la nuntă a purtat voalul de nuntă al mamei sale, a fost condusă de regină și de fratele ei mai mare, Prințul de Wales^[7].

După o scurtă lună de miere, Beatrice și soțul ei și-au îndeplinit promisiunea și s-au întors la regină. Regina a precizat că ea nu s-a descurcat singură și că de acum cuplul nu va putea călători fără ea.^[8]

În ciuda faptului că s-a căsătorit, Beatrice a fost în continuare confidenta reginei și secretara ei. Cu toate acestea, regina a criticat comportamentul Beatricei în timpul primei ei sarcini. Când Beatrice a încetat să mai vină la cina reginei cu o săptămână înainte de naștere, preferând să mănânce singură în camera ei, regina i-a scris furioasă medicului ei dr. James Reid, că "Am cerut Prințesei să vină la cină și să nu stea singură în camera ei, ceea ce e foarte rău pentru ea. În cazul meu, am venit în mod regulat la cină, cu excepția cazului când nu m-am simțit bine, până în ultima zi."^[9] Beatrice, ajutată de cloroform, a dat naștere în săptămâna următoare primului ei fiu, Alexandru.

Prințesa Beatrice

Prințesă de Battenberg

Părinți Prințul Albert de Saxa-Coburg și Gotha Victoria a Regatului Unit  Frați și surori Prințesa Victoria a Regatului Unit Prințesa Alice a Regatului Unit Prințesa Elena a Regatului Unit Prințesa Louise a Regatului Unit Alfred, Duce de Saxa-Coburg și Gotha Leopold, Duce de Albany Arthur, Duce de Connaught și Strathearn Eduard al VII-lea al Regatului Unit  Căsătorită cu Prințul Henry de Battenberg Copii Alexander Mountbatten, Primul Marchiz de Carisbrooke Victoria Eugenie, regină a Spaniei Lord Leopold Mountbatten Prințul Maurice de Battenberg

* 1944: Ducesa Marie Antoinette de Mecklenburg-Schwerin (Marie Antoinette Margarethe Mathilde; 28 mai 1884 – 26 octombrie 1944) a fost a doua fiică a Ducelui Paul Frederic de Mecklenburg și a soției lui, Prințesa Marie de Windisch-Graetz.

Ea a fost candidata Kaiserului german Wilhelm al II-lea pentru a fi mireasă regelui Alfonso al XIII-lea al Spaniei. Totuși acesta s-a căsătorit cu verișoara Kaiserului, Prințesa Victoria Eugenie, nepoata reginei Victoria.

Ducesa Marie Antoinette

Părinți Ducele Paul Frederic de Mecklenburg Princess Marie of Windisch-Graetz[*]  Frați și surori Duke Paul Frederick of Mecklenburg[*] Heinrich Borwin zu Mecklenburg[*]

·         1945: Alexei Nicolaevici Krîlov (în rusă Алексей Николаевич Крылов) (15 august S.V. 3 august 1863 – 26 octombrie 1945) a fost un inginer naval, matematician și memorialist de origine rusă.

Krîlov a scris aproximativ 300 de lucrări științifice și cărți, ce cuprind diverse domenii ale tehnicii: construcții navale, magnetism, hidrodinamică, artilerie, matematică, geodezie.

În anul 1931, Krîlov a publicat o cercetare matematică, cunoscută în prezent sub denumirea de subspații Krîlov.^[3] Lucrarea tratează probleme de aflare a valorilor proprii ale unei matrici, respectiv a vectorilor proprii, și prezintă metode de calcul ale coeficienților polinomului caracteristic asociat unei matrici. El s-a preocupat de elaborarea unor tehnici de calcul eficiente, metoda rezultată fiind încă utilizată pe scară largă. Ulterior, s-au dezvoltat o serie de metode numerice iterative îmbunătățite pentru rezolvarea problemelor legate valorile proprii ale unei matrici, metode bazate pe ideile lui Krylov: Arnoldi, Lanczos, GMRES, MINRES, etc.^[4]

Craterul selenar Krîlov este astfel numit după omul de știință rus.

S-a născut în familia unui ofițer de artilerie într-un sat din gubernia Simbirsk. În 1878 intră la Colegiul Naval și termină studiile în 1884, remarcându-se prin rezultate deosebite. Aici efectuează primele studii științifice sub îndrumarea lui Ivan de Collong despre deviația busolei. Studiul busolei și al girocompasului l-a preocupat întreagă viață, fiind primul care a creat o teorie completă despre girocompas.

După câțiva ani petrecuți la Administrația Hidrografică Centrală și la o uzină de construcții navale ruso-franceză, în 1888 își continuă studiile la Academia Navală de la Sankt Petersburg. Se dovedește a fi un student strălucit, iar după absolvire, în 1890, intră în învățământ.

În anii imediat următori devine celebru în întreaga lume prin elaborarea unei teorii a oscilației navelor, care extindea rezultatele cercetărilor inginerului naval englez William Froude. În 1898 i se acordă Medalia de Aur din partea Institutului Regal de Arhitectură Navală (Royal Institution of Naval Architects) și este prima dată când acest premiu este acordat unei persoane din străinătate. Mai creează o teorie a tangajului și ruliului navelor și propune în premieră ideea realizării unui dispozitiv care să amortizeze aceste mișcări și care să aibă la bază giroscopul.

În 1941 a primit Premiul Stalin.

Alexei Krîlov

Alexei Krîlov, în anii 1910

·         1957 - A încetat din viaţă poetul, dramaturgul şi romancierul Nikos Kazantzakis, cunoscut pentru scrierile "Zorba Grecul" - 1946 şi "Hristos răstignit a doua oară" - 1951 (n. 18 februarie 1883)

·         1957: Gerty Cori, biochimistă ceho-americană, laureat Nobel (n. 1896)
* 1958: Gromoslav Mladenatz (n. 5 februarie 1891, Drobeta Turnu-Severin - d. 26 octombrie 1958, București) este un economist și teoretician în dreptul cooperatist.
Studii la Academia Comercială din Berlin. În 1920, devine profesor la Academia de Studii Cooperatiste din București. În 1926, Doctor în Științe Economice și Financiare al Universității de Știinte Economice și Sociale din Köln. In 1929, conferențiar, în 1932 profesor agregat iar din 1936 până în 1951 este profesor titularla si rector între 1947-1950 la Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale din București. Între 1935 și până în 1940 este conferențiar la Școala Internaționala Cooperatistă din Basel. Între 1948-1958 este Membru corespondent și colaborator al Institutului de Cercetari Economice al Academiei. A fost deopotrivă membru în Comitetul de Direcție al Alianței cooperatiste Internaționale din Manchester, membru al Biroului International al Muncii și membru fondator al Institutului Internațional de Studii Cooperatiste. Este numit Președinte al Centralei Cooperativelor de Import-Export, și Director general al Institutului Național al Cooperației. A fost Președinte al Oficiului Național al Cooperației Române.
* 1975: Elbridge "Al" Bryant (n. 28 septembrie 1939 - d. 26 octombrie 1975) a fost un cântăreț american,în registrul de tenor și unul dintre membrii fondatori ai trupei The Temptations.
Bryant (cunoscut ca "Al" ori "Bones") s-a născut în Thomasville, Georgia. S-a mutat mai apoi la Detroit, Michigan, unde l-a cunoscut pe Otis Williams, cu care a devenit prieten. Williams și Bryant au cântat împreună în diverse acte muzicale, incluzând Otis Williams & the Siberians, El Domingoes și The Distants. A format trupa Elgins în 1960 împreună cu Melvin Franklin (fostul coleg de la The Distants) și Otis Williams, la care s-au adăugat Eddie Kendricks și Paul Williams de la trupa The Primes. Înainte de a semna pentru casa de discuri Miracle Records (o companie subsidiară celebrei Motown Records), muzicienii de la The Elgins au decis să-și schimbe numele în The Temptations

·         1979: Președintele sud-coreean Park Chung-Hee  a fost asasinat de către   șeful Serviciului Coreean de Informații, Kim Jae-Kyu
* 1983: Nicolae Terchilă (n. 21 octombrie 1898, Copșa Mică - d. 26 octombrie 1983, Sibiu) a fost un profesor de teologie și traducător român, profesor al lui Arsenie Boca. A absolvit liceul din Dumbrăveni în anul 1917 după care a urmat cursurile de teologie la Institutul Teologic din Sibiu în perioada 1918-1921. Între anii 1921-1922 a fost student la Universitatea de Filozofie din Berlin și mai apoi între 1922 - 1924 la Leipzig unde își ia și doctoratul în anul 1924. În 1935 ia licența în teologie la Chișinău și apoi doctoratul la București. Urmează o carieră didactică îndeplinind funcția de suplinitor și mai apoi (1936) definitiv până la pensionare la Academia Teologică Andreiană din Sibiu. A predat Istoria filozofiei și Filozofia, Pedagogia și Istoria pedagogiei și Catehetica. Pe linie religioasă a fost diacon (1925), preot (1927) și protopop (1948). A publicat o serie de lucrări de filozofie și pedagogie.

·         1989:  Charles J. Pedersen, chimist american, laureat Nobel (n. 1904)

·         2002:  A murit  Jacques Massu, general francez, comandantul paraşutiştilor în timpul bătăliei din Alger (1957), figură reprezentativă pentru Franţa liberă ; (n.05.05.1908).

·         2005: A murit la Paris, la varsta de 96 de ani, actriţa franceză de origine română Jany Holt (Ruxandra Ecaterina Vlădescu-Olt); (n.13 mai 1911, Bucuresti). În 1926 a fost trimisă de către părinți la Paris pentru a studia științele economice. Ruxandra însă a studiat artele dramatice și și-a început cariera în film în anii ‘30. În perioada celui de al Doilea Război Mondial a făcut parte din Rezistența franceză. A jucat in  48 de filme si seriale de televiziune in perioada   1931 –  1995.

·         2007: Nicolae Dobrin (n. 26 august 1947, Pitești - d. 26 octombrie 2007, Pitești), cunoscut și ca Gâscanul sau Prințul din Trivale, a fost un fotbalist român. Istoria fotbalului românesc îl reține ca pe unul din cei mai mari fotbaliști români, un maestru al driblingului și al fentei, un model în executarea paselor și a loviturilor libere.^[1] A fost ales de trei ori cel mai bun fotbalist al României, în anii 1966, 1967 și 1971.

S-a născut în data de 26 august 1947 la Pitești.

A murit pe 26 octombrie 2007, la spitalul județean Pitești, după o lungă luptă, suferind de cancer la plămâni.

Corpul neînsuflețit al marelui argeșean a fost depus în dimineața înmormântării, în incinta tribunei oficiale a stadionului din Pitești, care din 2003 poartă numele „Nicolae Dobrin”. La înmormântarea sa, pe 29 octombrie 2007, au participat peste 5.000 de persoane.

Componenții echipei FC Argeș, formație la care Dobrin a făcut istorie, au purtat în aceeași zi, la Alba Iulia, pe sub echipamentul de joc, tricouri cu chipul fostului fotbalist, iar pe braț au purtat eșarfe alb-violete, cu negru pe margine.

Primarul Piteștiului, Tudor Pendiuc, a solicitat Guvernului României, și președintelui de atunci, Traian Băsescu, să declare data la care a fost înmormântat fostul mare fotbalist „Zi de doliu național”.

A fost decorat, post mortem, cu Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler, pentru întreaga sa carieră de fotbalist

·         2007: Arthur Kornberg, biochimist american, laureat Nobel (n. 1918)

·         2008: A murit Jakó Zsigmond (Sigismund) Pal, savant istoric de naţionalitate maghiară din România, specialist în istoria culturii şi societăţii medievale transilvănene si în ştiinţe auxiliare istoriei, cu deosebire în diplomatică şi paleografie latină medievală transilvăneană; (n. 2 septembrie 1926, Cluj). Între 1942-1945 a fost asistent, iar între 1945-1947 profesor la Facultatea de Istorie de la Universitatea Francisc Iosif din Cluj. Din 1947, până la desfiinţarea instituţiei în 1959, a fost profesor la Universitatea Bolyai, iar apoi la Universitatea Babeş-Bolyai, unde a participat la formarea unor noi generaţii de istorici. Între 1949 şi 1968 a lucrat în cadrul Institutului de Istorie al Academiei Române. A participat timp de câteva decenii la lucrările de editare al corpusului de documente transilvănene al Academiei Române (Documente privind istoria Romîniei şi continuarea acestuia, Documenta Romaniae Historica). Pe parcursul redactării corpusului de documente a dedicat câteva studii identificării unor grupuri de documente false (Studia Universitatum Babeş et Bolyai 3/1958; Levéltári Közlemények 55/1984; Volum omagial Gernot Nussbächer, 2004). A depus eforturi şi pentru revigorarea vieţii ştiinţifice maghiare de după 1989, un rol important dorind să rezerve Societăţii Muzeului Ardelean. În cadrul acestei instituţii la iniţiativa sa a fost fondat un institut de cercetare, unde au fost cooptaţi cercetători tineri în munca ce viza editarea celor mai importante surse medievale şi premoderne ale Transilvaniei. Activitatea sa ştiinţifică a fost recunoscută deopotrivă de către cercetarea maghiară, română şi germană. Din 1937 a fost  membru al Societăţii Muzeului Ardelean (între 1990-1994 preşedinte). Din 1970 a fost membru al Academiei de Ştiinţe Sociale, din 1988 a fost membru titular al Academiei Maghiare de Ştiinţe, iar  din 1996, membru de onoare al Academiei Române. A fost si copreşedinte al Uniunii Mondiale, respectiv al Societăţii Internaţionale al Istoricilor Maghiari (1990), doctor honoris causa al Academiei Ráday (1990), al Universităţii Eötvös Loránd (1991). Distincţii mai importante primite: Premiul Kőrössy Flóra (1942), medalia Lotz (1991), Pro cultura Hungarica (1991), premiul Kemény Zsigmond (1995), premiul Kriterion, premiul Széchenyi (1996), Pro scientia Hungarica (1996).

* 2010: Constantin Dospinescu (n. 6 septembrie 1933, sat Stănești, comuna Măgirești, județul Bacău – d. 26 octombrie 2010, Piatra Neamț) a fost un economist, primar al municipiului Piatra Neamț.
S-a născut în familia lui Gheorghe Avram și Elena (Aneta) Dospinescu (născută Vârlan, originară din satul Leontinești, comuna Ardeoani), țărani din satul Stănești, comuna Măgirești, județul Bacău^[1]. Bunicul fusese perceptor în satul natal, iar un străbunic, Gavrilă Dospinescu, este menționat ca preot^[2], cu seminar gradul I, în satul Prăjești, la anii 1890. După școala primară, urmează Școala medie tehnică de cărbune la Câmpulung Muscel^[1], Argeș, unde absolvă la 2 iunie 1954, calificat tehnician în exploatarea zăcămintelor de cărbuni^[3]. Lucrează la exploatările miniere din Anina și Comănești^[1]. Intră în rândurile P.C.R și lucrează la Roman și Piatra Neamț ca activist cu probleme de tineret și de partid^[1]. În anul 1962 participă într-o delegație la Festivalul internațional al tineretului la Helsinki. Studii la Academia de Științe Economice București, licențiat în economie industrială^[1][4]. În perioada 1980-1986 este ales primar și prim-secretar al Comitetului Municipal Piatra Neamț al P.C.R.^[1]; mai deține funcțiile de Președinte UJCAP și CUASC Dobreni-Neamț, Director TAPL Neamț^[1]. Este înmormântat la Cimitirul Pietricica din Piatra Neamț

Constantin Dospinescu

Sărbători

·         în calendarul ortodox: +) Sf. Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir (d. sec. IV)

·         în calendarul greco-catolic: Sf. Dumitru, izvorâtorul de mir (d. sec. IV)

·         în calendarul romano-catolic: Sf. Dumitru din Salonic, martir (d. sec. IV)

·         în calendarul anglican: Alfred cel Mare, rege saxon (d. ca. 900, Winchester, Anglia)

·         Austria - Ziua Independenței (1955)

·         Norvegia – Ziua Independentei

·         Elvetia – Ziua steagului

SUPLIMENT ISTORIE PE ZILE 26 Octombrie

Bătălia de la Insulele Santa Cruz – 26 octombrie 1942

Bătălia de la Insulele Santa Cruz a fost cea de-a patra bătălie de portavioane pe teatrul de război din Pacific în cel de-al Doilea Război Mondial și cel de-al patrulea cea mai mare bătălie navală purtată între Marina Militară a SUA și Marina Imperială Japoneză, purtată în cadrul Campaniei din Guadalcanal.

În mod similar luptelor din Marea Coralilor, Midway, și Insulele Solomon de Est, navele celor doi adversari au intrat rareori în raza vizuală directă a celuilalt. În schimb, aproape toate atacurile de ambele părți au fost executate de către avioane de pe portavioane sau cu baza pe uscat.

Într-o încercarea de a devia forțele aliate de la Guadalcanal și insulele din apropiere și de a pune capăt impasului care a existat începând cu luna septembrie 1942, Armata Imperială Japoneză a planificat o ofensivă majoră terestră la Guadalcanal pe 20-25 octombrie 1942. În sprijinul acestei ofensive, și cu speranța de a angaja forțe aliate navale, portavioane japoneze și alte nave de război mari s-au apropiat de Insulele Solomon, în partea de sud. Din această locație, forțele navale japoneze au sperat să angajeze și să învingă decisiv orice grupare navală aliată (în principal americană), în special portavioane, care răspund la ofensiva terestră. Forțele navale aliate, de asemenea, au sperat să întâlnească forțele navale japoneze în luptă, cu aceleași obiective de a rupere impasul și de a înfrânge decisiv adversarul.

Ofensiva terestră japoneză la Guadalcanal era în curs de desfășurare în Bătălia pentru aerodromul Henderson Field, în timp ce navele de război și avioanele celor doi adversari se confruntau în dimineața zilei de 26 octombrie 1942, la nord de insulele Santa Cruz. După atacuri aeriene reciproce asupra portavioanelor, navele aliate de suprafață au fost forțate să se retragă din zona de luptă cu prețul unui portavion scufundat și altul puternic avariat. Forțele japoneze care au participat la bătălie de asemenea s-au retras, datorită pierderilor mari de avioane, personal și avarii mari la două dintre portavioane.

Bătălia deși se consideră o victorie tactică pentru japonezi datorită unui portavion american scufundat și altul avariat, pierderile de personal ale japonezilor, ale unor piloți veterani, s-au dovedit pe termen lung de neînlocuit, pierderile americanilor în privința piloților fiind relativ mici, și care s-au putut înlocui cu ușurință.

Costul ridicat al luptei pentru japonezi a împiedicat forțele lor de portavioane să se implice în continuare semnificativ în campania din Guadalcanal.

Contextul

Campania din Guadalcanal.

La data de 07 august 1942, forțele aliate (în primul rând cele americane) au debarcat pe insula Guadalcanal, Tulagi, și Insulele Florida în Insulele Solomon, ocupate de japonezi.

Debarcarea de pe insule a fost menită să împiedice utilizarea acestora de către japonezi ca baze în scopul a pune în pericol rutele de aprovizionare între SUA și Australia, precum și pentru a asigura insulele ca puncte de pornire pentru o campanie cu scopul final de izolare a marei baze japoneze la Rabaul sprijinind în același timp, campania aliată în Noua Guinee. Debarcările au inițiat Campania din Guadalcanal, care s-a întins pe o perioadă de șase luni^[3].

După Bătălia de la Insulele Solomon, în care portavionul USS Enterprise a fost grav avariat și forțat să se întoarcă în portul Pearl Harbor, Hawaii pentru o lună de reparații capitale, trei grupuri operative de portavioane americane au rămas în zona Pacificului de Sud. Grupurile operative (Task Force) includeau portavionul USS Wasp, Saratoga, șiHornet, plus escadrilele aeriene de pe bordul lor și nave de escortă, incluzând cuirasate, crucișătoare, distrugătoarecare staționau în primul rând între insulele Solomon și insule Noile Hebride (Vanuatu). În această locație, portavioanele aveau sarcina de a păzi linia de comunicare dintre cele mai importante bazele aliate de la Noua Caledonie și Espiritu Santo, sprijinirea forțelor terestre aliate la Guadalcanal și Tulagi împotriva oricăror contraofensive japoneze, apărând circulația navelor de aprovizionare la Guadalcanal, și atacarea și distrugerea navelor de război japoneze, în special portavioane, care ar fi intrat în raza lor de acțiune.^[4]

Zona din ocean, în care forțele de portavioane americane operau era cunoscut sub numele de americani sub numele de „Confluența Torpedourilor" ^[5], din cauza concentrației mari de submarine japoneze din zona.^[6]

La 31 august, portavionul Saratoga a fost torpilat de submarinul japonez I-26 și a fost scos din acțiune pentru trei luni pentru reparații.^[7][8] La 14 septembrie, USS Wasp a fost lovit de trei torpile trase de submarinul japonez I-19 în timp ce escorta un mare convoi care se îndrepta spre Guadalcanal pentru aprovizionare și aproape a intrat în luptă cu două portavioane japoneze Shōkaku și Zuikaku (care s-au retras chiar înainte ca avioanele celor doi adversari să intre în raza de acțiune a adversarilor). Cu avarii serioase de la torpilă, echipele de reparații de pe Wasp au fost în imposibilitatea de a controla incendiile mari care au urmat, astfel că portavionul a fost abandonat și sabordat.^[9]

Deși Statele Unite aveau acum un singur portavion operațional (Hornet) în Pacificul de Sud, aliații mențineau în continuare superioritate aeriană la sud de Insulele Solomon, din cauza avioanelor americane cu baza la aerodromul Henderson Field, Guadalcanal. Cu toate acestea, pe timp de noapte, atunci când avioanele americane nu erau în măsură să funcționeze eficient, japonezii reușeau să navigheze în jurul insulei după bunul lor plac.

Astfel, în lupta pentru Guadalcanal a apărut un impas, cu aliații aducând materiale și întăriri la Guadalcanal în timpul zilei, iar japonezii pe timp de noapte (regularitatea cu care japonezii făceau aceste aprovizionări noaptea i-a făcut pe americani să o numească „Tokio Express"), niciuna din părți nefiind capabilă să aducă suficiente trupe și provizii pe insula pentru a asigura un avantaj decisiv. Până la mijlocul lunii octombrie, ambele părți au avut aproximativ un număr egal de trupe pe insulă^[10]. La 23 octombrie efectivele concentrate în apropierea aerodromului Henderson Field erau: 23.000 militari americani și 22.000 militari japonezi Impasul a fost întrerupt pentru scurt timp de două acțiuni navale mari.

În noaptea de 11/12 octombrie, o forță nave de luptă americană a interceptat și a învins o grupare de nave de război japoneze, care era în drum pentru a bombarda aerodromul Henderson Field în Bătălia de la Capul Speranței, Guadalcanal. Dar, cu doar două nopți mai târziu, o forță japoneză care a includea cuirasatele Haruna și Kongo a bombardat cu succes aerodromul Henderson Field, distrugând cea mai mare parte a avioanelor americane de la sol și provocând pagube severe privind instalațiile aerodromului, aerodromul rămânând doar parțial operațional^[11]. A fost nevoie de câteva săptămâni pentru ca aerodromul să fie complet reparat, iar avioanele distruse să fie înlocuite.

În acest moment în lupta pentru Guadalcanal, SUA a făcut două mișcări pentru a încerca să iasă din impas. În primul rând, reparațiile la Enterprise au fost accelerate, astfel încât el putea reveni mai repede în Pacificul de Sud. La 10 octombrie, Enterprise a primit noi avioane; la 16 octombrie a părăsit Pearl Harbor și la 23 octombrie^[12], a ajuns înapoi în Pacificul de Sud întâlnindu-se cu Hornet, iar restul forțelor navale aliate din Pacificul de Sud, la 24 octombrie, la 506 km nord-est de Espiritu Santo^[13].

În al doilea rând, la 18 octombrie, amiralul Chester Nimitz - comandantul Aliaților din Pacific l-a înlocuit pe viceamiralulFrank J. Fletcher cu contraamiralul Thomas C. Kinkaid și pe viceamiralul Robert Ghormley cu viceamiralul William Halsey în funcția de comandant în zona Pacificului de Sud: persoana aflată în această funcție comanda forțele aliate în campania de la Insulele Solomon^[14]. Nimitz simțea că viziunea lui Ghormley a devenit prea îngustă și pesimistă ca să fie capabil să conducă forțele aliate în mod eficient în lupta pentru Guadalcanal. Halsey în schimb era cunoscut și respectat în întreaga flotă americană ca fiind un „luptător"^[15]. Despre preluarea comenzii Halsey a început imediat să facă planuri pentru a atrage forțele navale japoneze într-o bătălie, îi scria lui Nimitz: „Trebuia să încep să le car pumni aproape imediat."^[16]

Flota Combinată Japoneză de asemenea încerca să atragă forțele navale aliate în ceea ce spera să fie o bătălie decisivă. Două portavioane - Hiyō și Junyō ​​- și un portavion ușor - Zuihō - au ajuns la baza navală japoneză principală de la Atolul Truk la începutul lunii octombrie și s-au alăturat portavioanelor Shōkaku și Zuikaku. Cu cinci portavioane complet echipate cu avioane, plus numeroase cuirasate, crucișătoare și distrugătoare, Flota Combinată Japoneză, comandat de amiralulIsoroku Yamamoto, erau încrzători că ar putea repara înfrângerea lor în Bătălia de la Midway^[17]. În afară de câteva raiduri aeriene pe aerodromul Henderson Field în luna octombrie, portavioanele japoneze și navele de luptă de sprijin au rămas în afara luptei pentru Guadalcanal, în zona de nord-vest a Insulelor Solomon, așteptând o șansă de a se apropia și de a ataca portavioanele americane.

Cu următorul atac terestru major al Armatei japoneze planificat asupra forțelor aliate pe Guadalcanal stabilit pentru 20 octombrie, navele de luptă ale lui Yamamoto au început să se apropie de zona sudică a insulelor Solomon pentru a sprijini ofensiva armatei japoneze la Guadalcanal, și să fie gata să atace orice navă Aliată (în primul rând americană), în special portavioane, care s-ar fi apropiat pentru a sprijini apărarea aliată la Guadalcanal^[18].

Preludiul bătăliei

Din 20-25 octombrie, forțele terestre japoneze din Guadalcanal au încercat să captureze aerodromul Henderson Field cu un atac pe scară largă împotriva trupelor americane, care apărau aerodromul. În pofida atacului japonez masiv, atacul a fost decisiv respins cu pierderi grele pentru japonezi^[19].

În mod eronat, crezând că trupele armatei japoneze au reușit să captureze Henderson Field, un convoi de nave de luptă japoneze s-au apropiat de Guadalcanal în dimineața zilei de 25 octombrie pentru a oferi sprijin suplimentar pentru ofensiva armatei japoneze. Avioanele de pe Henderson Field au atacat convoiul pe tot parcursul zilei, scufundând crucișătorul ușor Yura și avariind distrugătorul Akizuki^[20].

În ciuda eșecului ofensivei terestre japoneze și pierderii crucișătorului Yura, la data de 25 octombrie restul Flotei Combinate a continuat manevrele la sud de Insulele Solomon, în speranța de a se întâlni cu forțele navale aliate și de a-i ataca. Forțele navale japoneze includeau patru portavioane, deoarece Hiyō pe 22 octombrie a suferit accidental un incendiu, care l-a forțat să se întoarcă la Truk pentru reparații^[21].

Forțele navale japoneze erau împărțite în trei grupe:

·         „Forța Avansată" conținea portavionul Junyō​​, Haruna și Kongo , patru crucișătoare grele, un crucișător ușor, și 10 distrugătoare comandate de viceamiralulNobutake Kondō de pe crucișătorul greu Atago;

·         „Forța Principală" era formată din portavioanele Shōkaku, Zuikaku, și Zuihō, un crucișător greu și opt distrugătoare comandate de viceamiralul Chūichi Nagumode pe Shōkaku,

·         „Forța de Avantgardă" era formată din cuirasatele Hiei și Kirishima , trei crucișătoare grele, un crucișător ușor și șapte distrugătoare, fiind comandate de contraamiralul Hiroaki Abe de pe cuirasatul Hiei.

Kondo era și comandantul celor trei forțe, care aveau în dotare în total 212 avioane.

Pe partea americană grupul operativ era format din portavioanele Hornet și Enterprise sub comanda generală a amiralului Thomas C. Kinkaid - a trecut la nord de insulele Santa Cruz la 25 octombrie în căutare de forțelor navale japoneze. Navele de război americane s-au desfășurat în două grupuri de portavioane separate, formate în jurul celor două portavioane Hornet și Enterprise, și deplasându-se separat unii de alții la aproximativ 19 km. Pe lângă cele două portavioane forțele americane mai erau formate dintr-un cuirasat (USS South Dakota), șase crucișătoare (USS Portland, San Juan, Northampton, Pensacola, San Diego, Juneau), și 14 distrugătoare. Portavioanele aveau la bord în total 171 de avioane, dar mai puteau conta și pe sprijinul a 60 de avioane cu baza la Henderson Field.

Un hidroavion american PBY Catalina cu baza pe Insulele Santa Cruz la ora 11:03 a descoperit corpul principal al portavioanelor japoneze. Cu toate acestea, portavioanele japoneze erau la aproximativ 657 km de forțele americane, dincolo de raza de acțiune ale avioanelor de pe portavioane. Kinkaid, în speranța de a reduce distanța ca să poată executa un atac în acea zi, s-a îndreptat spre portavioanele japoneze cu viteza maximă și la 14:25 a lansat o unitate de atac formată din 23 avioane, dar japonezii, știind că au fost reperați de avioanele americane și necunoscând poziția portavioanelor americane, s-au îndreptat spre nord ca să rămână în afara razei de acțiune a avioanelor de pe portavioanele americane. Astfel că forța de atac american a revenit pe portavion fără a găsi sau a ataca navele de luptă japoneze .

Bătălia

Primele atacuri ale avioanelor japoneze pe 20 octombrie

La ora 02:50 pe data 26 octombrie, forțele navale japoneze s-au întors și forțele navale ale celor doi adversari au redus distanța dintre ele, până când la ora 5:00 aceasta a fost doar de 370 km

Ambele părți au lansat avioane de căutare și au pregătit avioanele rămase pentru atac, de îndată ce navele celeilalte părți s-ar fi localizat. Deși un hidroavion PBY Catalina echipat cu radar a reperat portavioanele japoneze la ora 03:10, raportul nu a ajuns la Kinkaid până ora 05:12. Prin urmare, crezând că navele japoneze probabil și-au schimbat poziția, în cele două ore care au trecut, el a decis să rețină forța de atac până când primește mai multe informații despre localizarea curentă a navelor japoneze.

La 06:45, un avion de recunoaștere american a reperat forța principală a portavioanelor lui Nagumo. La 06:58, un avion de recunoaștere japonez a raportat locația Grupului operativ al portavionului Hornet. Ambele părți au încercat să atace primul adversarul. Japonezii au fost în primii care și-au lansat forța de atac, formată din 64 de avioane, incluzând 21 de bombardiere în picaj Aichi D3A2 „Val”, 20 avioane torpiloare Nakajima B5N „Kate”, 21 de avioane de vânătoare A6M3 Zero, și două avioane de comandă și control Nakajima B5N2 pe drumul spre Hornet la ora 07:40. de asemenea, la 7:40, două avioane americane SBD-3 Dauntless, răspunzând la reperarea mai devreme a portavioanelor japoneze, au sosit și au atacat portavionul Zuihō. Cu patrula de aer japoneză ocupată să alunge alte avioane americane de recunoaștere, cele două avioane americane au reușit să se apropie și să arunce ambele bombe pe Zuihō, provocând pagube și avariind puntea de zbor al portavionului, astfel că au făcut imposibilă aterizarea avioanelor pe portavion.

Între timp, Kondo a ordonat Forței lui Abe să se deplaseze înainte și să încerce să intercepteze și să atace navele de luptă americane. Kondo se apropia cu Forța sa la viteză maximă, astfel încât avioanele de pe Junyō puteau să participe la atacurile asupra navelor americane. La ora 08:10, Shōkaku a lansat un al doilea val de avioane de atac, format din 19 de bombardiere în picaj și opt Zero, iar Zuikaku a lansat 16 bombardiere torpiloare la 08:40. Astfel, la ora 09:10 japonezii aveau 110 avioane pe cale de a ataca portavioanele americane.

Forța aviatică de atac americană era cu circa 20 de minute în urma japonezilor. Crezând că un atac rapid este mai important decât un atac masiv, și pentru că ei nu aveau combustibil pentru adunarea în formație a multor avioane înainte de atac, avioanele americane au plecat în grupuri mici spre navele japoneze, și nu au căutat să se adune într-o formație mare. Primul grup, format din 15 bombardiere în picaj SBD, șase avioane torpiloare TBF-1 Avenger aerotorpiloare, și opt avioane de vânătoare F4F4 Wildcat, conduse de locotenent-comandorul R. Eation de pe Hornet- au fost în aer la aproximativ ora 08:00.

Un al doilea grup format din trei SBD-uri, șapte TBF-uris, și opt Wildcat-uri de pe Enterprise au decolat la ora 8:10.

Un al treilea grup, care a includea nouă SBD-uri, opt TBF-uri, și șapte Wildcat-uri de pe Hornet au decolat la ora 08:20.

La 08:40, cele două formațiuni aviatice inamice au ajuns în rază vizuală. Nouă avioane Zero de pe Zuihō au surprins și au atacat grupul Enterprise, atacând dinspre soare avioanele care decolau. În atacul rezultat, au fost doborâte patru Zero-uri, trei Wildcat-uri, și două TBF-uri, cu alte două TBF-uri și un Wildcat avariat, forțată să revină pe Enterprise.

La ora 08:50, formația de atac american de pe Hornet a reperat patru nave din formațiunea lui Abe. Cercetând mai departe au reperat portavioanele japoneze și s-au pregătit de atac. Trei Zero-uri de pe Zuihō au atacat formația de Wildcat-uri, atrăgându-le departe de bombardierele pe care trebuiau să le protejeze. Astfel, bombardierele în picaj din primul grup au început atacurile lor fără escortă de avioane de vânătoare. Douăzeci de Zero-uri de pe portavionul japonez au atacat formația de SBD-uri și au doborât patru dintre ele. Cele 11 SBD-uri rămase au început atacul în picaj asupra lui Shōkaku la ora 09:27, lovindu-l cu trei, până la șase bombe, distrugându-i puntea de zbor și provocând avarii grave în interiorul navei. Ultimul SBD din cei 11 a pierdut din vedere Shōkaku și în schimb a aruncat o bombă lângă distrugătorul japonez Teruzuki, provocând pagube minore. Cele șase TBF-uri în primul grup de atac, care s-au separat de grupul lor, nu au găsit portavioanele japoneze și în cele din urmă s-au întors spre Hornet. Pe drumul de intoarcere au atacat crucișătorul greu japonez Tone, ratându-l cu toate torpilele lor.

TBF-urile din formația celui de-al doilea atac american de pe Enterprise nu au putut localiza portavioanele japoneze și în schimb au atacat crucișătorul greu japonezSuzuya din formația lui Abe, fără să provoace pagube. Aproximativ în același timp, al treilea atac american, de pe Hornet a găsit navele lui Abe și au atacat crucișătorul greu japonez Chikuma, lovind-o cu două bombe de 450 kg, provocând pagube importante. Cele trei SBD-uri de pe Enterprise au sosit și au atacat de asemenea Chikuma, provocând mai multe pagube cu o bombă și și cu două evitate la limită. În cele din urmă, cele opt TBF-uri din cel de-al treilea grup a sosit și a atacat Chikuma fumegând, reușind să-l lovească încă odată. Chikuma, escortat de două distrugătoare s-a retras din luptă și s-a îndreptat spre Truk pentru reparații.

Forțele de portavioane americane au primit veste de la avioanele lor de atac la 08:30 că avioane de atac japoneze se îndreaptă spreei. La 08:52, comandantul forței de atac japoneză a reperat grupul operațional Hornet (Task Force Enterprise era ascuns de o furtună de ploaie) și a desfășurat avioanele sale pentru atac. La 08:55, portavioanele americane au detectat avioanele japoneze care se apropiau pe radar, de la aproximativ 65 km distanță, și au început să dirijeze cele 37 de Wildcat-uri spre întâmpinarea avioanelor japoneze. Cu toate acestea, probleme de comunicare, greșelile controlorilor de zbor americani și procedurile de control primitive au împiedicat aproape toate avioanele americane să găsească și să atace avioanele japoneze inainte ca acestea să înceapă atacurile lor asupra portavionului Hornet. Cu toate că câteva Wildcat-uri americane au putut să doboare câteva bombardiere în picaj japoneze, cele mai multe avioane japoneze au început atacurile lor relativ nevătămate de avioanele de vânătoare americane.

La 09:09, arme anti-aeriene de pe Hornet și navele ei de escortă au deschis focul asupra celor cele 20 de avioane torpiloare japoneze neatinse și 16 bombardiere în picaj rămase au început atacurile asupra portavionului. La 09:12, un bombardier în picaj a aruncat bomba sa semiperforantă de 250 kg în centrul punții de zbor al lui Hornet, care a străpuns trei punți înainte de a exploda, provocând moartea a 60 de oameni.

Câteva momente mai târziu, o bombă „de teren" de 242 kg a lovit puntea, explodând la impact, a creat o gaură de 3,4 m, ucigând 30 de oameni. Un minut mai târziu, o a treia bombă a lovit Hornet aproape de locul unde a căzut prima bombă, penetrând trei punți înainte de a exploda, provocând avarii grave, dar nicio pierdere umană. La 09:14, un bombardier a fost lovit și avariat de tunurile antiaeriene de pe Hornet. Arzând, avionul s-a prăbușit în mod deliberat pe Hornet, omorând șapte oameni și răspândind combustibil de avion aprins pe punte.

În același timp au atacat bombardierele în picaj, cele 20 de bombardiere torpiloare se apropiau de Hornet din două direcții diferite. În ciuda pierderilor grele de la focul antiaerian, avioanele torpiloare au lansat două torpile, care au lovit partea laterală a portavionului Hornet între 09:13 - 09:17, lovind motoare ei. Cum Hornet a început să piardă din viteză, un bombardier japonez lovit s-a apropiat și intenționat s-a prăbușit în partea laterală a portavionului, provocând un incendiu în apropiere de punctul alimentare principală a navei cu combustibil pentru avioane. La ora 09:20, avionul japonez supraviețuitor a plecat, lăsând Hornet blocat și arzând. În acest atac fost distruse douăzeci și cinci avioane japoneze și șase avioane americane.

Cu ajutorul instalațiilor de stingere a incendiilor de pe trei distrugătoare de escortă focurile de pe Hornet au fost ținute sub control la ora 10:00. Personalul rănit a fost evacuat de pe portavion și crucișătorul greu USS Northampton a încercat să tracteze Hornet în afara de zonei de luptă. Cu toate acestea, eforturile de tractare au luat ceva timp, între timp fiind atacați de mai multe valuri de atac de avioane japoneze.

Acțiuni ale portavioanelor pe 20 octombrie: acțiuni după primele atacuri

Începând de la 09:30, pe Enterprise au aterizat mai multe avioane de vânătoare avariate și avioane de recunoaștere de pe ambele portavioane. Cu puntea ei plină de avioane și cu doilea val de avioane japoneze apropiindu-se, care au fost detectate de radar la 09:30, Enterprise a oprit aterizările la ora 10:00. Avioanele rămase fără combustibil au început să aterizeze pe apă, în ocean, iar distrugătoarele de escortă ale portavioanelor au început salvarea echipajelor din apă.

Un avion TBF prăbușit în apă de pe Enterprise, care a fost atacat mai devreme de Zero-uri de pe Zuihō, s-a prăbușit în apă lângă distrugătorul USS Porter. În timp ce Porter salva echipajul TBF-ului, a fost lovit de o torpilă, probabil, de la avionul american prăbușit în apă și abandonat, provocând pagube și omorând 15 membri ai echipajului. După ce comandantul Grupului operativ a dispus sabordarea distrugătorului, echipajul distrugătorului a fost salvat de către distrugătorul USS Shawcare apoi a scufundat USS Porter cu focuri de tun.

Primul val de avioane de atac japoneze au început să se întoarcă pe portavioanele lor de la atacul asupra lui Hornet, un avion japonez dintre acestea a reperat grupului operațional Enterprise (care tocmai ieșise dintr-o furtună de ploaie) și a raportat poziția portavionului. Astfel, un al doilea val de avioane de atav japoneze, crezând că Hornet a fost scufundat, și-a direcționat atacurile asupra grupului Enterprise, începând de la ora 10:08. Din nou, avioanele de vânătoare americane au avut probleme cu interceptarea avioanelor japoneze înainte ca acestea să atace Enterprise, doborând doar două din cele 19 de bombardiere în picaj care au inceput coborârea spre portavion. Atacând prin focul intens antiaerian al portavionului Enterprise și navele de luptă de escortă, bombardierele au lovit portavionul cu două bombe de 250 kg, ratând cu puțin cu o altă bombă. Bombele au ucis 44 de oameni și au rănit 75, și au provocat pagube serioase portavionului, inclusiv blocarea unui lift care avea funcția de urca avioanele din hangar pe punte. Douăsprezece dintre cele 19 bombardiere japoneze au pierit în acest atac.

Douăzeci de minute mai târziu, 16 avioane torpiloare Zuikaku au sosit și s-au despărțit pentru a ataca Enterprise. Un grup de bombardiere torpiloare a fost atacat de două avioane de vânătoare Wildcat care au doborât trei dintre și au avariat un al patrulea. Incendiat, al patrulea avion avariat s-a prăbușit intentionat pe distrugătorul Smith, incendiind nava și ucigând 57 de oameni din echipaj. Pentru a înrăutăți lucrurile, torpila de pe acest avion nu a explodat la impactul inițial, dar a explodat la scurt timp după aceea, provocând daune și mai mari. Focul părea inițial incontrolabil până când comandantul distrugătorului a ordonat ca distrugătorul să se plaseze în siajul cuirasatului USS South Dakota, stropii mari ajutând la stingerea incendiului. Smith și-a reluat apoi rolul, trăgând cu armele anti-aeriene rămase în avioanele torpiloare care mai atacau navele.

Avioanele torpiloare rămase au atacat portavioanele USS Enterprise, Dakota de Sud și crucișătorul Portland, dar toate torpilele lor au ratat sau au rămasneexplodate, fără să producă pagube. Atacul s-a terminat la ora 10:53; nouă din cele 16 avioane torpiloare au pierit în acest atac. După suprimarea celor mai multe incendii de la bord, la 11:15 Enterprise și-a redeschis puntea de zbor pentru a primi avioane care se întorceau din atacurile americane de dimineață asupra forțelpor navale japoneze. Cu toate acestea, doar câteva avioane au aterizat înainte de următorul val de avioane de atac japoneze care sosind au început atacurile lor asupra lui Enterprise, forțând suspendarea operațiunilor de aterizare a avioanelor.

Între orele 09:05 și 09:14, Junyō s-​​a apropiat la o distanță de ( 520 km) de portavioanele amedicane și au lansat un atac cu 17 bombardiere în picaj și 12 Zero-uri.

Forța Principală și Forța Avansată japoneză făceau manevre în încercarea lor de a face joncțiune, iar Junyō ​pregăte următoarele raiduri. La ora 11:21, avioanele Junyō ​​au sosit și au atacat grupul operativ al lui Enterprise. Bombardierele în picaj au lovit ușor Enterprise, care au provocat mai multe pagube, lovind și South Dakota și crucișătorul ușor San Juan, provocând pagube moderate la ambele nave. În acest atac au fost distruse unsprezece dintre cele 17 bombardiere în picaj japoneze.

La ora 11:35, Kinkaid a decis să retragă Enterprise și navele sale de escortă de pe câmpul de luptă, odată ce Hornet a fost scos din acțiune, Enterprise fiind grav avariat, și a presupus (corect) că japonezii au unul sau două portavioane intacte in zona. Lăsând Hornet în urmă, tot ce putea Kinkaid să facă a fost să direcționeze portavionul și navele sale de escortă să se retragă cât se poate de repede. Între orele 11:39 și 13:22, Enterprise recuperat 57 din 73 avioane americane și s-a îndepărtat de zona de luptă. Avioanele americane care au aterizat pe apă au fost abandonate în ocean, și echipaje lor au fost salvate de către navele de luptă de escortă.

Între orele 11:40 și 14:00, cele două portavioane japoneze nedeteriorate, Zuikaku și Junyō​​, au recuperat câteva avioane care se întorceau de la atacurile de dimineață împotriva lui Hornet și Enterprise și pregăteau alte atacuri aeriene. Acum pierderile devastatoare suferite ale japonezilor în timpul acestor atacuri privind avioanele au devenit evidente. Lt. Cmdr. Okumiya Masatake, ofițer de stat major aviatic de pe Junyō, a descris revenirea primului grupuri de avioane pe portavion astfel:

„Am scrutat cerul cu teamă. Se întorceau doar câteva avioane în comparație cu numărul de avioane care au decolat cu câteva ore înainte... Avioanele aterizau pe punte clătinându-se, fiecare avion de vânătoare sau bombardier era ciuruit de gloanțe... Piloții coborau frânți din carlinga lor îngustă, povesteau despre opoziția incredibilă, de cer înăbușit de schijele și trasoarele rafalelor de antiaeriană”.

Numai unul dintre liderii bombardierelor de pe Junyō ​​s-a întors de la primul atac, iar după aterizare părea atât de șocat, încât nu putea vorbi coerent." ^[22]

La 13:00 Forța Avansată a lui Kondo și Forța de Avantgardă a lui Abe

împreună s-au îndreaptat direct spre ultima pozitie raportată ale portavioanelor americane, mărind viteza pentru a încerca să-i intercepteze în raza de acțiune ale tunurilor de pe navă. Portavioanele avariate Zuihō și Shōkaku, cu Nagumo încă la bord, s-au retras din zona de luptă, lăsându-i contraamiralului Kakuji Kakuta comanda forțelor aeriene de pe portavioanele Zuikaku și Junyō​​. La ora 13:06, Junyō ​​a lansat cel de-al doilea atac al său de șapte avioane torpiloare și opt Zero-uri, iar Zuikaku a lansat cel de-al treilea atac format din șapte avioane torpiloare, două bombardiere în picaj, și cinci Zero-uri. La ora 15:35, Junyō ​​a lansat ultimul atac japonez al zilei, format din patru bombardiere și șase Zero-uri.

După mai multe probleme tehnice, la ora 14:45 Northampton a început în cele din urmă să tracteze încet afară din zona de luptă portavionul Hornet, dar numai cu o viteza de cinci noduri. Echipajul de pe Hornet a fost pe punctul de a restabili parțial capacitatea de deplasare a portavionului , dar la ora 15:20, o a doua formație de atac de pe Junyō ​​a sosit, și cele șapte avioane torpiloare au atacat portavionul aproape staționar. Deși șase dintre avioanele torpile au ratat ținta, la ora 15:23 o torpilă a lovit Hornet la mijlocul navei cu o lovitură fatală. Torpila a distrus reparațiile la sistemul de energie electrică și a provocat inundarea serioasă a navei și o înclinare de 14°. Fără a avea energie electrică pentru a pompa afară apa, Hornet s-a considerat pierdut, iar echipajul a abandonat nava. Între timp cel de-al treilea atac aerian de pe Zuikaku a atacat Hornet, lovind nava care se scufunda cu încă o bombă. Până la ora 16:27, toți membrii echipajului Hornet au părăsit nava. Ultimul atac japonez a zilei la ora 17:20 a aruncat încă o bombă pe nava care se scufunda.

După ce a fost informat că forțele japoneze se apropie și că eforturile de remorcare sunt imposibil de realizat, Amiralul Halsey ordonat scufundarea portavionuluiHornet. În timp ce restul navelor de luptă americane se retrăgeau spre sud-est, pentru a ieși din raza de acțiune ale navelor lui Kondo și flota lui Abe se apropia, distrugătoarele USS Mustin și USS Anderson a încercat să sabordeze Hornet cu mai multe torpile și peste 400 de proiectile, dar ea a rămas pe linia de plutire. Cu apropierea forțelor navale japoneze, care erau la numai 20 de minute, cele două distrugătoare americane la ora 20:40 au abandonat portavionul Hornet incendiat. La ora 22:20, restul navelor de război ale lui Abe lui Kondo au ajuns la locul unde se afla Hornet. După ce japonezii și-au dat seama că au găsit portavionul de pe care a fost lansat Raidul Doolittle, japonezii au intenționat să ia Hornet ca trofeu de război, dar în cele din urmă au decis că este prea deteriorat pentru a se putea tracta. Distrugătoarele Makigumo și Akigumo au scufundat Hornet cu patru torpile de 610 mm. La ora 01:35 pe 27 octombrie 1942, în cele din urmă hornet s-a scufundat la coordonatele aproximative 08°38'S 166°43'E.

Mai multe atacuri de noapte de la hidroavioane Catalina, echipate cu radar asupra lui Junyō ​​și Teruzuki, informația că navele de război americane mari sunt în retragere din zonă, plus o situație critică a lipsei de combustibil au determinat japonezii să-și reconsidere urmărirea în continuare de navelor de război americane. După realimentare în apropiere de nordul insulelor Solomon, navele s-au întors la baza lor principală de la Truk la 30 octombrie. În timpul retragerea americanilor din zona de conflict spre Espiritu Santo și Noua Caledonie, South Dakota s-a ciocnit cu distrugătorul Mahan, deteriorând puternic distrugătorul.

După luptă

Japonezii s-au considerat victorioși, pretinzând că au scufundat trei portavioane americane, un cuirasat, un crucișător, un distrugător și o „navă mare de luptă neidentificată", împreună cu 79 avioane de pe portavioane (și alte avioane odată cu scufundarea portavioanelor). De fapt, americanii au pierdut un singur portavion (Hornet) și distrugătorul Porter.

Enterprise a fost puternic avariat ca și cuirasatul South Dakota, precum și crucișătorul ușor San Juan și distrugătoarele Smith și Mahan.

Dintre cele 175 avioane americane de la începutul luptei, 81 s-au pierdut din diferite cauze (33 de avioane de vânătoare, 28 de bombardiere în picaj, și 20 bombardiere torpiloare).

Japonezii au avut două portavioane (Shōkaku și Zuihō) și crucișătorul greu Chikuma grav avariate, și 99 de avioane din 203, care s-au implicat în luptă au fost pierdute.

Pierderea lui Hornet a fost o lovitură puternică pentru forțele aliate din Pacificul de Sud, lăsând portavionul Enterprisesingurul portavion operațional, dar avariat în întregul teatru de război din Pacific. Atunci când portavionul a fost retras din luptă, echipajul a scris pe puntea de zbor: „Enterprise împotriva Japoniei." ^{[23][24][25][26]}

Enterprise a fost parțial reparat în Noua Caledonie și, deși încă destul de avariat, a revenit la zona de sud ale insulelor Solomons cu doar două săptămâni mai târziu, pentru a sprijini forțele aliate în timpul bătăliei navale din Guadalcanal, jucând un rol important în ceea ce s-a dovedit a fi lupta navală decisivă în campania globală pentru Guadalcanal.^[27]

Deși a fost o victorie tactică pentru japonezi în privința navelor americane scufundate, a fost o victorie costisitoare pentru forțele navale japoneze. Ambele portavioane avariate au fost forțate să se întoarcă în Japonia pentru reparații extinse și pentru retehnologizare. După reparații, portavionul Zuihō a revenit la Truk la sfârșitul lunii ianuarie 1943. Portavionul Shōkaku a fost în reparații până în martie 1943 și nu s-a mai întors pe front până în iulie 1943, când ea s-a alăturat lui Zuikaku la Truk.^[28]

Cu toate acestea, pierderile cele mai semnificative ale Marinei japoneze au fost echipajele avioanelor. SUA a pierdut în luptă 81 de avioane, cu 26 de piloți și de membri ai personalului de pe bordul avioanelor.^[29] Japonezii, pe de altă parte, au pierdut 99 avioane și 148 de piloți și de membri ai personalului de la bord, inclusiv doi conducători de grupuri bombardiere, trei conducători de escadrile de bombardiere torpiloare, și 18 alți comandanți de grupuri de avioane.

Patruzeci și nouă la sută dintre echipajele bombardierelor torpiloare japoneze implicate în luptă au fost uciși, împreună cu 39% din echipajele de bombardiere în picaj și 20% din piloții de avioane de vânătoare.^[30] Japonezii au pierdut mai mult personal de pe avioane la Santa Cruz, decât au pierdut în fiecare din cele trei lupte de portavioane anterioare din din Marea Coralilor (90), Midway (110), și Insulele Solomon. Până la sfârșitul bătăliei Santa Cruz, cel puțin 409 din cei 765 de aviatori de elită de pe portavioanele japoneze care au participat la atacul de la Pearl Harbor au murit.^[31]

După ce a pierdut atât de mulți oameni din echipajele avioanelor de pe portavioane, și cu nici o modalitate rapidă de a le înlocui din cauza unei capacități limitate a instituțiilor de instruire a personalului al aviației de pe portvioane și o absență a personalului instruit de rezervă, Zuikaku și Hiyō nedeteriorate au fost, de asemenea, obligate să se întoarcă în Japonia din cauza deficitului de personal aviatic de pe bord. Deși portavioanele japoneze au revenit la Truk până în vara anului 1943, ele nu au jucat niciun rol ofensiv în campania din Insulele Solomon.^[27][32]

Amiralul Nagumo, după ce a fost eliberat din funcție la scurt timp după luptă și mutat la cu serviciul pe țărm în Japonia, a declarat în raportul său la Statul Major al Flotei Combinate că:

„Această luptă a fost o victorie tactică, dar o înfrângere strategică zguduitoare pentru Japonia. Având în vedere marea superioritate a capacității industriale a dușmanul nostru, noi trebuia să câștigăm fiecare bătălie cu avantaj covârșitor, pentru a câștiga acest război. Aceasta ultima, deși o victorie, din păcate, nu a fost o victorie zdrobitoare."^[32]

În retrospectivă, în ciuda faptului unei victorii tactice, bătălia a curmat efectiv orice speranță a Marinei japoneze pe care ar fi putut-o printr-o victorie decisivă în fața puterii industriale a Statelor Unite, ca fiind un obiectiv de neatins.

Istoricul Eric Hammel a rezumat semnificația bătăliei de la Insulele Santa Cruz ca,

„Santa Cruz a fost o victorie japoneză. Această victorie a costat Japonia ultima speranță să câștige războiul."^[27]

VA URMA