PARTEA A DOUA ȘI ULTIMA
Decese
* 1582: Tereza de Ávila, numită oficial Tereza de Isus (Teresa Sánchez de Cepeda Avila Y Ahumada) (n. 28 martie 1515, Ávila – d. 4 octombrie 1582, Alba, Spania) a fost o călugăriță catolică reformatoare, fondatoare a Ordinului Carmelitele Desculțe.
* 1582: Tereza de Ávila, numită oficial Tereza de Isus (Teresa Sánchez de Cepeda Avila Y Ahumada) (n. 28 martie 1515, Ávila – d. 4 octombrie 1582, Alba, Spania) a fost o călugăriță catolică reformatoare, fondatoare a Ordinului Carmelitele Desculțe.
Este venerată ca sfântă în Biserica Catolică și recunoscută ca Doctor al Bisericii.
Sfânta Tereza de Ávila | |||||||||||
|
* 1894: Alexandru C. Plagino, alternativ Plajino (n. – d. , Plăginești, Plăginești, Vrancea, România) a fost un om politic român, din secolul al XIX-lea, originar din Muntenia.
S-a născut într-o familie boierească de origine greacă, iar părinții lui au fost marele postelnic Constantin Plagino și soția sa, Eufrosina Plagino (n. Moruzi), fiica fostului domnitor Alexandru Moruzi.
A devenit paharnic în 1840 și agă în 1850. Plagino a fost prefect al poliției din București în 1850-1851 și a fost făcut mare logofăt în 1852. El a servit ca secretar de stat în perioada 1854-1856. După Unirea Principatelor, a îndeplinit funcția de ministru de finanțe în guvernul Țării Românești din iulie 1861 până în ianuarie 1862, sub conducerea lui Dimitrie Ghica, apoi a fost membru în Adunarea Electivă (1862) și vicepreședinte al Corpului Ponderator (5 decembrie 1865)
Plagino a făcut parte din adunarea constituantă din 1866 și a fost ales atât senator (din 1866), cât și deputat (1871). El a îndeplinit funcția de președinte al Senatului din 3 septembrie 1869 până în 4 martie 1871. În timpul Războiului de Independență al României, el a servit drept comisar general pe lângă Marele Cartier General al Armatei Imperiale Ruse în perioada aprilie - iulie 1877. El a fost trimis apoi în misiune la Madrid și Lisabona, cu scopul de a notifica curțile regale de acolo de proclamarea independenței României, și a petrecut anul 1879 și începutul anilor 1880 în Peninsula Iberică. A fost apoi trimis extraordinar și ministru plenipotențiar în Italia (1885-1891) și în Marea Britanie (1891-1893). El a murit în 4 octombrie 1894 la Plăginești
* 1940: Petre Andrei (n. 29 iunie 1891, Brăila - d. 4 octombrie 1940, Iași) a fost un savant, sociolog, filosof, profesor și om politic, membru post-mortem (1991) al Academiei Române. Voluntar în Primul Război Mondial, a fost profesor la Catedra de Sociologie a Universității din Iași, deputat din partea Partidului Național-Țărănesc, subsecretar de stat și apoi ministru în mai multe guverne din România interbelică.
* 1947: Prințesa Maria Cristina de Bourbon-Două Sicilii (Maria Cristina Carolina Pia;[1] 10 aprilie 1877[1] – 4 octombrie 1947[1]) a fost Mare Ducesă de Toscana din 28 februarie 1942 până în 4 octombrie 1947 ca soție a Arhiducelui Petru Ferdinand, Prinț de Toscana.
* 1947: Max Karl Ernst Ludwig Planck (n. 23 aprilie 1858, Kiel – d. 4 octombrie 1947, Göttingen) a fost un fizician german, fondator al mecanicii cuantice. A primit Premiul Nobel pentru Fizică în 1918, „ca apreciere a serviciilor pe care le-a adus la progresul fizicii prin descoperirea cuantelor de energie.”
* 1953: Prințul Oscar Carl August Bernadotte, Conte de Wisborg (15 noiembrie 1859 – 4 octombrie 1953) a fost al doilea fiu al regelui Oscar al II-lea al Suediei și a reginei Sofia de Nassau. S-a născut Prinț al Suediei și Norvegiei și a fost Duce de Gotland.
* 1970: Janis Lyn Joplin (n. 19 ianuarie 1943, Port Arthur, Texas — d. 4 octombrie 1970, Los Angeles), supranumită Perla (conform, The Pearl) a fost o cântăreață, compozitoare și textieră americană de muzică rock (blues-rock, hard rock, psihedelic) cu puternice influențe de rhythm and blues și soul.[2]
* 1982: Glenn Herbert Gould (n. 25 septembrie 1932, Toronto, Canada – d. 4 octombrie 1982) a fost un celebru pianist canadian al secolului al XX-lea. Este cunoscut pentru interpretarea caracterizată de rafinament tehnic și mai ales pentru înregistrările muzicii lui Bach.
* 1984: Bernhard, Prinț de Saxa-Meiningen (germană Bernhard, Prinz von Sachsen-Meiningen; 30 iunie 1901 – 4 octombrie 1984) a fost Șeful Casei de Saxa-Meiningen din 1946 până la moartea sa.
* 1985: Prințesa Eudoxia Augusta Philippine Clementine Maria a Bulgariei (5 ianuarie 1898 – 4 octombrie 1985) a fost fiica cea mare și al treilea copil al regelui Ferdinand I al Bulgariei și a primei lui soții, Maria-Luiza de Bourbon-Parma. A fost sora devotată și confidenta regelui Boris al III-lea.
* 1992: Denis Clive "Denny" Hulme, (născut 18 iunie 1936 - decedat 4 octombrie 1992), a fost un pilot de Formula 1, campion mondial în 1967.
* 2006: Violeta Zamfirescu (nume la naștere: Lăzăroiu; n. 21 iulie 1920, Craiova - d. 4 octombrie 2006, București) a fost o poetă, prozatoare și redactoare română
S-a născut într-o familie boierească de origine greacă, iar părinții lui au fost marele postelnic Constantin Plagino și soția sa, Eufrosina Plagino (n. Moruzi), fiica fostului domnitor Alexandru Moruzi.
A devenit paharnic în 1840 și agă în 1850. Plagino a fost prefect al poliției din București în 1850-1851 și a fost făcut mare logofăt în 1852. El a servit ca secretar de stat în perioada 1854-1856. După Unirea Principatelor, a îndeplinit funcția de ministru de finanțe în guvernul Țării Românești din iulie 1861 până în ianuarie 1862, sub conducerea lui Dimitrie Ghica, apoi a fost membru în Adunarea Electivă (1862) și vicepreședinte al Corpului Ponderator (5 decembrie 1865)
Plagino a făcut parte din adunarea constituantă din 1866 și a fost ales atât senator (din 1866), cât și deputat (1871). El a îndeplinit funcția de președinte al Senatului din 3 septembrie 1869 până în 4 martie 1871. În timpul Războiului de Independență al României, el a servit drept comisar general pe lângă Marele Cartier General al Armatei Imperiale Ruse în perioada aprilie - iulie 1877. El a fost trimis apoi în misiune la Madrid și Lisabona, cu scopul de a notifica curțile regale de acolo de proclamarea independenței României, și a petrecut anul 1879 și începutul anilor 1880 în Peninsula Iberică. A fost apoi trimis extraordinar și ministru plenipotențiar în Italia (1885-1891) și în Marea Britanie (1891-1893). El a murit în 4 octombrie 1894 la Plăginești
Alexandru Plagino | |
Petre Andrei s-a născut pe 29 iunie 1891 în orașul Brăila. Urmează cursurile Liceului „Nicolae Bălcescu” din Brăila, iar în 1910, după ce obține singura bursă disponibilă pentru acel an, începe cursurile Facultății de Litere și Filosofie ale Universității din Iași. Profesorii Dimitrie Gusti și Ion Petrovici sunt impresionați de calitățile tânărului student[1], oferindu-i acestuia distincția „Magna cum laude” la finalizarea studiilor, în 1913. Obține o nouă bursă pentru continuarea studiilor doctorale și se specializează la Universitatea din Berlin, unde urmează cursul de logică și istoria filosofiei al profesorului Alois Riehl, dar și la Universitatea din Leipzig, unde frecventează cursurile predate de Wilhelm Wundt, Eduard Spranger, Ernst Cassirer, K. Schmidt.
Deși era scutit de serviciul militar, fiind orfan de tată și singurul susținător al familiei, se înrolează ca voluntar în Primul Război Mondial. Participă la luptele de la Oituz, Slănic și Valea Cașinului, în care se distinge prin acte de bravură, fiind decorat cu „Steaua României”, „Coroana României” și „Crucea de război cu bare”.
Imediat după Primul Război Mondial, obține doctoratul cu teza Filosofia valorii. Devine profesor în învățământul liceal, iar din 1922 este profesor la Catedra de sociologie a Universității din Iași. Ca profesor, se numără printre cei care se opun introducerii politicii în Universitate, fiind, de altfel, de-a lungul întregii sale vieți, un adversar al extremismului, atât fascist, cât și bolșevic.
Intră în politică în Partidul Național-Țărănesc, alături de numeroase personalități ale culturii și științei, iar între 1928 și 1933 este deputat, calitate în care se remarcă prin activitatea parlamentară bogată, talentul oratoric și inițiativele legislative. Este numit subsecretar de stat la Departamentul Agriculturii și Domeniilor (1930–1931), subsecretar de stat la Ministerul Instrucțiunii Publice și Cultelor (1932–1933) și ministru al Educației Naționale (1938–1940), în această din urmă calitate inițiind, printre altele, o lege de organizare a învățământului superior.
În data de 28 iunie 1940, în calitate de ministru al educației și membru al Consiliului de Coroana, Petre Andrei a votat pentru cedarea fără rezistență armată a Basarabiei, Bucovinei de Nord, Ținutului Herța și a Ținutului Buceag. Ceilalți 19 români care au votat alături de Petru Andrei pentru cedarea fără rezistență armată a teritoriilor românești au fost: Constantin Anghelescu, Constantin Argetoianu, Ernest Ballif, Aurelian Bentoiu, Mircea Cancicov, Ioan Christu, Mitiță Constantinescu, Mihail Ghelmegeanu, Ion Gigurtu, Constantin C. Giurescu, Nicolae Hortolomei, Ioan Ilcuș (Ministru de război), Ion Macovei, Gheorghe Mironescu, Radu Portocală, Mihai Ralea, Victor Slăvescu, Gheorghe Tătărescu (prim ministru), Florea Țenescu (șeful marelui Stat Major al Armatei).
Schimbarea regimului politic din România, prin renunțarea la tron a regelui Carol al II-lea și instaurarea regimului legionaro-antonescian (de extremă dreapta), a avut unele urmări pentru Petre Andrei: a fost scos din învățământul superior, urmărit, anchetat și persecutat.[2] În timpul unei percheziții domiciliare pe 4 octombrie 1940, când urma să fie arestat pe nedrept de legionari, pentru a evita situația în care se afla Nicolae Iorga la acea vreme, a ales să își pună capăt zilelor.[3]:p. 22 În același an, Iorga explica: "Când s-a produs o înfrângere, steagul nu se predă, ci pînza lui se înfășoară în jurul inimei. Inima luptei noastre a fost ideea culturală națională." La o lună după moartea lui Petre Andrei, Nicolae Iorga a fost ridicat de un grup de legionari și asasinat prin împușcare.
Iată cum își justifica savantul Petre Andrei gestul ultim în scrisoarea lăsată soției sale:
„Eu, deși complet nevinovat, din nici un punct de vedere, nu pot trăi umilit și disprețuit. Nu pot suporta nici chiar compătimirea. Am trăit demn o viață întreagă și nici în momente grele nu m-am plecat, necum în aceste momente când mi se face o teribilă nedreptate. De aceea trebuie să termin acum când se deschide o perspectivă neagră.”[4]
Într-o altă scrisoare, lăsată copiilor săi, Petre Andrei preciza următoarele:
„Eu am conștiința împăcată; sângele și moartea să cadă asupra capului celor care mi-au zdruncinat nervii în halul acesta. Am avut altă atitudine politică decât garda de fier, dar nu am prigonit pe nimeni și nu am făcut nici un gest urât. Nu pot să fiu însă umilit și degradat. De ce să fiu arestat? Dacă aș avea pe sufletul meu o cât de mică vină aș suferi orice, căci aș fi meritat. Dar așa? În cărțile scrise de mine apare clar atitudinea și concepția mea. Voi controlați și veți vedea.”[5]
Lucrările filozofului Petre Andrei au fost redescoperite după 1970, când a început culegerea și retipărirea operei sale.[6][7]
În 1991 a fost ales post mortem membru al Academiei Române.
Decedat la doar 49 de ani, Petre Andrei a reușit să realizeze 15 lucrări, 5 cursuri universitare, peste 40 de studii și articole de specialitate, 25 de recenzii, 35 de conferințe și cuvântări, 3 rapoarte la legi și peste 75 de discursuri și intervenții parlamentare. Savantul este considerat drept unul dintre întemeietorii sistemului științelor sociologice din România.
Din principalele sale lucrări științifice se pot enumera:
- Sociologia cunoașterii și a valorii
- Filosofia valorii
- Problema fericirii
- Sociologia revoluției
- Probleme de sociologie
- Sociologie generală
Petre Andrei | |
Petre Andrei (1891-1940) |
Maria Cristina a fost fiica Prințului Alfonso de Bourbon-Două Sicilii și a soției acestuia, Prințesa Antonietta a celor Două Sicilii
La 8 noiembrie 1900, la Cannes, Maria Cristina s-a căsătorit cu Arhiducele Petru Ferdinand de Austria, Prinț de Toscana, al patrulea copil și al treilea fiu al lui Ferdinand al IV-lea, Mare Duce de Toscana și a Prințesei Alice de Parma.[1] Maria Cristina și Petru Ferdinand au avut patru copii:[1]
- Arhiducele Gottfried de Austria, Prinț de Toscana (14 martie 1902 - 21 ianuarie 1984) căsătorit cu Prințesa Dorothea Therese de Bavaria; au avut următorii copii:
- Arhiducesa Elisabeta de Austria, Prințesă de Toscana (n. 2 octombrie 1939)
- Arhiducesa Alice de Austria, Prințesă de Toscana (n. 29 aprilie 1941)
- Arhiducele Leopold Franz de Austria, Prinț de Toscana (n. 25 octombrie 1942)
- Arhiducesa Maria Antoinette de Austria, Prințesă de Toscana (n. 16 septembrie 1950)
- Arhiducesa Helena de Austria, Prințesă de Toscana (30 octombrie 1903 - 8 septembrie 1924) căsătorită cu Philipp Albrecht, Duce de Württemberg; au avut următorii copii:
- Ducesa Maria Christina de Württemberg (n. 2 septembrie 1924)
- Arhiducele Georg de Austria, Prinț de Toscana (22 august 1905 - 21 martie 1952) căsătorit cu contesa Marie Valerie de Waldburg-Zeil-Hohenems; au avut următorii copii:
- Arhiducele Guntram de Austria, Prinț de Toscana (19 august 1937 - 21 aprilie 1944)
- Arhiducele Radbot de Austria, Prinț de Toscana (n. 23 septembrie 1938)
- Arhiducesa Marie Christine de Austria, Prințesă de Toscana (8 aprilie 1941 - 4 ianuarie 1942)
- Arhiducesa Walburga de Austria, Prințesă de Toscana (n. 23 iulie 1942)
- Arhiducesa Verena de Austria, Prințesă de Toscana (21 iunie 1944 - 5 ianuarie 1945)
- Arhiducele Johann de Austria, Prinț de Toscana (n./d. 27 decembrie 1946)
- Arhiducesa Katharina de Austria, Prințesă de Toscana (n. 24 aprilie 1948)
- Arhiducesa Agnes de Austria, Prințesă de Toscana (n. 20 aprilie 1950)
- Arhiducele Georg de Austria, Prinț de Toscana (n. 28 august 1952)
- Arhiducesa Rosa de Austria, Prințesă de Toscana (22 septembrie 1906 - 17 septembrie 1983) căsătorită cu Philipp Albrecht, Duce de Württemberg; au avut următorii copii:
- Ducesa Helene de Württemberg (n. 29 iunie 1929)
- Ducele Ludwig Albrecht de Württemberg (n. 23 octombrie 1930)
- Ducesa Elisabeta de Württemberg (n. 2 februarie 1933)
- Ducesa Maria Theresa de Württemberg (n. 12 noiembrie 1934)
- Carl, Duce de Württemberg (n. 1 august 1936)
- Ducesa Maria Antonia de Württemberg (31 august 1937 - 12 noiembrie 2004)
Maria Cristina de Bourbon-Două Sicilii | |
A studiat la München și Berlin, avându-i ca profesori pe Helmholtz, Clausius și Kirchhoff, iar ulterior a devenit el însuși profesor de fizică (1889-1926). Activitatea sa în domeniul principiilor termodinamicii și a distribuției energetice a radiației unui corp perfect absorbant, pe care a descris-o exact printr-o formulă celebră, l-a condus la abandonarea unor principii clasice newtoniene și la introducerea teoriei cuantice (1900). Pentru aceasta el a primit Premiul Nobel pentru Fizică în 1918.
În cadrul teoriei cuantice, se afirmă că energia nu e divizibilă la infinit, ci în ultimă instanță există sub formă de cantități mici pe care Planck le-a denumit „Lichtquante” (cuante de lumină, termenul quanta provine din latină, însemnând „cât de mult”, cuante). Mai mult, energia transportată de o cuantă are o dependență liniară de frecvența radiației sursei emisive (v.si Constanta Planck).
În cinstea lui Max Planck valorile lungimii, timpului, masei, energiei și a temperaturii, care pot fi compuse din constantele universale c, G, h/2π,κ - se numesc Planckiene.
Max Planck | |||||||||
|
Prințul Oscar | |||||||||
Prințul Oscar Bernadotte, Conte de Wisborg; anterior Duce de Gotlandia | |||||||||
|
Joplin este considerată unul dintre cele trei superstaruri ale generației flower power, alături de Jimi Hendrix și Jim Morrison. Precum aceștia, a fost născută în intervalul 1942-1943. Precum aceștia, din păcate, nu a reușit să împlinească 28 de ani.
Joplin a devenit cunoscută în anii 1960 prin albumele înregistrate alături de formația Big Brother and the Holding Company. Ulterior, cântăreața a decis să se dedice unei cariere independente, care s-a dovedit a fi de mare succes.
La data de 4 octombrie, 1970, Janis Joplin a fost găsită moartă în camera sa de la Hotelul Landmark Motor. Cauza oficială a decesului a fost consumul excesiv de heroină, combinat cu efectele alcoolului.
Janis Lyn Joplin s-a născut la data de 19 ianuarie 1943 în orașul american de provincie Port Arthur, din statul Texas, S.U.A.. Tatăl său, Seth Ward Joplin (n. 1910 - d. 1987), ocupa postul de inginer la o veche rafinărie de petrol, în timp ce mama sa, Dorothy Bonita East Joplin (n. 1913 - d. 1998) lucra la o școală superioară din oraș. Conform spuselor lui Janis, tatăl său era „o persoană intelectuală, care a citit multe cărți și adora să vorbească și să dezbată diverse subiecte”. Joplin a afirmat în ultimii săi ani de viață că tatăl său a fost foarte important pentru ea, deoarece el a fost singurul care a încercat să o facă să gândească logic. Din familia Joplin, membră a Bisericii lui Hristos, o mișcare religioasă ale cărei baze sunt susținute doar de către Biblie, făceau parte și Laura Lee și Michael Ross, cei doi frați mai tineri ai lui Janis. Părinții săi au remarcat încă din copilărie că Janis cerea mult mai multă atenție decât ceilalți doi copii ai lor, Dorothy declarând presei „ea era nefericită când nu primea atenția de care avea nevoie. Normalitatea era un lucru inadecvat pentru ea.”
Joplin a urmat și a absolvit Lamar University din Texas. Cântă în compania unor formații locale de muzică country și bluegrass.
În 1966, evoluează în San Francisco alături de grupul Big Brother and the Holding Company. În această formulă, Joplin participă la Festivalul de la Monterey din anul următor, unde primirea entuziastă a publicului îi determină consacrarea. În 1968, va semna un contract cu Albert Grossman (managerul lui Bob Dylan). Înregistrează la New York albumul Cheap Thrills, disc ce intră imediat în clasamentele din Regatul Unit și din Statele Unite ale Americii. Janis Joplin părăsește Big Brogher and the Holding Company și urmează o carieră solo, alături de diverse formații de acompaniament.
În 1970 colaborează cu grupul nou format Full Tilt Boogie Band, alături de care înregistrează în anul următor discul Pearl.[2]
La data de 4 octombrie, 1970, Janis Joplin a fost găsită moartă în camera sa de la Hotelul Landmark Motor. Cauza oficială a decesului a fost consumul excesiv de heroină, combinat cu efectele alcoolului
Albume:
- Big Brother & the Holding Company (1967)
- Cheap Thrills (1968)
- I Got Dem Ol' Kozmic Blues Again Mama! (1969)
- Pearl (1971)
- In Concert (dublu album, 1972)
- Live at Winterland '68 (1998)
Filmografie:
- Monterey Pop (1968)
- Petulia (1968)
- Janis Joplin Live in Frankfurt (1969)
- Janis (1974)
- Janis: The Way She Was (1974)
- Comin’ Home (1988)
- Woodstock - The Lost Performances (1991)
- Woodstock: 3 Days of Peace & Music (Director’s Cut) (1994)
- Festival Express (2003)
- Nine Hundred Nights (2004)
- The Dick Cavett Show: Rock Icons (2005) Shout
- Rockin' at the Red Dog: The Dawn of Psychedelic Rock (2005)
- This is Tom Jones (2007) 1969 appearance on TV show
- Woodstock: 3 Days of Peace & Music (Director’s Cut) 40th Anniversary Edition (2009)
- Janis Joplin with Big Brother: Ball and Chain (DVD) Charly (2009)
În anul 1964 a părăsit brusc cariera de concertist și nu a mai apărut niciodată în public, consacrând-se înregistrărilor în studiou și realizării de emisiuni radiofonice pentru Radio Canada.
Gould s-a născut în 1932 la Toronto, Ontario, ca unic copil al părinților săi.Numele său la naștere era Glen Herbert Gold.Tatăl său, Russell Herbert („Bert”) Gold, provenea dintr-o familie metodistă cu rădăcini engleze și scoțiene. Mama sa, Florence („Flora”) Emma, născută Greig, cu zece ani mai vârstnică decât soțul ei, era de origine scoțiană și de rit presbiterian. Bunicul ei era văr cu compozitorul norvegian Edvard Grieg, prin ramura scoțiană a familiei acestuia.[13] . În anul 1939 tatăl pianistului și întreaga familie și-a schimbat numele din Gold în Gould pentru a nu fi socotiți din greșeală evrei, într-o perioadă în care antisemitismul era popular. Când mai târziu va fi întrebat în legătură cu presupusa lui origine evreiască, Gould obișnuia să spună, în glumă,că a fost evreu înainte de război. Gould a copilărit în casa părintească de pe Southwood Drive 32 din Toronto. A fost foarte legat de mama sa, care era foarte anxioasă în ce-l privea și de mic a preferat adesea compania animalelor. A crescut într-o atmosferă muzicală. Mama sa era profesoară de pian, tatăl învățase vioara în copilărie și amândoi cântau în coruri bisericești. De timpuriu Florence Gould a prevăzut pentru copilul ei o carieră muzicală. La trei ani el a dovedit un auz absolut. De la 4 ani a luat lecții de pian și de canto cu mama sa.La 6 ani copilul a asistat entuziasmat la recitalul pianistului Josef Hofmann, iar la 7 ani a început să-și însoțească părinții la concertele Orchestrei Simfonice din Toronto.[14] Glen, care a început, la un moment dat, să-și scrie prenumele cu doi n, Glenn, a studiat de la vârsta de zece ani la Conervatorul Regal de Muzică din Toronto, principalii săi maeștri fiind Alberto Guerrero (pian), Frederick C. Silvester (orgă) și Leo Smith (teoria muzicii) Copil fiind, a cântat de multe ori la orgă în biserici.[15] Deja la 13 ani, în 1945 a fost prima oară solist în public ca organist, iar în anul următor, a cântat ca pianist solist primaparte din Concertul nr.4 pentru pian și orchestră de Beethoven cu Orchestra Simfonică din Toronto. În 1947 a apărut pentru prima dată într-un recital, iar în anul 1950 a cântat prima dată într-un concert transmis la radio de canalul CBC. Acesta a fost debutul unei lungi relații intre Gould și radiodifuziune și cu studiourile de înregistrări.
În anul 1957 Gould a făcut un turneu de concerte în Uniunea Sovietică, fiind primul solist instrumentist nord-american care s-a produs acolo după cel de-al Doilea Război Mondial. În 1958 a interpretat concertul pentru pian în re minor de Johann Sebastian Bach cu Orchestra regală Concertgebouw sub bagheta lui Dimitri Mitropoulos, iar în 1959 a apărut acolo într-un recital. În 1959 Gould a interpretat la Carnegie Hall concertul nr.1 pentru pian de Johannes Brahms sub bagheta lui Leonard Bernstein.
La 10 aprilie 1964 Gould a apărut pentru ultima dată într-un concert public la Los Angeles. În restul vieții s-a concentrat asupra înregistrărilor in studiouri, și realizării de emisiuni radiofonice despre muzica clasică și, uneori, compoziției.
Gould s-a stins din viață în 1982 în urma unui accident vascular cerebral, la vârsta de 50 ani. A fost înhumat la cimitirul Mount Pleasant din Toronto.
Glenn Gould | |
Bernhard s-a născut la Köln ca al treilea fiu al Prințului Friedrich Johann de Saxa-Meiningen și a contesei Adelaide de Lippe-Biesterfeld. Tatăl său a fost al doilea fiu al lui Georg al II-lea, Duce de Saxa-Meiningen iar mama sa a fost o fiică a contelui Ernst de Lippe-Biesterfeld.
După decesul fratelui său mai mare Prințul Georg în 1946 nepotul său Prințul Frederick Alfred a renunțat la drepturile sale de succesiune așa că Bernhard a succedat la conducerea casei de Saxa-Meiningen și a titlului de Duce de Saxa-Meiningen (ca Bernhard al IV-lea).
Cu prima lui căsătorie a fost una morganatică, al doilea fiu al său Prințul Frederick Konrad i-a succedat la conducerea casei ducele.
Bernhard și prima lui soție au fost declarați vinovați de o conspirație nazistă împotriva Austriei în 1933; el a fost condamnat la șase săptămâni de închisoare în timp ce ea a fost sub arest la domiciliu. După intervenția reprezentantului german, el a fost eliberat după care a plecat în Italia. Trei săptămâni mai târziu a fost arestat în timp ce încerca să se întoarcă la castelul său din Pitzelstaetten
Bernhard | |||||||||
Prinț de Saxa-Meiningen | |||||||||
|
Prințesa Eudoxia | |||||
Prințesa Eudoxia în 1932
|
* 1994: Luigi Ionescu (n. 3 aprilie 1927, Pâncești, județul Bacău - d. 4 octombrie 1994, București) a fost un cântăreț român de muzică ușoară. Începe să cânte de la o vârstă tânără (chiar din timpul liceului) la Bacău. Numele lui rămâne legat de o serie apreciabilă de șlagăre românești sau internaționale interpretate în limba română, cum ar fi "Marina, Marina". Piesa de referință a carierei lui rămâne "Lalele" compusă de Temistocle Popa. În anul 2001, grupul Suprem pune în circulație o inedită versiune a hitului (aranjament, remix DJ Phantom), în care se pot auzi și fragmente din înregistrarea originală, cu vocea lui Luigi Ionescu.
Din 1946 participă la concursurile pentru tineret. Este remarcat de marii compozitori ai vremii: Ion Vasilescu, Elly Roman, Henry Mălineanu care scriu pentru el. Gelu Solomonescu, redutabil pianist și șef de formație, îl îndrumă către Teatrul de Revistă "Constantin Tănase". În urma audiției susținute în 1951 este angajat, desfășurându-și apoi întreaga carieră- de o uimitoare longevitate- în cadrul teatrului, până în 1987 când se retrage din viața artistică.
Din repertoriu:
- „Lalele”
- „Zorile”
- „Turturele” (Temistocle Popa)
- „E primăvară în ianuarie” (Gelu Solomonescu)
- „Viața e prietena mea” (Florentin Delmar)
- „Femeia” (Henry Mălineanu).
Circumstanțele crimei au transformat acest caz într-unul dintre cele mai mediatizate anchete ce au avut în prim-plan uciderea unei persoane transgen.[4][5] Viața lui Araujo a fost imortalizată în filmul O fată ca mine (2006),[6] iar diverse grupuri ce susțin comunitatea LGBT au lansat în memoria lui Gwen campanii pentru a ajuta oamenii să înțeleagă adevăratele probleme cu care se confruntă persoanele cu o orientare sexuală diferită
Araujo s-a născut biologic bărbat, la data de 24 februarie 1985, având numele Edward Araujo, Jr., în orașul Newark din statul California, S.U.A..[2][8] În memoria familiei sale, ea a rămas un copil fericit și plin de energie, care a dorit să fie femeie încă din copilărie, dorința sa accentuându-se odată cu înaintarea în vârstă.[8][9] În adolescență, înainte de a fi ucisă, Araujo începuse să poarte haine de damă și să se comporte ca atare.[8][9] Înainte de a fi blamată de către societate pentru identitatea ei sexuală, Araujo a studiat într-o școală publică și a participat la slujbele oficiate în biserica din oraș.[8][9][10] După ce a fost renegată de colegii și profesorii săi, care o batjocoreau frecvent, Gwen a încetat să frecventeze liceul Newark Memorial înainte de a-l absolvi.[8][10] Conform spuselor mamei sale, ea nu a putut să își găsească o slujbă stabilă din cauza intoleranței create prin tranziția graduală dintre genuri.
Araujo, care la vârsta de șaptesprezece ani se prezenta cu numele „Lida”, a intrat într-un cerc de prieteni.[8][9] Acest grup de tineri obișnuia să își petreacă timpul liber jucând domino, consumând droguri și alcool în casa în care urma să fie ucisă Araujo.[1][11] Gwen a fost implicată în activități sexuale (orale) cu cel puțin doi băieți din acest grup.[8][10][12]
La câteva săptămâni după ce i-a cunoscut pe acești tineri, Araujo a fost invitată la o petrecere organizată în locuința în care ei se întâlneau frecvent.[8][9][12] Deși mama sa i-a cerut să nu participe și s-a declarat neîncrezătoare, Gwen a decis să ia parte la această reuniune. Acela a fost momentul în care mama sa, Sylvia Guerrero, a văzut-o pentru ultima oară în viață.[11]
La petrecerea care a avut loc la data de 3 octombrie, 2002 tinerii au descoperit, după o „inspecție forțată” făcută de o fată din grup (Nicole Brown), că Araujo are organe sexuale masculine.[8][9][10][11][12] Din momentul în care au aflat că Gwen era biologic bărbat, tinerii care au întreținut relații sexuale cu ea au devenit agitați, iar unul dintre ei, Mike Magidson, a început să o sugrume în holul casei.[11] În acel moment, mulții dintre invitații la petrecere au părăsit locuința, doar Jose Merel și Jaron Nabors preferând să rămână în casă, alături de Mike Magidson.[11] Jason Cazares a declarat că a plecat de la locul crimei, deși el s-a aflat în camioneta cu ajutorul căreia criminalii au transportat cadavrul victimei.[11] Cei trei rămași în locuință au continuat să o molesteze în mod continuu pe Araujo timp de cinci ore.[11] Jose Merel a lovit-o în cap pe victimă cu o tigaie și o conservă, lovituri care i-au provocat o rană profundă și o hemoragie puternică.[8][9][11][12] Mike Magidson a lovit-o cu capul de pereții încăperii cu atâta forță încât tencuiala de pe aceștia a căzut.[11] Apoi, Araujo a fost dusă în garajul casei, unde a fost sugrumată cu o funie.[8][9][11][12] Conform unei mărturii, în timp ce Gwen era strangulată, Jose Merel curăța petele de sânge de pe covoarele din casă.[11] Araujo a fost legată la gură, învăluită cu o pătură și pusă pe bancheta unei autocamionete.[8] Cei trei criminali, împreună cu Jason Cazares au dus corpul acesteia într-un parc din El Dorado County, California, într-o zonă de pădure situată la marginea munților Sierra Nevada cunoscută sub numele de „Silver Fork”.[8][9][11][12] În acel loc, cei patru au îngropat-o superficial pe Gwen.[8][9][12] Conform anchetei oficiale, nu este clar momentul în care Araujo a fost ucisă, dar autopsia efectuată de medicii legiști a confirmat faptul că victima a murit din cauza strangulării și a hemoragiei puternice promovate de rana profundă din zona capului.
Temându-se de eventualele represalii, grupul de atacatori nu a raportat poliției crima săvârșită și au stabilit un legământ, conform căruia niciunul dintre ei nu avea să mărturisească asasinarea lui Gwen Araujo, indiferent de circumstanțele care apar.[11][12] Totuși, Jaron Nabors i-a povestit unui prieten fapta săvârșită, lucru care s-a dovedit crucial în descoperirea cadavrului victimei, deoarece acea persoană l-a raportat la poliție pe Nabors.[11][12] În timpul interogării, Jaron Nabors avea să dezvăluie locația în care era îngropat corpul lui Araujo și detalii legate de moartea acesteia.[11][12]
Departamentul șerifului din Comitatul Alameda a trimis patru anchetatori și doi detectivi pentru a ridica cadavrul victimei.[11] Echipa a fost condusă spre locul în care era îngropată Araujo de către cel mai tânăr participant la crimă, Jaron Nabors, în data de 16 octombrie, 2002. Cele patru persoane acuzate de crimă au fost Michael Magidson (22 ani), Jaron Nabors (19 ani) și frații José (22 ani) și Paul Merél.[8][11] Ultimul menționat a fost rapid eliberat din arest datorită unei mărturii depuse de prietena acestuia, conform căreia Paul Merél și-a petrecut timpul din noaptea crimei cu ea.[11] Cei doi au fost puși sub acuzare ulterior, și au devenit martori-cheie în cadrul anchetei.[11]
Nabors a depus mărturie împotriva celorlalți trei criminali, sperând că îi va fi ridicată acuzația de omor cu circumstanțe atenuante, după ce poliția a interceptat un bilet trimis de către Cazares prietenei lui Nabors, în care acesta explica că Nabors nu a fost implicat în uciderea lui Araujo
Mama lui Araujo, care prefera să își numească copilul „un înger”,[8] a declarat public în repetate rânduri că ar dori ca procesul fiicei sale să influențeze legislația cu privire la pedeapsa acordată persoanelor care comit crime din ură. Sylvia Guerrero și fratele său, David au avut câteva apariții publice înainte ca presa din S.U.A. să îi blameze pe cei care comit acte de violență împotriva persoanelor transgen.[11]
Persoanele care au cunoscut-o pe Araujo și oamenii impresionați de drama ei au participat la funeraliile acesteia, care au avut loc la Biserica Catolică Sfântul Edward din Newark.[24] După ceremonia de înmormântare, a fost organizat un marș către complexul comercial din oraș, la care au participat diferite persoane din colectivitatea LGBT, dar și oficialii locali.[12] Gwen a fost menționată în cadrul paradelor „Amintiți-vă de moartea noastră!” (în engleză Remembering Our Dead), care au fost organizate în câteva orașe din S.U.A.[25] În cadrul acestora au fost comemorate 27 de persoane transgen, inclusiv Gwen. La câteva zile după înmormântarea lui Gwen, membrii ai Bisericii Baptiste Westboro (fiind discipoli ai lui Fred Phelps) au protestat în zona orașului Newark.[8]
La data de 23 iunie, 2004, la cererea mamei sale, numele lui Araujo a fost schimbat post-mortem, într-un cadru juridic, din Eddie în Gwen.[1]
Pe 19 iunie, 2006 a început difuzarea filmului O fată ca mine în cinematografele din America de Nord.[6] Fiind regizată de Agnieszka Holland, producția este bazată pe viața lui Gwen, aceasta fiind interpretată de J. D. Pardo, iar Mercedes Ruehl a preluat rolul Sylviei Guerrero.[6]
La un an după moartea lui Araujo, Fundația Horizons a creat „Fundația Memorială «Gwen Araujo» pentru educarea oamenilor cu privire la problemele persoanelor transgen”.[26] Acest proiect își propune să sprijine programele școlare din nouă comitate, care încearcă să le explice tinerilor adevăratele probleme ale persoanelor transgen.[26] Însuși Sylvia Guerrero, mama lui Gwen, a ținut discursuri în câteva școli și licee, prin care explica temerile persoanelor transgen.
Gwen Araujo | |
Araujo în adolescență, perioada în care latura sa feminină ieșea în evidență |
S-a născut la Craiova, în familia ofițerului Sterian Lăzăroiu și a Ioanei. A urmat școala primară și primele cinci clase de liceu între 1931 și 1936 la Craiova. A continuat liceul la „Regina Maria” între 1936 și 1939, apoi a urmat studii de drept (neterminate), la Universitatea din București, între 1942 și l944.
A fost redactor la „Gazeta literară” (1954-l956); la Radio, redactor la emisiunile literare (1956-l959); la revista „Luceafărul” (1960-l968); din nou la Radio (1968-l969); redactor-șef al redacției de poezie la Editura Eminescu (1969-l971, când se pensionează.[3]
A debutat în anul 1951 cu poezie în revista „Viața Românească” și editorial în 1955, cu volumul Inima omului.
Versuri
- Rodul pământului, 1957;
- Ceasul de slavă, 1960;
- Frumusețe continuă, 1964;
- La gură de rai, 1965;
- Dragoste, 1968,
- Colind de primăvară, 1969;
- La poarta celor care dorm - poeme dramatice, 1970
- Poezii 1950 - 1972, 1972;
- Simfonie, 1975;
- În aerul vibrând, 1977;
- Lacrima pietrei, 1981;
- Incandescența miezului, 1981;
- Zbor de cântec peste nori, 1985.[4]
Romane
- Îndrăgostiții triști, 1979;
- Surâsul iubirii, 1984.
A mai scris versuri pentru copii, publicistică pe teme morale și turistice (O lume pentru toți, 1977).
* 2007: Hero Lupescu (n. 17 iunie 1927, Roman - d. 4 octombrie 2007, București) a fost un regizor de operă român.
S-a născut în orașul Roman într-o familie evreiască. Tatăl său, Avram Wolfsohn, a fost un cunoscut cantor la Sinagoga Mare din București.
Hero Lupescu a terminat cursurile Facultății de Regie din cadrul Institutului de Artă Teatrală „Anatoli Lunacearski” din Moscova (1951-1954). A susținut examenul de diplomă la Opera Română din Timișoara, cu spectacolul Evgheni Oneghin de Ceaikovski (1954).
A lucrat timp de 34 de ani la Opera Română din București și a realizat, de-a lungul carierei, numeroase spectacole. A debutat pe scena Operei Române din București în 1955, cu spectacolul "Boema", de Puccini, interpreți Valentina Crețoiu, Dinu Bădescu, Șerban Tassian etc. Ultima sa premieră la aceeași operă bucureșteană a fost tot "Boema", în 1993, însă a regizat spectacole și pe alte scene, inclusiv în străinătate - Opera din Sarajevo, din Ruse sau cea din Ankara. Pentru prima scenă lirică a țării a montat următoarele opere:
- "Tosca" de Puccini (1956)
- "Faust" de Gounod (1958)
- "Evgheni Oneghin" de Ceaikovski (1958)
- "Cavalleria rusticana" de Mascagni (1960)
- "Boris Godunov" de Musorgski (1961)
- "Logodnă la mânăstire" de Prokofiev (1963)
- "Motanul încălțat" de C. Trăilescu (1964)
- "Cosi fan tutte" de Mozart (1965)
- "Don Giovanni" de Mozart (1966)
- "Gianni Schicchi" de Puccini (1967)
- "Povestirile lui Hoffmann" de Offenbach (1968)
- "Mireasa vândută" de Smetana (1970)
- "Cneazul Igor" de Borodin (1971)
- "Albert Herring" de Britten (1973)
- "Bălcescu" de C. Trăilescu (1974)
- "Dreptul la dragoste" de T. Bratu (1975)
- "Luna" de Orff (1975)
- "Andrea Chénier" de Giordano (1976)
- "Bastien și Bastienne" de Mozart (1976)
- "Dragoste și jertfă" de C. Trăilescu (1977)
- "Conu Leonida față cu reacțiunea" de Matei Socor (1978)
- "Evgheni Oneghin" de Ceaikovski (1981)
- "Nunta lui Figaro" de Mozart (1984)
- "Povestirile lui Hoffmann" de Offenbach (1986)
- "Nabucco" de Verdi (1987)
- "Samson și Dalila" de Saint-Saëns(1992)
- "Ora spaniolă" de Ravel.
Printre cele mai cunoscute montări a rămas și Traviata "în blugi" la Teatrul Liric din Craiova. A montat spectacole la toate teatrele de operă din țară, fiind, de exemplu autorul spectacolului inaugural al Operei Române din Iași, "Tosca" (1956).
A fost un regizor cu o viziune modernă asupra spectacolului de operă, uneori chiar avangardistă, înfruntând riscul de a fi criticat sau controversat.
A fost profesor la clasa de operă a Conservatorului bucureștean, printre studenții săi numărându-se mulți dintre maeștrii de ieri și de azi ai scenei lirice bucureștene sau soliști de prestigiu ai teatrelor de operă din țară sau din străinătate.
A regizat grandioase spectacole în aer liber, fie în țară, la ocazii festive, fie în străinătate, la deschiderea unor competiții sportive internaționale majore (Maroc, Spania), ca de exemplu: spectacolul de deschidere a Campionatului Mondial de Fotbal din Spania, în 1982, apoi spectacolul de deschiere al Jocurilor Mediteraneene (1983, Casablanca, Maroc), al Jocurilor Pan-africane (1985, Rabat, Maroc) și un spectacol festiv pe stadion în cinstea Regelui Hassan II al Marocului, în 1989.
Hero Lupescu a murit în ziua de 4 octombrie 2007, la Spitalul Universitar din București, în urma unei congestii cerebrale. [2]
A beneficiat de gardă de onoare militară la catafalc. A fost înmormântat la cimitirul Filantropia din București
* 2009: Ernő Kolczonay (n. 15 mai 1953, Budapesta – d. 4 octombrie 2009) a fost un scrimer maghiar, care a luat parte de trei ori la Jocurile Olimpice și a câștigat două medalii.
* 2016: Ion Ochinciuc (n. 21 august 1927, Sculeni, județul Iași - d. 4 octombrie 2016, București) a fost un prozator și dramaturg român.
A scris romane polițiste și dramaturgie. A lucrat mai bine de 20 de ani în Radio.
Membru titular în Uniunea Scriitorilor din România începând din anul 1970.
Fiul lui Constantin și Olimpia Ochinciuc, s-a născut în data de 21 august 1927 în comuna Sculeni Târg, plasa Copou, județul Iași (actualul Punct vamal Sculeni-Sculeni, prin care se face trecerea peste Prut). Școala primară o face în satul natal. Se refugiază în Iași după cedarea Basarabiei unde începe studiile secundare la Liceul Internat Costache Negruzzi (actualul Colegiul "Costache Negruzzi" din Iași), apoi își continuă studiile la Liceul Gheorghe Lazăr din București, absolvind în 1946. După ce frecventează 2 ani cursurile Facultății de Construcții din Iași, urmează Facultatea de Litere a Universității București | Facultatea de Filologie din București luându-și licența în 1953. A cunoscut oameni renumiți printre care putem aminti: George Călinescu, Tudor Vianu, C.A. Rosetti, Iorgu Iordan, Alexandru Graur și alte somități ale literaturii și filosofiei românești.
Lucrează ca documentarist la Consiliul general ARLUS între anii 1950-1952, ca redactor la „Veac nou" între anii 1952-1955, este șef de secție la redacția “Publicațiilor românești pentru străinătate” între anii 1956-1967 și ulterior ca șef de secție la Radio unde din 1 mai 1967 și până în noiembrie 1987 realizează emisiunea magazin duminicală „De toate pentru toți”.[1] A mai coordonat și realizat emisiunea „Radiomagazinul femeilor”.
La 22 decembrie 1980 a avut loc la cinematograful Scala din București premiera filmului Cântec pentru fiul meu: Scenariul - Mihai Opriș și Constantin Dicu; Regia Constantin Dicu, inspirat din romanul Îngerul negru de Ion Ochinciuc.[2]
La 4 octombrie 2016 maestrul Ion Ochinciuc s-a stins din viață la București.
A debutat în domeniul jurnalistic în anul 1952, la „Veac nou" cu reportaje, în domeniul literaturii a debutat cu piesa de teatru "Stânca Miresei" în anul 1960, la Teatrul Armatei (azi Teatrul "C.I. Nottara"), iar prima carte, romanul polițist “Răzbunarea Ofeliei” ia fost publicat în anul 1967.
Ion Ochinciuc s-a consacrat aproape în mod integral prozei polițiste și de aventuri. ”"Moldovean” sută la sută prin harul povestirii, prin cultul anecdotei “care primează”, autorul […] are voluptatea rezumării unei situații printr-o vorbă de duh, a sa ori a altcuiva, reținute cu voluptatea colecționarului rafinat. […] Dl. Ochinciuc are condei ușor, scrie sprințar și cărțile sale se citesc pe nerăsuflate. Este un observator atent al lumii prin care a trecut, are o memorie capabilă să reconstituie din câteva detalii o întreagă atmosferă și este iubitor al “comediei umane” în nesecata ei inventivitate. Ca și Creangă, arhetipul povestitorilor moldoveni, se ferește de teoretizări și „meditații”, îi place să observe faptele și zicerile oamenilor. E dramaturg prin vocație, îi place spectacolul lumii„
Romane (în ordine cronologică)
- Răzbunarea Ofeliei (Editura Tineretului, 1967)
- Îngerul Negru (Editura Tineretului, 1969)
- Masca Burgundă (Editura Militară, 1971)
- Egreta Violetă (Editura Albatros, 1972)
- Nopțile Colonelului Bârsan (Editura Eminescu, 1973)
- O Noapte În „Venus” (Editura Militară, 1974)
- Acasă Fugarule! (Editura Albatros, 1975)
- Spada de Toledo (Editura Militară, 1976)
- Eroul Necunoscut (Editura Militară, 1977)
- Fotografia de Nuntă (Editura Militară, 1981)
- Norocul Era Șchiop (Editura Eminescu, 1983)
- Capcana Din Bulevardul Primăverii (Editura Scripta, 1994)
- Secrete În Alb Și Negru (București, Editura Tracus Arte, 2011, ISBN 978-606-8126-65-4)
- Cãlugãrița (În umbra unei femei) (București, Editura Tracus Arte, 2014, ISBN 978-606-664-233-0)
- Ispititoarele capcane (Bucuresti, Editura Tracus Arte, 2016, ISBN 9786066646338)
Memoralistică
- Jurnal Anapoda - Volumul I (București,Editura Tracus Arte,2012, ISBN 978-606-8361-48-2)
- Viata ca anecdotă - Jurnal anapoda Volumul II (Bucuresti, Editura Tracus Arte, 2013, ISBN 978-606-664-116-6)
- Cine râde la urmă? Oameni si intamplari - Jurnal anapoda Volumul III (Bucuresti, Editura Tracus Arte, 2015, ISBN 978-606-664-539-3)
Povestiri
- Noaptea Moțoganei, special pentru un volum de povestiri publicată de Editura Militară curând după inundațiile catastrofale din 1970. Cartea a avut un tiraj de 500.000 de exemplare iar banii din vânzarea ei au mers în ajutorul sinistraților.
- Umbra Zburătoare, publicată în Almanahul literar al “Gazetei literare” („România literară” de azi) săptămânal al Uniunii Scriitorilor în anul 1984.
Lucrări dramatice
Stânca Miresei, dramă romantică în trei acte, jucată la Teatrul Armatei (azi Teatrul C.I. Nottara) din București, stagiunea 1959-1960. Regizor: Ion Sahighian. Scenografia: Constantin Piliuță. Textul operei a fost viciat grosolan de cenzura proletculturistă a vremii încât autorul s-a văzut nevoit să folosească un pseudonim, Ion Dragomir.[4]
O navă pentru cer senin, piesă de teatru pentru copii gen “Peter Pan”, jucată la Teatrul pentru copii și tineret (azi Teatrul “Luceafărul”) din Iași, stagiunile 1975-1976-1977. Regizor: Constantin Brehnescu. Muzica: Sabin Pautza. Versuri: Ana Mâșlea.
Acțiunea Codalbul (titlul inițial “Eroii unde se ascund când plâng?”), dramă istorică în trei acte, jucată la Teatrul “Ion Creangă” din București, stagiunea 1976-1977. (Se împlinea un veac de la Războiul de Indepență al României). Regizor: Ianis Veakis. Scenografia: Elena Pătrașcanu.[4]
Bumerang la purtător, comedie difuzată la Radiodifuziunea Română, în emisiunea “Teatru la microfon”, în anul 1981.
Aventurile lui Leonardo, suită de scenete S.F. difuzată pe Programul 1 al Radiodifuziunii Române în cursul anului 1982.
A publicat trilogia de teatru intitulată Bastardul la Editura “Tracus Arte”, București în anul 2008, ISBN 978-973-88816-1-7, ce cuprinde drama “Bastardul” în trei acte (9 tablouri), parabola dramatică “Un vis destrămat”, o dramă-fantezie în trei acte (12 tablouri) și comedia romantică “Vila destinului” în trei acte (II tablouri).
Ion Ochinciuc | |
În 1956, el a obținut diploma Academiei de Arte Frumoase din Cracovia. A fost studentul lui Xawery Dunikowski.[3][4]
Din 1961, a participat, în fiecare an, la expoziții artistice în diferite localități ale Poloniei. A câștigat numeroase premii naționale. A participat la numeroase întâlniri internaționale, îndeosebi în Europa.
Operele sale sunt expuse la Muzeul Național din Varșovia, precum și la Muzeul Național din Cracovia și la Muzeul Național Auschwitz-Birkenau.
Este cavaler și ofițer al Ordinului Polonia Restituta.
Bronisław Chromy | |
Sărbători
· Calendar religios 4 octombrie:- Calendar crestin ortodox:
Sfantul Sfințit Mc Ierotei, episcopul Atenei
Sfantul Sfințit Mc Ierotei, episcopul Atenei
- Calendar crestin greco-catolic:
Sfantul Ierote; Sfantul Francisc din Assisi
Sfantul Ierote; Sfantul Francisc din Assisi
- Calendar crestin romano-catolic:
Sfantul Francisc din Assisi. Francisc din Assisi (în italiană San Francesco d’Assisi), pe numele său laic Giovanni Bernardone, (n. ca. 1181/1182, Assisi, Italia – d. 3 octombrie 1226, Portiuncula, lângă Assisi), întemeietorul Ordinului Fraților Minori (Ordo Fratrum Minorum, OFM), ordin călugăresc cunoscut sub numele de Ordinul franciscan, diacon, patron al Italiei, al orașului San Francisco.
Sfantul Francisc din Assisi. Francisc din Assisi (în italiană San Francesco d’Assisi), pe numele său laic Giovanni Bernardone, (n. ca. 1181/1182, Assisi, Italia – d. 3 octombrie 1226, Portiuncula, lângă Assisi), întemeietorul Ordinului Fraților Minori (Ordo Fratrum Minorum, OFM), ordin călugăresc cunoscut sub numele de Ordinul franciscan, diacon, patron al Italiei, al orașului San Francisco.
RELIGIE ORTODOXĂ 4 Octombrie
Sf Sfințit Mc Ierotei, episcopul Atenei
Viaţa Sfântului Mucenic Ierotei, Episcopul Atenei
Sfântul Ierotei era unul din sfetnicii Areopagului, învăţat în credinţă creştinească şi aşezat episcop de Sfântul Apostol Pavel. Apoi, la adormirea Preasfintei stăpânei noastre, Născătoarea de Dumnezeu, fiind în soborul apostolesc, s-a arătat dumnezeiesc cuvântător de cântări, petrecând spre mormânt primitorul de Dumnezeu trup al Maicii lui Dumnezeu; şi toţi, auzindu-l şi văzându-l, l-au cunoscut că este drept şi cuvios. Vieţuind bine, precum se cuvine unui sfânt şi plăcând mult lui Dumnezeu prin viaţa şi prin cârmuirea sa, precum şi prin mucenicească nevoinţă, şi-a sfârşit alergarea.
Acesta a fost, împreună cu Dionisie Areopagitul, unul din cei nouă sfetnici ce erau la Areopag. Deci fiind învăţat ale credinţei de către Sfântul Apostol Pavel, a fost hirotonit episcop al Atenei. Acesta a învăţat pe marele Dionisie credinţa în Hristos, şi a fost şi începător al cântărilor la Adormirea şi la îngroparea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, în adunarea Sfinţilor Apostoli. El era cu totul înstrăinat şi depărtat cu sufletul de cele pământeşti, şi arătat către toţi la care se vedea şi se auzea, că este cuprins de dumnezeire, şi de Dumnezeu lăudător. Deci, vieţuind, bine plăcut înaintea lui Dumnezeu şi veselind pe Dumnezeu cu faptele sale bune, către Domnul s-a mutat.
BIOGRAFIE Dumitru Staniloae
Profesie
teolog
Data si locul nasterii
16 Noiembrie 1903 - Vladeni
teolog
Data si locul nasterii
16 Noiembrie 1903 - Vladeni
Data decesului: 5 Oct 1993
(la varsta de 89 de ani)
(la varsta de 89 de ani)
Dumitru Staniloae a fost unul dintre cei mai importanti teologi romani ai secolului al XX-lea, preot, membru de onoare al Academiei Romane, profesor universitar, dogmatist, scriitor si ziarist. A lucrat timp de 45 de ani la traducerea lucrarii "Filocalia sfintelor nevointe ale desavarsirii" (in douasprezece volume).
Date biografice
S-a nascut la Vladeni ca ultimul dintre cei 5 copii ai lui Irimie si Revenca Staniloae. Pe 4 octombrie 1930 s-a casatorit cu Maria (nascuta Mihu), iar in anul urmator i s-au nascut primii copii, doi gemeni - Dumitru (moare in septembrie 1931) si Mioara (moare in 1945). In 1933 se naste Lidia, botezata de istoricul Ioan Lupas. Unicul nepot, Dumitru Horia, fiul Lidiei, se naste in 1959.
Studii
A urmat studiile secundare la liceul "Andrei Saguna" din Brasov intre 1914 si 1922, si cele superioare la Facultatea de Litere din Bucuresti (doar primul an), continuand apoi cu Facultatea de Teologie din Cernauti (intre anii 1923 - 1927). La Cernauti a obtinut doctoratul in 1928.
Cariera teologica
Este trimis de mitropolitul Nicolae Balan la Facultatile de Teologie din Atena (1927 - 1928), Munchen si Berlin (1928 - 1929) pentru a se specializa in Dogmatica si Istorie bisericeasca si face calatorii de studii si documentare la Paris si Belgrad. Reintors in tara, ocupa functia de profesor suplinitor (1929), apoi provizoriu (1932) si titular din 1935 de Dogmatica la Academia teologica “Andreiana" din Sibiu. Functioneaza ca profesor pana in 1946. Intre 1929 - 1932 si 1936] - 1937 preda Apologetica, intre 1932 - 1936 Pastorala iar intre 1929 si 1934), limba greaca. A fost numit rector al Academiei teologice in 1936 si ocupa aceasta pozitie pana in 1946
Este hirotonit diacon in 1931, preot in 1932 si protopop stavrofor in 1940. Este ales membru in Adunarea eparhiala a Arhiepiscopiei Sibiului si consilier arhiepiscopesc.
Incepand cu ianuarie 1934 si pana in mai 1945 este redactor al publicatiei “Telegraful Roman".
In 1947 este transferat prin chemare la Facultatea de Teologie din Bucuresti, la catedra de Ascetica si Mistica. In 1948, odata cu transformarea Facultatii in Institut Teologic de grad universitar, Dumitru Staniloae a fost incadrat ca profesor titular de Teologie Dogmatica si Simbolica. Din ianuarie 1963, odata cu eliberarea de la Aiud, ocupa functia de functionar la Sfantul Sinod, reluandu-si in octombrie postul la catedra.
In 1968 este invitat la Freiburg si Heidelberg, de catre profesorul Paul Miron, pentru a sustine conferinte. In 1969 conferentiaza la Oxford. Merge la Vatican, ca membru al delegatiei B.O.R., in 1971.Este numit “Doctor Honoris Causa” al Institutului ortodox Saint Serge din Paris in 1981 si este premiat la Londra cu distinctia onorifica “Crucea Sf. Augustin din Canterbury”, pentru merite teologice si crestinesti.
In 1990 devine membru corespondent al Academiei Romane, iar din 1991 este membru titular, in acelasi an fiind numit Doctor Honoris Causa al Facultatii de Teologie din Atena. In 1992 primeste titlul de Doctor Honoris Causa al Universitatii din Bucuresti. In 1993, teologul Ioan I. Ica Jr. si Mircea Pacurariu editeaza volumul omagial: Persoana si comuniune: Prinos de cinstire Parintelui Profesor Academician Dumitru Staniloae la implinirea virstei de 90 de ani, Sibiu, Ed. Diecezana, 1993. In 2002 a aparut prima carte in engleza care discuta analitic teologia Pr. Staniloae: Lucian Turcescu, dir., Dumitru Staniloae: Tradition and Modernity in Theology (Center for Romanian Studies, 2002).Detentia politica
Pe 5 septembrie 1958, odata cu noul val de arestari, este retinut de Securitate alaturi de membrii miscarii Rugul Aprins, din care nu facea parte, dar la ale carei intalniri participa. In 1959 este dus la penitenciarul Aiud, unde este tinut luni intregi in regim de izolare. Este eliberat in 1963.
Textul este disponibil sub licenta GNU pentru documentatie libera.
Date biografice
S-a nascut la Vladeni ca ultimul dintre cei 5 copii ai lui Irimie si Revenca Staniloae. Pe 4 octombrie 1930 s-a casatorit cu Maria (nascuta Mihu), iar in anul urmator i s-au nascut primii copii, doi gemeni - Dumitru (moare in septembrie 1931) si Mioara (moare in 1945). In 1933 se naste Lidia, botezata de istoricul Ioan Lupas. Unicul nepot, Dumitru Horia, fiul Lidiei, se naste in 1959.
Studii
A urmat studiile secundare la liceul "Andrei Saguna" din Brasov intre 1914 si 1922, si cele superioare la Facultatea de Litere din Bucuresti (doar primul an), continuand apoi cu Facultatea de Teologie din Cernauti (intre anii 1923 - 1927). La Cernauti a obtinut doctoratul in 1928.
Cariera teologica
Este trimis de mitropolitul Nicolae Balan la Facultatile de Teologie din Atena (1927 - 1928), Munchen si Berlin (1928 - 1929) pentru a se specializa in Dogmatica si Istorie bisericeasca si face calatorii de studii si documentare la Paris si Belgrad. Reintors in tara, ocupa functia de profesor suplinitor (1929), apoi provizoriu (1932) si titular din 1935 de Dogmatica la Academia teologica “Andreiana" din Sibiu. Functioneaza ca profesor pana in 1946. Intre 1929 - 1932 si 1936] - 1937 preda Apologetica, intre 1932 - 1936 Pastorala iar intre 1929 si 1934), limba greaca. A fost numit rector al Academiei teologice in 1936 si ocupa aceasta pozitie pana in 1946
Este hirotonit diacon in 1931, preot in 1932 si protopop stavrofor in 1940. Este ales membru in Adunarea eparhiala a Arhiepiscopiei Sibiului si consilier arhiepiscopesc.
Incepand cu ianuarie 1934 si pana in mai 1945 este redactor al publicatiei “Telegraful Roman".
In 1947 este transferat prin chemare la Facultatea de Teologie din Bucuresti, la catedra de Ascetica si Mistica. In 1948, odata cu transformarea Facultatii in Institut Teologic de grad universitar, Dumitru Staniloae a fost incadrat ca profesor titular de Teologie Dogmatica si Simbolica. Din ianuarie 1963, odata cu eliberarea de la Aiud, ocupa functia de functionar la Sfantul Sinod, reluandu-si in octombrie postul la catedra.
In 1968 este invitat la Freiburg si Heidelberg, de catre profesorul Paul Miron, pentru a sustine conferinte. In 1969 conferentiaza la Oxford. Merge la Vatican, ca membru al delegatiei B.O.R., in 1971.Este numit “Doctor Honoris Causa” al Institutului ortodox Saint Serge din Paris in 1981 si este premiat la Londra cu distinctia onorifica “Crucea Sf. Augustin din Canterbury”, pentru merite teologice si crestinesti.
In 1990 devine membru corespondent al Academiei Romane, iar din 1991 este membru titular, in acelasi an fiind numit Doctor Honoris Causa al Facultatii de Teologie din Atena. In 1992 primeste titlul de Doctor Honoris Causa al Universitatii din Bucuresti. In 1993, teologul Ioan I. Ica Jr. si Mircea Pacurariu editeaza volumul omagial: Persoana si comuniune: Prinos de cinstire Parintelui Profesor Academician Dumitru Staniloae la implinirea virstei de 90 de ani, Sibiu, Ed. Diecezana, 1993. In 2002 a aparut prima carte in engleza care discuta analitic teologia Pr. Staniloae: Lucian Turcescu, dir., Dumitru Staniloae: Tradition and Modernity in Theology (Center for Romanian Studies, 2002).Detentia politica
Pe 5 septembrie 1958, odata cu noul val de arestari, este retinut de Securitate alaturi de membrii miscarii Rugul Aprins, din care nu facea parte, dar la ale carei intalniri participa. In 1959 este dus la penitenciarul Aiud, unde este tinut luni intregi in regim de izolare. Este eliberat in 1963.
Textul este disponibil sub licenta GNU pentru documentatie libera.
Biografie în varianta Wikipedia
Dumitru Stăniloae (n. 16 noiembrie 1903, Vlădeni, Comitatul Brașov - d.5 octombrie 1993, București) a fost un preot, teolog, profesor universitar, dogmatist, traducător, scriitor și ziarist român. Este considerat unul dintre autoritățile proeminente ale teologiei europene din secolul XX și cel mai mare teolog român.[1] A lucrat vreme de 45 de ani la traducerea lucrării"Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii" (în douăsprezece volume). Membru titular al Academiei Române (1991).
S-a născut la Vlădeni ca ultimul dintre cei 5 copii ai lui Irimie și Rebeca Stăniloae, nepoată de preot. Pe 4 octombrie 1930 s-a căsătorit cu Maria (născută Mihu), iar în anul următor i s-au născut primii copii, doi gemeni - Dumitru (moare în septembrie 1931) și Mioara (moare în 1945). În 1933se naște Lidia, botezată de istoricul Ioan Lupaș. Unicul nepot, Dumitru Horia, fiul Lidiei, se naște în 1959.
A urmat studiile secundare la liceul "Andrei Șaguna" din Brașov între 1914și 1922, și cele superioare la Facultatea de Litere din București (doar primul an), continuând apoi cu Facultatea de Teologie din Cernăuți (între anii 1923 - 1927). La Cernăuți a obținut doctoratul în 1928.
Este trimis de mitropolitul Nicolae Bălan la Facultățile de Teologie din Atena (1927 - 1928), Munchen și Berlin (1928 - 1929) pentru a se specializa înDogmatică și Istorie bisericească și face călătorii de studii și documentare la Paris șiBelgrad. Reîntors în țară, ocupă funcția de profesor suplinitor (1929), apoi provizoriu (1932) și titular din 1935 de Dogmatică la Academia teologică “Andreiana" din Sibiu. Funcționează ca profesor până în 1946. Între 1929 - 1932 și 1936 - 1937predă Apologetică, între 1932 - 1936 Pastorală iar între 1929 și 1934), limba greacă. A fost numit rector al Academiei teologice în 1936 și ocupă această poziție până în 1946
Este hirotonit diacon în 1931, preot în 1932 și protopop stavrofor în 1940. Este ales membru în Adunarea eparhială a Arhiepiscopiei Sibiului și consilier arhiepiscopesc.
În 1947 este transferat prin chemare la Facultatea de Teologie din București, la catedra de Ascetică și Mistică. În 1948, odată cu transformarea Facultății în Institut Teologic de grad universitar, Dumitru Stăniloae a fost încadrat ca profesor titular de Teologie Dogmatică și Simbolică. Din ianuarie 1963, odată cu eliberarea de la Aiud, ocupă funcția de funcționar laSfântul Sinod, reluându-și în octombrie postul la catedră.
În 1968 este invitat la Freiburg și Heidelberg, de către profesorul Paul Miron, pentru a susține conferințe. În 1969conferențiază la Oxford. Merge la Vatican, ca membru al delegației B.O.R., în 1971.
Este numit “Doctor Honoris Causa” al Institutului ortodox Saint Serge din Paris în 1981 și este premiat la Londra cu distincția onorifică “Crucea Sf. Augustin din Canterbury”, pentru merite teologice și creștinești.
În 1990 devine membru corespondent al Academiei Române, iar din 1991 este membru titular, în același an fiind numit Doctor Honoris Causa al Facultății de Teologie din Atena. În 1992 primește titlul de Doctor Honoris Causa al Universității din București. În 1993, teologul Ioan I. Ică Jr. și Mircea Păcurariu editează volumul omagial: Persoană si comuniune: Prinos de cinstire Părintelui Profesor Academician Dumitru Stăniloae la împlinirea vîrstei de 90 de ani, Sibiu, Ed. Diecezană, 1993. În 2002 a apărut prima carte în engleză care discută analitic teologia Pr. Stăniloae: Lucian Turcescu, dir., Dumitru Staniloae: Tradition and Modernity in Theology (Center for Romanian Studies, 2002).
Despre teologia sa sunt și alte păreri:
„Dumitru Stăniloae n-a fost un sfânt. [...] într-o epocă oarecare a scris și prin «Glasul Patriei»! [...] Iar opiniile lui Stăniloae despre omul modern erau așa de diferite de ale lumii de astăzi, încât el nu poate fi un model pentru tinerele generații de teologi. Stăniloae era un conservator, un naționalist ortodox. Scrierile sale sunt o odă adusă ortodoxiei și o perpetuă polemică cu protestantismul și catolicismul. Ca și pentru Noica, pentru Stăniloae Occidentul era o civilizație de byebye, însă la amândoi le curgeau balele după o călătorie prin Apus după cărți.[2]”
—Romeo-Valentin Muscă
„Fiind român, Părintele Dumitru Stăniloae aparține unui popor care a trebuit să realizeze și să mențină fără încetare un foarte dificil echilibru între spațiul său propriu, ” mioritic ”, și situația să tragică și roditoare în același timp, de legătură între Orientul și Occidentul creștin, între Ortodoxie și latinitate, între lumea greacă și lumea slavă... Între multe altele, aș alege trei teme care mi se par fundamentale în opera Părintelui Dumitru Stăniloe: dragostea, ca limbaj în vorbirea despre Dumnezeu și despre om, semnificația spirituală a lumii, și Biserica, laborator în care se lucrează învierea. Pentru a vorbi despre Dumnezeu, Părintele Stăniloae vorbește despre dragoste. Iar pentru a vorbi despre dragoste, el vorbește despre asceză, ca desprindere, și despre rugăciune ca adâncire în existența care devine relație personală.”
—Olivier Clement
„Teologia adevărată și vie, după Protopresbiterul Dumitru Stăniloae, se orientează simultan în trei direcții : către trecut, prezent și viitor. Ea este în același timp apostolică, contemporană și profetică. Caracteristicile ei, declară dânsul, sunt fidelitatea față de Revelația lui Hristos dată în Sfânta Scriptură si Tradiție ... responsabilitate către credincioșii care sunt contemporani cu teologia care se face și deschidere către viitorul eshatologic ... Teologia Dogmatică Ortodoxă este în primul rând bazată ferm pe tradiția apostolică, așa cum este ea interpretată de Părinți ... Scriitorii patristici sunt întotdeauna tratați de Părintele Dumitru ca și cum ar fi contemporani, ca martori vii a căror mărturie cere din partea noastră o continuă autoexaminare și regândire, având în vedere preocupările zilei de azi. Credincioasă trecutului, responsabilă față de prezent, Teologia Dogmatică Ortodoxă este, de asemenea, o carte profetică, deschisă către viitor, creatoare,indicând cărări încă neexplorate.”
—Kallistos (Ware), Episcop de Diokleia
„Care sunt caracteristicile distinctive ce marchează teologia Părintelui Dumitru Stăniloae în general și, mai precis, acest prim volum al "Teologiei Dogmatice Orfodoxe" ? Patru teme principale cer o mențiune specială. Mai întâi și, cel mai important, teologia dansului este o teologie a iubirii si comuniunii personale. In al doilea rand, si in legatura directa cu primul punct, teologia Părintelui Dumitru este în mod pregnant trinitară. Pentru el doctrina Treimii este nu o simplă piesa de învățătură formală, acceptată datorită autorității Bisericii, ci are o semnificație crucială pentru fiecare dintre noi, afectând felul în care ne privim pe noi înșine si unii pe alții ... În al treilea rând, teologia Părintelui Dumitru Stăniloae este structurată de adevărul dublu al depărtării și totuși apropierii lui Dumnezeu. Dumnezeirea este total transcendentă și total imanentă, incomprehensibilă și totuși, înțelesul adânc al oricărui lucru, infinit dincolo de orice participare și totuși, mai aproape de noi, decât însăși inima noastră. Strans legată de învățătura Părintelui Dumitru despre prezența energiilor necreate ale lui Dumnezeu în tot universul este o a patra caracteristică importantă în gândirea sa : viziunea sa asupra transfigurării cosmice. El oferă mult mai temeinic, decât oricare alt scriitor ortodox din zilele noastre o convingătoare teologie a lumii.”
—Kallistos (Ware), Episcop de Diokleia
„Părintele Dumitru Stăniloae vede bucuria ca pe una din caracteristicile specifice ale tradiției ortodoxe: ” Ortodoxia, prin bucuria trăirii lui Dumnezeu, este doxologică, și nu teoretică. Ea nu se dedă la speculații despre Dumnezeu, ci exprimă bucuria trăirii în Dumnezeu și a participării la existență cu întreaga creație ”. Mai precis, bucuria ce marchează Ortodoxia este aceea a Învierii: ” Temeiul cel mai adânc al nădejdii și bucuriei care caracterizează Ortodoxia și de care este pătruns întreg cultul său este Învierea. ” Bucuria noastră în creație nu este simplu emotivă sau sentimentală, ci în mod ferm hrito-centrică, izvorând din credința noastră în Dumnezeu cel întrupat și înviat din morți.”
—Kallistos (Ware), Episcop de Diokleia
„Cheia pentru descifrarea viziunii creative a părintelui Stăniloae, viziune care explică gândirea sa și stilul său meditativ, este tema bogată a ” persoanei și a comuniunii ”, în unitatea lor relațională și dialogică.”
—preot Ioan Ică Jr.
„Părintele Dumitru Stăniloae este cu siguranță cel mai mare teolog ortodox contemporan. Pe măsură ce va fi tradusă în limbile occidentale, opera sa se va afirma ca una din creațiile majore ale gândirii creștine din a doua jumătate a secolului nostru. Când l-am întâlnit pe părintele Dumitru, nu m-am putut împiedica să nu mă gândesc la Sfântul Ioan Evanghelistul, care la adânci bătrâneâi, repeta mereu că "Dumnezeu este iubire" și "Cel ce iubește pe fratele său se află în lumină". Oamenii din Transilvania sunt recunoscuți pentru vigoarea lor înfăptuitoare, în lucrarea minții ca și în cea a mâinilor. Părintele Dumitru întrupează virtuțile neamului său: înalt, viguros iar imensitatea operei sale mărturisește o putere de muncă puțin obișnuită.[3]”
Iată și câteva idei ale părintelui Dumitru Stăniloae legate de poporul român și rolul strategic jucat de el în istoria religiozității și umanității europene:
„Naționalism este conștiința că aparții cutărui grup etnic, iubirea acelui grup și activizarea acestei iubiri în slujba binelui lui. Care este însă modul românesc de comuniune cu ordinea spiritualã transcendentã? Aceasta ne-o spune istoria și ne-o spune viața actualã a poporului nostru: este Ortodoxia. Ortodoxia e ochiul prin care priveste românul spre cer si plin de lumina de acolo și-l întoarce spre lume, conducându-se după el în atitudine și pașii săi.”
„Cheagul de iubire și de sacrificiu între membrii națiunii nu-l poate întreține decât credința în Dumnezeu.”
„Creștinismul răzbate în mod necesar spre naționalism. Dumnezeu nu mã va rãsplãti dupã modul cum am stiut sã mã desfac de comuniunea fireascã în care mi-a fost dat sã trãiesc, ci dupã modul în care am afirmat aceastã comuniune cu voința și cu iubirea mea creștină.”
„Ortodoxia ne-a menținut ca un neam unitar și deosebit, cu un rol important între popoarele din Orient și Occident. Ea ne-a dat puterea să ne apărăm ființa față de îndelungata ofensivă otomană, constituind un zid de apărare și pentru popoarele din Occident, deși, pe de altă parte, ne-a ajutat să ne apărăm ființa și față de unele din popoarele vecine din Occident.”
„Dar Ortodoxia nu ne-a dat numai puterea să ne apărăm ființa națională și liniștea Occidentului, ci ne-a dat și puterea să contribuim la menținerea popoarelor (grecilor și slavilor) din Balcani. Țările noastre au adăpostit cultura acelor popoare și le-au dat puterea să se dezvolte și totodată să se mențină chiar ajunse sub jugul otoman. Am susținut mănăstirile din Sfântul Munte, bisericile și mănăstirile din acele țări, inclusiv cele din Țară. Prin Ortodoxie poporul nostru a jucat, ca un fel de centru, un rol apărător pentru Orientul și Occidentul european.”
„Noi unim, în spiritualitatea noastră, luciditatea latină sau încrederea în înțelegerea rațională a realului, proprie Occidentului, cu sentimentul tainei nepătrunse a existenței, propriu popoarelor din Răsăritul Europei.”
Pe 5 septembrie 1958, odată cu noul val de arestări, este reținut de Securitate alături de membrii mișcării Rugul Aprins, din care nu făcea parte, dar la ale cărei întâlniri participa. În 1959 este dus la penitenciarul Aiud, unde este ținut luni întregi în regim de izolare. Este eliberat în 1963.
Lucrări teologice
· Viața și activitatea patriarhului Dosoftei al lerusalimului și legăturile lui cu țările românești, Cernăuți, 1929 169 p. (teză de doctorat);
· Catolicismul de după război, Sibiu, 1933, 204 p.;
· Ortodoxie și românism, Sibiu, 1939, 395 p.;
· Poziția d-lui Lucian Blaga față de creștinism și Ortodoxie, Sibiu, 1942, 150 p.
· Viața și învățătura Sf. Grigorie Palama, Sibiu, 1938, 250 + CLX p.;
· Iisus Hristos sau Restaurarea omului, Sibiu, 1943, 404p.;
· Teologia Dogmatică și Simbolică. Manual pentru lnstitutele Teologice, 2 vol., București, 1958, 1008p. (în colaborare cu profesorii Nicolae Chițescu, Isidor Todoran și loan Petreuță);
· Teologia Dogmatică ortodoxă pentru Institutele Teologice, 3 vol., București, 1978,504 + 380 + 463 p. (considerată “o sinteză amplă a Teologiei Dogmatice a Bisericii Ortodoxe, cu deschideri ecumenice, culme a gândirii dogmatice românești și punct sigur de plecare pentru noi dezvoltări în gândirea dogmatică");
· Teologia Morală ortodoxă pentru Institutele Teologice, vol. Ill. Spiritualitatea ortodoxă, București, 1981, 320p.;
· Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, Craiova, 1986, 440p.;
· Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Craiova, 1987, 392 p.;
· Studii de teologie dogmatică ortodoxă, Craiova, 1990, 705 p.;
· Reflectii despre spiritualitatea poporului român, Craiova, 1992, 162 p.
· Sfânta Treime sau La început a fost Iubirea, București, 1993, 96 p.;
· Comentariu la Evanghelia lui loan, Craiova, 1993;
· Iisus Hristos lumina lumii, București, 1993,
· Trăirea lui Dumnezeu în Ortodoxie, Antologie, studiu introductiv și note de Sandu Frunză, Cluj-Napoca, 1993, 240p.
· Națiune și creștinism, Ediție, text stabilit, studiu introductiv și note de Constantin Schifirneț, București:Editura Elion,2004, 289p.
Lucrări istorice
· Din urmările Ediuctului de tolerant în ținutul Hațegului, în vol.”Fraților Alexandru și loan I. Lapedutu", București, 1936, p. 837-842;
· O luptă pentru pentru Ortodoxie în Țara Hațegului, în Anuarul XV al Academiei teologice <<Andreiane>>", Sibiu, 1939, p. 5 - 76;
· Din urmările Edictului de toleranță în ținutul Făgărașului, în vol. “Omagiu lui loan Lupaș la împlinirea vârstei de 60 de ani", București, 1943, p. 826-833;
· Lupta și drama lui Inocențiu Micu Clain, în BOR, an. LXXXVI, 1968, nr. 9 - 10, p. 1137-1185;
· Uniatismul din Transilvania, opera unei întreite silnicii, în BOR, an. LXXXVII, 1969, nr. 3-4, p. 355-390;
· Uniatismul din Transilvania, încercare de dezmembrare a poporului român, București, 1973, 207 p.;
· Rolul Ortodoxiei în formarea și păstrarea ființei poporului român și a unității naționale, în “Ortodoxia", an. XXX, 1978, nr. 4, p. 584-603;
· Vechimea și spiritualitatea termenilor creștini români în solidaritate cu cei ai limbii române în general, în BOR, an. XCVII, 1979, nr. 3-4, p. 563-590;
· De ce suntem ortodocși? (românii), în MMB, an. I (LXVII), 1991, p.15-27.
· sute de articole și studii teologice
Colecția Opere complete (Editura BASILICA a Patriarhiei Române)
· vol. 1 - Cultură și duhovnicie. Articole publicate în Telegraful Român (1930-1936), ediție, studiu introductiv și note de Ion-Dragoș Vlădescu, Ed. Basilica, București, 2012, 912p.;
· vol. 2 - Cultură și duhovnicie. Articole publicate în Telegraful Român (1937-1941), ediție îngrijită de Ion-Dragoș Vlădescu, Ed. Basilica, București, 2012, 884p.;
· vol. 3 - Cultură și duhovnicie. Articole publicate în Telegraful Român (1942-1993), ediție îngrijită de Ion-Dragoș Vlădescu, Ed. Basilica, București, 2012, 834p.;
· vol. 4 - Iisus Hristos sau Restaurarea omului, Ed. Basilica, București, 2013, 528p.;
· vol. 5 - Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Ed. Basilica, București, 2013, 776p.
Distincții și titluri academice (selectiv)
· Premiul Dr. Leopold Lucas, Facultatea de Teologie Evanghelică din Tūbingen
ARTĂ CULINARĂ - REȚETE DE POST PENTRU 4 Octombrie
A. PLĂCINTE
Plăcintă cu mere
· 1 kg mere de plăcintă
· 200 g zahăr
· 2 linguriţe scorţişoară
· 1 lămâie (coaja rasă)
· 1 plic zahăr vanilat
· ½ plic praf de copt
· 1 lingură oţet
· 4 linguri ulei
· Sare
· 4 linguri apă minerală gazoasă
· 4 pahare făină
· 100 g zahăr pudră
Se spală, se curăţă, se rad şi se călesc merele împreună cu zahărul.
Se adaugă scorţişoara şi zahărul vanilat şi se lasă la răcit.
Se face o foaie astfel: se pune făina într-un castron mare, se face o gaură în făină în care se toarnă praful de copt stins cu oţet; se toarnă uleiul câte puţin, alternativ cu apa minerală şi se amestecă, se pune sarea şi coaja de lămâie rasă, se amestecă până se obţine o cocă bună de întins. Se bate bine între palme cam 10 minute şi apoi se lasă să se odihnească ½ ore la rece. Se împarte foaia în 2 părţi: se întinde şi se pune într-o tavă unsă şi tapetată cu făină. Se pune compoziţia de mere şi apoi foaia a doua.
Se dă la cuptor la foc potrivit până se rumeneşte.
Se scoate din cuptor şi se taie când este rece.
Se presară cu zahăr pudră şi se pune pe platou.
B. SALATE
Salată de ţelină cu stafide şi nuci
· 2 ţeline rădăcină
· 3 – 4 linguri nuci
· 1 pumn de stafide înmuiate în apă
· 4 mere
· 2 – 3 linguri ulei
· Câteva linguri de zeamă de lămâie
· Sare
· 1 linguriţă zahăr
Se rad ţelinele, merele se taie felioare, se amestecă cu puţină sare, zahăr, nuci şi stafidele înmuiate în apă.
Se potriveşte gustul cu ulei şi zeamă de lămâie.
C. SOSURI
Nici azi nu este necesar să pregătim un sos separat.
D. BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME
Supă de chimen
· zarzavat obişnuit pentru supă
· 1 lingură chimen
· 1 lingură făină
· 5 linguri ulei
· Crutoane
Se pune la fiert zarzavatul împreună cu chimenul.
Când zarzavaturile sunt fierte, se prăjeşte făina în ulei, se stinge cu 2 ceşti de zeamă din supă strecurată şi se adaugă în oala cu supă.
Se potriveşte de sare, se adaugă crutoanele şi verdeaţa.
E. MÂNCĂRURI
Vinete umplute cu orez
· 2 vinete mari
· 1 ceapă
· 1 căţel de usturoi
· 100 g orez
· Verdeaţă tocată
· 1 kg roşii
· Sare
· Piper
· Ulei
· 1 foaie de dafin
· Puţin zahăr
Se taie în două pe lungime vinetele necurăţate de coajă, se sărează şi se pune deasupra lor o greutate pentru a se scurge zeama indigestă.
Se şterg şi se scobeşte miezul care se toacă, se amestecă cu ceapa călită în ulei şi cu usturoiul pisat.
Orezul se fierbe separat până scade complet apa, apoi se amestecă cu ceapa călită, usturoiul şi verdeaţa tocată.
Se umplu jumătăţile de vinete cu acest amestec şi se dau la cuptor să se rumenească.
Se servesc cu sos de roşii preparat cu foaie de dafin, piper, sare, zahăr şi ulei.
F. DULCIURI
Chec simplu
· 3 ½ ceşti făină
· 1 linguriţă praf de copt
· 1 linguriţă bicarbonat
· 1 ¼ ceaşcă zahăr
· ¾ ceaşcă ulei
· Esenţă rom
· Esenţă vanilie
· 1 ½ ceaşcă suc de portocale
· ½ ceaşcă stafide
· ½ ceaşcă nucă pisată
· 1 linguriţă scorţişoară
· 1 lingură coajă de portocală rasă
Se bate bine uleiul cu zahărul şi se adaugă pe rând toate ingredientele.
Se toarnă aluatul obţinut în tava unsă şi tapetată cu făină.
Se coace la foc potrivit cam 50 minute.
ARTE 4 Octombrie
INVITAȚIE LA OPERETĂ 4 Octombrie
Jacques Offenbach
Jacques Offenbach - La vie parisienne
Offenbach - Orphee aux Enfers /Orpheus in der Unterwelt:
Frumoasa Elena
MUZICĂ 4 Octombrie
Giuseppe Verdi Oboe & Piano - Emotional Instrumental Classical Music
Best Cello Cover Of Popular Songs 2019 - Cello Instrumental 2019 - Music For Relaxing Work Stud
Las Mejores Canciones Instrumentales Del Mundo - Musica de PIANO Romantica Instrumental
TEATRU/FILM 4 Octombrie
Mircea Albulescu
Biografie Mircea Albulescu
Mircea Albulescu (pe numele adevărat Iorgu Constantin V. Albulescu, n. 4 octombrie 1934, București - d. 8 aprilie 2016, București) a fost un actor român, profesor universitar (doctor în arte), publicist, poet, prozator, membru al Uniunii Scriitorilor. În iunie 2013 și-a anunțat retragerea din viața artistică.
S-a născut la București, pe 4 octombrie 1934, și a fost singurul copil al părinților săi. În cartea de identitate este Iorgu Albulescu - numele ales de tatăl său, Vasile Albulescu. În certificatul de naștere este Constantin Albulescu - numele nașului, iar în viața de zi cu zi este Mircea Albulescu - numele ales de mama sa.[2]
Tatăl său, Vasile, era român din Vlașca, a studiat la Conservator și era dirijor de fanfară militară, iar mama sa era o poloneză frumoasă, pe nume Olga Tempinski.[3] Aceasta a fost catolică, iar în toată copilăria sa l-a dus, duminică de duminică, la Biserica Bărăția, unde a început să dorească să devină ministrant, adică unul dintre băieții care participau la slujbă și ajutau preoții. Acest lucru nu era posibil, el fiind ortodox, asemeni tatălui.[2]
S-a căsătorit la vârsta de 22 ani cu Maria[4] și în urma căsniciei de peste 50 ani, a rezultat un fiu, Matei. Soția sa a decedat în anul 2007. Actorul are și un nepot, Vladimir. La 75 de ani, de dragul nepotului său, a învățat engleză și să lucreze pe calculator, având propria pagină de web.[5]Actorul a făcut școala primară la Liceul „Sfântul Andrei", unde, la acea vreme, predau călugări din Germania și se învăța intens limba germană. Această educație l-a ajutat să aibă înclinație către ordine și disciplină.[2]
A lucrat ca artist-amator la Ateneul Popular, a fost figurant în Corpul de ansamblu al câtorva teatre din București, iar după 1950 a fost angajat la Teatrul Național București.
A absolvit Școala Medie de Arhitectură în anul 1952, cu diplomă de Conductor Arhitect, iar apoi și Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din Bucureștiîn 1956, la clasa profesoarei Aura Buzescu, unde a fost coleg și bun prieten cu actorul Amza Pellea.[6]
A jucat în sute de piese pe scenele Teatrului Municipal din București, Teatrului de Comedie și Teatrului Național din București și a avut peste 90 de roluri în film. A interpretat roluri memorabile în teatrul radiofonic, pe care-l considera cea mai prodigioasă dintre activitățile sale artistice și care a constituit subiectul tezei sale de doctorat, “Teatrul radiofonic; convertibilitatea mijloacelor de expresie actoricească în procesul creației” (2004). Despre Teatrul Național Radiofonic, în care a întruchipat peste 300 de personaje, Mircea Albulescu afirma: “Dacă 1000 de oameni ascultă...fiecare „vede ” altă piesă. Este receptorul cel mai creator.” [7]
Rolul cel mai drag sufletului artistului este cel din piesa “Danton”, de Camil Petrescu. La premiera piesei pe scena Teatrului Național din București, Dinu Săraru a scris: “Mircea Albulescu –în Danton- o creație unică, ilustrând dezlănțuirea unui talent unic. Un moment de referință în teatrul românesc modern”.[7]
Mircea Albulescu a jucat în multe dintre filmele regizate de Sergiu Nicolaescu (Dacii, 1967, Mihai Viteazul, 1970, Zile Fierbinți, 1975, Revanșa, 1978, Pentru Patrie, 1978, Nea Marin Miliardar, 1979, Mihail, câine de circ, 1979, Capcana Mercenarilor, 1980, Wilhelm Cuceritorul, 1982, Viraj periculos, 1983, Ziua Z, 1985, Noi, cei din linia întâi, 1986) și aproape toate filmele lui Mircea Veroiu (Somnul Insulei, 1994, Semnul șarpelui, 1981, Mania, 1977, Șapte zile, 1973, Scrisorile prietenului, 1997, Dincolo de pod, 1976, Artista, dolarii și ardelenii, 1980, Craii de Curtea Veche, 1995).[8]
A avut roluri importante în filme regizate de: Francis Ford Coppola (Tinerețe fără tinerețe, 2007), Radu Gabrea (Prea mic pentru un război atât de mare, 1970, Dincolo de Nisipuri, 1973, Rosenemil, 1993), Manole Marcus (Actorul și sălbaticii, 1975), Mircea Daneliuc (Cursa, 1975, Ediție Specială, 1980), Alexa Visarion (Înghițitorul de săbii, 1981), Nicolae Mărgineanu (Flăcări pe comori, 1987, Un om în Loden, 1979,), Nicolae Breban (Printre colinele verzi, 1971), Dinu Tănase(La capătul liniei, 1982), Mircea Drăgan (Columna, 1968, Brațele Afroditei, 1978), Mircea Moldovan (Totul se plătește, 1986), Andrei Blaier (Momentul adevărului, 1989).[8]
Autor al unor volume de versuri: “Vizite”, “Pajura singurătăți”, “ Fluture în lesă de aur”, “Clanțe”, “Ultimele noduri” și proză: “Bilete de favoare”, “Baraka” și “Bazar sentimental”.[9]
Într-un interviu din anul 2011 spunea că nu-i sfătuiește pe copii să învețe nicio poezie pe dinafară, ci s-o citească de mai multe ori, ca și când ar fi prima dată și vor descoperi tot mai multe cu fiecare lectură.[7]
Este membru al Uniunii Ziariștilor și doctor în arte. În perioada 30 decembrie 1992 – 4 aprilie 1994, Mircea Albulescu a deținut funcția de secretar de stat în Ministerul Culturii, fără a fi membru al vreunui partid politic. Membru al Senatului UNITER (din 2002), al Uniunii Cineaștilor din România, al Uniunii Scriitorilor din România și al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România. A primit "Ordinul Meritul Cultural" și "Ordinul Serviciul Credincios" în grad de Comandor.[10]
În perioada 1985-2005, a fost profesor la Universitatea de Teatru și Film din București, printre studenții săi numărându-se: Adrian Titieni, Irina Movilă, Florin Piersic jr., Elvira Deatcu, Manuela Hărăbor și Dragoș Bucur.[10]
Din anul 2011 are o stea care-i poartă numele pe Aleea Celebrităților din Piața Timpului, alături de alte personalități ale vieții culturale românești: Florin Piersic, Victor Rebengiuc, Radu Beligan, Amza Pellea (postum), Maia Morgenstern, Alexandru Tocilescu, Tamara Buciuceanu-Botez, Ileana Stana Ionescu, Draga Olteanu Matei și Sebastian Papaiani.[11]
La data de 8 aprilie 2016, la vârsta de 81 de ani, a încetat din viață. Din 2013, un teatru din provincie îi poartă numele: "Teatrul Proiect Câmpina Mircea Albulescu".
Filmografie
Anotimpul iubirii
- Pentru patrie (Serial TV) (1978) - col. Mihail Cerchez
- Mânia (1978)
- Ediție specială (1978)
- Acțiunea „Autobuzul” (1978)
- Drumuri în cumpănă (1978) - țăranul Octavian Borcea
- Avaria (1978)
- Nea Mărin miliardar (1979) - banditul care a răpit fata
- Vacanță tragică (1979)
- Mihail, cîine de circ (1979)
- Un om în loden (1979)
- Cumpăna (1980)
- Artista, dolarii și ardelenii (1980)
- Ancheta (1980)
- Semnul șarpelui (1980)
- Capcana mercenarilor (1981)
- Orgolii (1982) - laborantul Anania
- Înghițitorul de săbii (1982)
- Cucerirea Angliei (1982)
- Viraj periculos (1983)
- La capătul liniei (1983) - Crișan
- Dragostea și revoluția (1983)
- Amurgul fântânilor (1984)
- Horea (1984) - Xavierus Vaida
- Lansarea (1984)
- Ziua Z (1985)
- Trenul de aur (1986)
- Noi, cei din linia întâi (1986)
- Punct și de la capăt (1987)
- Cuibul de viespi (1987)
- Anotimpul iubirii (1987)
- Cale liberă (1987)
- Totul se plătește (1987)
- Cântec în zori (1987)
- Flăcări pe comori (1988)
- Dreptatea (1989)
- Momentul adevărului (1989)
- Vreme trece, vreme vine (1989) - scurtmetraj, regia: Octavian Branzei
- Portret anonim – autor necunoscut(1989) -- (nedifuzat)
- Călătorie de neuitat (1989)
- Misiunea (1989)
- Serenadă pe Dunăre (1989)
- Rămânerea (1990)
- Fără drept de corespondență(1990)
- Drumul câinilor (1991)
- Capul de rățoi (1992)
- Mandroid (1993) - Doctor
- Rosenemil - O tragică iubire (1993) - Directorul
- Trahir (1993) - Ministrul strain
- Cel mai iubit dintre pământeni(1993)- detinutul-gardian "Grecul"
- Somnul insulei (1994)
- Ultimul mesager (1994)
- Le travail de furet (1994)
- Le passage (1994)
- Craii de Curtea Veche (1995)
- Scrisorile prietenului (1995)
- Ochii care nu se văd (1996) - Iancu (filmat în perioada decembrie '89 - 1995)
- Semne în pustiu (1996)
- Detectiv fără voie (2001)
- Tandrețea lăcustelor (2002) - Iorgu
- Al matale, Caragiale (2002)
- 18:36 (2003)
- Căsătorie imposibilă (2004) - Fane Bancorex
- Ticăloșii (2007)
- Tinerețe fără tinerețe (2007)
- O legendă vie (2007) - narator
- Fetele Marinarului - serial TV (2008)
- Căpșuni în aprilie (2009)
- Zi că-ți place de Valentin Nicolau, docufiction TVR, regia Cornel Mihalache (2014)
- Ana (2014)
- Omulan! (2015) - Dumnezeu (voce)
- Aniversarea / Confesiunea (2015) - Radu Maligan
Teatru (selecție)
Spectacole de absolvență în cadrul I. A. T. C.:
· Satin în Azilul de noapte de Maxim Gorki;
· Alexei în Tragedia optimistă de Vsevolod Vîșnevski;
· Tudor în Furtună în munți de Laszlo și Deszo Jenia, Căsuța de la marginea orașului de Alexei Arbuzov.
Teatrul „Bulandra” din București:
· Cloșca în Horia de Mihail Davidoglu, regia: Dan Nasta, 1956
· Kostiumov în Liubov Iarovaia de Konstantin Andreevici Treniov, regia: W. Siegfried, 1956
· Electricianul în Hanul de la răscruce de Horia Lovinescu, regia: W. Siegfried, 1957
· File în Omul care aduce ploaia de Richard Nash, regia: Liviu Ciulei, 1957
· Lopahin în Livada de vișini de Anton Pavlovici Cehov, regia: Marietta Sadova, 1958
· Mihai Roznovanu în Dacă vei fi întrebat de Dorel Dorian, regia: Dinu Negreanu, 1959
· Bocu în Întoarcerea de Mihai Beniuc, regia: Ion Olteanu, 1960
· Walter în Un strugure în soare de Lorraine Hansberry, regia: Lucian Pintilie, 1961
· Horațiu în O singură viață de Ionel Hristea, regia: Lucian Pintilie, 1962
· Balthasar în Comedia erorilor de William Shakespeare, regia: Lucian Giurchescu, 1963
· Egist în Orestia de Eschil, regia: Val Mugur, 1964
· Nicolas d’Eu în Victimele datoriei de Eugène Ionesco, regia: Crin Teodorescu, 1968
· Regele George al III-lea în Nebunia regelui George de Alan Bennett, regia: Alexandru Darie și Petre Bokor, 2004
Teatrul de Comedie din București:
· Achile în Troilus și Cresida de William Shakespeare, regia: David Esrig, 1965
· Horațiu în Șeful sectorului suflete de Alexandru Mirodan, regia: Moni Ghelerter, 1966
· Dacian în Capul de rățoi de G. Ciprian, regia: David Esrig, 1966
· Voievodul Basarab în Croitorii cei mari din Valahia de Alexandru Popescu, regia: Lucian Giurchescu, 1969. Acest spectacol a fost jucat și la Ploiești, în regia lui Emil Mandric.
· Uria Schaley în Dispariția lui Galy Gay de Bertolt Brecht, regia: Lucian Giurchescu, 1969
· Ligurio în Mandragora de Niccolò Machiavelli, regia: Dinu Cernescu și Mircea Albulescu, 1970
· Bucătarul în Mutter Courage de Bertolt Brecht, regia: Lucian Giurchescu, 1972
· Buffalo Bill în Buffalo Bill și indienii de Arthur L. Kopit, regia: Lucian Giurchescu, 1973
Teatrul Național „I. L. Caragiale din București:
· Lupii de BOUREANU, RADU
· Danton în Danton de Camil Petrescu, regia: Horea Popescu, 1974
· Lord Hastings în Richard al III-lea de William Shakespeare, regia: Horea Popescu, 1976
· Raoul în Cavoul de familie de Pierre Chesnot, regia: Sanda Manu, 1980
· Cherea în Caligula de Albert Camus, regia: Horea Popescu, 1981
· Agamemnon în Ifigenia de Mircea Eliade, regia: Ion Cojar, 1981
· Evens în Marea de Edward Bond, regia: Horea Popescu, 1987
· Ilie Candrea în Capcana de Platon Pardău, regia: Anca Ovanez Doroșenco, 1989
· Arscott în Cine are nevoie de teatru de Timberlake Wertenbaker, regia: Andrei Șerban, 1990
· Sir în Cabinierul de Ronald Harwood, regia: Ion Cojar, 1991
· Regele ondinelor în Ondine de Jean Giraudoux, regia: Horea Popescu, 1994
· Miron în De Crăciun după Revoluție de Virgil Tănase, regia: Virgil Tănase, 1994, 1995
· Bill Rice în Cabotinul de John Osborn, regia: Alice Barb, 1996
· Bernardo Guy în Numele trandafirului de Umberto Eco, regia: Grigore Gonța, 1998
· Satin în Azilul de noapte de Maxim Gorki, regia: Ion Cojar, 1998
· Farfuridi în O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale, regia: Alexandru Tocilescu, 2000
· Prințul Abrezcov în Cadavrul viu de Lev N. Tolstoi, regia: Gelu Colceag, 2001
· Andy Ladd în Scrisori de dragoste de Albert Ramsdell Gurney, regia: Mircea Cornișteanu, 2001
· Generalul în Legenda ultimului împărat de Valentin Nicolau, regia: Alice Barb, 2002
· Papură-Vodă în Sânziana și Pepelea de Vasile Alecsandri, regia: Dan Tudor, 2006
· Firs, bătrân lacheu în Livada de vișini de A. P. Cehov, regia Felix Alexa, 2010
· Profesorul în Vizita bătrânei doamne de Friedrich Dürrenmatt, regia: Alexander Morfov, 2011
Teatru de televiziune
· Casa de piatră, regia Lucian Pintilie;
· S-a întâmplat în București, regia Lidia Ionescu;
· În așteptarea zorilor, realizator Nicolae Motric;
· Iulius Fucik, regia Nicolae Motric;
· Un caz ciudat, regia Nicolae Motric;
· Sabia lui Damocles, regia Petre Sava Băleanu;
· Piața Ancorei, regia Nicolae Motric;
· Un copil ca tine, regia Iosif Bata;
· Ucigașii, regia Iosif Sava Băleanu;
· Sisif și moartea, regia Cornel Todea;
· Tamerlan, regia Lidia Ionescu;
· Volpone, regia Lidia Ionescu;
· Vizită pe o mică planetă, regia Cornel Todea;
· Chestie de metodă, regia Radu Miron;
· Un joc neobișnuit, regia Nicolae Motric;
· Furtuna, regia Letiția Popa;
· Pe 40 metri UMF, regia Nicolae Motric;
· Perla și stridia, regia Cornel Todea;
· Andersen, regia Ion Barna;
· Pană de automobil, regia Nicolae Motric;
- Seară de toamnă, regia Cornel Todea;
- Moartea lui Bessie Smith, regia Cornel Todea;
- Accidentul, regia Ion Barna;
- Subprefectul, regia Letiția Popa;
- Fum, regia Letiția Popa;
- Patima fara sfarsit, regia Cornel Todea;
- Michelangelo, regia Sanda Manu;
- Șase personaje în căutarea unui autor, regia Letiția Popa;
- Trandafirul alb, regia Tudor Eliad;
- Promoteu, regia Dinu Cernescu;
- Caligula, regia Horea Popescu;
- Cum ajunge cineva om politic, realizator Constantin Dicu;
- Capul de rățoi, regia Constantin Dicu;
- Pluta meduzei, regia Nae Cosmescu;
- Patima de sub ulmi, regia Dinu Cernescu;
- Don Carlos, regia Eugen Todoran;
- Don Juan sau dragostea pentru geometrie, regia Eugen Todoran;
- Profesionistul, regia Horea Popescu.
· Croitorii cei mari din Valahia, de Alexandru Popescu, 1994
· Huhurezul, de Giovanni Maria Cecchi, 1996
· Bătrânul și marea, de Ernest Hemingway, 1996
· Bădăranii de Carlo Goldoni, 1999
· Alunecând într-o prună, de Sânziana Popescu, 2000
· Omul și balena, de Dan Tărchilă, 2002
· Ieri după Shakespeare sau Visul unui președinte de Pușa
· Roth, 2007
Activitate regizorală
· Întâlniri, de Horia Lovinescu, Teatrul de Comedie, București, 1971
· Mandragora, de Niccolò Machiavelli, în colaborare cu Dinu Cernescu, Teatrul de Comedie, București, 1970
· Victimele datoriei, de Eugène Ionesco, Teatrul „Toma Caragiu”, Ploiești, 1990
· Ultima oră, de Mihail Sebastian, în colaborare cu Anca Ovanez Doroșenco, Teatrul Național, București, 2003
Beletristică
Articole în revistele „Teatrul”, „Cinema”, „Contemporanul”; ziarele „România liberă”, „Libertatea” (rubrică permanentă: „Bilete de favoare”, 1991–1993),„Actualitatea” (rubrica pe teme sociale „Partidul bunicilor, 1996), „Cronica Română” (rubricile „Bazar sentimental”, 1998–2000 și „Fluture în lesă”, începând din 2002) ș.a. Realizator de emisiuni radiofonice și de televiziune.
Poezie
· Vizite, București: Cartea Românească, 1985, 167 p.
· Pajura singurătăți; ediție ilustrată de Marcel Chirnoagă. București: R.A.I. “Coresi”, 1994, 104 p.
· Fluture în lesă de aur, versuri și proză, București: R.A.I. “Coresi”, 2002, 192 p.
· Clanțe, București: Editura Coresi, 2005
· Ultimele noduri..., Iași: Ars Longa, 2010, 142 p.
· Pardon, 80; ilustrații de Eduard Rudolf Roth. București: Tracus Arte, 2015, 160 p.
Proză
· Bilete de favoare, București: R.A.I. “Coresi”, 1996, 205 p.
· Bazar sentimental, versuri și proză, București: Cartea Românească, 2000
Premii
· Premiul de Excelență pentru contribuția deosebită adusă la afirmarea filmului românesc, acordat de Centrul Național al Cinematografiei Ordinul Serviciul Credincios în grad de Comandor, 2000
· Premiul Național pentru întreaga activitate artistică, acordat de Ministerul Culturii și Cultelor, 2003[14]
· Premiul Academiei Române 2004 pentru cei 50 de ani de "creație interpretativă în arta teatrală și cinematografică", [15]
· Ordinul Meritul Cultural în grad de Mare Ofițer, 2004
· Premiul Aristizza Romanescu pentru artele spectacolului, Academia Română, 2006
· Premiul de excelență la cea de-a opta ediție a Festivalului Internațional de Film Transilvania (6 iunie 2009) [16]
· Premiul VI-actorie, premiul publicului și declarea lui Mircea Albulescu ca Ambasador al Umanității. [17]
· Premiul de excelență în cadrul Galei de închidere a Festivalului Comediei Românești, festCO (15 - 22 mai 2010)[18]
· Premiul de Excelență acordat în cadrul Galei Radio România Cultural, 2015
· Diploma de Onoare și Medalia Jubiliară „Magna cum laude” acordate de Senatul Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale”, București
· Premii de interpretare la diferite festivaluri naționale și internaționale de teatru
· Cetățean de Onoare al orașului București
Trei scrisori secrete film intreg:
Marius Manole
Biografie Marius Manole
Marius Manole (n. 4 octombrie 1978, Iași) este un actor român, în prezent (2009) angajat la Teatrul Național „Ion Luca Caragiale” din București. Marius Manole a absolvit Academia de Arte George Enescu, Iași, secția Actorie, promoția 2001, clasa profesor Emil Coșeriu și Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică, secția Coregrafie, promoția 2002 - 2003. A urmat stagii la Academia Itinerantă Andrei Șerban, la Horezu și la New York, atelier realizat de ICR New York cu sprijinul ICR București, 2009.
· Un prinț și jumătate (2018) Trailer
· 2 + 2 (2015) - Oscar Monescu
· Reflex (2012) - L
· Undeva la Palilula (2012) - Doctorul Şchiop Trailer
· Bibliothèque Pascal / Smooth Operator (2010) - Ursica 2 Trailer
· Luna verde (2010) - Şerban Trailer
· Martor fara voie (2006) - Patrick
Filmografie - departament sunet
· Clejani (2005)
· Bucarest, visages anonymes (1994)
Generatia cu cheia de gat - Marius Manole:
GÂNDURI PESTE TIMP 4 Octombrie
Dumitru Staniloaie - Citate:
GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR 4 Octombrie
Pierduți în spațiul comic cu Dem Rădulescu, Stela Popescu
DESPRE FRUMUSEȚILE ȚĂRII NOASTRE 4 Octombrie
Comori ale Ortodoxiei. Mănăstirea Râmeț (30 09 2018)
SFATURI UTILE 4 Octombrie
Continuăm O MINUNE ÎN 16 ZILE – Tehnici şi exerciţii de gândire pozitivă inspirate de la Sfântul Munte
Ziua a unsprezecea
O soluţie împotriva suferinţei de a trăi
Există 64 de remedii împotriva suferinţei. „Luarea de cunoştinţă” este primul remediu, adică conştientizarea. Şi dacă începi să‑l practici corect, consecvent şi continuu vei fi scutit de celelalte 63 de remedii.
„Luarea de cunoştinţă” este mutarea atenţiei de la grijile tale spre corpul tău, de la grijile mari şi însemnate la neînsemnatul corp.
Grijile sunt expresia ego‑ului.
Corpul este exprimarea vibraţiei universale. („Materia este un ritm, substanţa este o frecvenţă”).
Luarea de cunoştinţă se practică astfel:
‑ Te aşezi ferm şi stabil pe un scaun (sau mai bine pe un taburet, dar niciodată pe un fotoliu), căci coloana vertebrală trebuie să fie dreaptă, fără efort, iar genunchii să fie ceva mai jos de osul iliac, sau cel mult la acelasi nivel ‑ niciodată genunchii să nu fie mai sus decît nivelul bazinului.
‑ Mâinile împreunate în poală, cu stânga peste dreapta, pentru că stânga antrenează, prin legare, emisfera din dreapta: emisfera cerebrală a tăcerii, a rugăciunii, a înţelegerii „psi”.
‑ Capul trebuie să fie drept, ochii deschişi, dar lăsaţi oblic în jos, privind ca şi lăuntric.
În poziţia aceasta, rămâi nemişcat cel puţin două minute şi treizeci de secunde. În acest timp, te concentrezi pe ordinea corpului tau, adică fixezi mental, rând pe rând, coloana pe care o ţii dreaptă şi părţile corpului, păzind stabilitatea lor.
Alte două minute şi treizeci de secunde te concentrezi pe fluxul respiraţiei, devii martor al respiraţiei tale.
Încă două minute şi treizeci de secunde păstrezi mintea pură, fără nici un gând. Apoi pendulezi uşor bustul de cîteva ori, spre stânga şi spre dreapta, după care te ridici şi faci câţiva paşi prin cameră.
Acest exercitiu, atît de simplu, are putere de liniştire şi de încărcare energetică, activând pulsul vieţii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu