MATERIAL SELECȚIONATE PENTRU
SÂMBĂTĂ 2 NOIEMBRIE 2019
PARTEA A DOUA
PARTEA A DOUA
Bună dimineața, prieteni și mulțumesc pentru tot ce trimiteți pe Internet!
Din păcate nu sunt lăsat să postez aceste MATERIALE în grupurile tematice, chiar dacă am calitatea de membru al acestora; mai mult, nu sunt lăsat să postez nici măcar în grupurile administrate de mine! Cu siguranță munca făcută de mine deranjează imbecilitatea și invidia și conduce la răzbunare, care știți a cui armă este!!!
Am mai deschis o pagină pe care au blocat-o ieri!
Voi deschide în fiecare zi câte o pagină și MATERIALELE SELECȚIONATE de mine vor ajunge la Dumneavoastră!
La noi, ortodocșii, astăzi este Sâmbăta morților - Moșii de toamnă. Mai multe despre aceasta găsiți în capitolul RELIGIE ORTODOXĂ.
Am mai deschis o pagină pe care au blocat-o ieri!
Voi deschide în fiecare zi câte o pagină și MATERIALELE SELECȚIONATE de mine vor ajunge la Dumneavoastră!
La noi, ortodocșii, astăzi este Sâmbăta morților - Moșii de toamnă. Mai multe despre aceasta găsiți în capitolul RELIGIE ORTODOXĂ.
Decese
· 1816: A încetat din viaţă Gheorghe Şincai (n.28 februarie 1754 la Riciu, jud.Mureş), istoric literar, filolog, traducător, poet, reprezentant de seama al Şcolii Ardelene. A adus o contribuţie fundamentală în acţiunea de răspîndire a culturii române în mediul rural din Transilvania şi a elaborat alături de Samuil Micu prima gramatică tiparită a limbii române: “Elementa linguae daco-romanae sive valachicae” (Viena, 1780).
· 1854: A incetat din viata Anton Pann (Antonie Pantoleon Petroveanu), poet, folclorist si compozitor, autor al culegerii de proverbe “Povestea vorbii”; (data nașterii incertă, între 1793-1797 la Sliven, Imperiul Otoman). Anton Pann (născut: Antonie Pantoleon-Petroveanu) (data nașterii incertă, între 1796-1798, Sliven, Imperiul Otoman, azi Bulgaria – d. 2 noiembrie 1854, București, Țara Românească), poet, profesor de muzică religioasă, protopsalt, compozitor de muzică religioasă, folclorist, literat, publicist,[1] compozitor al muzicii imnului național al României.[2] A fost supranumit de Mihai Eminescu „finul Pepelei, cel isteț ca un proverb” în poemul Epigonii.
· 1916: A decedat printul Mircea, ultimul fiu al reginei Maria a Romaniei. Alteța Sa Regală Mircea, Principe al României, Principe de Hohenzollern (n. 13 ianuarie 1913 ) a fost cel de-al treilea băiat și cel mai mic copil al Reginei Maria si al Regelui Ferdinand. Prințul Mircea a murit de febră tifoidă.
· 1929: A încetat din viaţă Alexandru Davila (n.1862, Goleşti, jud.Argeş), dramaturg şi om de teatru român, fiul lui Carol Davila, fost director al Teatrului Naţional din Bucureşti în anii 1905-1908 şi 1912-1914.
· 1950: George Bernard Shaw, dramaturg, laureat al Premiului Nobel (n. 1856). George Bernard Shaw (n. 26 iulie 1856, Dublin – d. 2 noiembrie 1950, Ayot Saint Lawrence), scriitor irlandez, laureat al premiului Nobel pentru literatură în 1925, considerat de unii critici ca unul din cei mai importanți dramaturgi de limbă engleză de la William Shakespeare. Shaw s-a făcut cunoscut atât ca autor de piese de teatru, cât și în calitate de critic de artă și publicist politic. Celebrul dramaturg a fost distins cu Premiul Nobel pentru Literatură pe anul 1925 . (“Pygmalion”, “Sfânta Ioana”, “Candida”);
· 1975: A încetat din viaţă marele regizorul italian Pier Paolo Pasolini; (n.1922). Pier Paolo Pasolini (n. 5 martie 1922 – d. 2 noiembrie 1975), intelectual italian de stânga, considerat a fi printre cei mai mari artiști și intelectuali italieni ai secolului al XX-lea. A fost ucis pe hidroscala din Ostia.
· 2004 - A murit, asasinat, Theo van Gogh, cineast si scriitor olandez, realizatorul mai multor pelicule controversate (documentarul ”0605”) (n.23.07.1957).
· 2009 - A murit José Luis López Vázquez, considerat unul dintre cei mai mari actori ai Spaniei
Sărbători
Calendar religios 2 noiembrie
- Calendar crestin ortodox:Sf Mc Achindin, Pigasie, Aftonie, Elpidifor și Anempodist
- Calendar crestin ortodox:Sf Mc Achindin, Pigasie, Aftonie, Elpidifor și Anempodist
- Calendar crestin greco-catolic:
Sfantul Achindin, Pegasie, Aftonie, Elpidifor si Anempodist
- Calendar crestin romano-catolic:Pomenirea tuturor credinciosilor raposati
Sfantul Achindin, Pegasie, Aftonie, Elpidifor si Anempodist
- Calendar crestin romano-catolic:Pomenirea tuturor credinciosilor raposati
RELIGIE ORTODOXĂ 2 Noiembrie
Sf Mc Achindin, Pigasie, Aftonie, Elpidifor și Anempodist
La început, regii Persiei au acordat libertate creștinismului în țara lor, însă o dată cu venirea la tron a Sfântului Împărat Constantin cel Mare creștinismul a devenit religie ocrotită de statul roman, iar perșii au început să devină bănuitori, crezând că romanii vor prin mijlocirea religiei creștine să infiltreze spioni în persoana preoților sau a călugărilor. Regele persan Sapor al II-lea a început persecuția împotriva creștinilor care a ținut 27 de ani. După o perioadă de liniște, un Episcop din Suza, pe nume Abdas, a îndemnat pe câțiva creștini să dea foc unui templu păgân, fapt care a dus la pornirea unei alte prigoane împotriva creștinilor care a durat 30 de ani. Prin voia Bunului Dumnezeu această persecuție a încetat prin mijlocirea Episcopului Acachie din Amida care a răscumpărat 7 000 de prizonieri persani cu banii săi și cu banii luați din vânzarea sfintelor vase ale Bisericii.Acest lucru l-a îmbunat pe regele persan care a încetat persecuția.
Şi marele Anempodist zicea: „Picioarele mele au stat spre îndreptare şi legea Ta este făclie picioarelor mele şi lumină cărărilor mele”.
Sfinţii Mucenici Achindin, Pigasie şi Anempodist au fost slujitori la curtea regelui Sapor al II-lea (309-379), cel care a început prigonirea creştinilor. Acestia au fost oameni de frunte şi întăriţi în credinţă, care aduceau pe mulți la Hristos. Însă, fiind pârâţi, i-au prins şi i-au adus în faţa regelui Sapor. După ce şi-au mărturisit credinţa, au fost supuși la chinuri. Dar sfinţii, întăriţi de harul dumnezeiesc, au rămas nevătămaţi şi, prin rugăciune, au dărâmat un idol de seamă al perşilor. Mâniați, păgânii i-au supus la chinuri și mai aspre. Şi din toate acestea scăpând întregi, sfinţii au adus la credinţă şi pe alţi curteni de seamă, ca Aftonie şi Elpidifor, acesta fiind cel dintâi din sfatul regelui. Atunci, le-au tăiat capetele Sfinţilor Aftonie şi Elpidifor şi la încă 7.000 de creştini în frunte cu mama regelui. Iar Sfinţii Achindin, Pigasie şi Anempodist au fost martirizaţi într-un cuptor ars în foc.
Încă şi unul din cei care-i chinuia pe dânşii, pe nume Aftonie, văzând acea minune, a crezut în Hristos şi a strigat: „Mare este Dumnezeul creştinilor”.
Fericitul Pigasie grăia: „La Tine este izvorul vieţii, întru lumina Ta, vom vedea lumină.”
Acesti sfinti erau din pamântul Persiei, fiind mai de frunte si mai de cinste lânga Sapor II (339-379), regele persilor, si erau întariti în dreapta credinta. Dar fiind prinsi, au fost batuti si chinuiti. Dar începând regele sa huleasca pe Hris-tos, sfintii l-au facut mut si apoi i-au dezlegat din nou gura. Apoi i-au întins pe paturi de fier arse în foc, dar pogorându-se ploaia a stins focul. Iar ei prin rugaciuni au surpat jos idolul lui Die. Pentru aceea i-au supus la felurite chinuri si din multe iesind nevatamati au pricinuit îmbratisarea credintei în Hristos de catre multi, care pentru aceasta au fost ucisi.
Iar ostaşii, înconjurându-i, au început a-i tăia. Şi au căzut de sabie, în acel ceas, până la şapte mii din cei ce au crezut în Hristos, împreună cu Sfântul Elpidifor.
Iar fericitul Achindin grăia: „Cuprinsu-ne-au durerile morţii, primejdiile iadului ne-au înconjurat pe noi şi, de vreme ce am trecut prin foc, Însuţi ne scoate, Doamne, pe noi întru odihnă”.
Sfântul Mucenic Agapie a pătimit în timpul împăratului Liciniu (307-323) în orașul Sevastia Capadociei (Asia Mică). A fost chinuit de Avxanie, conducătorul orașului, de ducele Marcel, precum și de Marcu Agricola.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Sâmbăta morților - Moșii de toamnă
Elena
Cu primul strop de ploaie a fost ucisă vara
S-au umezit cuvintele care dădeau lumină stelelor
Cuvinte cu o singură destinaţie: Tu!
Spre cine vom întinde mâinile acum când timpul
nu ţine seama de noi
Spre cine vom întoarce privirile acum când
liniile îndepărtate au naufragiat în nori
Acum când s-au închis pleoapele tale peste
priveliştile noastre
Şi suntem – de parcă bezna a trecut prin noi –
singuri pustii de singuri
încercuiţi de imaginile morţii tale
Cu fruntea- fereastră veghem suferinţa
cea nouă
Nu-i moartea care ne va doborî cât timp
Tu exişti
cât timp există-n altă parte un vânt pentru a continua
până la capăt
Să te-nveşmânte de apropape cum te-nveşmântă de departe
speranţa noastră
Cât timp există-n altă parte
Câmpia verde pentru visul tău solar
Pentru a depune mărturie
Nu-i moartea pe care o vom înfrunta
Ci doar întâiul strop al unei ploi de toamnă
Un sentiment confuz
Aburul pământului umed în sufletele noastre
care încet-încet se depărtează
Şi când nu-i mâna ta-n mâinile noastre
Şi când nu-i sângele nostru-n venele visului tău
Lumina pe cerul deschis
Şi muzica-n adâncul nostru, o! melancolică
Trecătoare cât vom mai fi pe lume
Aerul umed e ceasul toamnei de adio
Reazemul amar al braţului căzut în amintire
Care apare când noaptea înaintează pentru a ne despărţi
de lumină
În spatele ferestrei care priveşte spre
mâhnire
Care nu vede nimic
Pentru că de pe acum a devenit muzică mister flacără
Bătaie a pendulei în zid
Pentru că de pe acum a devenit
Poezie vers cu alt vers ecou paralel
cu ploaia lacrimi şi cuvinte
Cuvinte nu asemenea celorlalte însă şi acestea cu o singură
destinaţie: Tu!
Frescă
Murind lui Nastratin Hogea magarul ce îl avea,
Socoti cum sa mai scoata din paguba sa ceva:
Si asa taind cu el capul magarului celui mort,
L-a-nfasurat pe deasupra binisor cu niste tort;
Apoi cu acest ghem mare în piat’ sa-l vânza mergând,
Se duse si el cu dânsul cu alti vânzatori în rând;
Stând aci, veni îndata un ovrei cumparator,
Carele de chilipire era-n piat’ precupitor;
În vreo câteva cuvinte învoindu-se din pret,
Îi zise cumparatorul (vazându-l prea greulet):
- Dar ce are ghemu-ntr-însul, de vine greu la cântar ?Nastratin Hogea raspunse: - Iaca un cap de magar !
Daca-l mai întreba înca s-îi raspunse tot la fel,
Socoti cumparatorul ca îl face prost pe el.Si scotând îi dete-n mâna banii cât i s-a cazut,
Care Nastratin luându-i, se facu grab nevazut.Pe cumparatorul însa cugetele nu-l lasa,
S-apuca, desfacu ghemul cum a mers la casa sa,
Si abia gasi pe dânsul numai o oca de tort,
Iar celelalte ocale capul magarului mort.
“Mai mare daraua
Fu decât ocaua.”
Ce sa faca ?! Pleaca iute sa-l caute necajit,
Dar Hogea cum lua banii, la casa sa a fugit;
El însa tot cautându-l prin piat’ de a-l mai vedea,
Abia la o saptamâna putu cu el ochi ca sa dea,
Si puind mâna pe dânsul, judecatii-n grab l-a dat,
Aratând cu jeluire cum si ce fel l-a-nselat.
Fiind dar Nastratin Hogea la judecata adus,
El totodata de fata si dovezile s-a pus,
Cum ca i-a spus adevarul, ca e un cap de magar,
Când i-a facut întrebare de ce e greu la cântar.Judecata pe temeiul dovezilor drept dând dar,
Cumparatorul ramase cu capul cel de magar.
Pe lângă un copaci mare
Un dovleac, din întâmplare
Primăvara răsărise
Şi pe dânsul să suise,
Care într-atât crescuse,
Încât vârfu-i întrecuse,
În lung şi-n lat să-ntinsese,
Ramurile-i cuprinsese,
Şi pretutindeni umpluse
De dovleci care făcuse.
Deci cu această iestime
Văzându-se la înălţime,
Începu să se mândrească
Şi zicând să se fălească:
— „Vezi, eu numa-ntr-o vară
Cât crescui şi tot cresc iară,
Şi tu copaci din vechime,
În sumă de ani mulţime,
D-ai fi crescut voiniceşte,
Precum şi vrejul meu creşte,
Mai, mai ajungeai la stele,
După părelele mele.”
Iar copaciul cel cu minte
I-a răspuns aste cuvinte:
— „Ei! te lauzi tu acuma,
Că încă n-ai văzut bruma,
Dar când va da şi zăpadă,
Atuncea eşti jos grămadă!”
Gândeşte la viitoare
Şi la cele-ntâmplătoare.
Nu te înălţa cu firea
Pân’ nu cerci nenorocirea.
Doi cu picioare oloage mergând si-ajungând un deal,
Unu-ncepu sa se roage când se odihnea supt mal:
- Doamne, daca ai putere sa faci minune din cer,
Împlineste a mea vrere la pasul meu ce îti cer:
Sloboade de sus acuma înaintea mea un cal,
Sa-ncalec pe dânsul numa pâna voi sui ast deal.
Cellalt începu sa zica: - Ce spui, prietenul meu?
Nu îti este tie frica si mânii pe Dumnezeu?
Vai! Nu-ndrazni, fratioare, asfel de vorba sa zici,
Vrun tresnet sa nu pogoare sa ne omoare aici.
Tocma când vorbea aceste, dodata s-au pomenit
Ca-n spate-le fara veste un înarmat a venit,
P-o iapa slaba calare, c-un mânz bolnav dupa ea
Si îi sili ca-n spinare pe bolnavul mânz sa-l ia,
Dând cu un bici, ca mai tare sa-l puie pe acel deal;
S-asa, în loc de calare, ruga-l facu pe el cal.
Iulia Hasdeu (n. 14 noiembrie 1869, Bucureşti – d. 29 septembrie 1888, Bucureşti). Poetă, prima româncă studentă la Sorbona.
Fiica lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, filolog, lingvist, scriitor şi istoric, şi a Iuliei Faliciu, a fost un copil precoce.
La vârsta preşcolară, ea ştia să scrie şi să citească.
La 6 ani şi 7 luni, a scris un roman despre viaţa şi faptele lui Mihai Viteazul.
La 8 ani, a absolvit şcoala primară, cunoscând deja limbile franceză, engleză şi germană, iar la 11 ani, clasele gimnaziale, cu premiul întâi, la „Sfântul Sava”, studiind în paralel muzica la Conservator, secţiile de pian şi canto şi desenul şi pictura cu C. I. Stăncescu.
În septembrie 1881, însoţită de mama sa, plecă să studieze la Paris, fiind înscrisă la Colegiul «Sévigné», unde obţine bacalaureatul în 1886. Aici profesorul Maurice Albert este cel care i-a descoperit geniul literar. În acelaşi an se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie de la Sorbona, participând şi la cursurile de la École des Hautes Études din Paris.
Tatăl îşi îndeamnă fiica să studieze asiduu: „Toţi se interesează de studiile şi succesele tale şi au dreptate, căci tu – basarabo-munteano-ardeleanca – eşti un fel de esenţă a întregului neam românesc”. Concomitent, lua lecţii de pictură şi de canto, dar şi de latină sau greacă. Nu a neglijat nici compoziţia, creând mai multe arii pentru unele din poemele sale. Începe pregătirea pentru teza de doctorat, pe tema Filosofia populară la români: logica, psihologia, metafizica, etica şi teodiceea.
A ţinut la Sorbona două conferinţe, cu temele Logica ipotezei şi A doua carte a lui Herodot, vădind un talent oratoric deosebit. Îndrăgostită de limba şi cultura franceză, dar mai ales de trei mari personalităţi, Napoleon I, Ferdinand de Lesseps şi Victor Hugo, Iulia Hasdeu a suferit profund la moartea lui Hugo, idolul ei.
De la începutul anului 1888, din cauza marilor eforturi intelectuale depuse la o vârstă fragedă ce au slăbit-o tot mai mult, Iulia Hasdeu este cuprinsă de primele semne ale unei boli necruţătoare: ftizia. După o încercare de tratament în sudul Franţei, Italia şi Elveţia, revine în ţară, conştientă că sfârşitul îi este aproape. A fost înmormântată la Cimitirul „Bellu”, unde Hasdeu, sfâşiat de durere, între 1888-1891, i-a construit primul templu, în cavoul familiei.
Între anii 1894 – 1896, tatăl a înălţat şi castelul din Câmpina, chiar la indicaţiile spiritului fiicei sale, cu care a comunicat până în ultima clipă a vieţii (după propriile afirmaţii).
Scrierile i-au apărut postum, prin grija părintelui său, în Oeuvres posthumes: Bourgeons d’Avril, Fantésies et Rêves, Chevalerie, Confidences et Canevas şi Théâtre, Légendes et Contes. În Rue Saint-Sulpice, Paris, arondismentul IV, numărul 27, la 20 decembrie 1993 a fost fixată o placă amintind că acolo a locuit Iulia Hasdeu, poetă româncă de expresie franceză. „Tinerii români sunt remarcabil de dotaţi, aşa după cum cel puţin mi-a fost dat să cunosc în Franţa prin dialogurile cu ei şi prin scrierile lor; sunt foarte uimit de înalta lor cultură literară şi de seriozitatea spiritului lor. Domnişoara Hasdeu a făcut în ţara noastră cea mai mare onoare ţării sale” (Sully Prudhomme).
Nu stiu cine m-a strigat din noapte
Când ma-ntorceam prin somn
Cu stemele decapitate
Mi-a rostogolit numele
Cu stâncile fulgerate
În volutele ce si le deschidea ecoul
Si-a tulburat jocul mâinilor de clestar
Încolacite pe gâtul padurii
Încercau sa împleteasca
Din matasa lunii
O cununa de valuri
Pentru umerii tai
Sfâsiati de dorinte
Răzvan Ionescu, actor
Biografie Răzvan Ionescu
Sâmbăta morților - Moșii de toamnă
Moșii de toamnă 2019. Sâmbăta morților 2019. Pomenirea din aceasta zi, este cunoscuta si sub denumirea de Mosii de toamna.
Potrivit Sfintei Scripturi, dupa moarte urmeaza Judecata particulara, in urma careia omul ajunge sa se impartaseasca fie de fericire, fie de suferinta, stari date de modul vietuirii pe pamant (unit cu Dumnezeu sau despartit de El). Aceste stari nu sunt definitive, ele dureaza pana la Judecata Universala, cand va avea loc invierea intregului neam omenesc si cand vor avea loc hotararile finale legate de starea de fericire sau suferinta. Noi ortodocsii ne rugam pentru cei morti, pentru ca avem credinta ca prin rugaciunile noastre, sufletul pentru care ne rugam va ajunge la Judecata universala, intr-o stare mai buna decat aceea cu care s-a despartit de trup
"Moşii de toamnă" sunt pomeniți în prima sâmbătă din noiembrie în fiecare an. În biserici au loc slujbe şi se împart pachete cu mâncare celor săraci. În plus, se aprind lumânări care semnifică atât lumina credinţei, cât şi a faptelor bune ale celui comemorat.
„Moşii de toamnă” se sărbătoresc în fiecare an în prima sâmbătă din noiembrie. Tradiţia spune că astăzi e bine să fim împăcaţi cu toţi oamenii, să fim îmbrăcaţi curat, iar femeile să aibă capul acoperit. De asemenea, în această zi nu este bine să spălăm haine sau să facem alte munci.
Ce punem în coș în Sâmbăta Morților Tradiția spune că la biserică cea mai practică soluţie este să venim cu o sticlă mică de vin, de 500 ml, şi o colivă care vor sfinţi vinul şi bucatele abundente de acasă, înainte de a fi împărţite. Dacă vrem să dăm pachete şi în biserică, să aibă dimensiuni rezonabile, ca să nu trebuiască să le înghesuim pe sub mesele cu pomeni, după cum se mai vede pe ici-pe colo. Coliva se face din grâu fiert şi se îndulceşte cu miere sau zahăr. Cel mai bine este să se ia, la biserică, o colivă mică, într-un vas mai adânc şi cu un capac bine închis, pe care îl scoatem când începe slujba. Pe colivioara aceasta se aşază Sfânta Cruce şi se ornează cu bombonele colorate, care închipuie frumuseţea faptelor bune pe care răposatul/răposata le-a lăsat ca mărturie în lumea aceasta. Este foarte practic să aducem şi mici cantităţi de colivă, în păhărele din plastic, pe care le vom împărţi, la sfârşitul slujbei, împreună cu câte o lumânare. RECOMANDĂRI Mafia din Primărie demascată în direct de directoarea juridică de la ASSMB. Detalii incredibile Colacul poate fi, de asemenea, de dimensiuni rezonabile, nu cât roata carului. Mai practice sunt prescurile, care ocupă loc mai puţin. Lumânările trebuie cumpărate cu generozitate, câte una pentru fiecare vas şi pahar cu colivă şi pentru fiecare colac sau prescură, una de pus în gura sticlei cu vin, două pentru preot – o lumânare se dă odată cu pomelnicul, înaintea slujbei, cealaltă se dă împreună cu un prosop, când începe citirea pomelnicelor. Vinul, roşu sau alb, trebuie să fie curat, să nu conţină zahăr sau apă. El va sta tot timpul slujbei lângă colivă şi colaci, cu dopul scos şi cu o lumânare în gura sticlei.
Cum se ne purtăm în biserică în Sâmbăta Morților Ce reguli avem de păzit când mergem la sfânta biserică, în ziua în care sunt pomeniți Moșii de Toamnă ne învaţă părintele Cleopa: Să fim împăcaţi cu toţi oamenii şi să cerem iertare de la toţi. Să fim îmbrăcaţi curat şi cât mai cuviincios şi să avem chipul smerit; femeile să aibă capul acoperit. Să stăm cuviincios în biserică, bărbaţii în partea dreaptă, femeile în partea stângă. După ce s-a dat binecuvântarea de Sfânta Liturghie, suntem datori să stăm fiecare la locul său şi să nu ne mai închinăm pe la sfintele icoane. În timpul slujbei este păcat să vorbim în Sfânta Biserică, în afară de mare nevoie. Să nu ieşim din biserică înainte de terminarea Sfintei Liturghii, în afară de mare nevoie. După terminarea sfintelor slujbe, să ne întoarcem cu evlavie la casele noastre, petrecând restul zilei în cugetarea şi citirea celor sfinte şi în cercetarea bolnavilor.
Cum se ne purtăm în biserică în Sâmbăta Morților Ce reguli avem de păzit când mergem la sfânta biserică, în ziua în care sunt pomeniți Moșii de Toamnă ne învaţă părintele Cleopa: Să fim împăcaţi cu toţi oamenii şi să cerem iertare de la toţi. Să fim îmbrăcaţi curat şi cât mai cuviincios şi să avem chipul smerit; femeile să aibă capul acoperit. Să stăm cuviincios în biserică, bărbaţii în partea dreaptă, femeile în partea stângă. După ce s-a dat binecuvântarea de Sfânta Liturghie, suntem datori să stăm fiecare la locul său şi să nu ne mai închinăm pe la sfintele icoane. În timpul slujbei este păcat să vorbim în Sfânta Biserică, în afară de mare nevoie. Să nu ieşim din biserică înainte de terminarea Sfintei Liturghii, în afară de mare nevoie. După terminarea sfintelor slujbe, să ne întoarcem cu evlavie la casele noastre, petrecând restul zilei în cugetarea şi citirea celor sfinte şi în cercetarea bolnavilor.
ARTE 2 Noiembrie
INVITAŢIE LA OPERETĂ 2 Noiembrie
Victoria şi al ei hussar de Paul Abraham
Victoria și-al ei husar (titlul în limba germană Viktoria und ihr Husar) este o operetă în trei acte de Paul Abraham pe un libret de Alfred Grünwald și Fritz Löhner-Beda, după o piesă de teatru de Imre Földes.
Premiera a avut loc la Budapesta, la 1 ianuarie 1929.
„Victoria și-al ei husar”, operetă în trei acte de Paul Abraham, pe un libret de Alfred Grünwald și Fritz Löhner-Beda, redă povestea de dragoste dintre frumoasa Victoria și husarul Koltay.
Subiectul operetei și idila celor doi ne poartă, rând pe rând, din peisajul însorit al Japoniei, în pitorescul St. Petersburg, ajungând apoi într-un orășel din Ungaria.
Primul război mondial și anii ce i-au urmat pun dragostea lor la mari încercări.
Victoria, crezându-și iubitul mort în război, se căsătorește cu un distins diplomat american, pe numele său Cunlight. Însă viața o readuce pe Victoria față în față cu Koltay, prima sa iubire. Deznodământul? Vă invităm să îl aflați!
PAUL ABRAHAM: VICTORIA AND HER HUSAR / VIKTORIA UND IHR HUSAR:
MUZICĂ 2 Noiembrie
The Big Beat Sound Of James Last
POEZIE 2 Noiembrie
Biografie Odisseas Elytis
Poet grec, născut la 2 noiembrie 1911 în Iraklion (Creta); numele adevărat: Odysseas Alepoudelis; studii liceale şi universitare (neterminate) la Atena, numeroase călătorii în străinătate. In 1940 e mobilizat cu gradul de sublocotenent şi participă la luptele din munţii Greciei şi di Albania împotriva invaziei italiene; în 1941 se îmbolnăveşte şi e trimis în spatele frontului; director al Radiodifuziunii greceşti (1945), se dedică din 1946 exclusiv literaturii (debutase din 1940 cu volumul \"Orientări\"). Intre 1969 şi 1974, anii dictaturii militare, se autoexilează în Franţa. Reîntors în patrie îşi continuă activitatea literară bucurându-se de un prestigiu pe care, dintre contemporani, doar Giorgios Seferis şi Iannis Ritsos l-au avut. Laureat Nobel în 1979.
Bibliografie selectivă:
\"Orientări\" (1940), \"Soarele Întâiul\" (1043), \"Cântec Eroic şi Funebru pentru Sublocotenentul căzut în Albania\" (1945), \"To Axion Esti\" (1959), \"Soarele Insoritul\" (1971), \"Monograma\" (1972), \"Răzleţitele\" (1974), \"Cartea semnelor\" (1977), \"Maria Nefeli\" (1979).
Referinţe critice:
Ť Gândirea lirică a lui Elytis, îmbibată de romantism, dezvoltă în faţa noastră o metafizică plină de deplin senzualism spiritual. Stâncile, insulele, marea albastră greacă, vânturile, pe de o parte continuă să fie reale, pe de altă parte devin embleme cu sensul pe care l-am da simbolurilor din alchimie. Cu acestea îşi exercită poetul magia şi ţinem să mărturisim că este vorba de o cu totul originală magie greacă. ť (...) Ť Poeziile sale sunt creaţii care invocă spiritul etern al lumii greceşti, acela care de secole a locuit şi continuă să locuiască şi să magnetizeze conştiinţa europeană cu continue referiri la un ideal de perfecţiune la un ideal de perfecţiune care, ca simplă posibilitate, persistă de altfel până în zilele noastre. ť
Lawrence Durrell
Poet grec, născut la 2 noiembrie 1911 în Iraklion (Creta); numele adevărat: Odysseas Alepoudelis; studii liceale şi universitare (neterminate) la Atena, numeroase călătorii în străinătate. In 1940 e mobilizat cu gradul de sublocotenent şi participă la luptele din munţii Greciei şi di Albania împotriva invaziei italiene; în 1941 se îmbolnăveşte şi e trimis în spatele frontului; director al Radiodifuziunii greceşti (1945), se dedică din 1946 exclusiv literaturii (debutase din 1940 cu volumul \"Orientări\"). Intre 1969 şi 1974, anii dictaturii militare, se autoexilează în Franţa. Reîntors în patrie îşi continuă activitatea literară bucurându-se de un prestigiu pe care, dintre contemporani, doar Giorgios Seferis şi Iannis Ritsos l-au avut. Laureat Nobel în 1979.
Bibliografie selectivă:
\"Orientări\" (1940), \"Soarele Întâiul\" (1043), \"Cântec Eroic şi Funebru pentru Sublocotenentul căzut în Albania\" (1945), \"To Axion Esti\" (1959), \"Soarele Insoritul\" (1971), \"Monograma\" (1972), \"Răzleţitele\" (1974), \"Cartea semnelor\" (1977), \"Maria Nefeli\" (1979).
Referinţe critice:
Ť Gândirea lirică a lui Elytis, îmbibată de romantism, dezvoltă în faţa noastră o metafizică plină de deplin senzualism spiritual. Stâncile, insulele, marea albastră greacă, vânturile, pe de o parte continuă să fie reale, pe de altă parte devin embleme cu sensul pe care l-am da simbolurilor din alchimie. Cu acestea îşi exercită poetul magia şi ţinem să mărturisim că este vorba de o cu totul originală magie greacă. ť (...) Ť Poeziile sale sunt creaţii care invocă spiritul etern al lumii greceşti, acela care de secole a locuit şi continuă să locuiască şi să magnetizeze conştiinţa europeană cu continue referiri la un ideal de perfecţiune la un ideal de perfecţiune care, ca simplă posibilitate, persistă de altfel până în zilele noastre. ť
Lawrence Durrell
Agramatul şi frumoasa
Adeseori, La Adormirea Serii, sufletul ei primea
faţă de munţi o uşurare, cu toate că ziua de azi
era dură şi cea de mâine necunoscută.
faţă de munţi o uşurare, cu toate că ziua de azi
era dură şi cea de mâine necunoscută.
Dar, când se-ntuneca bine şi mân a preotului se
ridica peste grădina mică a morţilor, Ea
ridica peste grădina mică a morţilor, Ea
Singură, Dreaptă, cu prea puţinele fiinţe familiare
ale nopţii- adierea rozmarinului şi funinginea
de la coşuri- la marginea mării veghea
ale nopţii- adierea rozmarinului şi funinginea
de la coşuri- la marginea mării veghea
Într-altfel frumoasă!
Vorbe abia şoptite de valuri sau pe jumătate ghicite
într-un foşnet şi altele care seamănă cu
ale morţilor şi se sperie printre chiparoşi
ca nişte zodii ciudate, învârtindu-se în
jurul capului ei magnetic i-l aprindeau. Şi una
într-un foşnet şi altele care seamănă cu
ale morţilor şi se sperie printre chiparoşi
ca nişte zodii ciudate, învârtindu-se în
jurul capului ei magnetic i-l aprindeau. Şi una
O limpezime de ne-nchipuit lăsa, în adâncul lăuntrului
ei, ca să se vadă adevărata privelişte
ei, ca să se vadă adevărata privelişte
Acolo unde, alături de fluviu, luptau cu Îngerul
oamenii negri, arătând în ce chip frumuseţea
se naşte
oamenii negri, arătând în ce chip frumuseţea
se naşte
Sau ceeea ce noi, altfel, numim lacrimă
Şi-atât cât ţinea meditaţia ei, simţeai, îşi revărsa
chipul ce strălucea cu amarul din ochi şi cu
pomeţii obrajilor imenşi ca de hetairă
chipul ce strălucea cu amarul din ochi şi cu
pomeţii obrajilor imenşi ca de hetairă
Întinşi până-n extremele puncte ale constelaţiilor
Marelui Câine şi Fecioarei
Marelui Câine şi Fecioarei
"Departe de molima oraşului, lângă ea am a visat o
putietate, unde lacrima să n-aibă înţeles
şi unde singura lumină şă vie din văpaia
care-mi mistuie toată fiinţa.
putietate, unde lacrima să n-aibă înţeles
şi unde singura lumină şă vie din văpaia
care-mi mistuie toată fiinţa.
Umăr la umăr amândoi împreună să rezistăm
la povara celor ce vor veni, juraţi în
extrema linişte şi-n domnia astrelor,
la povara celor ce vor veni, juraţi în
extrema linişte şi-n domnia astrelor,
Ca şi cum n-aş fi cunoscut, agramatul, că tocmai
acolo în imensa linişte se-aud cel mai
oribile zgomote
acolo în imensa linişte se-aud cel mai
oribile zgomote
Şi că, de când singurătatea din pieptul bărbatului
a devenit nesuferită, a răspândit şi-a semănat stele!"
a devenit nesuferită, a răspândit şi-a semănat stele!"
Elena
Cu primul strop de ploaie a fost ucisă vara
S-au umezit cuvintele care dădeau lumină stelelor
Cuvinte cu o singură destinaţie: Tu!
Spre cine vom întinde mâinile acum când timpul
nu ţine seama de noi
Spre cine vom întoarce privirile acum când
liniile îndepărtate au naufragiat în nori
Acum când s-au închis pleoapele tale peste
priveliştile noastre
Şi suntem – de parcă bezna a trecut prin noi –
singuri pustii de singuri
încercuiţi de imaginile morţii tale
Cu fruntea- fereastră veghem suferinţa
cea nouă
Nu-i moartea care ne va doborî cât timp
Tu exişti
cât timp există-n altă parte un vânt pentru a continua
până la capăt
Să te-nveşmânte de apropape cum te-nveşmântă de departe
speranţa noastră
Cât timp există-n altă parte
Câmpia verde pentru visul tău solar
Pentru a depune mărturie
Nu-i moartea pe care o vom înfrunta
Ci doar întâiul strop al unei ploi de toamnă
Un sentiment confuz
Aburul pământului umed în sufletele noastre
care încet-încet se depărtează
Şi când nu-i mâna ta-n mâinile noastre
Şi când nu-i sângele nostru-n venele visului tău
Lumina pe cerul deschis
Şi muzica-n adâncul nostru, o! melancolică
Trecătoare cât vom mai fi pe lume
Aerul umed e ceasul toamnei de adio
Reazemul amar al braţului căzut în amintire
Care apare când noaptea înaintează pentru a ne despărţi
de lumină
În spatele ferestrei care priveşte spre
mâhnire
Care nu vede nimic
Pentru că de pe acum a devenit muzică mister flacără
Bătaie a pendulei în zid
Pentru că de pe acum a devenit
Poezie vers cu alt vers ecou paralel
cu ploaia lacrimi şi cuvinte
Cuvinte nu asemenea celorlalte însă şi acestea cu o singură
destinaţie: Tu!
Frescă
De-ndrăgostit ce-am fost şi locuind de veacuri în adâncul mării am învăţat şi scrisul şi cititul
Încât acum pot să văd la adâncime mere înapoi vârstele una după alta precum începe-un munte când celălalt nici nu s-a terminat
Să le văd aşişderi şi-nainte Carafa-ntunecată la culoare iar la braţ noua Elenă cu coapsa atingând vârful peretelui
Cum toarnă vin Precistei pe când jumătatea trupului ei a şi plecat în Asia de peste ape
Iar toată broderia s-a şi mutat în cer cu rândunele cu flori galbene cu sori
Încât acum pot să văd la adâncime mere înapoi vârstele una după alta precum începe-un munte când celălalt nici nu s-a terminat
Să le văd aşişderi şi-nainte Carafa-ntunecată la culoare iar la braţ noua Elenă cu coapsa atingând vârful peretelui
Cum toarnă vin Precistei pe când jumătatea trupului ei a şi plecat în Asia de peste ape
Iar toată broderia s-a şi mutat în cer cu rândunele cu flori galbene cu sori
Anton Pann
Biografie
Nastere: cca. 1793-1797 Sliven, Bulgaria
Deces: 2 noiembrie 1854 București, Romania
Anton Pann (nascut: Antonie Pantoleon-Petroveanu) a fost un poet, compozitor de muzica religioasa, profesor de muzica religioasa, folclorist, literat, publicist, compozitor al muzicii imnului național al Romaniei.
Poetul si muzicianul acesta, de formatie populara si bisericeasca, a avut-o viata destul de agitata. Nascut in afara granitelor tarii, apoi colindind prin multe orase, Rimnicu-Vilcea, Brasov, Bucuresti, psaltul prieten cu N. Filimon a fost, la nivelul sau modest, un raspinditor de cultura. Prin tipografia sa au trecut atit opere de ale sale, cit si antologii pe gustul marelui public de atunci, de poezie minora sau de folclor orasenesc, apoi opere sau fragmente mult raspindite in sud-estul european. O neobisnuita mixtura de folclor romanesc citadin si folclor balcanic si oriental ni se infatiseaza in toata opera editata de acest vesel si talentat tircovnic, care a devenit el insusi un personaj legendar al mahalalei bucurestene, un fel de Nastratin Hogea, celebru mai cu seama prin Proverburi sau Povestea vorbei din 1847.
A fost supranumit de Mihai Eminescu „finul Pepelei, cel isteț ca un proverb” in poemul Epigonii. Prin prescurtarea numelui de familie și romanizare va fi numit Anton Pann.
Anton Pann s-a nascut in Bulgaria, la Silven, un targ insemnat așezat la poalele versantului sudic al munților Balcani, pe malul stang al raului Tundza, laN-NE de Stara-Zagora .
Este un autodidact, cu o existenta aventuroasa. A fost cantaret bisericesc la Brasov (la biserica „Sf. Nicolae" din Schei) si la Bucuresti, profesor de muzica la seminarul Mitropoliei din Bucuresti. A editat calendare, carti populare, folclor urban, cantece de lume sau lucrari cu caracter religios. A fost pasionat de paremiologia populara, pe care o ordoneaza in lucrari de mare raspandire in vreme. A murit la Bucuresti, in 1854, noiembrie 2.
Dupa parerea criticului literar Mircea Scarlat, cu Anton Pann se incheie „un mod secular de a intelege poezia", caci acest „colportor de exceptie () sintetizeaza, intr-un fel, intreaga poezie scrisa pana la el", Este „sincron cu gustul marelui public." in acelasi timp este si un precursor, el deschizand in literatura noastra filonul balcanic-oriental, dezvoltat mai tarziu de creatori de exceptie ca Ion Luca Caragiale, Mateiu I. Caragiale, Ion Barbu, Leonid Dimov.
Tatal se numea Pantoleon sau Pantaleon Petrov („vreun Pandele sau Pantelimon”, cum sugereaza intr-un studiu Tudor Vianu) si era de meserie caldarar sau aramar. George Calinescu afirma ca prin tatal sau, Anton Pann era roman de origine: „Cunoașterea miraculoasa a limbii noastre e un semn ca era roman (valah curat ori cutovlah), sau ca venise aici in frageda copilarie” . Numele tatalui, Pantoleon Petrov, a devenit in romanește Petroveanu, iar fiul și-a pastrat numele de Antonie Pantoleon Petroveanu, cu care iși semna manuscrisele pana prin 1826.
Un pasionat colecționar de muzica romaneasca, care a notat creații din repertoriul muzicienilor din perioada fanariota. Pann a tiparit mai tarziu unele din cele mai vechi piese muzicale de curte și cantece de lume inspirate din melosul bizantin si otoman. Acest lucru a fost insoțit de interesul sau in alte tradiții muzicale: in practica sa bisericeasca, el a tradus si compus in tradiția imnologiei bizantine si a fost printre primii din generația sa care a folosit terminologia muzicala vestica in indicarea tempoului sau a elementelor de agogica. Anton Pann a fost și un interpret iscusit la lauta, chitara si, posibil, la pianoforte, cantand in diverse momente, alaturi de tinerii boieri. Dintre culegerile și creațiile sale muzicale se numara compozitii orientale, romanțe și cantece de lume printre care: „Bordeiaș, bordei, bordei”, „Inima mi-e plina”, „Mugur, mugurel”, „Pana cand nu te iubeam”, „Nu mai poci de ostenit”, „Lelița saftița”, „Și noi la Ilinca”, „Unde-auz cucul cantand” sau „Sub poale de codru verde”.
Reluind un motiv vechi bizantin, Pann a dat fabulei o savoare deosebita, idaugindu-i nenumarate detalii caracteristice fiecarui personaj in parte, mai cu seama in ceea ce priveste psihologia si comportamentul, izbutind astfel sa iasa din raceala traditionala a speciei literare tratate.
In timpul șederii la Ramnicu-Valcea Anton Pann a locuit in imobilul din strada Știrbei Voda (azi muzeul memorial Anton Pann), aflat pe acea vreme la marginea orașului, pe drumul Cheii și al Olaneștilor. Este cea mai veche cladire din Ramnicu-Valcea, care mai pastreaza stilul acesta de construcție curat romanesc, cu specificul zonei valcene.
Opera
Dintre lucrarile sale amintim:
Versuri musicesti, 1830;
Poezii deosebite sau cantece delume, 1831;
Fabule si istorioare, 1841;
Cantece de stea, 1841;
Culegere de proverburi sau Povestea vorbii, 1847;
Spitalul amorului, I-II, 1850;
O sezatoare la tara sau Povestea lui Mos Albu, I-II, 185l-1852;
Spitalul amorului, III-VI, 1852; Culegere de proverburi sau Povestea vorbii, I-III, 1852-1853; Nezdravaniile lui Nastratin Hogea, 1853.
Poeziile Despre minciuni si flecarii- Povestea vorbii si Despre betie iarasi-Povestea vorbii au aparut in volumul Povestea vorbii, I-III, 1852-1853.
Deces: 2 noiembrie 1854 București, Romania
Anton Pann (nascut: Antonie Pantoleon-Petroveanu) a fost un poet, compozitor de muzica religioasa, profesor de muzica religioasa, folclorist, literat, publicist, compozitor al muzicii imnului național al Romaniei.
Poetul si muzicianul acesta, de formatie populara si bisericeasca, a avut-o viata destul de agitata. Nascut in afara granitelor tarii, apoi colindind prin multe orase, Rimnicu-Vilcea, Brasov, Bucuresti, psaltul prieten cu N. Filimon a fost, la nivelul sau modest, un raspinditor de cultura. Prin tipografia sa au trecut atit opere de ale sale, cit si antologii pe gustul marelui public de atunci, de poezie minora sau de folclor orasenesc, apoi opere sau fragmente mult raspindite in sud-estul european. O neobisnuita mixtura de folclor romanesc citadin si folclor balcanic si oriental ni se infatiseaza in toata opera editata de acest vesel si talentat tircovnic, care a devenit el insusi un personaj legendar al mahalalei bucurestene, un fel de Nastratin Hogea, celebru mai cu seama prin Proverburi sau Povestea vorbei din 1847.
A fost supranumit de Mihai Eminescu „finul Pepelei, cel isteț ca un proverb” in poemul Epigonii. Prin prescurtarea numelui de familie și romanizare va fi numit Anton Pann.
Anton Pann s-a nascut in Bulgaria, la Silven, un targ insemnat așezat la poalele versantului sudic al munților Balcani, pe malul stang al raului Tundza, laN-NE de Stara-Zagora .
Este un autodidact, cu o existenta aventuroasa. A fost cantaret bisericesc la Brasov (la biserica „Sf. Nicolae" din Schei) si la Bucuresti, profesor de muzica la seminarul Mitropoliei din Bucuresti. A editat calendare, carti populare, folclor urban, cantece de lume sau lucrari cu caracter religios. A fost pasionat de paremiologia populara, pe care o ordoneaza in lucrari de mare raspandire in vreme. A murit la Bucuresti, in 1854, noiembrie 2.
Dupa parerea criticului literar Mircea Scarlat, cu Anton Pann se incheie „un mod secular de a intelege poezia", caci acest „colportor de exceptie () sintetizeaza, intr-un fel, intreaga poezie scrisa pana la el", Este „sincron cu gustul marelui public." in acelasi timp este si un precursor, el deschizand in literatura noastra filonul balcanic-oriental, dezvoltat mai tarziu de creatori de exceptie ca Ion Luca Caragiale, Mateiu I. Caragiale, Ion Barbu, Leonid Dimov.
Tatal se numea Pantoleon sau Pantaleon Petrov („vreun Pandele sau Pantelimon”, cum sugereaza intr-un studiu Tudor Vianu) si era de meserie caldarar sau aramar. George Calinescu afirma ca prin tatal sau, Anton Pann era roman de origine: „Cunoașterea miraculoasa a limbii noastre e un semn ca era roman (valah curat ori cutovlah), sau ca venise aici in frageda copilarie” . Numele tatalui, Pantoleon Petrov, a devenit in romanește Petroveanu, iar fiul și-a pastrat numele de Antonie Pantoleon Petroveanu, cu care iși semna manuscrisele pana prin 1826.
Un pasionat colecționar de muzica romaneasca, care a notat creații din repertoriul muzicienilor din perioada fanariota. Pann a tiparit mai tarziu unele din cele mai vechi piese muzicale de curte și cantece de lume inspirate din melosul bizantin si otoman. Acest lucru a fost insoțit de interesul sau in alte tradiții muzicale: in practica sa bisericeasca, el a tradus si compus in tradiția imnologiei bizantine si a fost printre primii din generația sa care a folosit terminologia muzicala vestica in indicarea tempoului sau a elementelor de agogica. Anton Pann a fost și un interpret iscusit la lauta, chitara si, posibil, la pianoforte, cantand in diverse momente, alaturi de tinerii boieri. Dintre culegerile și creațiile sale muzicale se numara compozitii orientale, romanțe și cantece de lume printre care: „Bordeiaș, bordei, bordei”, „Inima mi-e plina”, „Mugur, mugurel”, „Pana cand nu te iubeam”, „Nu mai poci de ostenit”, „Lelița saftița”, „Și noi la Ilinca”, „Unde-auz cucul cantand” sau „Sub poale de codru verde”.
Reluind un motiv vechi bizantin, Pann a dat fabulei o savoare deosebita, idaugindu-i nenumarate detalii caracteristice fiecarui personaj in parte, mai cu seama in ceea ce priveste psihologia si comportamentul, izbutind astfel sa iasa din raceala traditionala a speciei literare tratate.
In timpul șederii la Ramnicu-Valcea Anton Pann a locuit in imobilul din strada Știrbei Voda (azi muzeul memorial Anton Pann), aflat pe acea vreme la marginea orașului, pe drumul Cheii și al Olaneștilor. Este cea mai veche cladire din Ramnicu-Valcea, care mai pastreaza stilul acesta de construcție curat romanesc, cu specificul zonei valcene.
Opera
Dintre lucrarile sale amintim:
Versuri musicesti, 1830;
Poezii deosebite sau cantece delume, 1831;
Fabule si istorioare, 1841;
Cantece de stea, 1841;
Culegere de proverburi sau Povestea vorbii, 1847;
Spitalul amorului, I-II, 1850;
O sezatoare la tara sau Povestea lui Mos Albu, I-II, 185l-1852;
Spitalul amorului, III-VI, 1852; Culegere de proverburi sau Povestea vorbii, I-III, 1852-1853; Nezdravaniile lui Nastratin Hogea, 1853.
Poeziile Despre minciuni si flecarii- Povestea vorbii si Despre betie iarasi-Povestea vorbii au aparut in volumul Povestea vorbii, I-III, 1852-1853.
Casca ochii la tocmeala, iar nu dupa ce te-nsala
Murind lui Nastratin Hogea magarul ce îl avea,
Socoti cum sa mai scoata din paguba sa ceva:
Si asa taind cu el capul magarului celui mort,
L-a-nfasurat pe deasupra binisor cu niste tort;
Apoi cu acest ghem mare în piat’ sa-l vânza mergând,
Se duse si el cu dânsul cu alti vânzatori în rând;
Stând aci, veni îndata un ovrei cumparator,
Carele de chilipire era-n piat’ precupitor;
În vreo câteva cuvinte învoindu-se din pret,
Îi zise cumparatorul (vazându-l prea greulet):
- Dar ce are ghemu-ntr-însul, de vine greu la cântar ?Nastratin Hogea raspunse: - Iaca un cap de magar !
Daca-l mai întreba înca s-îi raspunse tot la fel,
Socoti cumparatorul ca îl face prost pe el.Si scotând îi dete-n mâna banii cât i s-a cazut,
Care Nastratin luându-i, se facu grab nevazut.Pe cumparatorul însa cugetele nu-l lasa,
S-apuca, desfacu ghemul cum a mers la casa sa,
Si abia gasi pe dânsul numai o oca de tort,
Iar celelalte ocale capul magarului mort.
“Mai mare daraua
Fu decât ocaua.”
Ce sa faca ?! Pleaca iute sa-l caute necajit,
Dar Hogea cum lua banii, la casa sa a fugit;
El însa tot cautându-l prin piat’ de a-l mai vedea,
Abia la o saptamâna putu cu el ochi ca sa dea,
Si puind mâna pe dânsul, judecatii-n grab l-a dat,
Aratând cu jeluire cum si ce fel l-a-nselat.
Fiind dar Nastratin Hogea la judecata adus,
El totodata de fata si dovezile s-a pus,
Cum ca i-a spus adevarul, ca e un cap de magar,
Când i-a facut întrebare de ce e greu la cântar.Judecata pe temeiul dovezilor drept dând dar,
Cumparatorul ramase cu capul cel de magar.
Copaciul şi Dovleacul
Pe lângă un copaci mare
Un dovleac, din întâmplare
Primăvara răsărise
Şi pe dânsul să suise,
Care într-atât crescuse,
Încât vârfu-i întrecuse,
În lung şi-n lat să-ntinsese,
Ramurile-i cuprinsese,
Şi pretutindeni umpluse
De dovleci care făcuse.
Deci cu această iestime
Văzându-se la înălţime,
Începu să se mândrească
Şi zicând să se fălească:
— „Vezi, eu numa-ntr-o vară
Cât crescui şi tot cresc iară,
Şi tu copaci din vechime,
În sumă de ani mulţime,
D-ai fi crescut voiniceşte,
Precum şi vrejul meu creşte,
Mai, mai ajungeai la stele,
După părelele mele.”
Iar copaciul cel cu minte
I-a răspuns aste cuvinte:
— „Ei! te lauzi tu acuma,
Că încă n-ai văzut bruma,
Dar când va da şi zăpadă,
Atuncea eşti jos grămadă!”
Gândeşte la viitoare
Şi la cele-ntâmplătoare.
Nu te înălţa cu firea
Pân’ nu cerci nenorocirea.
Povestea vorbii
Doi cu picioare oloage mergând si-ajungând un deal,
Unu-ncepu sa se roage când se odihnea supt mal:
- Doamne, daca ai putere sa faci minune din cer,
Împlineste a mea vrere la pasul meu ce îti cer:
Sloboade de sus acuma înaintea mea un cal,
Sa-ncalec pe dânsul numa pâna voi sui ast deal.
Cellalt începu sa zica: - Ce spui, prietenul meu?
Nu îti este tie frica si mânii pe Dumnezeu?
Vai! Nu-ndrazni, fratioare, asfel de vorba sa zici,
Vrun tresnet sa nu pogoare sa ne omoare aici.
Tocma când vorbea aceste, dodata s-au pomenit
Ca-n spate-le fara veste un înarmat a venit,
P-o iapa slaba calare, c-un mânz bolnav dupa ea
Si îi sili ca-n spinare pe bolnavul mânz sa-l ia,
Dând cu un bici, ca mai tare sa-l puie pe acel deal;
S-asa, în loc de calare, ruga-l facu pe el cal.
Iulia Hasdeu
Biografie
Iulia Hasdeu (n. 14 noiembrie 1869, Bucureşti – d. 29 septembrie 1888, Bucureşti). Poetă, prima româncă studentă la Sorbona.
Fiica lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, filolog, lingvist, scriitor şi istoric, şi a Iuliei Faliciu, a fost un copil precoce.
La vârsta preşcolară, ea ştia să scrie şi să citească.
La 6 ani şi 7 luni, a scris un roman despre viaţa şi faptele lui Mihai Viteazul.
La 8 ani, a absolvit şcoala primară, cunoscând deja limbile franceză, engleză şi germană, iar la 11 ani, clasele gimnaziale, cu premiul întâi, la „Sfântul Sava”, studiind în paralel muzica la Conservator, secţiile de pian şi canto şi desenul şi pictura cu C. I. Stăncescu.
În septembrie 1881, însoţită de mama sa, plecă să studieze la Paris, fiind înscrisă la Colegiul «Sévigné», unde obţine bacalaureatul în 1886. Aici profesorul Maurice Albert este cel care i-a descoperit geniul literar. În acelaşi an se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie de la Sorbona, participând şi la cursurile de la École des Hautes Études din Paris.
Tatăl îşi îndeamnă fiica să studieze asiduu: „Toţi se interesează de studiile şi succesele tale şi au dreptate, căci tu – basarabo-munteano-ardeleanca – eşti un fel de esenţă a întregului neam românesc”. Concomitent, lua lecţii de pictură şi de canto, dar şi de latină sau greacă. Nu a neglijat nici compoziţia, creând mai multe arii pentru unele din poemele sale. Începe pregătirea pentru teza de doctorat, pe tema Filosofia populară la români: logica, psihologia, metafizica, etica şi teodiceea.
A ţinut la Sorbona două conferinţe, cu temele Logica ipotezei şi A doua carte a lui Herodot, vădind un talent oratoric deosebit. Îndrăgostită de limba şi cultura franceză, dar mai ales de trei mari personalităţi, Napoleon I, Ferdinand de Lesseps şi Victor Hugo, Iulia Hasdeu a suferit profund la moartea lui Hugo, idolul ei.
De la începutul anului 1888, din cauza marilor eforturi intelectuale depuse la o vârstă fragedă ce au slăbit-o tot mai mult, Iulia Hasdeu este cuprinsă de primele semne ale unei boli necruţătoare: ftizia. După o încercare de tratament în sudul Franţei, Italia şi Elveţia, revine în ţară, conştientă că sfârşitul îi este aproape. A fost înmormântată la Cimitirul „Bellu”, unde Hasdeu, sfâşiat de durere, între 1888-1891, i-a construit primul templu, în cavoul familiei.
Între anii 1894 – 1896, tatăl a înălţat şi castelul din Câmpina, chiar la indicaţiile spiritului fiicei sale, cu care a comunicat până în ultima clipă a vieţii (după propriile afirmaţii).
Scrierile i-au apărut postum, prin grija părintelui său, în Oeuvres posthumes: Bourgeons d’Avril, Fantésies et Rêves, Chevalerie, Confidences et Canevas şi Théâtre, Légendes et Contes. În Rue Saint-Sulpice, Paris, arondismentul IV, numărul 27, la 20 decembrie 1993 a fost fixată o placă amintind că acolo a locuit Iulia Hasdeu, poetă româncă de expresie franceză. „Tinerii români sunt remarcabil de dotaţi, aşa după cum cel puţin mi-a fost dat să cunosc în Franţa prin dialogurile cu ei şi prin scrierile lor; sunt foarte uimit de înalta lor cultură literară şi de seriozitatea spiritului lor. Domnişoara Hasdeu a făcut în ţara noastră cea mai mare onoare ţării sale” (Sully Prudhomme).
Moartea
Eu nu urăsc viaţa, de moarte nu mi-e teamă,
Că ea este lumină puternică şi caldă,
Chiar muribundul - care în pacea ei îl cheamă -
Sub pleoape obosite privelişti noi îşi scaldă.
Că ea este lumină puternică şi caldă,
Chiar muribundul - care în pacea ei îl cheamă -
Sub pleoape obosite privelişti noi îşi scaldă.
Dar sufletul se-avântă-n necunoscuta lume
Şi-n alte corpuri trece, când poate şti să ierte;
Aşa din cupa sacră cu toţii bem, anume,
Şi niciodată, nimeni, nu poate s-o deşarte.
Şi-n alte corpuri trece, când poate şti să ierte;
Aşa din cupa sacră cu toţii bem, anume,
Şi niciodată, nimeni, nu poate s-o deşarte.
Zile de nelinişte
Sunt tânără şi viaţa îmi e atât de dragă;
Privind însă pe morţi, ceva de ei mă leagă,
Că-i văd dormind senini în somnul de-ntristare.
Dar azi o-ntunecare în mreaja ei m-a prins,
Mi-e sufletul o rază ce încă nu s-a stins,
Şi în mocnirea vieţii eu nu te urăsc, soare!
................................................
Unui copil ca mine, - o, cine poate crede? -
Că sufletu-i linţoliu, chiar dacă nu se vede,
Că inima-i rănită, când vechi iluzii pier,
Că deznădăjduită vrea moartea într-o zi,
C-aşteaptă-n nerăbdare durerea-şi potoli
C-un dor respins de cer!
Privind însă pe morţi, ceva de ei mă leagă,
Că-i văd dormind senini în somnul de-ntristare.
Dar azi o-ntunecare în mreaja ei m-a prins,
Mi-e sufletul o rază ce încă nu s-a stins,
Şi în mocnirea vieţii eu nu te urăsc, soare!
................................................
Unui copil ca mine, - o, cine poate crede? -
Că sufletu-i linţoliu, chiar dacă nu se vede,
Că inima-i rănită, când vechi iluzii pier,
Că deznădăjduită vrea moartea într-o zi,
C-aşteaptă-n nerăbdare durerea-şi potoli
C-un dor respins de cer!
Dispreţul
Pentru anii mei amorul încă nu e! N-am iubit!
Am tot râs de chipu-i rumen, până-acum necontenit;
Faţa lui trandafirie e curată născocire
Spusă poate-odinioară de-un poet, aşa-n neştire,
Căci mai toţi amorezaţii, care-n cale mi-au ieşit
M-au făcut să-mi piară pofta şi dorinţa de iubit.
Faţa lor este sau pală sau deodată înroşită
De-o roşeaţă ca de friguri, iar privirea rătăcită,
Ba aruncă-n orice parte fulger crunt, răutăcios,
Ba e fixă, sperioasă, neavând nimic frumos.
Într-a lor timiditate, dacă ştiu ca să roşească,
Mutra lor este stângace şi încep să se prostească;
Gura lor nu zice-o vorbă, căci se tem c-or zice rău,
Halul acesta-ntotdeauna, m-a făcut să râd mereu.
Sunt prea tânără acuma! Poate mai târziu, vreodată
Să am milă şi-ndurare de privirea lor speriată.
Iar baladele lor blânde, poate-odată să le-ascult,
Astăzi însă îmi par proaste şi mă fac să râd mai mult.
Mi se spune că Amorul, mă va pedepsi odată,
Că târziu sau mai devreme, pe-o figură adorată,
Voi dori ca să văd jalea sau privirile de foc,
Care le resping acum şi de care îmi bat joc.
Nu zic ba! E cu putinţă! Însă, până-atunci, întruna
De-a Amorului putere o să râd întotdeauna.
Acea zi, de-o fi să vie, dar de care mă-ndoiesc,
Este încă prea departe, pentru ca să mă-ngrozesc!
Aşadar, cât mai sunt încă, în a vieţii mele floare,
Nu risipiţi a mele visuri! Ah! lăsaţi a mea candoare!
Voi, aceia care Amorul ne-ncetat mi-l lăudaţi
A mea dulce nepăsare, pentru ce să mi-o furaţi?
Când prin vârstă sunt femeie, iar prin inimă copilă,
Această clipă trecătoare nu mi-o luaţi făr' de milă!
Daţi-mi voie, prin grădină, veselă să rătăcesc,
Să gonesc negrele visuri şi să nu simt că roşesc.
Daţi-mi voie, în pădure, să culeg crinul curat,
Floare albă, feciorească, ca şi-un suflet nepătat.
De defectele femeii daţi-mi voie a fugi,
Voi să fiu frumoasă, însă fără artă, făr-a şti
Farmecul ce naşte-n mine şi puterea ce o are
N-am nevoie a cunoaşte! – În dorinţa cea mai mare
De-a trăi în mulţumirea nedescrisă; c-am păstrat
A mea inimă uşoară şi-al meu suflet nepătat!
Am tot râs de chipu-i rumen, până-acum necontenit;
Faţa lui trandafirie e curată născocire
Spusă poate-odinioară de-un poet, aşa-n neştire,
Căci mai toţi amorezaţii, care-n cale mi-au ieşit
M-au făcut să-mi piară pofta şi dorinţa de iubit.
Faţa lor este sau pală sau deodată înroşită
De-o roşeaţă ca de friguri, iar privirea rătăcită,
Ba aruncă-n orice parte fulger crunt, răutăcios,
Ba e fixă, sperioasă, neavând nimic frumos.
Într-a lor timiditate, dacă ştiu ca să roşească,
Mutra lor este stângace şi încep să se prostească;
Gura lor nu zice-o vorbă, căci se tem c-or zice rău,
Halul acesta-ntotdeauna, m-a făcut să râd mereu.
Sunt prea tânără acuma! Poate mai târziu, vreodată
Să am milă şi-ndurare de privirea lor speriată.
Iar baladele lor blânde, poate-odată să le-ascult,
Astăzi însă îmi par proaste şi mă fac să râd mai mult.
Mi se spune că Amorul, mă va pedepsi odată,
Că târziu sau mai devreme, pe-o figură adorată,
Voi dori ca să văd jalea sau privirile de foc,
Care le resping acum şi de care îmi bat joc.
Nu zic ba! E cu putinţă! Însă, până-atunci, întruna
De-a Amorului putere o să râd întotdeauna.
Acea zi, de-o fi să vie, dar de care mă-ndoiesc,
Este încă prea departe, pentru ca să mă-ngrozesc!
Aşadar, cât mai sunt încă, în a vieţii mele floare,
Nu risipiţi a mele visuri! Ah! lăsaţi a mea candoare!
Voi, aceia care Amorul ne-ncetat mi-l lăudaţi
A mea dulce nepăsare, pentru ce să mi-o furaţi?
Când prin vârstă sunt femeie, iar prin inimă copilă,
Această clipă trecătoare nu mi-o luaţi făr' de milă!
Daţi-mi voie, prin grădină, veselă să rătăcesc,
Să gonesc negrele visuri şi să nu simt că roşesc.
Daţi-mi voie, în pădure, să culeg crinul curat,
Floare albă, feciorească, ca şi-un suflet nepătat.
De defectele femeii daţi-mi voie a fugi,
Voi să fiu frumoasă, însă fără artă, făr-a şti
Farmecul ce naşte-n mine şi puterea ce o are
N-am nevoie a cunoaşte! – În dorinţa cea mai mare
De-a trăi în mulţumirea nedescrisă; c-am păstrat
A mea inimă uşoară şi-al meu suflet nepătat!
Vasile Dobrian
Biografie Vasile Dobrian
Vasile Dobrian (n. 1912, Sibiu - d. 1999, Bucureşti) a fost un pictor, desenator, grafician şi poet român asociat parţial cu avangarda. A absolvit, în 1934, Academia de Arte Frumoase din Bucureşti. Este fondator, împreună cu Aurel Mărculescu, al Grupului grafic 1939-1947. Între anii 1949-1956 a fost profesor şi director al Înstitutului de Arte Plastice din Iaşi.
Operele sale au fost prezentate în expoziţii personale la Bucureşti între anii 1935-1945 la Saloanele Oficiale (pictură şi grafică) şi 1945-1977, Baia Mare 1962, Timişoara 1963, Leningrad 1963, Bacău 1964, Cluj-Napoca, Râmnicu Sărat, Galaţi, Ploieşti, Brăila 1965-1967, în manifestari de artă românească organizate peste hotare, cât si expoziţii internaţionale organizate la: Lugano 1954, Veneţia Bienala din 1960 şi 1962, Ljubljana 1961, 1965, Sao Paulo Bienala din 1963, Tokio 1967, Berlin 1967, Florenţa 1968 şi 1970, Pescia 1968, Linz 1968, Varşovia 1970. În decursul timpului expune alături de artişti plastici precum : Alexandru Ciucurencu, Horia Damian, Eugen Drăguţescu, Alexandru Ţipoia, Ion Ţuculescu, George Tomaziu, Ioan Mirea, Nicolae Brana, Aurel Mărculescu, etc.
Desenele şi gravurile sale reprezintă un comentariu al ambianţei sociale, în care prezenta sa ia uneori forma explicită a angajării pentru idealuri umaniste. În ultimul deceniu, in paralel cu grafica militantă, a întreprins unele experienţe in domeniul organizării plastice a imaginii. Compoziţiile in acest caz, sunt consecinţele juxtapunerii unor suprafeţe geometrice de culoare, în structura cărora, recunoaştem ca pricipiu ordonator sau ca prim impuls al construcţiei, semnul abstract al unei litere. Armonia pe care o obţine între culori se produce în condiţiile conservării mişcării pe care o presupun contrastele, adeseori violente, între tonalităţi. Artistul şi-a editat câteva albume de grafică: Domino (1936), Patimi omeneşti (1937), Instantanee din viaţa oraşului (1938), Ciclul morţii (1942), Drumul unei vieţi (1946), fiind în acelaşi timp autorul unor volume de poezie, cel mai important fiind volumul Un anumit anotimp din 1977. Reprezentant al avangardei românesti atât în artă cât şi în poezie alături de alţi poeţi ai avangardei precum Gellu Naum, Saşa Pană, Geo Bogza, Stephan Roll, Ilarie Voronca, Gherasim Luca etc. A colaborat (cu gravuri) la revista dobrogeană Litoral (1939-1943).
Opere
* Steaua inimii, 1929
* Drumul unei vieţi, 1945
* Umbra unei melancolii, Editura Orizont, Bucureşti, 1946
* Alfabetul sângelui, Editura Orizont, Bucureşti, 1946
* Jocuri în filigran, Editura Orizont, Bucureşti, 1947
* Personaje secrete în trecutul imediat, Editura Orizont, Bucureşti, 1947
* Crepuscul intim, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969
* Un anumit anotimp, Litera Internaţional, 1977
* Arhipelag, Cartea Românească, Bucureşti, 1989
* Gestul mâinii şi al memoriei, Editura Vitruviu, Bucureşti, 1998 (memorii)
* Lui, Editura Tritonic, Bucureşti, 2002 (ediţie postumă îngrijită şi prefaţată de Emil Manu şi postfaţată de Mădălina Barangă)
Vasile Dobrian (n. 1912, Sibiu - d. 1999, Bucureşti) a fost un pictor, desenator, grafician şi poet român asociat parţial cu avangarda. A absolvit, în 1934, Academia de Arte Frumoase din Bucureşti. Este fondator, împreună cu Aurel Mărculescu, al Grupului grafic 1939-1947. Între anii 1949-1956 a fost profesor şi director al Înstitutului de Arte Plastice din Iaşi.
Operele sale au fost prezentate în expoziţii personale la Bucureşti între anii 1935-1945 la Saloanele Oficiale (pictură şi grafică) şi 1945-1977, Baia Mare 1962, Timişoara 1963, Leningrad 1963, Bacău 1964, Cluj-Napoca, Râmnicu Sărat, Galaţi, Ploieşti, Brăila 1965-1967, în manifestari de artă românească organizate peste hotare, cât si expoziţii internaţionale organizate la: Lugano 1954, Veneţia Bienala din 1960 şi 1962, Ljubljana 1961, 1965, Sao Paulo Bienala din 1963, Tokio 1967, Berlin 1967, Florenţa 1968 şi 1970, Pescia 1968, Linz 1968, Varşovia 1970. În decursul timpului expune alături de artişti plastici precum : Alexandru Ciucurencu, Horia Damian, Eugen Drăguţescu, Alexandru Ţipoia, Ion Ţuculescu, George Tomaziu, Ioan Mirea, Nicolae Brana, Aurel Mărculescu, etc.
Desenele şi gravurile sale reprezintă un comentariu al ambianţei sociale, în care prezenta sa ia uneori forma explicită a angajării pentru idealuri umaniste. În ultimul deceniu, in paralel cu grafica militantă, a întreprins unele experienţe in domeniul organizării plastice a imaginii. Compoziţiile in acest caz, sunt consecinţele juxtapunerii unor suprafeţe geometrice de culoare, în structura cărora, recunoaştem ca pricipiu ordonator sau ca prim impuls al construcţiei, semnul abstract al unei litere. Armonia pe care o obţine între culori se produce în condiţiile conservării mişcării pe care o presupun contrastele, adeseori violente, între tonalităţi. Artistul şi-a editat câteva albume de grafică: Domino (1936), Patimi omeneşti (1937), Instantanee din viaţa oraşului (1938), Ciclul morţii (1942), Drumul unei vieţi (1946), fiind în acelaşi timp autorul unor volume de poezie, cel mai important fiind volumul Un anumit anotimp din 1977. Reprezentant al avangardei românesti atât în artă cât şi în poezie alături de alţi poeţi ai avangardei precum Gellu Naum, Saşa Pană, Geo Bogza, Stephan Roll, Ilarie Voronca, Gherasim Luca etc. A colaborat (cu gravuri) la revista dobrogeană Litoral (1939-1943).
Opere
* Steaua inimii, 1929
* Drumul unei vieţi, 1945
* Umbra unei melancolii, Editura Orizont, Bucureşti, 1946
* Alfabetul sângelui, Editura Orizont, Bucureşti, 1946
* Jocuri în filigran, Editura Orizont, Bucureşti, 1947
* Personaje secrete în trecutul imediat, Editura Orizont, Bucureşti, 1947
* Crepuscul intim, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969
* Un anumit anotimp, Litera Internaţional, 1977
* Arhipelag, Cartea Românească, Bucureşti, 1989
* Gestul mâinii şi al memoriei, Editura Vitruviu, Bucureşti, 1998 (memorii)
* Lui, Editura Tritonic, Bucureşti, 2002 (ediţie postumă îngrijită şi prefaţată de Emil Manu şi postfaţată de Mădălina Barangă)
Vis treaz
Nu stiu cine m-a strigat din noapte
Când ma-ntorceam prin somn
Cu stemele decapitate
Mi-a rostogolit numele
Cu stâncile fulgerate
În volutele ce si le deschidea ecoul
Si-a tulburat jocul mâinilor de clestar
Încolacite pe gâtul padurii
Încercau sa împleteasca
Din matasa lunii
O cununa de valuri
Pentru umerii tai
Sfâsiati de dorinte
Dualitate
Alături de linia dreaptă
am desenat o linie curbă,
fără să mă gândesc deocamdată
la nicio deosebire de sex.
Mai târziu,
când mi-am complectat
bagajul de cunoştiinţe,
fiind confruntat cu alte forme
şi planuri geometrice,
am înţeles sensul ascuns
al mişcărilor tactice,
dualitatea devorantă
dintre linia dreaptă
şi linia curbă,
dintre cuvântul rostit
şi cel desenat,
în lupta acerbă, continuă
pentru dreptul la coexistenţă.
am desenat o linie curbă,
fără să mă gândesc deocamdată
la nicio deosebire de sex.
Mai târziu,
când mi-am complectat
bagajul de cunoştiinţe,
fiind confruntat cu alte forme
şi planuri geometrice,
am înţeles sensul ascuns
al mişcărilor tactice,
dualitatea devorantă
dintre linia dreaptă
şi linia curbă,
dintre cuvântul rostit
şi cel desenat,
în lupta acerbă, continuă
pentru dreptul la coexistenţă.
Constanţa
Înflorea în gol lumina ca o floare
cu rădăcinile uitate în lună.
Eu eram prietenul tău de uitare,
tu erai uitarea ce mă ducea de mână.
cu rădăcinile uitate în lună.
Eu eram prietenul tău de uitare,
tu erai uitarea ce mă ducea de mână.
TEATRU/FILM 2 Noiembrie
De George Bernard Shaw
Biografie George Bernard Shaw
George Bernard Shaw (n. 26 iulie 1856, Dublin – d. 2 noiembrie 1950, Ayot Saint Lawrence) a fost un scriitor irlandez, laureat al premiului Nobel pentru literatură în 1925, considerat de unii critici ca unul din cei mai importanți dramaturgi de limbă engleză de la William Shakespeare. Shaw s-a făcut cunoscut atât ca autor de piese de teatru, cât și în calitate de critic de artă și publicist politic.
George Bernard Shaw s-a născut la Dublin în Irlanda, în familia unui mic funcționar. Întrucât resursele materiale ale părinților erau foarte limitate, Shaw n-a putut merge la universitate, lucru pe care, de altfel, nu l-a regretat, socotind că "nu prea avea ce să învețe acolo". La vârsta de 20 de ani pleacă la Londra și își încearcă forțele în gazetărie și literatură. Primul său roman "Lipsă de maturitate" (Immaturity) i-a fost respins de editura "Chapman and Hall". Atras de mișcarea socialistă, devine în 1884 unul dintre fondatorii "Societății fabienilor" (Fabian Society), din care s-a format mai târziu partidul laburist englez. Scrie un mare număr de articole și pamflete pe teme sociale și politice, remarcându-se ca publicist cu un stil caustic și combativ. Continuă și activitatea literară și reușește să publice primele romane: "Un socialist individualist" (An Unsocial Socialist, 1884), "Profesiunea lui Cashel Byron" (Cashel Byron's Profession, 1885), "Dragoste printre artiști" (Love Among Artists, 1887). Shaw este atras de teatrul realist al scriitorului norvegian Henrik Ibsen și scrie eseul "Chintesența Ibsenismului" (The Quintessence of Ibsenism, 1891), devine admirator al muzicii lui Richard Wagner, pe care îl apără împotriva publicului englez refractar în cartea "Wagnerianul perfect" (The Perfect Wagnerite, 1898).
Încă din 1885 Shaw a început să scrie o piesă de teatru în colaborare cu William Archer, dar ei nu s-au putut înțelege și piesa a fost abandonată. Shaw a extras schițele inițiale și, dezvoltându-le, a creat prima sa piesă "Casele văduvilor" (Widowers' Houses), reprezentată în 1892. Această piesă și cele ce au urmat au provocat o adevărată controversă în lumea teatrală și literară. Popularitatea lui a crescut însă cu fiecare nouă piesă, iar la sfârșitul secolului Shaw era deja cunoscut ca cel mai de seamă dramaturg al timpului. Devenit celebru, a continuat până la sfârșitul vieții să participe la viața social-politică. Poziția lui era ambiguă, salută revoluția socialistă din Rusia și se declară entuziast după vizita făcută în Uniunea Sovietică în anii 30, anii marilor epurări staliniste, în același timp condamnă regimurile totalitare și este adept al democrației. A murit în 1950 la vârsta de 94 de ani în reședința sa din Ayot Saint Lawrence.
În opoziție cu dramaturgia superficială a epocii, Bernard Shaw l-a luat ca model pe Ibsen, în care vedea pe unul dintre cei mai mari maeștri ai artei realiste. Dar spre deosebire de Ibsen, al cărui teatru avea mai mult un caracter tragic, Shaw era înclinat spre umor și satiră, creând situații care uimesc la început prin caracterul lor neobișnuit. Oricât de paradoxale ar fi însă, ele conțin, în fond, conflicte din viața reală, redate de autor cu multă finețe. Shaw smulge măștile, dezvăluind contradicțiile flagrante ale vieții. În majoritatea pieselor lui, problema este pusă și rezolvată nu prin acțiune, ci prin replicile spirituale ale personajelor, care vorbesc deschis despre diferite aspecte din viața societății. Procedeul preferat al scriitorului este paradoxul. Sub masca unui bufon, el caută astfel să expună publicului adevăruri amare, îmbrăcându-le în forma unor paradoxuri pline de haz.
"Piese neplăcute" (Plays Unpleasant)
Shaw și-a intitulat primul ciclu de opere dramatice "Piese neplăcute" (Unpleasant Plays). Publicului i se înfățișează "nu numai comedia și tragedia caracterelor sau destinelor individuale, ci și acele grozăvii sociale care sunt o urmare a faptului că englezul mijlociu, simplu, oricât de amabil ar fi în viața personală, ca cetățean închide ochii asupra celor mai josnice abuzuri..."
· 1892 – Casele văduvilor (Widower's Houses)
· 1893 – Vânătorul de fuste (The Philanderer)
· 1894 – Profesiunea Doamnei Warren (Mrs. Warren's Profession)
"Piese plăcute" (Plays Pleasant)
Shaw arată că de-a-lungul secolelor au fost create tot felul de iluzii romantice pentru a se înfrumuseța realitatea. Ori, scopul pe care și l-a propus el în "Piesele plăcute" (Pleasant Plays) a fost tocmai de a spulbera aceste iluzii, de a sădi în oameni o concepție lucidă asupra diferitelor fenomene ale vieții.
· 1894 – Armele și omul (Arms and the Man)
· 1895 – Omul destinului (The Man of Destiny)
· 1897 – Nu poți spune niciodată (You Never Can Tell)
"Trei piese pentru puritani" (Three Plays for Puritans)
· 1897 – Discipolul diavolului (The Devil's Disciple)
· 1898 – Convertirea căpitanului Brassbound (Captain Brassbound's Conversion)
· 1899 – Cezar și Cleopatra (Caesar and Cleopatra)
Perioada până la primul război mondial
Piese cu conținut filozofic
· "Om și supraom" (Man and Superman, 1903), influențat de lectura filozofiei lui Friedrich Nietzsche și Henri Bergson.
· "Cealaltă insulă a lui John Bull" (John Bull's Other Island, 1904)
Comedii
· "Maiorul Barbara" (Major Barbara, 1905)
· "Căsătoria" (Getting Married, 1908)
· "Mezalianța" (Misalliance, 1910)
· "Androcle și leul" (Androcles and the Lion, 1912)
· "Pygmalion" (Pygmalion, 1912), piesă devenită foarte populară ca musical în prelucrarea lui David Lean sub numele My Fair Lady.
Opera tardivă
· "Casa inimilor sfărâmate" (Heartbreak House, 1919)
· "Înapoi la Matusalem" (Back to Methuselah, 1921)
· "Sfânta Ioana" (Saint Joan, 1923), în care înfățișează în mod critic procesul și condamnarea eroinei franceze Jeanne d'Arc. Pentru această piesă i se conferă în 1925 Premiul Nobel pentru literatură.
· "Căruța cu mere" (The Apple Cart, 1929)
· "Prea adevărat ca să fie frumos" (Too True to be Good, 1932)
· "La strâmtoare" (On the Rocks, 1933)
· "Prostănacul din insulele neașteptate" (Simpleton of the Unexpected Isles, 1936)
· "În zilele de aur ale bunului rege Carol" (In the Golden Days of Good King Charles, 1936)
Corespondență
Pe lângă schimbul de scrisori cu personalități ale epocii sale, în special literați sau oameni politici, corespondența lui Bernard Shaw cu actrițele Ellen Terry și Mrs. Parick Cambell a rămas ca exemplu al genului epistolar, dezvăluind și multe întâmplări inedite petrecute în timpul îndelungatei sale vieți.
George Bernard Shaw - O Femeie Cu Bani (Teatru Radiofonic):
Răzvan Ionescu, actor
Biografie Răzvan Ionescu
n. 02.11.1955, Bucureşti
Roluri la TNB
- Povestitorul - „Amanţii însângeraţi"de Chikamatsu Monzaemon, regia Alexandru Tocilescu, 2001
- Anton Pann - „Anton Pann" de Lucian Blaga, regia Dan Micu, 1995
- Jack Absolute - „Rivalii"de Richard Sheridan, regia Horea Popescu, 1993
- Jim - „Menajeria de sticlă" de Tennessee Williams, regia Mihai Manolescu, 1991
Teatrul Lucia Sturdza Bulandra: 1981 - 1991
- Parsifal - „Merlin" de Tankred Dorst, regia Cătălina Buzoianu, 1991
- Ricardo - „Câinele grădinarului"de Lope de Vega, regia Florian Pittiş, 1988
- Spizzi - „Uriaşii munţilor" de Luigi Pirandello, regia Cătălina Buzoianu, 1987
- Titi Ialomiţeanu - „Dimineaţa pierdută" de Gabriela Adameşteanu, regia Cătălina Buzoianu, 1986
- Mihai - „Passacaglia" de Titus Popovici, regia Mircea Cornişteanu, 1984
- Damis - „Tartuffe" de J.B.P. Molière, regia Alexandru Tocilescu, 1982
- Albert - „Ferma" de David Storey, regia Sanda Manu, 1981
- Jim - „Menajeria de sticlă" de Tennessee Williams, regia Ioan Taub, 1981
Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ: 1979 - 1981
- Rex - „Program special LB" de Stephen Poljakoff, regia Alexandru Tocilescu, 1980
- Simpee - „Nevestele vesele din Windsor" de William Shakespeare, regia Alexandru Tocilescu, 1979
- Richelieu - „Cei trei muşchetari" după Alexandre Dumas, regia Alexandru Dabija, 1979
- Mina - „Mihai Viteazul" de Paul Findrihan şi Eugen Mandric, regia Alexandru Dabija, 1979
- Lucenţio - „Îmblânzirea scorpiei" de William Shakespeare, regia Iulian Vişa
Formaţie:
Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti, secţia actorie, promoţia 1979, clasa prof Octavian Cotescu
Facultatea de Teologie, promoţia 1996
Activitate publicistică:
- „Când sfinţii mergeau la teatru", 2007
- „România şi Julieta la fix", 2007
- „Timpul omului din eternitatea Domnului", 2003
Premii:
- Premiu de Interpretare pentru cel mai bun rol masculin la Festivalul de Teatru „Lucian Blaga", cu rolul Anton Pann - "Anton Pann" de Lucian Blaga, regia Dan Micu, 1995
- Marele premiu de interpretare cu recitalul de poezie şi chitară clasică „Rime de mătase" la prima ediţie a Galei tânărului actor de la Costineşti, 1983
- Premiul Nottara pentru cel mai bun rol al stagiunii la Studioul Cassandra cu rolul Eddie Carbonne - „Vedere de pe pod" de Arthur Miller - rol de diplomă, 1979
Puterea si adevarul - Titus Popovici
Jocul vietii si al mortii in desertul de cenusa - Horia Lovinescu
GÂNDURI PESTE TIMP 2 Noiembrie
LEGENDA MARELUI LUP ALB
Chemarea la luptă a Marelui Lup Alb…
Motto:
„In codri batrani, sub bolta instelata, in bataia calda a vantului de libertate, cei cu inima pura pot auzi si acum chemarea la lupta a Marelui Lup Alb. Pamantul, frunzele si cerul il cunosc preabine. Voi il auziti ?” (Felix Crainicu, Cristi Ionita – Legendele dacilor liberi)
Lup, lupii, noţiune care face parte din dicţionarul tracic. Numele lupului nu e atestat in dacă şi tracã, dar a putut fi dedus. In trecutul tracilor de la nordul Dunării, adică al dacilor sau geţilor, lupul a ocupat un loc important. Orice istorie a românilor descrie steagul dacic care avea cap de lup si coadă de balaur.
Steagul dacic rãmâne extrem de important prin semnificaţiile pe care le comportă. Dupã N. Iorga, şarpele, balaurul din steagul dacic nu e „numai un simbol animalic, ci esenţa religiei strămoşeşti”.
O tradiţie a oamenilor lupi este atestată de Herodot şi pentru neuri, locuitori străvechi ai actualului pămînt românesc :
„Aceşti oameni au reputaţia de a fi vrăjitori, căci atît sciţii, cit şi elinii stabiliţi in Sciţia spun că o dată pe an fiecare dintre neuri se preschimbă în lup, pentru puţine zile, şi că pe urmă îşi recapătă îndată forma”.
Practicile şi superstiţiile lycantropice au dăinuit din cele mai vechi timpuri pînă astăzi în România. Obiceiuri care se mai văd si astăzi prezintă oameni care poartă mască de lup. Romulus Vulcănescu compară în Măştile populare aceste măşti de lup cu măştile de lemn ale capetelor de şacal din Egiptul antic. Credinta în lycantropi (oameni-lupi) a conservat dupa el fragmente rituale dintr-un cult al lupului. ( … )http://dacica.ro/
Legenda Marelui Lup Alb
Marele Lup Alb nu este animal, este OM…
Candva, in vremuri uitate, un preot al lui Zamolxis cutreiera fara ragaz taramurile Daciei pentru a-i ajuta pe cei care aveau nevoie, pentru a transmite geto-dacilor ca Marele Zeu veghea asupra lor. Spre deosebire de toti ceilalti, fara a fi in varsta, avea parul si barba albe ca neaua iar credinta, curajul si darzenia sa erau cunoscute nu numai de oameni si de Zalmoxis insusi ci si de fiare. Zeul, dandu-si seama de valoarea slujitorului sau, il opreste la el, in munti pentru a il servi de aproape. Departe de oameni, preotul continua sa slujeasca cu aceeasi determinare ca si inainte. In scurt timp, fiarele Daciei au ajuns sa asculte de el si sa il considere conducatorul lor. Cel mai mult il indrageau lupii, caci acestia erau singurii fara conducator, numai foamea tinandu-i in haita.
Dupa un timp, Zalmoxis vorbeste cu preotul sau si decide ca a venit timpul ca acesta sa il slujeasca in alt chip, astfel, il transforma in animal. Insa nu in orice animal, ci in cea mai temuta si mai respectata fiara a Daciei, intr-un Lup Alb, mare si puternic cat un urs, dandu-i menirea sa adune toti lupii din codri intru apararea taramului. Astfel, de cate ori dacii erau in primejdie, lupii le veneau in ajutor, era de ajuns doar sa se auda urletul Marelui Lup Alb si de oriunde ar fi fost, lupii sareau sa ii apere pe cei care le devenisera frati. Lupul Alb insa, era si judecator, pedepsind lasii si tradatorii.
Intr-o zi insa, Zeul il cheama din nou pe slujitorul sau la el, de aceasta data pentru a-i da posibilitatea sa aleaga, pentru ultima oara daca vrea sa ramana lup sau sa redevina om. Cu toata mahnirea pe care o poarta in suflet, stiind ce vremuri vor urma, decide sa ramana alaturi de Zeul sau, sperand ca astfel sa slujeasca mai cu folos tinutul si poporul sau.
Cu toata vigilenta geto-dacilor, a lupilor si a Marelui Lup Alb, romanii reusesc sa se infiltreze in randurile lor si, in apropiere de marea invazie, sadesc in sufletele unor lasi samananta neincrederii fata de Marele Zeu. Astfel, unii daci incep sa se teama ca Zeul nu le va fi alaturi in marea batalie iar tradatorii cuprinsi de frica incep sa omoare toti lupii ce le ieseau in cale in speranta ca unul din acestia va fi Marele Lup Alb al carui cap il vor putea oferi romanilor in schimbul vietii lor. Lupii, cati au mai scapat fug in inima muntilor spre a nu mai reveni niciodata in ajutorul fratilor ce ii tradasera. Lupul Alb si Zalmoxis se retrag in Muntele Sacru de unde vor privi cu durere in inimi cum geto-dacii vor fi infranti de romani din cauza tradarii.
Intr-o zi insa, Zeul il cheama din nou pe slujitorul sau la el, de aceasta data pentru a-i da posibilitatea sa aleaga, pentru ultima oara daca vrea sa ramana lup sau sa redevina om. Cu toata mahnirea pe care o poarta in suflet, stiind ce vremuri vor urma, decide sa ramana alaturi de Zeul sau, sperand ca astfel sa slujeasca mai cu folos tinutul si poporul sau.
Cu toata vigilenta geto-dacilor, a lupilor si a Marelui Lup Alb, romanii reusesc sa se infiltreze in randurile lor si, in apropiere de marea invazie, sadesc in sufletele unor lasi samananta neincrederii fata de Marele Zeu. Astfel, unii daci incep sa se teama ca Zeul nu le va fi alaturi in marea batalie iar tradatorii cuprinsi de frica incep sa omoare toti lupii ce le ieseau in cale in speranta ca unul din acestia va fi Marele Lup Alb al carui cap il vor putea oferi romanilor in schimbul vietii lor. Lupii, cati au mai scapat fug in inima muntilor spre a nu mai reveni niciodata in ajutorul fratilor ce ii tradasera. Lupul Alb si Zalmoxis se retrag in Muntele Sacru de unde vor privi cu durere in inimi cum geto-dacii vor fi infranti de romani din cauza tradarii.
Legendele atribuite geto-dacilor, in general, nu sunt foarte complexe in ceea ce priveste intriga, insa felul cum s-au propagat si cum au fost pastrate, continutul lor plin de simboluri, insemnatatea ascunsa pe care o poarta, fac sa fie printre cele mai interesante legende ale lumii.
Stindardul geto-dacilor, balaurul cu cap de lup este unic in lume. Lupii apar ca simbol pe multe obiecte descoperite de arheologi pe tot cuprinsul tarii si in vecinatati. De asemenea, lupii sunt considerati de unii cercetatori ca fiind simbolul sanctuarelor dacice.
Simbolul lupului ca aparator al acestor pamanturi nu se opreste numai la perioada geto-dacilor. In alte legende in marea lor majoritate demonstrate de catre istorici, Sfantul Andrei a fost trimis sa propovaduiasca in “taramurile lupilor“ si a fost vegheat pe tot parcursul sau inspre sanctuarele dacice de catre Marele Lup Alb. De asemenea, una din versiunile cu privire la originea numelui dacilor ia in considerare originea in cuvantul daoi – provenit dintr-un dialect al limbii trace, semnificand lup. Aceasta atribuire este dupa alti autori legata si de rolul dacilor ca Protectori ai Centrului Spiritual al Lumii.
In zilele noastre, daca veti sta la focuri de tabara sau va veti opri sa ascultati povestile celor pasionati de munte, cu siguranta veti auzi si povesti ale unor oameni care au fost salvati in clipe de mare primejdie pe munte de catre un… lup alb.
“ In codri batrani, sub bolta instelata, in bataia calda a vantului de libertate, cei cu inima pura pot auzi si acum chemarea la lupta a Marelui Lup Alb. Pamantul, frunzele si cerul il cunosc preabine. Voi il auziti ?“(Legendele dacilor liberi)
Surse :
Felix Crainicu, Cristi Ionita – Legendele dacilor liberi, Editura Dacica, 2009http://www.oron.ro/serviciile_religioase_oradea/astazi__romanii_il_sarbatoresc_pe_sfantul_andrei___religie_198_341525.html
http://www.dacii.ro/modules.php?name=News&file=article&sid=853
http://penultimuldac.blogspot.com/2009/04/legenda-marelui-lup-alb.html (poza)
Felix Crainicu, Cristi Ionita – Legendele dacilor liberi, Editura Dacica, 2009http://www.oron.ro/serviciile_religioase_oradea/astazi__romanii_il_sarbatoresc_pe_sfantul_andrei___religie_198_341525.html
http://www.dacii.ro/modules.php?name=News&file=article&sid=853
http://penultimuldac.blogspot.com/2009/04/legenda-marelui-lup-alb.html (poza)
Semnificative sunt cuvintele bocetului cules de către Constantin Brăiloiu :
Şi-ţi va mai ieşi / Lupul înainte / Ca să te spăimânte / Să nu te spăimânţi, / Frate, cum să-l prinzi / Că lupul mai ştie / Seama codrilor / Şi-a potecilor / Şi el te va scoate / La drumul de plai / La-un fecior de crai. – Sa te duca-n rai / C-acolo-i de trai / In dealul cu jocul / C-acolo ti-e locul / In camp cu bujorul / C-acolo ti-e dorul…
Numele Daoi sub care erau cunoscuţi dacii în antichitate devine în dialectul traco-frigian daos, care în tălmăcire înseamnă lup. Prin urmare, dacii se identifică cu lupul, animal totemic desemnându-l pe Marele Zamolxe/Apollo. Mai mult , printr-o altă asimilare lingvistică, atât Daos, cât şi daoi, se reduc la epitetul dioi, nume ce-l dădeau grecii, pelasgilor, locuitorii din nordul Dunării de Jos, din Dacia străveche, pe care îi considerau „ cei mai vechi oameni de pe pământ” deci oameni primordiali!
Prin urmare, concluzia care se impune de la sine, urmând datele expuse este că Dacii se considerau Fii Marelui Lup Luminos – Zamolxe/Apollo.
„Te-am auzit cum hăuleai departe,
Infiorînd pădurea-nzăpezită,
Bătrîne lup, cu gura istovită,
Etern pribeag al câmpurilor moarte.
Te-am auzit cum hăuleai departe
Te-am auzit, şi-n ceasurile grele
Ce mă gonesc cu vifore turbate,
Am priceput chemarea ta de frate,
Şi-am priceput că-n noaptea fără stele
Tu eşti tovarăş visurilor mele…
Tu, numai tu, neîmiblînztã fiară,
Ce-ţi strigi pustiei patima flămândă,
Şi-n prigonirea cîinilor la pîndă,
Iţi plîngi prin codri ura solitară
Tu înţelegi un suflet fără tară…”
Infiorînd pădurea-nzăpezită,
Bătrîne lup, cu gura istovită,
Etern pribeag al câmpurilor moarte.
Te-am auzit cum hăuleai departe
Te-am auzit, şi-n ceasurile grele
Ce mă gonesc cu vifore turbate,
Am priceput chemarea ta de frate,
Şi-am priceput că-n noaptea fără stele
Tu eşti tovarăş visurilor mele…
Tu, numai tu, neîmiblînztã fiară,
Ce-ţi strigi pustiei patima flămândă,
Şi-n prigonirea cîinilor la pîndă,
Iţi plîngi prin codri ura solitară
Tu înţelegi un suflet fără tară…”
( Lupul – Octavian Goga )
Mircea Eliade este de părere că dacii se numeau ei însisi lupi, sau cei care sunt asemenea lupilor: Ipoteza savantului conform căreia existenta unei conferiri războinice, intitulată dacii (lupii) de la care ar fi primit strămosii nostri numele etnic, este justificată! Indiferent de originea eponimului lor, epitet ritual al tineretului războinic sau poreclă a unui grup de imigranti victoriosi-dacii erau constienti de raportul între lup si război: dovadă simbolismul stindardului lor. Nicolae Iorga acceptă, la rândul său, în ultima lui sinteză asupra istoriei României interpretarea dată de W. Tomaschek care a pus în legătură numele daci cu dava si a tradus etnonimul strămosilor nostri cu „locuitori ai davaelor”. Motivele pentru care dacii si-au ales ca totem lupul si nu un alt animal, de pildă pe cel mai puternic dintre ele, ursul, sunt lămurite, în parte, de bogatul material etnografic românesc. Locuitorii satelor de munte, cei care au de-a face cu lupul, spun că la vederea lui simti că ti se ridică părul măciucă pe crestetul capului, în vreme ce sperietoarea fii cuminte că vine lupul este obisnuită pentru copiii neascultători. Într-adevăr, la latitudinea geografică a României lupul este cea mai feroce fiară. O dată intrat într-un adăpost de vite sau într-o turmă de oi, el sfâsie prada la întâmplare pentru o haită întreagă. Pe unde trece lupul rămâne prăpăd! Se spune că lui îi place să vadă sângele curgând siroaie. Ursul, care ia o oaie sau două si îsi vede de drum, este un mielusel pe lângă ferocitatea lupului. Toate animalele salbatice, indiferent de mărimea, puterea si cruzimea lor în stare, de sălbăticie, pot fi îmblânzite, dresate si aduse pentru a fi văzute sub cupola circului. Există o exceptie, lupul care preferă să moară de foame sau în luptă pentru câstigarea prăzii, decât să renunte la libertate pentru a trece prin cercul de foc, să sară la comandă sau să facă alte exhibitii ca să râdă si să se minuneze spectatorii. Aceasta vietate, în egală măsură temută si îndrăgită, prototip al războinicului înnăscut si model de demnitate, a fost, personificată si aleasă totem de către strămosii autohtoni ai românilor, geto-dacii. Ei au dorit, fireste, să semene si să se comporte ca divinitatea lup, au invocat-o în luptă, dar si în alte împrejurări, asa cum îl prezintă obiceiurile, mitologia, folclorul si arta populară, românească. I. LUPUL, PERSONIFICARE A TlMPULUI Calendarul popular este structurat pe două anotimpuri: iarna simbolizată de lup, personificare a întunericului si frigului, vara simbolizată de cal, personificare a luminii si căldurii. Între cele două divinităti indo-europene, Lupul si Calul, si astrii care măsoară timpul pământenilor, Luna si Soarele, sunt tainice legături: lupul admiră astrul lunar căruia îi cântă noaptea urlând, calul admiră astrul solar pe care îl ajută să urce zi1nic, conform unor legende popu1are, de 1a răsărit până la zenit Sărbătorile si obiceiurile dedicate divinitătii cabaline sunt, fără exceptie, diurne: în Oltenia si Muntenia Călusarii nu apar niciodată îmbrăcati în costumul lor caracteristic si, mai ales, nu joacă după apusul Soarelui; Ispasul, numit si Pastele Cailor sau Joia Iepelor, este o sărbătoare diurnă etc. Câteva din sărbătorile si obiceiurile nocturne dedicate lupu1ui (Santandrei, Filipii de Toamnă, Sânpetrul de Iarnă) vor fi prezentate, succint, ca argumente pentru localizarea Anului Nou dacic la sfârsitu1 toamnei si începutul iernii. Opozitia dintre anotimpurile astronomice, iarna si vara, dintre lup si cal, este splendid exprimată de ceremonialul numit Tărbacul, Jujeul sau Goana Câinilor, practicat si astăzi în unele asezări din Muntenia, în a doua zi după Lăsatul Secului de Paste. În esentă, Jujeul sau Tărbaca Câinilor este o practică magică de alungare simbolică a lupului, si, deci, a spiritului iernii. Cete de bărbati prind cu îndemânare câinii, rudele domestice ale lupului, îi pedepsesc prin mijloace extrem de violente, după care îi dau în tărbacă sau în jujeu. Tărbaca este o instalatie simplă, construită din două lemne înalte de trei-patru metri, înfipte în pământ si unite la vârf, unde se instalează un scripete. Capul câinelui pedepsit este băgat într -un lat al funiei trecute peste scripete. În timp ce câinele este ridicat spre vârful tărbacului, corpul se răsuceste. Când ajunge la scripete, câinele cade si o ia la fugă refugiindu-se în mosia satu1ui unde, după ce urlă câteva zile la vederea oamenilor, se întoarce istovit la casa lui. Câinii bătrâni, cei care au mai trăit această experientă, fug de acasă înainte de ziua Tărbacului. Prin această practică, aspru criticată astăzi de cei care luptă pentru dreptul anima1elor, sperau că alungă spiritul iernii patronat de lup, pentru a lăsa locul verii patronate de cal.Într-adevăr, a doua zi după Tărbacul Câinilor în calendarul popular începe o săptămână de sapte zile, numită Caii Lui Sântoader, herghelie divină condusă de Sântoaderul cel Mare sau Sântoaderu1 cel schiop. Peste momentele semnificative ale comportamentului natural de reproducere al lupului au fost suprapuse importante sărbători si obiceiuri populare. La latitudinea geografica a României lupii se strâng în haite prin luna octombrie. Urmează o perioadă de hoinăreală si acomodare: colindă, atacă prada împreună, se împrietenesc si se aleg perechile reproducătoare. Peste aproximativ o lună de zile, la Filipii de Toamnă (14-21 noiembrie) încep împerecherile propriu-zise care, în raport de latitudinea si longitudinea geografică, se încheie la Filipii de iarnă (29- 31 ianuarie). După o perioadă de gestatie de 62-63 de zile, lupoaicele fată primăvara târziu, când găsesc pentru pui (cătei) carne fragedă de miel si ied. Pe timpul verii, lupii duc o viată fami1ială (lupu1, lupoaica căteii de lup). Toamna, la formarea haitei, noua generatie de lupi participă deja la atacarea si prinderea prăzii. Concentrarea sărbătorilor dedicate lupului la sfârsitul lunii noiembrie (Filipii de Toamnă, Ovidenia, Sântandrei) si începutul lunii decembrie (Mos Nicolae, Zilele Bubatului, Varvara) obiceiurile, actele rituale si practicile magice adăpostite de acestea formează un spectaculos scenariu ritual de înnoire a timpului calendaristic, probabil Anul Nou dacic care cuprinde, printre altele, moartea si renasterea simbolică a divinitătii (Bocetul Andreiului), ospetele nocturne (Noaptea Strigoilor, Păzitul Usturoiului) cu excese de mâncare, băutură si distractie care amintesc de orgiile antice, prepararea si consumarea alimentelor (Turta de Andrei) si băuturilor rituale (Covasa), credinta că acum se deschid mormintele si se întorc spiritele mortilor, vorbesc animalele, că se prind farmecele si vrăjitoriile, mai ales cele de aflare a ursitei etc. Sfinti patroni ai lupi1or 1. Filipii Fi1ipii, năprasnice personificări ale lupilor, sunt o haită divină a cărei căpetenie, Filipul cel Mare sau Filipul cel Schiop, sunt celebrati fie la Ovidenie (21 nov), fie la Sântandrei (30 nov.). În perioada de gestatie a lupilor, la Circovii de iarnă sau Miezul iernii pastorale (16-18 ianuarie), crescătorii de animale sărbătoreau o altă mare divinitate a acestora, Sânpetru de iarnă (16 ianuarie). În O1tenia si Muntenia de vest, zilele dedicate Filipilor de Toamnă, variabile ca număr de la zonă la zonă si, uneori, de la sat la sat, se mosteneau în linie maternă: tânăra nevastă primea ca zestre de la mama sa unul sau mai mu1ti Filipi, zile în luna noiembrie care urmau a fi celebrate prin severe interdictii de muncă. În noptile de Filipi se credea că lupoaicele căutau cu înversunare tăciuni aprinsi. Cele care nu reuseau să mănânce foc, simbol universal al masculinitătii si virilitătii, rămâneau sterpe un an de zile. Pentru a nu oferi vreo sansa lupoaicelor să găsească cărbuni aprinsi, să mănânce foc si să se înmultească peste măsură, femeile nu scoteau cenusa din vatră si nu împrumutau foc vecinilor în zilele de Filipi. Miezul sărbătorilor de înnoire a timpului calendaristic era considerat Sântandreiul. 2. Sântandrei Ziua de 30 noiembrie este dedicată astăzi Apostolului Andrei, cel care a predicat în primul secol după nasterea lui Iisus pe pământurile Daciei. El trebuie să se fi bucurat de mare respect, de vreme ce ziua lui de celebrare a înlocuit o importantă divinitate precrestină, personificare a lupului. Numele zeului uzurpat s-a pierdut. Prin analogie cu opozitia lui calendaristică, divinitatea Ca1, numită Călus, celebrat astăzi la Rusalii, divinitatea Lup poartă, în zilele lui de celebrare, nume tabu: Gădină sau Gădinet. Noaptea de Sântandrei (29/30 noiembrie) si ciclul de înnoire a timpului, care se suprapun peste perioada calendaristică a Dionisiacelor Câmpenesti si cu fermentarea vinului în butoaie la popoarele tracice, păstrează numeroase urme precrestine. Până la începutul secolului al XX-lea se organizau în Co1inele Tutovei, în noaptea de Sântandrei, petreceri de pomină ale tinerilor, asemănătoare cu Revelionul. Pentru a fi feriti de actiunea malefică a moroilor si strigoilor, tinerii camuflau si ungeau cu mujdei de usturoi ferestrele si usile casei unde se desfăsura petrecerea, înainte de lăsatul serii. De altfel, petrecerea se numea, local, Noaptea Strigoilor, timp nefast, când strigoii vii (oamenii care se nasc cu căită, cu coadă, o vertebră în plus, din legături incestuoase etc) îsi părăsesc trupurile fără stirea lor, iar strigoii morti ies din sicrie, morminte si cimitire pentru a provoca suferinte oamenilor: pocesc si sug sângele celor vii, leagă sau iau puterea bărbatilor, strică taurii, răspândesc molimele, fură sporul vitelor, se joacă cu lupii si ursii etc. Strigoii vii, după ce părăseau corpul si casa iesind pe horn, se rostogoleau de trei ori si luau chip de o vietate, în special lup sau câine, încălecau pe melită, butoi, coadă de mătură si alergau să se întâlnească în locuri tainice, stiute numai de ei (răscruci de drumuri, movile, păduri neumb1ate, între hotare). Acolo redevin oameni si încep să se lupte cu 1imbile de la me1ite, cu coasele si secerele, cu ciomegele si îmblăciile până iese un singur învingător. Acesta va fi conducătorul lor pentru un an de zile. Îsi vindecă pe loc rănile si pleacă împăcati, înainte de miezul noptii, pe la lăcasele lor. În acest timp, petrecerea tinerilor în vatra satului, numită si Păzitul Usturoiului era în toi. Fetele aduceau câte trei căpătâni de usturoi, le puneau lao1altă într-o covată pentru a fi păzite de o bătrână la lumina lumânării. Complet izolati de lumea din afară, stăpânită de fortele malefice, tinerii se distrau, cântau, jucau, beau, adesea peste măsură, mâncau, glumeau, ca la un adevărat reve1ion. Amintim că această izbucnire de bucurie se desfăsura în chiar postul Nasterii Domnului (Postu1 Crăciunului). O băutură rituală ne1ipsită de la acest ospat preistoric era Covasa obtinută din făină de grâu amestecată cu făină de mei, în vremurile din urmă cu mălai de porumb, amestecate cu apă si preparată prin fierbere si fermentatie. Această băutură sacră, cu gust, du1ce-acrisor, se punea în ulcele de pământ si se împărtea în zilele dedicate lupilor (Filipi, Ovidenia, Sântandrei) pentru a feri oamenii si vitele de actiunea malefică a strigoilor. Dimineata, pe lumina zilei, tinerii ieseau în curtea casei unde covata cu usturoi era jucată în mijlocul horei de un flăcău. Se împărtea usturoiu1 si, în mare vese1ie, se întorceau pe la casele lor.Începea un nou an. Usturoiu1 privegheat se păstra ca ceva sfânt, la icoană, si se folosea peste an ca leac pentru prinderea farmecelor si descântecelor etc. Ca la orice început de an, abundau practicile magice de aflare a ursitei, adică a viitorului sot. Fata de măritat prepară o “Turtucă de Andrei”, turtită subtire din făină de grâu, foarte sărată, coaptă pe plita sobei, si o mănâncă înainte de culcare. Băiatul care venea în vis să-i aducă apa ca să-i potolească setea urma să o ceară de nevastă în cursul anului. Alte fete, după ce soseau acasă de la PăzituI Usturoiului, semănau câte un cătel de usturoi, pivegheat, într-un cocolos de aluat. După modul cum încoltea si crestea usturoiul semănat, se făceau anumite pronosticuri matrimoniale. Timpul era însă favorabil si pentru observatii meteorologice si astronomice. Unii bătrâni, nestiutori de carte, dar „cititori” în stele, observau cerul în noaptea de Ovidenie sau de Sântandrei si noroceau anul, prevestind dacă va fi bogat sau sărac, ploios sau secetos, dacă va fi pace sau război etc. Obiceiul de a semăna în noaptea de Sântandrei grâu într-o oală de pământ pentru a interpreta rodnicia ogoarelor în noul an este practicat si astăzi. O practică extrem de interesantă, atestată în noaptea de Ovidenie, este arderea si vegherea unei lumânări lungi, făcută colac. Mărimea lumânării reprezintă, precum firele colorate ale Mărtisorului, măsura simbolică a anului calendaristic. O astfel de lumânare poate fi întâlnită astăzi în numeroase sate românesti la moartea omului. Ea este numită Măsura Mortului, Priveghetoare, Statul Mortului etc., si se confectionează din ceară de albine pe o ată de lungimea mortului si încolăcită invers acelor de ceasornic. Lumânarea este aprinsă si arde în anumite momente ale ceremonialului funerar si, apoi, putin câte putin, timp de 40 de zile cât se crede că mai zăboveste sufletul în lumea de aici. Arderea lumânărilor încolăcite în Noaptea Strigoilor sau la PăzituI Usturoiului si la moartea omului are aceeasi semnificatie: renasterea simbolică, printr-un rit funerar de incinerare a zeului mort. Amintim, în acest context, că la cei vechi, moartea si renasterea divinitătii adorate, si deci a timpului, anul cu care aceasta se confunda, era substituită de un sacrificiu sacru (pom, animal, pasăre, om si chiar a unui obiect însufletit simbolic). Un obicei care atestă suprapunerea sărbătorii crestine a Apostolului Andrei peste Anul Nou dacic, este obiceiul atestat la românii din Transnistria, numit Bocetul Andreiului. Fetele, după confectionarea unei păpusi din cârpe, numită Andreiu, substitut al anului vechi, o asezau pe lavită (pat) ca pe un mort si o jeleau. Lipseste marele sacrificiu, jertfa rituală a anima1u1ui care personifică divinitatea, specifică oricărui început de an. Este posibil ca una din traditiile care a migrat din toamnă, de la Anul Nou dacic la Anul Nou contemporan, celebrat la solstitiul de iarnă, să fi fost sacrificiul porcu1ui. De altfel, unul din numele purtate de lup în zilele lui de celebrare, gădinet, în special la Filipi când începe pregătirea pentru împerechere, este purtat si de porcul tânăr, numit popular si godin, godinet. La sfârsitul lunii noiembrie si începutul lunii decembrie apar în calendarul popular, alături de Sântandrei, si alte divinităti ajunse la vârsta senectutii, a mortii si renasterii simbolice a timpu1ui. Cel mai cunoscut este Sânnicoară (6 decembrie), mare divinitate populară care face parte din generatia sfintilor-mosi, motiv pentru care este numit, mai a1es în sudu1 României, Mos Nicolae. Desi în hagiografia crestină Sfântul Nicolae, personaj real (episcop din Myra, mort probabil în anu 1342), apărător al dreptei credinte în Iisus, are, în cultura populară, atributii străine de statutul sau ierarhic: apare pe un cal alb, aluzie la prima zăpada care cade la începutul iernii, păzeste Soarele care încearcă să se strecoare pe lângă el spre tărâmurile de miazănoapte pentru a lăsa lumea fără lumină si căldură, este iscoada lui Dumnezeu pe lângă Drac, ajută văduvele, orfanii si fetele sărace la măritat, este stăpânul apelor si salvează de la înec corăbierii, apără soldatii pe timp de război, motiv pentru care este invocat în timpul luptelor. În noptile marilor sărbători, când se deschide cerul pentru o clipă, oamenii pot să-l vadă pe Mos Nicolae stând la Masa împărătească, în dreapta lui Dumnezeu. Într-o traditie relativ recentă, Mos Nicolae împarte, asemănător lui Mos Crăciun, daruri celor mici. Mai veche este însă traditia pedepsirii copii1or neascu1tători cu nuielusa lăsată în încăltările lor în noaptea de 5/6 decembrie. Ca sfânt, Mos Nicolae a fost mai darnic cu pedepsele, decât cu recompensele. El pedepsea, conform traditiei crestine, pe cei care se abăteau de la dreapta credintă, lovindu-i cu nuiaua peste mâini. În această perioadă celebrată în vechime ca An Nou apare si o sfântă la vârsta senectutii, Varvara (4 decembrie). Sfânta Mare Mucenită Varvara din calendarul ortodox a devenit în calendarul popular o “sfântă” cu chip de femeie bătrână, patroană a bubatului (variolei) si a altor boli ale copilăriei care se manifestă în eruptii ale pielii. 3.Sânpetrul de Iarnă În noaptea de 15/16 ianuarie 1upii s-ar strânge 1a urlători (loc de trecere al lupilor), unde încep să cânte urlând, invocând divinitatea lor, Sânpetru de iarnă, să vină pentru a le împărti tainul (prada) pentru noul an. Acesta poposeste pe un cal alb si împarte fiecărui lup prada: un mie1, o oaie, o căprioară, un om etc. Nimic din ceea ce le-a promis stăpânul lor, nu scapă de coltul lupului. În ca1endaru1 popu1ar apar si a1te divinităti a1e lupului, precum Lucinu1 (18 octombrie), care nu fac parte din scenariul de înnoire a timpului la Anu1 Nou dacic. Lupul, în obiceiurile familiale 1. Mesager al mortii Moartea ca zeită, nu ca fenomen biologic, nu vine neanuntată. Lupul, în satele montane din judetul Vrancea (Câmpuri, Nereju), câine1e în celelalte zone ale României, sunt mesageri (prevestitori) obisnuiti ai mortii. De altfel, lupu1 si câinele îsi schimbă frecvent rolurile în cu1tura populară. Un exemplu este chiar obiceiul Tărbacul cânilor, amintit mai sus. Solii prevestitori ai mortii sunt animale domestice (caine1e) si sălbatice (lupul, ursul) si păsările de pradă (cucuveaua, bufnita) si de curte (găina). Ele transmit mesajul funest prin cântec: câine1e si lupu1 urlă, găina cântă cocoseste, cucuveaua, si bufnita cântă. Surprinzătoare ana1ogii între mesagerii zeului mortii Yama din panteonu1 indian (cucuvea dintre păsări si câine1e dintre animale) si zeitei mortii din panteonul românesc! În legendele si credintele populare urletul lupilor sunt rugăciuni adresate Sânpetrului de iarnă, Filipului cel Mare si Sântandreiu1ui, asa cum omul credincios îna1tă, la rându1 său, cântări divinitătii adorate. În biserică, templu, sinagogă si moschee adevăratii credinciosi înaltă rugări cântate divinitătii adorate. În acest sens, ni se par inspirate versurile unui cântec oltenesc: Rămăsei cu cântecul/Ca lupul cu urletul!. 2. Călăuză a sufletului În cântecele funerare de Zori, lupu1 e călăuză a sufletului omului pe drumurile încâlcite care separă lumea de aici de lumea de dincolo. De aceea, mortul e “sfătuit” la înmormântare să se lege prieten cu lupul. 3. Protector al sufletului omului Ca oricare altă mare divinitate, lupul îsi pedepseste sau îsi ajută credinciosii: sfâsie dracii, sperie sau alungă bolile copiilor etc. În Platforma Luncani, în imediata apropiere a cetătilor dacice din Muntii Orăstiei, primul alăptat al copilului se făcea printr-un aparat în formă de cerc, confectionat dintr-o falcă si piele de lup, numită gură de lup. Pe arii relativ extinse, copiii grav bolnavi erau botezati Lupu după un alt ritual decât cel crestin. Era un botez simplificat în care nu se spuneau rugăciunile obisnuite de alungare a Satanei: introducerea copilului de trei ori pe gura iei moasei si scoaterea acestuia pe la poale; înhumarea terapeutică a copilului (introducerea pe o gaură săpată în pământ si scoaterea printr-un mic canal, pe altă gaură) si altele. Indiferent de solutia adoptată, principiul „terapeutic” este acelasi: moartea simbolică a copilului bolnav prin iesirea sufletului pe o gură a adăpostului si renasterea copilului sănătos, prin intrarea lui pe altă gură. Cu acest prilej se abandona numele mortului si se acorda, după alt ritual decât botezul crestin, un nume de fiară (Lupul, Ursul) de care să se sperie boala si moartea. Frecventa în antroponomastica românească a numelor de Lupu, Ursu si derivatele lor, confirmă marea extensiune care a avut-o această practică magică în obiceiurile românesti de la nastere.
SFATURI UTILE 2 Noiembrie
IUBEȘTE-ȚI APROAPELE CA PE TINE ÎNSUȚI
Iubirea fata de aproapele este formulata de Mantuitorul in cuvintele: "Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti" (Mt. 22, 39). Dar daca te iubesti pe tine, mai ai oare putere sa iubesti si pe altcineva? Cum poti fi model de iubire, cand din cauza iubirii de sine, nimeni nu mai poate avea loc in fiinta ta? Inteleg ca Mantuitorul ne invita sa ne interesam de cel de langa de noi pe masura preocuparii de noi insine. Si cum cel mai mult timp, daca nu toata viata, ni-l petrecem iubindu-ne, asa doreste Hristos sa fie si aproapele pentru noi. Zilnic, daca nu clipa de clipa in atentia noastra.
Dar daca eu ma opresc la mine intr-un mod pacatos, oare voi fi capabil sa-l iubesc curat pe aproapele? Nu cumva raportandu-ma gresit la mine, voi avea si o relatie nesanatoasa cu aproapele? Eu cred ca da. De aceea ori de cate ori aud pe cineva invocand aceste cuvinte: "Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti" (Mt. 22, 39), il rog sa adauge la ele si noua porunca a Mantuitorului: "Porunca noua dau voua, sa va iubiti unul pe altul, precum v-am iubit Eu" (Ioan 13, 34; 15, 12). Numai asa vom putea iubi curat, avand ca model nu omul cazut in pacat, ci pe Dumnezeu-Omul, persoana lipsita de pacat.
Calea de a iubi precum a iubit Hristos sta in lepadarea de sine. A-i spune acest lucru omului din zilele noastre echivaleaza cu a-i vesti esecul in viata, de vreme ce reusita pentru el sta in cultivarea sinelui si nu in lepadarea lui. Este foarte greu de implinit aceasta chemare a Mantuitorului, pentru ca omul este lipsit de trairea impreuna cu Dumnezeu. El stie numai de trairea cu sine.
Este important ca omul sa stie ce vrea. Daca doreste sa iubeasca precum a iubit Hristos, atunci trebuie sa implineasca cuvintele Sale. Noua ni se pare firesc ca atunci cand cineva aude ca trebuie sa renunte la sine, sa faca tot posibilul sa evite acest lucru. Pierderea sinelui echivaleaza cu un adevarat pericol. Dar aceasta reactie este cea a omului cazut in pacat. Asa reactioneaza si Petru cand aude ca Mantuitorul va fi torturat si in cele din urma rastignit, ii spune "Fie-Ti mila de Tine, Doamne!, asta sa nu Ti se intample!" (Matei 16, 22). Iar Hristos caracterizeaza acest raspuns drept satanic: "Dar El intorcand-Se si uitandu-Se la ucenicii Sai, a certat pe Petru si i-a zis: Mergi inapoia mea, satano! Ca nu cugeti cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor!" (Marcu 8, 33).
Daca nu avem incredere in cuvintele Mantuitorului, atunci sa stim ca raspunsul dat lui Petru se adreseaza si noua celor care asezam cele omenesti mai presus de cele dumnezeiesti. Nu ignorati porunca lui Hristos: "sa va iubiti unul pe altul, precum v-am iubit Eu" (Ioan 13, 34), este porunca Celui care Si-a dat viata pentru noi. Nu uitati: masura iubirii pentru cineva este masura sacrificiului pe care esti in stare sa-l faci pentru el.
Dar daca eu ma opresc la mine intr-un mod pacatos, oare voi fi capabil sa-l iubesc curat pe aproapele? Nu cumva raportandu-ma gresit la mine, voi avea si o relatie nesanatoasa cu aproapele? Eu cred ca da. De aceea ori de cate ori aud pe cineva invocand aceste cuvinte: "Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti" (Mt. 22, 39), il rog sa adauge la ele si noua porunca a Mantuitorului: "Porunca noua dau voua, sa va iubiti unul pe altul, precum v-am iubit Eu" (Ioan 13, 34; 15, 12). Numai asa vom putea iubi curat, avand ca model nu omul cazut in pacat, ci pe Dumnezeu-Omul, persoana lipsita de pacat.
Calea de a iubi precum a iubit Hristos sta in lepadarea de sine. A-i spune acest lucru omului din zilele noastre echivaleaza cu a-i vesti esecul in viata, de vreme ce reusita pentru el sta in cultivarea sinelui si nu in lepadarea lui. Este foarte greu de implinit aceasta chemare a Mantuitorului, pentru ca omul este lipsit de trairea impreuna cu Dumnezeu. El stie numai de trairea cu sine.
Este important ca omul sa stie ce vrea. Daca doreste sa iubeasca precum a iubit Hristos, atunci trebuie sa implineasca cuvintele Sale. Noua ni se pare firesc ca atunci cand cineva aude ca trebuie sa renunte la sine, sa faca tot posibilul sa evite acest lucru. Pierderea sinelui echivaleaza cu un adevarat pericol. Dar aceasta reactie este cea a omului cazut in pacat. Asa reactioneaza si Petru cand aude ca Mantuitorul va fi torturat si in cele din urma rastignit, ii spune "Fie-Ti mila de Tine, Doamne!, asta sa nu Ti se intample!" (Matei 16, 22). Iar Hristos caracterizeaza acest raspuns drept satanic: "Dar El intorcand-Se si uitandu-Se la ucenicii Sai, a certat pe Petru si i-a zis: Mergi inapoia mea, satano! Ca nu cugeti cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor!" (Marcu 8, 33).
Daca nu avem incredere in cuvintele Mantuitorului, atunci sa stim ca raspunsul dat lui Petru se adreseaza si noua celor care asezam cele omenesti mai presus de cele dumnezeiesti. Nu ignorati porunca lui Hristos: "sa va iubiti unul pe altul, precum v-am iubit Eu" (Ioan 13, 34), este porunca Celui care Si-a dat viata pentru noi. Nu uitati: masura iubirii pentru cineva este masura sacrificiului pe care esti in stare sa-l faci pentru el.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu