MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU DUMINICĂ 17 NOIEMBRIE 2019
PARTEA A DOUA


Bună ziua!
Continuăm.

Decese

* 594: Gregor de Tours, alternativ Grigore de Tours, ^[4][5] (în franceză Grégoire de Tours, în latină Gregorius Florentius) (n. 30 noiembrie 538, Riom, în apropiere de Clermont-Ferrand - d. 17 noiembrie 594, Tours) a fost episcop de Tours, istoric și hagiograf. Lucrarea sa Zece cărți ale istoriei (în latină Decem libri historiarum) constituie unul din cele mai importante izvoare pentru perioada de tranziție de la antichitatea târzie la Evul Mediu timpuriu.

Gregor de Tours

* 1562: Antoine de Bourbon, Duce de Vendôme (22 aprilie 1518 – 17 noiembrie 1562) a fost Șeful Casei de Bourbon din 1537 până în 1562, și jure uxoris rege al Navarei din 1555 până în 1562.

S-a născut la La Fère, Picardie, Franța, ca al doilea fiu al lui Charles de Bourbon, Duce de Vendôme (1489–1537) și a soției acestuia, Françoise de Alençon (d. 1550).^[1] A fost fratele mai mare a lui Ludovic I de Bourbon Prinț de Condé. La 25 martie 1537, la moartea tatălui său i-a succedat acestuia ca Duce de Vendôme.

La 20 octombrie 1548, la Moulins, s-a căsătorit cu Ioana a III-a regină a Navarei, fiica regelui Henric al II-lea de Navara și a Margaretei de Angoulême (sora regelui Francisc I al Franței).^[2] După moartea socrului său, la 25 mai 1555, el a devenit rege al Navarei. Ca șef al Casei de Bourbon, el a fost primul prinț de sânge.

Prin căsătorie a devenit conte de Foix, de Bigorre, de Armagnac, de Périgord și viconte de Béarn. S-a spus că Ioana a fost foarte îndrăgostită de el,^[3] însă acțiunile lui ulterioare au dovedit o loialitate mică față de ea. Regatul Navarei era ocupat de spanioli din 1512 iar Antoine a încercat rdstabilirea acestui lucru. A fost gata de orice sacrificiu pentru interesele sale politice.

Fără veritabile convingeri religioase, el a oscilat de mai multe ori între catolicism și protestantism.

Fratele său Louis de Bourbon a devenit șeful protestanților în timp ce Ecaterina de Medici, regentă în numele fiului ei Carol al IX-lea l-a numit locotenent general al regetului (1561).

A fost rănit mortal în asediu de la Rouen la 13 noiembrie 1562.^[2] A murit patru zile mai târziu, la vârsta de 44 de ani.

Împreună cu soția sa Ioana a III-a a avut următorii copii:

• Henri de Bourbon (1551–1553), Duce de Beaumont
• Henri de Bourbon (mai târziu Henric al IV-lea al Franței), rege al Franței (1553–1610)
• Louis de Bourbon (1555–1557), Conte de Marle
• Madeleine de Bourbon (1556)
• Ecaterina de Bourbon (1559–1604). Căsătorită cu Henric al II-lea, Duce de Lorena în 1599.

Cu metresa sa, Louise de La Béraudière de l'Isle Rouhet, a avut:

• Charles de Bourbon, arhiepiscop de Rouen (1554–1610)

Antoine

Părinți Charles Françoise d'Alençon  Frați și surori Jean, Count of Soissons and Enghien[*] Ludovic I de Bourbon Charles, Cardinal de Bourbon[*] Francis, Count of Enghien[*] Marguerite de Vendôme[*] Mary of Bourbon[*]  Căsătorit cu Ioana a III-a de Navara Copii Henric al IV-lea al Franței Ecaterina, Ducesă de Lorena

* 1592: Ioan al III-lea (suedeză Johan III, finlandeză Juhana III) (20 decembrie 1537 – 17 noiembrie 1592) a fost rege al Suediei din 1568 până la moartea sa. A fost fiul regelui Gustav I al Suediei și a celei de-a doua soții a acestuia, Margaret Leijonhufvud. De asemenea, a fost conducător al Finlandei sub numele Ducele Ioan din 1556 până în 1563. În 1581 și-a asumat titlul de Mare Prinț al Finlandei.

Ioan al III-lea de Peeter Danckers de Rij

A fost al doilea fiu al lui Gustav Vasa (1523–60). Mama lui a fost Margaret Leijonhufvud (1514–51), o nobilă suedeză. Ca Duce al Finlandei s-a opus fratelui său vitreg Eric al XIV-lea al Suediei (1560–68) și a fost arestat în 1563.

După eliberarea sa din închisoare, probabil din cauza nebuniei fratelui său, Ioan s-a alăturat din nou opoziției, l-a detronat pe Eric și s-a autoproclamat rege. Aliatul său important a fost unchiul său matern Sten Leijonhufvud, care pe patul de moarte a fost numit Conte de Raseborg. La scurtă vreme după aceasta, Ioan l-a executat pe consilierul cel mai de încredere al fratelui său, Jöran Persson, care a fost responsabil pentru tratament dur din timpul cât a fost închis.

Ioan a inițiat în continuare negocieri de pace cu Danemarca și Lübeck la sfârșitul războiului scandinav de șapte ani, dar a respins rezultatele tratatului de la Roskilde (1568), unde reprezentanții săi au acceptat cererile daneze. După doi ani de lupte, acest război a fost încheiat fără multe concesii suedeze prin Tratatul de la Stettin (1570). În urmatorii ani a luptat cu succes împotriva Rusiei în războiul livonian încheiat prin Tratatul de la Plussa în 1583, un război care a însemnat o recucerire suedeză asupra Narvei. Întreaga sa politică externă a fost afectată de legătura sa cu Polonia, unde fiul său cel mare Sigismund al III-lea Vasa a fost făcut rege în 1587.

Ioan al III-lea

Ioan al III-lea, portret de artistul danez Johan Baptista van Uther, 1582. Părinți Gustav I al Suediei[1] Margareta Leijonhufvud[1]  Frați și surori Princess Elizabeth of Sweden[*] Catarina Vasa Princess Anna Maria of Sweden[*] Princess Sophia of Sweden[*] Cecilia a Suediei Carol al IX-lea al Suediei Eric al XIV-lea al Suediei Magnus, Duke of Östergötland[*]  Căsătorit cu Catherine Jagellonica Gunilla Bielke Copii Sigismund al III-lea Vasa Ana Ioan, Duce de Östergötland

* 1558: Maria I Tudor (engleză Mary Tudor) (n. 18 februarie 1516 – d. 17 noiembrie 1558), cunoscută și sub numele de Maria Tudor, a fost regina Angliei și regina Irlandei din 6 iulie 1553 (de facto) sau 19 iulie 1553 (de jure) până la moartea sa în 17 noiembrie 1558.

Maria a fost al patrulea monarh al dinastiei Tudor, după regina neîncoronată Lady Jane Grey și predecesoare a reginei Elisabeta I. Este în principal cunoscută pentru scurta reinstaurare în Anglia a catolicismului. Până la sfârșitul domniei, Maria I a executat aproximativ trei sute de opozanți religioși; drept urmare a primit porecla de Bloody Mary (Maria Sângeroasa).

Maria a fost singurul copil care a supraviețuit copilăriei al regelui Henric al VIII-lea și al primei lui soții Caterina de Aragon. Prin mama sa, Maria era nepoată a lui Ferdinand al II-lea de Aragon și a Isabelei de Castilia. S-a născut la palatul Placentia din Londra.

Maria a fost un copil precoce. O mare parte din educația sa timpurie a fost făcută de mama sa, care l-a consultat pe umanistul spaniol Juan Luis Vives pentru consiliere și a fost prima profesoară a Mariei la latină. De asemenea, Maria a studiat greaca, științele și muzica. Când Maria a împlinit nouă ani, Henric i-a dăruit propria ei curte la castelul Ludlow și multe din prerogativele regale obișnuite numai pentru un Prinț de Wales chiar numind-o Prințesă de Wales. A rămas singura fiică a unui monarh englez care a fost numită Prințesă de Wales deși tehnic n-a fost niciodată investită cu acest titlu. Totuși Henric era dezamăgit că nu are un fiu.

Maria în 1544

În timpul copilăriei sale, Henric a negociat potențiale căsătorii pentru ea. Când avea numai doi ani, a fost promisă Delfinului Francisc al Franței, fiul regelui Francisc I al Franței însă numai după trei ani contractul a fost respins. În 1522 a existat un angajament prin Tratatul de la Windsor cu vărul ei primar, Carol al V-lea, care avea 22 de ani. În câțiva ani angajamentul a fost rupt. S-a sugerat ca Maria ar trebui să se căsătorească cu tatăl Delfinului, cu însuși regele Francisc I care era nerăbdător pentru o alianță cu Anglia. S-a semnat un tratat de căsătorie care specifica că Maria ar trebui să se căsătorească cu Francisc I sau cu al doilea fiu al acestuia, Henric, Duce de Orleans însă prim-ministru regelui Henric al VIII-lea a mers pe o alianță cu Franța fără să fie nevoie de căsătorie.

În 1533, Henric se căsătorește cu altă femeie, Anne Boleyn, iar la scurtă vreme arhiepiscopul de Canterbury, Thomas Cranmer, declară nulă căsătoria cu Caterina de Aragon iar pe Maria fiică nelegitimă. Din cauza noului statut i se spunea "Lady Mary".

În 1543 Henric se căsătorește pentru a șasea oară cu Catherine Parr, care a fost cea care a apropiat familia. Anul următor, prin cel de-al treilea Act de Succesiune, Henric și-a repus ambele fiice (Maria și Elisabeta) în linia de succesiune după Eduard. Totuși, ambele fiice au rămas legal nelegitime.

Mary I c. 1555, Galeria Națională, Londra.

La 6 iulie 1553, la vârsta de 15 ani, fratele ei, Eduard al VI-lea moare de o infecție pulmonară. Sfătuit de John Dudley, Duce de Northumberland, Eduard în testamentul său își exclude surorile din linia de succesiune.^[3] În locul lor, Eduard și sfătuitorul său o numește pe nora lui Dudley, Lady Jane Grey, nepoata surorii mai mici a lui Henric al VIII-lea, Maria Tudor, regină a Franței. Totuși această excludere contravine celui de-al treilea Act de Succesiune din 1544.

În preajma morții lui Eduard, Maria a fost chemată la Londra de la castelul Framlingham din Suffolk. Inițial Maria a ezitat; ea a suspectat că acesta ar fi un pretext pentru a o captura și a facilita astfel ascensiunea lui Lady Jane la tron.
La 10 iulie 1553, Lady Jane Grey și-a asumat tronul ca regină a Angliei în ceea ce poate fi descris ca o lovitură de stat orchestrată de Dudley și de suporterii acestuia. Falsa regină a fost deposedată la 22 iulie 1553. Maria a intrat triumfătoare în Londra pe un val de sprijin popular. Grey și Dudley au fost închiși în Turnul Londrei. Deși Maria a înțeles că tânăra Lady Jane a fost un pion în schema lui Dudley, ea și-a executat verișoara în vârstă de 16 ani.

Încă din prima ședință a parlamentului, ea restabilește liturghia în limba latină și expulzează din biserică pe preoții căsătoriți. Speranța protestanților, principesa Elisabeta se convertește la catolicism.

La 38 de ani, la 25 iulie 1554 Maria se căsătorește cu Filip al II-lea al Spaniei, care era foarte nepopular în Anglia. Membrii Consiliului englez elaborează un tratat prin care Filip va trebui să respecte legile Angliei; în caz de deces al Mariei, el nu va avea nici un drept asupra coroanei; dacă se va naște un fiu din căsătoria lor, acesta va moșteni concomitent tronul Angliei, al Burgundiei și al Țărilor de Jos; în sfârșit, Filip se angaja să nu atragă niciodată Anglia în războaiele sale împotriva Franței.

Filip pleacă în Spania iar Maria începe prigoana împotriva protestanților. Ura împotriva reginei Maria și a spaniolilor a crescut. Cu toate făgăduințele făcute, Filip antrenează Anglia într-un război contra Franței și Anglia pierde Calais-ul. În felul acesta Maria I moare si îi urmează la tron Elisabeta I a Angliei.

Maria I

Părinți Henric al VIII-lea al Angliei Catherine de Aragon  Frați și surori Elisabeta I a Angliei Henry FitzRoy, 1st Duke of Richmond and Somerset[*] Eduard al VI-lea al Angliei Henry, Duke of Cornwall[*]  Căsătorită cu Filip al II-lea al Spaniei

* 1595: Eleanor de Viseu (portugheză Leonor de Viseu; n. 2 mai 1458 – d. 17 noiembrie 1525) a fost infantă portugheză și mai târziu regină consort a Portugaliei.

Pentru a o distinge de alte infante cu același nume, ea este de obicei cunoscută sub numele de Eleanor de Viseu (după titlul tatălui ei) sau Eleanor de Lancaster (Lancaster, un nume folosit de unii membri ai familiei regale portugheze după străbunica ei, regina Filipa de Lancaster). În Portugalia, ea este cunoscută ca Rainha Dona Leonor. Ea este considerată una dintre cele mai notabile regine consort portugheze. A fost a doua și una dintre singurele două regine consort ale Portugaliei care nu au fost prințese străine.

Eleanor a fost fiica Infantelui Fernando, Duce de Viseu și a celei de-a doua soții, Beatrice a Portugaliei. Bunicii materni au fost Infante João al Portugaliei și Isabella de Braganza.

Sora Eleonorei, Isabella de Viseu, s-a căsătorit cu Fernando al II-lea de Braganza, care mai târziu a fost acuzat de trădare și executat de soțul Eleonorei, regele Ioan al II-lea al Portugaliei. Fratele mai mare al Eleonorei, Diogo, Duce de Viseu, a fost implicat, de asemenea, în activități pe care Ioan al II-lea le-a considerat trădătoare și a fost executat de însuși rege. Fratele ei cel mic i-a succedat lui Ioan al II-lea ca rege sub numele Manuel I al Portugaliei.

Eleanor s-a căsătorit cu Ioan, Prinț al Portugaliei la 22 ianuarie 1470. Mireasa avea 12 ani iar mirele 15. Soțul ei era singurul fiu care supraviețuise al regelui Afonso al V-lea al Portugaliei și a Isabelei de Coimbra și moștenitor al tronului portughez. Eleanor și Ioan au petrecut mult timp din copilăria lor împreună și erau buni prieteni.

La 28 august 1481, socrul Eleonorei a murit, soțul ei a devenit regele Ioan al II-lea al Portugaliei iar ea regină consort. Ea a fondat orașul Caldas da Rainha care a fost numit în onoarea ei ("rainha" înseamnă "regină" în portugheză).

Eleanor și Ioan al II-lea au supraviețuit amândoi fiilor lor. Eleanor s-a opus dorinței soțului ei de a-l recunoaște pe fiul său nelegitim drept moștenitor al tronului și a făcut apel la Papă, care de partea ei și a fratelui ei Manuel, l-a recunoscut ca moștenitor al soțului ei.

Ioan al II-lea a murit la 25 octombrie 1495; ipoteza de otrăvire nu a fost niciodată exclusă.

După ce fratele ei Manuel I a succedat la tron ​​în 1495, Eleanor s-a mutat la palatul Xabregas, unde a fost gazda curții regale și a continuat să fie activă social. Pentru o scurtă perioadă între 1500 și 1502, cum fratele Eleonorei nu avea copii, Eleanor a fost moștenitoarea tronului​​. Cum ea nu avea copii, a refuzat să depună jurământul în calitate de moștenitor în favoarea sorei ei Isabella.

Eleanor a fondat spitalele de Todos Santos și Rossio de Lisboa, considerate cele mai bune de Europa contemporană. De asemenea, ea a fondat mănăstirea Madre de Deus (1509), considerată o mare lucrare arhitecturală, unde și-a petrecut mare parte din ultimii ei ani, îmbrăcată ca o călugăriță.

Eleanor de Viseu

Părinți Infante Ferdinand, Duke of Viseu[*] Infanta Beatrice, Duchess of Viseu[*]  Frați și surori Isabella of Viseu[*] Manuel I al Portugaliei Infante John, Duke of Viseu[*] Diogo I, Duke of Viseu[*]  Căsătorită cu Ioan al II-lea al Portugaliei Copii Afonso, Prinț al Portugaliei

* 1681: Tito Livio Burattini (n. 8 martie 1617, Agordo, provincia Belluno, Italia - d. 17 noiembrie 1681, Cracovia, Polonia) a fost un arhitect, astronom, matematician și om de știință italian.

Savantul Tito Livio Burattini s-a ocupat de invenții, mașini, arhitectură, egiptologie, matematică, fizică, astronomie, geodezie și economia epocii sale.

În perioada 1637 - 1641 a stat în Egipt, unde a făcut lucrări de triangulație și cartografie, a măsurat piramide, obeliscuri și monumentele din Alexandria, Memfis și Heliopolis. La întoarcerea în Europa s-a stabilit câtva timp în Germania, iar din 1642 la Cracovia, unde a fost arhitect al curții regale. Acolo, în colaborare cu astronomul Stanislaw Pudlowsky a descoperit neregularitățile suprafeței planetei Venus. Face experiențe de optică și devine un reputat fabricant de lentile pentru microscoape și telescoape.

În 1645 publică Bilancia Sincera, unde propune o ameliorare a teoriei echilibrului hidrostatic al lui Galileo Galilei.

În 1675 publică lucrarea Misura Universale, în care redenumește unitatea de măsură universală propusă de John Wilkins în metru (metro cattolico, traducere literală a expresiei măsură universală) și îl definește ca lungimea unui pendul a cărui semiperioadă de oscilație este de o secundă, ceea ce corespunde unei lungimi de cca. 993,9 mm actuali. Necunoscută în epoca lui Burattini, gravitația influența lungimea metrului în funcție de loc, astfel că în 1791 Academia de științe a Franței redefinește metrul la o valoare mai constantă.

* 1757: Maria Josepha de Austria (germană Maria Josepha von Habsburg, Erzherzogin von Österreich, poloneză Maria Józefa Habsburżanka; 8 decembrie 1699 – 17 noiembrie 1757) născută Arhiducesă de Austria, a fost moștenitoarea prezumtivă a Imperiului habsburgic. Prin căsătoria cu August al III-lea al Poloniei a fost Prințesă a Saxoniei și regină a Poloniei.

S-a născut la Viena, ca arhiducesă de Austria, fiica cea mare a lui Iosif I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman și a Prințesei Wilhelmina Amalia de Braunschweig-Lüneburg. În timpul domniei bunicului ei, tatăl și unchiul Mariei Josepha au semnat decretul prin care fiica cea mare a lui Iosif I devine moștenitoarea dominioanelor habsburgice cu condiția ca atât el cât și fratele lui să nu aibă fii. Cu toate acestea, în timpul domniei unchiului ei, Carol al VI-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman, Maria Josepha și sora sa au fost excluse din linia de succesiune habsburgică în favoarea verișoarei lor Maria Tereza.

Pactum Mutuae Successionis din 1703, emis de bunicul ei, împăratul Leopold I, a făcut-o pe Maria Josepha moștenitoarea prezumtivă a unchiului ei, împăratul Carol al VI-lea;^[1] totuși, Pragmatica Sancțiune din 1713 a lui Carol VI a anulat înțelegerea anterioară și a făcut din fiica sa, Maria Theresa, succesorul său în locul Mariei Josepha.

Maria Josepha

La 20 august 1719, Maria Josepha s-a căsătorit cu Frederic August al II-lea, Elector de Saxonia, care a devenit rege al Poloniei. Prin această căsătorie între Casele de Wettin și de Habsburg, tatăl lui Frederic August al II-lea, August al II-lea al Poloniei, a sperat să plaseze Saxonia într-o poziție mai bună în cazul în care ar izbucni un război de succesiune al teritoriilor austriece.

Căsătoria a fost sugerată de către viitorul ei socru încă din 1704.

Maria Josepha de Austria

Regină a Poloniei Mare Ducesă de Lituania Principesă Electoare a Saxoniei

Părinți Iosif I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Prințesa Wilhelmina Amalia de Brunswick-Lüneburg  Frați și surori Archduke Leopold Joseph of Austria[*] Maria Amalia a Austriei  Căsătorită cu August al III-lea al Poloniei Copii Frederic Christian, Elector de Saxonia Maria Amalia, regină a Spaniei Maria Anna Sophia de Saxonia Franz Xavier de Saxonia Maria Josepha, Delfină a Franței Carl, Duce de Courland Maria Christina Albert, Duce de Teschen Clemens Wenceslaus, Arhiepiscop de Trier Prințesa Maria Kunigunde

* 1818: Charlotte de Mecklenburg-Strelitz (19 mai 1744 – 17 noiembrie 1818) a fost regină a Marii Britanii, soția regelui George al III-lea al Regatului Unit.

Regina Charlotte a fost patroană a artelor, printre alții susținându-i pe Johann Christian Bach și Wolfgang Amadeus Mozart. Era botanist amator și a ajutat la fondarea Kew Gardens. George al III-lea și regina Charlotte au avut 15 copii.

Locul de naștere al Charlottei, Schloss Mirow

Sophia Charlotte s-a născut la 19 mai 1744. A fost fiica cea mică a Ducelui Carol Ludwig Frederick de Mecklenburg-Strelitz și a soției lui, Prințesa Elizabeth Albertine de Saxa-Hildburghausen. A fost nepoata lui Adolf Frederick al II-lea, Duce de Mecklenburg-Strelitz și a celei de-a treia soții, Christiane Emilie Antonie, Prințesă de Schwarzburg-Sondershausen. Fratele vitreg mai mare al tatălui ei, a domnit din 1708 până în 1753 ca Adolf Friedrich al III-lea.

Toți copii ducelui s-au născut la Schloss Mirow, un conac de la țară. Viața de zi cu zi la Mirow era ca a unei familii simple de gentlemani.^[1] Dimineața era dedicată studiului și instruirii în lucru manual, broderie și dantelărie în care fetele erau foarte abile. Au primit o educație admirabilă iar sub îndrumarea mamei le-au fost fundamentate principiile religioase.^[2] Mai târziu au avut ca tutore pe M. Gentzner, un ministru luteran care deținea cunoștințe de botanică, mineralogie și știință.

Charlotte Sophia de Mecklenburg-Strelitz, 1763.

După decesul regelui George al II-lea și urcarea pe tron a nepotului său, George al III-lea, s-a considerat că este timpul ca George să-și caute o mireasă care să poată să îndeplinească toate îndatoririle poziției sale.^[3]

Colonelul Graeme, care a fost trimis la diferite curți germane cu misiunea de investigare a raportat despre farmecul caracterului și calitățile pe care le poseda Prințesa Charlotte în vârstă de 17 ani.^[4] Potrivit uzanțelor, în iulie 1761, regele a anunțat Consiliul intenția de a se căsători cu Prințesa iar Lordul Hardwicke a fost expediat la Mecklenburg pentru a-i cere mâna în numele regelui.^[5] Charlotte a sosit la Palatul St. James la 7 septembrie 1761. A doua zi, a avut loc ceremonia nunții efectuată de arhiepiscopul de Canterbury, Thomas Secker.^[6]

Mariajul a fost unul fericit, în ciuda trecutului amoros al soțului ei și a lipsei de simpatie a soacrei sale iar aparent, regele n-a fost niciodată infidel. Au avut 15 copii din care doi - Octavius și Alfred - nu au ajuns la maturitate. De-a lungul timpului, ea s-a bucurat de o putere considerabilă în regat însă n-a abuzat niciodată.

Regele și regina s-au mutat la Casa Buckingham la capătul vestic al parcului St James, care mai târziu va fi cunoscută sub numele de Palatul Buckingham. Casa care a fost construită pentru Ducele de Buckingham în 1703 a fost vândută de un descendent al ducelui, Sir Charles Sheffield, în 1761 regelui George al III-lea pentru 21.000 £^[7] (3.000.000 £ în 2010^[8]) Paisprezece din cei cincisprezece copii ai cuplului s-au născut la Casa Buckingham. Reședința oficială a rămas Palatul St. James

George al III-lea și regina Charlotte arau cunoscuți cunoscători ai muzicii și admiratori pasionați ai lui George Frideric Handel. Amândoi aveau gusturi germane și au acordat onoruri speciale artiștilor și compozitorilor germani.^[10]

În 1764 Wolfgang Amadeus Mozart, atunci în vârstă de opt ani, a sosit în Marea Britanie cu familia sa unde a rămas din aprilie 1764 până în iulie 1765.^[11] Familia Mozart a fost chemată la curte la 19 mai unde au cântat în fața unui cerc limitat timp de patru ore. Johann Christian Bach, al unsprezecelea fiu al marelui Johann Sebastian Bach, care era music-maestru al reginei a pus în fața băiatului lucrări dificile din Handel, Bach și Abel. Amadeus le-a cântat pe toate iar cei prezenți au fost destul de uimiți.^[12] Apoi a acompaniat-o pe regină într-o arie pe care ea a cântat-o și a cântat o lucrare solo la flaut.^[13]

La 29 octombrie ei au fost invitați din nou la curte pentru a sărbători a patra aniversare a ascensiunii la tron a regelui. Leopold Mozart a publicat șase sonate compuse de Wolfgang Amadeus și au fost dedicate reginei la 18 ianuarie 1765, dedicație pe care ea a răsplătit-o cu 50 de guinee.

Charlotte de Mecklenburg-Strelitz

Portret al reginei Charlotte Părinți Carl I Ludwig Frederick Prințesa Elizabeth Albertine de Saxa-Hildburghausen  Frați și surori Christiane Carol al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg-Strelitz Ernest Gottlob de Mecklenburg Adolf Friedrich al IV-lea Duke George Augustus of Mecklenburg[*]  Căsătorită cu George al III-lea al Regatului Unit Copii George IV Frederick, Duce de York William IV Prințesa Charlotte Eduard Augustus, Duce de Kent Prințesa Augusta Sofia Prințesa Elizabeth Ernest Augustus I de Hanovra Augustus Frederick, Duce de Sussex Adolphus, Duce de Cambridge Prințesa Mary Prințesa Sofia Prințul Octavius Prințul Alfred Prințesa Amelia

* 1796: Ecaterina a II-a (în rusă Екатерина II Великая), de asemenea cunoscută și ca Ecaterina cea Mare (în germană Katharina die Große) (n. 2 mai [ S.V. 21 aprilie] 1729, Stettin (Szczecin), d. Polonia — 6 noiembrie 1796, Sankt-Petersburg, Rusia) născută Sophie Augusta Fredericka de Anhalt-Zerbst, a fost împărăteasă a Rusiei de la 9 iulie 1762 (stil nou) după asasinarea soțului ei, Petru al III-lea al Rusiei, până la moartea ei, la 17 noiembrie 1796 (stil nou).

Tatăl Ecaterinei, Cristian August, Prinț de Anhalt-Zerbst, aparținea familiei de Anhalt care guverna în Germania, însă el deținea doar rangul de general prusac și era Guvernator al Stettin (astăzi Szczecin, Polonia). Mama ei, Johanna Elisabeth de Holstein-Gottorp, era fiica lui Christian August de Holstein-Gottorp.

Sub influența guvernantei sale, prinde dragoste pentru limba franceză, gustul pentru sclipirea minții, pentru veselia spontană, pentru vioiciune în scriere și conversație. Dintre toți preceptorii care desăvârșesc educația lui Figchen, cum i se spune familiar Sophiei, numai profesorul de muzică este dezamăgit. La 1 ianuarie 1744, împărăteasa Elisabeta I, fiica lui Petru cel Mare, o cheamă la Curtea Imperială pe Sophia însoțită de mama sa, cu scopul de a vedea cum decurge întâlnirea dintre moștenitorul împărătesei, Peter-Ulrich, fiul surorii sale Anna, și tânara prințesă, în vederea căsătoriei.

Ajunsă în Rusia, Sophie câștigă repede simpatia împărătesei, se impune demnitarilor, câștigă simpatia celor slabi și a celor tari, pentru aceasta trebuind să devină o adevărată femeie rusoaică, ca una născută pe acest pământ. În timp ce Marele Duce Petru, care îi este și văr, își indispune anturajul afișând mereu maniere nemțești, ea se dedică studiului intens al limbii ruse și al religiei ortodoxe. Din ordinul împărătesei, se stabilește data de 28 iunie 1744 pentru convertirea Sophiei la religia ortodoxă, când primește și prenumele de Ecaterina, care este și prenumele mamei împărătesei Elisabeta.

Portret al Marii Ducese Ecaterina Alexeevna (viitoarea Ecaterina cea Mare) în anul căsătoriei, 1745.

La 21 august 1745 are loc căsătoria dintre prințesa de Anhalt-Zerbst, devenită Marea Ducesă a Rusiei Ecaterina, și Marele Duce Petru. Ecaterina descoperă, încetul cu încetul, cumplita față a Elisabetei, în spatele imaginii idealizate a țarinei cu inima mare, tot așa descoperă, zi de zi, adevărata Rusie, barbară, crudă, jalnică, dincolo de aparența de civilizație. Cu Petru are, de la început, o relație proastă și este încă virgină după opt ani de căsătorie, din cauza unei probleme medicale a lui Petru. Pe 20 septembrie 1754, după nouă ani de căsătorie, Ecaterina naște un băiat, Pavel Petrovici, despre care se spune c-ar fi copilul lui Serghei Saltîkov - un șambelan chipeș. După naștere rămâne singură, Serghei este îndepărtat printr-o misiune în Suedia, nu i se permite să-și vadă copilul, care e dus în apartamentele împărătesei. Se refugiază în cărți și citește Analele lui Tacitus, Eseu asupra moravurilor și spiritului națiunilor de Voltaire, Spiritul legilor de Montesquieu. Din aceste lecturi ia lecții de liberalism, visează un regim de bunătate, dreptate, inteligență.

Pe 9 decembrie 1758 naște cel de-al doilea copil, o fată, căreia îi dă numele de Anna; copilul este al contelui polonez Stanislaw-August Poniatowski, care la 23 de ani a citit mult, vorbește mai multe limbi, știe ceva filosofie, este un gentilom cosmopolit de primă clasă. Moare pe 25 decembrie 1761 (7 ianuarie 1762, după calendarul gregorian), în ziua de Crăciun.

Devenit împărat, Petru al III-lea își izolează soția într-un colț al Palatului de Iarnă iar el se instalează cu amanta sa, Elisabeta Voronțova. Ecaterina, însărcinată din nou, de data asta cu Grigori Orlov, va naște pe 11 aprilie un băiat, care va fi încredințat unor rude ale unui servitor devotat. Băiatul, botezat Aleksei, va deveni contele Bobrinski și va fi la originea uneia din familiile cele mai de vază ale Rusiei. În 1762, din ordinul împăratului, este închisă în fortăreața de la Schlusselburg. Este eliberată repede pentru a se evita un scandal, însă, Ecaterina știe acum cum se pune problema: ea sau el, tronul sau închisoarea. "Ferocitatea barbară și dementă a lui Petru al III-lea făceau destul de verosimile intențiile sale de a-și suprima nevasta", va scrie Berenger, însărcinatul cu afaceri al Franței.

Pe măsură ce pericolul devine real, prietenii Ecaterinei privesc cu mai multă seriozitate eventualitatea unei revoluții de palat. În dimineața zilei de 28 iunie 1762, Ecaterina, care se afla trimisă de soțul său la Peterhof, pleacă spre Sankt-Petersburg; în fața regimentului Imailovski și apoi a celorlalte regimente, contele Kirill Razumovski o proclamă pe Majestatea Sa, împărăteasa Ecaterina, suverană unică și absolută a întregii Rusii. Duminică, 30 iunie 1762, Ecaterina își face o intrare triumfală la Sankt-Petersburg, salutată de focuri de artilerie și de aclamații însuflețite. Petru al III-lea, chiar în dizgrație și închis, reprezintă o amenințare permanentă pentru tron. La 6 iulie, țarul este asasinat de prietenii împărătesei. Pe 7 iulie ea face public un manifest în care spunea că țarul Petru al III-lea a făcut o violentă colică hemoroidală care i-a pus capăt vieții.

Portret alegoric al Ecaterinei a II-a ca Legislator de Dmitri Levitski, aflat în prezent la Galeriile Tretaikov, Moscova. Zeița Justiței este înfățișată în colțul din dreapta al picturi ținând în mână o balanță.

Spre deosebire de Petru al III-lea, care din nepăsare sau dispreț, a neglijat luni de zile să fie uns împărat de către Biserică, Ecaterina decide ca încoronarea ei să aibă loc la 22 septembrie, la Moscova. Atunci când convoacă pentru prima oară Senatul la Palatul de Vară este îngrozită de tabloul situației financiare și sociale a țării. Ia măsura înființării unei bănci de emisiune, care imprimă hârtie-monedă în funcție de cerințele trezoreriei imperiale. Împinsă de curiozitate, se duce să-l vadă în închisoare pe fostul țar Ivan al VI-lea. În fața ei stă un tânăr de 22 de ani, cu chip livid și privirea rătăcită. Proclamat împărat la vârsta de două luni, detronat nici doi ani mai târziu de Elisabeta, el descinde în linie directă din Ivan al V-lea, cel Prost, fratele mai vârstnic al lui Petru cel Mare. La nouă zile după lovitura de stat îl invită pe Diderot la Sankt-Petersburg, pentru a continua imprimarea Enciclopediei, a cărei editare tocmai fusese interzisă în Franța, după ce primele șapte volume fuseseră deja publicate cu succes. Diderot refuză politicos.

Începe o corespondență cu Voltaire care va dura 15 ani, până la moartea filosofului francez. Ecaterina își dorește să fie demnă de elogiile pe care i le aduce Voltaire: să guverneze ferm după idei liberale. După moartea lui Voltaire, la 30 mai 1778, ea achiziționează biblioteca acestuia care ajunge la Ermitaj alături de biblioteca lui Diderot. Considerându-se continuatoarea operei lui Petru cel Mare, este dornică să facă un monument pe care să-l consacre gloriei predecesorului ei. Inaugurarea statuii din bronz reprezentând pe Petru cel Mare va avea loc la 7 august 1782. Pe soclu e gravat "Lui Petru I, Ecaterina a II-a".

În 1763, pune bazele unor proiecte: un azil de copii orfani, o școală de moașe, un stabiliment de igienă populară, un institut de educație pentru fiicele de nobili (faimosul Institut Smolnâi). Aduce muncitori germani să cultive pământurile Ucrainei și ale Volgăi. Speră ca prezența pe pământ rusesc a acestor străini cinstiți, sobri și activi să-i incite pe țăranii ruși și să le fie un exemplu.

Cheamă în Rusia, medici, dentiști, arhitecți, ingineri, meșteșugari. Înființează o Academie de Științe. O epidemie de variolă, care a făcut ravagii în țară, o determină pe împărăteasă în octombrie 1764 să-și facă vaccinul antivariolic, dând astfel un exemplu întregii națiuni.

A încurajat imigranții străini să se stabilească în Rusia oferindu-le pământ gratuit și scutindu-i de taxe, avantaje care au dus la crearea unei comunități întreprinzătoare de germani în regiunea Volgăi.

În 1782 a înființat o Comisie a Educației Naționale și a înființat un colegiu de pregătire a profesorilor în 1783. Statutul Școlilor Naționale din 1786 a decretat că trebuie să existe câte un liceu în fiecare capitală de provincie și câte o școală primară în fiecare oraș, care să asigure școlarizarea gratuită pentru băieți și fete. Pedeapsa corporală în școli era un lucru obișnuit deși ea a fost interzisă în 1786 și marea majoritate a populației a rămas analfabetă, deoarece școlarizarea gratuită nu i-a inclus și pe copiii de șerbi.

Începe ceea ce ea consideră a fi marea împlinire a vieții sale, Nakaz-ul sau Instrucțiune în vederea elaborării unui Cod al legilor. În toamna anului 1766, își prezintă ea însăși opera Senatului. Nakaz-ul a fost puternic inspirat de scrierile unor autori iluminiști ca Montesquieu, Beccaria și Bielfeld, pe care Ecaterina îi studiase. În primăvara anului 1767, deputații încep să se întrebe ce titlu se cuvine pentru împărăteasa ca recunoștință pentru inițiativa sa: "Ecaterina cea Mare", "Preaînțeleapta", "Mama Patriei"? Titlul de Ecaterina cea Mare întrunește cele mai multe sufragii. Ea se preface iritată, dar, de fapt, îi place această titulatură.

Comisia Legislativă a prezentat împărătesei declarații de plângere în legătură cu Nakaz-ul însă ea nu a reușit să elaboreze un cod de legi. Izbucnirea războiului cu Turcia în 1768 a pus capăt ședințelor acesteia. Deși a fost o declarare parțială a idealurilor iluministe, Nakaz-ul nu a fost un manifest liberal. El a definit Rusia ca pe o monarhie absolută cu legi fundamentale.

Ecaterina a vrut să facă din curtea ei centrul vieții culturale a Rusiei. Producția ei literară cuprindea satire, articole de istorie a Rusiei și librete de operă. A încurajat traducerea în limba rusă a unor opere străine și în 1783 a pus bazele Academiei Ruse de Limbă, care a publicat primul dicționar rus. A adăugat Palatului de Iarnă un teatru de curte și a sponsorizat reprezentațiile teatrale. Cenzura a avut un caracter liberal până la începuturile Revoluției franceze.
A angajat arhitecți neoclasici și a cumpărat numeroase picturi europene.

Grigori Potemkin și Grigori Orlov doi dintre amanții Ecaterinei

Pe parcursul lungii ei domnii, Ecaterina a avut mai mulți iubiți. În timpul rebeliunii lui Pugaciov, Ecaterina a avut cea mai importantă relație personală din viața ei, iubirea cu Grigori Potemkin, un vechi ofițer de armată, cultivat și capabil. Afecțiunea ei fățișă față de el a dat naștere la zvonuri privind o posibilă căsătorie secretă. Deși locul lui Potemkin în patul Ecaterinei a fost ocupat în 1776 de o serie de tineri ofițeri de armată, el a rămas o figură foarte influentă până la moartea sa în 1791.

Reputația Ecaterinei de insațiabilitate sexuală s-a format în timpul vieții ei și s-a imprimat cu putere în memoria opiniei publice. Nu există mărturii credibile decât despre 12 amanți care s-au perindat prin viața Ecaterinei, unele dintre aceste relații amoroase fiind de lungă durată. Astfel, amantul Ecaterinei de la începutul anilor 1750 a fost curteanul Serghei Saltikov. El putea fi tatăl fiului ei, Pavel.
La sfârșitul anilor 1750, tatăl probabil al fiicei ei Ana Petrovna, care a murit în primul an de viață, a fost Stanisław Poniatowski, care, ulterior, a devenit rege al Poloniei. Grigori Orlov a fost ofițer de Gardă și o figură importantă în lovitura de stat care a adus-o pe Ecaterina la putere. Cei doi au devenit amanți în 1761 și relația lor a durat 11 ani. Fiul lor, Alexei Bobrinskoi a primit moșii din partea mamei sale.

În perioada 1772-1773 Ecaterina a avut o relație scurtă cu Alexandr Vasilicikov, un tânăr locotenent de Gardă. Împărăteasa și-a descris amantul ca "un cetățean excelent, dar foarte plictisitor". Piotr Zavadovski, ofițer de armată și birocrat ucrainean a ajutat-o pe Ecaterina la elaborarea reformei administrației locale. Idila celor doi s-a sfârșit în 1777, dar Ecaterina a continuat să-l ajute în carieră. Cu Simeon Zorici, împărăteasa a avut o legătură scurtă în 1777-78, un ofițer de armată sârb, care era jucător înrăit.

Tînărul ofițer de armată Ivan Rimski-Korsakov a fost părăsit de Ecaterina în 1779 când a descoperit că mai avea o legătură cu una din doamnele ei de companie. În 1780 țarina a început o relație cu Alexandr Lanskoi, un tânăr ofițer de gardă și ea a fost foarte afectată când el a murit de difterie în 1784. Relația Ecaterinei cu Alexandr Yermolov a durat câteva luni în perioada 1785-1786.

Alexandr Mamolov, un bărbat chipeș și cultivat, rudă cu Potemkin, a fost părăsit de Ecaterina în 1789, când a descoperit că întreținea relații cu mai multe doamne din suita ei. Platon Zubov, cu treizeci de ani mai tânăr ca ea, a fost favoritul ei. A fost primul amant, după Zavadovski, care a jucat un rol politic semnificativ iar promovările cu care l-a copleșit împărăteasa, printre care și cea de Guvernator General al Noii Rusii și Crimeei, i-au depășit capacitățile sau meritele. În 1801, Zubov și frații lui au jucat un rol important în răsturnarea țarului Pavel.

Au existat zvonuri și despre alte legături amoroase ale Ecaterinei de la sfârșitul anilor 1770, dar nu există dovezi clare în sprijinul acestora.

Ecaterina a II-a a Rusiei de Johann Baptist von Lampi cel Bătrân.

Proiectele Ecaterinei II privind Imperiul Otoman : în roșu « Imperiul neobizantin » al fiului său Constantin, în albastru « Regatul Daciei » al lui Grigori Potiomkin, în galben compensațiile pentru Imperiul Habsburgic, în verde-albastru pentru Veneția.

Atunci când August al III-lea al Poloniei moare, îl pune pe tron pe fostul ei amant, Stanisław Poniatowski sub numele de Stanisław-August. Franța și Austria, intimidate de forțele rusești masate la granițele Poloniei, nu intervin. Polonia, aservită Rusiei, acceptă o alianță polono-rusă contra Turciei, o rectificare a frontierelor în favoarea Rusiei și admiterea creștinilor ortodocși în funcții publice. Este primul succes internațional al Ecaterinei.

La sfârșitul secolului XVIII, Ecaterina a conceput, premergător războiului ruso-turc din anii 1768 – 1774 proiectul de a respinge Imperiul Otoman în Asia mică și de a reînființa în Balcani un nou imperiu „bizantin” ortodox, cu capitala la Țarigrad (Constantinopol) pentru nepotul său Constantin, în timp ce Principatele Române ar fi format un « Regat al Daciei » al cărui rege ar fi fost favoritul țarinei Grigori Potiomkin. Imperiul Habsburgic ar fi primit drept compensație Bosnia, Serbia și Albania iar Republica Venețiană ar fi recuperat Moreea, Creta și Cipru. Acest proiect a dat greș, dar a răspândit în elitele politice și în populațiile creștine din Imperiul turcesc și din Țările Române speranța de a se dezrobi de sub stăpânirea otomană și de a constitui sau reconstitui state proprii.^[1]

În 1768 Imperiul Otoman declară război Rusiei. La început războiul a avut rezultate favorabile Rusiei, ale căror forțe au învins flota turcă în Bătălia de la Chesme (1770) și au ocupat Moldova, Țara Românească și Crimeea. În ianuarie 1772, o convenție secretă este încheiată între Ecaterina a II-a, Frederic al II-lea al Prusiei și Joseph al II-lea al Austriei în vederea unei împărțiri a Poloniei.

Ecaterina a II-a la 65 de ani plimbându-și câinele în grădina de la Țarskoe Selo. Pictură de Vladimir Luckici Borovikovski datând din 1796. Monumentul din fundal a fost comandat de Ecaterina în onoarea contelui Grigori Orlov.

Rusia anexeaza Rusia Albă, cu orașele Polozk, Vitebsk, Orșa, Moghilev, Mstislavl, cu un total de 1.600.000 locuitori. Prusia pune mâna pe Warnia și palatinatele din Pomerelia cu 900.000 de locuitori iar Austria pune stăpânire pe Galiția, populată de 2.500.000 locuitori. Astfel, Polonia este deposedată de o treime din teritoriul său. Tratatul definitiv a fost semnat la Sankt-Petersburg la 5 august 1772. Ecaterina își dorește Crimeea, accesul în Caucaz și în bazinul Dunării, liberă navigație pe Marea Neagră.

În 1773, la 60 de ani, după îndelungi ezitări, filosoful francez Denis Diderot sosește la Sankt-Petersburg. A doua zi după sosirea sa, la 29 septembrie 1773 are loc căsătoria Marelui Duce Pavel cu o prințesă germană, Wilhelmina, botezată ortodox Natalia. În iulie 1774, după șase ani de război cu Turcia, se semnează tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi. Rusia obține fortărețele de pe malul Mării Azov, protectoratul asupra Hanatului Crimeii, Kabarda și stepa dintre Bug și Nistru, accesul la Marea Neagră și la Marea Egee, o despăgubire de război de patru milioane și jumătate de ruble și dreptul de a veghea asupra libertății religioase a supușilor creștini ai sultanului.

La 21 iulie 1783, țarina anunță, printr-un manifest, anexarea Crimeii. Rusia controlează acum și Marea Neagră. În 1787, sultanul somează Rusia să restituie Crimeea. Este refuzat și asta înseamnă război. Anglia și Prusia se declară de partea Porții Otomane; Franța își proclamă neutralitatea. În 1788, Suedia declară război Rusiei. La 3 august 1790 la Varela este semnat un tratat de pace între Rusia și Suedia. Rusia nu va ceda o palmă din teritoriile sale, însă va recunoaște noua formă de guvernământ din Suedia. În ianuarie 1792, la Iași este semnată pacea dintre Rusia și Turcia. Tratatul lasă Rusiei întregul teritoriu situat între Bug și Nistru, recunoaște oficial că regiunile Crimeea și Otsakov sunt rusești și confirmă acordurile de la Kuciuk-Kainargi.

În ianuarie 1793, Rusia și Prusia semnează o nouă convenție în vederea unei noi împărțiri a Poloniei. Rusia ia regiunile Vilnei, Minskului, Kievului, Volhînia și Podolia, în total 3 milioane de noi supuși. Al treilea tratat de împărțire a Poloniei este semnat la 13 octombrie 1795. Rusia și-a însușit Curlanda și restul Lituaniei până la Niemen. Austria obține Cracovia, Sandomir și Lublin iar Prusiei i-a revenit nord-vestul țării, cu Varșovia. Polonia nu mai există.

Marele Duce Pavel, fiul Ecaterinei, se căsătorește a două oară după moartea primei soții cu o altă prințesă germană, Sophie-Dorothea, botezată ortodox Maria Fiodorovna. La 12 decembrie 1777 se naște fiul lor, Alexandru. Băiatul va fi dus în apartamentul împărătesei și crescut după principiile ei, convinsă că mama și tatăl "Domnului Alexandru" -cum îl numește uneori- n-ar fi știut să trezească în aceeași măsură mintea și sufletul copilului. La 17 luni după nașterea lui Alexandru, Maria Fiodorovna aduce pe lume un alt băiat, căruia Ecaterina îi dă numele Constantin. O aduce la curte pe doamna de Lieven pentru a dirija educația nepoatelor sale. Ca educator pentru marii-duci îl aduce pe Cesar-Frederic de Laharpe, un îndârjit republican elvețian de 29 de ani.

Cu trecerea timpului, este tot mai hotărâtă să-l îndepărteze de la tron pe fiul ei Pavel, în favoarea nepotului ei, Alexandru. La 28 septembrie 1793 are loc căsătoria Marelui Duce Alexandru cu o prințesă germană, Luise de Baden, botezată Elisabeta Alekseievna.

Copii:

1. Împăratul Pavel I al Rusiei (1 octombrie 1754 – 23 martie 1801), oficial este fiul soțului Ecaterinei, împăratul Petru al III-lea al Rusiei, însă Ecaterina a pretins că a fost fiul amantului ei, contele Serghei Saltikov.
2. Anna Petrovna (9 decembrie 1757 – 8 martie 1758), fiica amantului Ecaterinei, viitorul rege Stanislaus al II-lea al Poloniei
3. Elizabeth Alexandrovna Alexeeva (1761–1844), fiica amantului Ecaterinei, contele Grigori Grigorievici Orlov
4. Contele Alexei Grigorievich Bobrinsky (11 aprilie 1762 – 20 iunie 1813), de asemenea, fiul lui Orlov.
5. Tarul Stefan cel mare (1 ianuarie 1756) oficial este fiul soțului Ecaterinei,
6. Petru I (9 decembrie 1757 – 8 martie 1758), fiul amantului Ecaterinei, viitorul rege Stanislaus al II-lea al Poloniei

Ochelarii Ecaterinei

În ultimii ani ai vieții, sănătatea șubrezită și îngrijorarea față de evenimentele revoluționare din Franța și Polonia au contribuit la transformarea Ecaterinei într-o femeie extrem de contrarevoluționară. A încercat să suprime Francmasoneria, crezând că lojile masonice răspândeau ideile revoluționare. Lucrarea lui Rasișcev "Călătorie de la St. Petersburg la Moscova", care incrimina condițiile sociale și politice din Rusia, a fost interzisă. În ultimele luni de viață a impus o cenzură strictă a cărților și ziarelor străine, inclusiv asupra lucrărilor lui Voltaire.

În anii 1790 sănătatea Ecaterinei s-a deteriorat. S-a îngrășat și mobilitatea i s-a diminuat din cauza reumatismului și ulcerelor varicoase. Se temea că fiul ei va distruge tot ce realizase ea. La 5 noiembrie 1796 a suferit un atac cerebral în budoarul ei personal. Nu și-a mai revenit și a murit în seara zilei de 6 noiembrie, la Palatul de iarnă, la vârsta de 67 de ani. Procurorul general Samoilov anunță "Împărăteasa Ecaterina a murit și fiul său, împăratul Pavel, a urcat pe tron."

Deși i-au recunoscut meritul de a fi extins imperiul și de a fi întărit statutul Rusiei ca mare putere, istoricii slavofili au scris cu dezaprobare despre originea sa germană și ideile occidentale ale Ecaterinei. Pentru istoricii sovietici ea a fost o conducătoare care s-a identificat cu interesele nobilimii și nu a făcut nimic pentru țărani. După epoca glasnostului, părerile au devenit mai favorabile Ecaterinei și în 1996 Academia Rusă de Științe a organizat o conferință pentru a marca bicentenarul morții sale.

Ecaterina a II-a

Părinți Christian August Johanna Elisabeth de Holstein-Gottorp  Frați și surori Frederick Augustus, Prince of Anhalt-Zerbst[*]  Căsătorită cu Petru al III-lea al Rusiei Copii Pavel Anna Petrovna (1757-1759) Aleksei Bobrinski

* 1905: Adolf I, Mare Duce de Luxembourg (Adolph/Adolf Wilhelm August Karl Friedrich of Nassau-Weilburg; 24 iulie 1817 – 17 noiembrie 1905) a fost ultimul Duce de Nassau și al patrulea Mare Duce de Luxemburg.

Adolph von Nassau-Weilburg, litografie de von Josef Kriehuber, 1835

A fost fiul lui Wilhelm, Duce de Nassau (1792–1839) și a primei lui soții, Prințesa Louise de Saxa-Hildburghausen. Sora vitregă a lui Adolphe, Sofia de Nassau, s-a căsătorit cu regele Oscar al II-lea al Suediei.

Adolf a devenit Duce de Nassau la 20 august/30 august 1839, după decesul tatălui său. A susținut imperiul austriac în războiul austro-prusac din 1866. După înfrângerea Austriei, Nassau a fost anexată Prusiei iar el și-a pierdut tronul la 20 septembrie 1866.

În 1879, nepoata lui Adolf, Emma de Waldeck și Pyrmont, fiica unei alte surori vitrege a lui Adolf, s-a căsătorit cu ruda sa îndepărtată, regele Wilhelm al III-lea al Olandei. În 1890, singura lor fiică, Wilhelmina i-a succedat la tronul Țărilor de Jos după decesul tatălui ei însă a fost exclusă de la succesiunea Luxemburgului de Legea Salică. Marele Ducat de Luxemburg care a fost legat de Țara de Jos din 1815 a trecut rudelor îndepărtate ale familiei regale olandeze - detronatul Duce Adolf - la 23 noiembrie 1890 potrivit pactului familiei Nassau. Actualul Mare Duce de Luxemburg este descendent a lui Adolf.

La 31 ianuarie 1844, Adolf s-a căsătorit la St. Petersburg cu Marea Ducesă Elisabeta Mihailovna a Rusiei, nepoată a împăratului Nicolae I al Rusiei. Elisabeta a murit la mai puțin de un an de la căsătorie, la naștere; avea 19 ani.

La 23 aprilie 1851, el s-a recăsătorit la Dessau cu Prințesa Adelheid-Marie de Anhalt-Dessau, fiica lui Friedrich, Prinț de Anhalt-Dessau. Împreună au avut cinci copii, dintre care doar doi au ajuns la vârsta de 18 ani și au devenit prinț și prințesă de Luxemburg:

• William al IV-lea, Mare Duce de Luxemburg (1852–1912)
• Prințul Friedrich Paul Wilhelm de Nassau (1854–1855)
• Prințesa Marie Bathildis de Nassau (1857–1857)
• Prințul Franz Joseph Wilhelm de Nassau (1859–1875)
• Prințesa Hilda Charlotte Wilhelmine (1864–1952), căsătorită cu Friedrich al II-lea, Mare Duce de Baden.

În 1892, Marele Duce Adolf i-a conferit titlul ereditar de Conte de Wisborg nepotului său suedez, Oscar, care și-a pierdut titlurile suedeze după ce s-a căsătorit fără apobarea tatălui său.

Adolf

Părinți Wilhelm, Duce de Nassau Prințesa Louise de Saxa-Hildburghausen  Frați și surori Prințesa Maria de Nassau Prințesa Elena de Nassau Prințesa Therese de Nassau-Weilburg Sofia de Nassau Prince Moritz Wilhelm of Nassau-Weilburg[*] Nikolaus Wilhelm de Nassau  Căsătorit cu Marea Ducesă Elisabeta Mihailovna a Rusiei Prințesa Adelheid-Marie de Anhalt-Dessau Copii William al IV-lea, Mare Duce de Luxemburg Hilda, Mare Ducesă de Baden

* 1905: Prințul Filip al Belgiei, Conte de Flandra (24 martie 1837 – 17 noiembrie 1905) a fost al treilea fiu (însă al doilea fiu supraviețuitor) al regelui Leopold I al Belgiei și a soției lui, Louise d'Orléans (1812-1850). S-a născut la Palatul Laeken, în apropiere de Bruxelles, Belgia. A fost numit Conde de Flandra la 14 decembrie 1840.

A fost moștenitor prezumptiv al tronului Belgiei din 1869 (după decesul nepotului său) până la propriul său deces în 1905.

La data de 11 februarie 1866, Locotenența Domnească din România l-a proclamat prinț al Principatelor Române în locul lui Alexandru Ioan Cuza. Prințul Filip, înrudit cu Burbonii, ca să nu-l supere pe Napoleon III, a refuzat aproape instantaneu propunerea, prin consulul general al Belgiei în Principate, Jacques Poumay

La 25 aprilie 1867, la Berlin, s-a căsătorit cu Marie Luise Alexandra Caroline, Prințesă de Hohenzollern, (1845-1912), fiica lui Karl Anton von Hohenzollern (1811-1885) și a soției lui Josephine de Baden (1813-1900).

Filip și Marie au avut cinci copii:

• Prințul Baudouin (1869-1891)
• Prințesa Henriette (gemeni) (1870-1948)
• Prințesa Joséphine Marie (gemeni) (1870-1871)
• Prințesa Joséphine Caroline (1872-1958)
• Albert I (1875-1934)

Filip a murit la Bruxelles la 17 noiembrie 1905 la vârsta de 68 de ani.

Prințul Filip
Conte de Flandra
Date personale Părinți Leopold I al Belgiei Louise-Marie a Franței  Frați și surori Charlotte a Belgiei Leopold al II-lea al Belgiei Louis-Philippe  Căsătorit cu Prințesa Marie de Hohenzollern-Sigmaringen Copii Prințul Baudouin Prințesa Henriette, Ducesă de Vendôme și Alençon Prințesa Josephine Marie Prințesa Josephine Caroline Albert I al Belgiei

* 1917: Auguste Rodin (născut François-Auguste-René Rodin) (n. 12 noiembrie 1840, Paris - d. 17 noiembrie 1917, Meudon-la-Forêt) a fost un sculptor, grafician și pictor francez în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Rodin a revoluționat limbajul sculpturii, făcându-l capabil să exprime adevărul uman, pornind de la experiența directă. Prin atelierul lui au trecut mulți sculptori, printre care Antoine Bourdelle, Charles Despiau, Aristide Maillol. În 1907, aici a lucrat și Constantin Brâncuși, care, părăsind atelierul după numai câteva luni, și-a justificat plecarea spunând: "Nimic nu se poate înălța la umbra marilor arbori!"

Rodin, 1898.

Auguste Rodin s-a născut într-o familie modestă din Paris; tatăl său era funcționar la poliție. În 1853, la vârsta de 14 ani, este admis la École Spéciale de Dessin et de Mathématiques ("Școala specială de desen și matematică"), urmând cursurile desenatorului Horace Lecoq de Boisbaudran și ale pictorului Stéphane Belloc. Între anii 1854-1857 studiază la Școala de Arte decorative (École des Arts décoratifs), dar este respins de trei ori în cursul acestor ani în încercarea de a fi admis la École des Beaux-Arts. Urmează în acest timp cursuri de literatură și istorie la Collège de France. În 1862 intră în ordinul monahal "Pères du Saint-Sacrement", este însă încurajat de superiorul ordinului șă-și continuie cariera artistică. Debutează cu portrete și desene, realizate sub îndrumarea lui Jean-Baptiste Carpeaux, după care, în anul 1864, începe să lucreze în atelierul sculptorului Albert Carrier-Belleuse, reprezentant al stilului denumit "seconde Empire", realizând decorații murale, modele de ornamente și vase la manufacturile de porțelan din Sèvres. În acest an o întâlnește pe Rose Beuret, o lucrătoare de croitorie în vârstă de 20 de ani, care îi va servi ca model și devine tovarășa lui de viață. În 1866 se naște primul lor copil, Auguste Eugene Beuret. În 1870 pleacă cu Carrier-Belleus la Bruxelles și va colabora cu acesta până în 1872, când Rodin se asociază prin contract cu sculptorul belgian Antoine-Joseph Van Rasbourgh, cu care realizează decorarea unor edificii publice din Bruxelles (clădirea Bursei, palatul Academiei) și case particulare.

Auguste Rodin Poarta Infernului

Pictează singur o serie de peisaje din pădurea Soignes și trimite litografii destinate jurnalului satiric Le Petit Comique. Urmează o perioadă de călătorii de studii în Italia (1875-1876), la Florența și la Roma, pentru a "descoperi secretele lui Michelangelo" și un turneu al catedralelor gotice din centrul Franței (1877). Expune în acest an, la "Cercul artistic și literar" din Bruxelles și apoi la "Salonul artiștilor francezi" din Paris, sculptura Âge d'arain ("Vârsta de bronz"), care provoacă scandal, fiind acuzat de a fi făcut un mulaj după natură. Între anii 1879-1882 lucrează la manufacturile din Sèvres, iar în 1880 își deschide un atelier propriu la depozitul de marmoră din Paris, 182, rue de l'Université, pe care îl va păstra până la sfârșitul vieții.

Statul francez îi cumpără sculptura "Vârsta de bronz" și îi comandă (1880) un portal pentru viitorul muzeu de Arte Decorative. Rodin alege tema infernului din opera lui Dante, opera, La Porte d'Enfer - un ansamblu de figuri dispuse aparent haotic, ca analogie vizuală a decăderii morale la sfârșit de secol - rămâne însă neterminată. Reușește să vândă statului proiectul de statuie a "Sfântului Ioan Botezătorul" și pleacă la Londra pentru a învăța tehnica gravurii în atelierul lui Alphonse Legros. În 1883 o întâlnește pe viitoarea sculptoriță Camille Claudel, atunci în vârstă de 19 ani, care devine eleva și amanta lui.

Municipalitatea din Calais îi comandă un monument pentru comemorarea lui Eustache de Saint Pierre (1287-1371), cetățean al orașului Calais, celebru prin devotamentul arătat concetățenilor săi cu ocazia predării orașului regelui englez Eduard III (1347). Acest grup statuar, Les Bourgeois de Calais ("Burghezii din Calais") este inaugurat în 1895 în prezența lui Rodin. O replică a monumentului se găsește în curtea Muzeului Rodin din Paris.

Auguste Rodin Burghezii din Calais

Între timp execută figurile lui "Adam", a "Evei" și a "Gânditorului" (Le Penseur). Anul 1886 este marcat de executarea comenzilor pentru monumentele lui Vicuna Mackenna și al generalului Lynch în Santiago de Chile și de primirea comenzii pentru compoziția "Sărutul" (Le baiser), destinată Expoziției Universale din Paris (1889). În 1887 ilustrează voumul de poezii Les Fleurs du Mal ale lui Charles Beaudelaire pentru editura Gallimard.

Devenit membru fondator al "Societății naționale de Arte Frumoase" (Société nationale des Beaux-Arts), Rodin obține în 1889 comanda executării unei statui a lu Victor Hugo pentru Panthéon-ul din Paris, dar pentru că sculptorul se decide să-l înfățișeze pe poet gol și înconjurat de muze, proiectul îi este respins. O statuie a pictorului Claude Lorrain (1600-1682) va fi inaugurată în 1892 la Nancy. În 1891, La Société des Gens de Lettres îi comandă executarea unui monument al lui Honoré de Balzac.

Rodin devine în 1893 președintele secției de sculptură la Société Nationale des Beaux-Arts, fiind succesorul lui Jules Dalou. Își schimbă domiciliul la Meudon-la-Fôret, unde va fi vizitat de tineri literați și artiști, printre care Antoine Bourdelle, care îi devine elev. La Giverny, reședința lui Claude Monet din apropierea Parisului, îl întâlnește pe Paul Cézanne. În 1898 intervine ruptura cu Camille Claudel, fapt care va avea repercusiuni negative în dezvoltarea ulterioară a talentatei artiste. Anul 1899 este marcat de organizarea primelor mari expoziții retrospective la Bruxelles, apoi la Rotterdam, Amsterdam și la Haga. Cu ocazia Expoziției Universale din 1900, se inaugurează "Pavilionul Rodin", în place de l'Alma din Paris, unde se expun 171 opere ale artistului, printre care pentru prima dată și "Poarta Infernului", deși nedesăvârșită. Pavilonul va fi demontat și reconstruit la Meudon în anul următor.

În anii 1905-1906, poetul austriac Rainer Maria Rilke lucrează ca secretar particular al lui Rodin. În 1904 devine amantul ducesei de Choiseul, legătură care va dura până în 1912. Pictorița și femeia de litere britanică Gwendolen Mary John va fi de asemenea amanta artistului în 1904 și îi va servi ca model pentru sculptura Muse Whistler.

În anul 1907, Rodin se instalează în Hôtel Biron din Paris, care în anul următor va deveni "Muzeul Rodin". În 1911, participă la "Expoziția Regală de Arte" din Berlin. Primește din partea statului francez comanda pentru executarea unui bust al lui Puvis de Chavanne pentru Panthéon. Compoziția "Burghezii din Calais" este cumpărată de statul englez și va fi instalată în grădinile Westminster din Londra, în fața Parlamentului. În Metropolitan Museum din New York se inaugurează (1912) o sală consacrată lui Auguste Rodin. În 1914 îi apare monografia Les Cathédrales de France, care cuprinde studiile sale asupra stilului gotic în arhitectură.

• 

  Honoré de Balzac, 1893-1897
 
• 

  Gânditorul, 1880
 
• 

  Sărutul, 1880-82
 
• 

  Faun şi nimfă, 1886
 
• 

  Main de Dieu, 1896 ?

Auguste Rodin se îmbolnăvește grav în anul 1916. Donează o mare parte din colecțiile sale statului francez. La 29 ianuarie 1917 se căsătorește la Meudon cu Rose Beuret. Rose decedează pe 14 februarie; Auguste Rodin se stinge din viață pe 17 noiembrie. Amândoi sunt înmormântați în cimitirul din Meudon.

La 4 august 1919 "Muzeul Rodin" din Paris își deschide porțile pentru accesul publicului.

Auguste Rodin
Date personale Căsătorit cu Rose Beuret[*] (din 29 ianuarie 1917) Bustul lui Auguste Rodin executat în 1888-1889 de sculptoriţa Camille Claudel

* 1929: Emanuil Ungurianu (n. 21 decembrie 1845, Satchinez – d. 25 martie 1929, Timișoara)^[1][2] a fost un avocat și filantrop român din Banat.

Fiu al lui Jivan și al Roxei Ungurianu, Emanuil a urmat școala primară în satul natal, iar în perioada 1860–1868 gimnaziul și liceul la Timișoara. Între 1869–1872 studiază dreptul la Facultatea de Drept din Budapesta (maghiară Állam- és Jogtudományi Kar – actual ELTE-ÁJK). După absolvire și o perioadă de practică își susține examenul de avocat la Tabla Regească din Budapesta.^[1][2]

Nu s-a căsătorit niciodată și nu a avut urmași.

În 1874 a revenit în Timișoara, unde a profesat ca avocat până în 1910. În paralel, între anii 1885–1896 a fost director al băncii "Timișana". În 1926 a revine ca avocat în baroul Timișorean.^[2]

În perioada în care Timișoara făcea parte din Austro-Ungaria a făcut parte din Partidul Național Român din Ungaria și Transilvania, iar din 1926 din Partidul Național-Țărănesc, rezultat din fuziunea cu Partidul Țărănesc.^[2]

Emanuil Ungurianu considera că la emanciparea românilor bănățeni cultura juca un rol foarte important, iar aceasta nu se putea face fără bani. Ca urmare a sponsorizat biserica și școala. Înainte de 1918 a militat pentru păstrarea autonomiei școlilor confesionale românești și a Bisericii Ortodoxe Române iar ulterior a activat pentru consolidarea acestora.^[1] Între 1885–1897 a condus asociația politico-culturală Alumneul Românesc, al cărei scop principal era finanțarea studiilor unor tineri români talentați dar lipsiți de mijloace. În același scop a luat parte la înființarea fundațiilor Trandafil și Antoniu Mocioni și a întemeiat fundațiile Mitra Ungurianu 1892 și Emanuil Ungurianu.^[2] A activat pentru înființarea la Timișoara a unei academii comerciale și a unei universități.^[1] A înființat peste 100 de filiale ale Casei de Educație Națională.^[2] Între 1898–1906 a fost director al Despărțământului Timișoara al ASTRA.^[1][2]

A fost membru fondator al Muzeului de Istorie și Etnografie din Sibiu și al societăților culturale românești: Societatea literară Petru Maior; Asociația pentru cultura poporului român din Arad, Reuniunea învățătorilor români din Banat aparținătoare Diecezei Aradului, Reuniunea femeilor române din Sibiu, Arad, respectiv Timișoara, Societatea pentru sprijinirea teatrului român din Ungaria și Ardeal, precum și membru al Casinei Militare Timișoara, al Societății Istorice și Arheologice Timișoara, al societății literare România Jună din Viena, al Societății ziariștilor români din Ardeal și Banat, al Societății de gimnastică din Timișoara.^[2][3]

A înființat ziarul "Dreptatea" din Timișoara (1894–1898) și gazeta Dumineca. A publicat numeroase articole cu caracter economic, social, cultural, religios, politic și sportiv, în publicații ca: Poporul Român, Tribuna, Românul, Drapelul, Banatul, Luminătorul, Foaia Poporului Român, Voința Banatului, Dreptatea, Dumineca. De asemenea, a publicat câteva studii dedicate istoriei Timișoarei.^[2][4]

În 1912 și-a lăsat prin testament averea de aproape 500 000 de coroane de aur (c. 150 kg aur) unor instituții publice, din care ulterior a defalcat un sfert pentru construirea bisericii ortodoxe din Iosefin, alt sfert pentru construirea bisericii ortodoxe din Cetate (actuala Catedrală Mitropolitană, iar jumătate Casei de Educație Națională.^[2][5]

A fost zeci de ani a fost deputat în Congresul Național bisericesc din Sibiu, membru în Consistoriul Diecezan din Arad și în Sinodul protopopesc din Timișoara.^[2] Împreună cu primarul Timișoarei, Stan Vidrighin, la 27 martie 1921 a organizat consfătuirea privind înființarea Parohiei Ortodoxe Române din Cetate.

Emanuil Ungureanu

Emanuil Ungurianu alături de membri ai elitei din Transilvania în august 1908, la Șimleu Silvaniei Bustul lui Emanuil Ungurianu din piața Iancu Huniade, cum era în 2007

* 1931: Nicolae Alexandri (n. 17 mai 1859, Chișinău, Imperiul Rus – d. 17 noiembrie 1931, Chișinău, Regatul României) a fost un avocat și om politic român, care a făcut parte din Sfatul Țării din Basarabia.

Nicolae Alexandri

* 1944: Magda Isanos (n. 17 aprilie 1916, Iași - d. 17 noiembrie 1944, București) a fost o avocată, poetă, prozatoare și publicistă română.

S-a născut la Iași, ca fiică a lui Mihai Isanos și a Elisabetei (n. Bălan), doctori în medicină. A urmat școala primară la Costiujeni, spital unde lucrau părinții ei, în apropiere de Chișinău, iar liceul la Școala eparhială de fete din Chișinău. A studiat la Iași (1934-1938) dreptul și filozofia; licențiată în drept, a profesat scurt timp avocatura la Iași.

Debutează în 1932, cu versuri în revista „Licurici” a Liceului de băieți „Bogdan Petriceicu Hașdeu” din Chișinău.

A fost soția lui Eusebiu Camilar, iar medicul Elena Alistar i-a fost mătușă.

Biografie:

• 1915 - Din actul de căsătorie datat 14 iulie 1915 al Oficiului de stare civilă de pe lângă Municipiul Iași, rezultă că domnul Mihail Isanos de profesie medic, domiciliat în Iași, str. I. C. Brătianu, fiu al d-lui Iosef Isanos, de profesie mecanic și ai d-nei Peița, născută Papadopol, de profesie casnică, se căsătorește cu Elisabeta Bălan, în vârstă de 26 de ani, de profesie doctorandă, domiciliată în Iași, str. Sărăriei.

Și-au început cariera ca medici psihiatri Ia Spitalul Socola, lucrând cu profesorul C. I. Parhon.

• 1916 - 17 aprilie se naște fiica lor Magda (conform cu Actul de naștere nr. 767 din anul 1916, luna aprilie, ziua 20. Registrul de stare civilă pentru născuți, 1—2/1918, oraș Iași).
• 1917 - La vârsta de un an și șase luni s-a îmbolnăvit de poliomielită, a fost salvată numai datorită grijii deosebite a mamei sale, despre care poeta spunea mai târziu : Mama m-a născut a doua oară. Sechelele bolii au fost reduse la minimum, a rămas numai cu o sănătate delicată și cu o vizibilă dificultate la mers.
• 1920 - Soții Isanos ocupă posturile de medici la spitalul din Coștiugeni, părăsind astfel Iașiul și spitalul Socola.

De mic copil, fiica lor avea o adevărată pasiune pentru lectură, citea zi și noapte din biblioteca părinților și din biblioteca școlii. A urmat liceul la Chișinău, pasionând-o chiar de la început limba română și istoria, iar mai târziu filosofia. Acum se afirmă și pasiunea sa pentru literatură.

• 1932 - Elevă a Liceului Eparhial din Chișinău (în clasa a VI-a) publică în revista liceului de băieți, Licurici, an. 1, nr. 2 clin 28 mai 1982 poeziile Aș vrea un basm și Primăvara.
• 1933 - În revista Licurici, an. II, nr. 2 din 1 aprilie apare poezia Gelozie. în același an ia ființă pe lângă Liceul Eparhial de fete din Chișinău Societatea culturală „Iulia Hașdeu", la înființarea căreia aportul Magdei Isanos a fost determinant. Poeta participă, împreună cu alte colege, la concursul organizat anual de Societatea „Tinerimea română", la București. Obține premiul II la tema privind drepturile femeilor. La ceremonia de înmânare a premiilor, președintele Societății, profesorul Nae Dumitrescu, declară : De dumneata sunt convins că am să mai aud ! Ai mari posibilități.
• 1934 - Publică în „Viața Basarabiei”, anul III, nr. 3, martie, poezia Ploaie; în „Crai nou”, an. I, nr. 3 din 31 martie poezia Toporași. Contribuie la apariția revistei Ghiocei, organul Societății culturale a școlii, având ca redactor pe eleva Magda Isanos, clasa a Vll-a. În același an publică în aceeași revistă (Ghiocei, an. I, nr. 2, aprilie) schița Creionări, recenzii asupra revistei Crai nou, iar în nr. 2 (mai 1934) poezia Macii și schița Inseparabilele. Ține o conferință cu tema Femeia în literatura noastră. În luna mai elevele din clasa a Vll-a, care lucrau la revistă, predau ștafeta seriei următoare.

În toamna aceluiași an își începe la Iași studiile universitare. Inițial, se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie, urmând paralel cursurile Facultății de Drept. în cele din urmă, renunță la Litere, hotărându-se să urmeze Dreptul.

• 1935 - Locuia la familia avocatului M. Călinescu, lângă grădina Copou, într-un cartier liniștit și foarte aproape de Universitate.

La 18 septembrie se căsătorește la Chișinău cu Lev Panteleev, (Acesta își făcuse studiile la Iași, urmând limbile clasice. Avea calități intelectuale remarcabile, scria poezii și era și el un cititor pasionat). Poeta publică în „Viața Basarabiei”, an IV, nr. 11—12 nov.-dec. poezia Rochia.

• 1936 - La 31 ianuarie căsătoria ei s-a desfăcut prin consens.

Continuă să publice în Viața Basarabiei, devine colaboratoare a revistei „Însemnări ieșene”, (unde publică cu regularitate până la sfârșitul anului când revista va fi suprimată). Paralel publică în „Cuget moldovenesc” și „Pagini basarabene” poezii ca Dorința, Grădinărie, Atavism, Toamnă, Caisul, Cuvântul Evei, Jucărie, și altele.

Locuiește împreună cu sora sa Silvia, studentă la medicină, într-o vilă pe Aleea Greuceanu, azi strada Pinului, ulterior într-un apartament pe strada Sărăriei, colț cu Ralet, în apropierea casei care a fost ultima locuință a lui George Topîrceanu. În această perioadă se apropie de studenții cu concepții democratice, integrându-se în Frontul Democrat Studențesc. În vara anului 1938 Magda Isanos participă la conferințe și la strângerea de fonduri pentru ajutorarea poporului spaniol.

• 1937 - Publică în Însemnări ieșene, aproape număr de număr, poezii ca Învrăjbiri, La marginea cimitirului, Blestem, Lacul, Calul de la birja de noapte, Ultimul sărut, După scriptură, Logodnă de primăvară, Risipire, Greșeala de tipar, Vis vegetal, Capricii, Murim, Romanță, iar în Lumea (23 decembrie) poezia Cîntarea păstoriței.

În același an, ziarul Lumea (din 13 decembrie) va fi prima publicație în care se remarcă talentul poetei: „descoperire prețioasă a Însemnărilor ieșene”. La 26 decembrie, același ziar anunța „un nou talent în plină ascensiune, acel al d-rei M. I. (Magda Isanos), poetă a preocupărilor transcedentale, minunat redate în versuri, versuri de o temeritate care depășește feminismul”.

• 1938 - Magda Isanos are o activitate intensă. Colaborând la mai multe reviste, publică poezii ca Rugăciune în pădurea de brad, Bunicul, Regret, în „Însemnări Ieșene”. Apoi, Întoarcerea gospodarului, Fragment, Zori, Moartea bunicului, Leagănul, Interior, Insulă, Poem, Pomii cei tineri, în ziarul Iașul și, în același ziar, recenzii despre Enigma Otiliei de George Călinescu și Tâmple în flăcări, poeme de Victor Măgură.

La 31 martie se căsătorește cu Eusebiu Camilar (martori: George Lesnea și avocatul M. Călinescu, la care locuise Magda în primii ani de studenție). În vara anului 1938, Camilar o duce pe Magda la Udești, unde-i cunoaște familia, prietenii și locurile copilăriei.

Participă la ședințele Societății Noua Junime, înființată din inițiativa lui G. Călinescu, citind din poeziile ei. Toamna își ia licența în Drept. Prietena sa Veronica Zosin consideră că a fost „cea mai veselă și fericită perioadă din viața Magdei”.

• 1939 - Se înscrie în Baroul de Iași ca avocat stagiar, la 13 ianuarie. Colaborează la Jurnalul literar, an. I, nr. 1 din 1 ianuarie, cu recenzia la Moldovenii de Georgeta Mircea Cancicov, în nr. 2 din 8 ianuarie, cu recenzia la Vulpea de Mary Webb și poezia Dimineața, reprodusă în Viața Basarabiei, an VIII,nr. 2—3 (februarie-martie). în Jurnalul literar, nr. 17 din 12 februarie, publică recenzia la Cartea cu amintiri de Marcu Beza. Ulterior, în aceeași revistă, semnează versuri intitulate Poem (Florile și fiecare sens luminos al lumii), Rugăciune, Ziua mea netrăită, Noapte, În cimitir și Amurg.

În același an are un succes răsunător în avocatură.

• 1940 - Magda Isanos publică în „Însemnări ieșene” (an V, nr. 4 din 1 aprilie) poezia Flori adevărate. În Iașul poeziile Săracii și Flori (aceasta din urmă, reprodusă în Revista Fundațiilor din 1 iulie același an) și în 15 iulie Elegie (datată 2 iulie 1940) inspirată din actualitatea istorică.

În septembrie se aprobă apariția la Iași a ziarului Avântul, unde, alături de George Ivașcu, Alexandru Pini, Eusebiu Camilar, Magda Isanos face parte din personalul redacțional. Suspectată de cenzură, gazeta nu mai apare.

În octombrie, soții Camilar se mută pe strada Săulescu, unde au locuit până în primăvara anului 1944, când vor pleca în refugiu.

• 1941 - Prefectura județului Iași aprobă, începând cu luna aprilie, apariția ziarului de informații „Voința”, redactor responsabil Eusebiu Camilar, care — convocat sub arme — lasă toată munca redacției în grija poetei. „Ziarul a fost opera Magdei”, scrie amica sa, Veronica Zosin (căsătorită Gorgos). Primul, număr apare la 2 aprilie 1941. Din lipsă de fonduri, ziarul își încetează însă apariția în a doua jumătate a lunii mai.

Se naște Elisabeta, fiica poetei.

În același an, boala Magdei se agravează. În luna decembrie 30, Baroul Iași înregistrează cererea sa din 28 XI 1941, prin care Magda Isanos Camilar, avocat stagiar, domiciliată în București, strada Popa Nan nr. 49, înaintează un certificat medical, dând delegație pentru amânarea proceselor sale d-rei Veronica Zosin, deoarece din motive independente de voința mea sunt ținută să nu activez. În primele certificate medicale aflate la dosarul Baroului se invocă o „indurație” la baza unuia din plămâni. Boala de inimă, ca o consecință a unui reumatism, apare în ultimul certificat.

• 1942 - Vizitează familia poetului Mihai Codreanu, care - așa cum declară mai târziu E. Camilar a călăuzit cu grijă de părinte primii pași în arta poetică a Magdei Isanos.

Publică în „Vremea” și „Cetatea Moldovei” poeziile Pădurea și Ion.

• 1943 - Publică în „Cetatea Moldovei”, „Vremea”, „Revista Fundaților”, „Cuget moldovenesc” poezii ca Spital, Auz, Poemul femeii care iubea primăvara, Când cel iubit..., Păsările, Solii cerului, Zeii, Fata bătrână, Bărbatul, Mai sunt câteva veri, și altele.

În același an, apare la Iași, în editura „Bravo”, primul volum: Poezii al Magdei, sub îngrijirea lui Eusebiu Camilar. La 2 martie, Baroul Iași înregistrează cererea prin care Magda Isanos Camilar, avocat stagiar, domiciliată în Iași, strada Săulescu 19, înaintează „alăturatul certificat medical, din care se vede că sufăr de o boală de inimă ce m-a împiedicat un timp nedeterminat să depun vreo activitate profesională”.

• 1944 - „Vremea”, „Revista Fundațiilor”, „Victoria”, „Orizont” și „Tribuna poporului” publică sub semnătura Magdei Isanos poezii ca Bunavestire, Oglinzi, Oamenii, Toamnă, Duhurile pământului, Am văzut și eu oameni plecând, Aștept anul unu, Doamne, n-am ajuns pînă la tine, Munții lumii pe inima mea, Ospăț, Aceste mini ș.a.

La sfârșitul lui martie, soții Camilar pleacă în refugiu. In noaptea de 5 spre 6 iunie un bombardament de aviație distruge toate manuscrisele Magdei și ale lui Camilar din locuința lor din Iași. A rămas doar un caiet, cu patru povestiri inedite, păstrat de d-na Gorgos, prietena Magdei, care l-a descoperit în grădina casei.

În 17 noiembrie poeta se stinge la București, în locuința părinților săi din strada Popa Nan - Nr. 49.

• 1945 - Apare volumul postum Cântarea munților, drama în patru acte, Focurile de Magda Isanos și Eusebiu Camilar, în colecția Operele premiate ale scriito¬rilor tineri români, Fundația pentru literatură și artă' precum și Minunata istorie a lui Nastratin Hogea de Leonid Soloviev, traducere din limba rusă de Magda Isanos și Eusebiu Camilar,
• 1946 - Apare volumul Țara luminii.

Opera:

Poezie

• 1943: Poezii - Iași
• 1945: Cântarea munților - București
• 1946: Țara luminii - București
• 1955: Versuri - București
• 1964: Versuri - București
• 1989: Confesiuni lirice - Chișinău
• 1996: Poezii/Poésies- ediție bilingvă română-franceză, traducere de Elisabeta Isanos - București

Teatru

• 1945: Focurile- dramă - în colaborare cu Eusebiu Camilar - București

Proză

• 1934 Creionări
• 1934 Inseparabilele
• Despre iubirile mari
• Îngerii
• Magistrata
• Studenta
• Orașul cu minuni (Domnișoara Vanda)
• Omul cu cizme roșii.

Magda Isanos

Magda Isanos Părinți Mihai Isanos, Elisabeta Bălan Frați și surori Silvia Isanos Căsătorită cu Lev Panteleev Eusebiu Camilar Copii Elisabeta Isanos-Camilar

* 1957: George Murnu, iar în aromână, Ioryi al Murnu (n. 1 ianuarie 1868, Veria, Grecia - d. 17 noiembrie 1957, București) a fost un scriitor, traducător și istoric, membru al Academiei Române din 1923.

George Murnu a fost un excepțional traducător al literaturii române și de asemenea un prestigios scriitor aromân modern. S-a născut la 1 ianuarie 1868 într-ο familie de macedoneni^[2] în cătunul Brazi, de lângă orașul Veria, în Macedonia, nu departe de râul Bistrița. Tatăl său, Ioan Murnu, studiase la Atena și era profesor de limba elină, latină și franceză, la liceul din Xanthi (azi în Grecia), la gimnaziul din Bitolia, azi în Republica Macedonia, apoi paroh la biserica greco-macedoneană din Budapesta. A crescut însă la Veria, localitate aflată într-un grup de alte așezări aromânești - Marușea, Șelea de Sus, Șelea de Jos, Xirulivad, ce se continuă spre nord-vest, până la actuala graniță a Greciei cu Iugoslavia, cu un alt șir de comune și târguri locuite de aromâni, unele mai noi, altele mai vechi, cum sunt Neaguste, Cândrova, și Grămaticova, Fetița, Paticina, către muntele Caimaccealan. O regiune deschizându-se și coborând înspre miază-noapte și răsărit prin câmpia Sărunei (Salonic), iar înspre vest și sud-vest urcând mereu prin culmile munților Veriei mai întâi și apoi prin acele faimoase și semețe ale Olimpului, lăcașul mirific al zeilor anticei Elade. Locuri de basm ca frumusețe naturală și ca poveste mitologică, pe care viitorul traducător al lui Homer a fost parcă predestinat să le cunoască încă din copilărie.

Genial traducător al lui Homer, apoi și al altor mari scriitori elini vechi precum Pindar, Sofocle, Euripide, Murnu a studiat la Veria, la Bitolia, Budapesta, București, München.

George Murnu a fost frate mai mare al artistului plastic Ary Murnu (1881-1971).

Numele lui George Murnu a devenit foarte familiar în țară odată cu magistrala sa traducere, în limba română, a epopeilor homerice Iliada și Odiseea. Această strălucită realizare a sa, care a însemnat un eveniment epocal în cultura noastră, „constituie un moment fundamental în evoluția limbii literare”^[3] (corespunzător Iliadei lui Nicolai Gnedič în literatura rusă). Marele poem clasic era în sfârșit împământenit și putea exercita o înrâurire nemijlocită asupra conștiinței estetice. Iliada și Odiseea în interpretarea Murnu sunt niște capodopere superioare în versiunea Annibale Caro, Iliadei lui Vincenzo Monti, Iliadei și Odiseei lui Johann Heinrich Voss. Puține literaturi se „bucură de traduceri mai norocoase”.

George Murnu a încetat din viață la 17 noiembrie 1957, în București, în pragul patriarhalei vârste de 90 ani.

Opera:

Istorie

• Traducerea Iliadei (1912, traducere în metru original (hexametri)) și a Odiseei (1924, traducere în endecasilabi iambici) în limba română, în metru original:
  • Homer, Iliada, În romînește de G. Murnu, Studiu introductiv și comentarii de D.M. Pippidi, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1955.^[4]
  • Homer, Odiseea, În romînește de G. Murnu, Studiu introductiv și comentarii de D.M. Pippidi, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1955.^[5]
  • Homer, Iliada, cânturile I-XII, Budapesta, 1906; Iliada, cânturile XIII-XXIV, București, 1912; Scrieri și documente grecești, privitoare la istoria românilor din anii 1592-1837, culese și publicate în tomul XIII din Documentele Hurmuzaki (1909) de A. Papadopoulos Kerameus, traduse de - și C. Litzica, București, 1914; Iliada, text integral, București, 1916 (alte ediții revăzute tacit: 1920; 1923; 1928; 1938; 1943; 1948; 1955; 1959; 1965; 1967, ediție definitivă cu modificări „introduse în ultimii ani ai vieții sale”, prefață și note de Dionisie Pippidi, 1967; prefață de Adelina Piatkowski, note și glosar de Dionisie Pippidi, 1973; prefață, note și glosar de Liviu Franga, 1985; 1995); Isocrate și Xenofon, în volumul Din comoara de înțelepciune antică, București, 1923; Odiseea, București, 1924 (alte ediții revăzute tacit: 1940; 1956; 1959; 1966; ediție definitivă cu modificări „introduse în ultimii ani ai vieții sale”, prefață și note de Dionisie Pippidi, 1971); Poeme străine, București, 1928 (ediția II, Poeme străine antice și moderne, 1943);
• Sofocle, Electra, București, 1910; Oedip rege, București, 1943;
• Eschil, Orestia, București, 1942.
• Vlahia Mare (aromânii în Evul Mediu),
• Noi săpături în cetatea Trapaeum,
• Monumente antice din Roma,
• Arheologie clasică,
• Atena și ruinele ei,
• Aromânii în primejdie,
• Pentru românii din Peninsula Balcanică.

Artă și poezie

• 1898 - Gânduri și vise,
• 1925 - Alme Sol,
• 1934 - Altare,
• 1934 - Ritmuri pentru tine.
• 1940 - Tropare,

Poeme în grai aromân

• 1931 - Ritmuri macedonene,
• Salbă de cântec aromânesc,
• Chita și Bură.

George Murnu

Părinți Ioan Georgiade Murnu Ecaterina lui Mihu Smiceianul Frați și surori Ary Murnu Copii Ecaterina Filionescu-Murnu

* 1987: Paul Erdös (n. 2 noiembrie 1916, Hurezu Mare, județul Satu Mare – d. 17 noiembrie 1987) a fost un grafician român.

Paul Erdös (grafician)

* 1996: Michele Abruzzo (n. 29 decembrie 1904, Sciacca, Italia – d. 17 noiembrie 1996, Catania, Italia)^[1] a fost un actor italian.

Actor cu multiple fațete, Abruzzo a debutat la doar 12 ani ca actor în compania teatrală a lui Giovanni Grasso.^[2] După moartea lui Angelo Musco (1938) el a format, împreună cu Rosina Anselmi, o mare companie teatrală care a efectuat turnee în cele mai prestigioase teatre din Italia. Considerat adesea ca urmaș al aceluiași Musco,^[2] el i-a preluat repertoriul (de exemplu Liolà de Luigi Pirandello) și l-a îmbogățit cu noi piese scrise de diverși autori în mod special pentru el. A fost apreciat de cei mai mari critici italieni (printre care Renato Simoni) pentru interpretările dramatice strălucite care l-au situat printre actorii cei mai talentați și expresivi de pe scena teatrelor italiene din acei ani.

A fost decorat cu Marea Cruce a Sfinților Maurizio și Lazzaro în grad de cavaler, o înaltă distincție conferită de președintele Republicii Italiene pentru meritele sale artistice, și a primit numeroase premii, cum ar fi „Telamon” și „Pirandello”. În anii 1950 a ieșit din asocierea cu Anselmi și a format propria lui companie. În 1952 a fondat, împreună cu Turi Ferro, care i-a fost elev, Umberto Spadaro, Rosolino Bua și Rosina Anselmi, Ente Teatro di Sicilia și apoi, în 1958, Teatro Stabile din Catania.^[2] Și-a anunțat retragerea în 1979, dar a revenit pe scenă în 1989, la vârsta de 85 de ani.^[2]

După debutul în tinerețe în filmul mut 'A legge, regizat de Elvira Notari (1920), a debutat în cinematografia sonoră ca protagonist al filmului L'ha fatto una signora (1938) al lui Mario Mattoli, jucând alături de Rosina Anselmi. Ulterior, până în anii 1970, a obținut aproape întotdeauna roluri secundare în filmele italiene. În 1984 a interpretat rolul procurorului Scardona în prima parte a miniserialului TV Caracatița, regizată de Damiano Damiani.

Filmografie:

• 'A legge, regia: Elvira Notari (1920)
• L'ha fatto una signora, regia: Mario Mattoli (1938)
• I cavalieri dalle maschere nere (I Beati Paoli), regia: Pino Mercanti (1947)
• Ho scelto l'amore, regia: Mario Zampi (1952)
• Il mondo sarà nostro (El expreso de Andalucía), regia: Francisco Rovira Beleta (1955)
• Classe di ferro, regia: Turi Vasile (1957)
• La trovatella di Pompei, regia: Giacomo Gentilomo (1957)
• Pastasciutta nel deserto, regia: Carlo Ludovico Bragaglia (1961)
• Mare matto, regia: Renato Castellani (1963)
• Made in Italy, episoadele Il lavoro și Il laureato in legge, regia: Nanni Loy (1965)
• Un caso di coscienza, regia: Giovanni Grimaldi (1969)
• La violenza: quinto potere, regia: Florestano Vancini (1972)
• Il caso Pisciotta, regia: Eriprando Visconti (1972)
• Mio Dio, come sono caduta in basso!, regia: Luigi Comencini (1974)
• La sbandata, regia: Alfredo Malfatti (1974)
• Il fidanzamento, regia: Giovanni Grimaldi (1975)
• Caracatița, regia: Damiano Damiani (1984)

Michele Abruzzo

* 2006: Ferenc Puskás (n. 2 aprilie 1927,Budapesta, Regatul Ungariei – d. 17 noiembrie 2006,Budapesta, Ungaria), pe numele complet Ferenc Puskás Biró, născut Ferenc Purczeld, a fost un fotbalist și antrenor de fotbal maghiar. Puskás este considerat drept unul dintre cei mai mari fotbaliști ai secolului al XX-lea, fiind recunoscut în 1995 de IFFHS drept cel mai mare golgheter al secolului.
* 2008: Ennio De Concini (n. 9 decembrie 1923, Roma, Italia^[4] – d. 17 noiembrie 2008, Roma, Italia^[6]) a fost un scenarist și regizor de film italian, care a câștigat Premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu original pe anul 1962 pentru filmul Divorzio all'italiana.

Autor deosebit de fecund, Ennio De Concini a scris mai mult de 150 de scenarii pentru diverse genuri de filme, de la filme istorico-literare la filme mitologice și de groază, de la drame la comedii în stil italian. A fost autorul scenariilor primelor trei miniseriale ale serialului de televiziune Caracatița (1984-1987). Deși cu mai puțin succes, a regizat câteva filme de cinema (Gli 11 moschettieri -1952; Daniele e Maria și Gli ultimi 10 giorni di Hitler - 1973) și de televiziune (Luisa - Quattro storie di donne - 1987) și a produs, de asemenea, filmul Le gladiatrici (1963) al lui Antonio Leonviola. A fost singurul scenarist italian care a colaborat cu regizorul Stanley Kubrick.

Scenarist de film:

• Amo un assassino, regie: Baccio Bandini (1951)
• I tre corsari, regie: Mario Soldati (1952)
• Jolanda, la figlia del Corsaro Nero, regie: Mario Soldati (1952)
• Il grido, regie: Michelangelo Antonioni (1957)
• La ragazza del Palio, regie: Luigi Zampa (1957)
• Hercule (Le fatiche di Ercole), regie: Pietro Francisci(1958)
• La rivolta dei gladiatori, regie: Vittorio Cottafavi (1958)
• Un maledetto imbroglio, regie: Pietro Germi (1959) - Nastro d'argento pentru cel mai bun scenariu
• Ercole e la regina di Lidia, regie: Pietro Francisci (1959)
• La regina delle Amazzoni, regie: Vittorio Sala (1960)
• Saffo, venere di Lesbo di Pietro Francisci (1960)
• La maschera del demonio, regie: Mario Bava (1960)
• Messalina, Venere imperatrice, regie: Vittorio Cottafavi(1960)
• Le legioni di Cleopatra, regie: Vittorio Cottafavi (1960)
• Costantino il Grande, regie: Lionello De Felice (1960)
• La lunga notte del '43, regie: Florestano Vancini (1960)
• Romulus și Remus, regie: Sergio Corbucci (1961)
• Colosul din Rodos (Il colosso di Rodi), regie: Sergio Leone (1961)
• Il Pianeta degli uomini spenti, regie: Antonio Margheriti(1961)
• Divorzio all'italiana, regie: Pietro Germi (1961) - Premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu original pe anul 1962
• L'attico, regie: Gianni Puccini (1962)
• Jessica, regie: Jean Negulesco (1962)
• Italiani brava gente, regie: Giuseppe De Santis (1964)
• La guerra segreta (The Dirty Game), regie: Christian-Jaque, Werner Klingler, Carlo Lizzani și Terence Young(1965)
• L'ombrellone, regie: Dino Risi (1965)
• Operazione San Gennaro, regie: Dino Risi (1966)
• Fai in fretta ad uccidermi... ho freddo!, regie: Francesco Maselli (1967)
• La pecora nera, regie: Luciano Salce (1968)
• I bastardi, regie: Duccio Tessari (1968)
• Uno scacco tutto matto, regie: Roberto Fizz (1968)
• L'arciere di fuoco, regie: Giorgio Ferroni (1971)
• Caracatița (La piovra), regie: Damiano Damiani - miniserial TV (1984)
• Caracatița 2 (La piovra 2), regie: Florestano Vancini - miniserial TV (1986)
• Caracatița 3 (La piovra 3), regie: Luigi Perelli - miniserial TV (1987)
• Il sole buio, regie: Damiano Damiani (1990)
• Caldo soffocante, regie: Giovanna Gagliardo (1991)
• Vita coi figli, regie: Dino Risi - miniserial TV (1991)
• Marcellino pane e vino (1992)

Producător de film:

Le gladiatrici, regie: Antonio Leonviola (1963)

Regizor

• Gli 11 moschettieri (1952)
• Daniele e Maria
• Gli ultimi 10 giorni di Hitler (1973)
• Luisa - Quattro storie di donne (1987)

* 2013: Titus Jucov (n. 28 septembrie 1950, Cobani, RSS Moldovenească - d. 17 noiembrie 2013, Cahul, Republica Moldova) a fost un actor, regizor și director al Teatrului Republican de Păpuși „Licurici” din Chișinău între 1979 și 2013.

Titus Jucov s-a născut la 28 septembrie 1950, în comuna Cobani, Glodeni (atunci URSS). Și-a făcut studiile la Institutul de Stat al Culturii din Moscova, facultatea de Regie. A debutat ca regizor cu spectacolul de licență "Tribunalul" la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Bălți. După absolvirea facultății, Titus Jucov a activat în calitate de actor și regizor la Teatrul Republican de Păpuși. Aici a fost prim-regizor, director artistic, iar din 1979, a devenit director al teatrului

Titus Jucov a decedat după ce s-a întors dintr-o deplasare din Turcia la Spitalul raional Cahul cu diagnoza pancrenicroză acută și hemoragie gastrointestinală acută^[2], pe 17 noiembrie 2013 în jurul orei 21:00

Titus Jucov

* 2013: Doris Lessing născută Doris May Tayler (22 octombrie 1919 - 17 noiembrie 2013), a fost o romancieră, poetă, dramaturgă din Marea Britanie, laureată a Premiului Nobel pentru literatură în anul 2007.

Doris Lessing

Sărbători

• Sf.Ier Grigorie Taumaturgul, Ep. Neocezareei și Ghenadie, patriarhul Constantinopolului; Sf Cuv Lazar Zugravul; Duminica a 26-a după Rusalii - Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina  (calendarul ortodox )
• Sf. Elisabeta a Ungariei (calendarul romano-catolic)
• Ziua internațională a studenților
• 2005: Ziua internațională fără fumat (a treia zi de joi a lunii noiembrie, începând din 1977)

VA URMA