PARTEA ÎNTÂI
Bună ziua!
ISTORIE PE ZILE 17 Noiembrie
Evenimente
- 284: Dioclețian este proclamat împărat de soldații săi.
- 474: Împăratul Leon al II-lea moare după o domnie de 10 luni. Este succedat de tatăl său Zenon.
- 1558: Regina Elisabeta I urcă pe tronul Marii Britanii.
- 1603: Începe procesul lui sir Walter Raleigh, faimosul explorator și om de stat englez.
- 1855: Exploratorul britanic David Livingstone a devenit primul european care a văzut cascada Victoria, una dintre cele mai mari cascade din lume, aflată la granița actuală dintre Zambia și Zimbabwe.
- 1869: Este inaugurat Canalul Suez, după 10 ani de construcție, cale navigabilă ce traversează istmul Suez, unind Marea Mediterană cu Marea Roșie.
- 1872: Este înființată Academia Navală Mircea cel Bătrân, din Constanța.
- 1918: Consfătuirea fruntașilor politici, membri ai Partidului Național și ai Partidului Social-Democrat, sub președinția lui Ștefan Cicio-Pop, la care se discută proiectul în opt puncte întocmit de Vasile Goldiș, Ștefan Cicio-Pop și Ioan Suciu, proiect ce conținea hotărârea de unire cu România.
- 1918: Apare la București, săptămânal sau bisăptămânal Socialismul, organul Partidului Socialist și al Uniunii sindicale.
- 1922: Fostul sultan otoman Mehmed al VI-lea pleacă în exil în Italia.
- 1933: Statele Unite recunosc Uniunea Sovietică.
- 1950: Organizația Națiunilor Unite decide acordarea independenței Libiei.
- 1970: Elton John participă la un concert la A&R Studios în New York, care mai târziu va deveni albumul 11-17-70.
- 1970: Douglas Engelbart primește patentul pentru primul maus de calculator.
- 1989: Au loc manifestațiile anticomuniste ale studenților din Praga, care au marcat începutul Revoluției de catifea.
- 1992: La Bruxelles este parafat un acord prin care România obține statutul de asociat al Comunității Economice Europene.
- 1996: Are loc al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidențiale din România. Emil Constantinescu, președintele Convenției Democrate Române, obține 54,41% din voturi, devenind noul președinte al României.
- 2000: Alberto Fujimori este îndepărtat din funcția de președinte al Peru.
- 2003: Arnold Schwarzenegger devine Guvernatorul Californiei.
Nașteri
* 1582: Georg, Duce de Brunswick-Lüneburg (17 noiembrie 1582 – 2 aprilie 1641), a domnit ca Prinț de Calenberg din 1635.
A fost fiul lui Wilhelm, Duce de Brunswick-Lüneburg (1535–1592) și al Prințesei Dorothea a Danemarcei (1546–1617). Mama lui a fost fiica regelui Christian al III-lea al Danemarcei și a reginei Dorothea de Saxa-Lauenburg. Ea a acționat ca regentă în prima parte a domniei soțului ei, evitând lăsarea puterii în mâinile consilierilor care au gestionat greșit teritoriile în timpul crizei de nebunie a socrului său.
În 1635 la redivizarea teritoriilor Casei de Welf după moartea lui Frederic Ulrich de Brunswick-Lüneburg, el a primit principatul de Calenberg, care a inclus și fostul principat de Göttingen (din 1495), în timp ce fratele său mai mare Augustus a primit principatul de Lüneburg. Georg a fost primul duce care și-a mutat reședința la Hanovra, unde a pus bazele pentru Leineschloss. După moartea sa a fost succedat de fiul său, Christian Ludwig.
În 1617, Georg s-a căsătorit cu Anne Eleonore, fiica lui Ludovic al V-lea, Landgraf de Hesse-Darmstadt. Ei au avut următorii copii:
- Magdalene de Brunswick-Lüneburg (n./d. 9 august 1618)
- Christian Ludwig, Duce de Brunswick-Lüneburg (1622–1665), Prinț de Calenberg 1641-1648, Prinț de Lüneburg 1648-1665.
- Georg Wilhelm, Duce de Brunswick-Lüneburg (1624–1705), Prinț de Calenberg 1648-1665, Prinț de Lüneburg 1665-1705. A fost tatăl Sofiei Dorothea de Celle, soția viitorului rege George I al Marii Britanii.
- Johann Frederic, Duce de Brunswick-Lüneburg (1625–1679), Prinț de Calenberg 1665-1679.
- Sophie Amalie de Brunswick-Lüneburg (1628–1685), căsătorită cu regele Frederic al III-lea al Danemarcei.
- Dorothea Magdalene de Brunswick-Lüneburg (1629-17 noiembrie 1660)
- Ernst Augustus, Elector de Hanovra (1629–1698), Prinț de Calenberg 1679-1698, tatăl regelui George I al Marii Britanii.
- Anna Marie Eleonore de Brunswick-Lüneburg (20 noiembrie 1630 - 13 noiembrie 1666)
(germană Ruprecht Pfalzgraf bei Rhein, Herzog von Bayern), numit Prințul Rupert al Rinului, (17 decembrie 1619 – 29 noiembrie 1682), soldat, inventator și artist amator, a fost fiul ce mic al lui Frederick al V-lea, Elector Palatin și al Elisabeta Stuart, și nepotul regelui Carol I al Angliei, care l-a numit Duce de Cumberland și Conte de Holderness.
_Residenzmuseum_Celle.JPG)
Rupert s-a născut la Praga în 1619 în timpul Războiului de Treizeci de Ani. Curând după venirea lui pe lume, familia lui Frederick se vede obligată să se refugieze în Olanda, unde Rupert și-a petrecut copilăria. Mama lui, Elisabeta Stuart, numită „regina de-o iarnă”, fiindcă doar atât a domnit în Bohemia, era fiica regelui Iacob I al Angliei și sora lui Carol I al Angliei. În mod consecvent, Rupert și fratele lui Maurice și-au susținut unchiul Carol când a început războiul civil englez în 1642.
Când era copil, era poreclit "Rupert Drăcușorul" din cauza comportamentului său. Copilăria lui n-a fost una ușoară; familia lui rămăsese fără bani după plecarea din Praga și era adolescent când tatăl lui și fratele mai mare au murit. Cu toate acestea, Rupert a fost un student de excepție, vorbea fluent mai multe limbi europene și excela în artă și matematică. Era un tânăr înalt, frumos și timid.
| Prințul Rupert | |||||||||
| Contele Palatin al Rinului | |||||||||
| |||||||||
Membru al Societății Fruitbearing el a servit de asemenea ca mareșal al Brandenburg-Prusia.
Johann Georg s-a născut la 17 noiembrie 1627 la Dessau; a fost al doilea fiu (dar singurul supraviețuitor) al Prințului Johann Casimir de Anhalt-Dessau și a primei lui soții, Agnes de Hesse-Kassel, fiica lui Maurice, Landgraf de Hesse-Kassel.
La Groningen, la 9 septembrie 1659, Johann Georg s-a căsătorit cu Henriette Katharina, fiica lui Frederic Henric, Prinț de Orania. Căsătoria a fost una fericită și chiar s-a spus că a fost o căsătorie din dragoste. Cuplul a avut zece copii.
După decesul tatălui său la 15 iulie 1660, Johann Georg a preluat guvernarea asupra Anhalt-Dessau. De asemenea, a moștenit pretenția familiei asupra Aschersleben, care era controlată de Brandenburg-Prusia din 1648.
| Johann Georg al II-lea | |||||||||
| Prinț de Anhalt-Dessau | |||||||||
 Johann Georg al II-lea, Prinț de Anhalt-Dessau
| |||||||||
S-a născut la Alcázar în Sevilla și a fost fiica cea mică a regelui Filip al V-lea al Spaniei și a celei de-a doua sa soție, Elisabeth Farnese. S-a născut la Sevilla în timpul semnării Tratatului de la Sevilla (1729) care a sfârșit războiul anglo-spaniol.[2] Și-a petrecut copilăria în orașul nașterii sale înainte de a se muta la Madrid în 1733.[3] A fost botezată cu numele María Antonia Fernanda; Fernanda în onoarea fratelui ei vitreg, atunci moștenitorul tronului. Ca fiică a regelui Spaniei a deținut titlul de infantă a Spaniei.
În dublul plan de căsătorie ea urma să se căsătorească cu Ludovic, Delfin al Franței iar fratele ei, Infantele Filip, urma să se căsătoreasă cu sora Delfinului, Louise Élisabeth a Franței. Mama ei a consimțit la căsătoria din urmă însă a insistat ca Maria Antonia să atingă o vârstă mai matură.
Mâna infantei a fost solicitată și de prințul elector de Saxonia.[4] Căsătoria dintre Filip și Louise Élisabeth a avut loc în 1739 și în cele din urmă, Delfinul s-a căsătorit în 1745 cu sora mai mare a Mariei Antonia, Infanta Maria Teresa Rafaela. După decesul Mariei Teresa Rafaela în 1746 [5] Ferdinand al VI-lea a încercat s-o logodească pe Maria Antonia cu Delfinul însă ideea a fost respinsă ca incest de Ludovic al XV-lea. În locul ei a fost aleasă Marie-Josèphe de Saxonia.
_by_Jacopo_Amigoni_(Prado).jpg)
Maria Antonia s-a căsătorit prin procură la Madrid la 12 aprilie 1750 și în persoană la Oulx la 31 mai 1750 [6] cu Victor Amadeus, Duce de Savoia, fiul cel mare al regelui Carol Emanuel al III-lea al Sardiniei și a celei de-a treia soții, Polixena de Hesse-Rotenburg.
Căsătoria a fost aranjată de fratele vitreg al Mariei Antonia, Ferdinand al VI-lea și a fost folosită pentru consolidarea relațiilor dintre Madrid și Torino; cele două curți luptaseră de părți diferite în timpul războiului de succesiune austriacă. Tratatul de la Aix-la-Chapelle (1748) a încheiat războiul.[1] Ca dar de nuntă, apartamentele noii Ducese de Savoia de la Palatul din Torino au fost remodelate de arhitectul Benedetto Alfieri.
Maria Antonia a primit o zestre de of 3.500.000 lire piemonteze și posesiunile spaniole din Milano.[7] În Italia ea a fost cunoscută ca Maria Antonietta Ferdinanda. Opere de Baldassare Galuppi au fost compuse special pentru căsătoria ei cu Ducele de Savoia.
Căsătoria a fost nepopulară,[8] însă cuplul a rămas apropiat până la decesul ei. Maria Antonia și Victor Amadeus s-au înconjurat de gânditori moderni și diferiți politicieni. Ea a adus la curtea din Savoia eticheta rigidă de la curtea țării ei natale, Spania.[9] Era religioasă și se spune că era rece și avea o personalitate timidă.[9]
A fost mama a 12 copii dintre care trei au murit de moarte infantilă. Doi dintre copiii ei au avut descendenți. Prin fiul ei Victor Emanuel și fiica ei Maria Teresa Maria Antonia a fost strămoașa dublă a Anei de Parma (soția regelui Mihai I al României) ca și a lui Otto von Habsburg și a lui Henric, Marele Duce de Luxembourg.
După decesul socrului ei Carol Emanuel al III-lea al Sardiniei în 1773, soțul ei i-a succedat sub numele Victor Amadeus al III-lea. A fost prima regină a Sardiniei în peste 30 de ani de la decesul Elisabetei Therese de Lorena în 1741. Fiul ei cel mare Carol Emanuel, Prinț al Piemontului s-a căsătorit în 1773 cu Marie Clotilde a Franței, sora regelui Ludovic al XVI-lea.
Marie Clotilde și Maria Antonia au devenit foarte apropiate.[10] Regina Maria Antonia a murit în septembrie 1785 la Castelul Moncalieri.[11] A fost înmormântată la biserica Superga.[12] Soțul ei i-a supraviețuit 11 ani.
| María Antonia a Spaniei | |||||||||
.jpg) Regina Sardiniei de Anton Raphael Mengs
| |||||||||
Louis Stanislas Xavier, Conte de Provence, s-a născut la 17 noiembrie 1755 la Palatul Versailles, ca fiu al lui Ludovic, Delfin al Franței și al soției sale, Marie-Josèphe de Saxonia. Ludovic a fost nepot al regelui Ludovic XV.
La naștere, era al treilea în linia de succesiune la tronul Franței, după tatăl său, Delfinul, și după fratele său mai mare, Ludovic Auguste. În martie 1765 tatăl său moare iar după ce la 10 mai 1774 bunicul său, regele Ludovic al XV-lea, moare, urmează la tronul Franței fratele său Ludovic al XVI-lea. Contele de Provence devine succesorul prezumtiv al tronului este desemnat cu titlul de Monsieur, titlu sub care era cunoscut fratele mai mic al regelui.
La 17 mai 1771 Ludovic s-a căsătorit cu Marie Josephine Louise de Savoia, prințesă a Sardiniei și a Piedmontului însă cuplul n-a avut copii.
În ianuarie 1792, Adunarea Legislativă a declarat toți prinții emigranți, trădători ai Franței. Proprietățile și titlurile lor au fost confiscate.[1] Monarhia franceză a fost abolită de Convenția Națională la 21 septembrie 1792.[2]
Ludovic al XVI-lea a fost executat în ianuarie 1793 iar prinții din exil l-au proclamat pe fiul său, Louis Charles, rege sub numele de Ludovic al XVII-lea al Franței. Contele de Provence aflat în Țările de Jos s-a autoproclamat regent pentru nepotul său care era prea tânăr pentru domnie. De vreme ce monarhia fusese abolită de câteva luni, Ludovic al XVII-lea de fapt n-a domnit niciodată.
Tânărul Ludovic XVII moare în iunie 1795 iar la 16 iunie prinții din exil îl proclamă pe Contele de Provence rege sub numele de Ludovic al XVIII-lea. Regele acceptă declarația lor câteva zile mai târziu, de la Verona, noul său exil.[3]
Ludovic XVIII negociază eliberarea din închisoare a nepoatei sale, Marie-Thérèse-Charlotte a Franței în 1795. În primăvara anului următor Ludovic al XVIII-lea este forțat să părăsească Verona deoarece Napoleon Bonaparte invadase Veneția și ocupase orașul
După plecarea din Verona, Ludovic se mută la Blankenburg în Prusia. Trăiește modest într-un apartament cu două dormitoare.[5] După moartea regelui Frederick William al II-lea al Prusiei i se cere să părăsească orașul Blankenburg.
În 1798, Paul I al Rusiei îi oferă lui Ludovic să locuiască la Palatul Jelgava din Courland (acum Letonia). De asemenea, Paul I îi garantează securitatea și îi acordă o pensie generoasă.[6] În iarna 1798 - 1799 Ludovic scrie o biografie a Mariei Antoaneta.[7]
Nepoata sa, Marie-Thérèse se căsătorește cu verișorul ei, Louis Antoine, la 9 iunie 1799 la Palatul Jelgava. Ludovic al XVIII-lea a încercat din răsputeri să afișeze în fața lumii o familie unită. Soția sa, regina Marie Joséphine locuia departe de soțul ei, la Kiel. Ludovic știa că nepotul lui, Louis Antoine, nu era compatibil cu Marie-Thérèse. Totuși, a insistat ca nunta să aibă loc. Mariajul lor a fost nefericit și nu a produs copii.[8] Ludovic a încercat să recreeze la Jelgava atmosfera curții de la Versailles.
După căderea lui Napoleon în 1814, a fost restaurat în Franța regimul monarhic, deși Vechiul Regim, care a existat înaintea Revoluției, nu a mai putut fi restaurat. Constituția octroaiată [9] de Ludovic al XVIII-lea a aplicat un sistem limitat de monarhie parlamentară.
Ludovic al XVIII-lea a dus o politică internă conform intereselor aristocrației funciare emigrate în timpul Revoluției peste hotare și care a revenit în urma Restaurației. Deși a încercat să aducă reconcilierea între francezi, s-a confruntat deseori cu opoziția fanatică a ultraregaliștilor, nostalgici ai Vechiului Regim, care au triumfat în 1824, o dată cu venirea pe tronul Franței a regelui Carol al X-lea.
Ludovic al XVIII-lea a fost supranumit Regele emigranților. În 1823 a intervenit în Spania și a înăbușit revoluția care izbucnise.
Ludovic al XVIII-lea suferea de gută, boală care s-a agravat în ultimii ani. La sfârșitul vieții sale, regele era obligat de cele mai multe ori să folosească scaunul cu rotile. A murit la data de 16 septembrie 1824 la Palatul Tuileries din Paris, după o agonie dureroasă de câteva zile, ca urmare a unei gangrene la ambele picioare.
Fratele lui Ludovic, contele d'Artois, a devenit rege al Franței sub numele de Carol al X-lea.
| Ludovic al XVIII-lea | |||||||
| Rege al Franței și al Navarei | |||||||
| |||||||
| Maria Carolina de Savoia | |||||||
| Prințesă de Saxonia | |||||||
| |||||||
* 1769: Ducesa Charlotte Georgine Luise Friederike de Mecklenburg-Strelitz (germană Charlotte Georgine Luise Friederike, Herzogin zu Mecklenburg-Strelitz[1]; 17 noiembrie 1769 – 14 mai 1818) a fost membră a Casei de Mecklenburg-Strelitz și Ducesă de Mecklenburg-Strelitz prin naștere; prin căsătorie a devenit membră a Casei de Saxa-Hildburghausen și Ducesă consort de Saxa-Hildburghausen.
Charlotte a fost primul copil[1] al lui Carol al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg-Strelitz și a primei soții a acestuia, Prințesa Friederike de Hesse-Darmstadt.[1]
Charlotte și surorile ei, regina Louise a Prusiei, regina Frederica de Hanovra și Prințesa Therese Mathilde de Thurn und Taxis, erau considerate cele mai frumoase femei ale acelor vremuri. Jean Paul Friedrich Richter a dedicat romanul său "Titan" celor patru frumoase și nobile surori de pe tron.
Charlotte a crescut la Hanovra, unde tatăl ei servea drept guvernator în numele cumnatului său, regele George al III-lea al Regatului Unit, care trăia la Londra. Când Charlotte avea 12 ani, mama ei a murit iar ea a crescută de sora mamei, Charlotte, care s-a căsătorit cu tatăl ei în 1784. Surorile ei au fost crescute de bunica lor, Maria Louise Albertine de Leiningen-Falkenburg-Dagsburg în Darmstadt. Apoi Charlotte s-a mutat la Hildburghausen.
Charlotte s-a căsătorit la 3 septembrie 1785, la vârsta de 16 ani, la Hildburghausen, cu Ducele Frederic de Saxa-Hildburghausen, care a stat până în 1787 sub regența unchiului său, Joseph Frederic.
Mariajul nu a fost unul fericit. Mental, Charlotte a fost superioară lui Frederic, care a început s-o ignore. Au avut și probleme financiare: Saxa-Hildburghausen era ruinată financiar de politicile dezastruoase ale predecesorilor lui Frederic și în 1806 aceasta a fost pusă sub sechestru imperial. Ducelui și Ducesei li s-a permis doar o redusă "listă civilă" (listă cu cheltuieli personel plătite de guvern).
Tatăl Charlottei și cei doi frați ai ei stăteau adesea cu Charlotte la Hildburghausen. În 1787, el s-a mutat permanent la Hildburghausen și a devenit președinte al comitetului de credit. În 1792, bunica Charlottei și surorile ei au fugit din fața armatei franceze de la Darmstadt la Hildburghausen. În 1793, bunica Charlottei s-a întors din exil și a călătorit împreună cu surorile ei la Frankfurt am Main, unde Louise l-a întâlnit pe viitorul ei soț, viitorul Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei.
Charlotte a avut o relație foarte afectuoasă cu sora ei Friederike și cu rudele din Strelitz. În 1803 și 1805, cuplul regal prusac a vizitat Hildburghausen. La 9 octombrie 1806, Charlotte și sora ei Therese își vizitau sora Louise la sediul din Erfurt al regelui Frederic Wilhelm al III-lea când Prusia a declarat război lui Napoléon Bonaparte. Louise a ajutat la redactarea declarației de război.
Charlotte era interesată de literatură și a promovat cu aviditate artele la curte. Ea a relaxat regulile și eticheta și a adus muzicieni, pictori și poeți la curte, printre care și scriitorul Jean Paul Friedrich Richter, care a sosit mai 1799.
Charlotte a dat omului de rând Jean Paul titlu în Consiliu de Legație și scriitorul a fost logodit cu una din doamne ei de onoare.[3] Mai târziu, aranjamentul cu Caroline Feuchter von Feuchterslebena fost rupt.
Sub Charlotte, curtea a devenit o "mică Weimar". Actualul slogan al orașului Hildburghausen, "Micul Clasic" se referă la această perioadă. În afară de Jean Paul, alți contemporani au mărturisit talentul Charlottei de a cânta extraordinar. A primit porecla "Singlotte" și reputația de a fi una dintre marile cântărețe ale vremii ei.
Charlotte a murit la 14 mai 1818, la vârsta de 48 de ani, după o lungă suferință. Charlotte a decretat că dorea să fie înmormântată în noul cimitir planificat la Backsteinfeld în Hildburghausen. A fost îngropată cu titlu provizoriu, în biserica din castel și reînhumată la Backsteinfeld în 1819. Mormântul ei a fost proiectat de Heim, dulgherul curții, și a fost finalizat în 1824.
Charlotte s-a căsătorit cu Frederic, Duce de Saxa-Hildburghausen (mai târziu Duce de Saxa-Altenburg), fiul cel mic al lui Ernest Frederic al III-lea, Duce de Saxa-Hildburghausen și a celei de-a treia soții a acestuia, Prințesa Ernestine de Saxa-Weimar, la 3 septembrie 1785 la Hildburghausen.[1] Charlotte și Frederic au avut 12 copii:[1]
- Joseph Georg Karl Frederick (n. Hildburghausen, 12 iunie 1786 - d. Hildburghausen, 30 iulie 1786).
- Prințesa Katharina Charlotte de Saxa-Hildburghausen (n. Hildburghausen, 17 iunie 1787 - d. Bamberg, 12 decembrie 1847), căsătorită la 28 septembrie 1805 cu Prințul Paul de Württemberg.
- Charlotte Auguste (n. și d. Hildburghausen, 29 iulie 1788).
- Joseph Georg Friedrich Ernst Karl, Duce de Saxa-Altenburg (n. Hildburghausen, 27 august 1789 - d. Altenburg, 25 noiembrie 1868).
- Luise Fredericka Marie Caroline Auguste Christiane (n. Hildburghausen, 18 ianuarie 1791 - d. Hildburghausen, 25 martie 1791).
- Therese Charlotte Luise Friederike Amalie (n. Hildburghausen, 8 iulie 1792 - d. Munchen, 26 octombrie 1854), căsătorită la 12 octombrie 1810 cu regele Ludwig I al Bavariei.
- Charlotte Luise Fredericka Amalie Alexandrine (n. Hildburghausen, 28 ianuarie 1794 - d. Biebrich, 6 aprilie 1825), căsătorită la 24 iunie 1814 cu Wilhelm, Duce de Nassau.
- Franz Frederick Karl Ludwig Georg Heinrich (n. Hildburghausen, 13 aprilie 1795 - d. Hildburghausen, 28 mai 1800).
- Georg, Duce de Saxa-Altenburg (n. Hildburghausen, 24 iulie 1796 - d. Hummelshain, 3 august 1853).
- Frederick Wilhelm Karl Joseph Ludwig Georg (n. Hildburghausen, 4 octombrie 1801 - d. Altenburg, 1 iulie 1870).
- Maximilian Karl Adolf Heinrich (n. Hildburghausen, 19 februarie 1803 - d. Hildburghausen, 29 martie 1803).
- Eduard Karl Wilhelm Christian (n. Hildburghausen, 3 iulie 1804 - d. Munchen, 16 mai 1852).
| Ducesa Charlotte Georgine de Mecklenburg-Strelitz | |||||||||
| Ducesă de Saxa-Hildburghausen | |||||||||
 Ducesa de Saxa-Hildburghausen, ca.1815
| |||||||||
A fost primar al Cernăuțiului între anii 1866-1874 și 1886-1906, timp în care orașul a cunoscut o dezvoltare deosebită.
Anton Kochanowski von Stawczan provine dintr-o veche familie nobilă poloneză, care a făcut parte din Comunitatea stemei „Korwin”. El a fost un descendent al celebrului poet polonez Jan Kochanowski (1530-1584).[1]
În 1823, tatăl său, Anton Corvin (1785-1841), moșier și proprietarul satelor Stawczan și Kiczera în Galiția, a fost desemnat secretar imperial de district în Cernăuți, unde s-a mutat și familia. Băiatul a început școala în 1822 în Tarnopol, dar din anul următor a urmat școala primară din Cernăuți.
Între anii 1827-1835 a învățat la Liceul din Cernăuți, apoi a studiat dreptul la Universitatea din Liov (Lemberg) și după terminarea studiilor sale, a lucrat ca concipist la diferiți avocați la Liov și Stanislav (Stanislau). După ce Kochanowski s-a supus unui examen penru a fi recunoscut reprezentant legal din Cernăuți și de asemenea, pentru Oficiul pentru Drepturile Civile în 1847, a fost desemnat prin decret al Ministerului de Justiție din 13 august 1850 ca avocat în Cernăuți, mai târziu (1868-1875) ales chiar președinte al "Asociației Avocaților Bucovinei".
Anton a intrat devreme în "Partidul Liberal German", și în următoarele decenii a funcționat cu succes ca mandatar în numeroase instituții publice.
După demisia primarului Jakob cavaler von Petrowicz în 1866, Kochanowski a fost ales pentru prima dată ca primar de Cernăuți și a deținut această funcție până la alegerea sa ca mareșal al ducatului în 1874. În același timp a fost deputat în Dieta Bucovinei (1868-1904) și membru al Camerei de Deputați (Reichsrat) la Viena (1866-1874), de asemenea a fost desemnat de două ori (1868 și 1871) căpitan adjunct al țării.[2]
În anii 1874-1884 Kochanowski a deținut funcția de mareșal al Ducatului Bucovina, mai întâi, după moartea predecesorului său Eudoxiu baron de Hurmuzachi, pe o perioadă de patru ani, apoi, în 1878, până la înfrângerea sa prin baronul român Alexandru Wassilko de Serecki pentru încă șase ani. În anul 1875 el a fost decorat cu Crucea de comandor al Ordinului Franz Joseph și în anul 1898 de către Regele Carol I al României cu prilejul vizitei sale în Bucovina cu Ordinul regal român „Steaua României” la rangul de comandor.[3] În 1888 a fost premiat cu Ordinul imperial rus „Sfânta Ana” de clasa a 2-a și în 1901 cu Ordinul imperial german Vulturul Roșu de clasa a 2-a.
După deselectarea ca mareșal, el a fost a doua oară primar de Cernăuți și șeful administrației municipale a orașului, mai întâi ca succesorul decedatului cavaler Wilhelm von Klimesch, apoi, mereu reales până în 1905. Sub conducerea sa, municipalitatea a cunoscut o creștere fără precedent. El s-a angajat și a fondat două uzine, o centrală pentru producția de curent și una pentru alimentarea cu apă a municipiului. De asemenea a hotărât extinderea sistemului de canalizare și a ordonat achiziționarea de tramvaie electrice. După demisia lui Kochanowsiki a fost desemnat pe 4 aprilie 1905 "Primar de Onoare" al orașului Cernăuți ("Cetățean de Onoare" era deja din 1889), de asemenea "Strada Primarul Kochanowski" a fost numită după numele său.[4]
.jpg)
A fost onorat de mai multe ori pentru contribuțiile sale și pe 10 aprilie 1873 i s-a acordat, în calitate de deținător al Ordinului Coroanei de Fier de clasa a 2-a, rangul de cavaler ereditar cu titlul de noblețe "von Stawczan". La 30 noiembrie 1898 (diploma din 22 februarie 1899), cu ocazia celebrării de 50 de ani de domnie a Majestății Sale Franz Joseph al Austriei, a fost ridicat de către împărat la rangul de baron
| Anton Kochanowski von Stawczan | |
 |
Marie Luise a fost fiica Prințului Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen, prim-ministru al Prusiei și al Prințesei Josephine de Baden. A fost sora regelui Carol I al României și mătușa regelui Ferdinand al României.
La 25 aprilie 1867, la Berlin s-a căsătorit cu Prințul Filip, Conte de Flandra, al doilea fiu al regelui Leopold I al Belgiei și al Louisei-Marie de Orléans
| Marie de Hohenzollern-Sigmaringen | |||||||||
| Contesă de Flandra | |||||||||
| |||||||||
* 1870: Serghei Nikolaevici Blajko (în rusă Сергей Николаевич Блажко, n. 17 noiembrie 1870, Hotimsk (astăzi în Belarus) - d. 11 februarie 1956, Moscova) a fost un astronom rus și sovietic.
Membru al Academiei de Științe a Uniunii Sovietice (1929), el a condus Observatorul din Moscova din 1918 până în 1931. A descoperit o variație secundară a amplitudinii și a perioadei unor stele pulsante de tip RR Lyrae și a relatat variații ale pulsațiilor, cunoscute sub numele de efectul Blazhko, după transcrierea engleză a numelui său.
* 1879: Arhiducesa Maria Christina Isabelle Natalie de Austria,[1][2] (17 noiembrie 1879 – 6 august 1962) a fost membră a ramurei Teschen a Casei de Habsburg-Lorena și Arhiducesă de Austria, Prințesă de Boemia, Ungaria și Toscana prin naștere. Prin căsătoria cu Emanuel Alfred, Prinț Ereditar de Salm-Salm, Maria Christina a devenit membră a Casei de Salm-Salm și Prințesă Ereditară de Salm-Salm.
| Arhiducesa Maria Christina de Austria | |||||||||
| Prințesă Ereditară de Salm-Salm | |||||||||
_photo.jpg)
| |||||||||
După moartea tatălui lor Moise Braniște în 1891, familia s-a mutat la Brașov, unde Virgilia a urmat toate cursurile școlare.[3]
Acolo s-a aflat și la începutul primului război mondial, când românii din Transilvania luptau eroic pe fronturile austro-ungare, într-un război străin, chiar potrivnic intereselor lor, și numeroși răniți erau dirijați spre spitalele militare din Brașov. Animată de dorința de a-și ajuta compatrioții, Virgilia Braniște s-a angajat ca soră de caritate la Crucea Roșie din Brașov. Impresionată profund de suferințele soldaților răniți, ea s-a instruit și perfecționat în activitatea de soră medicală, pentru a putea să fie cât mai folositoare în sălile de operație și la patul bolnavilor.[2]
Documente de arhivă ale vremii păstrează mărturii scrise de la răniții pe care i-a îngrijit, care au ținut să își arate recunoștința pentru dăruirea și competența cu care Virgilia i-a îngrijit.[4]
Pentru activitatea desfășurată în acea perioadă la Crucea Roșie austro-ungară în spitalele militare din Brașov, Virgilia Braniște a fost decorată cu "Crucea de argint pentru merite" (Silberne Medaille mit Kriegsdekoration).[5]
După intrarea trupelor române in Brașov (16/29 august 1916), Virgilia Braniște a intrat în serviciul armatei române, îngrijind răniții din rândul armatei române în aceleași spitale brașovene, ca mai apoi să urmeze traiectul de retragere al acesteia spre Moldova, până la Bacău. În toate acele grele timpuri de călătorie și muncă susținută, ea a avut-o ca prietenă și colegă de muncă pe o altă tânără brașoveancă, Maria Oncioiu, împreună cu care s-a bucurat de apreciere și recunoștință pentru faptele lor. Virgilia Braniște a ajutat, în calitate de soră de caritate, la evacuarea răniților și a bolnavilor de tifos exantematic din bătălia de la Mărășești, spre spitalele din Bacău.[4] Așa a ajuns să contacteze și ea tifosul, de care a suferit multe luni.
Tot la Bacău, în 1918, în spitalul Lazaret, ea l-a întâlnit pe doctorul Pompiliu Nistor, medic patriot român, cu care și-a legat apoi destinul într-o îndelungată și fericită căsnicie,[6] stabilindu-se după război în Brașov.
Pentru meritele deosebite din anii războiului de eliberare și întregire națională, Virgiia Braniște a mai fost decorată, pe lângă medalia austriacă menționată, cu următoarele decorații românești: Ordinul „Crucea Regina Maria” clasa 1, la 22 martie 1917, prin decretul 242, brevetul nr. 2, al regelui Ferdinand “dat manu proprie de M.S. Regele Ferdinand pe când era bolnavă de (tifos) exantematic”; Crucea „Meritul Sanitar” clasa 1, la 11 mai 1933 prin decretul regal 1417 și Medalia Ferdinand I, la 28 octombrie 1933, prin decretul nr. 2675 al regelui Carol al II-lea.[4]
Mai târziu, în anii participării României la cel de-al doilea război mondial, Virgilia Braniște, acum Virgilia (Virginia) Nistor[nota 1], în calitatea ei de vicepreședintă a filialei Brașov a Crucii Roșii, a fost mobilizată pe loc în serviciul Crucii Roșii. Ea a condus, ca delegată a Crucii Roșii, cursuri de infirmiere la spitalul Mârzescu din Brașov în cursul anului 1941, a funcționat până în februarie 1942 ca soră-șefă la spitalul nou creat în zona interioară nr. 162 din Brașov , a condus un curs de alfabetizare cu răniți în cadrul spitalului și a continuat să fie activă și să ajute până la sfârșitul războiului.
Alături de miile de femei animate de sentimente de profund patriotism care au sprijinit cauza românească în profida greutăților mari întâmpinate în anii războiului, Virgilia Braniște a rămas un exemplu de abnegație prin noblețea sufletească și spiritul de sacrificiu pentru servirea idealurilor de libertate și unitate națională.
| Virgilia Braniște | |||||
| |||||
* 1887: Ernest Augustus III (germană Ernst August Christian Georg; 17 noiembrie 1887 – 30 ianuarie 1953), a fost Duce de Brunswick, nepot al regelui George al V-lea al Hanovrei, pe care prusacii l-au detronat în 1866. Ultimul monarh al Casei de Hanovra, Ernest Augustus a fost descendent direct al lui Henric Leul.
Străbunicul lui Ernest, Prințul Ernest Augustus, Duce de Cumberland, al cincilea fiu al regelui George al III-lea al Regatului Unit, a devenit rege al Hanovrei în 1837 din cauza Legii Salice care i-a interzis reginei Victoria să domnească în Germania.
Prințul Ernest Augustus de Hanovra, Prinț al Marii Britanii și al Irlandei, intitulat "Prințul Ernest de Cumberland" s-a născut la Penzing în apropiere de Viena ca al șaselea și cel mai mic copil al Prințului Moștenitor Ernest Augustus de Hanovra și a soției acestuia, Prințesa Thyra a Danemarcei.[1] Tatăl său a succedat ca pretendent la tronul hanovrian și ca Duce de Cumberland și Teviotdale în 1878.
Tânărul prinț Ernst August a devenit moștenitor aparent al ducatului de Cumberland și, după moartea celor doi frați mai mari, și moștenitor al tronului din Hanovra.
În 1884, ducele conducător al ducatului de Brunswick-Wolfenbüttel, un văr îndepărtat, a murit și Ducele de Cumberland a pretins acel teritoriu. Cancelarul imperial Otto von Bismarck a reușit să obțină Consiliului Federal (Bundesrat) al Imperiului german să-l excludă pe duce de la succesiune. Bismarck a făcut acest lucru pentru că ducele nu a renunțat la pretențiile sale în mod oficial la regatul de Hanovra, care a fost anexat la Prusia în 1866, după încheierea războiului austro-prusac (Hanovra s-a situat de partea Austriei).
Prințul Albrecht al Prusiei a devenit regent de Brunswick. După moartea prințului Albrecht în 1906, ducele a spus că el și fiul său cel mare, Prințul George, vor renunța la pretențiile lor asupra ducatului pentru a permite lui Ernst să intre în posesia ducatului; această opțiune a fost respinsă de Bundesrat și regența a continuat, de data asta sub Ducele Johann Albert de Mecklenburg, care anterior fusese regent în Mecklenburg pentru nepotul său.
Prințul Albrecht al Prusiei a devenit regent de Brunswick. După moartea prințului Albrecht în 1906, ducele a spus că el și fiul său cel mare, Prințul George, vor renunța la pretențiile lor asupra ducatului pentru a permite lui Ernst să intre în posesia ducatului; această opțiune a fost respinsă de Bundesrat și regența a continuat, de data asta sub Ducele Johann Albert de Mecklenburg, care anterior fusese regent în Mecklenburg pentru nepotul său.
Când fratele mai mare al lui Ernest, Prințul George, a murit într-un accident de automobil la 20 mai 1912, Wilhelm al II-lea al Germaniei a trimis un mesaj de condoleanțe Ducelui de Cumberland. Ca răspuns la acest gest prietenesc, ducele l-a trimis pe singurul său fiu în viață, Ernest, la Berlin pentru a-i mulțumi împăratului. Ernest și împăratul erau veri de gradul trei prin descendența de la regele George al III-lea al Regatului Unit.
La Berlin, Ernest s-a îndrăgostit de singura fiică a împăratului Wilhelm, Prințesa Victoria Luise a Prusiei. La 24 mai 1913, Ernest și Victoria Louise s-au căsătorit. Această căsătorie a încheiat ruptura de decenii între Casele de Hohenzollern și Hanovra. Nunta prințului Ernest Augustus și a prințesei Victoria Louise a fost, de asemenea, ultima mare adunare a suveranilor din Europa (mulți dintre ei erau descendenți atât ai reginei Victoria cât și ai regelui Christian al IX-lea al Danemarcei), înainte de izbucnirea Primului Război Mondial. Au participat în plus față de împăratul german și împărăteasă, ducele și ducesa de Cumberland, George al V-lea al Regatului Unit și regina Mary, țarul Nicolae al II-lea.
La anunțarea logodnei sale cu prințesa Victoria Louise, în februarie 1913, prințul Ernest Augustus a făcut un jurământ de loialitate față de împăratul german și a acceptat comanda cu rangul de căpitan de cavalerie și comandant de companie la husari Zieten, un regiment al armatei prusace în care bunicul său George al V-lea de Hanovra și străbunicul său (Ernest Ausust I) au fost colonei.
La 27 octombrie 1913, Ducele de Cumberland a renunțat oficial la pretenția sa asupra ducatului de Brunswick în favoarea fiului său. A doua zi, Consiliului Federal a votat pentru a-i permite prințului Ernest Augustus de Cumberland să devină suveran al ducatului de Brunswick. Noul Duce de Brunswick, care a fost ridicat la rang de colonel al husarilor, a preluat oficial conducerea ducatului la 1 noiembrie.
În timpul Primului Război Mondial ducele a fost promovat la rangul de general maior. La 8 noiembrie 1918 a fost obligat să abdice împreună cu ceilalți regi, mari duci, duci și prinți germani. În anul următor, ducatul britanic al tatălui său a fost suspendat în conformitate cu Legea privind privarea de titluri din 1917, ca urmare a serviciului ducelui în armata germană în timpul războiului, și Ernest Augustus și-a pierdut titlul de prinț al Regatului Unit care a fost suspendat în conformitate cu aceeași lege. Când tatăl lui a murit în 1923, Ernest Augustus nu i-a succedat la titlul de Duce de Cumberland.
Prințul Ernest a trăit să vadă cum unul dintre copii săi - fiica sa Federica - a devenit în 1947 regină a Greciei când soțul ei, prințul Paul al Greciei și Danemarcei i-a succedat fratelui său ca rege. Ducele de Brunswick este bunicul matern al reginei Sofía a Spaniei și al regelui Constantin al II-lea al Greciei.
A murit la castelul Marienburg în apropiere de Hanovra în 1953, la vârsta de 65 de ani.
| Ernest Augustus III | |||||||||
| Duce de Brunswick | |||||||||
 Ernest Augustus, Duce de Brunswick, ca 1910.
| |||||||||
Isabella a fost cunoscută pentru căsătoria ei scurtă cu Prințul Georg de Bavaria. Separarea lor și anularea ulterioară a căsătoriei au fost știri pe scară largă în ziare. Ca urmare a acestui lucru și a acțiunilor ei de mai târziu ca asistentă medicală în armata austriacă, Isabella a devenit considerată ca o figură romantică; o publicație a numit-o "eroina cea mai romantică din actualul război din Austria"
Isabella a fost a șaptea fiică a Arhiducelui Friedrich, Duce de Teschen și a soție iacestuia, Prințesa Isabella de Croÿ. Printre surorile ei se includ: Maria Cristina, Prințesă ereditară de Salm-Salm și Maria Anna, Prințesă de Bourbon-Parma.
Bunicii paterni ai Isabellei au fost Arhiducele Karl Ferdinand de Austria și Arhiducesa Elisabeta Franziska de Austria. Bunicii materni au fost Rudolf, Duce de Croÿ și Prințesa Natalie de Ligne.
La 10 februarie 1912, Isabella s-a căsăstorit cu vărul ei îndepărtat Prințul Georg de Bavaria.[1] El era fiul cel mare al Prințului Leopold de Bavaria și a soției acestuia, Arhiducesa Gisela de Austria. Nunta a avut loc la Palatul Schönbrunn din Viena, și au participat multe figuri importante, inclusiv împăratul Franz Joseph I al Austriei, care era bunicul matern al Prințului Georg.[3] Înaintea nunții, Isabella a renunțat la toate drepturile de succesiune la tronurile austriac și ungar, act cerut tuturor arhiduceselor care se măritau, indiferent de rangul mirelui.[4][5] Ea a renunțat în mod solemn în fața întregii curți vieneze.[5]
În seara dinaintea nunții, a izbucnit un incendiu misterios; acesta a fost stins înainte ca fațada clădirii să fie distrusă, însă nu înainte de a fi distrusă rochia ei de mireasa și vastul trusou.[2] Isabella s-a folosit de incendiu ca scuză pentru a amâna nunta, acuzându-se astfel în opinia unora; "mireasa, rebelă și înlăcrimată, a arătat în fiecare gest că-și ura bărbatul"
Cuplul a petrecut luna de miere la Wales, Paris și Alger însă s-au separat înainte să se întoarcă în Bavaria. După întoarcere cuplul și-a stabilit reședința la Munchen, unde Isabella a experimentat viața la curtea bavareză.[3] Au trăit acolo trei zile înainte ca Isabella să părăsească orașul pentru casa ei din Viena unde a locuit cu mama ei și a refuzat să se mai întoarcă.[3] Membrii familiei au încercat o reconciliere însă au eșuat. Tatăl lui Georg a făcut o călătorie specială la Viena pentru a o convinge să se întoarcă.[3] În final, toate eforturile au eșuat.
Cei doi erau foarte diferiți atât la caracter cât și ca dispoziție și s-a spus că Isabella s-a simțit desconsiderată de membrii curții regale bavareze.[3] Motivul oficial pentru separarea lor a fost "incompatibilitatea bazată pe diferențe findamentale de caracter".[3] La 11 octombrie 1912 Lordul Șambelan al Prințului Regent Luitpold a făcut un anunț oficial în legătură cu cuplul prin care se declara opoziția Prințului Regent față de o anulare ca mijloc de separare și consimțământul pentru un divorț.
La 17 ianuarie 1913, căsătoria a fost oficial dizolvată de curtea regală supremă bavareză.[3] În ciuda declarației Lordului Șambelan, căsătoria a fost anulată de Sfântul Scaun pe motivul neconsumării la 5 martie în același an.
După anulare, Isabella a recuperat toate pretențiile la tronurile de Habsburg și Ungariei la care renunțase anterior.[6] La fel ca arhiducesele anterioare care au fost fie văduve fie s-au separat de soții lor, s-a presupus că Isabella se va alătura unei mănăstiri.[2] E a ales altă cale.
În lunile care au precedat Primul Război Mondial, s-a descoperit că exista o mare lipsă de asistente medicale calificate disponibile pentru serviciu în timp de război.[6] În consecință Crucea Roșie a deschis mai multe scoli din Austro-Ungaria în scopul de a instrui mai multe asistente.[6] În 1913, Isabella a ținut un curs de instruire într-unul dintre cele mai mari spitale din Viena pentru săraci și a planificat să se alăture Crucii Roșii. [7] A devenit imediat asistentă medicală în armata austriacă sub numele de sora Irmgard (uneori numită Hildegard) și a tratat soldații răniți.[2][6][8] Potrivit ziarului Berliner Lokal-Anzeiger, în 1915 Isabella s-a logodit cu chirurgul vienez Paul Albrecht (1873–1928)[8] până când împăratul Franz Joseph I al Austriei a interzis căsătoria.
Isabella a murit în Elveția la La Tour-de-Peilz la 6 decembrie 1973, la vârsta de 86 de ani.
| Arhiducesa Isabella de Austria | |||||||
| Prințesă Georg de Bavaria | |||||||
| |||||||
A fost fratele mai mic al țarului Boris al III-lea al Bulgariei și prinț regent al Bulgariei din 1943 până în 1944. În septembrie 1936 Prințul Kiril l-a însoțit pe regele Eduard al VII-lea al Regatului Unit într-un tur în Islanda.
Prezent la moartea fratelui său, Țarul Boris, la 28 august 1943, Prințul Kiril a fost numit șeful unui consiliu de regență de către parlamentul bulgar, pentru a acționa în calitate de șef al statului până când fiul Țarului Boris, Simeon al II-lea al Bulgariei, a împlinit 18 ani.
Prințul Kiril împreună cu văduva țarină Giovanna de Savoia, fiica regelui italian, au condus funeraliile de stat pentru fratele său, țarul Boris al III-la, la 5 septembrie 1943 la catedrala Alexander Nevsky din Sofia. Ulterior, cele trei guverne consecutive au făcut eforturi pentru a ieși din acordurile Bulgariei cu Germania. O delegație bulgară a călătorit la Cairo într-o încercare de a negocia cu Statele Unite și Marea Britanie, dar nu a reușit, acesta din urmă refuzând întâlnirea fără participarea Uniunii Sovietice.
În ciuda relațiilor diplomatice continue ale Sofiei cu Uniunea Sovietică, URSS a declarat război Bulgariei la 5 septembrie 1944 și pe data de 8 armatele sovietice au trecut granița română și Dunăre.
Frontul Patriei, o coaliție a Partidului Comunist, aripa stângă a Uniunii Agrare, grupul Zveno și câțiva politicieni pro-sovietici care s-au întors din exil în Uniunea Sovietică, au executat o lovitură de stat militară pro-sovietică la 9 septembrie și au confiscat puterea.
În noaptea de 1 februarie 1945, Kiril, fostul prim-ministru și regent - profesorul Bogdan Filov, generalul Nikola Mihov, precum și o serie de foști miniștri, consilieri regali și 67 de parlamentari au fost executați. Sentința la moartea a fost pronunțată mai devreme în aceeași zi de "Tribunalul Poporului".
| Prințul Kiril | |||||
| Prinț de Preslav | |||||
| |||||
Este cunoscut pentru pentru predarea „Metodei”, Strasberg fiind considerat de Mel Gussow drept tatăl interpretării „metodei” în America”, „revoluționarizând arta actoriei având o influență profundă asupra interpretărilor din teatrul și filmul american.”[13] A format noi generații de actori, cei mai importanți fiind Anne Bancroft, Dustin Hoffman, Montgomery Clift, James Dean, Marilyn Monroe, Jane Fonda, Julie Harris, Paul Newman, Ellen Burstyn, Al Pacino, Robert De Niro și regizorul Elia Kazan.[13]
La recomandarea elevului său Al Pacino joacă rolul mafiotului Hyman Roth din Nașul: Partea a II-a, pentru care este nominalizat la Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar. Joacă alături de Pacino și în ...And Justice for All (1979).
| Căsătorit cu | Paula Strasberg[*] (până în )  |
|---|---|
| Copii | Susan Strasberg John Strasberg[*] |
* 1902: Constantin Baraschi (n. ,[1][2] Câmpulung, România – d. ,[2] București, RS România) a fost un sculptor român, membru corespondent al Academiei Române (1955)
Primul contact cu sculptura și cu mesteșugul cioplirii pietrei este reprezentat de înscrierea sa la Școala de Arte și Meserii a meșterilor italieni stabiliți în jurul anilor 1900 la Câmpulung Muscel.
În 1921, s-a înscris la Școala de Arte Frumoase din București, la clasa de sculptură a lui Dimitrie Paciurea. A părăsit această școală, în 1925, pentru a urma cursurile Academiei Libere de Arte Plastice. Debutul său public a fost la Salonul Oficial din 1925. În 1926, Baraschi era premiat la aceeași manifestare oficială, iar în 1927 primea o bursă de studii în Franța. Ca și prietenul său Mac Constantinescu, sculptorul studiază la Academia Julian în preajma lui Marcel Bouchard, apoi se îndreaptă și spre cursurile libere ale Academiei “Le Grande Chaumiere”, intrând în atelierul-școală a lui Bourdelle. După debutul expozițional ce se consumă la București în 1928, cariera lui Baraschi va intra pe o traiectorie continuu ascendentă, devenind unul dintre cei mai expresivi maeștri ai artei sculpturale[4], evidențiat printr-o corectă redare a anatomiei umane[
Despre Constantin Baraschi se știa că încă cu câteva luni înainte de Lovitura de stat de la 23 august 1944 ar fi început să modeleze Monumentul ostașului sovietic eliberator, care apoi a fost dezvelit în Piața Victoriei în anul 1946, în prezența regelui Mihai al României[6].
Pentru a cinsti memoria unor ilustre personalități ieșene, Senatul universității din Iași, întrunit la 23 octombrie 1934, a înființat o comisie care avea nobila misiune de a acționa "pentru grabnica înfăptuire a statuilor lui Vasile Conta, Titu Maiorescu și Alexandru D. Xenopol". Executarea lor i-a fost încredințată sculptorului Constantin Baraschi. Din cele trei monumente, s-a păstrat doar statuia lui A. D. Xenopol. Nu se știe ce s-a întâmplat cu statuia lui V. Conta. Statuia lui Titu Maiorescu, amplasată în partea de sus a Universitățtii, a fost demolată într-o noapte a anului 1950.[7]
Printre creațiile sale de referință se numără două altoreliefuri pentru Arcul de Triumf, statuia „Nicolae Bălcescu”, dezvelită în 1969[8] la Pitești și două basoreliefuri pentru fațada Institutului de botanică din capitală.[9]
A contribuit la detalii din iconostasul Bisericii Cașin, este autorul busturilor lui Nicolae Bălcescu, Alexandru Sahia și George Coșbuc din parcul Carol I.[10]
La Câmpulung, în Grădina Publică, se află sculpturile sale "N. Bălcescu" și "Autoportret". Tot în localitate mai sunt "Țăranca din Muscel" și grupurile statuare de la Cimitirul Flămânda și de la intrarea în stadion.[11]
Din patrimoniul Muzeului de Artă din Constanța fac parte patru lucrări realizate de Constantin Baraschi: "Faun" (1938), "Tors", "Extaz" și "Portret George Enescu". Tot în Constanța se află "Satirul și Nimfa", statuie amplasată, în anul 1964, în parcul Teatrului Constanța. Sculptura "Extaz", aflată în muzeu, a fost lucrată din marmură, iar o variantă turnată în bronz este amplasată în stațiunea Mamaia.[12]
În Muzeul Județean de Artă Prahova "Ion Ionescu-Quintus"- Ploiești, Constantin Baraschi este prezent, între altele, cu două proiecte de monumente ecvestre inedite ale Regilor Carol I și Ferdinand.[13] Statuia ecvestră a regelui Carol I, din bronz patinat, în format 69x55x20 cm, îl reprezintă pe rege în uniforma militară din timpul Războiului de independență (1877 - 1878). Calul și călărețul sunt înfățișați într-o atitudine oficială, de trecere în revistă a trupelor. Lucrarea este realizată într-o manieră realistă, obișnuită în cazul comenzilor oficiale, dar denotă respect față de limbajul plastic obișnuit. Este bine proporționată și are monumentalitate în ciuda dimensiunilor reduse. În 1936 s-a organizat la București un concurs pentru realizarea monumentelor ecvestre ale regilor Carol I și Ferdinand. Concursul a fost câștigat în ambele cazuri de către Oscar Han dar comanda a fost acordată până la urmă pentru execuție lui Ivan Meštrović, care le-a și realizat. Lucrarea expusă la Ploiești reprezintă proiectul statuii cu care Constantin Baraschi s-a prezentat la concurs.[14][15]
În București, pe Calea Dorobanți, se găsește blocul Zodiac, construit în perioada interbelică, care astăzi este declarat monument istoric. Poartă această denumire datorită celor 16 panouri decorative cu tematică astrologică realizate de Constantin Baraschi.
Este singurul sculptor român care a scris un tratat de sculptură ("Tratat de sculptură", 2 vol., Editura Meridiane 1962. Ediția a II-a în 1964).
Constantin Baraschi a fost și rector la Institutul de Arte Plastice din București. Pictorul Vasile Celmare, care a studiat acolo, își amintea că Baraschi "era un tip mai aspru, deși cu suflet bun".[16]
În orașul său natal se găsește Casa memorială Constantin Baraschi. Este construită în stilul artei țărănești în sec. XIX. Pe peretele casei se află o placă memorială care amintește că aici s-a născut și a creat sculptorul Constantin Baraschi (1902-1966)
* 1902: Eugene Paul Wigner (maghiară Wigner Pál Jenő) (n. , Budapesta, Austro-Ungaria – d. , Princeton, New Jersey, SUA[17]) a fost un fizician evreu-maghiar, naturalizat american în anul 1936, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în anul 1963.
Eugen Wigner a studiat chimia tehnologică și a obținut gradul de doctor în filozofie la Universitatea Tehnologică din Berlin în anul 1925. După un timp de serviciu ca lector la această universitate și la cea din Götingen a plecat în SUA . Cu excepția a doi de lucru (1936-1937) la Universitatea Wisconsin ca profesor de fizică, și-a petrecut viața academică la Universitatea Princeton, unde a fost profesor de fizică matematică din 1937 și până în anul 1971, când s-a pensionat. A devenit cetățean american în anul 1937.
La Göttingen a formulat legea conservării parității, care spune că în interacții fundamentale fizice este imposibil de a distinge stânga de dreapta. Această lege a devenit parte integrantă a mecanicii cuantice, dar ulterior Tsung Dao Lee și Chen Ning Yang a demonstrat, că paritatea nu se conservă în interacțiile slabe nucleare, la nivel nuclear. La Princeton Wigner a fost preocupat de forțele nucleare, care leagă neutronii și protonii, și a arătat, că acestea au o rază finită de acțiune, spre deosebire de forțele electromagnetice și gravitaționale, nu depind de sarcina electrică. Aceeași problemă a fost investigată în URSS de Igor Tamm și Dmitry Ivanenko. Ulterior a fost preocupat de aplicarea teoriei simetriilor (Teoriei grupurilor) la explicarea legităților spectrale a nivelelor atomice. În anul 1936 a fost preocupat de absorbția neutronilor, paralel cu Enrico Fermi, ceea ce a condus ulterior la elaborarea reactoarelor nucleare. În anul 1939 Wigner, împreună cu Leo Szilard au insistat pe lângă Albert Einstein, ca acesta să-i scrie președintelui SUA Roosvelt, ca acesta să accelereze programele cercetărilor nucleare, necesare pentru construirea bombei atomice în vederea pericolului german. În anii celui de al doilea război mondial a lucrat în cadrul Laboratorului metalurgic al Universității din Chicago, unde l-a ajutat pe Enrico Fermi să construiască primul reactor nuclear din lume. Wigner este cunoscut ca unul dintre specialiștii de vază din mecanica cuantică, teoria reacțiilor chimice și a structurii nucleului, spectroscopie atomo-nucleară.
| Eugene Paul Wigner | |||
 Eugene Paul Wigner
| |||
* 1905: Astrid a Suediei (17 noiembrie 1905 – 29 august 1935) a fost soția regelui Leopold al III-lea al Belgiei.
Prințesa Astrid a Suediei s-a născut la Stockholm la 17 noiembrie 1905. A fost nepoata de frate a regelui Gustav al V-lea al Suediei și fiica cea mică a fratelui regelui, Prințul Carl, Duce de Västergötland și a soției lui, Prințesa Ingeborg a Danemarcei. Bunicul patern a fost regele Oscar al II-lea al Suediei iar cel matern regele Frederick al VIII-lea al Danemarcei. Sora lui Astrid, Prințesa Märtha, s-a căsătorit cu viitorul rege Olav al V-lea al Norvegiei. Sora mai mare Prințesa Margareta a Suediei s-a căsătorit cu Prințul Axel al Danemarcei în timp ce unicul ei frate, Prințul Carl, Duce de Östergötland a făcut o căsătorie morganatică.
Prințesa Astrid s-a căsătorit civil la Stockholm la 4 noiembrie 1926 și religioasă la Bruxelles la 10 noiembrie cu prințul moștenitor al Belgiei, fiul regelui Albert I al Belgiei, Leopold. Astrid a fost iubită de belgieni pentru frumusețea, simplitatea și farmecul său. În 1927, Leoplod și Astrid au avut o fiică, Prințesa Josephine-Charlotte iar în 1930 s-a născut primul lor fiu, Prințul Baudouin (care i-a succedat tatălui său sub numele de Baudouin I al Belgiei).
Crescută în religia luterană, Astrid s-a convertit la catolicism după căsătoria cu Leopold. Inițial, ea a dorit convertirea la catolicism deoarece aceasta era religia în Belgia însă preotul pe care l-a consultat i-a spus să nu facă asta până nu crede cu adevărat că aceasta este adevărata ei religie. Astrid a învățat mai multe despre catolicism și câțiva ani mai târziu, în 1930 s-a convertit. Decizia a făcut-o fericită, ea a mărturisit unei prietene apropiate: "Sufletul meu și-a găsit liniștea"
La 17 februarie 1934, regele Albert a murit într-un accident de alpinism la Marche-les-Dames, Belgia. Leopold și Astrid au devenit regele și regina Belgiei. Un an mai târziu s-a născut al treilea copil al cuplului regal. A fost numit Albert după bunicul său, și în cele din urmă i-a succedat la tron fratelui său Baudouin ca rege al Belgiei.
Ca regină, Astrid și-a dedicat timpul pentru creșterea copiilor și pentru cauze sociale. Era foarte preocupată de situația femeilor, a copiilor și a celor dezavantajați. În timpul crizei economice din Belgia din anul 1935, a organizat o colectare de haine și hrană pentru cei săraci. A făcut acest lucru trimițând o scrisoare deschisă pe care presa a publicat-o drept "Apelul reginei".
La vârsta de 29 de ani, în mod tragic, regina Astrid a murit într-un accident de mașină în munți la Küssnacht am Rigi în apropiere de Lacul Lucerna, Elveția, la 29 august 1935. A fost plânsă atât de soțul ei regele Leopold cât și de belgieni și suedezi. În Elveția a fost construită o capelă comemorativă la locul accidentului.
Regina Astrid este înmormântată în cripta regală de la Biserica Fecioara nostră din Laeken, Belgia, lângă soțul ei și cea de-a doua soție a acestuia, Prințesa Lilian a Belgiei.
| Astrid a Suediei | |||||||||
| Regină a Belgiei | |||||||||
.jpg)
| |||||||||
* 1925: Rock Hudson (născut Roy Harold Scherer Jr. la 17 noiembrie 1925 – d. 2 octombrie 1985)[2] a fost un actor american. Deși a fost cunoscut ca un actor de frunte în anii 1950 și 1960, adesea jucând în comedii romantice, Hudson este, de asemenea, recunoscut pentru rolurile dramatice din filme, cum ar fi Giant și Magnificent Obsession. În ultimii ani, el a găsit succesul în televiziune, a jucat în populara serie de mister McMillan & Wife și soap opera Dynasty.
| Rock Hudson | |
 Hudson la începutul anilor 1950 |
Pe numele de mirean Leonida Plămădeală, a primit numele de Antonie odată cu tunderea în monahism, în anul 1948. La 27 decembrie 1970 a fost hirotonit vicar patriarhal, cu titlul „Ploieșteanul”. În anii 1970 a reprezentat Biserica Ortodoxă Română în comitetul central al Consiliului Mondial al Bisericilor, cu sediul la Geneva.
La 9 decembrie 1979, după ce a fost responsabil cu relațiile externe ale Bisericii Ortodoxe Române, a fost ales episcop al Buzăului. La 10 ianuarie 1982 a fost ales arhiepiscop al Sibiului și mitropolit al Ardealului, funcții pe care le-a deținut până la moarte.
Consiliul Național Bisericesc al Bisericii Ortodoxe Române s-a întrunit pe 3 noiembrie 2005 pentru a-l alege pe succesorul lui Antonie Plămădeală în scaunul de mitropolit ortodox al Ardealului. Cei doi pretendenți au fost Andrei Andreicuț, arhiepiscop de Alba Iulia și Laurențiu Streza, episcop de Caransebeș. Consiliul l-a ales după un al doilea tur de scrutin pe Laurențiu Streza în scaunul rămas vacant. A doua zi același Consiliu Național Bisericesc a hotărât scoaterea eparhiilor din nordul Ardealului și a celei de Alba Iulia de sub jurisdicția Mitropoliei Ardealului, ceea ce l-a transformat pe Antonie Plămădeală în ultimul mitropolit al Mitropoliei Ardealului cu jurisdicție asupra întregului Ardeal. Noua Mitropolie a Ardealului cuprindea doar județele Sibiu, Brașov, Covasna și Harghita.
Opera:
Teologică
1. Tradiție și libertate în spiritualitatea ortodoxă [1] - Lucrarea vrednicului de amintire Mitropolit Antonie Plămădeală, se constituie în zece capitole, o prefață a Pr. Prof. Acad. Dumitru Stăniloae și un cuvânt înainte al autorului. Cartea este tipărită în două ediții: prima la editura Axios 1995, la București, și a II-a la editura Reîntregirea, 2005. Titlul lucrării este unul foarte inspirat și cuprinzător, întru început dorind doar a face precizarea că „și”-ul din titlu „Tradiție și libertate în spiritualitatea ortodoxă”, este unul conjunctiv și nu unul disjunctiv, unul care realizează unitatea și nu distincția. În tot cuprinsul cărții se postulează ideea că tradiția și libertatea sunt complementare, tradiția naște libertate și libertatea tradiție, ambele dând nota specificității spiritualității ortodoxe.
Lucrarea de față, a mitropolitului Antonie Plămădeală este una de sinteză și chiar dacă se constituie din mai multe studii, intervenții verbale și conferințe, păstrează un aer de spontaneitate proprii Ortodoxiei.
Puternic ancorat în Tradiția Bisericii, aceasta este cea care îi dă autorului o așa mobilitate în expunere și un puternic avânt către actualitate. Mai ales acolo unde se cer afirmate, tradiția și libertatea spiritualității ortodoxe sunt cele care animă în autor persuasiunea firescului adevăr.
Capitolele cărții, ca și conferințele ținute în Occident sunt ca o mână întinsă a spiritualității orientale, către cea apuseană, și nu oricând, ci mai ales în momentele de criză ale acesteia din urmă. Din acest punct de vedere, lucrarea vrednicului de amintire Mitropolit Antonie Plămădeală, împreună cu a încă câtorva profesori (Pr. Dumitru Stăniloae), este una de pionierat în deschiderea către celelalte spiritualității ale creștinătății, în care modelul Ortodoxiei să fie cel care se afirmă cu convingere, și singurul viabil într-o criză a creștinătății europene, când în Apus se generase o depopulare a mănăstirilor și rigiditatea regulelor slăbise credința.
Lucrarea tratează temele spiritualității comune răsăritenilor și apusenilor, dar cu un stil propriu, cu un penel gingaș dar ferm care lasă a se întrevedea superioritatea uneia față de cealaltă, dar aceasta nu la modul grosier și egoist, ci conturând o evidență clară a bogăției de înțelesuri venită dinspre Orient, de unde izvorăște pe bună dreptate și verbul : a te orienta. [2]
2. Cuvinte duhovnicești - Este o lucrare în care se profilează chipul și experiența duhovnicească a autorului. Pe parcursul răsfoirii filelor ei vom avea bucuria întâlnirii unor teme cu totul și cu totul originale pentru Spiritualitatea Ortodoxă. „Căderea în sus”, „Capcanele smereniei” și „Un Catehism pentru intelectuali”, sunt doar unele dintre ele.
3. Tâlcuiri noi la texte vechi - predici la duminicile de peste an, cu o foarte mare receptivitate mai ales în rândul tinerilor.
4. Rugul aprins
5. Basarabia
Publicistică
1. Gânduri de frumuseți albe - Apariție în cinci volume constând din adunarea articolelor publicate de-a lungul timpului în ziarul Telegraful român, la rubrica „semnalăm... semnalăm...”
2. Biserica în mers -antologie a unor interviuri în două volume.
Beletristică
Trei ceasuri în iad - O fină dar usturătoare critică la adresa regimului comunist. Un roman excepțional, receptat de către cititorii anilor șaptezeci cu mare interes, fiind interzis și retras din librării de către autoritățiile comuniste. Astăzi din păcate,nu prea mai este cunoscut, ultima sa reeditare datând din anul 2004 la editura „Media Concept”, Sibiu.
Citind acest roman, îți dai seama că un autor de o asemenea profunzime, nu are cum să se fi coborât într-atât încât să portizeze cu Securitatea. „Compromisuri” se înțelege trebuie să fi existat, dar acestea nu pentru un beneficiu personal, ci pentru un „rău mai mic”. Numai cine nu l-a cunoscut și citit pe vrednicul de amintire Dr. Academician Mitropolit Antonie Plămădeală poate susține contrariul. Aici nu a avut loc o trădare a Bisericii în favoarea Statului, ci o implicare a Statului (atunci comunist) în problemele Bisericii, o îmblânzire și o transformare a lui.
O somitate ca academicianul Antonie Plămădeală nu avea ce învăța de la mediocritățile din Securitate, este ca și cum ai spune despre Mântuitorul Iisus Hristos că era evreu, că era de partea evreilor, când El era Fiul lui Dumnezeu, faptul că între evrei și-a desfășurat activitatea, aceasta este cu totul altceva. Și în cazul mitropolitului lucrurile se prezintă tot așa. Dacă în timpul său regimul care era la putere a fost comunist, așa a fost, trebuia să colaboreze cu el pentru împlinirea misiunii la care este chemată Biserica.
Mitropolitul Antonie Plămădeala a realizat atunci, în vremurile de restriște pentru Biserică, o „îndumnezeire a maidanului”, cum ar zice Constantin Necula.
Frații fostului mitropolit au solicitat Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității accesul la întregul dosar al mitropolitului Plămădeală.[5] De asemenea, frații și executorii săi testamentari, Mihai și Alexie Plămădeala, cer aprobarea de a efectua copii xerox ale tuturor documentelor pe care, în urma consultării dosarului, le vor selecta, informează Rompres. Solicitarea lor vine ca reacție la afirmațiile lui Mircea Dinescu publicate în ziarul "Cotidianul" la data de 9 august 2007.[6] Mircea Dinescu a declarat că ÎPS Antonie i-ar fi cerut lui Nicolae Ceaușescu avansarea în grad de general. Prin urmare, cei doi frați solicită în special copii ale scrisorii prin care mitropolitul i-a cerut lui Nicolae Ceaușescu avansarea la grad de general, dacă aceasta există, precum și copii dupa documentele oficiale prin care fostului mitropolit al Ardealului i s-a atribuit gradul de colonel și copie după documentul prin care CNSAS i-a permis lui Mircea Dinescu accesul la dosarul mitropolitului, cu precizarea celui care a efectuat solicitarea. La amenințarea Patriarhiei Române de a-l reclama pe Mircea Dinescu, acesta a răspuns că Patriarhia dorește să amâne la nesfârșit deconspirarea clericilor securiști.
| Antonie Plămădeală | |
 |
* 1931: Bertalan Andrásfalvy (n. 17 noiembrie 1931, Sopron) este un scriitor, etnograf și politician maghiar.
| Bertalan Andrásfalvy | |
 |
* 1935: Brad Segal (17 noiembrie 1935 Odobești, România - 29 martie 1995) a fost un om de știință, poet și filosof român.
A publicat, în țară și străinătate, peste 180 de lucrări științifice, a scris 45 de cursuri universitare, manuale și monografii și a scos 26 de brevete de invenții.[1]
Dr. inginer, profesor la Facultatea de Tehnologia Produselor Alimentare din Galați acesta a fost medaliat de Comisia Internațională a Industriilor Agricole din Paris (1968).
Lucrări:
1963 - primul brevet de invenție cu tema "Procedeu de vinificare a strugurilor roșii", urmat de alte 25 de brevete din diverse domenii;
1964 - Tehnologia conservării fructelor și legumelor;
1966 - Metode rapide de analiză în industria alimentară;
1971 - Biochimia produselor alimentare;
1974 - Sterilizarea produselor alimentare;
1975 - Surse de proteine;
1979 - Diversificarea produselor alimentare horticole;
1982 - Procedee de îmbunătățire a calității și stabilității produselor alimentare;
1983 - Valoarea nutritivă a produselor agroalimentare;
1985 - Dezvoltarea creativității tehnologice;
| Brad Segal | |
 |
* 1942: Martin Charles Scorsese[4] (n. 17 noiembrie 1942, Queens, New York City)[5][6][7][8] este un regizor de film, scriitor și producător de film american, fondator al World Cinema Foundation. A câștigat Premiul AFI pentru întreaga carieră, Premiul Oscar, Palme d'Or, Premiul Cannes pentru cel mai bun regizor, Leul de Argint, Premiul Grammy, premii Emmy, Globuri de Aur, premii BAFTA și Premiul Asociației regizorilor americani.
| Martin Scorsese | |||||||||
 Martin Scorsese la Cannes în 2010
| |||||||||
* 1945: Roland Joffé (n. 17 noiembrie 1945, Londra) este un regizor de film care și-a început cariera în televiziune. La început a regizat episoade din Coronation Street dar și o adaptare după The Stars Look Down pentru Granada. Și-a câștigat reputația cu seriile Bill Brand și Play for Today. Roland Joffé este fiul lui Marc Joffé și nu are nici o legătură cu regizorul francez de film Arthur Joffé, cum deseori se precizează eronat.
Filmografie:
- Coronation Street (1973–1974, 4 episoade)
- Sam (1974–1975, 4 episoade)
- The Stars Look Down (1975) (6 episoade)
- Crown Court (1976, 4 episoade)
- Bill Brand (1976, 5 episoade)
- Headmaster (1977, 3 episoade)
- Second City Firsts (1977, 1 episod)
- The Spongers (1978)
- The Legion Hall Bombing (1978, nemenționat)
- No, Mama, No (1979)
- United Kingdom (1981)
- The Killing Fields (1984)
- The Mission (1986)
- Fat Man and Little Boy (1989)
- City of Joy (1992)
- Super Mario Bros. (nemenționat, 1993)
- The Scarlet Letter (1995)
- Goodbye Lover (1998)
- Undressed (1 episod, 2002)
- Vatel (2000)
- Captivity (2007)
- You and I (2008)
- There Be Dragons (2010)
- The Lovers (2013)
- Texas Rising (2015)
- Million Dollar Quartet (2016)
| Roland Joffé | |||||
| |||||
* 1952: Marion Tietz (n. 17 noiembrie 1952, în Berlin) este o fostă handbalistă est-germană care a participat la Jocurile Olimpice de vară din 1976 și la Jocurile Olimpice de vară din 1980.
* 1954: Alexei Pavel Roibu (n. 17 noiembrie 1954, satul Sadaclia, RSS Moldovenească, URSS, astăzi în Republica Moldova) este un general din Republica Moldova, care a îndeplinit funcția de Ministru al Afacerilor Interne al Republicii Moldova (2011-2012) și funcția de director al Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice și Corupției (2002-2004).
* 1958: Matamela Cyril Ramaphosa (n. 17 noiembrie 1952, Soweto) este un politician sud-african. Este al cincilea și actualul președinte al Africii de Sud, ca urmare a demisiei lui Jacob Zuma,[1] preluând funcția în urma votului Adunării Naționale din 15 februarie 2018.[2] Anterior un activist anti-apartheid, lider sindical și om de afaceri, a fost vicepreședintele Africii de Sud între 2014 și 2018.[3] A fost ales președintele Congresului Național African, partidul de guvernare al Africii de Sud, în decembrie 2017.
Ramaphosa este cunoscut ca unul dintre cei mai bogați oameni din Africa de Sud, cu o avere estimată la 450 milioane de dolari.[4] Este membru al grupului etnic Venda[5] și primul președinte sud-african din acest grup.
| Cyril Ramaphosa | |
.jpg) Cyril Ramaphosa în 2019 |
Comparativ cu atitudinea schimbătoare și fluctuantă precum a felinelor, afișată de majoritatea drag queens, RuPaul utilizează intenționat o atitudine de "iubire a aproapelui" (conform "love one another" ) marcând o distincție între el și alții. Deși este cunoscut mai ales pentru aparițiile sale ca drag queen, RuPaul a interpretat diferite roluri masculine sub numele de scenă, RuPaul Charles.
| RuPaul | |||
 | |||
Date personale
| |||
|---|---|---|---|
* 1966: Jeff Scott Buckley (n. ,[1][2] Anaheim, California, SUA – d. ,[3][1][2] Memphis, Tennessee, SUA) a fost un muzician american.
Jeffrey Buckley s-a născut la 17 noiembrie 1966, în Anaheim (Orange County, California), fiind singurul fiu al lui Tim Buckley și Mary Guibert. Tatăl avea origini irlandeze, iar mama rădăcini grecești, franceze, americane și panameze. Familia sa era o familie de muzicieni. Tim Buckley a fost un vocalist de jazz și folk foarte apreciat (registrul său urca până la cinci octave), care a murit din cauza excesului de droguri în 1975. Mama sa știa să cânte la pian și la violoncel. Tatăl vitreg l-a făcut să asculte de mic Led Zeppelin, Jimi Hendrix și Pink Floyd. Jeff Buckley spunea că „toată lumea din familie cânta”. Primul album pe care l-a avut a fost Physical Graffiti, al celor de la Zeppelin. La 13 ani a primit prima chitară electrică. În liceu, a început să asculte progressive și jazz fusion și a cântat în trupa de jazz a școlii.
După absolvire, a urmat niște cursuri la Musicians Institute (Hollywood, California), pe care le-a socotit o „pierdere de vreme”, exceptând câteva noțiuni de teorie muzicală, mai ales armoniile care însoțesc muzica lui Ravel, Ellington sau Bartók. Interesant e că până în 1990, prestația sa vocală în diferite trupe se reducea la backing vocals.
În 1990 începe să se intereseze de qawwali - muzica sufiților din India și Pakistan și compune două din cele mai bune piese ale lui, Eternal Life și Unforgiven (devenită mai târziu Last Goodbye). Colaborează mai apoi cu Gary Lucas la melodiile Grace și Mojo Pin (un cântec compus, se pare, sub inspirația heroinei).
În 1993, scoate albumul Grace cu o trupă personală formată din: Jeff Buckley - orgă, dulcimer, chitară, muzicuță, tabla, vocal; Mick Grondahl - bass; Michael Tighe - chitară; Matt Johnson - percuție, tobe, vibrafon; Gary Lucas - 'Magical Guitarness' pe Mojo Pin și Grace; Karl Berger - coarde; Loris Holland - orgă; Misha Masud - tabla. Jimmy Page însuși avea să considere acest album „cel mai bun al deceniului”, iar David Bowie a afirmat că ar fi printre cele zece discuri pe care le-ar lua pe o insulă pustie.
După câteva concerte susținute la Glastonbury, la Paris, în Australia, Germania sau Japonia, începe să lucreze la al doilea album al său, My Sweetheart the Drunk. La 29 mai 1997 a mers să înoate în Wolf River, un afluent al fluviului Mississippi, în care Jeff Buckley și-a trăit ultimele clipe de viață. Cauza morții nu este cunoscută. Cu o seară înainte, Jeff a recunoscut că suferă de tulburare bipolară.
| Jeff Buckley | |
 Jeff Buckley |
| Sophie Marceau | |||||
 Sophie Marceau în 2015
| |||||
Rachel Anne McAdams s-a născut la Londra, Ontario, și a crescut în apropierea orașului St. Thomas.[1] Tatăl său, Lance, a fost șofer și lucrează pentru o companie de mobilă, iar mama sa, Sandra, este asistentă medicală.[2].[3][4][5][6][7][8] Mai are doi frați, Daniel și Kayleen, make-up artist.[9] Are rădăcini engleze, irlandeze, scoțiene și galeze.[10][11][12] A făcut patinaj de performanță la vârsta de patru ani[9] și actorie la 12 ani la un teatru din St. Thomas, care se numea Original Kids.[4][13] Ulterior și-au mutat sediul și i-au propus să vină împreună cu întreg colectivul la noua locație și astfel și-a continuat studiile de actorie mai aproape de casă. Și-a făcut cursurile la Școala Publică Myrtle Street și Central Elgin din St. Thomas.[1][14] La vârsta de nouă ani a jucat în producția studențească I Live in a Little city, care a fost și premiată. Și-a finaliyat studiile la Universitatea York din Toronto cu foarte bune calificative.[13][15]
Rolul său de referință a fost cel din filmul Mean Girls, din anul 2004.[16][17] A urmat o adaptare a filmului Jurnalul (film)[18][19] și comedia Spărgătorii de nunți. Alte roluri au fost în filmele The Family Stone, Red Eye and The Time Traveler's Wife. În anul 2009 a jucat în filmul Sherlock Holmes (regizat de Guy Ritchie), în rolul Irene Adler, iar un an mai târziu în pelicula Morning Glory, în rolul Becky Fuller.
Filmografie:
- Zbor de noapte (2005)
- Sherlock Holmes (2009)
- Sherlock Holmes: Jocul umbrelor (2011)
- Spotlight (2015)
| Rachel McAdams | |
.jpg) McAdams la Festivalul de Film de la Toronto, 2012 |
* 1980: Anna Azerli (n. 17 noiembrie 1980, în Wellington, Noua Zeelandă)[1] este o cântăreață de muzică pop/operă, actriță și fotomodel italian de origine neozeelandeză.[2]
Născută în Wellington, Noua Zeelandă, Anna este cetățeancă a Italiei. La vârsta de 8 ani a rămas fără părinți și a crescut în Italia la niște rude, care au emigrat anterior din Rusia și de aceea ea cunoaște limba rusă și este atașată de Rusia.[3] Pe durata carierei sale ea a evoluat pe scene bine-cunoscut ca La Scala, Metropolitan Opera, Carnegie Hall, iar ulterior a semnat un contract cu Universal Music.[4][5]
În 2014 ea a devenit cunoscută după ce a înregistrat o piesă în rusă intitulată «Возьмите меня замуж, президент!»[6] (“Ia-mă de nevastă, domnule președinte!”) adresată președintelui Rusiei Vladimir Putin.
* 1983: Christopher Paolini (n. 17 noiembrie 1983 în sudul statului California) este un scriitor american. El este cunoscut pentru Ciclul Moștenirea, care conține cărțile Eragon, Eragon II. Cartea primului născut, Brisingr și Moștenirea. El trăiește în Paradise Valley, Montana, acolo unde a și scris prima carte.
Christopher Paolini s-a născut în Paradise Valley, statul Montana. Familia lui este formată din părinții săi, Kenneth Paolini și Talita Hodgkinson, și sora sa, Angela Paolini.[2] Școlit acasă, Paolini a absolvit liceul la vârsta de 15 ani cu ajutorul unor cursuri prin corespondență susținute de American School of Correspondence din Lansing, statul Illinois. După absolvire, a început lucrul la ceea ce urma să devină romanul Eragon, primul dintr-o serie a cărei acțiune se petrece pe tărâmul fatnastic al Alagaësiei.
Eragon a fost publicat în 2002 de Paolini International LLC, compania părinților lui Christopher. Pentru a-și face cunoscută cartea, Paolini a vizitat peste 135 de școli și biblioteci, discutând despre scris și citit, îmbrăcat într-"un costum medieval compus dintr-o cămașă rosie, pantaloni negri largi, cizme și un coif negru""[2]. Sora sa, Angela, a realizat coperta primei ediții a cărții, care reprezenta ochiul Saphirei. Cristopher a desenat hărțile din interiorul cărții[
În vara anului 2002, fiul vitreg al autorului Carl Hiaasen a dat peste Eragon într-o librărie și a fost atât de încântat de ea, încât Hiaasen l-a informat despre carte pe editorul său de la editura Alfred A. Knopf,[4][5]. Knopf s-a oferi să publice Eragon și restul ciclului Moștenirea. A doua ediție a romanului Eragon a fost publicată de Knopf în luna august a anului 2003. La vârsta de 19 ani, Paolini a fost desemnat unul dintre cei mai bine vânduți autori de către New York Times[6]. Romanul Eragon a fost ecranizat în filmul cu același nume.
Eseul lui Paolini, "It All Began with Books" (“Totul a început cu cărțile”), a fost inclus în antologia din aprilie 2005 intitulată Guys Write for Guys Read. Eragon II. Cartea primului născut, continuarea cărții Eragon, a fost lansată pe 23 august 2005. A treia carte a ciclului, Brisingr, a apărut pe 20 septembrie 2008 [7]. Deși ciclul Moștenirea a fost plănuit ca trilogie, Brisingr s-a dezvoltat așa de mult încât a fost nevoie de o a patra carte, omonimă cu numele ciclului, Moștenirea [8].
La momentul actual, ciclul Moștenirea s-a vândut în peste 20 milioane de exemplare [9]. Pe 23 martie 2011, Random House a anunțat coperta, titlul și data lansării romanului Moștenirea. Acesta a apărut pe 8 noiembrie 2011 în Statele Unite, Australia, Noua Zeelandă, Marea Britanie, Europa și India.
| Christopher Paolini | |
 |
În iunie 2009, cântărețul K-pop Se7en a recunoscut pe site-ul său faptul că el si Han-byul sunt într-o relație de 7 ani, ei cunoscându-se pentru prima dată în ultimul an de liceu. Se7en a negat anterior zvonurile că sunt un cuplu pentru a-i proteja viața privată lui Han-byul și pentru a lăsa relația să se dezvolte de la sine.
| Park Han Byul | |
 |
* 1986: Luís Carlos Almeida da Cunha (n. 17 noiembrie 1986), cunoscut mai mult ca Nani, este un fotbalist portughez care în prezent evoluează pe postul de mijlocaș ofensiv la clubul italian FC Lazio împrumutat de la Valencia.
* 1987: Kathleen Emperatriz „Kat” de Luna (n. 17 noiembrie 1987, The Bronx, New York)[3][4] este o cântăreață americană cu origini dominicane,[5] câștigătoare a unui premiu Latin Billboard. A studiat opera în adolescență și a format la vârsta de 14 ani un grup muzical intitulat „Coquette”.[6] În aprilie 2007 a fost lansat primul ei album solo, 9 Lives,[4] care s-a comercializat în peste 65 000 de exemplare în Statele Unite ale Americii.[7] De pe acest material discografic au fost lansate trei discuri single. În 2010, DeLuna a înregistrat piese noi pentru cel de-al doilea album al său, intitulat Inside Out,[8][9] cel mai nou cântec promovat de pe acesta fiind „Dance Bailalo”.
În 2007, DeLuna a câștigat premiul de „Cel mai bun cântăreț nou” la Los Premios MTV Latinoamérica 2007. În 2008 a câștigat Premiile TMF la categoriile „Cel mai bun cântăreț internațional nou” și „Cel mai bun cântăreț urban”. Cântecul lui DeLuna, „Whine Up”, a câștigat premiu de „Cea mai bună piesă latino de club a anului” la Premiile Muzicale Billboard Latino 2008 precum și Premiul Casandra în 2008 pentru „cel mai bun artist internațional”.
Cântăreața a fost numită ambasadoarea internațională a „Comisiei Latine Anti SIDA” pentru anul 2008. DeLuna și casa de discuri Epic Records au reziliat contractul în septembrie 2008.[10] Registrul ei vocal cuprinde cinci octave, fiind adesea comparată cu Mariah Carey. Revista Billboard și cântărețul din El Salvador, Alvaro Torres, au numit-o „noua Selena”.[11][12] DeLuna lucrează în prezent la cel de-al treilea album al său, Viva Out Loud, care va fi lansat în 2016.
Născută în Statele Unite ale Americii, DeLuna a copilărit o perioadă în Santo Domingo.[14] Părinții ei sunt de origine dominicană,[5] mama fiind cântăreață și dansatoare, iar despre tatăl său interpreta declară că „are o voce foarte frumoasă”.[15] Membrii familiei i-au observat calitățile vocale la vârsta de 6 ani.[11] După mutarea în Newark, New Jersey, când DeLuna avea 9 ani,[11] aceasta a folosit divorțul părinților ca sursă de inspirație pentru compunerea piesei „Estoy Triste”.[16] Cântăreața a locuit o perioadă alături de mama sa și de cele două surori într-o singură cameră a unui apartament.[17] În ciuda dificultăților materiale, DeLuna a început la vârsta de 14 ani să urmeze cursuri muzicale în cadrul „Școlii de Arte și de Interpretare” din New Jersey, unde a studiat opera timp de patru ani.[4] DeLuna a fost soprană în corul acestei instituții,[18]. În primul an a format un grup de fete intitulat „Coquette”.[19] Genul muzical abordat era o combinație de latino cu hip-hop.[20] Formația a cântat în deschiderea unui concert al rapperului Cassidy în 2004.[20] Deși făcea parte din „Coquette”, DeLuna voia să se lanseze ca artistă solo.[21] La 15 ani a participat la un concurs de karaoke organizat de compania Coca-Cola în cadrul căruia a interpretat „I Will Always Love You”, piesa lui Whitney Houston, obținând primul loc.[21] În urma acestei competiții l-a cunoscut pe Rey Ruiz, cântărețul cubanez de salsa, care a sfătuit-o să-și compună singură piesele.[21] În timpul liber, DeLuna asculta artiști precum Aretha Franklin și Billie Holiday, pe care îi imita la aparatul de karaoke.
DeLuna este capabilă să atingă note foarte înalte datorită celor patru ani în care a studiat opera. Este o soprană, registrul său cuprinzând 5 octave.[20] Abilitățile sale de interpretare sunt comparate cu cele ale altor cântărețe, cum ar fi Mariah Carey.[20] Videoclipul piesei „Whine Up” debutează cu artistă cântând o porțiune dintr-o arie de operă.[66] Note acute sunt atinse și în partea de început a piesei „Am I Dreaming”.[67] Revista americană Entertainment Weekly scrie că „DeLuna umple golul dintre Rihanna și Shakira”,[26] iar Billboard Magazine afirmă că interpreta „poate iniția o mișcare muzicală prin forțele proprii”
| Kat DeLuna | |
 DeLuna în 2011 .jpg)   |
* 1989: Ciprian Gălățanu (n. 17 noiembrie 1989, Brașov) este un scrimer român specializat pe sabie, vicecampion mondial pe echipe în 2013.
* 1990: Ng On-yee (n. , Hong Kong, Republica Populară Chineză) este o jucătoare de snooker care a câștigat Campionatul Mondial de Snooker Feminin în 2015, 2017 și 2018. A mai disputat alte două finale, în 2014 și 2016, când a pierdut de fiecare dată la rivala Reanne Evans.
* 1994: Nicoleta Filoftea Safta (n. 17 noiembrie 1994, la Râmnicu Vâlcea) este o jucătoare de handbal din România care evoluează pe postul de pivot.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu