MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU

LUNI 11 NOIEMBRIE 2019

PARTEA ÎNTÂI

Bună dimineața, prieteni! 
Începe o nouă săptămână cu griji, speranțe, poate și realizări!
Să ne rugăm Domnului să ne ocrotească de cel rău! Amin.

ISTORIE PE ZILE 11 Noiembrie

Evenimente

·         43 î.Hr.: În Roma antică a fost încheiat al doilea Triumvirat între Augustus, Marcus Antonius și Marcus Aemilius Lepidus pe cinci ani. După asasinarea lui Caesar, prietenul și locotenentul său  Marcus Antonius,  a incitat multimea într-un stralucitor  discurs împotriva asasinilor, care au fugit către Grecia. Al doilea triumvirat a fost o lupta pentru  guvernarea Romei între Octavianus și Marc Antoniu, rivali pentru preluarea puterii, și un al treilea, Marcus Aemilius Lepidus, care  a fost înlăturat în scurt timp. La randul sau,  Marc Antoniu a fost eliminat in urma războiului  civil, Octavianus rămânând singurul conducător. Augustus Octavian Caesar (n. 23 septembrie 63 î.Hr., Roma — d. 19 august 14 d.Hr., Nola), cunoscut anterior drept Octavian, primul Împărat Roman. Marc Antoniu „Marcus Antonius” (n. 82 î.Hr., Roma, Republica Romană — d. 1 august 30 î.Hr., Alexandria, Egipt) a fost un general și politician roman, locotenent al lui Cezar, membru, alături de Octavian și Lepidus, al celui de-al II-lea triumvirat (43 î.Hr.). Marcus Aemilius Lepidus, (n. 89 î.Hr. sau 88 î.Hr., d. 13 î.Hr. sau începutul lui 12 î.Hr.) a fost un patrician roman care a devenit membru al celui de-al doilea triumvirat și al colegiului pontifilor Pontifex Maximus. Tatăl său, Marcus Aemilius Lepidus (120-77 î.Hr.) a fost implicat într-o rebeliune contra republicii romane, ceea ce i-a adus moartea.

·         1100: Henric I al Angliei se căsătorește cu Matilda a Scoției, fiica regelui Malcolm al III-lea al Scoției.

·         1215: Al patrulea   Conciliu de la Lateran  se reuneşte la initiativa papei Innocentiu al III-lea. Timp de trei saptamani, pana la 30 noiembrie 1215, sunt luate numeroase decizii menite sa intareasca rolul Bisericii Romei in crestinatate occidentala si este  definita doctrina transsubstanţierii, procesul prin care pâinea şi vinul se  transforma în trupul şi sângele Mantuitorului Iisus Hristos. De asemenea, accentul pus de acest Conciliu pe represiunea impotriva evreilor si a ereticilor, a prefigurat aparitia Inchizitiei.

·         1417: Oddone Colonna este ales în unanimitate drept papa Martin al V-lea, încheindu-se astfel Marea Schismă Apuseană.  Schisma apuseană a fost o ruptură temporară în cadrul Bisericii Romano-Catolice ce a durat din anul 1378 până în anul 1417. Principala cauză a schismei a fost faptul că doi bărbați pretindeau a fi papă în același timp. Această schismă a fost mai mult o schismă politică a bisericii decât una teologică. Originile Schismei apusene sunt destul de complexe. Prin secolul al XIV-lea papalitatea intrase într-un declin. De aceea papii nu mai beneficiau de instrumente laice cum ar fi armatele, iar arma lor spirituală supremă, excomunicarea (excluderea din comunitatea religioasă), își pierduse puterea din cauza abuzurilor comise. Regele Filip al IV-lea cel Frumos al Franței a ripostat la pretențiile de supremație absolută ale papalitătii, enunțate de către Papa Bonifaciu al VIII-lea în bula Unam Sanctam, din anul 1302, silind papalitatea să își mute reședința în anul 1309 la Avignon, un mare oraș din sud-estul Franței, și demonstrând astfel autonomia statului laic. Papii au rămas acolo până în anul 1377, sub supravegherea permanentă a regilor francezi. Excomunicarea făcută de Papa Ioan al XXII-lea în anul 1324 nu l-a mai intimidat pe Ludovic al IV-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman. El a ramas de partea franciscanilor în disputa privind sărăcia, sfidând papalitatea. Franciscanii erau un ordin călugăresc romano-catolic, care spre deosebire de pap, considerau că sărăcia lui Hristos trebuie să servească drept model întregii Biserici. Întrucât proprietățile papale din Italia erau amenințate, Papa Grigore al XI-lea s-a întors de la Avignon la Roma, în anul 1377. Au izbucnit conflicte între cardinalii francezi și cardinalii italieni imediat dupa moartea lui Grigore al XI-lea, întrucât ambele tabere își susțineau propriul candidat compatriot pentru Scaunul Papal. De aceea în anul 1378 s-a produs Schisma Apuseană, când au fost aleși doi papi rivali: Papa Urban al VI-lea la Roma și Papa Clement al VII-lea la Avignon. După anul 1409 au existat chiar trei papi rivali, celor di adăugându-li-se Papa Alexandru al V-lea din Pisa, Italia. Schisma apuseană a luat sfârșit abia în anul 1417, prin alegerea unui papă unic, Papa Martin al V-lea, la Conciliul de la Konstanz.Consecințe ale Schismei * autoritatea spirituală a papalitații a avut mult de suferit în timpul schismei și dupa aceea;
* în unele concilii, precum Conciliul de la Basel dintre anii 1431-1449, s-au impus decizii fără aprobarea papei;
* incapacitatea Bisericii Romano-Catolice și a papalității de a se reforma, ducând astfel la o disoluție a autorității acesteia; această consecință a dat naștere reformei protestante a lui Martin Luther din secolul al XVI-lea.

·         1493: Cristofor Columb descoperă în a doua sa călătorie în Antile Insula Sfântul Martin. Cristofor Columb (n. între august și octombrie 1451 – d. 20 mai 1506) navigator italiano-spaniol. A navigat spre vest, pe Oceanul Atlantic, în căutarea unei rute spre Asia, dar și-a câștigat reputația descoperind un nou continent, America, în perioada precolumbiană fiind cunoscută numai Lumea Veche.

·         1500:  A fost semnat Tratatul de la Granada, de către Ludovic al XII-lea, rege al Franței (1498-1515), și Ferdinand al II-lea al Aragonului (1479-1516), privind împărțirea regatului Neapolelui.

·         1572: Astronomul danez Tycho Brahe a observat pentru prima dată o "stea nouă", ce se numea Casiopeea B sau Noua Casiopee 1572, una dintre multele supernove observate în Galaxia Calea Lactee.

·         1620: Corabia Mayflower, care a adus primii emigranți englezi în America de Nord, a ancorat la Cape Cod.

·         1648: Franța și Olanda cad de acord să împartă insula Sf. Martin.

·         1675: Gottfried Leibniz a demonstrat calculul integral pentru prima dată.

·         1784: In timpul răscoalei ţărăneşti conduse de Horea, Cloşca şi Crişan în Transilvania, ţăranii din Zarand cer desfiinţarea nobilimii şi împărţirea moşiilor acesteia.

·         1816: Pe lîngă Seminarul Teologic din Chişinău, in Basarabia ţaristă, a început să funcţioneze un pension pentru fiii de nobili.

·         1889: Washington a devenit cel de-al 42-lea stat american.

·         1918: Primul Război Mondial se termină, la ora 11, în a 11-a zi a lunii a 11-a din anul 1918.

·         1918: Are loc semnarea Armistițiului de la Compiègne între Puterile Antantei și Germania, în urma căruia încetează ostilitățile. Germania recunoaște, între altele, caducitatea Tratatului de Pace de la București, fiind obligată să își retragă armata din România.  Tratatul (Pacea) de la București, cunoscut și ca Pacea de la Buftea-București, a fost un tratat de pace semnat de România la 7 mai 1918, cu Imperiul German și Austro-Ungaria, în decursul Primului Război Mondial. Tratatul preliminar de pace a fost semnat în data de 5/18 martie 1918 la Buftea, de unde numele de Pacea de la Buftea-București. Prin lovitura de stat din 7 noiembrie 1917, Bolșevicii, conduși de Vladimir Ulianov și finanțati de Germani preiau puterea la Sankt-Petersburg (capitala de atunci a Rusiei), înlăturând guvernul republican democrat al lui Kerenski. Guvernul bolșevic își îndeplinește angajamentele față de germani și decide retragerea Rusiei din război. Această retragere și epuizarea resurselor armatei române (populația civilă și ostașii fiind contaminați de epidemia de tifos) determină încheierea campaniei românești din primul război mondial din 1916-1917. Guvernul român, refugiat la Iași, și a cărui autoritate era erodată de dezordinea din țară și de cetele de soldați ruși debandați care jefuiau satele, este silit să negocieze și să accepte cererile inamicului. Printre altele, condițiile tratatului prevedeau că: * România trebuia să retrocedeze Dobrogea de sud (zisă “Cadrilater”) și să cedeze o parte a Dobrogei de nord (la sud de linia Rasova-Agigea) Bulgariei, care reanexase deja “Cadrilaterul” în decembrie 1916 ; restul Dobrogei, deși rămânea în proprietatea nominală a României, urma să fie controlat și ocupat de Germania și Bulgaria până la un tratat ulterior definitiv ; *România urma să cedeze Austro-Ungariei controlul asupra trecătorilor Munților Carpați;
* România concesiona pe 90 de ani Germaniei toate exploatările petroliere. Urmări: Simultan, dar în afara tratatului, Puterile Centrale acceptau să nu se opună unirii Basarabiei cu România, astfel că, deși învins, regatul ar fi ieșit oricum mărit din război. Tratatul nu a fost niciodată ratificat de Parlamentul României sau promulgat de Regele României, dispozițiile sale nu au intrat în vigoare decât timp de șase luni, iar când Puterile Centrale au început să dea semne de epuizare la rândul lor în octombrie 1918, înțelegerile au fost anulate de guvernul Marghiloman, România reluând ostilitățile împotriva lor, cu ajutorul armatei franceze condusă de generalul Berthelot. Aceasta a condus la marea Unire din decembrie 1918 prin care toate teritoriile cu populație majoritară românească au intrat în componența României (“Întregirea”).

·         1918: Împăratul Carol I al Austriei renunță la tron.
* 

1918: Prima pagină din New York Times care anunță semnarea armistițiului de la Compiègne și sfârșitul războiului

·         1924: Primul ministru Alexandros Papanastasiou proclamă prima recunoaștere a Republicii grecești.

·         1924: Este inaugurat Monumentul Unirii de la Cernăuţi, în prezenţa regelui Ferdinand al României, a reginei Maria şi a primului ministru Ionel I.C.Brătianu. Acest monument a fost demolat în 1940 de autorităţile sovietice de ocupaţie, refăcut în parte în 1941 de români, dar în 1944 a fost distrus iarăşi de sovietici. Din acest monument se mai păstrează doar un singur fragment, reprezentînd Bourul care calcă Pajura imperială şi se află expus la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti.

·         1933: Apare la Bucureşti, România, revista săptămînală politico-literar-teatrală şi de artă “Cuvîntul liber”, sub conducerea lui Tudor Teodorescu-Branişte.

·         1940: După ce Uniunea Sovietica a cotropit in 28 iunie Basarabia, ca urmare a Pactului Ribentrop-Molotov, administrația sovietică a trecut la reorganizari administrativ-teritoriale. Astfel în cadrul Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești (RSSM), au fost create următoarele raioane : Căușeni, Edineț, Kotovsc (Hîncești), Călărași, Lazovsc (Sîngeri), Leova, Orhei, Rezina, Rîșcani, Florești, Fălești, Vulcănești, Cimișlia.

·         1944: Administrația română din teritoriul eliberat al Transilvaniei de Nord este expulzată de sovietici, care introduc o administrație militară proprie. Măsura este destinată să ofere URSS un mijloc de presiune pentru a favoriza instituirea controlului PCR asupra țării.

·         1946: Începe procesul conducătorilor și membrilor organizațiilor de rezistență anticomunistă: Sumanele Negre, Mișcarea Națională de Rezistență, Haiducii lui Avram Iancu și Grupul de Rezistență Sinaia.

·         1947: Se dă sentința în procesul Iuliu Maniu. Maniu, în vârstă de 75 de ani, este condamnat la închisoare pe viață împreună cu vicepreședintele PNȚ, Ion Mihalache.

·         1962: A fost ratificata Constitutia Kuweitului.

·         1965: In Rhodesia de Sud (azi, Zimbabwe), guvernul minoritar al albilor condus de Ian Smith, declara independenţa tarii fata de Marea Britanie

·         1966: NASA lansează Gemini 12. Echipajul a fost compus din Jim Lovell și Buzz Aldrin.

·         1968: Începe sesiunea Marii Adunări Naționale, la care se adoptă Codul de Procedură Penală și Legea de punere în aplicare a acestuia, Legea privind participarea tineretului la apărarea patriei.

·         1970: A intrat în vigoare Convenția ONU asupra imprescriptibilității crimelor de război și a crimelor contra umanității.

·         1975: Angola devine independentă față de Portugalia.

·         1978: Literele care compun numele orasului american Hollywood si care tronau deasupra orasului din 1923 au fost inlocuite cu altele noi. 

·         1987: Pictura “Irisii” semnata de catre Vincent Van Gogh, pe care artistul a realizat-o cu cateva luni inainte de a se sinucide, a fost vanduta cu un pret record la acea data. Suma oferita pe tablou a fost de 53,9 milioane de dolari, aproape dublul cat a fost oferit pana atunci pe o lucrare de arta, si aceea apartinand lui Van Gogh. 

·         1991: La Bruxelles, in cadrul reuniunii ministeriale a "Grupului celor 24" a fost analizata situatia tarilor foste comuniste. Frans Andriessen, vicepresedinte al Comisiei CEE, a atras atentia asupra tulburarilor sociale aparute in aceste tari datorita inrautatirii situatiei economice. El a declarat ca viitorul democratiei in aceasta zona depinde de sprijinul financiar extern. Aceasta idee a fost concretizata in Declaratia finala, in care s-a mentionat ca pentru a asigura succesul reformelor in aceste tari este nevoie ca ele sa fie sprijinite printr-un transfer mai rapid de resurse. 

·         1992: Biserica Anglicană a votat pentru a hirotoni ca preoți și femei.

·         1998: Serviciul Roman de Informatii (SRI) a intrat in posesia unor documente, microfilme si instalatii specifice miniaturizate, descoperite de vamesii portului Constanta intr-un container expediat de firma Megapower din SUA. Containerul a ajuns in portul Constanta pe 18 mai 1998, fiind adus de o nava-port container aflata sub pavilion bulgaresc. Scandalul “Megapower” a tinut multa vreme prima pagina a ziarelor. 

·         2001 - China, cea de-a noua putere economică a lumii, a fost acceptată oficial în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC) de către cele 142 de state membre, reunite la Doha, în Qatar, pentru cea de-a patra conferinţă ministerială

Nașteri

·         1050: S-a nascut Henric al IV-lea, impărat al Sfantului Imperiu romano-german; (d. 1106). A intrat în conflict direct și cu papa Grigore al VII-lea în chestiunea acordării investiturii episcopilor germani. Victorios asupra marilor seniori feudali, l-a demis din funcție pe papa Grigore al VII-lea la Worms în anul 1076. Excomunicat la rândul său, de Papă, Henric al IV-lea a fost nevoit să se umilească, așteptând ridicarea excomunicării timp de trei zile, fără încălțăminte, în zăpadă, la Canossa.

·         1154: Regele Sancho I al Portugaliei (d. 1212). Sancho I, Rege al Portugaliei, supranumit Populatorul, al doilea rege al Portugaliei, s-a născut pe 11 noiembrie 1154 în Coimbra, și a murit pe 26 martie 1212 în același oraș. Si-a dedicat o mara parte din domnie organizării politice și administrative a regatului. A acumulat un tezaur național, a sprijinit noi industrii, și clasa medie a comercianților. Mai mult, a creat orașe și sate noi , și s-a ocupat de repopularea părților nordice ale Regatului Portugaliei, în special cu flamanzi si burgunzi ; de aici provine supranumele „Populatorul”. Regele era cunoscut de asemenea pentru pasiunea sa pentru literatura și cunoaștere în general. Ela scris mai multe cărți de poezii și a trimis pe cheltuiala statului studenți portughezi la universitati europene.

·         1155: Regele Alfonso al VIII-lea al Castiliei (d. 1214).   Este recunoscut pentru rolul său în Reconquista  și prăbușirea Califatului Almohad . A condus coaliția unor prinți creștini și cruciați străini cu care a strivit puterea almohazilor în batalia de la Las Navas de Tolosa in anul 1212, eveniment care a dus la inceputul   supremației creștinilor în peninsula Iberica ocupata de arabi.

·         1441: Charlotte de Savoia, a doua soție a regelui Ludovic al XI-lea al Franței (d. 1483)

·         1493: S-a nascut Paracelsus, pe numele adevarat Theophrastus Bombastus von Hohenheim, savant elvetian. Paracelsus (Philippus Aureolus Theophrastus Bombastus von Hohenheim) (n. 1493 sau 1494 – d. 24 septembrie 1541, Salzburg), celebru alchimist, medic, fizician, astrolog, teolog, filozof elvețian. A fost inițiatorul mișcării iatrochimice. Pe numele adevarat Philippus Aureolus Theophrastus Bombastus Von Hohenheim, a studiat medicina in facultati din Germania, Franta si Italia si a calatorit in intreaga Europa, facand un popas chiar si in Tarile Romane si Transilvania.
Medic, alchimist si filosof, Paracelsus a ramas in istorie drept una dintre cele mai pitoresti figuri ale Renasterii. Poate fi considerat deschizator de drumuri in medicina, pentru ca a recomandat pentru prima data utilizarea medicatiei chimice, in special a preparatelor extrase din metale, la tratarea sifilisului. A studiat medicina populara si efectul apelor minerale asupra unor afectiuni. Savantul elvetian a sustinut ca doar in urma experientei dobindite la capatiiul bolnavilor un medic se poate considera profesionist, scrierile nefiind deloc suficiente.A predat la Universitatea din Basel, insa datorita teoriilor sale revolutionare a fot obligat sa plece de la catedra, corpul profesoral coalizandu-se impotriva lui.

·         1599: Maria Eleonora de Brandenburg, soția regelui Gustavus Adolphus al Suediei (d. 1655)

·         1748: S-a nascut Regele Carol al IV-lea al Spaniei; (d. 20 ianuarie 1819). A  fost rege al Spaniei din 14 decembrie 1788 până la abdicarea sa din 19 martie 1808, cand  devenit prizonier al lui Napoleon, care l-a pus pe tronul Spaniei pe fratele său Joseph. Carol a fost internat la castelul lui  Talleyrand în Valençay si a  acceptat o pensie de la împăratul Franței, petrecandu-si  restul vieții alaturi de  soția sa. În 1812, s-a stabilit la Roma, la Palazzo Barberini. Soția lui, Marie Louise de Bourbon–Parma, fosta regină (n. la  9 décembre1751), a decedat la 2 ianuarie 1819, iar el  a murit conform relatărilor de disperare și inimă rea, din cauza morții soției sale.

·         1810: S-a nascut dramaturgul, poetul şi romancierul francez Alfred de Musset;(d.2 mai 1857). Alfred de Musset (n. 11 decembrie 1810 în Paris – d. 2 mai 1857 în Paris), scriitor și dramaturg francez recunoscut ca unul dintre reprezentanții marcanți ai romantismului în această țară.

·         1821: S-a născut prozatorul rus Feodor Dostoievski, cunoscut pentru celebrele sale romane “Crimă şi pedeapsă” – 1866, “Fraţii Karamazov” – 1880 şi “Idiotul” – 1868; (m. 9 februarie 1881). Feodor Mihailovici Dostoievski (n. 30 octombrie 1821 (S.N. 11 noiembrie) – d. 28 ianuarie 1881 (S.N. 9 februarie), St. Petersburg, Rusia), unul din cei mai importanți scriitori ruși, operele sale având un efect profund și de durată asupra literaturii, filozofiei, psihologiei și teologiei secolului al XX-lea.

·         1845: S-a nascut Vasile Stroiescu (n. 11 noiembrie 1845, Trinca, județul Hotin, d. 13 aprilie 1926, București), cărturar de frunte, susținător al învățământului școlar și om politic român basarabean, filantrop și membru de onoare al Academiei Române, care a promovat cultura națională și a neamului. Vasile Stroiescu (n. 11 noiembrie 1845, Trinca, județul Hotin, d. 13 aprilie 1926, București), cărturar de frunte, susținător al învățământului școlar și om politic român basarabean, filantrop și membru de onoare al Academiei Române, care a promovat cultura națională și a neamului.

·         1863: Paul Signac, pictor francez (d. 1935)
* 1869: Nicolae Constantin Paulescu (n. 11 noiembrie, S.V. 30 octombrie, 1869, București – d. 19 iulie 1931, București) a fost un om de știință român, medic și fiziolog, profesor la Facultatea de Medicină din București, care a contribuit la descoperirea hormonului antidiabetic eliberat de pancreas, numit mai târziu insulină.

Statuia lui Nicolae Paulescu, de lângă Facultatea de Medicină din București, dezvelită la 31 august 2001, în prezența președintelui Federației Internaționale de Diabet, Sir George Alberti.^[1]

Nicolae Constantin Paulescu s-a născut la 8 noiembrie 1869 în București pe Calea Moșilor nr. 69, părinții fiind Costache Paulescu, de profesie negustor și Maria Paulescu (născută Dan­covici). Nicolae C. Paulescu urmează clasele elementare la „Școala primară de băieți nr. 1, Culoarea de Galben” și, în 1880, se înscrie la „Gimnaziul Mihai Bravul” (Liceul Mihai Viteazul), pe care-l va absolvi în 1888.^[2] Încă din anii liceului, a dovedit o deosebită înclinare pentru științele naturale, pentru fizică și chimie, precum și pentru limbile străine, clasice și moderne.

Nicolae Paulescu a studiat medicina la Paris, începând cu anul 1888, obținând în 1897 titlul de Doctor în Medicină cu teza Recherches sur la structure de la rate (Cercetări asupra structurii splinei). A lucrat în spitalele din Paris, mai întâi ca extern la spitalul parizian „Hôtel-Dieu” (1891-1894) în serviciul profesorului Étienne Lancereaux, ilustru clinician și anatomo-patolog, și apoi ca intern (1894-1897) sau ca medic secundar (1897-1900) la spitalul Notre Dame du Perpétuel-Secours, fiind adjunct al profesorului Lancereaux și secretar de redacție al revistei Journal de Médecine Interne.^[2] În anii 1897-1898 a urmat și cursurile de chimie biologică și fiziologie generală la Facultatea de Științe din Paris, obținând în 1899 titlul de Doctor în Științe cu lucrările Cercetări experimentale asupra modificărilor ritmului mișcărilor respiratorii și cardiace sub influența diverselor poziții ale corpului și Cauzele determinante și mecanismul morții rapide consecutivă trecerii de la poziția orizontală la cea verticală. În anul 1901, obține la Universitatea din Paris al doilea doctorat în științe cu dizertația Étude comparative de l'action des chlorures alcalines sur la matière vivante (Studiu comparativ asupra acțiunii clorurilor alcaline asupra materiei vii).

În anul 1900 se reîntoarce în țară și este numit profesor de Fiziologie la Facultatea de Medicină și Director al Clinicii de Medicină internă de la spitalul St. Vincent de Paul din București.

În anul 1902 își deschide cursul de Fiziologie cu prelegerea „Generația spontanee și darwinismul în fața metodei experimentale” ^[2] iar în 1905 ține trei lecții faimoase („Finalitatea în biologie”, „Materialismul”, „Suflet și Dumnezeu”) ce vor alcătui volumul Noțiunile „suflet” și „Dumnezeu” în fiziologie^[2], publicat în același an și reeditat în 1944^[3] și 1999.^[4] Concepțiile sale antidarwiniene vor determina o aprigă polemică cu Nicolae Leon și Dimitrie Voinov în paginile revistelor Convorbiri literare și Spitalul.

Nicolae Paulescu a desfășurat o remarcabilă activitate de cercetare științifică în domeniul fiziologiei^[5], privind în special metabolismul glucidelor, patogeneza diabetului zaharat, rolul pancreasului în asimiliția nutritivă, coagularea sângelui, mecanismul morții subite ș.a. În 1906 a elaborat o metodă originală de extirpare a hipofizei la câine pe cale trans-temporală, care ulterior va fi aplicată în chirurgia hipofizei la om.^[6] Cercetările lui novatoare în chirurgia hipofizei, au inspirat, mai târziu, activitatea neurochirurgului american Harvey Cushing.^[7]

În sesiunea din 23 iulie 1921 a Societății de Biologie, Nicolae Paulescu prezintă în patru comunicări rezultatele cercetărilor sale privind acțiunea extractului pancreatic în cazurile de diabet, comunicări ce sunt publicate în revista Societății.^[8][9][10] Paulescu publică separarea unui principiu activ antidiabetic din pancreas, pe care îl denumește pancreina, și în numărul din 31 august 1921 al revistei de specialitate Archives Internationales de Physiologie,^[11][12] revistă cu apariție simultană în Franța și Belgia. În anul 1922, Paulescu obține, de la Ministerul Industriei și Comerțului din România, brevetul de invenție nr. 6255 intitulat „Pancreina și procedeul său de fabricare”.^[13] În nici una din publicații, Nicolae Paulescu nu amintește de experimentele similare publicate de Israel Kleiner în 1915 și 1919.^[14]

Aceste publicații au precedat cu 8-10 luni anunțarea de către Fr. Grant Banting și Ch. Herbert Best din Toronto (Canada) a descoperirii insulinei.^[15] Bazându-se pe o traducere incorectă a textului articolelor publicate, Banting și Best neagă influența rezultatelor la care ajunsese profesorul Paulescu și afirmă că deși Paulescu a demonstrat eficacitatea extrasului pancreatic în a reduce cantitatea zahărului sau a ureei din sânge a animalelor diabetice, el ar fi declarat că injecțiile nu ar avea efect:

„Paulesco has recently demonstrated the reducing effects of whole gland extract upon the amounts of sugar, ureea and acetone bodies in the blood and urine of diabetic animals. He states that injections into peripheral veins produce no effect and his experiments show that second injections do not produce such marked effect as the first. ”

— Banting FG & Best CH., Journal of Laboratory and Clinical Medecine, 1922 ^[16]

Comitetul de acordare a Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină [1] din anul 1923 îi recompensează pe Frederick G. Banting și John Macleod [2] pentru demonstrarea primului tratament eficace pentru diabet la om.

În ce-i privește pe Banting și Best, Ian Murray îi considera drept niște cercetători care au confirmat descoperirile lui Paulescu.^[17] Răspunzând campaniei internaționale inițiată de fiziologul scoțian Ian Murray,^[18][19] profesorul A.W.K. Tiselius, vicepresedinte al Fundatiei Nobel, recunoaște în 1969 meritele lui Nicolae Paulescu în descoperirea tratamentului antidiabetic, exprimându-și speranța că „opera de pionerat” a lui Paulescu va fi elogiată cum se cuvine de forurile științifice internaționale ^[20]. În cartea The Priority of N.C. Paulescu in the Discovery of Insulin,^[21] publicată în 1976 profesorul Ioan Pavel a prezentat documente incontestabile care atestă meritele lui Paulescu.

În anul 1990, Nicolae Paulescu a fost numit post mortem membru al Academiei Române.

Prof. univ.^[22] Constantin Ionescu-Târgoviște în articolul ”Despre știința lui Paulescu si neștiința altora”^[23] enumeră 20 de priorități medico-chirurgicale ale prof. Paulescu, între care:

1. 1897. Nicolae Paulescu demonstrează (contrar opiniilor unor autori ai timpului) că coagularea sângelui obținut din vena suprahepatică se face aproximativ în același timp cu coagularea sângelui obținut din vena portă sau din venele periferice;
2. 1897. Realizează, în colaborare cu Reynier, anastomoza mucoasei, cap-la-cap, a venelor, ureterului și coledocului.
3. 1897. Clasifică glandele vasculare în trei categorii și anume: a) glande de natură epitelială cu secreție exocrină și endocrină, exemplu ficatul și pancreasul; b) glande de natura epitelială cu secreție doar endocrină, exemplu tiroida și glandele suprarenale; c) glande de natura conjunctiv-limfatica care nu au canale excretorii, exemplu, splina, timusul sau ganglionii limfatici.
4. 1898. Elaborează un tratament pentru anevrisme în general și al anevrismului aortic în special, prin utilizarea injecțiilor cu colagen (gelatina) steril, introdus subcutanat.
5. 1898. Priorități în studiul funcției tiroidei și tulburările asociate acesteia.
6. 1898. Priorități în cercetarea „specificității celulara în cancere”, adică dezvoltarea cancerului din celulele țesutului în care acesta apare, infirmând astfel teoria „indiferenței celulare”, adică a caracterului nespecific al acestei maladii.

Concepția politică a lui Paulescu nu este lipsită de controverse, în special datorită antisemitismului și susținerii extremei drepte.

În 1922, Paulescu a înființat, alături de Alexandru C. Cuza, Uniunea Națională Creștină, primul partid din Europa care a adoptat zvastica drept simbolul său oficial. Un an mai târziu, cei doi au pus bazele Ligii Apărării Naționale Creștine și au păstrat zvastica neagră în mijlocul tricolorului românesc ca însemn al noului partid. Paulescu a fost vicepreședintele Ligii și șeful filialei Ilfov, la a cărei inaugurare declara:

„România Mare e ca un fruct splendid de o frumusețe uimitoare. Dar ea poartă în sânul ei un parazit de curând pripășit care-i suge toată vlaga. Acest vierme neadormit e Jidanul, care îi otrăvește fiii în cârciumi nenumărate, care îi răpește fecioarele și le face să devină sterpe, care prin tot felul de speculații fură pâinea de la gura bieților Români și care, în sfârșit, prin Francmasonerie, prin Socialism, prin Bolșevism, încearcă să aducă pe acești jefuiți în starea urgisită de robi ai lui Iuda.”

— N.C. Paulescu, Apărarea Națională, 22 noiembrie 1925 ^[24]

„Pericolul evreiesc” este plasat de Paulescu în registrul sexualității interetnice :

„Și când cugeți că sunt cu sutele și cu miile sărmanele fecioare române, murdărite de jidani, și că ele nu îndrăznesc să denunțe pe acești monștri, din cauza rușinii care a pângărit pentru totdeauna sufletul lor dezonorat. Nenorocitele Margarite, violate de Fauști tăiați împrejur și respingători, ceea ce le așteaptă este mai întâi moașa jidoafcă care le mântuie prin avortare și care în același timp le suflă și ultima para, pe urmă Curtea cu jurați și în sfârșit ocna umedă, dacă prin sinucidere n-au pus un termen suferințelor lor de martire. ”

— N.C. Paulescu, Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul și Francmasoneria, 1913 ^[25]

Influența lui Paulescu asupra lui Corneliu Zelea Codreanu, fondatorului Legiunii Arhanghelul Mihail, a fost asumată deschis de acesta din urmă:

„Articolele profesorilor Cuza și Paulescu erau citite cu religiozitate de tot tineretul... erau adevărate transporturi de muniții prin care noi învingeam argumentările presei jidănești. ”

— Corneliu Zelea Codreanu, Pentru Legionari, 1936 ^[26].

Ca mentor^[27][28] al lui Corneliu Zelea Codreanu, Paulescu a fost martorul principal al apărării în procesul acestuia din 23 martie 1924. Cu această ocazie declara:

„Cauza ajunsă înaintea domniilor-voastre este conspirația Forțelor Oculte mondiale de a ni se lua dreptul la suveranitate și de a fonda aici în spatiul carpato-ponto-dunărean Israelul european. Israelul european: stat bi-național cu evreii clasa conducatoare și exploatatoare în calitate de națiune învingătoare și cu noi, românii, clasa subordonată și exploatată în calitate de națiune învinsă. ”

— citat de Șerban Milcoveanu în „Pentru ce a fost asasinat Corneliu Zelea Codreanu”, 2007 ^[29].

Pentru Paulescu, evreii erau păduchi care trebuiau eliminați de pe teritoriul țării:

„Scopul nostru este isgonirea Jidanilor. Deparazitarea nu s-ar putea face pe spinarea vecinilor care fiind și ei până peste cap de paduchi, ar refuza mortiș să mai primească și pe ai noștri. Ar trebui deci ca toate țările infectate de jidani să stabilească de comun acord o cloacă (în Palestina, în Africa sau în America) unde să-și poate fiecare arunca lăturile. ”

— N.C. Paulescu, Apărarea Națională, 1 februarie 1925 ^[30]

Nicolae Paulescu a fost membru în Senatul legionar^[31].

În anul 2005, după studierea scrierilor antisemite ale lui Nicolae Paulescu, organizația International Diabetes Federation a decis să renunțe la orice asociere cu Nicolae Paulescu și să nu accepte decernarea de premii în numele lui Paulescu la congresele organizației.

Cine a descoperit insulina?

Laguesse în 1893 și Leonid V. Sobolev în 1899 au sugerat că insulele lui Langerhans (descoperite de acesta în 1869) produc o substanță care controlează metabolismul carbohidratilor.^[32]. Această substanță a fost numită "insulină" de belgianul Jean de Meyer în 1909. În 1903 John Rennnie și Thomas Fraser au încercat fără succes un tratament oral cu cu extras de cod (care are insulele separate de pancreasul exocrin). În 1904 au încercat injectarea hipodermica la om, dar au renunțat datorită efectelor secundare. În 1906, la Berlin, Georg Zuelzer a aplicat metoda precipitării proteinelor din extrasul pancreatic cu alcool și a testat acest tratament pe 8 pacienți, constatând eliminarea glicozuriei și cetonuriei, dar au renunțat din nou datorita efectelor secundare. În 1908 Ernest Scott a obținut reducerea glucozei urinare la 3 câini cu extras de pancreas tratat cu alcool. Efectul hipoglicemiant al unui extract pancreatic injectat intravenos la câinele pancreatectomizat a fost demonstrat de Israel S. Kleiner (1915, 1919).^[33] Efectul unui extract pancreatic asupra corpilor cetonici și ureii (substante produse în diabetul zaharat dezechilibrat) a fost demonstrat de Paulescu (1921). Descoperirea unui extract pancreatic eficace în tratamentul diabetului la om îi aparține lui James B. Collip, care a lucrat sub îndrumarea lui John J.R. Macleod la Toronto în 1921.

„Pancreina” brevetată de Paulescu în aprilie 1922 era un extract apos al omogenizatului tisular de pancreas bovin, purificat (parțial) prin acidulare cu acid clorhidric și neutralizat cu hidroxid de sodiu. Acest preparat a fost administrat de Paulescu bolnavilor săi sub formă de clismă și nu a avut nici un efect asupra glicemiei.^[34] În 1916 Nicolae Paulescu a izolat substanța pe care a numit-o pancreină, injectând extractul său în vena jugulară a unor câini diabetici și observând că glicemia lor patologică a revenit temporar la normal.^[35] Impuritățile conținute de pancreină o făceau însă inutilizabilă pentru uz uman. Cu puțin timp după terminarea acestor experiențe, savantul român a fost mobilizat în armata română.^[36] După război, începând cu iulie 1921, a publicat patru articole în care își descria cercetările, ultimul dintre ele, cel mai detaliat, apărând la finele lui august 1921.

În 1901, după ce a primit o diplomă în medicină (1887) și doctorate în fiziologie (1898) și științe naturale (1899) de la Universitatea din Paris, Paulescu s-a întors în România, la facultatea de medicină a Universității din București.)</ref> și co-autor cu deja 18 ani în urmă, alături de președintele Academiei franceze de medicină (Etienne Lancereaux), al unui tratat de medicină și nosologie (1903)^[37], le făcuse cunoscute lumii și el, exact în aceeași perioadă, la cinci ani după succesele lui experimentale^[38]) în condițiile în care dascălul savantului român - Étienne Lancereaux - a fost primul care să sugereze că diabetul este o maladie care își are originea într-o afectare a pancreasului. Canadienii citiseră despre cercetările și rezultatele lui Nicolae Paulescu^[39], cum cunoșteau și despre rezultatele similare obținute de Israel Kleiner și, mai înainte, germanul Zuelzer și încă alții, însă cel puțin în cazul articolelor lui Paulescu nu fuseseră capabili să le înțeleagă corect (traducând greșit din limba franceză "non plus" din textul articolului lui Nicolae Paulescu, prin aproximativul "no bon". Pe de altă parte, canadienii au detectat totuși și defecte reale, obiective, în metoda, protocolul și interpretarea rezultatelor savantului român,^[39] și impulsionați de înaltele exigențe ale lui MacLeoad au sfârșit prin a ajunge la utilizarea terapeutică a unui extract purificat la care Paulescu, din lipsă de fonduri și sprijin multidisciplinar (biochimiști), n-a ajuns.

Insulina a fost purificată suficient pentru uzul clinic, pentru prima oară, de biochimistul canadian James B. Collip în decembrie 1921 prin tratarea omogenizatului tisular de pancreas bovin cu alcool, eter și din nou alcool. Acest extract și-a dovedit eficacitatea în mod spectaculos începând din ianuarie 1922, când a fost injectat de Frederick G. Banting bolnavilor de la Toronto General Hospital.

În ciuda contribuțiilor sale în domeniul metabolismului uman, Nicolae Paulescu este ignorat de școala de medicină și istoriografia științifică occidentale (de exemplu monografia "The Pancreas: An Integrated Textbook of Basic Science, Medicine, and Surgery" (Edited by H. G. Beger, A. L. Warshaw, M. W. Büchler, R. A. Kozarek, M. M. Lerch, J. P. Neoptolemos, K. Shiratori, D. C. Whitcomb, and B. M. Rau, Blackwell Publishing Limited 2008), o lucrare-mamut cu mai bine de 1000 de pagini și care debutează cu o istorie a contribuțiilor medicale la înțelegerea rolului și modului de funcționare ale pancreasului, numele românului Paulescu nu este menționat), care sunt pentru moment încă dominante în lume, și asta în virtutea unui dublu standard (vezi mai jos decizia "International Diabetes Federation" din 2005) care face ca, de exemplu, un savant austriac precum Max Clara, care s-a folosit în cercetările lui de cadavrele victimelor naziste^[40] să fie în continuare recunoscut (se păstrează astfel și azi în manualele de medicină și în atlasele de histologie occidentale încă numele celulelor descoperite de el - "celulele Clara") pentru contribuțiile lui; o dovadă a aceluiași dublu standard este și faptul că atlasul de anatomie întocmit de Eduard Pernkopf - un alt savant austriac și nazist înfocat^[40], tot atât de înfocat ca și colaboratorii lui^[40] în munca de întocmire a lucrării, despre care chiar și în 1990 "New England Journal of Medicine" scria că "este o lucrare excepțională de mare utilitate pentru anatomiști și chirurgi"^[40], dar la realizarea căreia s-au folosit cadavre furnizate de naziști (din care o minoritate erau evrei^[41]) - este și azi folosit, în ciuda simpatiilor politice naziste ale autorului. În mod similar, Herman Stieve, un cercetător german al efectelor stresului asupra sistemului reproducător și endocrin, a fost păstrat în funcția de director al Institutului de Anatomie din Berlin de noul regim al Republicii Federale Germania^[40], asta deși a folosit în cercetările lui cadavre furnizate de Gestapo, iar rezultatele cercetărilor lui pe cadavrele femeilor condamnate la moarte și stresate prin anunțarea datei execuției mai sunt încă și azi citate de unii cercetători occidentali^[40], în ciuda bestialității protocoalelor imaginate de medicul berlinez.

Nicolae Paulescu

·         1869: Regele Victor Emanuel al III-lea al Italiei (d. 1947). A  fost membru al Casei de Savoia și rege al Italiei (1900-1946). În plus, el a pretins  titlurile de împărat al Etiopiei (1936-43) și rege al Albaniei (1939-43) care au fost recunoscute de marile puteri în 1937 și 1939. În timpul lungii sale domnii, Victor Emanuel al III-lea a văzut două razboaie mondiale  și nașterea, creșterea și căderea fascismului în regatul Italiei.

·         1872: S-a nascut actrita americana Maude Adams; (d.17 iulie 1953).
* 1874: Constanța Erbiceanu (n. 11 noiembrie 1874, Iași – d. 20 octombrie 1961, București) a fost pianistă, profesoară de pian, om de cultură, socotită întemeietoarea școlii pianistice românești

Constanța Erbiceanu a fost fiica istoricului academician Constantin Erbiceanu și a Aglaei Negrescu.^[2]

De mică a luat contact cu mișcarea junimistă pe care tatăl ei o găzduia de două ori pe lună, ocazie cu care l-a cunoscut pe Mihai Eminescu.^[2]

Fiindu-i remarcate înclinațiile certe către arta muzicală, mama sa i-a dat primele lecții de pian, iar la 8 ani a început să frecventeze cursurile conservatorului ieșean

Apoi familia s-a mutat la București, unde tatăl său a devenit profesor la Facultatea de Teologie și vicepreședinte al Academiei Române. Constanța Erbiceanu a continuat studiile de muzică sub îndrumarea profesorului și compozitorului Zdzisław Lubicz.^[2]

În 1893, a fost una dintre primele fete absolvente cu bacalaureat din România. În același an, a plecat la Leipzig, pentru a-și continua studiile muzicale, unde i-a avut ca profesori de pian pe Carl Reinecke și pe Johannes Weidenbach.^[3] În 1898, Weidenbach a constatat: „Nu mai am ce să te învăț". Constanța Erbiceanu a susținut examenul de absolvire în același an, primind mențiunea „ehrenvoll” (cu onoare).^[2]

Tot în 1898 a avut loc întâlnirea cu pianisul Moritz Moszkowski, sub tutela căruia a debutat în 1900, în sala de concerte Erard din Paris.^[2]

În 1904, Constanța Erbiceanu s-a stabilit pentru un timp la Berlin, unde și-a aprofundat studiile de muzicologie, urmând cursurile Facultății de Filosofie și susținând, în paralel, o bogată activitate concertistică. La Londra a concertat sub îndrumarea maestrului Moritz Moszkowski, care i-a dedicat concertul său pentru pian și orchestră. În această perioadă s-a împrietenit cu compozitorul german Max Reger

În 1929 era deja pianistă concertistă când a fost numită profesor la Conservatorul din București.^[4]. A renunțat la a concerta și s-a dedicat activității pedagogice, fiind una dintre întemeietoarele școlii pianistice românești, creatoarea „metodei Erbiceanu”^[3].

Printre elevii pianistei Constanța Erbiceanu s-au numărat Valentin Gheorghiu^[5] și Silvia Șerbescu^[6].

În 1958, când a concertat în România, Sviatoslav Richter a vizitat-o și pe Constanța Erbiceanu

Constanța Erbiceanu

·         1882: Regele Gustaf al VI-lea Adolf al Suediei (d. 1973)

·         1883: S-a născut la  Talmaza, județul Tighina, in  Basarabia ocupata de  Imperiul Rus, istoricul român Ştefan Ciobanu, membru al Academiei Române. Prieten cu poetul Alecu Mateevici, autorul tulburătoarei poezii „Limba noastră”, Ștefan Ciobanu a activat ca profesor a fost unul dîntre fruntașii luptei pentru Unirea Basarbiei cu Tara Mama, Romania. A fost ales în Sfatul Țării din Republica Democratica Moldoveneasca, apoi în comitetul director al acestui parlament al Basarabiei, unde, datorită pregătirii sale, a fost numit șef al resortului îmvățămînt. A  fost preocupat de fenomenul literaturii române vechi şi a fost un susţinător al introducerii limbii române în şcolile basarabene. A  cercetat demografia Basarabiei si a fost vicepresedinte al Academiei Romane intre 1944-1948. Ca ministru al Cultelor și Artelor în guvernul lui Gheorghe Tătărescu (11 mai-3 iulie 1940), Ștefan Ciobanu a fost chemat să participe la cele două consilii de Coroană din 27 iunie 1940, convocate de urgență în urma notelor ultimative adresate României de U.R.S.S. prin care se cerea cedarea necondiționată a Basarabiei și Bucovinei de nord. Întrebat ce atitudine să adopte România în situația dată, Ștefan Ciobanu s-a pronunțat pentru neacceptarea ultimatumului și mobilizarea oștirii în vederea rezistenței armate în apărarea fruntariilor țării. Regele Carol al II-lea nota în memoriile sale: ”Consiliul are loc și am ieșit din el amărît și dezgustat, toți cei care făceau pe eroii la prînz s-au dezumflat. Numai 6 voturi, din cei 26 prezenți, au fost pentru rezistență. Numele lor merită să fie înscrise cu litere de aur în cartea demnității românești: Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ștefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu”. Cîteva zile mai tîrziu, la 2 iulie 1940, în calitate de senator din partea circumscripțiilor electorale basarabene, Ștefan Ciobanu va participa la ședința Comisiilor de Afaceri Străine ale Camerei și Senatului, unde va citi declarația solemnă de protest a parlamentarilor, foștilor parlamentari și intelectualilor din Basarabia față de notele ultimative din 26 și 27/28 iunie 1940. Va părăsi guvernul la 3 iulie 1940, revenind la Catedra de istoria literaturii române vechi de la Facultatea de Litere și Filozofie a Universității din București. Se va pensiona în 1949, subminat de o boală neiertătoare. A decedat la 28 februarie 1950, in Bucuresti.

·         1884 - S-a născut chimistul german Friedrich Bergius. A descoperit procedeul de lichefiere a cărbunelui. Laureat al Premiului Nobel pentru Chimie în anul 1931 (m.31.03.1949).

·         1885: S-a nascut George Patton, general american renumit din cel de-Al Doilea Război Mondial,pentru campaniile din Africa de Nord şi Sicilia; (d. 21.12.1945). George Smith Patton, (n. 11 noiembrie 1885 – d. 21 decembrie 1945), general al armatei S.U.A. cel mai cunoscut pentru prestația sa în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, luând parte la campaniile militare din Africa de Nord, Sicilia, Franța și Germania între anii 1943 și 1945. A participat și la Primul Război Mondial, comandând tancurile nou introduse în armata SUA

·         1897: S-a nascut Lucky Luciano, celebru gangster american. 

·         1898: S-a nascut Rene Clair, regizor francez de film; (d. 1981). René Clair (n. 11 noiembrie 1898, Paris – d. 15 martie 1981, Neuilly-sur-Seine), născut ca René-Lucien Chomette, regizor și scriitor francez.

·         1901: S-a nascut Magda Goebbels, soţia lui Joseph Goebbels, seful propagandei naziste; (d. 1 mai 1945). Johanna Maria Magdalena Goebbels sau Magda Goebbels (n. 11 noiembrie 1901, Berlin — d. 1 mai 1945, Berlin) a fost soția ministrului propagandei celui de-Al Treilea Reich, Joseph Goebbels. In ziua de 1 mai 1945,la sfârșitul celui de-Al doilea razboi mondial, când Berlinul era înconjurat de trupele Armatei Rosii, Magda Goebbels și- a ucis cei șase copii, iar apoi s-a sinucis, împreună cu soțul său.

·         1903: S-a nascut Sam Spiegel, producator de film de origine austriaca.

·         1904: J.H.C. Whitehead, matematician englez (d. 1960)

·         1914 - S–a născut, la New York, scriitorul american Howard Fast; a scris romane, nuvele, biografii, piese de teatru între care: “Copiii”, “Ultima frontieră”, “Spartacus”, “Strada libertăţii”, “Hoinarul”.

·         1919: Kalle Päätalo, romancier finlandez (d. 2000)

·         1922: Kurt Vonnegut, scriitor american (d. 2007)

·         1925: Jonathan Winters, scriitor de comedie american

·         1927: Mose Allison, muzician american (jazz)
* 1928: Mihai Caraman (n. 11 noiembrie 1928, comuna Oancea, județul Galați) este un fost general de Securitate român, care a îndeplinit funcția de director al Serviciului de Informații Externe în perioada 1990-1992.

Mihai Caraman s-a născut la data de 11 noiembrie 1928, în comuna Oancea, județul Galați. A fost ofițer în cadrul Direcției de Informații Externe a Securității Statului.

În perioada 1958-1968, în calitate de șef al rezidenței de spionaj din Paris, a organizat și condus așa-numita „Rețea Caraman”, care a reușit să sustragă și să aducă în țară unele documente din Cartierul General al NATO, provocând daune grele Alianței Nord-Atlantice. Asupra lui Mihai Caraman a planat bănuiala că ar fi lucrat și pentru KGB, deoarece a fost singurul ofițer al Securității decorat de KGB pentru rezultate excepționale împotriva NATO.^[1]

În 1968, o parte dintre agenții recrutați de Caraman au fost deconspirați, iar ofițerul român a fost retras în țară, unde a deținut mai multe funcții de comandă în structurile de spionaj devenind și șeful diviziei de contrainformații de la Direcția de Informații Externe.

După fuga generalului Ion Mihai Pacepa în SUA, din 1978, Mihai Caraman a fost detașat în funcții neimportante și, în final, în 1979 a fost trecut în rezervă.

După evenimentele din decembrie 1989, la data de 18 ianuarie 1990 generalul Caraman a fost reactivat și a fost numit în funcția de adjunct al ministrului apărării naționale și comandant al Centrului de Informații Externe, centru care a devenit la 13 decembrie 1990 Serviciul de Informații Externe.

La scurt timp, generalul Gheorghe Moga (cel care a găsit legătura dintre Caraman și KGB) a murit subit, în imprejurări neelucidate nici azi.^[1] Câteva luni mai târziu a dispărut și generalul Nicolae Doicaru care (împușcat la o vânătoare cu un glonț, deși toți participanții aveau doar alice), ca prim adjunct al ministrului de Interne, fusese însărcinat cu supravegherea informativa a lui Caraman.^[1]

În anul 1992, Manfred Wörner, secretarul general al NATO, a anunțat că nu va vizita Bucureștiul atât timp cât Caraman va conduce SIE, deoarece considera că o persoană care a spionat împotriva NATO este incompatibilă cu funcția de șef al serviciului de spionaj al unei țări care făcea demersuri de aderare la NATO.

Ca urmare a acestui "ultimatum", la 22 aprilie 1992 președintele Ion Iliescu a aprobat „cererea” lui Caraman de a se pensiona și l-a avansat la gradul de general-colonel.

În aprilie 2007, Ioan Talpeș, fost șef al SIE, l-a acuzat pe Caraman că ar avea o legătură cu omul de afaceri Dinu Patriciu

·         1928: S-a nascut  Mircea Mureşan, regizor român de film, preşedinte al Societăţii pentru drepturile de Autor (“Răscoala”, “Ion”, “Horea”, “Sexy–serai Ada Kaleh”).

·         1928 - S-a născut romancierul mexican Carlos Fuentes („Instinctul lui Inez”).

·         1928 - S–a născut chimistul Gheorghe Mateescu, membru de onoare al Academiei Române; în prezent locuieşte în SUA.

·         1929 - S-a născut LaVern Baker (Delores Williams), cântăreaţă americană.

·         1933: Ștefan Bănică (senior) (n. 11 noiembrie 1933, Călărași – d. 26 mai 1995 București) a fost un actor de teatru și film. S-a mai remarcat ca un bun cântăreț.
Filmografie

• Dincolo de barieră (1965)
• Golgota (1966)
• Haiducii (1966)
• Împușcături pe portativ (1967)
• Tunelul (1967)
• Șeful sectorului suflete (1967)
• Vin cicliștii (1968)
• Zile de vară (1968)
• Brigada Diverse intră în acțiune (1970) - Fane Încurcă-Lume
• Cîntecele mării (1971)
• Brigada Diverse în alertă! (1971)
• Vifornița (1973)
• Proprietarii (1973)
• Păcală (1974)
• Fair Play (1977)
• Cianura și picătura de ploaie (1978)
• Septembrie (1978)
• Singur printre prieteni (1979)
• Nea Mărin miliardar (1979)
• De ce trag clopotele, Mitică? (1982)
• O scrisoare pierdută (spectacol TV, 1982)
• Harababura (1990)
• Cel mai iubit dintre pământeni (1993)

·         1934 - S–a născut prozatorul şi dramaturgul Vasile Rebreanu (“Casa”, “Călăul cel bun”, “Pisica roşcată şi îngerii”).

·         1935 - S–a născut actriţa suedeză Bibi Andersson (“Voi fi mamă”, “Învăţătoarea”).
* 1937: Constantin Ionescu-Târgoviște (n. 11 noiembrie 1937) este un medic român, care a fost ales membru corespondent (în 2003) al Academiei Române.

Absolvent al Facultății de Medicină din București în 1963, a obținut titlul de doctor în medicină în 1971. A fost extern (1963), intern (1965), medic secundar (1963-1966), medic specialist (1967-1971) și medic primar în medicină internă (din 1972).

A desfășurat și continuă să desfășoare o intensă activitate didactică în calitate de lector (1976-1994), conferențiar (1994-1999) și apoi ca profesor universitar (din 1999) la Clinica de Diabet, Nutriție și Boli Metabolice din cadrul Universității de Medicină și Farmacie din București. Între 1997 și 2007 a condus atât Clinica cât și Institutul de Diabet, Nutriție și Boli Metabolice "N.C. Paulescu" din București.

În anul 2013, conform unor sondaje, Constantin Ionescu-Târgoviște era pe locul al treilea al personalităților medicale în care românii aveau cea mai mare încredere, după Gheorghe Mencinicopschi și Oana Cuzino.

Constantin Ionescu-Târgoviște susține că alimentația și exercițiul fizic pot avea, de multe ori, rezultate spectaculoase în tratarea diabetului zaharat de tip II.^[3]

În decursul a patru decenii de activitate științifică și de asistență spitalicească a adus contribuții importante la ridicarea nivelului asistenței diabetului și a bolilor metabolice din România: a reorganizat secțiile Institutului de Diabet, Nutriție și Boli Metabolice "N.C. Paulescu", ridicându-l în perioada conducerii sale la gradul de Institut Național, aflat sub egida Academiei Române. Începând din 1988 a participat ca reprezentant al României la proiectul multicentric european EURODIAB, contribuind la cunoașterea precisă a prevalenței diabetului zaharat de tip 1 în Europa, inclusiv în România, precum și la prevalența complicațiilor cronice ale acestui tip de diabet. A înființat un laborator de explorări neurofiziologice unde a dezvoltat tehnici originare de diagnostic și un laborator de cercetări de genetică diabetologică. În cadrul unei colaborări cu centrele de genetică umană din Oxford și Cambridge, care a debutat în 1996, a efectuat (împreună cu Dr. Cristian Guja) una din cele mai ample analize genetice ale tipului 1 de diabet, identificând unele particularități specifice populației din România. Datele au fost publicate în peste 300 de lucrări (jumătate în reviste indexate ISI), fiind citate de peste 2300 de ori. Dintre monografiile și tratatele publicate menționăm: Hipertensiunea de origine renală (1974); Stările hiperosmolare (1974); Echilibrul acido-bazic (1978); Necesitate și abuz în alimentație (1981); Bazele biochimice ale nutriției (1985); Hipoglicemiile (1990); Teoria și practica acupuncturii moderne (1992); Insulina, descoperirea medicală a secolului aparține românului N. C. Paulescu (1996); Re-Discovery of Insulin (1996); Diabetologie Modernă (1997); Diabetul în România (2001); Diabetul Zaharat: Particularitățile Fenotipice la Femeie (2002); Tratat de Diabet Paulescu (2004); Les Rélationes Franco-Romaines du Diabétologie (2006); Documents Regarding The Discovery of Insulin and Its Clinical Utilisation (2005); Paulescu and Collip: Insulin's Unsung Heroes (2008). Este autorul a cinci brevete de invenție pentru realizarea unor medicamente antidiabetice (Fitodiab, Fitolip, Neuromion, Retinofort), precum și a unei soluții alcaline infuzabile pentru tratamentul comei diabetice. Membru în consiliile editoriale a unor publicații de profil, precum "Diabetologia", "Alternative Medicine", "American Journal of Acupuncture", "Endocrinology", "Romanian Journal of Internal Medicine", "Proceedings of the Romanian Academy Series B: Chemistry, Life Sciences and Geosciences" și altele. Este inițiatorul (în 1995) și coordonatorul uniunii medicale BlackSeaDiab, care cuprinde cele 12 țări riverane ale bazinului Mării Negre. Membru al Academiei de Științe Medicale din România (din 1992), președinte al Societății de Diabet, Nutriție și Boli Metabolice (2001-2003). Președinte al Asociației Medicale Române din 2005. Membru de onoare al Academiei de Științe din Chișinău (din 2000), membru al Academiei de Științe din New York (din 1994), membru de onoare al Societății Internaționale de Medicină Psihosomatică (din 1984), al Societății Italiene de Acupunctură (din 1976), al Societății "Antonio Maria Vasalva" din Florența (din 1972), membru al grupului european NEURODIAB (din 1980), al Asociației Europene pentru studiul Diabetului (din 1975), al Societății Internaționale pentru Studiul Durerii (din 1989), al Federației Internaționale de Diabet (din 1982), etc. A fost distins cu cea dintâi medalie "N.C. Paulescu" conferită pentru contribuția adusă diabetologiei române (1995). Începând cu anul 2005, a publicat o serie de articole dedicate cunoașterii cauzei primare a diabetului zaharat, dintr-o perspectivă originală. În 2007 a inițiat "Programul Național de Prevenție a Patologiei Metabolice și Cardiovasculare". A inițiat un amplu proiect de fenotipare a diabetului zaharat, început în 2007 și care va culmina cu "Cohorta de Diabet 2010".

·         1938 - S-a născut Narvel Felts, cântăreţ, chitarist şi compozitor country american.

·         1938 - S-a născut Roger Lavern Jackson, pianist britanic (Tornados).

·         1942: Pavel Alaszu, pictor și grafician român (d. 1995)

·         1943 - S-a născut Mac Kissoon (Farthing), cântăreţ din Trinidad.

·         1944 - S-a născut Jesse Colin Young (Perry Miller), vocalist, basist şi compozitor american (Youngblood).

·         1944: S-a nascut la  Homoraciu, jud. Prahova, ziaristul roman Petre Mihai Bacanu.

·         1945 - S-a născut Pat Daugherty, basist american (Black Oak Arkansas).

·         1945 - S-a născut Vince Martell, chitarist american (Vanilla Fudge, Cactus).

·         1946:  S-a nascut Chris Dreja, muzician, component al trupei Yarbirds. 

·         1946 - S–a născut dirijorul italian Giuseppe Sinopoli (m.20.04.2001).

·         1950: S-a nascut la Slobozia, jud.Ialomita, poetul român Mircea Dinescu, dizident anticeausist si luptator in Revolutia anticomunista din 1989. Mircea Dinescu (n. 11 noiembrie 1950, Slobozia), poet, scriitor, publicist și om de afaceri român. Este director al revistelor „Plai cu boi” şi „Aspirina săracului” (volume de poezie: “Moartea citeşte ziarul”, “Rimbaud negustorul”, “La dispoziţia dumneavoastră”).

A studiat la Facultatea de Jurnalism a Academiei de Științe Social-Politice „Ștefan Gheorghiu” de pe lângă Comitetul Central al Partidului Comunist Român, Școala Superioară de Partid.

Debutează cu poezie în 1967, în revista Luceafărul, și editorial cu Invocație nimănui, (1971), volum distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Debut. Este redactor la Luceafărul (1976-1982) și România literară (1982-1989). Talentul literar remarcat de numeroși critici (Lucian Raicu, Alex Ștefănescu, Nicolae Manolescu etc.) este încununat cu numeroase premii literare (Premiul Herder, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Poezie, Premiul Academiei Române pentru Literatură ș.a.).

În urma interviului acordat în februarie 1989 lui Gilles Schiller (pseudonimul lui Jean Stern) și publicat în cotidianul Libération în care ataca explicit regimul Ceaușescu, este supus arestului la domiciliu și i se ia dreptul de semnătură. A fost prezent în studiourile Televiziunii Române în timpul revoluției din 22 decembrie 1989. După revoluția din 22 decembrie 1989 este președintele Uniunii Scriitorilor (1990-1993) de unde a demisionat în urma unui scandal.^[4]

Înființează revistele de satiră politică Academia Cațavencu (1990), Plai cu boi (2001) și Aspirina săracului (2003), este membru al Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității și fondatorul portului dunărean cultural Cetate (Calafat), fiind proprietarul moșiei, conacului și morii care i-au aparținut boierului Barbu Drugă. În anul 2003, în numărul dedicat „eroilor”, revista Time Europe îl nominalizează pe Mircea Dinescu la categoria „Hate Busters”. Prezență activă, una dintre personalitățile cunoscute ale societății civile, Mircea Dinescu are constante intervenții critice, televizate și publicistice.

Volume publicate în limba română

• Invocație nimănui, Editura Cartea Românească, 1971
• Elegii de când eram mai tânăr, Editura Cartea Românească, 1973
• Proprietarul de poduri (stampe europene), Editura Cartea Românească, 1976, 1978
• La dispoziția dumneavoastră, Editura Cartea Românească, 1979
• Teroarea bunului simț, Editura Cartea Românească, 1980
• Democrația naturii, Editura Cartea Românească, 1981
• Exil pe o boabă de piper, Editura Cartea Românească, 1983
• Rimbaud negustorul, Editura Cartea Românească, 1985
• Moartea citește ziarul, Amsterdam, Editions Rodopi, 1989; Editura Cartea Românească, 1990
• Proprietarul de poduri, antologie (1968-1985), Editura Seara, 1990
• O beție cu Marx, Editura Seara, 1996,
• Pamflete vesele și triste, Editura Seara, 1996
• Nelu Santinelu, căprar La Cotroceni, Editura Seara, 1998
• Fluierături în biserică, antologie, Editura Seara, 1998
• Corijent la cele sfinte, Fundația pentru poezie Mircea Dinescu, 2003
• De gustibus... - o expoziție de gusturi și culori - cu un Decalog culinar de Mircea Dinescu; album de arta editat de Muzeul de Artă în regie proprie cu ocazia expoziției din 2009
• Femeile din secolul trecut. Poezii noi (2004-2010), cu desene din seria Erotica Magna de Dan Erceanu; Editura: Fundația pentru Poezie Mircea Dinescu, 2010^[5]
• Iubirea mea să scoată țări din criză, Editura: Fundația pentru Poezie Mircea Dinescu, 2011.

* 1950: Virgil Popa (n. 11 noiembrie 1950) este un politician român, care a fost secretar de stat în Guvernul Nicolae Văcăroiu și de două ori deputat în Parlamentul României (între 1996 și 2004).

·         1950 - S-a născut Paul Cowsill, vocalist şi clăpar american (Cowsills).

·         1951: Christian W. Schenk, poet, eseist, traducător germano-român

·         1953 - S-a născut Andy Partridge, chitarist, vocalist şi compozitor britanic (XTC).

·         1956: Mihail-Constantin Eremia, jurist român (d. 2006)

·         1956 - S-a născut Ian Craig Marsh, pianist şi compozitor britanic (Human League).

·         1960: S-a nascut Stanley Tucci, actor si regizor de film american. Stanley Tucci (n. 11 noiembrie 1960), actor, producător, regizor și scenarist american. A fost nominalizat pentru multe și importante premii ale industriei de film și este binecunoscut pentru rolul său în filmul The Lovely Bones.

·         1962: S-a nascut actrita americanca Demi Moore. Demi Guynes (n. 11 noiembrie 1962, Roswell, New Mexico) cunoscută profesional ca Demi Moore, actriță, regizoare, producătoare și fostă compozitoare și fotomodel american.

·         1962 - S-a născut Mic Michaeli, clăpar şi compozitor norvegian (Europe).

·         1964 - S–a născut actriţa americană Calista Flokhart, protagonista serialului “Ally McBeal”.

·         1968: S-a nascut Diego Fuser, fotbalist italian.

·         1970: Pavel Stratan (n. 11 noiembrie 1970, Nișcani, raionul Călărași, Moldova) este un cântăreț și textier de muzică folk, pop din Republica Moldova. Muzica pe care o face nu poate fi catalogată. Este un amestec de stiluri. Nu se știe exact cât la sută este inspirație și cât la sută muzică originală. De fapt, aceasta pare a fi noutatea pe care o aduce pe piață. Se remarcă crâmpeie din folk, dar și din motivele tradiționale.^[1]

În 1977, cântă prima dată la chitară pe o scenă școlară, în 1983, compune primele versuri, iar în 1996 cunoaște prima lui adevărată experiență scenică în calitate de scamator.

A absolvit Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice.

În 2002, lansează în Republica Moldova primul album Amintiri din copilărie, album lansat după aceea și pe piața românească și vândut ”ca pâinea caldă”.

Pavel Stratan este tatăl cântăreței Cleopatra Stratan.

·         1970 - S–a născut Adrian Halpert, redactorul–şef al cotidianului “Libertatea” (Premiul „Pamfil Şeicaru”).

·         1974: S-a nascut popularul actor american Leonardo DiCaprio (“Batman Forever”, “Romeo şi Julieta”, “Titanic”). Leonardo Wilhelm DiCaprio (n. 11 noiembrie 1974, Los Angeles, California), actor și producător de film american. A fost nominalizat de cinci ori la Premiile Oscar, și de zece ori la Premiile Globul de Aur, câștigând în 2004 Premiul Globul de Aur pentru cel mai bun actor într-o dramă pentru filmul The Aviator, și în 2013 Premiul Globul de Aur pentru cel mai bun actor într-un musical/comedie pentru rolul din filmul Lupul de pe Wall Street
* 1975: Victoria Violeta Alexandru (n. 11 noiembrie 1975, București, RS România) este ministrul Muncii și Protecției Sociale începând cu 4 noiembrie 2019. A mai deținut funcția de ministru delegat pentru dialog social în perioada 17 noiembrie 2015 – 4 ianuarie 2017.

·         1978: Silviu Bălace, fotbalist român

·         1981: S-a nascut Guillaume, Mare Duce de Luxembourg, moștenitorul coroanei Luxembourgului.

·         1981: Natalie Glebova, model ruso-canadian, Miss Univers 2005
* 1982: Adrian-Claudiu Prisnel (n. 11 noiembrie 1982) este un deputat român, ales în 2016.

·         1983: Philipp Lahm, fotbalist german
* 1989: Paul Papp (n. 11 noiembrie 1989, Dej) este un fotbalist român care evoluează la clubul FC Wil 1900^⁠(d) pe postul de fundaș central.
* 1989: Radu Albot (n. 11 noiembrie 1989, Chișinău) este un jucător de tenis profesionist din Republica Moldova
* 1999: Andreea Ana-Maria Mihart (n. 11 noiembrie 1999, în Ploiești)^[3] este o handbalistă română care joacă pentru echipa HC Zalău pe postul de extremă stânga.

·         1999: Asgard Michael, fața din spatele personajului Mysha VoidWalker, programator de ocazie.

Decese

·         537: Papa Sf. Silveriu

·         1028: A murit imparatul  bizantin Constantin al VIII-lea Porfirogenetul; (n.960). A condus Imperiul Bizantin din 15 decembrie 1025 si pana la moartea sa.A fost fiul împăratului Romanos al II-lea   și al împărătesei Theophano si fratele mai mic al marelui împărat  Vasile al II-lea, care a murit fără copii și astfel a lăsat conducerea Imperiului Bizantin în mâinile sale.

·         1638: Cornelis van Haarlem, pictor olandez (n. 1562)

·         1855: A decedat filosoful danez Søren Kierkegaard; (n. 1813). Søren Aabye Kierkegaard (n. 5 mai 1813, Copenhaga – d. 11 noiembrie 1855, Copenhaga), filozof, scriitor și teolog danez din secolul al XIX-lea. Prin concepția sa filozofică asupra constrângerii omului de a-și alege destinul, a exercitat o influență hotărâtoare asupra teologiei și filozofiei moderne, în special asupra filozofiei existențiale.

·         1861: Pedro al V-lea al Portugaliei (n. 1837)

·         1866 - A murit Soren Aaye Kierkegaard, scriitor, filosof şi teolog danez (“Tratatul despre disperare”, “Conceptul de angoasă”, “Jurnalul seducătorului”) (n.05.05.1813).
* 1888: Ion I. Câmpineanu (n. 10 octombrie 1841, București, Țara Românească – d. 15 noiembrie 1888, București, România^[1]) a fost un politician român, membru fondator al Partidului Național Liberal, primul guvernator al Băncii Naționale a României.
A fost fiul lui Ion Cîmpineanu (1798-1863) și al Catincăi (n. Caribol). S-a căsătorit în 1869 cu Irina Bellu (1849-1919), nepoata lui Barbu Bellu (1825-1900) și au avut împreună patru copii, Ioan Cantemir, Ștefan, Eliza și Maria Irina.

A îndeplinit mai multe funcții guvernamentale și publice, printre care cele mai importante sunt:

• ministru de justiție (27 ianuarie - 23 septembrie 1877)
• ministru de finanțe (23 septembrie 1877 - 25 noiembrie 1878; 25 februarie - 15 iulie 1880)
• ministru de externe (în 1878 - 1879 și 1885)
• ministru de domenii (1 aprilie 1883 - 2 februarie 1885)
• primar al Bucureștiului (21 noiembrie 1886 - aprilie 1888)

Ion I. Câmpineanu a fost primul guvernator al Băncii Naționale a României, în perioada 1880-1882, și va reveni în aceasta funcție la începutul anului 1888 rămânând în acest post până la moartea sa. A fost învestit pe 15 iulie 1880^[1], fiind responsabil pentru organizarea imprimeriei și imprimarea primelor bilete de bancă și a regulamentului interior al instituției.

Ion Câmpineanu

Primul guvernator al Băncii Naționale a României  În funcție 15 iulie 1880 – 1 decembrie 1882 Succedat de Anton Carp

·         1917: Liliuokalani, regină a Hawaii (n. 1838)

·         1949: Prințul Carlos de Bourbon-Două Sicilii (n. 1870)

·         1951 - A murit epigramistul N. Gr. Mihăescu-Nigrim (n.21.03.1871).

·         1953: Prințesa Irene de Hesse (n. 1866)

·         1958 - A încetat din viaţă criticul de film André Bazin: "Ce este cinematograful?" (n. 8 aprilie 1918)

·         1962: Ion I. Nistor (n. 16 august 1876, Bivolărie, Ducatul Bucovinei, Austro-Ungaria – d. 11 noiembrie 1962, București, Republica Populară Română) a fost un istoric și militant unionist bucovinean, membru al comitetului de organizare a Adunării Naționale de la Cernăuți, care a hotărât unirea cu România, în cadrul căruia a redactat „Actul Unirii”. Profesor la Universitățile din Viena și Cernăuți, rector al Universității din Cernăuți, profesor universitar la București, membru al Academiei Române (1911), director al Bibliotecii Academiei Române, fruntaș al Partidului Național Liberal, fost ministru de stat, reprezentând Bucovina, apoi, succesiv, ministru al lucrărilor publice, al muncii și, în final, al cultelor și artelor.

Casa memorială „Ion Nistor” de la Bivolărie, astăzi localitate componentă a orașului Vicovu de Sus, a fost organizată și deschisă în anul 1993 de Societatea pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina (SCLRB) și de primăria din Vicovu de Sus.

Ion Nistor s-a născut la 4 august 1876 în familia de țărani Ilie și Maria Nistor din satul Bivolărie, comuna Vicovu de Sus, districtul Rădăuți (ulterior în județul Rădăuți), Bucovina. A fost căsătorit cu Virginia Pauliucu-Burlă (fiica parohului din Cârlibaba, Gheorghe Pauliucu-Burlă) și au avut împreună un singur copil: Oltea I.Nistor-Apostolescu (decedată la 13 iulie 1999).

Urmează 2 ani școala primară în satul natal și apoi o continuă, în limba germană, în orașul Rădăuți. Între anii 1889-1897 urmează cursurile Liceului „Eudoxiu Hurmuzachi”, atunci liceu german, dobândind un mare interes și dragoste pentru trecutul românilor bucovineni. După ce a susținut examenul de bacalaureat, este admis ca student la Facultatea de Filosofie a Universității Cernăuți. A activat o perioadă ca profesor suplinitor la Cernăuți, iar în anii 1904-1907 a fost profesor secundar la Liceul clasic din Suceava, timp în care a început să editeze, împreună cu George Tofan și Victor Moraru, revista Junimea literară.

La 22 martie 1909, în urma examenelor susținute, a fost promovat doctor în filosofie și litere în Aula Universității din Viena. În anul 1911 a fost abilitat ca docent al universității vieneze, întorcându-se apoi în Bucovina.

În octombrie 1911 își ține cursul inaugural la Universitatea din Cernăuți, cu tema: „Locul românilor în istoria sud-est europeană”, temă care avea să fie emblematică pentru carierea sa și care l-a determinat pe Lucian Blaga să-l clasifice între „istoricii ideii și unității naționale”.

Membru al conducerii la Societatea pentru cultura și literatura română în Bucovina din 1913, profesor la Universitatea din Cernăuți din 1914 și membru corespondent al Academiei Române din același an, Ion Nistor s-a stabilit la București și a fost ales președinte al Comitetului refugiaților bucovineni. În 1916, cu ocazia primirii sale ca membru titular în Academia Română, a evocat un capitol din viața culturală a românilor din Bucovina, cu un răspuns din partea lui Nicolae Iorga și, tot în același an, a publicat Istoria Bisericii din Bucovina și rostul ei național-cultural în viața românilor bucovineni.

În perioada 1919-1939, în plan politic și public, a avut responsabilități dintre cele mai diverse. A fost ministru al Bucovinei în guvernul condus de Ion I.C. Brătianu în 1922-1926; senator de drept, între 1928-1933; ministru secretar de stat pentru minorități etnice în 1933; ministru al muncii în guvernul condus de Gheorghe Tătărăscu; ministru al cultelor și artelor în guvernul Gheorghe Tătărăscu.

În perioada interbelică, profesorul și rectorul universității cernăuțene a editat volumul Corespondență diplomatică și rapoarte consulare austriece, în colecția Hurmuzachi, a editat revista Junimea literară, a publicat Istoria Basarabiei, a susținut Buletinul Codrul Cozminului. Lucrarea sa cea mai reprezentativă este Problema ucraineană în lumina istoriei, iar Societatea pentru literatura și cultura română în Bucovina a publicat o nouă ediție, care a fost lansată la Cernăuți, Rădăuți și Botoșani. Până la moartea sa, în noiembrie 1962, a redactat lucrarea Istoria Bucovinei, rămasă în manuscris până în 1991, și a definitivat lucrarea de sinteză Istoria României, care nu a fost încă publicată.

„Ion Nistor, profesorul și istoricul care a stat întreaga lui viață în slujba istoriei și a cauzei naționale s-a identificat nu numai cu destinul dramatic al provinciei sale: Bucovina istorică, ci al tuturor românilor, fiind istoricul tuturor românilor, din Galiția în Tessalia și de la Nistru până la Tisa”, a afirmat istoricul ieșean Ion Toderașcu.

Arestat la 5/6 mai 1950, în așa-zisa „noapte a demnitarilor”, a fost internat la închisoarea Sighet pe timp de 24 luni, încadrat ulterior prin Decizia M.A.I. nr.334/1951; pedeapsă i-a fost majorată cu 60 luni, prin Decizia M.A.I. nr. 559/1953. A fost eliberat la 5 iulie 1955.

Despre starea lui în ultimii ani de viață vorbește un citat din opusul său:

„Aștern pe hârtie aceste rânduri sub stăpânirea unor duioase amintiri. Am rămas singur în viață din generația Unirii, care s-a bucurat de roadele străduințelor ei pentru înfăptuirea Unirii Naționale. Au murit Ionel și Vintilă Brătianu, au dispărut din viață Iuliu Maniu, Alexandru Vaida și Ion Inculeț, au trecut în cele eterne Nicolae Iorga și Octavian Goga.

Veșnic îmi stă înaintea ochilor apoteoza Regelui Ferdinand și a Reginei Măria, împlinitorii visului de aur al neamului nostru.

Am rămas singur în viață, sortit să înfrunt prăbușirea măreței opere naționale, stropită cu sângele eroilor de la Mărășești!^[2]”

—Ion I. Nistor, Date autobiografice. Amintiri din închisoare (1957)

Opera:

• Die moldauischen Ansprüche auf Pocutien, Viena, 1910;
• Die auswärtigen Handelsbeziehungen der Moldau, Gotha, 1911;
• Handel und Wandel in der Moldau, Cernăuți, 1912;
• 
  Zur Geschichte der Schulwesens in der Bucovina (1912);
• Die geschichtliche Bedeutung der rumänen und die Anfänge ihrer staatlichen Organisation (1913);
• Die Urkunde Stephans des Grossen, Berlin, 1914;
• Bucovina sub raportul politic și administrativ, București, 1915;
• Emigrările de peste munți (1915);
• Românii și rutenii în Bucovina (1915);
• Un capitol din viața culturală a românilor din Bucovina, discurs de recepțiune (1916);
• Istoria bisericii din Bucovina (1916);
• Der nationale Kampf in der Bukovina (1918);
• Das moldauische Zollwesen im 15 und 16 Iahrh, Leipzig, 1912;
• Discurs la mesajul tronului… Cernăuți, 1920;
• Istoria fondului bisericesc din Bucovina (1921);
• Politica de unitate națională. Discurs, 1923;
• Istoria Basarabiei, Edițiile I-III, Biblioteca Așezământului I.C. Brătianu, nr. 1, Institutul de Arte Grafice și Editura Glasul Bucovinei, Cernăuți, 1923; ediția a IV-a, 1924; Editura Humanitas, 1991 și 2017;
• Luca Arbore Hatmanul. La 400 de ani de la moartea lui (1924);
• Pomenirea lui Dimitrie Cantemir Voievod (Acad. Rom.), București 1924;
• Românii transnistrieni, Cernăuți, 1925;
• Bejenari ardeleni în Bucovina, 1926;
• Contra calomniei (1927);
• Contra deposedării Universității din Cernăuți (1927);
• Răsunetul războiului din 1877 în Bucovina și Basarabia, București, 1927;
• Gr. Vodă Ghica, Cernăuți, 1928;
• Unirea Bucovinei, București, 1928;
• Drumurile noastre în ultima sută de ani (1929);
• Cehoslovacii și românii, Cernăuți, 1930;
• La Comte de Saint-Aulaire et la Bucovine, București, 1930;
• Decorarea lui Avram Iancu (1931);
• Un român iscoadă… (1931);
• Alexandru cel Bun, Cernăuți, 1932;
• Locul lui Alexandru cel Bun în istoria civilizației creștine (1932);
• Șase ani de autonomie bisericească (1932);
• Biserica și școala greco-română din Viena, București, 1932;
• Contribuții la relațiunile dintre Moldova și Ucraina (1933);
• Din corespondența lui Todleben de la Plevna (1933);
• Mănăstirea Moldaviței, Cernăuți, 1933;
• Rostul politic și social al bisericii în trecut și prezent, București, 1933;
• Rück – und Ausblick in die Geschichte Rumaniens, Iena und Leipzig (1933);
• Discurs, Cernăuți, 1934;
• Problema ucraineană în lumina istoriei (1934);
• Tratativele lui Mihai Viteazul cu Polonia, București, f.an.;
• Universitatea din Cernăuți și loviturile lui P.P. Negulescu, Cernăuți, 1926 (cu alții);
• T. G. Masaryk (cu alții), Buc., 1930;
• Corespondența lui Coronini cu principatele, Cernăuți, 1938;
• Bucovina sub dominațiunea românească (1938);
• Documente privitoare la istoria Românilor… (1938)
• Istoria Bucovinei, Editura Humanitas, București, 1991;

Ion Nistor

Părinți Ilie și Maria Nistor Căsătorit cu Virginia Pauliucu-Burlă (fiica parohului din Cârlibaba, Gheorghe Pauliucu-Burlă) Copii Oltea I.Nistor-Apostolescu (unicul copil)

·         1973 : A decedat Artturi Ilmari Virtanen, chimist finlandez, laureat al Premiului Nobel ; (n. 15.01.1895).
* 1983: Valter Roman, ortografiat uneori Walter Roman, născut Ernő Neuländer (n. 7 octombrie 1913, Oradea - d.11 noiembrie 1983) a fost un militant și politician comunist român, de origine evreiască, veteran al brigăzilor internaționale comuniste din Războiul Civil din Spania. A fost tatăl fostului prim-ministru român Petre Roman.
Numele său la naștere era Ernő (Ernest) Neuländer.^[1][2] S-a născut într-o familie de evrei de proveniență hasidică^[3] stabilită la Oradea. Tatăl său era funcționar la o bancă. Valter Roman a devenit inginer, în urma studilor la Universitatea tehnică germană din Brno, în Cehoslovacia.

Potrivit unor relatări, recrutarea sa în mișcarea comunistă ar fi fost făcută în 1931 de Nicolae Goldberger, care l-a ajutat să plece în URSS, tranzitând Cehoslovacia.

După 1936 s-a înrolat voluntar în Brigăzile Internaționale de partea forțelor republicane din Spania sub numele Walter Roman. Anii petrecuți în Spania au fost evocați în volumul autobiografic Sub cerul Spaniei. Cavalerii speranței. În războiul civil din Spania a avut gradul de maior și a fost comandantul unui batalion de artilerie din brigada a 11-a “Venceremos”.

În Spania, Walter Roman s-a căsătorit cu Hortensia Vallejo, o comunistă spaniolă. În cursul războiului a fost rănit la plămâni. După ce Republica Spaniolă a fost înfrântă în 1939, Valter Roman s-a refugiat in Franța, apoi s-a reîntors în URSS. Acolo a condus, pentru o perioadă, departamentul emisiunilor în limba română la Radio Moscova, unde i-a avut în subordine pe Ana Pauker, Leonte Răutu și Iosif Chișinevschi. În timp ce Ana Pauker s-a reîntors în România îmbrăcată în uniforma sovietică, Valter Roman s-a reîntors pe un tanc sovietic, ca locotenent-colonel în cadrul Divizia Horia, Cloșca și Crișan, constituită din prizonieri de război români aflați în URSS, care au ales să treacă de partea inamicului (crimă de înaltă trădare pe timp de război) sub comanda generalului Mihail Lascăr. A fost decorat în 1945 în Uniunea Sovietică cu ordinul "Steaua roșie". În același an, sub ocupație sovietică și sub noul regim dominat de comuniști, a fost în gradul de general-maior în armata română.

Un an mai târziu, în 1946, Valter Roman a fost numit șef al Direcției de Educație, Cultură și Propagandă a Armatei, iar între 1947-1951 ocupă postul de șef al Direcției Superioare Politice a Armatei. În 1951 devine membru al CC al PCR și ministru al Poștelor și Telecomunicațiilor (până în ianuarie 1953, când a fost înlăturat din funcții odată cu îndepărtarea "grupului Luca-Pauker-Georgescu"). Din 1954 până la moarte a fost director al Editurii Politice, el susținând că astfel ar fi fost "marginalizat" de regim.

Istoricul sovietic T. M. Islamov, a publicat documente care arată că Valter Roman "ar fi pledat în fața membrilor Comisiei Litvinov în favoarea înființării statului independent Transilvania, girat de marile puteri Uniunea Sovietică, Statele Unite ale Americii și Marea Britanie"^[4]. Fiul lui Valter, Petre Roman, contestă cele spuse de istoricul sovietic spunând că tatăl său ar fi susținut rămânerea Transilvaniei ca provincie a României^[4].

Documente recente demonstrează că Valter Roman a fost amestecat în complotul K.G.B. și al P.M.R. care avea drept scop arestarea guvernului Imre Nagy, după Revoluția ungară din 1956 de la Budapesta. După ce membrii guvernului Nagy au fost reținuți ilegal pe teritoriul României, într-un complex de vile de la Călimănești în județul Vîlcea, aceștia au fost aduși la București și instalați în complexul de vile ce a aparținut Misiunii Militare Germane în România între 1940-1944 de lângă lacul Snagov,vile aflate azi în posesia ambasadei ruse de la București. Imre Nagy a fost transferat după doi ani în Ungaria și judecat în 1958, condamnat la moarte și executat la Budapesta de noua conducere prosovietică a Ungariei

Opere - selectiv:

• URSS în război. Direcțiunea efortului principal, 1946
• Despre teoria războiului, 1948
• Despre războiul contemporan, 1948
• Probleme militare contemporane, 1949
• Despre fizica modernă și perspectivele utilizării energiei atomice, 1954
• Știința și socialismul, 1958
• Știința și tehnica în epoca trecerii societății de la capitalism la comunism, 1962
• Revoluția industrială în dezvoltarea societății, 1965
• Revoluția științifică și tehnică și implicațiile ei asupra desvoltării social-politice contemporane, 1968
• Eseuri despre revoluția științifică și tehnică, 1970
• Secolul XX: Secolul Marilor Revoluții, în care elogiază revoluția comunistă din URSS, 1970
• File din trecut, evocări, 1971
• Sub cerul Spaniei. Cavalerii speranței, Amintiri, memorii de front, 1972

Valter Roman

Generalul-maior Valter Roman Căsătorit cu Hortensia Vallejo Copii Carmen, Petre Roman, Raul și Mirela (adoptați) Șeful Direcției de Educație, Cultură și Propagandă a Armatei În funcție 1946 – ? Șeful Direcției Superioare Politice a Armatei În funcție 1947 – 1951 Ministru al Poștelor și Telecomunicațiilor În funcție 1951 – 1953 Director al Editurii Politice În funcție 1957 – 1983

·         1995: Corneliu (Cornel) Coposu (n. 20 mai 1914, Bobota, Sălaj – d. 11 noiembrie 1995, București) a fost un politician român, liderul opoziției din România postcomunistă. Absolvent de drept și ziarist, om de încredere al liderului național-țărănist Iuliu Maniu, Coposu a fost membru al Partidului Național Țărănesc până la interzicerea acestuia în 1947, iar ulterior a fost deținut politic în condiții foarte aspre timp de 17 ani, în faza stalinistă a regimului comunist din România.

După Revoluția din 1989 a reîntemeiat oficial PNȚ sub numele de Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat și a fost președinte al PNȚCD-ului între 1990 și 1995. În această calitate, a fondat Convenția Democrată Română, al cărei prim președinte a fost. Corneliu Coposu a fost ales senator în Parlamentul României în 1992.^[1] După decesul său, Corneliu Coposu a fost înlocuit de senatorul Ioan Bărbuș.

Corneliu Coposu s-a născut la data de 20 mai 1914 în Bobota, comitatul Sălaj. Tatăl său, Valentin Coposu, a fost preot român unit (greco-catolic) la Bobota, asesor consistorial și arhidiacon, iar din 1929 protopop al districtului Șamșud, doctor în teologie, specialist în limba aramaică, prieten și colaborator cu Iuliu Maniu.^[2][3] Valentin Coposu a fost trimis în timpul primului război mondial ca preot al armatei austro-ungare pe frontul din Galiția. La 1 decembrie 1918 a reprezentat cercul Șimleu Silvaniei la Adunarea de la Alba Iulia.^[4]

Valentin Coposu a murit în anul 1941 ca preot la Coșlariu, lângă Blaj, unde se refugiase după Dictatul de la Viena.^[5]

„Bunicul meu dinspre tată se numea Grigore Coposu, era tot preot și prieten bun de familie și de vecinătate cu Gheorghe Pop de Băsești, președintele Partidului Național Român din Transilvania... La alegerile din 1906, care s-au desfășurat cu multă violență, atît candidatul Partidului Național Român din Transilvania, cît și bunicul meu din partea tatălui, Grigore Coposu, au fost bătuți strașnic de către oficialitățile maghiare”.^[6]

„Mama era fiică de preot; tatăl ei era protopopul Iulian Anceanu, paroh și protopop în Surduc, județul Sălaj. Bunicul dinspre mamă se trăgea dintr-o familie înnobilată, care purta cu mîndrie titlul de Ciolt, deci Anceanu de Ciolt...Străbunicul meu dinspre mamă era protopopul Gavril Vaida, care purta și el titlul nobil de Glod, era văr primar cu Alexandru Vaida-Voievod și făceau parte dintre fruntașii Partidului Național din epoca aceea, fiind mare adept al pasivismului politic”.^[7]

La data de 15 septembrie 1919, la vârsta de 5 ani, Corneliu Coposu a fost înscris la școala confesională română unită din Bobota, pe care a terminat-o la 28 martie 1923. A intrat la Liceul „Sfântul Vasile cel Mare” din Blaj doar după ce a urmat clasa ” a cincea în particular și după ce a obținut o dispensă de vârstă. La numai 16 ani a intrat la Facultatea de Drept și Științe de Stat, Universitatea din din Cluj. După absolvire, în 1934, s-a înscris la doctorat, pe care l-a obținut după 3 ani. În această perioadă a devenit campion de haltere în cadrul Clubului Sportiv Universitar. În 1933 înființează filiala Cluj a PNȚ iar în 1935 a fost ales președinte al Uniunii Studenților Democrați din Universitatea Cluj și președinte al Tineretului Național Țărănesc.

Una dintre dimensiunile fundamentale ale activității intelectuale și politice ale lui Corneliu Coposu a fost legată de activitatea sa jurnalistică. El a fost un ziarist politic talentat; primii ani de jurnalism (1935-1940) au fost legați de cotidianul țărănist clujean România Nouă, condus de Zaharia Boilă; după cedarea Ardealului de Nord-Vest către Ungaria horthystă, tînărul țărănist s-a refugiat la București, fiind colaborator al ziarului refugiaților transilvăneni.^[8]

În 1937, în urma procesului Skoda în care Romulus Boilă a fost acuzat de corupție în cadrul unui contract de armament, „Corneliu Coposu a fost acuzat de posesia unor documente; potrivit declarațiilor sale ulterioare, acestea dovedeau că regele Carol al II-lea a solicitat în mod expres ca în proces să fie implicat și Maniu, drept răzbunare pentru campania dusă de acesta împotriva «camarilei». Coposu a fost condamnat la trei luni și o zi de închisoare. Pedeapsa a fost ispășită în condiții speciale: așternut personal, își procura alimente de la restaurant, era servit de un chelner iar ușa celulei nu era încuiată. În timpul detenției a cunoscut-o pe Ana Pauker, închisă ca ilegalistă a PCR:

Păstrez despre ea amintirea unei persoane foarte inteligente, foarte instruite, cu o cultură livrescă impresionantă, care suporta dialogul cu multă ușurință și avea la îndemână argumente pe care știa să le valideze cu multă pricepere”. În 1945, aveau să se revadă în cadrul unei recepții de la Palat. Ana Pauker i-a spus: «Atunci erați condamnat pentru lezmajestate, acum vă văd în anturajul suveranului. Să înțeleg că v-ați schimbat convingerile?» Corneliu Coposu a răspuns: «Nu, mi-am schimbat regele...».^[9]

La 17 noiembrie 1937 este reformat medical, în evidența regimentului 33 Artilerie, pentru obezitate cu tulburări funcționale. ”La o înălțime de 1,87, avea 130 kg, perimetrul toracic e 118 cm și cel abdominal de 132 cm”

Corneliu Coposu și-a făcut ucenicia politică pe lîngă liderul național-țărănist Iuliu Maniu: ”Iuliu Maniu m-a cunoscut de cînd m-am născut, Familiile erau prietene, se întîlneau cel puțin o dată pe săptămînă pentru că Bobota, comuna mea, e la 13-14 km de comuna lui Maniu, Bădăcin...Mi s-a întîmplat de multe ori ca, mergînd la Bădăcin, să întîlnesc diverse delegații, diverși reprezentanți mai mult sau mai puțin importanți ai politicii românești din vremea aceea. Acolo i-am întîlnit pe Stere, pe Mihalache, pe Costăchescu de la Iași, pe Iunian, nu numai fruntașii de atunci ai Partidului Național Țărănesc, ci, în general fruntași ai vieții sociale și politice românești”.^[11]

După cum povestea ”Seniorul”, Iuliu Maniu l-a luat șef de cabinet de pe vremea cînd era student, în 1930, ”apoi am ajuns director de cabinet. Între 1937 și pînă la arestare, am fost secretar politic al lui Maniu și, aș putea spune, umbra lui, pentru că nu m-am despărțit niciodată de el, n-am lipsit de la nicio activitate desfășurată de el în perioada aceasta și aș putea afirma că am fost persoana cea mai apropiată de Maniu vreme de zece ani de zile”.^[12]

În 1945, tînărul Coposu a devenit președinte al filialei PNȚ Sălaj, iar apoi a fost ales secretar general adjunct al PNȚ. Anterior, alături de Iuliu Maniu, Coposu a învățat cum se conduce un partid în condiții de cvasiilegalitate, în timpul dictaturii lui Carol al II-lea și a regimului autoritar al generalului Antonescu. În timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea, Corneliu Coposu a notat riguros toate nemulțumirile, criticile și întînirile dintre Iuliu Maniu și regele dictator. În mai multe rînduri, Coposu insistă pentru a afla detaliile legate de venirea ilegală în țară a prințului Carol, pe care, în calitate de prim-ministru al guvernului României, Iuliu Maniu ar fi putut să-l aresteze, și vrea să afle motivele pentru care nu s-a întîmplat acest lucru. Iată cum îi explica Maniu lui Coposu această decizie: ”Puteam să-l arestez la 6 iunie. Nu ar fi fost oportun. Ar fi fost chiar o greșeală politică pe care partidul ar fi plătit-o scump. În anul 1930, lumea românească, în marea ei majoritate, nutrea o simpatie evidentă pentru cel socotit atunci <<Prințul sacrificat de liberali.>> Țara îl dorea. El era considerat o victimă a manevrelor lui Brătianu și încarna multe nădejdi. Opinia publică trecea, cu destulă ușurință, peste aventurile lui anterioare. Ba chiar îi apreciau romantismul și cavalerismul dovedit. Țara era pornită contra liberalilor, uzați de o guvernare prelungită și destul de abuzivă, și îmbrățișa cu ostentație pe toți adversarii guvernanților și în primul rînd pe prințul moștenitor, prin a cărui îndepărtare din țară fusese întronat un copil, tutelat prin regență”^[13]. Coposu explică în notele sale de ce lecțiile de politică și istorie primite de la Iului Maniu l-au ajutat să înțeleagă una dintre cle mai complicate periode din istoria națională. Datorită apropierii de Iuliu Maniu, Corneliu Coposu a fost martor ocular și participant la nenumărate evenimente politice importante (negocierile lui Iuliu Maniu cu regele Carol al II-lea; pactele politice încheiate de Partidul Național Țărănesc cu alte partide din opoziție pentru limitarea efectelor dictaturii personale regale a lui Carol al II-lea; pregătirea actului de la 23 august 1944; înscenările făcute de comuniști împotriva partidelor istorice, în particular împotriva Partidului Național Țărănesc), fapt care i-a permis ulterior să dea informații inedite, să corecteze erori factuale ori istoriografice, interpretări greșite sau tendențioase ale istoriei și politicii interbelice, din timpul celui de-al doilea război mondial, din perioada postbelică și din cea comunistă ^[14]. Astfel, o mărturie a lui Corneliu Coposu din perioada statului național legionar arată că Partidul Național Țărănesc a fost una dintre țintele terorismului criminal legionar. În notele inedite ale lui Corneliu Coposu, publicate abia în 2014, ”Seniorul” povestește că la zece minute după ridicarea de acasă a lui Madgearu, care la vremea respectivă era secretarul general al Partidului Național Țărănesc, Iuliu Maniu a fost sunat de doamna Madgearu, care i-a povestit că soțul îi fusese ridicat de acasă de către legionari. După ce Maniu și Coposu s-au dus la locuința lui Madgearu, iar președintele PNȚ l-a sunat pe secretarul general al Ministerului de Interne, colonelul Rioșianu, care i-a explicat că autoritățile (nelegionare) nu știau nimic despre acest caz. Maniu l-a trimis pe Coposu atît la Ministerul de Interne, de unde a primit din partea lui Rioșianu două pistoale și cartușe, precum și instrucțiuni precise despre cum să procedeze dacă vin legionarii și la Maniu: ”trageți în ei, ca în cîini, pe răspunderea mea!”. Ulterior, Coposu a mers în audiență la Horia Sima, care a pretins că nu știe nimic despre acel caz ^[15]. Seara pe la ora 18 s-a primit înștiințarea oficială a asasinării lui Virgil Madgearu. Maniu și Coposu s-au deplasa de urgență la locul asasinatului, unde ”cel care a fost profesorul Virgil Madgearu, economistul de prestigiu european, dascălul atîtor generații de studenți, strălucitul debater parlamentar, iscusitul ministru de Finanțe, emeritul ideolog democrat al României postbelice, zace întins pe spate, mînjit de sînge, cu fruntea spartă de gloanțe, purtînd pe corp urme de violență și tortură” ^[16].

În jurnalul lui Corneliu Coposu se regăsesc detaliile privind rolul central jucat de către Iuliu Maniu în organizarea loviturii de stat de la 23 august 1944, prin care România ieșea din alianța cu Germania lui Hitler și intra în alianță cu puterile occidentale și URSS, care a implicat partidele politice, grupuri din diplomație, armată, casa regală; Iuliu Maniu l-a convins pe tânărul rege Mihai I să participe la înlăturarea de la putere a mareșalului Antonescu, ceea ce a conferit legitimitate politică actului de la 23 august 1944. Coposu povestește circumstanțele în care și motivele pentru care Iuliu Maniu a refuzat să prezideze guvernul instalat după 23 august 1944; acel guvern ar fi fost sabotat de către sovietici și complicii lor comuniști.

În acest sens, ziarista Doina Alexandru a povestit cum pe vremea comunismului, în timp ce lucra la ”Radio Europa Liberă”, Coposu i-a trimis o scrisoare directorului acestui post, istoricul Vlad Georgescu, datorită faptului că în opinia acestuia, ”Iuliu Maniu ar fi făcut în cariera sa trei greșeli politice: restaurația din 1930, pactul cu legionarii din 1937 și refuzul de a prezida guvernul constituit după lovitura de stat de la 23 august. Domnul Coposu a protestat în scrisoarea sa împotriva acestei interpretări tendențioase venind cu precizările sale pentru stabilirea adevărului istoric”

Bustul lui Corneliu Coposu din Șimleu Silvaniei, realizat de sculptorul sibian Nicu Mihoc

După 1945, Corneliu Coposu a intrat în vizorul activiștilor comuniști, care mai întâi au dus împotriva lui un război propagandistic, apoi au contribuit la persecutarea sa de către autoritățile regimului totalitar. Astfel, după cum povestea liderul țărănist mai tîrziu despre Silviu Brucan, ”nu-i păstrez nici o ranchiună, deși, în calitate de redactor-șef adjunct la Scînteia, a cerut condamnarea mea la moarte în fața Tribunalului militar”.^[18]

Pe 14 iulie 1947 a fost arestat împreună cu întreaga conducere a PNȚ, în ceea ce s-a numit Înscenarea de la Tămădău. Până în 1956 a fost ținut în arest preventiv, fără să fie judecat. În 1956 i s-a înscenat un proces pentru "înaltă trădare a clasei muncitoare" și pentru "crimă contra reformelor sociale". A fost condamnat la muncă silnică pe viață. Până în 1962 a fost închis într-un regim sever de izolare la penitenciarul Râmnicu Sărat. În cei peste 17 ani de detenție a fost mutat de la o închisoare la alta, dintr-un penitenciar într-altul (arestul Ministerului de Interne; închisoarea Malmaison, de pe Calea Plevnei, București; penitenciarul Pitești; penitenciarul Văcărești, din București; penitenciarul din Craiova; penitenciarul Jilava, de lîngă București; penitenciarul Bragadiru; Unitatea de muncă nr. 1 Cap Midia, de fapt Canalul Dunăre-Marea Neagră; lagărul de triere din Ghencea, București și muncă forțată la ferma Bragadiru; Unitatea Militară nr 4, Ocnele Mari; din nou, penitenciarul Văcărești; penitenciarul Poarta Albă, Constanța; penitenciarul Sighetul Marmației; penitenciarul Jilava; penitenciarul Râmnicu Sărat; penitenciarul Gherla; penitenciarul Aiud; din nou, penitenciarul Râmnicu Sărat).^[19]

A fost eliberat pe 9 iulie 1962 din închisoarea Râmnicu Sărat, după care a fost trimis pentru încă 24 de luni în domiciliu obligatoriu în comuna Rubla, județul Brăila (împreună cu Ion Diaconescu, Ion Huiu, Virgil Solomon). După cum arată Zarojanu, biograful lui Coposu, ”în momentul arestării, Corneliu Coposu cîntărea 114 kg, iar la eliberare - 51”. De menționat faptul că în timp ce Corneliu Coposu era întemnițat, soția sa, Arlette Coposu, a fost închisă în mai multe penitenciare, iar după eliberare a murit de cancer diseminat, pe 27 decembrie 1965.

În aprilie 1964 a fost pus în libertate, după 17 ani de detenție. A fost angajat ca muncitor necalificat la Întreprinderea de Construcții-Montaj București, atelierul de tâmplărie mecanică. După eliberarea din lunga detenție, Corneliu Coposu a fost invitat la o întrevedere cu liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej, pe care îl cunoștea din perioada interbelică și care s-a scuzat ”pentru închisorile politice. «N-am putut face nimic, pentru că rușii ne-au dirijat tot timpul.» În compensație, îi propune să devină juristconsult al Consiliului de Stat, cu 4800 de lei pe lună (un inginer cîștiga cam 800 lei), cu condiția să semneze o declarație. Corneliu Coposu refuză, fără măcar să se uite pe declarație. De asemenea, Dej i-a propus reabilitarea sa și a lui Iuliu Maniu, la care a răspuns «Maniu ar fi mai indicat să-i reabiliteze pe comuniști»".^[20] Între 1946 și 1989 Corneliu Coposu a fost permanent urmărit de către poliția politică comunistă, Securitatea, iar dosarul său de urmărire informativă are 38 de volume, circa 17.000-18.000 de file

Bustul lui Corneliu Coposu, din București, opera sculptorului Mihai Buculei

Încă din 1987, Corneliu Coposu a reușit să înșele vigilența poliției politice, Securitatea, și să informeze lideri politici occidentali, din familia partidelor creștin-democrate și conservatoare europene, despre existența în ilegalitate în România comunistă a unui nucleu care își asuma misiunea de continuitate cu Partidul Național Țărănesc, desființat de comuniști. Mai mult, pentru a marca afilierea la grupul partidelor creștin-democrate și conservatoare, la Internaționala Creștin-Democrată, PNȚ și-a completat denumirea și identitatea, devenind Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat, nume asumat public și deja recunoscut pe plan internațional după schimbarea regimului politic. Pe 8 ianuarie 1990, Tribunalul Municipiului București a autorizat funcționarea primului partid postcomunist, PNȚCD. Între 1990 și 1995, Coposu a fost președintele partidului ^[22].

Corneliu Coposu a dovedit calități de strateg politic atunci cînd i-a convins pe liderii partidelor din opoziție și ai asociațiilor civice că singura modalitate de a învinge puterea hegemonică a președintelui Ion Iliescu și a Frontului Salvării Naționale era cea a opoziției unite (de unde și deviza ”Nu putem reuși decît împreună”). Pe 26 noiembrie 1991, s-a format coaliția/alianța electorală și politică cunoscută sub numele Convenția Democratică (mai tîrziu Convenția Democrată din România/CDR), care cuprindea drept membrii fondatori paisprezece partide și asociațiii civice (PNȚCD, Partidul Național Liberal, Pardidul Social Democrat Român, Uniunea Democrată a Maghiarilor din România, Partidul Alianței Civice, Partidul Unității Democratice, Uniunea Democrat Creștină, Asociațea Foștilor Deținuți Politici din România, Alianța Civică, Sindicatul politic ”Fraternitatea”, Uniunea Mondială a Românilor Liberi, Solidaritatea Universitară, ”România viitoare”). Primul președinte al Convenției Democratice a fost Corneliu Coposu.^[23]

În mai 1995 a fost numit Ofițer al Legiunii de Onoare, cea mai înaltă distincție acordată de Republica Franceză cetățenilor străini. Pe 6 octombrie 1995 a avut loc la sediul Casa Oamenilor de Știință din București ceremonia înmînării acestei distincții din partea Ambasadei Franței la București. În 1995, Corneliu Coposu a devenit cetățean de onoare al Oradiei (http://www.oradea.ro/pagina/cetateni-de-onoare).

Moartea sa, în noiembrie 1995, a generat un imens val de simpatie populară pentru forțele politice anticomuniste din România. Deși nu a beneficiat de funeralii naționale, la înmormântarea sa au participat sute de mii de oameni veniți din întreaga țară. Acest curent de simpatie a contribuit la victoria Convenției Democrate la alegerile generale din 1996.

Este înmormântat în Cimitirul Bellu Catolic. Numeroase locuri publice îi poartă numele.

În Piața Revoluției din București a fost dezvelit un monument în amintirea lui Corneliu Coposu (realizat de către sculptorul Mihai Buculei), monument așezat față în față cu monumentul lui Iuliu Maniu, ale cărui idealuri le-a dus mai departe. Anul 2014 a fost ”anul Corneliu Coposu”, anul centenarului nașterii celui socotit drept cel mai important om politic din perioada postcomunistă. ”Fundația Corneliu Coposu” (coordonată de surorile lui Corneliu Coposu - Flavia Bălescu, Rodica Coposu, precum și de Cristian Fulger și Ionuț Gherasim) au organizat de-a lungul anului 2014 o serie de activități comemorative, precum și publicarea ori republicarea mai multor volume: Corneliu Coposu, File dintr-un jurnal interzis. 1936-1947, 1953, 1967-1983, ediție îngrijită de Doina Alexandru ; Cristian Fulger, Tudor Călin Zarojanu (editori), Seniorul Corneliu Coposu (volum care reunește texte despre Corneliu Coposu sau dedicate acestuia, semnate, în ordinea cuprinsului, de Cristian Fulger, T.C. Zarojanu, Regele Mihai, Claudiu Marcus, Emil Constantinescu, Ana Blandiana, Doina Alexandru, Cardinalul Lucian, Vladimir Tismăneanu, Marin Pop, Dan Pavel, Doina Cornea, Matei Gheboianu și Bogdan Murgescu, Ioan Stanomir, H.-R. Patapievici, Romulus Rusan, Paul Lăzărescu, Cicerone Ioanițoiu, Liviu Hagea, Nicolae Noica, Nicolae M. Constantinescu, Răsvan Dobrescu, Mircea Popa-Zlatna, Ion-Andrei Gherasim, Marilena Rotaru, Christian Mititelu, George Arion, Simina Mezincescu, precum și o nouă ediție a volumului Viața lui Corneliu Coposu de T.C. Zarojanu) ^[24]; o nouă ediție din Corneliu Coposu, Confesiuni. Dialoguri cu Doina Alexandru'.

·         2003 - A murit Miquel Martí i Pol, unul dintre cei mai citiţi şi îndrăgiţi poeţi catalani (n.1929).
* 2004: David Davidescu (n. 16 septembrie 1916, Sudiți, Sudiți, Ialomița, România – d. 11 noiembrie 2004, București, România) a fost un inginer agronom român, membru titular al Academiei Române.
A urmat cursurile Facultății de Agronomie a Școlii Politehnice din București, continuându-și specializarea în studiul solurilor cu izotopi radioactivi la Moscova. În 1966 și-a luat doctoratul cu teza „Producerea, pregătirea și folosirea îngrășămintelor și amendamentelor” și în 1968 a obținut titlul de doctor docent. Profesor și cercetător cu rezultate remarcabile, academicianul David Davidescu a deținut, de-a lungul anilor, funcții în învățământul superior agronomic în calitate de șef de catedră, decan, prorector și rector al Institutului Agronomic din București, conducător de doctorate, șef de laborator, în administrația publică de stat și în cercetare. Este autor a peste 400 de articole de cercetare științifică, 23 de tratate, monografii și studii, apărute în țară și peste hotare, însumând aproape 20.000 de pagini. 
În semn de recunoaștere a valorii contribuțiilor sale, academicianul David Davidescu a fost ales membru al mai multor societăți academice și prestigioase instituții de specialitate din țară și străinătate și a fost distins cu mai multe titluri și medalii. A fost ales membru corespondent al Academiei Române în 1963 și titular în 1990. Între 1990-1996 a fost președintele Secției de Științe Agricole și Silvice a Academiei Române și după această dată președinte de onoare. În 1990 și-a susținut discursul de recepție cu tema „Științele chimice și agricultura”.

·         2004: A încetat din viaţă Yasser Arafat, lider palestinian, laureat al Premiului Nobel pentru Pace alături de liderii israelieni Ytzak Rabin şi Shimon Perez; (n. 24 august 1929). Yasser Arafat (pe numele său adevărat Muhamed Abdel Rauf Arafat al-Qudwa al-Husseini, zis și Abu Amar (n. 24 august 1929, Cairo- d. 11 noiembrie 2004, Paris) lider palestinian. Yasser Arafat a murit într-un spital din Franţa la varsta de 75 de ani, dupa ce a a intrat în comă din 3 noiembrie şi a suferit o hemoragie cerebrala. El a fost adus la un spital militar din apropierea oraşului Paris, de la Ramallah din Cisiordania, la sfarsitul lunii octombrie cand starea sanatatii sale s-a deteriorat. A condus lupta poporului său pentru libertate timp de peste 40 de ani. Natura exactă a bolii sale ramane un mister, medicii excluzand acuzaţia facuta de grupurile militante palestiniene că ar fost otrăvit.

·         2007: Aurel Savin, activist român YMCA (n. 1917)

* 2015: 

Marinella Tucaliuc (n. 18.01.1927, Botoșani - d. 11.11.2015, București) a fost o pictoriță și graficiană româncă.

După ce studiază la Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu din București, își aprofundează studiile în Iași, Cluj și București, avându-i ca profesori pe maeștrii artei: Nicolae Popa, Mihai Cămăruț, Aurel Ciupe, Alexandru Mohi, etc, participă la cele mai de seamă manifestări colective organizate în țară și în străinătate.

Artista

Marinella Tucaliuc se impune prin finețea și inefilabilul culorilor ce denota stările de suflet echivalent al unei sensibilități delicate, mereu în căutarea și aflarea frumosului diversificat atât în gama tonală, cât și a subiectului redat. Vom găsi atât în acuarelele sale, cât și în picturile sale, aprofundări detaliate ale unor locuri cunoscute ori căutate, odihnă și tăcere în redarea iernilor, umbra și lumina în peisajele rurale, în căsuțele atât de divers dispuse în care denotă viața și prezența umană în mijlocul naturii.

Florile - suave și sfioase, catifelate și voluptoase, cu pete opace ori transparente, expresive și emoționale, creează o profundă relație a sufletului artistei cu natura, un echivalent al sensibilității sale sufletești cu frumosul din natură, realitate transformată în vis de artist.

Figurile umane, redate cu gingășie în diferite etape ale vieții, cu ochii calzi și curioși ai copiilor, cu sensibilități ale trăirilor interioare ale adolescentelor ori premeditări profunde acolo unde în locul tinereții s-au instaurat gânduri adânci ale vieții.

Artista, în continua căutare a noului, a frumosului artistic, este preocupată de relația culoare-lumină, subiect-viață-bucurie, realitate și nostalgie.

Astfel își desfășoară gândurile, transpunându-le în diversitatea ideilor și a tehnicilor ce le abordă, preocupată și de noul ca tehnică în arta picturală - denumită de artistă - ROLOGRAFIE - uneori cu aspect cvasipointilist. Dar, acest stil nu constituie o dominantă în reprezentările sale, realizând cu predilecție lucrări în mai multe tehnici (ulei, acuarelă, tuș, pastel, cerneluri tipografice etc.). Aceasta deține un palmares impresionant de expoziții atât în țară, cât și în strainătate.

Expoziții colective în țară și în străinătate

1959 - exp. profesorilor din Școala populară de Artă
1966 - exp. grup profesori și absolvenți
1968 - exp. grup profesori și absolvenți
1969 - Casa Corpului Didactic
1970 - Casa Corpului Didactic
1971 - exp. grafică în cadrul Institutului Fizică Atomică la Geneva
1972 - exp. de grup la Casa de Cultură S. Petöffi
1974 - exp. Colectivă SPA la Herăstrău
1975 - exp. grup Casa Corpului Didactic
1976 - exp. de afișe - grafică în Polonia
1978 - exp. grup la cercul de pictură la Clubul Studențesc A.S.E.
1979 - exp. împreună cu pictorii de la cerc A.S.E.
1980 - exp. la Clubul Sindicatelor din Comerț
1981 - exp. grup cu absolvenții grafică de la SPA
1981 - exp. festival - concurs de pictură și grafică - VORONEȚIANĂ - Suceava
1982 - exp. grup club A.S.E. (Moxa)
1983 - exp. grup club A.S.E. (Moxa)
1983 - exp. grup cu absolvenții de artă
1985 - exp. VORONEȚIANĂ - Suceava
1990 - Decembrie participă cu lucrări de pictură la Salonul Republican
1991 - Ianuarie participă cu două lucrări la Salonul anual republican de grafică
1992 - În Aprilie participă cu lucrări la Salonul Primăverii

Expoziții personale

1965 - exp. personală în cadrul Școlii Populare de Artă
1968 - exp. personală de pictură și grafică în orașul natal Botoșani
1969 - exp. de grafică București la sala Dalles mică
1970 - exp. Casa Corpului Didactic
1971 - exp. personală de grafică în colaborare cu exponate ale I.F.A. la Geneva - Elveția
1972 - exp. personală pictură - grafică la Piatra-Neamț
1975 - exp. pictură - grafică București Biblioteca Centrală Universitară
1976 - exp. pictură Mamaia (la hotel Aurora)
1977 - exp. pictură Forli - Italia
1977 - exp. Mamaia (Hotel Meridian)
1978 - exp. pictură Milano - Italia
1979 - exp. grafică + acuarele tuș th. mixte (Teatrul Mare) Leipzig Germania Est
1980 - exp. pictură grafică Mamaia (Hotel Meridian)
1980 - exp. pictură Sala Club Comerț - București
1981 - exp. Galeria „Il Gattopardo” - Palerma - Sicilia
1981 - exp. Barcelona - Spania Galeria Canuda
1983 - exp. pictură-grafică Brașov (Sala Victoria)
1983 - exp. pictură-grafică Casa de Cultură Sf. Gheorghe
1984 - exp. pictură-grafică Galeria Beaux Arts Köln - Germania Vest
1984 - exp. acuarele galeria Il Quadra Aachen Germania Vest
1986 - exp. Köln Germania Vest Galeria Beaux - Arts
1986 - exp. Cesena - Italia La Permanente
1986 - exp. Voltana (Ra) - Italia
1986 - exp. acuarele Zeitz Germania de Vest
1989 - exp. ulei și acuarele Köln Germania Vest
1989 - exp. ulei și acuarele Voltana (Ra) - Italia
1989 - exp. Alfonsine (Ra) Italia
1991 - exp. ulei - acuarele Berlin Germania Est
1991 - exp. ulei - acuarele Hildesheim Germania Vest
1992 - exp. ulei - acuarele București
1993 - exp. ulei - acuarele Cercul Militar București

Călătorii de documentare în străinătate

Marinella Tucaliuc a efectuat mai multe călătorii de documentare in țări precum Franța, Germania Est și Vest, Italia, Iugoslavia, Austria, Elveția, Spania, Belgia, Ungaria, Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia, Turcia, Sicilia, Grecia.

Lucrări in colecții de stat si particulare

În țară:

București, Brașov, Botoșani, Suceava, Piatra-Neamț, Constanța, Cluj, Sf. Georghe, Arad, Timișoara, etc.
În străinătate:
ITALIA - Milano, Torino, Veneția, Roma, Voltana (Ra), Alfonsine (Ra), Santagate (Ra), Ravenna, Palermo, Pescara, Napoli, Ercolano, Lugo, Bergamo, Vicenza, Modenna, Forli, Como, Cesena, Sorentto, San Marino, Florentza.
FRANȚA - Paris, Lyon, Nimmes
SPANIA - Barcelona
GERMANIA VEST - Berlin, Köln, Stuttgart, Esslingen, Aachen, Hildeshein, Hannover
GERMANIA EST - Leipzig, Dresda, Halle, Gera, Zeitz
JUGOSLAVIA - Belgrad, Priștina, Novisad
POLONIA - Varșovia
ISRAEL
AMERICA - New York
AUSTRIA - Viena (Insbruk), (Kuffstein)
ELVEȚIA - Geneva, Losanne
ANGLIA
GRECIA
OLANDA
AUSTRALIA
CHINA

Sărbători

·         în calendarul ortodox: + Sf. M. Mc. Mina, Sf Mc  Victor și Vichentie; Sf. Mc. Ștefanida; Sf Cuv. Teodor Studitul

·         în calendarul greco-catolic: Sf. Mina, Victor și Vincențiu, martiri

·         în calendarul romano-catolic: Sf. Martin de Tours, episcop (d. 397). Martin de Tours sau Martin cel Milostiv (n. 316 sau 317 la Sabaria, astăzi Szombathely, Ungaria – d. 397, Candes-Saint-Martin, Franța) a fost, începând cu 371, al treilea episcop de Tours, unul din cei mai populari sfinți în Biserica Catolică, venerat de asemenea ca sfânt în Biserica Ortodoxă și în Biserica Anglicană

·         Polonia: Ziua Independenței (1918)

·         Angola: Ziua Independenței (1975)

·         Belgia: Ziua Armistitiului

·         Franța: Ziua Armistițiului

·         România: Ziua Veteranilor. Ziua Veteranilor a fost instituită prin Legea nr.150 din 22.10.2014, privind modificarea şi completarea OUG nr.82/2006 pentru recunoaşterea meritelor personalului armatei participant la acţiuni militare şi acordarea unor drepturi acestuia şi urmaşilor celui decedat. Ziua de 11 noiembrie a fost aleasă pentru simbolistica ei – intrarea în vigoare, la 11 noiembrie 1918, ora 11.00, a Armistiţiului între Puterile Antantei şi Germania, în urma căruia se punea capăt Primului Război Mondial şi se creau condiţiile necesare realizării, în ţara noastră, a Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. România se alătură, astfel, Australiei, Canadei, Statelor Unite ale Americii, precum şi altor state din Europa care, la 11 noiembrie, îşi arată recunoştinţa pentru militarii întorşi din misiuni şi îşi comemorează eroii. Ziua Veteranilor a fost instituită prin Legea nr.150 din 22.10.2014, privind modificarea şi completarea OUG nr.82/2006 pentru recunoaşterea meritelor personalului armatei participant la acţiuni militare şi acordarea unor drepturi acestuia şi urmaşilor celui decedat. Semnificaţia acestei zile pentru Armata României este legată de faptul că, pe data de 11 noiembrie 2003, a căzut la datorie sublocotenentul p.m. Iosif Silviu Fogoraşi, primul militar român căzut la datorie în teatrul de operaţii din Afganistan. România a ales bujorul românesc să reprezinte recunoştinţa, consideraţia şi respectul nostru pentru veteranii de război şi veteranii din teatrele de operații.

VA URMA