MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU LUNI 25 NOIEMBRIE 2019
PARTEA ÎNTÂI

Diaspora și o parte dintre locuitorii țării au ales și pentru ceilalți Președintele României! Felicitări români de pretutindeni și puteți veni în țară să punem cu toți umărul la propășirea acesteia!
ISTORIE PE ZILE 25 Noiembrie

Evenimente

1034: Malcolm al II-lea al Scoției moare. Duncan, fiul celei de-a doua fiice, în locul lui Macbeth, fiul fiicei mai mari, moștenește tronul.
1120: La naufragiul Corabiei Albe moare prințul Angliei William Adelin, fiul lui Henry I al Angliei (cel mai tânăr fiu al lui William Cuceritorul).
1177: Bătălia de la Montgisard, singura dată în care sultanul Saladin a fost învins de cruciați. Armatele unite ale lui Baudoin al IV-lea al Ierusalimului zdrobesc oastea musulmană.

1177: Bătălia de la Montgisard.
1715: Începutul domniilor fanariote în Țara Românească prin instaurarea la domnie a lui Nicolae Mavrocordat. Domniile fanariote însemnau o prelungire a controlului exercitat de Poartă asupra Țărilor Române, dar cu autonomie internă sporită..
1783: Armatele britanice au evacuat New York-ul, ultima lor poziție militară din timpul revoluției americane.
1864: Este promulgată „Legea instrucțiunii publice", ce avea să stea la baza învățământului românesc modern. Se stabilesc trei grade de învățământ: primar, secundar și superior, din care „instrucțiunea primară este obligatorie și gratuită".
1867: A intrat în vigoare prima Convenție poștală a României, cea cu Rusia, conform căreia pe teritoriul României serviciul de poștă urma să fie efectuat numai de către Poșta Română.
1896: Apare, la București, primul număr al revistei Literatura și arta română. Idei, simțire și formă, sub conducerea lui Nicolae Petrașcu.
1916: Primul Război Mondial: Trupele române angajează puternice acțiuni de luptă pe linia Cricov-Ialomița, pentru a câștiga timpul necesar atât concentrării forțelor ruse, cât și pregătirii unei alte linii de rezistență.
1932: „Pact de neagresiune electorală" între Partidul Național Țărănesc și Garda de Fier. Aderă ulterior gruparea liberală condusă de Gheorghe Brătianu („georgiștii"), Uniunea Agrară condusă de Constantin Argetoianu și Partidul Evreiesc din România.
1940: Încep, la Jilava, săpăturile pentru dezgroparea, în vederea reînhumării, a osemintelor lui Corneliu Zelea Codreanu și ale celorlalți legionari uciși împreună cu el.
1986: A izbucnit scandalul Iran-Contra, prin care oficialii americani îi sponsorizau în secret pe rebelii din Nicaragua, cu banii obținuți de pe urma vânzării de armament în Iran.
1998: Jiang Zemin a fost primul șef de stat chinez care a vizitat Japonia, după cel de-al doilea război mondial.
2001: Cercetatorii de la societatea „Advanced Cell Technology" din Worcester, Massachusetts, SUA, au anunțat clonarea primului embrion uman din lume, prin transferul nucleelor celulelor aparținând unor celule de piele în ovule denucleate, prelevate de la femei.
2007: Alegeri parlamentare și referendum pentru alegerea sistemului de vot în România.

Nașteri

1562: Lope Felix de Vega Carpio, scriitor și dramaturg, reprezentant de seama al Renașterii spaniole (d. 1635)
1609: Henrietta Maria a Franței (franceză Henriette Marie de France) (n. 25 noiembrie 1609 – d. 10 septembrie 1669), a fost prințesă aFranței și regină a Angliei, Scoției și Irlandei prin căsătoria cu Carol I al Angliei. A fost mama a doi regi, Carol al II-lea și Iacob al II-lea și bunica regelui William și a reginelor Mary și Anna. Datorită religiei sale romano-catolică a fost impopulară în Anglia și nu a putut fi încoronată oficial după ritul protestant. După izbucnirea Războiului civil, a fost nevoită să se refugieze în Franța în 1644, la curtea lui Ludovic al XIV-lea. Soțul său a fost decapitat în 1649 lăsând-o într-o situație financiară precară. După Restaurare și urcarea pe tron a fiului său Carol al II-lea s-a întors în Anglia cu fiica sa Henrietta Anne. Apoi s-a transferat în Franța unde a murit în 1669. Henriette-Marie-de-France a fost copilul cel mai mic al regelui Henric al IV-lea al Franței și a celei de-a doua soții, Maria de Medici. S-a născut la Palatul Luvru la 25 noiembrie 1609, însă unii istorici spun că data nașterii este 26 noiembrie. În Anglia, unde atunci se folosea calendarul iulian, data ei de naștere este adesea înregistrată ca 16 noiembrie. Ca fiică a unui rege al Franței a fost Fille de France și membră a Casei de Bourbon.
A fost sora mai mică a viitorului rege Ludovic al XIII-lea al Franței. Tatăl ei a fost asasinat la 14 mai 1610, înainte ca ea să împlinească un an. După ce sora sa mai mare, Christine Marie, s-a căsătorit cu Victor Amadeus I, Duce de Savoia, în 1619, Henriette a preluat prestigiosul titlu de Madame Royale; acesta era folosit de cea mai mare prințesă de la curtea franceză. Henrietta a fost instruită, împreună cu surorile sale într-un mediu cult și rafinat, în călărie, dans și muzică. Henrietta și-a întâlnit viitorul soț la Paris, în 1623, în timp ce acesta călătorea spre Spania cu Ducele de Buckingham pentru a discuta despre posibila căsătorie cu Arhiducesa Maria Anna de Austria.^[2] Călătoria lui Carol în Spania s-a terminat cu un eșec: regele Filip al III-lea al Spaniei i-a cerut să se convertească la catolicism și să trăiască în Spania pentru un an după nuntă, pentru a se asigura că Anglia respectă termenii tratatului. Căutând o altă mireasă, Carol s-a uitat spre Franța. Kensington a fost trimis la Paris în 1624 pentru a examina potențialul uniunii cu Franța^[2] iar în cele din urmă căsătoria a fost negociată la Paris de James Hay Conte de Carlisle și Henry Rich Conte de Holland.^[3] Noua regină a adus în Anglia cu ea o cantitate uriașă de bunuri scumpe, inclusiv diamante, perle, inele, nasturi de diamant, rochii de satin și catifea, pelerine brodate, fuste, catifea, candelabre, picturi, cărți, veșminte și seturi de dormitor pentru ea, pentru doamnele de onoare, doisprezece preoți.^[2]Henrietta s-a căsătorit cu Carol prin procură la 1 mai 1625, la scurtă vreme după ascensiunea lui pe tron. Căsătoria în persoană s-a făcut la Biserica St Augustine din Canterbury, Kent, la 13 iunie 1625, însă religia ei catolică a făcut să fie imposibil să fie încoronată cu soțul său printr-o slujbă anglicană. Refuzul ei de a renunța la credința catolică a înstrăinat-o de mulți oameni și cu siguranță de anumiți curteni puternici, cum ar fi William Laud, Arhiepiscop de Canterbury și Thomas Wentworth, Conte de Strafford. Din cauza credinței sale religioase, regina nu era plăcută de o mare parte a supușilor săi. Carol o chema simplu Maria, iar poporul se referea la ea cu apelativul "Regina Maria", amintindu-și de faimoasa și criticata regină catolică Maria Stuart. Profunda sa credință catolică, a făcut-o să împiedice educarea protestantă forțată a copiilor vechilor familii catolice și a încercat să faciliteze căsătoriile catolice, interzise în acele timpuri. În iulie 1626 s-a rugat pentru catolicii executați la Tyburn, provocând un profund conflict. A încercat inutil să-l convertească la credința catolică pe nepotul său Prințul Rupert al Rinului, la sosirea acestuia în Anglia. Prințesa a adus cu ea din Franța un mare număr de persoane catolice, care îl costau mult pe Carol. În 26 iunie 1626 Carol a trimis înapoi în Franța împovărătoarea curte franceză, dar unele persoane printre care episcopul Mende, au refuzat s-o părăsească pe Henrietta, așa că regele a recurs la gărzile înarmate ale palatului, pentru a-i alunga. Când Carol a găsit-o pe Henrietta la o fereastră a palatului uitându-se cu tristețe la curtenii săi care plecau, a târât-o cu forța de la fereastră. Dintre toți curtenii au rămas capelanul și confesorul său Robert Phillip și două domnișoare de companie. Cu expulzarea curtenilor francezi, Carol dorea să încerce să pună frâu cheltuielilor reginei. De la început regina a cheltuit cifre enorme și a acumulat datorii care au persistat ani întregi. Carol a numit un nou trezorier, Jean Caille, înlocuit apoi de George Carew, înlocuit în 1629 de Richard Wynn^[4]. Chiar și după plecarea curtenilor, cheltuielile Henriettei nu s-au diminuat: cu toate cadourile primite de la Carol, Henrietta a împrumutat bani pe ascuns în 1627, iar conturile sale precedente războiului civil arată că a cheltuit cifre nebunești pentru a cumpăra haine costisitoare^[5]. În câțiva ani în jurul reginei s-a format o curte engleză stabilă. Favoritul său era vice-șambelanul Henry Jermyn și contesa de Denbigh era confidenta sa și șefa garderobei^[6]. Henrietta la curtea sa avea și numeroși pitici, cel mai faimos fiind Jeffrey Hudson pictat de Van Dyck și o menajerie formată din căței, păsări exotice, maimuțe^[7]. În 1630 printre rezidențele sale se numărau: Somerset, Greenwich, Oatlands, Nonsuch, Richmond. Iar în 1639 Carol i-a dăruit Wimbledon House.

Carol I și Henrietta pictați de Antoon van Dyck în 1632

La început relațiile dintre Carol și Henrietta erau destul de reci, iar gonirea curtenilor francezi nu a ajutat în mod cert la îmbunătățirea lor. Se certau des și încercau să stea cât mai departe unul de celălalt. De la început Henrietta l-a antipatizat pe George Villiers, Duce de Buckingham, favoritul regelui. În schimb s-a împrietenit cu Lucy Percy contesă de Carlisle, soția lui James Hay cel care negociase căsătoria reginei. Lucy, (despre care se crede că l-a inspirat pe Alexandre Dumas tatăl pentru personajul Milady) era o femeie strălucitoare, frumoasă și cu o puternică personalitate. La acea epocă mulți au crezut că Buckingham o controla pe Henrietta prin Lucy, care era amanta lui. Raporturile dintre Henrietta și Lucy au rămas bune până în 1634 (ruptura dintre ele i-a apropiat și mai mult pe Carol și Henrietta)^[8]. După moartea lui Buckingham în august 1628^[9], relația dintre cei doi soți s-a îmbunătățit și în sfârșit între ei s-a instaurat un raport de dragoste și prietenie^[10]. Au încetat să se certe și au început să trăiască ca soț și soție într-o atmosferă senină și jucăușă^[11]. Regina a devenit cea mai bună prietenă și consilieră a lui Carol^[12], loc deținut până atunci de ducele de Buckingham. Henrietta a rămas pentru prima oară însărcinată în 1628, iar anul următor după o naștere dificilă, a născut un copil care a murit imediat^[13]. Anul următor în 1630, a născut un alt băiat, viitorul Carol al II-lea, dar și în acest caz nașterea a fost foarte dificilă

Queen's House a fost complet restructurată de Inigo Jones la dorința reginei

Henrietta Maria iubea mult artele și mecenatul său a fost unul din modurile prin care a încercat să se introducă la curtea engleză. Regina și soțul său erau mari cunoscători și colecționari de picturi^[15]. Henrietta Maria a fost cunoscută în mod particular pentru că l-a susținut pe pictorul Orazio Gentileschi care a ajuns în Anglia în 1626 împreună cu anturajul lui François de Bassompierre^[16]. Gentileschi și fiica sa Artemisa, au fost principalii decoratori a tavanelor de la Queen's House și Greenwich^[17]. Un alt pictor favorit al Henriettei a fost Guido Reni^[18]. I-a finanțat și pe miniaturiștii francezi Jean Petitot și Jacques Bourdier^[19]. Henrietta a fost și protectoare a teatrului, completând marele interes al soțului pentru artele vizuale. Ea însăși a participat la unele reprezentații cum ar fi Salmalida Spolia (1640), de William Davenant, în care a jucat rolul unei amazoane. Datorită interesului ei dramaturgul a fost numit Poet Laureat în 1638. A ajutat și muzicieni, în particular compozitorul englez Nicholas Lanier^[20]. Regina iubea mult sculptura și decorul și l-a numit pe Inigo Jones scenograf și arhitect al lucrărilor realizate sub patronajul său^[21]. Henrietta Maria era interesată și de design-ul grădinilor, dar nu de horticultură. L-a însărcinat pe grădinarul francez André Mollet, cu realizarea grădinilor în stil baroc la Wimbledon. Printre alte lucruri, regina a poruncit realizarea unei foarte criticate capele private, care simplă în exterior, era foarte împodobită în interior cu frumoase relicvarii de aur și argint, statui, o mică grădină un altar decorat de Pieter Paul Rubens^[22] și un chivot articulat realizat de François Deussart.

Regina Henrietta Maria într-un portret din 1635

La izbucnirea conflictelor interne Henrietta, s-a implicat tot mai mult în politica țării. Când războiul civil bătea la uși, a încercat să găsească sprijin financiar pentru soțul său. Faptul că a apelat la Franța și la papa Urban al VIII-lea, a mâniat multe persoane în Anglia și a zădărnicit eforturile lui Carol. Plăcută de supușii catolici, a dat un recviem în capela sa privată de la Somerset House, pentru iezuitul Richard Blount, la moartea lui în 1638. Când au fost descoperite scrisorile Henriettei Maria, în care se înțelegea o posibilă alianță cu țările catolice ale Europei, s-a decis acuzarea și arestarea reginei^[24]. Carol nu putea tolera așa ceva: în 4 ianuarie 1642, urmat de câțiva soldați a descins în parlament cu intenția de a aresta principalii cinci vinovați. Când a cerut speaker-ului să-i indice cei cinci trădători acesta i-a răspuns "nu am ochi să văd nici limbă să vorbesc, în afară de ceea ce această Cameră îmi va permite"^[25]. A fost ultima picătură: Carol a fost nevoit să părăsească definitiv capitala plecând în nordul țării pentru a încerca să adune o armată; în același timp regina a plecat la Paris. În 1642 la izbucnirea războiului civil, Henrietta era încă în Europa, la Haga unde încerca să adune bani pentru cauza regalistă. A încercat să vândă bijuteriile regale cu puțin succes, deoarece erau piese mari și foarte scumpe, iar mulți posibili cumpărători ezitau, descurajați de posibilitatea unei schimbări de guvern, caz în care Parlamentul putea să revendice bijuteriile, argumentând că au fost vândute ilegal de Henrietta^[26]. A avut succes parțial cu negocierile sale, în special cu piesele mai mici, dar presa engleză a portretizat-o ca pe vânzătoarea bijuteriilor coroanei la străini, pentru a cumpăra arme pentru un război religios, ceea ce a dus la scăderea popularității reginei^[27]. La începutul lui 1643 a încercat să se întoarcă în Anglia. Prima sa încercare de a pleca din Haga s-a soldat cu un eșec, afectată de furtuni, nava ei a trebuit să se întoarcă în port^[28]. Sfidând astrologii, care au prezis un mare dezastru, a plecat din nou la sfârșitul lunii februarie 1643^[29]. Această încercare a avut succes, nava ei a reușit să evite marina parlamentară și a debarcat la Bridlingtone, în Yorkshire, cu trupe și arme. Cei care urmăreau navele regale, au bombardat orașul și au fost nevoiți să se ascundă în pădurile înconjurătoare^[30]. Henrietta s-a întors în foc pentru a-și salva cățelul, Mitte, pe care slujitorii săi au uitat să-l ia^[31]. S-a oprit o perioadă la York, unde și-a stabilit cartierul general și unde a respins mesajele private a lui Pym și Hampden, care îi cereau să folosească influența ei asupra regelui, pentru a semna un tratat de pace^[32]. Între timp, Parlamentul a votat distrugerea capelei sale private și arestarea călugărilor capucini care o îngrijeau^[33]. În martie Henry Marten și John Clotworthy cu trupele lor, au intrat în capelă, au distrus altarul de Rubens^[34] și numeroase statui și au dat foc picturilor religioase, cărților și veșmintelor.^[35] Călătorind spre sud, în timpul verii s-a reunit cu Carol la Kineton, lângă Edgehill înainte de a merge în capitala Oxford^[36]. În ciuda dificultăților călătoriei, Henrietta era bucuroasă, mânca în aer liber cu soldații și se întâlnea cu prietenii de-a lungul drumului. Ajunsă la Oxford cu întăriri și provizii, a fost primită cu urale , iar poeții au scris poeme în cinstea ei. La cererea ei șambelanul său Jermyn, a fost făcut pair de Carol^[37].

Capela de la Merton College care în timpul războiului civil a fost capela privată a Henriettei Maria.

Henrietta Maria a petrecut toamna și iarna lui 1643 împreună cu Carol, încercând să ducă o viață liniștită înainte de începerea războiului^[38]. A trăit la castelul Merton College, iar mobilierul regal a fost adus de la Londra^[39]. Era înconjurată de curtenii săi obișnuiți și nu lipsea cățelul Mitte^[40]. La începutul lui 1644 situația militară a lui Carol a început să se deterioreze. Henrietta însărcinată cu ultimul copil, viitoarea prințesă Anne Henrietta, este trimisă la Bath pentru a naște în liniște și siguranță^[41]. Carol a călătorit cu ea până la Abingdon și a fost ultima oară când cei doi s-au văzut^[42]. Henrietta de la Bath a mers la Exeter, unde a fost nevoită să se oprească din cauza nașterii iminente. William Waller și Robert Devereux au decis să profite de situație și au pornit spre Exeter pentru a o captura pe Henrietta^[43]. După o naștere extrem de dificilă, Henrietta a decis că în Exeter pericolul era prea mare și a decis să fugă în Franța^[44]. A lăsat-o pe micuța Anne Henrietta la Exeter și a locuit la castelul Pendenis, înainte de a pleca de la Falmouth, unde s-a îmbarcat pe o navă franceză în 14 iulie^[45]. Sub focul navelor parlamentare, a ordonat căpitanului să continue pe drumul său și a ajuns la Brest în Franța sub protecția familiei regale franceze^[46]. Poziția lui Carol a devenit tot mai disperată, trupele regale fiind efectiv distruse în bătăliile de la Naseby și Langport^[47].A fost îngrozită când Carol trădat de scoțieni, care trecuseră de partea Parlamentului, a refuzat să accepte condițiile impuse de Parlament^[48]. Rămas în Anglia, a abrogat orice decizie a Parlamentului, s-a aliat din nou cu scoțienii, promițându-le în schimb că va impune ca religie oficială în Anglia presbiterianismul pentru trei ani de probă^[49]. În august 1648 scoțienii și trupele Parlamentului s-au ciocnit în bătălia de la Preston. A fost un eșec total pentru Carol și a dus la capturarea lui de către forțele parlamentare^[50]. Regele a fost judecat de Parlament și condamnat la decapitare ca și bunica sa Maria Stuart; execuția a avut loc în 30 ianuarie 1649. Moartea lui Carol I a lăsat-o pe Henrietta săracă și în stare de șoc.

Familia regală franceză. Henrietta Maria este prima la stânga cu tridentul în mână

Henrietta s-a stabilit la Paris numindu-l cancelar pe excentricul sir Kenelm Digby și a format o mică curte regalistă la Saint-Germain-en-Laye. I-a înfuriat pe englezii în exil și pe fiul său mai mare Carol al II-lea, când a încercat să-l convertească la catolicism pe fiul său mai mic Henry^[51]. În octombrie 1660, după Restaurare, s-a întors la Londra împreună cu fiica sa Minette. Unul din motivele sosirii sale la Londra a fost anunțarea căsătoriei fiului Iacob: acesta o lăsase însărcinată pe Anne Hyde, fiica ducelui de Clarendon și avea intenția să se căsătorească cu ea. Henrietta care nu-l suporta pe duce s-a opus căsătoriei, dar degeaba pentru că Iacob era sprijinit de fratele său Carol al II-lea. Henrietta nu a mai avut nici un rol public și a rămas în umbră. Samuel Pepys a spus că în onoarea ei s-au dat doar trei jocuri de artificii^[52] și că la acea epocă "nu era decât o femeie bătrână normală"^[53]. Henrietta a trăit ca regină mamă și regină văduvă la Somerset House, la Londra și problemele sale financiare s-au rezolvat cu o pensie generoasă. În 1661 s-a întors la Paris pentru a organiza nunta fiicei sale Henrietta Anne^[54] cu Filip I, Duce de Orléans, fratele mai mic a lui Ludovic al XIV-lea. După nuntă s-a întors în Anglia împreună cu fiul său Carol al II-lea și nepotul Rupert. Intenția sa era să rămână în Anglia până la sfârșitul zilelor, dar în 1665 după o bronșită urâtă cauzată de clima umedă din Anglia, decide să se întoarcă în Franța^[55]. Henrietta a plecat la Paris unde a locuit la Hôtel de la Bazinière, actualul Hôtel de Chimay. În august 1669 a asistat la nașterea nepoatei sale Anne Marie, care a fost bunica maternă a lui Ludovic al XV-lea, ceea ce face din Henrietta Maria strămoașa celor mai multe familii regale din zilele noastre. Puțin mai târziu, în 10 septembrie 1669, Henrietta Maria a murit la castelul Colombes din cauză că a luat o doză prea mare de opiacee, la sfatul medicului lui Ludovic al XIV-lea^[56]^[57]. A fost înmormântată la basilica Saint-Denis, sanctuarul tuturor regilor Franței, iar inima a fost depusă într-o urnă de argint la mănăstirea Chatillot, fondată de ea^[58]. Astăzi odihnește în osuarul comun al abației construit în timpul Restaurării, împreună cu resturile altor regi ai Franței ale căror morminte au fost profanate în timpul Revoluției franceze. Descendenți:

Nume	Naștere	Deces	Note
Charles James, Duce de Cornwall	13 martie 1629	13 martie 1629
Carol al II-lea	29 mai 1630	6 februarie 1685	căsătorit cu Caterina de Braganza (1638 - 1705) în 1663.
Maria, Prințesă de Orange	4 noiembrie 1631	24 decembrie 1660	căsătorită cu William II, Prinț de Orange (1626 - 1650) în 1648.
Iacob al II-lea	14 octombrie 1633	16 septembrie 1701	căsătorit cu Lady Anne Hyde (1637 - 1671) în 1659 Mary de Modena (1658 - 1718) în 1673
Elisabeta, Prințesă a Angliei	29 decembrie 1635	8 septembrie 1650	a murit tânără.
Ana, Prințesă a Angliei	17 martie 1637	8 decembrie 1640	a murit copil.
Caterina, Prințesă a Angliei	29 ianuarie 1639	29 ianuarie 1639
Henry Stuart, Duce de Gloucester	8 iulie 1640	18 septembrie 1660	a murit tânăr.
Henrietta Anne, Prințesă a Angliei	16 iunie 1644	30 iunie 1670	căsătorită cu Filip I, Duce de Orléans (1640 - 1701) în 1661

Henrietta Maria

Portret ai reginei Henrietta Maria a Franței, de John Hoskins, ca. 1632

Părinți Henric al IV-lea al Franței
Maria de Medici

Frați și surori Elisabeta a Franței
Catherine Henriette de Bourbon[]
Christine a Franței
César de Bourbon, duce de Vendôme
Gaston, Duce de Orléans
Ludovic al XIII-lea al Franței
Nicolas Henri, Duke of Orléans[]
Antoine de Bourbon[]
Jeanne-Baptiste de Bourbon[]

Căsătorită cu Carol I al Angliei

Copii Carol II
Mary, Prințesă a Angliei
Iacob II
Elizabeth a Angliei
Anne a Angliei
Henry, Duce de Gloucester
Henrietta Anne a Angliei

Henrietta Maria a Franței.

Henrietta Maria de Antoon van Dyck c. 1636/1638

Regina Henrietta Maria cu piticul Jeffrey Hudson portret de Antoon van Dyck din 1633

1638: Ecaterina de Braganza (portugheză Catarina de Bragança) (n. 25 noiembrie 1638 – d. 31 decembrie 1705), a fost infantă portugheză și soția regelui Carol al II-lea al Angliei, Scoției și Irlandei.

Ecaterina de Braganza

Infanta Ecaterina a Portugaliei (sau de Braganza) s-a născut la Casa Viçosa ca a doua fiică a regelui Ioan al IV-lea al Portugaliei (la timpul acela Duce de Braganza) și a soției lui, Luisa de Guzmán, fiica Ducelui de Medina-Sidonia. Prin mama sa, Ecaterina era strănepoată a Sfântului Francis Borgia. Cu toate că a fost crescută într-o mănăstire, educația Ecaterinei a fost atent supravegheată de către mama ei.

După restaurarea Casei Regale Portugheze și a accesiunii tatălui la tron la 1 decembrie 1640, ea a fost propusă ca mireasă pentru Ioan de Austria cel Tânăr, Francois de Vendome, duce de Beaufort, Ludovic al XIV-lea al Franței și Carol al II-lea al Angliei. La restaurarea lui Carol pe tronul Angliei în 1660, mama Ecaterinei a redeschis negocierile cu consilierii lui Carol și un angajament de căsătorie a fost semnat la 23 iunie 1661. S-a căsătorit prin proxy la Lisabona la 23 aprilie 1662. După ce a ajuns la Portsmouth la 14 mai 1662, cuplul s-a căsătorit în încă două ceremonii – una catolică oficiată în secret urmată de una publică, anglicană - la 21 mai. Caterina la vârsta de 23 de ani s-a căsătorit târziu pentru femeile din timpul său. Zestrea ei a adus orașele porturi Tanger și Bombay sub control englez.

Catherine a rămas însărcinată și a pierdut sarcina de cel puțin de două ori și, în timpul unei boli grave, în 1663, ea a crezut pentru un timp că a născut. Poziția sa era una dificilă, Carol a continuat să aibă copii cu numeroasele sale metrese însă el a insistat ca regina să fie tratată cu respect.

De-a lungul domniei sale, Carol a respins ferm ideea de a divorța de Catherine, chiar și atunci când Parlamentul a exercitat o presiune pentru a da naștere sau de a declara un succesor protestant.

Caterina a introdus obiceiul de a bea ceai în Anglia, un obicei care era deja foarte popular printre nobilimea portugheză la momentul respectiv. Ceaiul era importat în Portugalia de la posesiunile portugheze din Asia precum și prin intermediul negustorilor portughezi care făceau comerț în China și Japonia.

La moartea lui Carol al II-lea la 16 februarie 1685, Caterina a rămas în Anglia în timpul domniei lui Iacob al II-lea al Angliei și s-a întors în Portugalia în timpul domniei lui William al III-lea și Maria a II-a, după Revoluția glorioasă.

Caterina s-a îmbarcat la 29 martie 1692 spre Spania. S-a stabilit la Lisabona în 1693, la palatul Bemposta. Și-a asumat regența de două ori: în 1704 când Petru al II-lea al Portugaliei s-a dus la război pentru succesiunea la tronul Spaniei și în 1705 când regele a fost bolnav.

A murit la Lisabona în 31 decembrie 1705 și a fost înmormântată la Mănăstirea Jerónimos, în Belém, Lisabona.

Ecaterina de Braganza

Regină a Angliei, Scoției și Irlandei

Părinți	Ioan al IV-lea al Portugaliei Luisa de Guzman
Frați și surori	Pedro al II-lea al Portugaliei Teodósio, Prince of Brazil[] Afonso al VI-lea al Portugaliei Joana, Princess of Beira[]
Căsătorită cu	Carol al II-lea al Angliei

1743: Prințul William, Duce de Gloucester și Edinburgh (William Henry;^[1] 25 noiembrie 1743 – 25 august 1805) a fost membru al familiei regale britanice, nepot al regelui George al II-lea și frate mai mic al regelui George al III-lea.

Prințul William

Duce de Gloucester și Edinburgh

Portret al Ducelui de Gloucester în 1804 de Sir William Beechey.

Părinți	Frederick, Prinț de Wales Prințesa Augusta de Saxa-Gotha
Frați și surori	Caroline Matilda de Wales Prințesa Augusta a Marii Britanii Prințesa Louisa a Marii Britanii Prințesa Elisabeta a Marii Britanii George al III-lea al Regatului Unit Prințul Frederick al Marii Britanii Prințul Eduard, Duce de York și Albany Prințul Henry, Duce de Cumberland și Strathearn
Căsătorit cu	Maria Walpole
Copii	Prințesa Sofia de Gloucester Prințesa Caroline de Gloucester Prințul William Frederick, Duce de Gloucester

1814: Julius Robert von Mayer, naturalist și medic german (d. 1878)
1814: Matei Millo, actor român (d. 1896)

Matei Millo, actor român
1835: Andrew Carnegie, om de afaceri și filantrop american de origine scoțian (d. 1919)
1844: Karl Benz, iniginer german, constructor de automobile (d. 1929)

1852: Arhiducele Johann Salvator de Austria (în italiană Giovanni Salvatore) (25 noiembrie 1852 - presupus că s-a pierdut pe mare în 1890) a fost membru al ramurei de Toscana a Casei de Habsburg-Lorena. A fostr Arhiduce și Prinț de Austria, Prinț al Ungariei, Boemiei și Toscanei. După renunțarea la aceste titluri, a fost cunoscut drept John Orth. A dispărut în 1890 și a fost declarat mort în 1911.

Fiii lui Leopold al II-lea, Mare Duce de Toscana, Arhiduce al Austriei. În picioare, de la stânga la dreapta: Arhiducele Johann Salvator (Orth) (1852-?1890), Ludwig Salvator (1847-1915); jos, de la stânga la dreapta: Ferdinand al IV-lea, Mare Duce de Toscana (1835–1908) și Karl Salvator (1839–1892).

Johann Salvator s-a născut la Florența ca fiul cel mic al lui Leopold al II-lea, Mare Duce de Toscana și a celei de-a doua soții, Prințesa Maria Antonia a celor Două Sicilii. A fost botezat cu numele Giovanni Nepomuceno Maria Annunziata Giuseppe Giovanni Batista Ferdinando Baldassare Luigi Gonzaga Pietro Alessandrino Zanobi Antonino.^[2]

A aurmat o carieră în armata austriacă și a fost prieten apropiat cu Rudolf, Prinț Moștenitor al Austriei, cu care împărtășea aceleași puncte de vedere liberale.^[3]

După ce Imperiul Otoman a garantat autonomia Bulgariei, Johann Salvator a fost un candidat la tronul Bulgariei.^[4] Prințul Alexandru de Battenberg a fost ales Prinț al Bulgariei în 1879. În timpul ocupației austro-ungare pe teritoriul otoman al Bosniei și Herțegovinei în 1878, Johann Salvator a fost la comanda armatei ocupante și a obținut numeroase onoruri.^[5]^[6]

La 16 octombrie 1889, a demisionat din armată și a renunțat la titlul și privilegiile sale ca membru al familiei imperiale austriece.^[7] Și-a ales numele de John Orth. Orth și-a luat numele de la castelulul său, Schloss Orth. Johann Salvator s-a căsătorit la Londra cu Milly Stubel, o dansatoare de la Operă și după achiziționarea unui vas numit Santa Margareta, el și soția lui au plecat spre America de Sud. În februarie 1890 a plecat din Montevideo, Uruguay spre Valparaíso în Chile.^[8]

Nu s-a mai auzit de el de atunci și se crede că vasul său s-a pierdut la Cape Horn deși au existat zvonuri persistente că a supraviețuit^[3] și s-a stabilit în Patagonia. Oficial a fost declarat mort în 1911.

Arhiducele Johann Salvator

Părinți	Leopold al II-lea, Mare Duce de Toscana Prințesa Maria Antonia a celor Două Sicilii
Frați și surori	Ferdinand al IV-lea, Mare Duce de Toscana Arhiducele Karl Salvator, Prinț de Toscana Arhiducele Ludwig Salvator, Prinț de Toscana Arhiducesa Augusta de Austria Arhiducesa Maria Isabella, Prințesă de Toscana Archduchess Caroline Augusta of Austria[] Maria Luisa of Austria, Princess of Tuscany[] Archduchess Maria Maximiliana of Austria[*]^[1]
Căsătorit cu	Milly Stubel

1863: Ion Cantacuzino (cunoscut și ca Ioan Cantacuzino, n. 25 noiembrie 1863, București – d. 14 ianuarie 1934, București) a fost un medic și microbiolog român, fondator al școlii românești de imunologie și patologie experimentală. A fost profesor universitar și membru al Academiei Române. Ion Cantacuzino urmează atât studiile liceale (Liceul Louis-le-Grand), cât și cele superioare (filosofie, 1882 - 1886, științe naturale, 1886 - 1891 și medicină, 1887 - 1894) la Paris. În 1895 obține titlul de Doctor în Medicină cu teza: "Recherches sur le mode de destruction du vibrion cholérique dans l'organisme" (în limba română, "Cercetări asupra modului de distrugere a vibrionului holeric în organism"). După terminarea studiilor, lucrează în Institutul Pasteur din Paris ca asistent al lui Ilia Mecinikov în domeniul mecanismelor imunitare ale organismului.

Întors în țară, este numit profesor de Medicină experimentală la Facultatea de Medicină din București (1901) și Director general al Serviciului Sanitar din România (1907). Vocația sa de fondator și organizator a fost demonstrată prin înființarea unor instituții ca "Institutul de Seruri și Vaccinuri" (1921), care astăzi îi poartă numele^[1], a Laboratorului de "Medicină Experimentală" (1901) din cadrul Facultății de Medicină, precum și a unor reviste de specialitate, "Revista Științelor Medicale" (1905), "Annales de Biologie" (1911) și "Archives roumaines de pathologie expérimentale et de microbiologie".

Ion Cantacuzino a desfășurat o bogată activitate de cercetare privind vibrionul holeric și vaccinarea antiholerică, imunizarea activă împotriva dizenteriei și febrei tifoide, etiologia și patologia scarlatinei. Începând cu anul 1896 publică lucrări despre sistemele și funcțiile fagocitare în regnul animal și despre rolul fenomenelor electrofiziologice în mecanismele imunitare. Pe baza cercetărilor sale privind vibrionul holeric, Cantacuzino a pus la punct o metodă de vaccinare antiholerică, numită "Metoda Cantacuzino", metodă folosită și astăzi în țările unde se mai semnalează cazuri de holeră. Datorită lui Ion Cantacuzino, România a fost a doua țară din lume, după Franța, care a introdus în 1926 vaccinul BCG ("Bacilul Calmette-Guérin"), având germeni cu virulență atenuată, pentru vaccinarea profilactică a nou-născuților împotriva tuberculozei. Ion Cantacuzino a fost un remarcabil organizator al campaniilor antiepidemice, calitate pe care a demonstrat-o în combaterea epidemiei de tifos exantematic și holerei în timpul primului război mondial și în campania antimalarică.

Ion Cantacuzino a fost membru titular al Academiei Române din anul 1925, membru în Comitetul de Igienă al Ligii Națiunilor, al societăților de Biologie, de Patologie Exotică și al Academiei de Științe din Paris. Numeroase universități i-au acordat titlul de Doctor honoris causa, Lyon (1922), Bruxelles (1924), Montpellier (1930), Atena (1932) și Bordeaux (1934).

Ion Cantacuzino

Academicianul Ion Cantacuzino

Părinți	Constantin Cantacuzino, Zoe Slătineanu
Căsătorit cu	Maria Mavros
Copii	Zoe, Maria, Paulina, Sevastia, Elisabeta, Constanța, Ion, Elena, Alina, Olga

1868: Ernest Louis de Hesse și de Rin, ultimul Mare Duce de Hesse și de Rin (d. 1937)

1876: Prințesa Victoria Melita de Saxa-Coburg și Gotha (n. 25 noiembrie 1876 – d. 2 martie 1936) a fost o membră a familiei regale britanice și nepoată a reginei Victoria a Marii Britanii. Victoria a deținut titlul de Mare Ducesă de Hesse (1894-1901) și Mare Ducesă Victoria Feodorovna a Rusiei.

Victoria a scandalizat familiile regale ale Europei cu divorțul său și recăsătoria de la începutul secolului XX. Victoria s-a născut la 25 noiembrie 1876 în Palatul San Anton din Malta, de unde și al doilea nume al său, Melita.^[1] Tatăl ei era prințul Alfred, Duce de Edinburgh, al doilea fiu al reginei Victoria. Mama ei era Maria Alexandrovna a Rusiei, fiica țarului Alexandru al II-lea. Ca nepot al unui monarh britanic, Victoria se intitula Alteța Regală Prințesa Victoria de Edinburgh. În familie i se spunea Ducky. În momentul nașterii sale era a zecea în linia de succesiune la tronul britanic.

După spusele surorii sale mai mari, Maria, regină a României, "Ducky" avea un temperament dificil. În copilărie, Victoria era timidă, serioasă, sensibilă, sinceră, conform spuselor surorii sale. Mama sa și-a crescut copiii ignorând boala și învățându-i să fie activi fizic.

Ca fiu al prințului Albert de Saxa-Coburg și Gotha, tatăl Victoriei era moștenitor al Ducatului Saxa-Coburg și Gotha după ce fratele său mai mare, prințul de Wales, viitorul Eduard al VII-lea al Marii Britanii a renunțat la drepturile sale de succesiune asupra Ducatului. Familia s-a mutat la Coburg, Germania în 1889. Mama lor, care era pro-germană, a început imediat să-și crească copiii în stil filogerman; o nouă guvernantă, stilul de îmbrăcăminte simplu, le-a confirmat la biserica luterană germană chiar dacă înainte copiii aparțineau de biserica anglicană.^[2]

După căsătoria surorii mai mari, Maria, cu Ferdinand, prințul moștenitor al României, regina Victoria a observat că Victoria are o bună relație cu verișorul ei, prințul Ernest Ludovic de Hesse, moștenitorul Ducatului de Hesse, fiul cel mare al celui de-al treilea copil al reginei Victoria, prințesa Alice, Mare Ducesă de Hesse. Regina Victoria și-a dorit foarte mult ca cei doi nepoți ai ei să se căsătorească.^[3] Însă atât Victoria cât și Ernst erau reticenți; în plus, Victoria l-a reîntâlnit pe Kiril la St. Petersburg și s-a îndrăgostit.

Victoria Melita și Ernst Ludwig la căsătoria lor din 1894

În cele din urmă, Victoria și Ernst s-au căsătorit la 9 aprilie 1894 la Schloss Ehrenburg, Coburg. Victoria a devenit Mare Ducesă de Hesse și de Rin^[5] Nunta ei a fost semnificativă deoarece în același timp s-a anunțat logodna viitorului țar Nicolae al II-lea cu sora mai mică a lui Ernst, Alix de Hesse.

Victoria și Ernst au avut o fiică, prințesa Elisabeth de Hesse poreclită Ella, născută la 11 martie 1895 însă mariajul lor nu a fost unul fericit. Victoria se plângea de lipsa de afecțiune a soțului ei în timp ce Ernst era complet devotat fiicei lor, Elisabeth, pe care o adora. Victoria și Ernst și-au cultivat prietenii, care erau artiști progresivi și intelectuali. Victoria își îndeplinea rolul public fără entuziasm. Evita să răspundă la scrisori, să viziteze persoanele vârstnice a căror companie nu îi era pe plac, vorbea doar cu oamenii care o amuzau la întâlnirile publice ignorând pe cei pe care îi considera plicticoși.^[6]

Această neglijență a datoriilor sale provoca ceruri cu Ernst. Schimbătoarea Victoria striga, arunca tăvi de ceai, spărgea vase de China de perete și arunca cu ce avea la îndemână în Ernst în timpul cerurilor.^[6] Victoria se elibera în dragostea sa pentru cai. În timp ce era în Rusia pentru încoronarea țarului Nicolae al II-lea al Rusiei, pasiunea Victoriei pentru Kirill s-a reaprins. A flirtat cu el la balurile și festivitățile care au marcat încoronarea.^[7]

Fiica lui Ducky Prinţesa Elisabeth de Hesse, care a murit în 1903 de febră tifoidă.

Mariajul cu Ernie a suferit o nouă lovitură în 1897, când Victoria întoarsă din vizită de la sora sa regina Maria a României l-a prins pe Ernst în pat cu un servitor de sex masculin. Regina Victoria s-a întristat când a auzit de problemele căsniciei celor doi nepoți de la diplomatul Sir George Buchanan dar a refuzat să le permită divorțul din cauza fiicei lor Elisabeth.^[8]

Eforturile de a restabili mariajul au eșuat când regina Victoria a murit în ianuarie 1901.^[9] Curtea Supremă din Hessa a dizolvat căsătoria la 21 decembrie 1901. Ernst, care la început s-a împotrivit divorțului, a sfârșit prin a crede că este singurul pas posibil. Divorțul a provocat scandal în cercurile regale ale Europei. Țarul Nicolae i-a scris mamei sale că e preferabilă moartea unei "rușini a divorțului".

Marea Ducesă Victoria cu cele trei surori ale sale. De la stânga la dreapta, Beatrice, Victoria Feodorovna, Alexandra și Maria.

După divorț, Victoria s-a dus să locuiască cu mama sa la casa de pe Riviera Franceză. Ea și Ernst au împărțit custodia Elisabetei care locuia câte șase luni pe an cu fiecare părinte. Elisabeth o acuza pe Ducky pentru divorț iar Ducky a avut o perioadă dificilă în reconcilierea cu fiica sa. Ernst a scris în memoriile sale că Elisabeth ascunsă sub canapea, plângea înaintea unei vizite la mama ei. Ernst a asigurat-o că și mama sa o iubește. Elisabeth a răspuns "Mama spune că mă iubește dar tu mă iubești." Ernst a tăcut și nu a corectat impresiile copilului.^[10]

Elisabeth a murit la vârsta de opt ani și jumătate de febră tifoidă în noiembrie 1903 când era în vizită la țarul Nicolae al II-lea și la familia acestuia la o reședință din Polonia. Doctorul a sfătuit familia țarului să anunțe mama copilului de boala sa însă țarina a întârziat în trimiterea telegramei. Victoria a primit telegrama prin care era anunțată de moartea copilului ei chiar când se pregătea să plece în Polonia pentru a fi la capătul ei.^[11]

La câteva săptămâni de la funeraliile copilului, Victoria a fost înfuriată de refuzul Țarului de a-i permite surorii sale mai mici, Beatrice să se căsătorească cu verișorul lor, Marele Duce Mihail al Rusiei.

Marea Ducesă Victoria Feodorovna şi două din fiicele sale Maria și Kira.

După divorțul Victoriei de Ernst, sora acestuia, țarina Alexandra Fiodorovna, și-a convins soțul, Nicolae al II-lea să-l exileze pe Kirill în Extremul Orient. Părinții lui Kirill, Marele Duce Vladimir Alexandrovici al Rusiei și Maria de Mecklenburg-Schwerin (Maria Pavlovna), au încercat, de asemenea să descurajeze relația.

În timpul războiului ruso-japonez, în 1904, Kirill a supraviețuit unui atac și s-a întors la Moscova ca erou de război. În cele din urmă, țarul i-a permis să părăsească Rusia și să se ducă la Coburg pentru a fi cu Victoria.^[12] Trecerea pe lângă moarte l-a determinat pe Kirill să se căsătorească cu Victoria. "Pentru aceia peste care a trecut umbra morții, viața are un nou înțeles" scrie Kirill în memoriile sale.

Cuplul s-a căsătorit la 8 octombrie 1905 la Tegernsee. A fost o ceremonie simplă la care au participat mama Victoriei, sora ei Beatrice și un prieten Contele Adlerburg. Ca răspuns la căsătorie, țarul Nicolae al II-lea l-a expulzat din Marina Rusă.^[13] Țarina a declarat că niciodată nu-i va mai primi pe Victoria "o femeie care s-a comportat așa de rușinos" sau pe Kirill.^[14] Cuplul s-a retras la Paris, unde au cumpărat o casă pe Champs-Élysées și au trăit din venituri de la părinți.^[15]

Victoria a decis să se convertească la ortodoxism în 1907, o decizie care i-a încântat atât pe mama cât și pe soțul ei.^[16] Primul copil al Victoriei cu Kirill a fost o fată, Maria Kirillovna, născută în 1907. A fost numită după bunica sa și poreclită "Masha".^[16] A doua fiică, Kira Kirillovna s-a născut în 1909. Victoria și Kirill, care sperau să aibă un fiu, au fost dezamăgiți însă și-au numit fiica după tată.

Fiica Victoriei Maria Kirillovna, înainte de primul război mondial.

După câteva decese în familia regală rusă, Kirill a trecut pe locul trei în linia la succesiunea tronului Rusiei. Kirill și Victoria s-au instalat în Rusia iar Victoriei i s-a acordat titlul de Mare Ducesă a Rusiei.

În timpul primului război mondial, Victoria a lucrat la Crucea Roșie ca asistentă și a organizat ambulanțe mobile. Kirill și Victoria au privit întotdeauna cu antipatie prietenia țarului și țarinei cu Grigori Rasputin.^[18] Când Rasputin a fost asasinat în decembrie 1916, Kirill și Victoria au semnat o scrisoare împreună cu alte rude cerându-i țarului să arate clemență față de Marele Duce Dmitri Pavlovici al Rusiei, unul dintre cei implicați în crimă. Țarul a respins cererea lor. Câteva săptămâni mai târziu, țarul a abdicat. La 14 martie 1917 Kirill a jurat loialitate față de Dumă în speranța că ordinea va fi restabilită și monarhia va fi păstrată. Acest act a fost privit ca un act de trădare de mulți membri ai familiei.^[19] Victoria și-a susținut soțul. De asemenea, ea a simpatizat cu oamenii care doreau să reformeze guvernul.

Victoria şi Kirill.

Speranțele lor s-au năruit când au fost forțați să plece în Finlanda, apoi la Coburg. Guvernul Provizoriu le-a permis să plece însă n-au putut lua nimic de valoare cu ei.

În august 1917 Victoria în vârstă de 40 de ani l-a născut pe Marele Duce Vladimir Kirillovici, singurul băiat al ei și moștenitor al dinastiei.^[20] Familia a rămas în Finlanda, un fost Mare Ducat sub conducere rusească, care și-a declarat independența în decembrie 1917. Treptat au fost nevoiți să ceară ajutorul rudelor pentru subzistență. În iulie 1918, Victoria a scris verișoarei ei primare Prințesa Margareta a Suediei implorând-o să-i trimită mâncare pentru copil pentru a-l putea hrăni pe Vladimir.^[21] Ea s-a înstrăinat de Anglia deoarece a simțit că rudele sale n-au făcut suficient de mult pentru Romanovi.^[22]

Familia exilată s-a mutat la Coburg apoi la Saint-Briac în Franța unde au trăit pentru restul vieții lor. Când era în Germania, Victoria a arătat interes pentru Partidul Nazist, care a apelat la ea din cauza faptului că era antibolșevică iar speranțele Victoriei se legau de restabilirea monarhiei ruse.^[23] Kirill a suferit o cădere nervoasă iar Victoria l-a îngrijit până s-a însănătoșit. L-a încurajat în visele sale despre revenirea monarhiei ruse și devenirea sa ca Țar.^[24] În 1924 Victoria a călătorit în Statele Unite sperând în ajutor american ^[25] însă încercarea sa nu a avut succes.

Victoria era excesiv de protectoare cu Vladimir, singurul ei fiu, cel de care se legau speranțele pentru moștenirea tronului Rusiei. Temându-se că nu este în siguranță nu l-a lăsat la școală și i-a angajat un tutore. Victoria, care și-a dedicat viața soțului ei Kirill, a fost devastată când în 1933 a descoperit că soțul ei i-a fost necredincios.^[26] A păstrat aparențele de dragul copiilor dar nu l-a putut ierta niciodată pe Kirill.^[27] A suferit un accident vascular imediat după botezul celui de-al cincilea nepot, Mechtilde, în februarie 1936. A murit la 2 martie 1936.

Victoria de Edinburgh

Mare Ducesă Victoria Feodorovna a Rusiei
ant. Mare Ducesă de Hesse

Părinți	Alfred, Duce de Saxa-Coburg și Gotha Marea Ducesă Maria Alexandrovna a Rusiei
Frați și surori	Alfred, Prinț de Saxa-Coburg și Gotha Maria a României Prințesa Alexandra de Saxa-Coburg-Gotha Prințesa Beatrice de Saxa-Coburg-Gotha
Căsătorită cu	Marele Duce Chiril Vladimirovici al Rusiei (1905 - 1936) Ernest Louis, Mare Duce de Hesse (1894 - 1901)
Copii	Prințesa Elisabeta de Hesse și de Rin Marea Ducesă Maria Kirillovna a Rusiei Marea Ducesă Kira Kirillovna a Rusiei Vladimir Kirillovici, Mare Duce al Rusiei

1881: Ioan al XXIII-lea, născut Angelo Giuseppe Roncalli, (n. 25 noiembrie 1881, Sotto il Monte, Italia - d. 3 iunie 1963, Cetatea Vaticanului, Roma) a fost papă din 28 octombrie 1958 până la moartea sa. Canonizarea sa a avut loc în data de 27 aprilie 2014, împreună cu cea a papei Ioan Paul al II-lea. Angelo Giuseppe Roncalli, al treilea din treisprezece copii, s-a născut la 25 noiembrie 1881 în localitatea Sotto il Monte (Bergamo, Italia) într-o familie de agricultori. A urmat școala primară în oraș, a fost instruit de un preot din Carvico, iar la vârsta de doisprezece ani a intrat în seminarul din Bergamo. O bursă a Fundației Cerasoli (1901) i-a permis să meargă mai departe la Apollinaris, în Roma, unde studiază Istoria Bisericii cu Umberto Benigni (printre alții). Își întrerupe studiile pentru a satisface serviciul militar în armata italiană, dar întors în seminar își desăvârșește studiile cu un doctorat în teologie și este hirotonit în 1904. Continuându-și studiile în drept canonic este numit secretar al noului episcop din Bergamo, Giacomo Radini-Tedeschi. Angelo îl slujește timp de nouă ani pe acest prelat însărcinat cu problemele sociale, dobândind o experiență deosebită și o mare înțelegere a problemelor clasei muncitoare. A predat și apologetică, istoria bisericii și patrologie.
O dată cu intrarea Italiei în Primul Război Mondial în 1915 este rechemat în serviciul militar în calitate de capelan. La terminarea serviciului în 1918 este numit îndrumător spiritual la seminar, dar își face timp pentru a înființa un cămin pentru studenții din Bergamo. Tot în această perioadă începe un studiu care se concretizează într-o operă de mai multe volume despre vizitele episcopale ale lui Carol Borromeo la Bergamo, ultimul volum fiind publicat după alegerea sa ca papă.

Stema pontificală a papei Ioan al XXIII-lea, cu leul sfântului Marcu, simbolul Veneției

În 1921 a fost chemat la Roma pentru a reorganiza Congregația pentru Răspândirea Credinței. Numit episcop titular de Areopolis și vizitator apostolic în Bulgaria (1925), s-a îngrijit imediat de problemele bisericilor orientale. Transferat în 1934 în Turcia și Grecia ca delegat apostolic, a înființat la Istanbul un birou pentru găsirea prizonierilor de război. Ca delegat apostolic a intervenit pe lângă autoritățile turce ca un vas cu copii evrei din România să nu fie trimis înapoi, ceea a însemnat salvarea de la moarte a copiilor respectivi.^[11] În semn de recunoștință pentru această intervenție a fost vizitat la Istanbul de marele rabin al Ierusalimului.^[12]

În 1944 a fost numit de către papa Pius al XII-lea nunțiu la Paris pentru a sprijini eforturile postbelice ale Bisericii din Franța, și a devenit primul observator permanent al Sfântului Scaun pe lângă UNESCO, luând cuvântul în cea de-a șasea și a șaptea adunare generală a organizației, în 1951 și 1952. În 1953 devine cardinal-patriarh al Veneției și spera să-și petreacă ultimii ani din viață în această misiune pastorală. Pregătea actele sinodale ale primului său sinod diecezan (1958) când a fost chemat la Roma pentru a participa la conclavul care l-a ales papă.

Marcă poştală emisă de Republica Federală Germania, cu ocazia publicării enciclicii Pacem in terris (1969)

În primul său discurs public papa Ioan și-a exprimat preocuparea pentru reunirea cu creștinii separați și pentru pacea în lume. În mesajul de la încoronarea sa a afirmat "cu tărie și sinceritate" ca intenția sa era aceea de a fi un papă pastoral atâta timp cât "toate celelalte daruri umane și priceperi - învățătura, experiența practică, rafinamentul diplomatic - pot să mărească și să îmbogățească munca pastorală dar nu o pot înlocui". Una din primele sale acțiuni a fost aceea de a anula reglementarea lui Sixt al IV-lea care limita numărul membrilor Colegiului Cardinalilor la 70; în următorii patru ani mărește numărul lor la 87, cu cea mai mare reprezentare internațională din istorie. La mai puțin de trei luni de la alegerea sa a anunțat că va ține un sinod diecezan la Roma, va convoca un conciliu ecumenic pentru Biserica universală, și va revizui Codul de Drept Canonic. Sinodul, primul din istoria Romei, s-a ținut în 1960; Conciliul Vatican II a fost convocat în 1962; iar Comisia Pontificală pentru Revizuirea Codului a fost numită în 1963.

Enciclica sa progresivă, Mater et Magistra, a fost publicată în 1961, la comemorarea aniversării enciclicii Rerum novarum a papei Leon al XIII-lea. Pacem in terris, apărând libertatea și demnitatea omului ca bază a ordinii și păcii în lume, a fost promulgată în 1963. A ridicat Comisia Pontificală pentru Cinema, Radio și Televiziune la statut curial, a aprobat un nou cod al rubricilor pentru Misal și Breviar, a făcut progrese evidente în relațiile ecumenice creând un nou Secretariat pentru promovarea unității creștinilor și numind primul reprezentant la Adunarea Consiliului Mondial al Bisericilor ținut în New Delhi (1961). În 1960 a consacrat paisprezece episcopi pentru Asia, Africa și Oceania. Fundația Internațională Balzan i-a acordat premiul pentru Pace în 1962.

De la moartea sa din 3 iunie 1963 s-au scris și s-au spus multe despre căldura și sfințenia iubitului papă Ioan. Probabil că mărturia lumii a fost exprimată cel mai bine de desenul dintr-un ziar care reprezenta pământul învăluit în doliu și cu titlul simplu: „Un deces în familie”. Papa Ioan al XXIII-lea a fost beatificat (declarat fericit) la 3 septembrie 2000, în timpul pontificatului papei Ioan Paul al II-lea. Trecerea sa în rândul sfinților a fost oficiată de papa Francisc în data de 27 aprilie 2014.

Ioan al XXIII-lea
1896: George Vraca (n. 25 noiembrie 1896, București - d. 17 aprilie 1964, București) a fost un renumit actor român, unul dintre numele mari ale scenei românești. A absolvit cursurile Conservatorului de artă dramatică. S-a remarcat în interpretarea unor roluri principale din repertoriul clasic și modern, universal și național (Hamlet, Visul unei nopți de vară, Cum vă place, Neguțătorul din Veneția, Macbeth, Richard al III-lea de Shakespeare, „Din jale s-a întrupat Electra” de Eugen O'Neil, Vlaicu-Vodă de Alexandru Davilla, Fântâna Blanduziei de Vasile Alecsandri etc.). Interpretările lui George Vraca excelau prin adâncimea înțelegerii rolului, distincția și eleganța ținutei, gestica sobră și dicțiunea exemplară. A fost director de teatru, animator, conducător de colective artistice. Ca actor de cinematograf s-a remarcat în filmul Tudor. Spre sfârșitul vieți, a recitat la radio câteva dintre poemele lui Eminescu, între care și Luceafărul.
Prin Decretul nr. 129 din 20 iunie 1952 al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Romîne, actorului George Vraca i s-a acordat titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Romîne.^[1]

„Viața lui de actor n-a cunoscut șovăieli și pauze: avea în el pregătită puterea de afirmare întreagă și conturul unei medalii, care zăcută mii de timpuri în piatră, iese la lumină cu strălucirea ei de început. Talent interior și de tenacitate metalică, Vraca era gata făurit și complet, când a intrat din culise în spectacol. ”

— Tudor Arghezi

În tinerețe a făcut parte din echipa națională de rugby. Roluri în teatru:
Paznicul bătrân, Cocoșul negru - Victor Eftimiu
Vancheme, Cafeneaua cea mică - Tristan Bernard
Rolsby, Raffles - Hornung și Presbrey
Cuțui Ghiță, Tudor Vladimirescu - N. Iorga
Roller, Hoții - Friedrich Schiller
Karl Mohr Tâlharii - F. von Schiller
Regele Franței, Regele Lear - Shakespeare
Montazzo, Ruy-Blas - Victor Hugo
Unul din seniorii scoțieni, Macbeth - Shakespeare
Lysander, Visul unei nopți de vară - Shakespeare
Iisus, Iisus - N. Iorga
Faust, Faust - J. W. von Goethe
Oswald, Strigoii - H. Ibsen
Romeo, Romeo și Julieta - Shakespeare
Hypolit, Fedra - Racine
Prizonierul, Lupii de aramă - A. Maniu
Jacques, Cum vă place? - Shakespeare
Leonard Charters, Cuceritorul - G. B. Shaw
Troilus, Troilus și Cresida - Shakespeare
Vaska Pepel, Azilul de noapte - M. Gorki
Nae Girimea, D‘ale carnavalului - I.L. Caragiale
Hamlet, Hamlet, Shakespeare
Oedip, Oedip, Sofocle
Maxim de Winter, Rebecca - Daphné du Maurier
Etienne Feriand, Îndrăgostita - G. de Portoriche
Ezra Mannon și Orin Mannon, Din jale s'a'ntrupat Electra - E. O‘Neill
Colonel Pickering, Pygmalion - G. B. Shaw
Fernando Gomez, Fântâna turmelor - Lope de Vega
Vlaicu, Vlaicu-Vodă - Al. Davilla
Horațiu, Fântâna Blanduziei - V. Alecsandri
Manole, Meșterul Manole - Laurențiu Fulga
Ovidiu, Ovidiu - V. Alecsandri
Povestitorul, Primăvara - Aurel Mihale
Richard al III-lea, Richard al III-lea - Shakespeare
Dr. Tokeramo, Taifunul - Melchior Lengyel

Filmografie:

Datorie și sacrificiu (1926)
Lia (1927)
Televiziune (1931)
Se aprind făcliile (1939)
Visul unei nopți de iarnă (1946)
Viața învinge (1951)
Nepoții gornistului (1953)
Răsare soarele (1954)
Tudor (1961)

George Vraca

dedicatie George Vraca pentru Iorgu Steriu, interbelic

1915: Augusto Pinochet, general și președinte al Republicii Chile (d. 2006)
1926: Poul Anderson, scriitor american de science fiction (d. 2001)
1931: Panait I. Panait (n. 25 noiembrie 1931, Pietroiu, Ialomița, astăzi Borcea, Călărași – d. 21 martie 2015) a fost un istoric și arheolog român, cu preocupări în domeniul arheologiei medievale. Împreună cu Ștefan Ionescu, a scris lucrarea Constantin vodă Brâncoveanu: Viața. Domnia. Epoca, o monografie de referință în domeniu. A fost căsătorit cu istorica Ioana Cristache-Panait.
Panait I. Panait a făcut studii secundare la Călărași. Studiile universitare le-a urmat între 1951-1956 la București. A fost din 1956 șef de secție la Muzeul de Istorie al municipiului București, ulterior a deținut și funcția de director. A făcut săpături arheologice în București și în jurul orașului, fiind interesat de istoria sa. A dublat preocuparea pentru aducerea la lumină a vestigiilor și de interesul pentru conservarea lor, aducând contribuții muzeologice.
1948: Doina Petruța Cojocaru (nume de fată Băicoianu, n. 25 noiembrie 1948, în Sighișoara - d. 14 decembrie 1996) a fost o handbalistă română ce a jucat pentru echipa națională a României pe postul de coordonator.
1949: Florea Ispir (n. 25 noiembrie 1949 în Vârteju, Ilfov) este al doilea fotbalist ca număr de meciuri în Liga I.^[2]^[3] În preznt antrenează echipa de copii și juniori FC Junior.^[3] Federația Română de Fotbal i-a acordat Ordinul de Merit cu Diamant pentru întreaga activitate.^[4] În prezent, se ocupă de creșterea tinerelor talente ale clubului Unirea Dej cu copiii născuți între 1995 și 1996.
1960: John F. Kennedy Jr., fiul președintelui american John F. Kennedy (d. 1999)
1971: Christina Applegate, actriță americană
1982: Maximilian Nicu (n. 25 noiembrie 1982, Prien am Chiemsee, Germania de Vest, astăzi Germania), este un jucător româno-german de fotbal, care joacă postul de mijlocaș pentru FC Universitatea Cluj. Convocat la naționala României, mijlocașul Maximilian Nicu și-a prezentat în cadrul unei conferințe de presă pașaportul românesc și a declarat: „Dacă aș fi avut posibilitatea să joc în naționala Germaniei cred că aș fi ales tot România. Acum nu aș mai juca în campionatul României pentru că am așteptat mult să joc în prima ligă germană. Mai demult poate aș fi jucat în campionatul românesc. Nu cunosc foarte bine fotbalul românesc, dar cred că are potențial”
1982: Valentin Porcișteanu (n. 25 noiembrie 1982, București, România) este un pilot din Campionatul Național de Raliuri al României, care a obținut titlul de Campion Național în sezonul 2011 , patru titluri de Vicecampion Național, în 2010 , 2012 , 2018 , 2019. Are la activ participări în etape internaționale, din Campionatul European de Raliuri și Intercontinental Rally Challenge cu câștigarea trofeului "Colin McRae Flat Out" la ERC Sibiu Rally - 2013.
1985: Yuki Ota, scrimer japonez, laureat olimpic
1986: Katie Cassidy, actriță americană
1990: Alaaeldin Abouelkassem, scrimer egiptean

Decese

1034: Máel Coluim mac Cináeda (în gaelica modernă, Maol Chaluim mac Choinnich,^{[note 1]} cunoscut în listele mai recente după numele englez de Malcolm al II-lea; d. 25 noiembrie 1034),^[1] a fost rege al scoților din 1005 și până la moartea sa.^{[note 2]} A fost fiul lui Cináed mac Maíl Coluim; Profeția lui Berchán afirmă că mama sa era o femei din Leinster și îl denumește Máel Coluim Forranach, „distrugătorul”.^[3]

Pentru analele irlandeze care i-au înregistrat moartea, Máel Coluim a fost ard rí Alban, Înalt Rege al Scoției. În același fel în care Brian Bóruma, Înalt Rege al Irlandei, nu a fost singurul rege din Irlanda, Máel Coluim a fost unul din multiplii regi ce domneau în zona geografică a Scoției moderne: printre alți regi contemporani cu el se numără regele de Strathclyde, care domnea în sud-vest, diferiți regi galo-vikingi de pe coastele de vest și din Insulele Hebride și cei mai apropiați și mai periculoși rivali, regii din Mormaers of Moray. Către sud, în Regatul Angliei, earlii de Bernicia și Northumbria, ai căror predecesori domniseră ca regi ai Northumbriei peste mare parte din sudul Scoției, încă mai controlau teritorii vaste în sud-est. În 997, ucigașul lui Causantín mac Cuilén este considerat a fi Cináed mac Maíl Coluim. Întrucât nu exista niciun Cináed cunoscut a fi în viață la acea vreme (Cináed mac Maíl Coluim murise în 995), aceasta este considerată a fi o confuzie fie cu Cináed mac Duib, care i-a urmat lui Causantín, sau, posibil, chiar cu Máel Coluim, fiul lui Cináed al II-lea.^[5] Indiferent dacă Máel Coluim l-a ucis sau nu pe Causantín, în mod sigur în 1005 el l-a ucis pe succesorul lui Causantín, Cináed al III-lea, în bătălie la Monzievaird în Strathearn.^[6]

Ioan de Fordun scrie că Máel Coluim a învins o armată norvegiană „aproape în primele zile de după încoronare”, dar acest lucru nu apare în niciun alt izvor istoric. Fordun afirmă că episcopia Mortlachului (mutată ulterior la Aberdeen) a fost înființată în semn de mulțumire pentru victoria în fața norvegienilor. Malcolm al II-lea a dat dovadă de o abilitate de supraviețuire rară în rândul regilor scoțieni timpurii, domnind douăzeci și nouă de ani. A fost un om inteligent și ambițios. Tradiția brehonilor era aceea ca succesorul lui Malcolm să fie ales de el din rândul descendenților regelui Aedh, cu consimțământul sfetnicilor lui Malcolm și al bisericii. Cu scopul declarat de a pune capăt violentelor dușmănii de clan din nordul Scoției, dar influențat evident de modelul feudal normand, Malcolm a ignorat tradiția și s-a hotărât să păstreze succesiunea în familia sa. Întrucât Malcolm nu avea însă niciun fiu, a negociat o serie de căsătorii dinastice pentru cele trei fiice ale sale, cu bărbați care ar fi fost altfel rivali, asigurându-și loialitatea principalelor căpetenii rude cu ginerii săi. Mai întâi a căsătorit-o pe fiica sa Bethóc cu Crinan, Thane al Insulelor, liderul casei Atholl și abate secular al Dunkeldului; apoi pe cea mai mică fiică a sa, Olith, cu Sigurd, earl de Orkney. Fiica mijlocie, Donada, a fost căsătorită cu Findláich, mormaer de Moray, Thane de Ross și Cromarty și urmaș al lui Loarn din Dalriada. Aceasta a fost o manevră riscantă în raport cu regulile de succesiune ale gaelilor, dar prin aceasta el și-a asigurat spatele și, profitând de reluarea atacurilor vikingilor asupra Angliei, a înaintat cu armata în sud pentru a lupta cu englezii. I-a învins pe angli la Carham în 1018 și l-a pus pe nepotul său, Duncan, fiul abatelui Dunkeldului și ales de el ca Tanist, în Carlisle pe tronul Cumbriei în același an. Prima relatare solidă despre domnia lui Máel Coluim este cea despre o invazie a Berniciei în 1006, probabil tradiționala crech ríg („pradă regală”, un raid al unui nou rege prin care acesta își demonstra priceperea în război), care a implicat un asediu al Durhamului. Aceasta pare să se fi soldat cu o înfrângere grea pentru northumbrienii, în frunte cu Uhtred din Bamburgh, viitorul earl al Berniciei, relatată în analele Ulsterului.^[9]

Un al doilea război Bernicia, probabil în 1018, a avut și mai mult succes. Bătălia de la Carham, de pe râul Tweed, a fost o victorie a scoților în frunte cu Máel Coluim și a oamenilor lui Strathclyde în frunte cu regele lor, Owen cel Pleșuv. În acest moment Earl Uchtred era probabil mort, iar Eiríkr Hákonarson a fost numit earl al Northumbriei de către cumnatul său Cnut cel Mare, deși se pare că autoritatea sa se limita la zona sudică a regiunii, fostul regat Deira, și nu se știe să fi luat vreo măsură împotriva scoților.^[10] Lucrarea De obsessione Dunelmi (Asediul Durhamului, asociată cu Symeon din Durham) susține că fratele lui Uchtred Eadwulf Cudel a cedat Lothianul lui Máel Coluim, probabil în urma înfrângerii de la Carham. Această regiune pare a fi compusă din teritoriile dintre Dunbar și Tweed întrucât alte părți ale Lothianului fuseseră sub controlul scoților înainte de acest moment. S-a sugerat că Cnut ar fi primit tribut de la scoți pentru Lothian, dar cum se pare nu a primit nimic de la earlii bernicieni, aceste afirmații sunt improbabile. Cronica anglo-saxonă afirmă că Cnut și-a condus armata în Scoția la întoarcerea din pelerinajul efectuat la Roma. Cronica afirmă că aceasta s-a întâmplat în 1031, dar sunt motive pentru care istoricii bănuiesc că ar fi fost în 1027.^[12] Cronicarul burgund Rodulfus Glaber relatează expediția la scurt timp după aceasta, descriindu-l pe Máel Coluim ca fiind „puternic în resurse și arme ... foarte creștin în credință și faptă”.^[13] Ralph afirmă că între Máel Coluim și Cnut s-a ajuns la pace prin intervenția lui Richard, ducele Normandiei, fratele soției lui Cnut Emma. Richard a murit pe la 1027 iar scrierile lui Rodulfus sunt aproape contemporane cu evenimentele.^[14]

S-a sugerat și că originea conflictului dintre Cnut și Máel Coluim stă în pelerinajul lui Cnut la Roma, și în încoronarea Împăratului Roman Conrad al II-lea, unde Cnut și Rudolph al III-lea, regele Burgundiei, au fost oaspeți de onoare. Dacă Máel Coluim ar fi fost prezent, și repetatele afirmații despre pioșenia sa în anale sugerează că este foarte posibil ca și el să fi făcut un pelerinaj lar Roma, așa cum a făcut și Mac Bethad mac Findláich („Macbeth”) ulterior, atunci încoronarea i-ar fi permis lui Máel Coluim să denunțe vreo suzeranitate a lui Cnut asupra sa.^[15]

Cnut a obținut mai puțin decât regii englezi dinaintea sa, o promisiune de pace și prietenie în locul promisiunii de ajutor pe uscat și pe mare obținută de Edgar și de alți regi. Izvoarele afirmă că Máel Coluim era însoțit de unul sau doi alți regi, în mod sigur de Mac Bethad, și probabil și de Echmarcach mac Ragnaill, regele Mannului și al insulelor, și al Galloway-ului.^[16] Cronica anglo-saxonă remarcă supunerea „dar el [Máel Coluim] a acceptat-o doar scurtă vreme”.^[17] Cnut era în curând prea ocupat de luptele din Norvegia contra lui Olaf Haraldsson și se pare că nu s-a mai interesat de conflictele cu Scoția. Olith, una dintre fiicele lui Máel Coluim, s-a căsătorit cu Sigurd Hlodvisson, earl de Orkney.^[18] S-a spus despre fiul lor, Thorfinn Sigurdsson, că avea cinci ani atunci când Sigurd a fost ucis la 23 aprilie 1014 în bătălia de la Clontarf. Orkneyinga Saga afirmă că Thorfinn a fost crescut la curtea lui Máel Coluim și că bunicul său i-a încredințat Mormaeratul Caithness. Thorfinn, afirmă Heimskringla, era aliat al regelui scoților și conta pe susținerea lui Máel Coluim împotriva „tiraniei” regelui norvegian Olaf Haraldsson.^[19] Cronologia vieții lui Thorfinn este problematică, și se poate ca el să fi deținut o parte din Orkney în copilărie, dacă chiar avea cinci ani în 1014.^[20] Oricare ar fi succesiunea evenimentelor, înainte de moartea lui Máel Coluim, un vasal al regelui scoților controla Caithness și Orkney.

Dacă Máel Coluim avea vreun control asupra Morayului, ceea ce este departe de a fi universal acceptat, atunci analele consemnează o serie de evenimente ce sugerează o luptă pentru putere în nord. În 1020, tatăl lui Mac Bethad Findláech mac Ruaidrí a fost ucis de fiii fratelui său Máel Brigte.^[21] Se pare că Máel Coluim mac Máil Brigti a preluat controlul asupra Morayului, întrucât moartea sa este consemnată în 1029.^[22]

În pofida relatărilor din cronicile irlandeze, scriitorii englezi și scandinavi par să-l considere pe Mac Bethad ca fiind rege de drept al Morayului: aceasta rezultă din felul cum descriu ei întâlnirea cu Cnut din 1027, înainte de moartea lui Máel Coluim mac Máil Brigti. Lui Máel Coluim i-a urmat pe tronul de rege sau mormaer fratele său Gille Coemgáin, soțul lui Gruoch, o nepoată a regelui Cináed al III-lea. S-a presupus că Mac Bethad a fost vinovat de uciderea lui Gille Coemgáin în 1032, dar dacă Mac Bethad avea vreun motiv de conflict în uciderea tatălui său în 1020, atunci Máel Coluim avea și el motive să se bucure de moartea lui Gille Coemgáin. Nu doar că strămoșii lui Gille Coemgáin uciseseră pe mulți din neamul lui Máel Coluim, dar Gille Coemgáin și fiul său Lulach erau rivali la tron. Máel Coluim nu avea fii, iar situația planurilor sale de succesiune era amenințată. Ca urmare, în anul următor, fratele sau nepotul de frate al lui Gruoch, care ar fi putut deveni în cele din urmă rege, a fost ucis de Máel Coluim. Prin tradiție, s-a presupus că regele Eógan cel Pleșuv al Strathclyde-ului a murit în bătălia de la Carham și că regatul a trecut de atunci în mâinile scoților. Există însă dovezi foarte vagi în acest sens. Nu este deloc sigur că Eógan a murit la Carham, și este destul de clar că au existat regi ai Strathclyde-ului până în 1054, când Edward Confesorul l-a trimis pe earlul Siward sa-l pună pe tron pe „Máel Coluim fiul regelui cumbrilor”. Confuzia este una de dată veche, probabil inspirată de William din Malmesbury cu adăugiri ale lui Ioan din Fordun, dar nu există dovezi clare că regatul Strathclyde ar fi făcut parte din regatul scoților, în loc să fie un regat autonom, înainte de vremea strănepotului lui Máel Coluim al II-lea al Scoției, Máel Coluim mac Donnchada.^[24]

Până în anii 1030, din posibilii fii ai lui Máel Coluim, nu mai era niciunul în viață. Singurele indicii că ar fi avut vreun fiu apar în cronica lui Rodulfus Glaber în care se spune că Cnut ar fi fost naș al unui fiu al lui Máel Coluim.^[25] Nepotul său, Thorfinn, nu a fost acceptat ca rege al scoților, iar regele a ales unul din fiii celeilalte fiice, Bethóc, căsătorită cu Crínán, abate secular al Dunkeldului, și posibil mormaer al Athollului. Posibil doar ca o coincidență, în 1027 analele irlandeze relataseră arderea Dunkeldului, fără însă a detalia circumstanțele.^[26] Moștenitorul ales al lui Máel Coluim, și primul tánaise ríg cunoscut cu certitudine în Scoția, a fost Donnchad mac Crínáin („Duncan I”).

Este posibil ca o a treia fiică a lui Máel Coluim să se fi căsătorit cu Findláech mac Ruaidrí și ca Mac Bethad să-i fi fost astfel nepot, dar nu sunt dovezi clare în acest sens.

Gravură din secolul al XIX-lea a pietrei funerarea a regelui Malcolm (Glamis nr. 2) din Glamis

Máel Coluim a murit în 1034, Marianus Scotus punând data ca fiind 25 noiembrie 1034. Listele de regi afirmă că ar fi murit la Glamis, fiind descris ca un rege „prea-glorios” și „prea-victorios”. Analele din Tigernach afirmă că „Máel Coluim mac Cináeda, rege al Scoției, onoarea întregii Europe de vest, a murit.” Profeția lui Berchán, probabil sursa de inspirație a relatărilor lui Ioan din Fordun și Andrew din Wyntoun în care Máel Coluim este ucis luptând cu bandiții, afirmă că a murit violent, în luptă cu „paricizii”, despre care sugerează că ar fi fiii lui Máel Brigte din Moray.^[28]

Probabil cea mai notabilă informație despre moartea lui Máel Coluim este relatarea lui Marianus, coroborată cu lipsa de informații din analele irlandeze, care arată că Donnchad I a devenit rege și a domnit cinci ani și nouă luni. Dat fiind că moartea sa în 1040 este descrisă de analele din Tigernach ca survenind „la o vârstă imatură”, în 1034 probabil că era tânăr. Absența oricărei opoziții sugerează că Máel Coluim înlăturase ferm orice opoziție pe parcursul vieții sale.^[29]

Tradiția, din vremea lui Fordun sau chiar mai veche, este că piatra pictă astăzi denumită „Glamis 2” este „piatra funerară a regelui Malcolm”. Ea este o piatră de clasă II, formată probabil prin reutilizarea unui monolit din epoca bronzului. Datarea ei nu este certă, fiind propuse numeroase date, începând cu secolul al VIII-lea. Asocierea cu Máel Coluim a fost propusă pe baza iconografiei gravurilor.^[30]

În ce privește chestiunea presupusului pelerinaj al lui Máel Coluim, pelerinajele la Roma sau călătoriile în alte locuri îndepărtate, nu erau ceva neobișnuit. Thorfinn Sigurdsson, Cnut și Mac Bethad au fost menționați cu siguranță. Se știe că Rognvald Kali Kolsson a plecat în cruciade în Mediterana în secolul al XII-lea. În perioada lui Malcolm, Dyfnwal al Strathclyde-ului a murit în pelerinajul la Roma în 975, ca și Máel Ruanaid uá Máele Doraid, regele din Cenél Conaill, în 1025.

Nu se știe mult despre activitățile lui Máel Coluim în afara războaielor și uciderilor. Cartea Deerului consemnează că Máel Coluim „a dăruit impozitele regale [colectate] la Biffie și la Pett Meic-Gobraig, și două davoch^{[note 3]}” mănăstirii Old Deer.^[31] Probabil că nu el a fost fondatorul episcopiei Mortlach-Aberdeen. Ioan de Fordun spune o poveste ciudată cu referire la presupusele „legi ale lui Malcolm MacKenneth”, afirmând că Máel Coluim a dat toată Scoția, cu excepția Dealului Moot de la Scone, care este probabil o născocire.

Malcolm al II-lea

Nu se știe de fapt cum arăta Malcolm. Această imagine anacronică din secolul al XVII-lea pretinde că îl reprezintă pe rege

Părinți	Kenneth al II-lea al Scoției
Frați și surori	Boite mac Cináeda[*]
Copii	Bethóc Donada Olith

1185: Papa Lucius al III-lea

1868: Joseph Georg Friedrich Ernst Karl, Duce de Saxa-Altenburg (27 august 1789 – 25 noiembrie 1868), a fost Duce de Saxa-Altenburg.

A fost al doilea fiu însă fiul cel mare supraviețuitor al lui Frederic, Duce de Saxa-Hildburghausen (sau Saxa-Altenburg din 1826) și a soției acestuia, Ducesa Charlotte Georgine de Mecklenburg-Strelitz. Joseph i-a succedat tatălui său ca Duce de Saxa-Altenburg după decesul acestuia în 1834. S-a căsătorit la 24 aprilie 1817 la Kirchheim unter Teck cu Amelia de Württemberg (1799–1848). Joseph și Amalie au avut șase fiice:

Alexandrine Marie Wilhelmine Katharine Charlotte Therese Henriette Luise Pauline Elisabeth Friederike Georgine (n. 14 aprilie 1818 - d. 9 ianuarie 1907), căsătorită la 18 februarie 1843 cu regele George al V-lea al Hanovrei
Pauline Friederike Henriette Auguste (n. 24 noiembrie 1819 - d. 11 ianuarie 1825)
Henriette Friederike Therese Elisabeth (n. 9 octombrie 1823 - d. 3 aprilie 1915)
Elisabeth Pauline Alexandrine (n. 26 martie 1826 - d. 2 februarie 1896), căsătorită la 10 februarie 1852 cu Petru al II-lea, Mare Duce de Oldenburg
Alexandra Friederike Henriette Pauline Marianne Elisabeth (n. 8 iulie 1830 - d. 6 iulie 1911), căsătorită la 11 septembrie 1848 cu Marele Duce Constantin Nicolaevici al Rusiei
Luise (n. 4 iunie 1832 - d. 29 august 1833)

Amalia a murit la 28 noiembrie 1848, la vârsta de 49 de ani la Altenburg. Două zile mai târziu, Joseph a decis să abdice în favoarea fratelui lui, George, Duce de Saxa-Altenburg. Joseph a murit în 1868 la Altenburg.

Joseph

Duce de Saxa-Altenburg

Părinți	Frederic, Duce de Saxa-Altenburg Ducesa Charlotte Georgine de Mecklenburg-Strelitz
Frați și surori	Prințesa Charlotte de Saxa-Hildburghausen Prințesa Louise de Saxa-Hildburghausen Friedrich von Sachsen-Altenburg[*] Prințul Eduard de Saxa-Altenburg Georg, Duce de Saxa-Altenburg Theresa de Saxa-Hildburghausen
Căsătorit cu	Amelia de Württemberg
Copii	Maria, regină a Hanovrei Pauline Friederike Henriette Friederike Elisabeta, Mare Ducesă de Oldenberg Alexandra, Mare Ducesă a Rusiei Luise

1884: Adolph Wilhelm Hermann Kolbe (n. 27 septembrie 1818 – d. 25 noiembrie 1884) a fost un chimist german ce a adus deosebite contribuții la nașterea chimiei organice moderne. A fost profesor la universitățile din Marburg și Leipzig. Kolbe a inventat termenul de sinteză și a contribuit la dispariția vitalismului prin sinteza unor compuși organici din compuși anorganici, precum a acidului acetic din disulfură de carbon, și, de asemenea, a contribuit la dezvoltarea teoriei structurale. Acest lucru l-a făcut prin aducerea de modificări la ideea de "radicali" și predicția corectă referitoare la existența alcoolilor secundari și terțiari, și prin dezvoltarea unei serii de reacții organice prin intermediul electrolizei Kolbe a carboxilaților, reacției Kolbe-Schmitt de sinteză a aspirinei și sintezei de nitril Kolbe.
După studii realizate împreună cu Wöhler și Bunsen, Kolbe a fost implicat cu internaționalizarea timpurie a chimiei prin muncă depusă în Londra (cu Frankland), și a crescut în carieră prin posibilitatea de edita la Journal für Praktische Chemie. Ca atare, a fost ales membru la Academia Regală Suedeză de Științe și a câștigat Medalia Davy oferită de Royal Society of London în anul morții sale. Kolbe este cunoscut pentru editarea revistei pentru mai mult de un deceniu. Kolbe s-a născut în Elliehausen, aproape de Göttingen, Regatul Hanovra (Germania), fiind fiul cel mare al unui pastor protestant. La vârsta de 13 ani, a intrat la Gimnaziul din Göttingen, locuind în domiciliul unuia dintre profesori. El a obținut certificatul de absolvire (Bacalaureatul) șase ani mai târziu și a devenit pasionat de studiul chimiei, înscriindu-se la Universitatea din Göttingen în primăvara anului 1838, cu scopul de a studia cu celebrul chimist Friedrich Wöhler.^[4]

În 1842, a devenit asistentul lui Robert Bunsen la Philipps-Universität Marburg. Și-a luat doctoratul în 1843 la aceeași universitate. O nouă oportunitate a apărut în 1845, când a devenit asistent la Lyon Playfair la noul Muzeu de Geologie Economică din Londra și a devenit un prieten apropiat al lui Edward Frankland. Din 1847, a fost implicat și în editarea Handwörterbuch der reinen und angewandten Chemie (Dicționar de Chimie Pură și Aplicată), editat de către Justus von Liebig, Friedrich Wöhler, și Johann Christian Poggendorff, și a scris, de asemenea, un manual important. În 1851, Kolbe a urmat cariera lui Bunsen, fiind următorul profesor de chimie la Marburg și, în 1865, a fost invitat să predea la Universität Leipzig. În 1864, a fost ales membru străin al Academiei Regale suedeze de Științe.^[5]

În 1853, s-a căsătorit cu Charlotte, fiica de maiorului-general Wilhelm von Bardeleben. Soția lui a murit în 1876, după 23 de ani de căsnicie fericită. Au avut patru copii. El a murit de un atac de cord în Leipzig, la vârsta de 68 de ani, la șase ani după moartea soției sale, Charlotte. În anii 1840, în ciuda sintezei ureei a lui Friedrich Wöhler care avusese loc în 1828, unii chimiști încă mai credeau în doctrina vitalismului, care presupunea că un mod special de forță vitală era necesară pentru a crea „materie organică” (adică, în sensul său originar, derivați biologici). Kolbe a promovat ideea că compușii organici pot fi derivați din substanțe provenite din afara acestei „context organic”, direct sau indirect, prin procese de substituție. El și-a validat teoria prin transformarea disulfurii de carbon în acid acetic prin mai multe etape (1843-1845). Kolbe, de asemenea, a introdus o modificare la ideea de radicali structurali, contribuind astfel la dezvoltarea teoriei structurale. Un succes dramatic a venit când predicția sa teoretică a existenței alcoolilor secundari și terțiari a fost confirmată de sinteza primei molecule din această clasă de compuși organici. Kolbe a fost prima persoană care a folosit cuvântul sinteză în sensul în care este folosit și astăzi, și a contribuit cu o serie de reacții chimice noi.

Adolph Wilhelm Hermann Kolbe

1885: Alfonso al XII-lea al Spaniei (n. 28 noiembrie 1857 — d. 25 noiembrie 1885) a fost rege al Spaniei, domnind din 1875 până în 1885, după ce o lovitură de stat a restaurat monarhia, punând capăt efemerei prime republici spaniole.

Alfonso a fost fiul Elisabetei a II-a a Spaniei. Nu se cunoaște exact tatăl lui biologic, dar cel legal a fost vărul mamei sale, (presupusul homosexual) Francisc de Assisi de Burbon, Rege Consort al Spaniei pe timpul nașterii lui Alfonso. Unele teorii sugerează că tatăl biologic al lui Alfonso ar fi fost Enrique Puig y Moltó, căpitan al Gărzii Regale, sau generalul Francisco Serrano.

Când regina Elisabeta și soțul ei s-au văzut obligați să părăsească Spania, datorită Revoluției din 1868, Alfonso a mers cu ei la Paris. De acolo, a fost trimis la Theresianum, în Viena, pentru a-și continua studiile. Pe 25 iunie 1870, a fost rechemat la Paris, unde mama lui a abdicat în favoarea sa, în prezența unor nobili care sprijineau cauza reginei exilate. Și-a luat titlul de Alfonso al XII-lea, pentru că deși nici un rege al Spaniei unite nu a purtat titlul de Alfonso al XI-lea, monarhia spaniolă era considerată o continuatoare a monarhiilor mai vechi reprezentate de cei unsprezece regi ai Castiliei și Leonului, numiți tot Alfonso.

La scurt timp după, Alfonso a intrat la Academia Militară Regală Sandhurst, în Regatul Unit, pentru a-și continua studiile militare. Pe când era acolo, a emis, pe 1 decembrie 1874, ca răspuns pentru o urare primită de la susținătorii săi, un manifest care îl proclama singurul reprezentativ al monarhiei spaniole. La sfârșitul acelui an, pe când mareșalul Serrano a plecat din Madrid pentru a conduce armata nordică în Războiul Carlist, brigadierul Martinez Campos, care de ceva timp luptase mai mult sau mai puțin deschis pentru rege, a condus niște batalioane ale armatei centrale la Sagunto, convingând trupele trimise împotriva lui să i se alăture, și a intrat în Valencia în numele regelui. Președintele consiliului a demisionat atunci, și puterea i-a fost transferată plenipotențiarului și sfătuitorului regelui, Canovas del Castillo. În câteva zile, regele a ajuns la Madrid, trecând prin Barcelona și Valencia, fiind aclamat peste tot (1875). În 1876, o campanie viguroasă împotriva carliștilor, la care a participat tânărul rege, a avut ca rezultat înfrângerea lui Carlos, Duce de Madrid, și renunțarea lui la luptă.

Pe 23 ianuarie 1878, Alfonso s-a căsătorit cu verișoara lui, prințesa Mercedes de Orléans, fiica lui Antoine, Duce de Montpensier, dar ea a murit la șase luni de la căsătorie. Spre sfârșitul aceluiași an, un tânăr muncitor din Tarragona, Juan Oliva Moncasi, a tras asupra regelui în Madrid.

Alfonso al XII-lea

Pe 29 noiembrie 1879, Alfonso s-a căsătorit cu o rudă mult mai îndepărtată, arhiducesa Maria Cristina de Austria, fiica Arhiducelui Carl Ferdinand de Austria, cu soția acestuia Arhiducesa Elisabeta de Austria. În timpul lunii lor de miere, un cofetar numit Otero a tras asupra tânărului cuplu, pe când aceștia treceau prin Madrid.

În 1881, regele a refuzat să sancționeze o lege prin care miniștrii ar fi fost numiți pentru un mandat fix de optsprezece luni. În urma demisiei lui Canovas del Castillo, l-a chemat pe Práxedes Mateo Sagasta, liderul liberal, să formeze un nou cabinet.

În noiembrie 1885, Alfonso a murit, înainte să împlinească 28 de ani, din cauza tuberculozei.

Urcând pe tron de foarte tânăr, Alfonso nu avusese ocazia unei ucenicii în arta guvernării, dar poseda un tact înnăscut și o judecată sănătoasă, coaptă de încercările exilului. De dispoziție benevolentă și empatică, a câștigat simpatia poporului său prin vizitele în districtele afectate de holeră, sau devastate de cutremurul din 1885. Abilitatea lui în relațiile cu diferite persoane era remarcabilă, și nu s-a lăsat niciodată folosit de vreun partid politic. În timpul domniei sale relativ scurte, s-a instaurat pacea atât în țară cât și în afara ei, finanțele au fost regulate mai bine, iar diversele servicii administrative au fost organizate de o manieră care a permis Spaniei să treacă peste războiul dezastruos cu Statele Unite fără amenințarea unei revoluții. În noiembrie 1885, Alfonso a murit, cu trei zile înainte de a împlini vârsta de 28 de ani, la Palatul Regal din El Pardo, lângă Madrid. El a suferit de tuberculoză, dar cauza imediată a morții sale a fost o reapariție a dizenteriei ^[2].

În 1902, văduva sa Maria Cristina a inițiat un concurs național pentru a construi un monument în memoria lui Alfonso. Designul câștigător, de José Grases Riera, a fost ridicat într-un lac artificial în Parcul del Buen Retiro din Madrid în 1922.

Benevolent și simpatizant în dispoziție, el a câștigat afecțiunea poporului său prin vizitarea neînfricată a distrugerilor distruse de holeră sau devastate de cutremur în 1885. Capacitatea lui de a avea grijă de oameni a fost considerabilă și nu s-a lăsat niciodată instrumentul unui partid. În timpul domniei sale scurte, pacea a fost stabilită atât acasă, cât și în străinătate, finanțele au fost bine reglementate, iar diferitele servicii administrative au fost puse pe o bază care, ulterior a permis Spaniei să treacă prin războiul dezastruos cu Statele Unite fără amenințarea unei revoluții.

Alfonso al XII-lea al Spaniei

Rege al Spaniei

Părinți	Francisc, Duce de Cádiz Isabela a II–a a Spaniei
Frați și surori	Fernando, Prince of Asturias (1850-1850)[] Infanta María del Pilar of Spain[] Isabella, Prințesă de Asturia Infanta Eulalia a Spaniei Infanta María de la Paz a Spaniei María de la Concepción de Borbón y Borbón[] Infante Francis of Assisi Leopold of Spain[]
Căsătorit cu	Mercedes de Orléans Maria Christina a Austriei
Copii	Mercedes, Prințesă de Asturia Infanta Maria Teresa a Spaniei Alfonso al XIII-lea al Spaniei Fernand Sanz[*]

1885: Grigore Alexandrescu (n. 22 februarie 1810,^[1] Târgoviște, Țara Românească – d. 25 noiembrie 1885,^[1] București, România^[2]) a fost un poet și fabulist român. S-a născut la Târgoviște, pe data de 22 februarie în anul 1810, în mahalaua Lemnului, fiind al patrulea copil al vistiernicului M. Lixandrescu. Rămâne orfan și sărac, dar de mic dovedește o inteligență deosebită și o memorie extraordinară. Învață greaca și franceza. A devenit elev la Colegiul Național „Sfântul Sava” din București, fiind coleg cu Ion Ghica. Face cunoștință cu Ion Heliade Rădulescu. Îi uimește pe toți prin talentul său poetic. Un timp va locui acasă la Heliade, care-i va publica prima poezie, Miezul nopții, în Curierul Românesc, urmată de elegia Adio. La Târgoviște.

G. Alexandrescu, timbru din 1960

O vreme a fost ofițer, dar a demisionat (1837). Din pricina unor scrieri (Anul 1840 și Lebăda și puii corbului) este întemnițat. A ocupat funcții mărunte. În 1848 e redactor al ziarului Poporul suveran. În ultimii 25 de ani de viață a fost marcat de alienare mintală.

A murit sărac la București în anul 1885. A debutat cu poezii publicate în Curierul Românesc condus de Ion Heliade Rădulescu. Poezia sa a fost influențată de ideile care au pregătit Revoluția din 1848.

Poet liric, scrie mai întâi meditații romantice, sub influența lui Lamartine. Tonul lor este extraordinar de fantastic. Cea mai reușită este Umbra lui Mircea. La Cozia (făcuse o călătorie în Oltenia, cu prietenul său, Ion Ghica).

Este ultimul fabulist autentic din literatura română, scriind circa 40 de fabule, în care adevărul este mascat, din cauza cenzurii autorităților (Câinele și cățelul, Boul și vițelul, Dreptatea leului, Vulpea liberală ș.a.).

Lui Grigore Alexandrescu îi revine meritul de a fi consacrat în literatura română, ca specii literare autonome epistola, meditația și satira. A tradus din Lamartine și Byron. Opere:
Poezii (1832)
Fabule (1832)
Meditații (1835)
Poezii (1838)
Fabule (1838)
Poezii (1839)
Memorial (1842)
Poezii (1842)
Suvenire și impresii, epistole și fabule (1847)
Meditații, elegii, epistole, satire și fabule (1863)

Poezii mai importante:

Adio. La Târgoviște
Anul 1840
Așteptarea
Boul și vițelul
Bursucul și vulpea
Câinele soldatului
Câinele și cățelul
Candela

Cântece de peste Olt
Catîrul cu clopoței
Cimitirul
Corbii și barza
Dreptatea leului
Eliza
Epistolă către Voltaire
Încă o zi

Lupul moralist
Mormintele. La Drăgășani
Miezul nopții
Meditație
Răzbunarea șoarecilor sau moartea lui Sion
Șarlatanul și bolnavul
Unirea Principatelor
Vulpoiul predicător

Grigore Alexandrescu

Grigore Alexandrescu

1935: Prințesa Anastasia Petrović-Njegoš de Muntenegru (4 iunie 1868–25 noiembrie 1935) a fost fiica regelui Nicolae I al Muntenegru și a soției lui, Milena Vukotić. Prin al doilea mariaj a devenit Mare Ducesă Anastasia Nicolaevna a Rusiei.

Milica și Anastasia (dreapta)

Anastasia și sora ei mai mare, Milica au fost invitate de țarul Alexandru al III-lea al Rusiei să fie educate la Institutul Smolny, care era o școală pentru nobile.^[1] Ambele surori au fost influente la curtea imperială rusă. Poreclite "pericolul negru" ele erau interesate de ocultism. Au fost discreditate prin prezentarea familiei imperiale a șarlatanului mistic Philippe Nizier-Vashod ^[2] și (cu grave consecințe) a lui Grigori Rasputin. La 28 august 1889, la palatul imperial rus Petergof, Anastasia s-a căsătorit cu George Maximilianovici, al 6-lea Duce de Leuchtenberg. Ducele mai fusese căsătorit și era văduv cu un fiu. Cuplul a avut doi copii^[3]:

Serghei Georgievici, al 8-lea Duce de Leuchtenberg (4 iulie 1890 - 7 ianuarie 1974); a murit celibatar^[4]
Prințesa Elena Georgievna de Leuchtenberg (3 ianuarie 1892 - 6 februarie 1971); căsătorită cu Contele Ștefan Tyszkiewicz.^[4]

În timpul căsătoriei cu Anastasia, George s-a mutat cu amanta sa franceză, spre mânia împăratului Alexandru al III-lea.^[5] Căsătoria lor a fost considerată "furtunoasă"; s-a spus că George a insultat-o din prima zi a căsătoriei.^[6]^[7] Anastasia a putut obține divorțul după câțiva ani de căsnicie, la 15 noiembrie 1906.^[6]

La 29 aprilie 1907, la vârsta de 39 de ani, Anastasia s-a căsătorit cu Marele Duce Nicolae Nicolaevici al Rusiei (1856–1929). Nu au avut copii însă au avut o căsnicie fericită. Amândoi erau persoane foarte religioase ortodoxe, cu anumite tendințe către misticism. Cum muntenegrenii erau unul dintre cele mai antiotomane popoare slave din Balcani, Anastasia a întărit sentimentele panslave ale lui Nicolai. Prin cea de-a doua căsătorie Anastasia a devenit și cumnată cu sora ei Milica.

Ambii ei soți au fost nepoți ai țarului Nicolae I al Rusiei (1796–1855): primul provenea dintr-o linie mixtă, cel de-al doilea pe linie masculină directă. În martie 1917, ultimul țar a fost răsturnat și familia Romanov a fost îndepărtată de la putere. Anastasia și soțul ei au locuit în perioada 1917-1919 mai întâi în Caucaz, apoi în Crimeea. De la Yalta din Crimeea, cuplul a reușit să părăsească Rusia în 1919 la bordul navei britanice Marlborough. S-au stabilit pentru scurtă vreme în Italia la sora Anastasia, Elena, regină a Italiei prin căsătoria cu Victor Emanuel al III-lea. Mai târziu au plecat în Franța petrecând iernile pe rivieră.

Anastasia a murit la Cap d'Antibes la 15 noiembrie 1935 supraviețuind soțului ei cu șase ani.

Prințesa Anastasia

Ducesă de Leuchtenberg
Mare Ducesă Anastasia Nikolaevna a Rusiei

Părinți	Nikola I al Muntenegrului Milena Vukotić[*]
Frați și surori	Prințesa Ana de Muntenegru Elena de Muntenegru Prințesa Xenia de Muntenegru Zorka, prințesă a Serbiei Prințesa Milica de Muntenegru Prince Mirko of Montenegro[] Prince Peter of Montenegro[] Danilo, prințul moștenitor al Muntenegrului
Căsătorită cu	George Maximilianovici, al 6-lea Duce de Leuchtenberg Marele Duce Nicolae Nicolaevici al Rusiei
Copii	Sergei Georgievich, al 8-lea Duce de Leuchtenberg Prințesa Elena Georgievna de Leuchtenberg

1950: Johannes Vilhelm Jensen, scriitor danez (n. 1873)
1957: Prințul George al Greciei și Danemarcei (în greacă Πρίγκιπας Γεώργιος; 24 iunie 1869 – 25 noiembrie 1957) a fost al doilea fiu al regelui George I al Greciei și al reginei Olga. El a servit ca înalt comisar al Cretei în timpul tranziției spre independența de sub dominația otomană și unirea cu Grecia. Prințul George și-a petrecut copilăria în Grecia, alături de părinți și de cei șase frați la Palatul din Piața Syntagma și Palatul Tatoi, la nord de Atena, la poalele Muntelui Parnes. Așa cum a fost prevăzut de Constituție, copiii au fost crescuți în religia ortodoxă greacă, religie care nu era și a tatălui lor.
Educația lui George și a fraților săi a fost dirijată de trei tutori străini: un prusac, un francez și un englez. Prima limbă pe care au învățat-o a fost cea engleză; în engleză vorbeau între ei copiii și cu părinții lor, însă tatăl lor George I a insistat ca ei să vorbească limba greacă la cursuri. Ei au învățat și franceza, germana și daneza.^[1]

Primii cinci copii ai regelui George I al Greciei și ai reginei Olga. De la stânga la dreapta: Constantin, George (sus), Maria, Nicolae și Alexandra (jos).

Din 1883 George a locuit la Palatul Bernstorff situat în apropiere de Copenhaga, împreună cu prințul Valdemar al Danemarcei, fratele mai mic al tatălui său. Regele l-a trimis pe George în Danemarca pentru a-l înscrie în Marina Regală Daneză și l-a dat în grija lui Valdemar, care era amiral al flotei daneze. Simțindu-se abandonat de tatăl său, George îi va mărturisi mai târziu logodnicei sale profundul atașament pentru unchiul său.^[2]

În 1891 George l-a însoțit pe vărul său țareviciul Nicolae în călătoria sa din Asia și l-a salvat dintr-o încercare de asasinat în Japonia în ceea ce a devenit cunoscut sub denumirea „incidentul de la Ōtsu”.

În 1896, George, împreună cu doi din frații săi, prințul moștenitor Constantin și prințul Nicolae s-au implicat în organizarea primelor Jocuri Olimpice moderne. Cu experiența sa în marină, prințul George a fost numit președintele al subcomitetului pentru sporturi nautice.^[3] În timpul probelor a fost președinte al arbitrilor. Statura sa impresionantă, forța sa și apartenența la familia regală greacă au dat mai multă greutate deciziilor arbitrilor.^[4]

Aceste jocuri, care au fost o reușită pentru Grecia, au impulsionat sentimentul de mândrie națională al grecilor. La victoria păstorului Spiridon Louis în proba de maraton, George și frații săi au fugit din tribune pe pistă pentru a parcurge ultimii metri, alături de alergător.^[5]
Ca președinte al arbitrilor, Georges a examinat plângerea sportivului maghiar situat pe locul patru, Kellner, împotriva sportivului de pe locul trei, adolescentul grec Spiridon Belokas, acuzat că a făcut o parte din probă în spatele unei căruțe. În cele din urmă, prințul l-a descalificat pe Belokas.

Marie Bonaparte și George

În urma unui prânz parizian între regele George I al Greciei și prințul Roland Bonaparte în septembrie 1906 în cursul căruia regele este de acord cu căsătoria copiilor lor, la 19 iulie 1907, prințul George o întâlnește pe fiica lui Roland, prințesa Marie, la reședința familiei Bonaparte din Paris.^[7] Deși ea aparținea unei ramuri non-imperiale a dinastiei Bonaparte, Marie era, prin mama ei, moștenitoarea averii cazinoului de la Monte Carlo.^[8]

Odată ce cererea în căsătorie a fost acceptată, tatăl miresei a fost uimit când George a renunțat la clauza contractuală care îi garanta o alocație sau moștenirea averii Mariei; ea își va administra averea și numai copiii lor vor fi moștenitori.^[9]

Prințul George în uniformă.

Căsătoria civilă a avut loc la 21 noiembrie 1907, iar cea religioasă la 12 decembrie 1907.^[10] Bucuria cuplului nu a durat mult. George era de fapt homosexual, în timp ce soția sa era o femeie care suferea de frigiditate.^[11] Noaptea nunții nu a fost o reușită, cu toată încercarea prințului Valdemar (unchiul patern) de a-l convinge pe George să-și îndeplinească datoriile conjugale.^[12] În ciuda acestui eșec și a numeroaselor relații adulterine reciproce, între ei a fost o prietenie profundă care a durat până la moartea lui George în 1957.^[13].

Din 1913 până în 1916, soția lui George are un intens flirt, apoi o aventură până în mai 1919 cu primul ministru francez, Aristide Briand.

Prințul George și Marie au avut doi copii:

Petros al Greciei (1908–1980), care a devenit antropolog; s-a căsătorit morganatic cu o femeie divorțată de origine rusă Irina Alexandrovna Ovtchinnikova (1900-1990). Nu a avut moștenitori.
Eugénie a Greciei (1910–1989), s-a căsătorit cu prințul Dominique Radziwill (1911-1976); cuplul a divorțat în 1948, iar Eugénie s-a recăsătorit anul următor cu Raymond von Thurn und Taxis (1907-1986), de care a divorțat în 1965. Eugénie a avut doi copii cu primul soț și un copil cu al doilea soț.

La 21 februarie 1957 prințesa Marie și soțul ei au serbat nunta de aur. Prințul George a murit la 25 noiembrie 1957, la vârsta de 88 de ani.

Prințul George

Prințul George al Greciei și Danemarcei

Părinți	George I al Greciei Olga Constantinovna a Rusiei
Frați și surori	Alexandra Georgievna a Greciei Prințesa Maria Georgievna a Greciei Constantin I al Greciei Prințul Andrei al Greciei și Danemarcei Prințul Nicolae al Greciei și Danemarcei Prințul Christofor al Greciei și Danemarcei
Căsătorit cu	Prințesa Marie Bonaparte
Copii	Prințul Petru Prințesa Eugénie

1959: Gérard Philipe (n. 4 decembrie 1922 – d. 25 noiembrie 1959) a fost un foarte popular actor francez de teatru și film. A devenit cunoscut mai ales prin filmele „Mănăstirea din Parma”, (1948) și „Fanfan la tulipe”, (1951). Philipe s-a născut în orașul Cannes. După bunica din partea mamei este pe sfert de origine cehă. În adolescență a luat lecții de actorie înainte de a merge la Paris pentru a studia la Conservatorul de Artă Dramatică. La 19 ani a debutat pe scena unui teatru din Nisa, iar în anul următor, prestația de excepție din piesa lui Albert Camus, „Caligula”, i-a adus invitația de a lucra cu Teatrul Național Popular în Paris și Avignon, teatru al cărui festival a fost fondat în 1947 de Jean Vilar, fiind cel mai vechi și mai faimos festival teatral din Franța. A interpretat diverse roluri, ca Faust și Modigliani, și grație talentului său a fost solicitat de mari regizori francezi care au apreciat, de asemenea, versatilitatea și profesionalismul de care a dat dovadă. În 1951, Philipe s-a căsătorit cu Nicole Fourcade (1917-1990), actriță și scriitoare, cu care a avut doi copii. Ea a adoptat pseudonimul Anne Philipe și a scris despre soțul ei în două cărți, prima intitulată Suveniruri, (1960), cea de-a doua, Nu mai mult de un oftat, (1963). Recunoscut la nivel mondial pentru talentul lui, era în apogeul carierei când s-a îmbolnăvit de cancer la ficat. A murit cu câteva zile înainte de a împlini vârsta de 37 de ani, în timp ce lucra la un proiect de film la Paris. (Doctorii i-au ascuns natura bolii.) Este înmormântat în cimitirul comunei Ramatuelle din departamentul Var, în sud-estul Franței, aproape de coasta Mării Mediterane. În 1986, portretul său a apărut pe un timbru comemorativ. Pentru a celebra centenarul de cinema în 1995, guvernul francez a emis o serie de monede de ediție limitată, care a inclus și o monedă de 100 de franci cu imaginea actorului. Gérard Philipe se numără printre cei mai populari actori francezi ai timpurilor moderne și a fost ridicat la statutul de mitic în patria sa, nu în ultimul rând și din cauza morții sale timpurii, în plin apogeu al popularității sale. Există un festival de film numit în onoarea sa, precum și o serie de teatre și școli în diferite părți ale Franței (cum ar fi Colegiul Gérard Philipe din comuna Cogolin, departamentul Vaucluse). Mai mult, în Germania, la Berlin, un centru cultural poartă numele celebrului actor francez.. Filmografie:
1948 Mănăstirea din Parma (La Chartreuse de Parme), regia Christian-Jaque
1950 Frumusețea diavolului (La beauté du diable), regia René Clair
1952 Fanfan la Tulipe, regia Christian-Jaque
1952 Frumoasele nopții (Les belles de nuit) regia René Clair
1954 Roșu și negru (Le rouge et le noir), de Claude Autant-Lara
1955 Marile manevre (Les grandes manoeuvres), regia René Clair
1958 Jucătorul (Le joueur), regia Claude Autant-Lara
1958 Montparnasse 19, regia Jacques Becker
1959 Febra crește la El Pao (La fièvre monte à El Pao), de Luis Buñuel

Gérard Philipe

Gérard Philipe în 1955

Căsătorit cu Anne Philipe[*]

Copii Anne-Marie Philipe[*]
1970: Yukio Mishima, scriitor japonez (n. 1925)
1972: Henri Marie Coandă (n. 7 iunie 1886 - d. 25 noiembrie 1972) a fost un academician și inginer român, pionier al aviației, fizician, inventator și descoperitor al efectului care îi poartă numele. A fost fiul generalului Constantin Coandă, prim-ministru al României în 1918. Henri Coandă s-a născut în București, la 7 iunie 1886, fiind al doilea copil al unei familii numeroase. Tatăl lui a fost generalul Constantin Coandă, fost profesor de matematică la Școala națională de poduri și șosele din București și fost prim-ministru al României pentru o scurtă perioadă de timp în 1918. Mama sa, Aida Danet, a fost fiica medicului francez Gustave Danet, originar din Bretania (Morlaix,Finistère).
Încă din copilărie viitorul inginer și fizician era fascinat de miracolul vântului, după își va și aminti mai târziu. Henri Coandă a fost mai întâi elev al Școlii Petrache Poenaru din București, apoi al Liceului Sf. Sava 1896 unde a urmat primele 3 clase, după care, la 13 ani, a fost trimis de tatăl său, care voia să-l îndrume spre cariera militară, la Liceul Militar din Iași 1899. Termină liceul în 1903 primind gradul de sergent major și își continuă studiile la Școala de ofițeri de artilerie, geniu și marină din București.

Detașat la un regiment de artilerie de câmp din Germania 1904, este trimis la Technische Hochschule (Universitatea Tehnică) din Berlin-Charlottenburg. Pasionat de probleme tehnice și mai ales de tehnica aviaticii, în 1905 Coandă construiește un avion-rachetă pentru armata română. Între 1907-1908 a urmat de asemenea cursuri universitare în Belgia, la Liège, și la Institutul tehnic Montefiore. În 1908 se întoarce în țară și e încadrat ofițer activ în Regimentul 2 de artilerie. Datorită firii sale și spiritului inventiv care nu se împăcau cu disciplina militară, el a cerut și obținut aprobarea de a părăsi armata, după care, profitând de libertatea recâștigată, a întreprins o lungă călătorie cu automobilul pe ruta Isfahan - Teheran - Tibet. La întoarcere pleacă în Franța și se înscrie la Școala superioară de aeronautică și construcții, nou înființată la Paris 1909, al cărei absolvent devine în anul următor 1910, ca șef al primei promoții de ingineri aeronautici.

Marcă poștală moldovenească cu Henri Coandă vârstnic, emisă în anul 2000.

Cu sprijinul inginerului Gustave Eiffel și savantului Paul Painlevé, care l-au ajutat să obțină aprobările necesare, Henri Coandă a efectuat experimentele aerodinamice prealabile și a construit în atelierul de carosaj al lui Joachim Caproni un avion fără elice, numit convențional Coandă-1910, pe care l-a prezentat la al doilea Salon internațional aeronautic de la Paris 1910.

Coandă a susținut după 1956 că în timpul unei încercări de zbor din decembrie 1910, pe aeroportul Issy-les-Moulineaux de lângă Paris, aparatul a scăpat de sub control din cauza lipsei lui de experiență, s-a lovit de un zid de la marginea terenului de decolare și a luat foc. Deocamdată nu au fost găsite surse contemporane evenimentului care să coroboreze această narațiune.

Între 1911-1914 Henri Coandă a lucrat ca director tehnic la Uzinele de aviație din Bristol, Anglia și a construit avioane cu elice de mare performanță, de concepție proprie. În următorii ani se întoarce în Franța, unde a construit un avion de recunoaștere 1916 foarte apreciat în epocă, prima sanie-automobil propulsată de un motor cu reacție^{[necesită citare]}, primul tren aerodinamic din lume și altele. În 1934 obține un brevet de invenție francez pentru Procedeu și dispozitiv pentru devierea unui curent de fluid ce pătrunde într-un alt fluid, care se referă la fenomenul numit astăzi „Efectul Coandă”, constând în devierea unui jet de fluid care curge de-a lungul unui perete convex. Această descoperire l-a condus la importante cercetări aplicative privind hipersustentația aerodinelor, realizarea unor atenuatoare de sunet și altele.

Henri Coandă revine definitiv în țară în 1969, ca director al Institutului de creație științifică și tehnică (INCREST), iar în anul următor, 1970, devine membru al Academiei Române. Henri Coandă a murit la București, pe data de 25 noiembrie 1972, la vârsta de 86 de ani. Invenții și descoperiri:

Avionul cu reacție ^{[necesită citare]} al lui Coandă (realizat în 1910) - Coandă-1910.

Dispozitiv pentru mărirea portanței pe profilul de aripă al aparatului cu reacție realizat în 1910.

Dispozitiv pentru măsurători de portanță și rezistență la deplasarea în aer a diferitelor tipuri de suprafețe portante (profile de aripă) cu posibilitatea înregistrării valorilor pe diagrame pentru posibilitatea comparației și stabilirii profilului ideal. Dispozitivul era montat pe un vagon în fața unei locomotive, iar experimentele se desfășurau în mișcare, la o viteză de 90 km/h, pe linia Paris-Saint Quentin. Ulterior a putut face aceste determinări folosind un tunel de vânt cu fum, și o cameră fotografică specială, de concepție proprie. Datorită acestor experimente a stabilit un profil de aripă funcțional pentru viitoarele sale aparate de zbor.
1911: În Reims, Henri Coandă prezintă un aparat de zbor cu două motoare cuplate ce acționau o singură elice.
1911-1914: În calitatea sa de director tehnic al Uzinelor Bristol, Henri Coandă proiectează mai multe aparate de zbor "clasice" (cu elice) cunoscute sub numele de Bristol-Coandă. În 1912 unul dintre ele câștigă premiul întâi la Concursul internațional al aviației militare din Anglia.
1914-1918: Henri Coandă lucrează la "Saint-Chamond" și "SIA-Delaunay-Belleville" din Saint Denis. În această perioadă proiectează trei tipuri de aeronave, dintre care cel mai cunoscut este Coandă-1916, cu două elici apropiate de coada aparatului. Coandă-1916 este asemănător cu avionul de transport Caravelle, la proiectarea căruia de fapt a și participat.
Invenția unui nou material de construcție, beton-lemnul, folosit pentru decorațiuni (de exemplu la Palatul culturii din Iași, ridicat în 1926, decorat în totalitate cu materialul lui H. Coandă)
1926: În România, Henri Coandă pune la punct un dispozitiv de detecție a lichidelor în sol. E folosit în prospectarea petroliferă.
În Golful Persic inventatorul român construiește un rezervor din beton subacvatic pentru depozitarea petrolului.
"Efectul Coandă". Primele observații le face cu ocazia studierii primului avion cu reacție din lume, Coandă 1910. După ce avionul decola, Henri Coandă observă că flăcările și gazul incandescent ieșite din reactoare tindeau a rămâne pe lângă fuzelaj. Abia după 20 de ani de studii ale lui și ale altor savanți, inginerul român a formulat principiul din spatele așa-numitului efect Coandă, numit astfel de profesorul Albert Metral. La baza efectului Coandă, a stat construirea aerodinei lenticulare, un aparat în formă de lentilă.

Henri Coandă

Henri Coandă în 1967

1972: Teodor Bălan, născut ca Theodorus Gregorius Balan, (n. 26 iulie 1885, Cacica, Bucovina, Austro-Ungaria, astăzi în județul Suceava, România - d. 25 noiembrie 1972, Gura Humorului),^[1] a fost un istoric român, profesor la Universitatea din Cernăuți și director al Comisiei Arhivelor Statului din Cernăuți. Lucrarea sa principală este "Documente bucovinene", publicată în șase volume. Născut la Cacica în familia lui Grigorie și a Mariei Bălan, provenind pe linie paternă dintr-o familie de origine transilvăneană. A urmat școala primară și liceul la Cernăuți și apoi cursurile Facultății de Litere și Filosofie din Cernăuți, specializarea istorie-geografie (1904-1908). Între anii 1906-1907 și-a aprofundat cunoștințele la Universitatea din Viena.
După absolvire, a lucrat ca profesor de istorie la liceele din Câmpulung Moldovenesc, Cernăuți, Suceava și din nou Cernăuți. A publicat în această perioadă un manual de istorie a românilor în limba germană ("Geschichte der Rumänen. Lehrbuch für die oberste Klasse der Mittelschulen", 1919) și un compendiu de istorie a românilor pentru pregătirea examenului de bacalaureat ("Chestiuni de istoria românilor pentru bacalaureat", 1928).

Între anii 1922-1923 s-a aflat la Viena, unde a încercat să-și susțină doctoratul în istorie cu lucrarea "Der Rumänenaufstand in Siebenbürgen in den Jahren 1848-1849" (Revoluția română din Transilvania din 1848/1849), dar a fost nevoit să renunțe din cauza dificultăților financiare. Își susține doctoratul abia în 1927, dar de această dată la Universitatea din Cernăuți cu o altă teză, "Suprimarea mișcărilor naționale din Bucovina în timpul războiului mondial 1914-1918". ^[2]

Ca urmare a pregătirii sale profesionale și a titlurilor științifice obținute, Teodor Bălan a predat între anii 1932-1940 la Universitatea din Cernăuți, catedra de istorie românească, mai întâi ca docent universitar, iar apoi pe post de conferențiar. A avut o activitate publicistică prestigioasă, publicând până în anul 1947 un număr de 126 de titluri, printre care se aflau șase volume de "Documente bucovinene", apărute între 1933 și 1942.

Pasionat de studiul documentelor din arhive, el a fost membru (1924-1932) și apoi director (1933-1941) al Comisiei Arhivelor Statului din Cernăuți. În această calitate, a participat efectiv la organizarea Arhivelor Bucovinene din Cernăuți: a ordonat documentele, le-a catalogat, a dispus măsuri de salvare a documentelor oficiale (ale Comitetului Țării Bucovinei, Consiliului Școlar al Bucovinei, ale bisericilor și mănăstirilor din Bucovina etc.) în dorința de a demonstra atât caracterul românesc al Bucovinei, cât și continuitatea românilor în spațiul Bucovinei. El a tradus și publicat documente de o mare importanță, care au contribuit la dezvoltarea istoriografiei românești. A îndeplinit apoi funcția de director al Bibliotecii Universitare din Cernăuți (1941-1945).

După al doilea război mondial, s-a retras la Gura Humorului, unde a continuat să colecteze și să prelucreze documente, dar autoritățile comuniste nu au mai permis ca numele său să mai apară în nici o publicație. Între anii 1957-1972, el a reușit să publice 11 articole și studiul "Din istoria Cîmpulungului Moldovenesc", urmate de alte trei articole apărute postum. Au rămas numeroase lucrări în manuscris, publicate după 1990. ^[3]

Teodor Bălan a decedat la 25 noiembrie 1972.

În prezent, Școala Gimnazială „Teodor Bălan” Nr. 3 din Gura Humorului îi poartă numele.^[4] Mai departe, o stradă în comuna lui de naștere precum în Suceava au fost denumite după el. Lucrări publicate:
"Geschichte der Rumänen. Lehrbuch für die oberste Klasse der Mittelschulen" (1919)
"Suprimarea mișcării naționale din Bucovina pe timpul războiului mondial 1914–1918" (1923)
"Răscoala țăranilor din ocolul Câmpulungului Moldovenesc din anul 1805" (1923)
"Frații George și Alexandru Hurmuzachi și ziarul Bucovina" (Cernăuți, 1924)
"Moșia Cernauca și familia Hurmuzachi" (1925)
"Teodor Racoce și Cherstomaticul românesc" (1925)
"Țara Șepenicului" (1926)
"Arcășiile din Bucovina" (1926)
"Familia Onciul" (Ed. Glasul Bucovinei, Cernăuți, 1927)
Forum nobilium din Bucovina" (1927)
"Chestiuni de istoria românilor pentru bacalaureat" (1928)
"Berladnicii" (1928)

"Bucovina în Războiul Mondial" (1929)

"Noui documente câmpulungene" (Tipografia "Mitropolitul Silvestru", Cernăuți, 1929)
"Refugiații moldoveni în Bucovina 1821 și 1848" (1929)
"Der Ursprung der Familie Constantinovici-Grecul" (1930)
"Teodor Racoce: Cherstomaticul românesc din anul 1820" (1930)
"Vornicia în Moldova" (1931)
"Serbarea de la Putna" (1932)
"Documente bucovinene. Vol. I. 1507-1653" (Institutul de Arte grafice și Editură "Glasul Bucovinei", Cernăuți, 1933)
"Documente bucovinene. Vol. II. 1519-1662" (Institutul de Arte grafice și Editură "Glasul Bucovinei", Cernăuți, 1934)
"Răspuns d-lui Constantin V. Dimitriu" (1935)
"Documente bucovinene. Vol. III. 1573-1720" (Institutul de Arte grafice și Editură "Glasul Bucovinei", Cernăuți, 1937)
"Procesul Arboroasei 1872–1875" (1937)
"Satele dispărute din Bucovina" (1937)
"Dimitrie Onciul" (Tiparul ”Mitropolitul Silvestru”, Cernăuți, 1938)
"Rolul lui Vasile Bodnărescu în preajma Unirii" (1938)
"Documente bucovinene. Vol. IV" (Cernăuți, 1938)
"Documente bucovinene. Vol. V. 1745-1760" (Cernăuți, 1939)
"Domnul Moldovei Grigorie Ghica și ziarul "Bucovina" 1850" (1943)
"Documente bucovinene. Vol. VI" (Casa Școalelor, București, 1943)
"Activitatea refugiaților moldoveni în Bucovina" (Sibiu, 1944)
"Eudoxiu Hurmuzachi și colecția sa de documente" (1944)
"Lămurirea unei confuzii istorice" (1945)
"Câteva documente bistrițene" (Muzeul Brukenthal din Sibiu, 1946)
"Din istoricul Câmpulungului Moldovenesc" (1960)
"Istoria teatrului românesc în Bucovina istorică" (Ed. Academiei Române, București, 2005) - ediție după manuscrise de Dumitru Vatamaniuc
"Documente bucovinene. Vol. VII–IX" (Ed. Taida, Iași, 2005–2006) - ediție îngrijită, note și comentarii de prof.univ. dr. Ioan Caproșu
"Die Geschichte des deutschen Theaters in der Bukowina 1825–1877/Istoria teatrului german în Bucovina 1825–1877" (Ed. Anima, București, 2007) - editată după manuscrise de către D. Vatamaniuc
"Conflictul pentru Tricolor. Un capitol din istoria politică a Bucovinei, 1898–1904" (Ed. Academiei Române, București, 2007) - ediție îngrijită, note, comentarii și cronologie de Marian Olaru

Teodor Bălan

Teodor Bălan pe la 1925

Teodor Bălan pe la 1910

Gura Humorului, 1900

1994: Gheorghe Vitanidis (n. 1 octombrie 1929, Mangalia - d. 25 noiembrie 1994, Atena, Grecia) a fost un regizor și scenarist român. Absolvent în 1953 al Institutului Național de Artă Teatrală și Cinematografică, se lansează în anul 1958 (asistent de regie alături de realizatorul francez Louis Daquin) cu „Ciulinii Bărăganului” („Les chardons du Baragan”), film selecționat și nominalizat la Palme D'Or în cadrul Festivalului de la Cannes din acealși an.

Alte două filme ale sale („Răutăciosul adolescent”,^[2] 1968 și „Clipa”, 1979) au participat la Festivalul de film internațional de la Moscova.

Cea mai vizionată și populară peliculă regizată de Gheorghe Vitanidis a fost filmul în două serii Ciprian Porumbescu (1973) (pe ecran panoramic), avându-l ca protagonist pe Vlad Rădescu. Dialogurile au fost semnate de Fănuș Neagu.

Lungă activitate didactică la IATC (1961-1989), unde o bună perioadă a condus și Catedra de Regie film.

Filmografie

Regizor

Filme de ficțiune

Ciulinii Bărăganului („Les chardons du Baragan”) - cu Louis Daquin, (1958)
Băieții noștri (1959)
Post restant (1961)
Gaudeamus igitur (1965)
Șeful sectorului suflete (1967)
Răutăciosul adolescent (1969)
Facerea lumii (1971)
Ciprian Porumbescu (1973)
Cantemir (1973)
Mușchetarul român (1975)

Casa de la miezul nopții (1976)
Războiul independenței - cu Sergiu Nicolaescu și Doru Năstase, serial TV, (1977)
Clipa (1979)
Burebista (1980)
Dragostea și revoluția (1983)
Masca de argint (1985)
Colierul de turcoaze (1986)
În fiecare zi mi-e dor de tine (1988)

Filme documentare

Zi de sărbătoare (1986)
La marea sărbătoare (1988)
Cu poporul, pentru popor (1989)

Scenarist

Băieții noștri (1959)
Ciprian Porumbescu (1973)

1997: Viorel Mateianu (n. iunie 1938, Lipănești, Prahova - d. 25 noiembrie 1997, București) a fost un fotbalist român. A jucat pentru Flacăra Boldești, Progresul CPCS, Progresul București, Universitatea Cluj, Steaua București, TUS Wannsee Berlin, Alemannia Aachen. A jucat și la echipa națională de 6 ori, unde a înscris două goluri.
A antrenat echipele de fotbal Progresul București, Dacia Unirea Brăila, FC Baia Mare, Petrolul Ploiești, Jiul Petroșani, FC Bihor, Danubiana București, FC Drobeta-Turnu Severin.
1999: Alexandru Ciorănescu (n. 15 noiembrie 1911,^[1] Moroeni, Dâmbovița, România – d. 25 noiembrie 1999,^[1] Santa Cruz de Tenerife, Spania) a fost un autor, comparatist, diplomat, director literar, dramaturg, enciclopedist, eseist, lingvist, etimolog, istoric, poet, prozator român care a trăit în exil între 1946 și 1999. Frații săi au fost matematicianul Nicolae Ciorănescu, poetul Ioan Ciorănescu, scriitorul ziarist George Ciorănescu și chimista Ecaterina Ciorănescu-Nenițescu. Tatăl lor, Ion Ciorănescu, născut Cioranu, a fost institutor și director al școlii primare din comuna natală, autor al unor manuale foarte răspândite în epocă și promotor al învățământului special pentru școlile de surdomuți din România.
De altfel, Alexandru Ciorănescu, Alexandre Cioranescu și Alejandro Cioranescu sunt cele trei variante sub care același Alexandru Ciorănescu este bine cunoscut în România, Franța și Spania, și a semnat diferite lucrări de-a lungul timpului. În orașul Santa Cruz de Tenerife o strada poartă numele Alejandro Cioranescu în semn de omagiu și recunoștință față de unul dintre cei mai importanți istorici și geografi ai Insulelor Canare.^[2]

Revine în România abia în anul 1991. Moare la 25 noiembrie 1999 în Insulele Canare, Spania. Alexandru Ciorănescu este absolvent al Liceului Spiru Haret din București în 1930. Licențiat în filologie română și franceză al Facultății de Litere și Filosofie a Universității din București în 1933, unde audiază cursurile lui Nicolae Cartojan, Ovid Densușianu, Charles Drouhet, Ramiro Ortiz și Nicolae Iorga. În același an obține diploma de absolvent al Școlii Superioare de Arhivistică și Paleografie din cadrul Arhivelor Statului.

În perioada 1934 - 1938 își pregătește teza de doctorat ca elev al Școlii Române din Franța de la Fontenay-aux-Roses, după ce solicitase fără succes o bursă la Școala Română din Roma.

Audiază cursurile de literatură comparată ținute de Ferdinand Baldensperger la Facultatea de Litere și la Școala Normală Superioară din Paris, avându-i ca maeștri pe comparatiștii Paul Van Tieghem și Paul Hazard.

Devine doctor în litere la Sorbona (Doctorat d'État, 1939) cu o teză intitulată L'Arioste en France. Lector de limba și literatura română la Universitatea din Lyon (1938 - 1940) și consilier cultural (apoi doar atașat) al Legației române din Paris (1940).

Întors în țară, este pentru scurt timp secretar al Institutului de Istorie Universală din București (până la moartea lui Nicolae Iorga). Este numit Director literar la Editura Contemporană (1942 - 1945).

În aceeași perioadă este secretar general al Asociației române pentru studiul Renașterii și al Asociației culturale hispano-romane. A fost Inspector general al Artelor, funcționar în Direcția informației din ministerul Propagandei, membru al Comisiei de programe la Radiodifuziunea Română (1943 - 1946), respectiv director al Teatrului Municipal din București (1944 - 1945).

Obține numirea la lectoratul român de la Grenoble, dar nu poate pleca din țară din pricina autorităților militare germane, care refuză să-i acorde viza de tranzit. După armistițiul din august 1944 este câteva luni director al revistei Universul literar (1944 - 1945).

Sprijinit de aproximativ 300 de colaboratori și de ziarul Universul, întreprinde lucrări pregătitoare pentru editarea Enciclopediei Universul (1942 - 1945). Fișele întocmite pentru realizarea acestei lucrări, care trebuia să apară în 24 de volume și din care nu s-a publicat decât sumarul articolului de la litera A, s-au pierdut.

Revenit la Paris în calitate de consilier cultural al legației României (la începutul anului 1946) și destituit în 1947, ia decizia de a nu se mai întoarce în țară, nu înainte însă de a mai colabora cu Scrisori din Franța. Esențe franceze la revista Viața Românească (numărul 2, februarie, 1946).

După propriile mărturisiri: „Fusesem rechemat și destituit într'un moment în care cei doi copii ai mei se aflau în țară, și, în condițiile de atunci, recuperarea lor nu era posibilă, lucru care mi-a fost dovedit imediat. Mai mult, situația lor de copii „părăsiți” de părinți ca noi, era precară: și, pentru a-i proteja în puțina măsură în care mai puteam s'o facem, m-am decis să evit centrul de contacte și de tentații pe care-l constitue Parisul: decizia cea mai grea și mai decisivă, din punctul de vedere al viitoarei desfășurări a activității mele, și pe care n'am putut-o lua în deplină libertate. Devine secretar de redacție la revista Le Livre din Paris (1947 - 1948) și cercetător la Centre National de la Recherche Scientifique (1948).

Invitat ca profesor „encargado de curso” la Universitatea din La Laguna (Tenerife, Insulele Canare), va preda aici, din decembrie 1948 până în 1979, limba și literatura franceză, ținând și unele cursuri de literatură italiană și portugheză, de limba română sau de literatură comparată.

În 1958 solicită și obține cetățenia franceză.

În 1964 și 1971 autoritățile de la București le permit celor doi copii rămași în România să se stabilească în Franța.

În 1965 Universitatea din Bordeaux îl numește conferențiar de literatură comparată „en congé de mission” în La Laguna, iar în 1978 este numit profesor titular în aceeași specialitate.

În Insulele Canare, Alexandru Ciorănescu a fost din 1957 membru al Institutului de Studii Canariene, în cadrul căruia a condus Secția de bibliografie (1957 - 1960, 1962 - 1970) și Secția de istorie (1974 - 1982). Alexandru Ciorănescu debutează în 1926 în revista Vlăstarul, revista Liceului Spiru Haret din București, fondată de fratele său, poetul Ion Ciorănescu.

Solicitat de George Călinescu, publică în 1930 diferite articole de literatură comparată în revista Capricorn.

Sprijinit de Nicolae Iorga și de unul din frați, care îl susține material, face în 1933 o călătorie de studii la Veneția și debutează editorial ca istoric în 1934, cu o colecție de documente privitoare la domnia lui Mihail Radu (Mihnea al III-lea).

În exil, Alexandru Ciorănescu și-a uimit adeseori compatrioții prin multitudinea și diversitatea temelor abordate. Într-o recenzie din 1965, Mircea Popescu afirma următoarele: „Dacă am afla că domnul Alexandru Ciorănescu, ale cărui studii de istorie și de istorie literară le cunoșteam din țară, iar lucrarea-i fundamentală, de curând retipărită, Ariosto în Franța e și astăzi un model de literatură comparată, pregătește un tratat de matematică ori scrie o simfonie, nu ne-am mira câtuși de puțin: omul e capabil de orice. Lăsând gluma la o parte, trebuie sa mărturisim îndată admirația și uimirea pe care ne-o trezește orice studiu al profesorului de la Universidad de la Laguna, care, în decurs de numai câțiva ani, ne-a dăruit: un dicționar etimologic al limbii române, o monografie în limba spaniolă asupra barocului, o ediție completă a operelor lui Cristofor Columb, o exemplară bibliografie a literaturii franceze din secolul al XVI-lea, un roman în limba franceză, și o sumedenie de alte „mărunțișuri” de mare valoare ... ”^{[necesită citare]}

Volumul omagial publicat în 1991 de Fundația Culturală Română de la Madrid consacra 10 secțiuni operei lui Alejando Ciorănescu (filologie, literatură română, literatură franceză, literatură italiană, literatură spaniolă, literatură comparată, literatură generală, istorie română, Insulele Canare, Cristofor Columb și America) și un Appendice în care sunt înregistrate operele literare.

În mai toate aceste domenii, Alexandru Ciorănescu a redactat lucrări de referință, ceea ce i-a determinat pe comentatorii săi să-l plaseze în familia spiritelor enciclopediste ale culturii române (Dimitrie Cantemir, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Nicolae Iorga, Mircea Eliade).

În calitate de lingvist care a realizat singurul dicționar etimologic complet al limbii române, (Diccionario etimmológico rumano), Alexandru Ciorănescu este considerat de hispanistul Dumitru Copceag „un Corominas rumano: la mayor autoridad en materia de etimología”.^{[necesită citare]}

Principalele sale calități în acest domeniu ar fi simțul limbii, intuiția și relația afectivă cu fenomenele examinate, iar familia lingvistică din care face parte ar fi aceea a curentului idealist, reprezentat de Wilhelm von Humboldt, Benedetto Croce sau Karl Vossler, filologi pentru care limba este forma cea mai directă de expresie a spiritului uman.

Cu acordul autorului, Dicționarul etimologic al limbii române a fost reeditat la București, într-un singur volum, în 2001. În prefața acestei ediții, Alexandru Ciorănescu precizează: „L-am terminat în condițiile științifice cele mai dificile, la mai multe mii de kilometri de cea mai apropiată bibliotecă românească, fără să dispunem de cărți proprii, fără vreun ajutor sau colaborare, decât aceea a numeroșilor prieteni care ne-au furnizat cărțile absolut necesare”. Lucrări publicate în România:
Documente privitoare la domnia lui Mihail Radu, București, 1934;
Domnia lui Mihnea III (Mihail Radu), București, 1935;
Alexandru Depărățeanu, București, 1936;
Documente privitoare la istoria românilor culese din arhivele din Simancaș, București, 1940;
Vie de Jacques Amyot, d'après des documents inédits, Paris, 1941;
La Roumanie. Vues générales, București, 1942, (traducere în limba germană, București, 1943);
Teatrul românesc în versuri și isvoarele lui, București, 1943;
La Roumanie vue par les étrangers, București, 1944;
Literatură comparată, studii și schițe, București, 1945;

Lucrări publicate în străinătate:

Don Carlos de Viana, dramă in patru acte, Paris, 1954;
Estudios de literatura española y comparada, La Laguna, 1954;
El Barroco o el descubrimiento del drama, La Laguna, 1957 (traducere în limba română, Cluj, 1980);
Bartolomé Cairasco de Figueroa. Su vida, su familia, su amigos, Madrid, 1957;
Diccionario etimológico rumano (7 fasciculos), Tenerife, Universidad de la Laguna, 1958 - 1966 (ediția a doua București, 2001, editat de Tudora Șandru Mehedinți, Magdalena Popescu Marin, prefață de Alexandru Ciorănescu);
Bibliographie de la littérature française du XVIe siècle, Paris, 1959;
Colón y Canarias, La Laguna, 1959, (ediția a doua Santa Cruz, 1979);
La primera biografia de Cristóbal Colón, Santa Cruz, 1960;
L'Arioste en France, des origines à la fin du XVIIIe siècle, 2 volume, Paris, 1938, respectiv ediția a doua, Torino, 1963;
Le Couteau vert, roman, Editura Gallimard, Paris, 1963 (traducerea în limba română de Ileana Cantuniari și Mihai Cantuniari, București, Montreal, 1993);
Thomas Nichols, mercader de azúcar, hispanista y hereje, La Laguna, 1963;
Principios de literatura comparada, La Laguna, 1964 (traducerea în limba româna de Tudora Șandru Mehedinți, București, 1997);
Augustín de Betancourt, su obra técnica y ciéntifica, La Laguna, 1965;
La Laguna. Guía histórica y monumental, La Laguna, 1965;
Bibliographie de la littérature française du XVIIe siècle, 3 volume, Paris, 1966 - 1967 (ediția a doua 1970);
Colón humanista. Estudios de humanismo atlántico, Madrid, 1967;
Bibliographie de la littérature française du XVIIIe siècle, 3 volume, Paris, 1969;
L'Avenir du passé. Utopie et littérature, Paris, 1972 (traducere în limba română de Ileana Cantuniari, București, 1996);
Vasile Alecsandri, monografie de Alexandru Ciorănescu, Twayne's World Authors Series, New York, 1973;
Bibliografia franco-española 1600-1715, Madrid, 1977;
Historia de Santa Cruz de Tenerife, 2 volume, Santa Cruz, 1977, 1978;
Ion Barbu, Twayne's World Authors Series, New York, 1981 (traducerea în limba româna, București, 1996);
Le Masque et le Visage. Du baroque espagnol au classicisme française, Geneva, 1982;
Historia del Cabildo Insular de Tenerife, Santa Cruz de Tenerife, 1988;

Lurări apărute după 1989:

Care Daniel?, roman, București, 1995;
Amintiri fără memorie I, 1911-1934, București, 1995;
Eminescu sub fiorul timpului cu o prefață de Nicolae Florescu, București, 2000;
Dicționar etimologic român—ediția a doua a Diccionario etimológico rumano (7 fasciculos), La Laguna, 1958 - 1966, editat de Tudora Șandru Mehedinți, Magdalena Popescu Marin, cu o prefață de Alexandru Ciorănescu, București, 2001;
Paiața tristă, povestiri, traducere în limba română și prefață de Simona Cioculescu, București, 2002.

Frați și surori	Ioan Ciorănescu Nicolae Ciorănescu Ecaterina Ciorănescu-Nenițescu George Ciorănescu

2003: Mircea Mihail Ghiorghiu (n. 10 mai 1953, Craiova, Dolj - d. 25 noiembrie 2003) a fost un pictor român specializat în pictură bisericească, murală și de icoane. Fiul lui Florentin-Gabriel și al lui Constanta (Gheorghiu schimbat ulterior în Ghiorghiu dintr-o eroare în certificatul de naștere al pictorului), a absolvit Colegiul de Artă din Craiova la clasa profesorului Ilie Marineanu. A decedat în anul 2003 pe data de 25 noiembrie datorită unor afecțiuni grave cardiace care îl măcinau de aproximativ 10 ani.

Mircea Mihail Ghiorghiu poza din perioada adolescenţei

Mircea Mihail şi soția Carmen-Lorena poză din colecția familiei

Pictorul, poză de familie împreună cu soția şi unicul fiu

Operă artistică[modificare | modificare sursă]

Artistul a pictat lucrări care se găsesc în colecții private din România, Germania, Italia, SUA, Franța, Japonia, Danemarca, Norvegia, Elveția și alte țări. În perioada comunistă a activat ca pictor decorator și muralist. În cariera sa se pot aminti următoarele evenimente artistice de importanță :
- 1975 Expoziție de grup (pictură) Holul Teatrului Național Craiova
- 1976 Expoziție de grup Casa Armatei București
- 1977 Expoziție de grup la U.G.S.R București eveniment mediatizat la acea vreme la postul național de televiziune
- 1978 Expoziție personală de pictură Galeriile Cromatic
- 1980 Expoziție de grup - pictură, organizată de U.T.C Tg. Jiu
- 1983 Expoziție de grup - Galeriile Ramuri Craiova în cadrul Festivalului Național Cântarea României a obținut premiul I
cu următoarele lucrări:
1. Vechea Craiova - Ulei/Pânză un ciclu de lucrări.
2. Natură moartă dreaptă - Ulei/Pânză
3. Portretul lui Moș Vasile - Ulei/Pânză
4. Natură moartă cu legume - Ulei/Pânză
5. Natură moartă cu legume - Ulei/Pânză
Apoi au urmat expozițiile post decembriste de pictură și icoane pe lemn 1994, 1995, 1997-cu vernisajul vineri-19 Decembrie "Icoane pe Lemn" din Craiova Galeriile Volard's, 1998, 2000, 2001, 2002.

Artistul în perioada sa de creație se remarcă și prin sculpturile sale dintre care amintim Ciobănaș cu Fluier, Masti, Dracula, lucrări aflate în colecții private din Romania și Italia. Tot din portofoliul de creație mai trebuie amintit și faptul că artistul, în perioada comunistă, dat fiind faptul că produsele electronice audio Hi-Fi nu puteau fi procurate cu ușurință în acea vreme, Mircea G. fiind nevoit să studieze electronica (pe care apoi a practicat-o ca hobby) și a construit mai multe Amplificatoare Audio Hi-Fi, Orgi de lumini, Egalizatoare grafice audio și o combină muzicală a căror design exterior a fost proiectat chiar de pictor iar partea electronica fiind în integralitate executată tot de artist însă după scheme electronice publicate în revistele de specialitate ale vremii (1985-1989). De asemenea Mircea a mai lucrat și în domeniul reclamei comerciale.

Ramele multor tablouri ale maestrului au fost de asemenea creație personală iar aparatele destinate fabricării ramelor (Abrice pentru șlefuit și modelat lemn, circulare, polizoare, compresor) fiind realizate tot de M.G., acesta fiind în decursul vieții un autodidact cu o inventivitate creativă deosebită. Majoritatea picturilor au fost executate în fata șevaletului din atelierul său aflat la subsolul casei din municipiul Craiova, dar și peisaje în natură sau în deplasări.
- Parinţii pictorului G.M. - Gheorghiu Gabriel Florentin şi Constanţa(parinţii se numeau Gheorghiu şi nu Ghiorghiu-vezi text de introducere pentru detalii.)
- Vernisaj "Expozitie Icoane pe Lemn" Mircea Ghiorghiu
1) Autoportret pictor (Mircea Ghiorghiu) U/P^[1]

2) Autoportret pictor (Mircea Ghiorghiu) U/L notat în colectia privata a familiei cu nr 24.conține în partea de jos dreapta şi semnătura artistică a pictorului (litera "G" peste care se suprapune litera "M" de la inițialele numelui său.)

4) Catalog Expoziţie de Pictura a pictorului Mircea Ghiorghiu Octombrie - Noiembrie 1988 organizată la Muzeul de Arta din Craiova(coperta)

4a) Catalog Expoziţie de Pictură a pictorului Mircea Ghiorghiu Octombrie - Noiembrie 1988 organizată la Muzeul de Arta din Craiova(continut)

5) Pliant "Expoziţie de Icoane pe Lemn" a pictorului Mircea Ghiorghiu Galeriile Vollard's Craiova partea de text este semnată olograf Olimpiu Barbu

5. a.) Poza color Mircea Ghiorghiu efectuata la vernisajul "Expoziţiei de Icoane pe Lemn"

5. b.) Poza color Mircea Ghiorghiu(al doilea din partea stangă) alaturi de criticul de arta Florin Rogneanu director al "Muzeului de Artă Craiova" (ultimul din partea dreapta), efectuată la vernisajul "Expoziţiei de Icoane pe Lemn"

6) Pliant "Expoziţie de Pictură şi Icoane pe Lemn" a pictorului Mircea Ghiorghiu Galeriile Vollard's Craiova

7) "Pliant Expoziţie de Pictură şi Icoane pe Lemn" a pictorului Mircea Ghiorghiu Galeriile Vollard's Craiova

8) "Portret de femeie" - înfățișază portretul soției Carmen
9) "Lipscani" pictura din ciclul Craiova Veche Mircea Ghiorghiu tablou premiat premiul I la concursul "C. Brancusi"

10) "Veneţia" Tablou realizat de pictorul M.G. U/P .^[1]
11) "Isus" triptic realizat de pictorul Mircea Ghiorghiu

2005: George Best, fotbalist nord irlandez , extremă stângă la Manchester United (n. 1946)
2009: Theodor Hristea (n. 1 mai 1930, Drănic, județul Dolj - d. 25 noiembrie 2009, București) a fost un lingvist și profesor universitar român. Theodor Hristea s-a născut la 1 mai 1930 în comuna Dranic din județul Dolj. A absolvit Facultatea de Filologie din București în 1955, unde i-a avut profesori pe Alexandru Rosetti, Iorgu Iordan și Alexandru Graur. A fost timp de mai mulți ani cercetător la Institutul de Lingvistică "Iorgu Iordan-Alexandru Rosetti" din București, precum și profesor la Facultatea de Litere a Universității bucureștene (asistent-1956-1962, lector-1962-1970, conferențiar, din 1970 și apoi profesor titular la Catedra de Limbă Română a Universității). A urmat studii de specializare în domeniul lexicologiei la Moscova și Leningrad (1961). A fost lector de limba română în Cehoslovacia (Universitatea din Praga), în SUA (Universitatea din Washington, Universitatea Rochester și Boston College) și în Franța (Universitatea Saint Etienne, Universitatea Lyon). Theodor Hristea este autorul unor lucrări din domeniile etimologiei, lexicului sau problemelor de cultivare a limbii. A coordonat lucrarea apărută în 1984 (ediția a III-a) la Editura Albatros, Sinteze de limba română, realizată în colaborare cu cercetători lingviști și profesori universitari. A fost membru în colectivul de etimologie al Dicționarului tezaur al Academiei Române. Autor a peste 300 de recenzii, articole și studii de specialitate. Studiul ”Probleme de etimologie”, apărută la Editura Științifică, București, 1968 este un studiu foarte important scris de cercetător. S-a stins pe data de 25 noiembrie 2009 în București, la vârsta de 79 de ani. A fost înmormântat la Cimitirul "Bunavestire".
2016: Fidel Castro, presedintele Cubei (n. 1926)
2016: Lorin Fortuna, combatant ezoteric și unul din liderii revoluționari din Timișoara (n. 1948)
2017: Cornel Pelmuș (n. 11 septembrie 1933,^[1] București, România^[1] – d. 24 noiembrie 2017^[2]) a fost un scrimer olimpic român, specializat pe sabie.
A fost crescut de antrenorul Angelo Pellegrini la sabia și la floreta la Clubul bancar „Progresul”.^[3] A luat parte la proba de sabie pe echipe la Jocurile Olimpice de vară din 1960 de la Roma, unde lotul României a fost eliminat în turul al 3-lea.^[4] A fost campion național la individual de trei ori la rând în 1957, 1958 și 1959.^[5]

După ce s-a retras, a devenit antrenor la cluburi sportive școlare din București unde a pregătit-o pe Viorica Țurcanu, printre altele.^[3] Apoi a devenit profesor de cultură fizică medicală la Spitalul Clinic de Urgență București.
2018: Randolph Lewis Braham, istoric american de origine română (n. 1922)

Sărbători

Sf. Mare Muceniță Ecaterina; Sf. M. Mc. Mercurie; Odovania Praznicului Intrarii in Biserica a Maicii Domnului (calendar crestin-ortodox)
Sf. Ecaterina din Alexandria (calendar romano-catolic)
S Ecaterina. S Mercuriu. Încheierea Sărb. Intrării în Templu a Maicii Domnului (calendar greco-catolic)
Ziua internațională a nonviolenței
Ziua internațională pentru eliminarea violenței împotriva femeilor
Surinam: Ziua națională. Aniversarea proclamării independenței (1975)

VA URMA

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

duminică, 24 noiembrie 2019

Grigore Alexandrescu

Grigore Alexandrescu