PARTEA A DOUA ȘI ULTIMA
RELIGIE ORTODOXĂ 24 Noiembrie
Sfântul Sfințit Mucenic Clement, Episcopul Romei; Sf. Petru, Episcopul Alexandriei; Duminica a 30-a după Rusalii - Dregătorul bogat - Păzirea poruncilor - Dezlegare la pește
Sfântul Sfințit Mucenic Clement, episcopul Romei
În slăvita şi marea cetate Romă cea veche era un om slăvit şi de neam mare, cu numele Faust, care îşi trăgea neamul său din împăraţii Romei, cei de demult, având femeie cu numele Matilda care, de asemenea, era de neam împărătesc, fiind rudenia lui August şi a lui Tiberiu, cezarii Romei, pe care însuşi cezarul a dat-o lui Faust de soţie. Şi erau amândoi necredincioşi, îndeletnicindu-se cu închinarea idolilor. Aceştia au născut mai întâi doi fii gemeni şi au numit pe unul Faust iar pe celălalt Faustinian. După aceea au născut şi pe al treilea fiu şi i-au pus numele Clement.
Faust, avea un frate cu obiceiul rău şi fără de ruşine, care, văzând pe femeia fratelui său că era foarte frumoasă, s-a rănit cu frumuseţea ei şi voia să o amăgească spre desfrânare. Dar ea, fiind plină de înţelepciune, nu voia să-şi necinstească casa sa cea de bun neam, şi-l îndepărta în tot chipul de la sine pe acel desfrânat. Şi nevrând a-l vădi pe el, nu spunea la nimeni despre aceasta, nici chiar bărbatului său, temându-se ca să nu iasă pentru dânşii veste rea în popor, şi să-şi facă de râs casa.
Matilda, văzând însă că nu poate în alt fel să scape de dânsul, de nu se va depărta de ochii şi vecinătatea lui, s-a gândit la un lucru ca acesta, şi a zis odată către bărbatul ei: "Un vis minunat am avut în această noapte domnul meu. Am văzut un bărbat cinstit şi bătrân ca unul dintre zei, zicând către mine: Tu şi cei doi fii gemeni ai tăi de nu veţi ieşi din Roma vreo zece ani, cu moarte neaşteptată şi pierzătoare veţi muri împreună cu dânşii".
Acestea auzind Faust, bărbatul ei, s-a înspăimântat şi mult gândindu-se la aceasta, a socotit să o trimită pe ea din Roma, undeva, împreună cu cei doi copii, vreo zece ani, căci zicea întru sine: "Mai bine este să trăiască iubita mea soţie împreună cu fiii mei, chiar şi în altă ţară străină, decât să moară aici de moarte grabnică şi neaşteptată".
Deci, pregătind o corabie cu toate cele de trebuinţă, a trimis-o pe ea în ţara elinească, în cetatea Atena, împreună cu cei doi fii gemeni, Faust şi Faustinian, cu robi şi cu roabe şi cu multă avere; şi i-a poruncit ca, după ce va ajunge la Atena, să dea pe amândoi copiii la învăţătura înţelepciunii elineşti. Aşa s-au despărţit unul de altul, cu nespusă jale şi cu multe lacrimi. Matilda împreună cu cei doi copii, intrând în corabie, au pornit pe mare; iar Faust împreună cu fiul său cel mai tânăr, Clement, au rămas în Roma.
Mergând Matilda câteva zile pe mare, s-a ridicat o furtună cu valuri mari, iar corabia fiind dusă de vânt şi de valuri într-o ţară neştiută, s-a sfărâmat acolo la miezul nopţii, şi s-au înecat cu toţii. Iar Matilda, purtată de valuri, a fost aruncată pe o piatră într-un ostrov, în dreptul cetăţii ce se numea Antandros, care era în părţile Asiei, şi se tânguia nemângâiata pentru fiii ei înecaţi, şi de supărarea aceasta mare voia să se arunce şi dânsa în mare. Dar văzând-o goală, plângând foarte şi suspinând cumplit, oamenilor de pe acolo li s-a făcut milă de dânsa şi ducând-o în cetatea lor, au îmbrăcat-o. Şi venind la dânsa nişte femei iubitoare de străini, o mângâiau şi îşi spuneau fiecare întâmplările cele rele, făcându-i oarecum mângâiere în mâhnirea ei.
Iar una dintr-însele i-a povestit, zicând: "Bărbatul meu era corăbier foarte tânăr şi s-a înecat în mare, iar eu am rămas văduvă tânără, şi mulţi voiau să mă ia în a doua căsătorie. Dar eu iubind pe bărbatul meu şi după moartea lui, am vrut a petrece întru văduvie. Deci, de voieşti să petreci împreună cu mine în casa mea, vom lucra amândouă cu mâinile noastre şi ne vom hrăni. Matilda s-a învoit cu sfatul femeii şi, petrecând în casa ei, se ostenea lucrând cu mâinile şi cu aceasta câştigându-şi hrana sa.
Deci a petrecut astfel douăzeci şi patru de ani. Iar fiii ei, Faust şi Faustinian, de asemenea după ce s-a sfărâmat corabia, din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-au aflat vii; căci văzându-i nişte tâlhari de mare, ce se întâmplaseră atunci pe acolo, i-au luat pe dânşii în vasele lor, şi ducându-i în Cezareia lui Stratonic, i-au vândut unei femei cu numele Iusta, care i-a crescut pe dânşii ca pe fiii ei şi i-a dat la învăţătura cărţii. Învăţând ei toată înţelepciunea cea elinească, au auzit mărturisirea Evangheliei lui Hristos şi primind Sfântul Botez, urmau Sfântului Apostol Petru.
Iar Faust, tatăl lor, vieţuind în Roma cu Clement, nu ştia nimic de nevoia ce se întâmplase femeii sale şi copiilor lui. Şi trecând un an, a trimis nişte slugi ale sale la Atena, ca să vadă cum petrece femeia sa şi copiii săi, trimiţându-le şi multe din cele de trebuinţă. Iar ei mergând, nu s-au mai întors. În al treilea an s-a îngrijorat, pentru că nu avea nici o veste de la soţia sa şi de la copii, şi a trimis la Atena alte slugi cu cele de trebuinţă. Iar ei, mergând acolo şi neaflând pe nici unul dintre dânşii, s-au întors în al patrulea an şi au spus că nu au aflat nicidecum pe stăpâna lor în Atena, nici n-a auzit cineva de dânşii acolo, şi nici de urma lor nu s-a aflat.
Auzind acestea, Faust, a căzut în mare întristare, tânguindu-se cu amar. Şi, înconjurând toate porturile Romei, întreba pe corăbieri dacă n-au văzut sau să fi auzit cineva de soţia sa şi de copiii săi. Sau dacă n-a aflat cineva măcar trupul femeii sale cu cei doi copii ai săi, la marginea mării. Dar nimic n-a putut afla de la cineva. Deci, pregătind o corabie şi luând câteva slugi şi avere, a pornit el însuşi în căutarea soţiei şi a iubiţilor săi fii. Iar pe Clement, fiul său cel mai tânăr, l-a lăsat cu celelalte slugi credincioase ca să înveţe carte. Şi a umblat mult prin toată lumea, pe mare şi pe uscat, căutând mulţi ani pe soţia şi pe copiii săi, dar nu i-a găsit.
Deznădăjduindu-se de dânşii foarte, îi era mare jale de aceasta. Apoi, din pricina acestei supărări, nu a mai vrut să se întoarcă acasă, părându-i-se lucru cu nedreptate a se îndulci singur de bunătăţile acestei lumi, fără iubită sa soţie, de care avea mare dragoste pentru marea şi plină ei înţelegere şi înţelepciune.
Deci, lepădându-se de toată cinstea şi slavă lumească, umbla prin ţări străine ca un sărac şi nu spunea nimănui cine este. Iar copilul Clement, venind în vârstă desăvârşită şi învăţând bine învăţătura filosofiei şi, văzându-se lipsit de tatăl său şi de maică să, era totdeauna mâhnit. Căci acum erau douăzeci şi patru de ani de când se dusese maică să, iar de când plecase tatăl său de acasă erau douăzeci, şi, deznădăjduindu-se de viaţa lor, plângea pentru dânşii ca pentru cei morţi. Încă îşi aducea aminte şi de sfârşitul său, că o să moară şi nu ştie unde se va afla după moarte, socotind dacă mai este oare altă viaţă, după această puţină vreme, sau nu.
Aceasta gândind, totdeauna îi erau ochii plini de lacrimi, şi nu voia să se mângâie cu nici un fel de veselie lumească, ci totdeauna se arăta tulburat şi cu faţa posomorâtă, suspinând greu. Apoi, auzind de venirea lui Hristos în lume, căuta să ştie despre aceasta mai cu adevărat.
După aceea i s-a întâmplat a vorbi cu un om cu bună credinţă, care a zis către dânsul că Fiul lui Dumnezeu a venit în Iudeea şi a propovăduit tuturor viaţa veşnică, de vor vieţui după voia Părintelui ceresc, ce L-a trimis pe El. Şi tuturor celor ce-L vor asculta, le-a făgăduit să le dea bunătăţile cele negrăite în veacul ce va să fie; iar cei ce se leapădă de Dânsul şi nu primesc învăţătura Lui vor fi munciţi în veci în focul gheenei.
Auzind Clement acestea, s-a aprins cu râvnă nespusă ca să ştie mai cu adeverire despre Hristos şi despre învăţăturile lui. De aceea s-a gândit să meargă în Iudeea unde se răspândise buna vestire a lui Hristos. Deci, lăsând casa sa cu mulţimile de averi, a plecat cu vreo câteva slugi credincioase şi, luând aur din destul, a intrat într-o corabie şi a pornit în părţile Iudeii. Dar făcându-se furtună pe mare, a fost dus în Alexandria, şi aflând acolo pe Sfântul Varnava, a ascultat cu plăcere învăţătura lui despre Hristos. Apoi a plutit în Cezareea lui Stratonic, unde a aflat pe Apostolul Petru şi, fiind botezat de dânsul, îi urmă lui împreună cu ceilalţi ucenici, între care erau şi cei doi fraţi ai lui gemeni, Faust şi Faustinian. Însă nu-i cunoştea pe dânşii că-i sunt fraţi, nici ei nu-l puteau cunoaşte pe dânsul, de vreme ce foarte de mici se despărţiseră unii de alţii şi nu mai ţineau minte feţele unul altuia.
Mergând Petru în Siria, a trimis înaintea sa pe Faust şi pe Faustinian, iar pe Clement l-a oprit lângă sine şi, intrând într-o corabie, a plutit pe mare şi înnoptând apostolul îl întreba pe Clement despre neamul lui. Iar el i-a spus lui toate cu de-amănuntul, de ce neam bun este şi cum a plecat maica sa din Roma împreună cu doi copii, în urma unei vedenii pe care a avut-o în vis, şi cum, după patru ani, a plecat şi tatăl său spre căutarea ei şi nu s-a mai întors. Iar acum sunt douăzeci de ani de când nu aude de dânşii nimic şi i se pare că părinţii şi fraţii lui sunt morţi. Iar Petru s-a uimit auzind povestirea lui. Şi în acea vreme, din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a stat corabia în insula aceea în care era Matilda, maica lui Clement.
Deci au ieşit oarecare din corabie şi au mers în cetate să cumpere cele de trebuinţă şi a ieşit şi Sfântul Petru; iar Clement a rămas în corabie. Mergând Petru către cetate, a văzut pe bătrâna Matilda, şezând lângă poarta cetăţii cerând milostenie, căci acum nu mai putea să se hrănească din osteneala ei, că-i slăbiseră mâinile. De aceea cerea milostenie şi cu aceasta se hrănea pe sine şi pe cealaltă bătrână, care o primise pe ea în casa sa, şi care de asemeni slăbise şi zăcea acasă bolnavă.
Văzând Sfântul Apostol pe Matilda, a cunoscut-o cu duhul că este străină şi a întrebat-o despre patria sa. Iar ea, oftând greu, a lăcrimat şi a zis: "O, amar mie străina, că nu este altă femeie în lumea aceasta mai nevoiaşă şi mai ticăloasă decât mine". Iar Sfântul Petru, văzând-o pe ea lăcrimând şi zicând acestea, a început a o întreba mai cu dinadinsul, cine este şi de unde este. Şi a cunoscut-o pe dânsa şi a mângâiat-o cu cuvintele, zicând: "Eu ştiu pe fiul tău cel mai tânăr, Clement, şi se află acum chiar în părţile acestea". Iar ea auzind despre fiul său, s-a făcut ca o moartă de spaimă şi de bucurie. Iar Petru luând-o de mâna a ridicat-o de la pământ şi i-a spus să meargă după el la corabie, zicându-i: "Nu te tulbura, bătrâno, că îndată vei şti cu adevărat despre fiul tău".
Mergând către corabie, le-a ieşit Clement întru întâmpinare, care, văzând pe femeie urmând lui Petru, se miră. Iar ea, uitându-se asupra lui Clement, a început a-l cunoaşte pe el după asemănarea feţei cu tatăl său şi a întrebat pe Petru: "Oare nu este acesta Clement, fiul meu?" Iar Petru a zis: "Acesta este". Iar Matilda a căzut pe grumazii lui Clement, plângând. Clement, neştiind cine este acea femeie şi pentru ce plânge, o depărta pe ea de la sine. Iar Petru a zis către dânsul: "Nu depărta, fiule, pe aceea ce te-a născut pe tine". Iar Clement, auzind aceasta, a lăcrimat şi a căzut la picioarele ei, sărutându-le şi plângând. Deci, li s-a făcut lor mare bucurie pentru aflarea şi cunoştinţa lor. Şi s-a rugat Sfântul Petru pentru dânsa către Domnul şi i-a tămăduit mâinile, iar ea a rugat pe Sfântul Apostol pentru tămăduirea bătrânei sale. Sfântul Petru, mergând în casa ei, a ridicat-o din patul durerii, apoi i-a dat Clement o mie de drahme, pentru hrana maicii sale.
După aceea, luând pe maică să împreună cu bătrâna cea vindecată, le-au dus în corabie şi au pornit pe apă. Atunci Matilda l-a întrebat fiul despre bărbatul ei Faust, şi auzind că a plecat spre căutarea ei şi de douăzeci de ani nu se aude nimic de dânsul, se tânguia cu amar că după un mort, căci nu mai nădăjduia a fi el între cei vii. Apoi, ajungând în Antandros, au lăsat corabia şi au început a călători pe uscat împreună cu Matilda şi cu bătrâna ei.
Sosind în Laodiceea, i-au întâmpinat pe ei Faust şi cu Faustinian, care merseseră acolo mai înainte de dânşii. Aceia au întrebat pe Clement: "Cine este femeia străină şi cu cealaltă bătrână, care vin împreună cu voi?" Iar Clement a răspuns: "Este maica mea pe care am aflat-o în această ţară străină". Deci, a început a le spune lor toate pe rând, de câtă vreme nu s-a văzut cu maica sa şi cum a plecat din casă împreună cu doi feciori gemeni. Iar ei, auzind acestea, au cunoscut că Clement este fratele lor, şi că aceea este maica lor, şi începând a plânge de mare bucurie, au strigat: "Cu adevărat această este maica noastră Matilda, şi acesta este fratele nostru Clement, că noi suntem fraţii cei gemeni, Faust şi Faustinian, care am plecat din Roma împreună cu maica noastră". Şi căzând unul pe grumazul celuilalt au plâns mult, sărutându-se cu dragoste.
Atunci puteai vedea veselindu-se maica şi fiii săi, pentru că i-a văzut pe dânşii sănătoşi şi povesteau unul altuia, că, cu judecăţile lui Dumnezeu, s-au izbăvit de înec. Apoi preamăreau pe Dumnezeu, bucurându-se, şi numai de aceasta le era lor supărare, că nu ştiau nimic despre tatăl lor. După aceea au rugat pe Apostolul Petru să boteze pe maica lor. Deci a ieşit a doua zi la mare, foarte de dimineaţă, şi a botezat la un loc ascuns şi pe Matilda şi pe cealaltă bătrâna, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh şi a trimis-o înaintea sa, ca să meargă cu fiii săi la gazdă.
Sfântul Petru a mers apoi pe altă cale şi iată că era în cale un bătrân cinstit, cărunt la barbă, dar cu haine proaste îmbrăcat, care aştepta pe Petru, căruia, făcându-i urare de dragoste, a zis: "Te văd pe tine om străin şi nu prost, chiar faţa ta te arată a fi un om cu bună pricepere, deci voiesc a vorbi puţin cu tine". Iar Petru a zis: "Grăieşte, domnule, ce voieşti". Şi a început a grăi omul acela astfel: "Te-am văzut acum făcând rugăciune la un loc ascuns lângă ţărm, şi luând seamă în taină, m-am dus şi te-am aşteptat puţin aici, vrând ca să-ţi spun că în deşert vă osteniţi, rugându-vă lui Dumnezeu; pentru că El nu este nici în cer nici în pământ şi nu are nici un fel de purtare de grijă pentru noi, ci toate se fac după întâmplare. Deci, nu vă înşelaţi făcând rugăciuni lui Dumnezeu, Care nu există".
Sfântul Petru, auzind aceste cuvinte ale lui, a zis: "Prin ce cunoşti acestea, că toate se fac nu după rânduiala lui Dumnezeu şi nici după purtarea de grijă a Lui, ci după întâmplare? Şi cu ce fel de dovadă adevereşti că nu există Dumnezeu? Şi dacă nu există Dumnezeu, apoi cine a făcut cerul şi l-a împodobit cu stele? Cine a întemeiat pământul şi l-a înfrumuseţat cu flori?"
Iar omul acela, oftând din adâncul inimii a zis: "Eu, stăpâne, ştiu citirea stelelor şi am slujit zeilor cu atâta osârdie ca nimeni altul şi am cunoscut că toate sunt înşelăciune, pentru că nu este nici un fel de Dumnezeu. Pentru că, de ar fi fost Dumnezeu în cer, ar fi auzit suspinul celor ce plâng şi ar fi luat aminte spre rugăciunea celor ce se roagă şi ar fi căutat spre amărăciunea inimii celor ce slăbesc de supărare. Ci de vreme ce nu este Cel ce ascultă, nici Cel ce mângâie în supărări, de aici dar mă încredinţez că nu există Dumnezeu. Pentru că, de ar fi fost, m-ar fi auzit şi pe mine care m-am tânguit întru amărăciunea inimii.
Căci iată, precum mă vezi, stăpâne, de douăzeci de ani şi mai bine mă aflu în mare supărare, şi o, vai mie, cât de multe rugăciuni am făcut către toţi zeii! O, cât de multe lacrimi am vărsat şi nici un zeu nu m-a auzit şi a fost deşartă toată osteneala mea". Iar Sfântul Petru a zis: "Pentru aceasta n-ai fost auzit de atâta vreme, pentru că te-ai rugat la mulţi zei deşerţi şi mincinoşi; iar nu către Unul adevăratul Dumnezeu, în Care credem noi şi ne rugăm Lui".
Sfântul Petru, vorbind multă vreme cu omul acela şi întrebând despre Dumnezeu, l-a cunoscut din povestirea lui, că el este Faust, tatăl lui Clement şi al fraţilor lui, şi bărbatul Matildei. Apoi a zis către dânsul că, de va crede întru Unul adevăratul Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pământul, apoi îndată va vedea pe femeia şi pe fiii săi, întregi şi sănătoşi. Iar el a zis: "Au doar vor învia din morţi femeia mea şi copiii mei? Căci eu singur am cunoscut din citirea stelelor şi de la prea înţeleptul Anuvion, cititorul de stele, m-am încredinţat că femeia mea şi cei doi copii s-au înecat în mare".
Sfântul Petru l-a luat în gazdă la sine şi când a intrat Faust şi a văzut pe Matilda, s-a înspăimântat; şi uitându-se la dânsa cu dinadinsul şi cu mirare, tăcea. Apoi a zis: "Ce minune este aceasta? Pe cine văd eu acum? Şi apropiindu-se mai mult, a strigat: "Cu adevărat această este iubita mea soţie!" Şi îndată de bucurie amândoi au plâns, încât nu puteau nici a grăi unul către celălalt, căci a cunoscut şi Matilda pe bărbatul său. Şi abia venindu-şi în fire, Matilda a putut zice: "O, preaiubitul meu Faust, dar cum te-ai aflat viu până acum? Pentru că eu am auzit că eşti mort".
Atunci s-a făcut tuturor negrăită bucurie, căci s-au recunoscut soţii, asemenea şi fiii cu părinţii lor şi, îmbrăţişându-se plângeau şi se bucurau, mulţumind lui Dumnezeu. Toţi cei care se întâmplaseră acolo, văzând acestea, au plâns şi au mulţumit lui Dumnezeu. Atunci Faust, rugind pe Apostolul, cerea Botezul, căci credea fără îndoială întru Unul adevăratul Dumnezeu. Şi, fiind botezat, înălţa lui Dumnezeu rugăciuni de mulţumire, cu lacrimi. Apoi s-au dus de acolo toţi în Antiohia.
Acolo, învăţând credinţa lui Hristos, s-a înştiinţat ighemonul Antiohiei despre Faust, că este de neam împărătesc, şi despre femeia şi fiii lui, cum şi de întâmplarea lor. Şi îndată a trimis vestitori la Roma şi a spus cezarului toate cele despre dânşii. Iar cezarul a scris înapoi ighemonului ca degrabă, cu mare cinste să-i aducă la Roma. Făcându-se aceasta, cezarul s-a bucurat de întoarcerea lor şi, auzind toate cele ce li s-au întâmplat, a plâns mult.
Apoi au făcut ospăţ mare în acea zi şi i-a cinstit foarte, iar a doua zi le-a dat bogăţie multă, robi şi roabe, şi i-au adus în slavă mare şi au fost cinstiţi de toţi.
De atunci vieţuiau în foarte bună credinţă, dând milostenie multă la săraci, şi au petrecut în acea bună stare vreme îndelungată şi în bătrâneţi bune. Apoi împărţind toate, celor ce le trebuia ajutor, s-au dus către Domnul. Iar fiii lor au rămas îndeletnicindu-se în apostoleştile învăţături, căci acum venise şi Sfântul Petru în Roma. Iar mai vârtos fericitul Clement era ucenic nedespărţit al Sfântului Petru şi părtaş al tuturor căilor, ostenelilor şi răbdărilor lui pentru Hristos şi propovăduitor al bunei Lui vestiri. Apoi l-a aşezat Sfântul Petru că episcop al Romei, mai înainte de răstignirea sa de către Nero.
După aceea, Sfântul Petru sfârşindu-se, după episcopul Lin şi după episcopul Clit a urmat Clement, care îndrepta bine corabia lui Hristos prin mijlocul viforului şi al învăluirii, fiind tulburată pe acea vreme de chinuitori. Deci, Clement păştea turma lui Hristos cu multă osteneală şi răbdare, fiind înconjurat pretutindeni de cumpliţi chinuitori, ca de nişte lei ce răcnesc şi că de nişte lupi ce răpesc, care căutau să înghită şi să piardă credinţa creştinească. Şi, fiind în atâtea nevoi şi prigoniri, nu înceta a se îngriji cu multă sârguinţa de mântuirea sufletelor omeneşti.
Astfel, a întors la Hristos mulţime de popor necredincios, nu numai din poporul cel de jos, ci şi din palatele împărăteşti, pe mulţi din cei de neam mare şi slăviţi, între care era şi un oarecare Sisinie şi mulţi din rudeniile împăratului Nerva. Deci, atât se ostenea întru bunăvestirea lui Hristos, încât odată, în ziua Paştilor, a botezat în mărturisirea Treimii patru sute douăzeci şi patru de oameni, care erau toţi de neam mare. Pe Domnila, nepoata sa, care era logodnica lui Avrilian, fiul antipatului celui dintâi al Romei, a sfinţit-o spre păzirea fecioriei sale şi a împărţit Roma la şapte grabnici scriitori, ca să scrie faptele sfinţilor mucenici, care erau omorâţi atunci pentru Hristos.
Dar când cu învăţătura sa, cu ostenelile, cu facerea minunilor şi cu felul vieţii sale plină de fapte bune, înmulţea Biserica lui Hristos, atunci a ridicat diavolul vrăjmaşi, pe Torcutian comitele, care, văzând mulţimea cea nenumărată a celor ce crezuseră în Hristos prin învăţătura lui Clement, a învăţat pe unii din popor să se scoale cu vrajbă asupra lui Clement şi asupra credincioşilor creştini.
În acea vreme stăpânea în cetatea Romei, Mamertin, eparhul şi s-a făcut tulburare în poporul Romei pentru Clement. Şi, mergând cei ce ridicară tulburarea la eparh, începând a cleveti împotriva lui Clement, ziceau: "Până când va defăima acesta pe zeii noştri?" Iar alţii grăiau împotrivă, apărând pe Clement şi zicând: "Dar ce rău a făcut omul acesta? Sau ce bine n-a făcut? Căci pe fiecare bolnav care-l cerceta l-a făcut sănătos şi oricine are supărări şi aleargă la dânsul dobândeşte mângâiere, nefăcând supărare nimănui, ci multe faceri de bine a arătat tuturor".
Alţii, fiind aprinşi cu duhul vrăjmaşului, strigau: "Toate acestea făcându-le cu farmece, dezrădăcinează slujbele zeilor noştri. Pe Jupiter nu-l mărturiseşte a fi dumnezeu, iar pe Heracle păzitorul nostru îl numeşte duh necurat. Despre cinstita Afrodita spune că a fost desfrânată, iar Vesta cea mare zice că va fi arsă cu foc; asemenea şi pe cinstita Atena, pe Artemida, pe Hermes, pe Cronos şi toate numele zeilor noştri şi capiştele lor cu ocări le necinsteşte. Deci, sau să jertfească zeilor noştri, sau să fie omorât".
Iar Mamertin, eparhul cetăţii, nerăbdînd gâlceava şi tulburarea poporului, a poruncit să aducă la sine pe Sfântul Clement şi a început a grăi către dânsul: "Din rădăcină de neam bun ai ieşit, precum mărturiseşte despre tine toată mulţimea Romei, dar te-ai înşelat şi pentru aceasta nu poate mulţimea să te rabde şi să tacă. Căci nu ştie pe care dumnezeu cinsteşti, nici pe Acela ce se zice Hristos, Care este potrivnic zeilor noştri. Deci, se cade ţie să lepezi toată înşelăciunea şi rătăcirea de bună voie şi să te închini zeilor, cărora, după obicei, ne închinăm toţi".
Sfântul Clement a răspuns: "Rog mintea ta cea bună ca să iei seamă la răspunsul meu şi nu la graiurile rele ale poporului celui nepedepsit şi care gâlceveşte asupra mea în deşert. Căci deşi vorbesc mulţi asupra noastră, însă nu pot să ia de la noi ceea ce suntem, fiindcă noi suntem oameni cu minte şi înţelepţi, iar ei sunt fără de pricepere. Ei vorbesc fără de socoteală asupra lucrului cel bun, şi totdeauna tulburările şi gâlcevile dintre cei nepedepsiţi, s-au obişnuit a ieşi. Drept aceea, porunceşte-le mai întâi să tacă şi, făcându-se linişte, să grăiască omul cel priceput, cu socoteală, pentru mântuirea sa şi să caute pe adevăratul Dumnezeu, Căruia are să se închine cu credinţă".
Acestea şi mai multe grăind sfântul, n-a aflat eparhul vină într-însul şi a trimis la împăratul Traian, vestindu-l despre Clement, că s-a sculat poporul asupra lui pentru zei, şi nu încetează a striga, însă nu se află asupra lui nici o mărturisire vrednică de crezut. Iar împăratul Traian a scris eparhului ca "Clement, ori să jertfească zeilor, sau să fie trimis la surghiun într-o cetate pustie în hotarele Hersonului".
Un răspuns că acesta al împăratului văzând Mamertin, i-a părut rău de Clement şi-l rugă să nu-şi aleagă de bună voie acel surghiun, ci să aducă jertfă zeilor şi va fi scăpat de o osândire ca aceea. Iar sfântul îi spunea eparhului că el nu se teme de acea izgonire, ci mai vârtos se bucură de dânsa. Şi atâta dar a dat Dumnezeu Sfântului Clement, încât s-a umilit eparhul de cuvintele lui şi a plâns pentru dânsul, spunând: "Dumnezeul căruia Îi slujeşti tu cu toată inima să-ţi ajute în această izgonire la care eşti osândit". Şi pregătind o corabie şi dându-i toate cele de trebuinţă, l-a trimis. Şi au mers mulţi din cei binecredincioşi la surghiun împreună cu Sfântul Clement, voind mai bine să rabde izgonire împreună cu păstorul şi învăţătorul lor, decât a vieţui fără dânsul şi fără învăţătura lui cea sfântă.
Ajungând sfântul la locul la care era osândit în surghiun, a aflat acolo mai mult de două mii de creştini, care erau osândiţi să taie piatră în munţii aceia. Deci şi el a fost rânduit împreună cu dânşii la lucrul acela. Iar creştinii, văzând pe Sfântul Clement, toţi cu un suflet, cu lacrimi şi cu suspine, apropiindu-se de dânsul, ziceau: "Roagă-te pentru noi, arhiereule, ca să ne arătăm vrednici făgăduinţei lui Hristos". Iar Sfântul a zis: "Nu sunt vrednic unui dar ca acesta al Stăpânului meu, ca să mă învrednicească a fi părtaş cununii voastre". Apoi îi mângâia şi-i întărea cu cuvintele sale folositoare.
Înştiinţându-se Sfântul de la dânşii că au mare lipsă de apă, pentru că de la şase stadii îşi aduceau în spate apă, a zis către dânşii: "Să ne rugăm Domnului nostru Iisus Hristos să deschidă mărturisitorilor Lui izvor de apă vie, precum a deschis în pustie lui Israel, fiind însetat, când Moise a lovit piatra şi a curs apă, pentru ca, cu darul Lui fiind răcoriţi, să ne bucurăm".
Şi au început toţi a se ruga. Apoi, săvârşindu-se rugăciunea, Sfântul Clement a văzut un miel stând pe loc care ridica piciorul drept, ca şi cum ar fi arătat locul. Iar Sfântul Clement, cunoscând că este Domnul, Cel ce se arată, pe Care nimeni nu-L vedea decât numai el, s-a dus la locul acela şi a zis: "În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, săpaţi în locul acesta". Şi stând împrejur, au început a săpa cu casmale şi n-au aflat nimic, pentru că n-au nimerit locul acela în care stătuse mielul.
După aceasta Sfântul Clement a luat o casma mică şi a început a săpa în locul acela în care stătuseră picioarele mielului şi îndată a izvorât apă foarte limpede şi dulce şi s-a făcut din acel izvor un râu mare. Atunci s-au bucurat toţi, iar Sfântul Clement a zis: "Pornirile râurilor înveselesc cetatea lui Dumnezeu". Şi a ieşit vestea de acea minune prin toată partea aceea, încât alergau acolo popoarele de prin toate cetăţile şi satele din jur, şi văzând râul care izvora cu minune, mai presus de nădejde prin rugăciunile sfântului şi auzind învăţătura lui, credeau în Hristos şi se botezau de către Sfântul Clement în acea apă.
Apoi atâta mulţime de popor necredincios alerga la Sfântul şi se întorcea la credinţă, încât în toate zilele se botezau câte cinci sute şi mai mult de suflete. Şi atât s-au înmulţit într-un an credincioşii, încât s-au zidit şaptezeci şi cinci de biserici şi au sfărâmat toţi idolii şi toate capiştele în toată partea aceea, pentru că toată ţara aceea a primit sfânta credinţă.
Înştiinţându-se despre aceasta Traian cezarul, că mulţime de popor fără număr a crezut în Hristos, îndată a trimis în acea parte pe un ighemon cu numele Afidian, care, venind, a omorât pe mulţi creştini, cu felurite chinuri. Apoi, văzând că, cu bucurie alergau toţi la chinuri pentru Hristos, n-a vrut mai mult să piardă poporul, numai pe Sfântul Clement a început a-l sili să aducă jertfă. Şi aflându-l pe el neplecat în credinţă şi stând tare în Domnul, a poruncit să-l pună într-o luntre şi să-l ducă în mijlocul mării, apoi acolo legându-i de gât o ancoră de corabie, să-l arunce în adânc şi să-l înece, pentru ca să nu mai afle creştinii trupul lui.
Aceasta făcându-se, stăteau credincioşii pe mal, privind la înecarea Sfântului, tânguindu-se pentru dânsul cu mare plângere. După aceea doi din ucenicii lui, care erau mai credincioşi, anume Cornelie şi Fiv, au zis către toţi creştinii: "Să ne rugăm toţi cu un suflet, ca să ne arate nouă Domnul, cinstitul trup al mucenicului". Rugându-se poporul, s-a depărtat marea de trei mile de loc, iar poporul mergând pe uscat, precum odinioară Israelitenii prin Marea Roşie, au aflat o casă de marmură în chipul bisericii, făcută de Dumnezeu.
Acolo zăcea trupul Sfântului şi ancora cu care fusese înecat era aproape de dânsul. Şi vrând credincioşii să ia de acolo cinstitul şi sfântul trup al mucenicului, s-a făcut descoperire ucenicilor lui, celor mai sus pomeniţi, să lase să fie acolo trupul Sfântului; căci în tot anul la pomenirea lui, tot aşa se va depărta marea şapte zile, dând cale celor ce vor vrea să vină la închinăciune. Deci s-a făcut acea minune mulţi ani de la împărăţia lui Traian, până la împărăţia lui Nichifor, împăratul grec. Şi multe şi nespuse minuni se săvârşeau prin rugăciunile Sfântului, pentru că proslăvea Dumnezeu pe plăcutul Său.
Odinioară, depărtându-se marea după obicei la pomenirea Sfântului, şi venind mulţime de popor la moaştele lui, s-a întâmplat de a rămas acolo un copil mic, pentru că uitându-l părinţii lui în biserică au ieşit. Şi îndată a început marea a se întoarce şi a acoperi biserica, şi se sârguia fiecare a ieşi mai degrabă ca să nu-i acopere apa. Atunci au ieşit degrabă şi părinţii copilului cel rămas în biserică, părîndu-li-se că şi copilul lor a ieşit împreună cu ceilalţi din popor. Deci, căutând într-o parte şi în alta, nu l-au văzut pe el şi căutându-l prin poporul cel ce ieşise nu l-au aflat. Acum nu era cu putinţă a se mai întoarce înapoi, pentru că marea acoperise biserica. Deci, plângeau părinţii nemângâiaţi pentru dânsul şi s-au dus la casa lor, tânguindu-se.
Iar în anul următor, iarăşi depărtându-se marea, au venit părinţii copilului după obicei, la închinarea Sfântului şi, intrând în biserică, au aflat pe copil viu şi sănătos, şezând lingă racla Sfântului, şi luându-l cu nespusă bucurie, îl întrebau cum s-a păzit viu. Iar copilul, arătând cu degetul racla Sfântului mucenic, zicea: "Acesta m-a păzit pe mine viu şi m-a hrănit, şi toată înfricoşarea mării a izgonit-o de la mine". Atunci s-a făcut mare bucurie părinţilor lui, şi la tot poporul, care venise la praznic, de acea minune mare şi preamăreau toţi pe Dumnezeu şi pe Sfântul mucenic. Apoi s-au întors părinţii cu bucurie întru ale lor, având pe fiul lor viu şi sănătos.
În vremea împărăţiei lui Nichifor, împăratul grec, care a fost după Irina, maica lui Constantin, sosind pomenirea Sfântului Clement, nu s-a îndepărtat marea ca în toţi anii cei ce trecuseră, şi a fost aşa până la cincizeci de ani şi mai bine. Iar când a fost Fericitul Gheorghe episcop în Herson, foarte s-a mâhnit el de aceasta, căci nu se îndepărtează marea, şi moaştele unui sfânt că acela şi plăcut al lui Dumnezeu sunt acoperite cu apă, ca sub un obroc. În zilele lui au venit din Constantinopol în Herson doi învăţători filosofi, Metodie şi Constantin, care s-a numit mai pe urmă Chiril, şi mergeau la Cazări, la propovăduire.
Aceştia, întrebând de moaştele Sfântului Clement şi înştiinţându-se că sunt în mare, au îndemnat pe episcopul Gheorghe spre căutarea lor, ca să se sârguiască să afle acea comoară duhovnicească. Iar episcopul Gheorghe, fiind îndemnat la acestea de acei învăţători, a mers mai întâi la Constantinopol ca să vestească despre aceea pe împăratul Mihail al treilea, care era feciorul lui Teofil, şi împărăţea cu fericită să maică Teodora; asemenea şi pe preasfinţitul patriarh Ignatie, care păstorea Biserica după Sfântul Metodie. Iar împăratul şi cu patriarhul au trimis împreună cu dânsul bărbaţi cinstiţi şi pe tot clerul Sfintei Sofii.
Venind ei în Herson, s-a adunat împreună cu Metodie şi cu Constantin tot poporul cel credincios, şi au mers la marginea mării cu psalmi şi cu cântări, vrând să câştige comoara cea dorită, dar nu s-a îndepărtat marea. Şi apunând soarele, au şezut în corabie, iar la miezul nopţii a strălucit o lumină din mare şi s-a arătat mai întâi capul, apoi moaştele sfântului au ieşit din apă. După aceea luându-le arhiereul, le-a dus în corabie şi ducându-le în cetate cu cinste, le-a aşezat în biserica Sfinţilor Apostoli. Şi, începând Sfânta Liturghie, multe minuni s-au făcut. Orbii au văzut, şchiopii şi cei cu tot felul de boli s-au făcut sănătoşi, şi dracii s-au izgonit din oameni, prin rugăciunile Sfântului Clement şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, a Cărui slavă este în veci. Amin.
Sfântul Sfințit Mucenic Petru, episcopul Alexandriei
Cel dintre sfinţi, părintele nostru Petru, arhiepiscopul Alexandriei, din copilăria sa a fost crescut de Fericitul Toma, arhiepiscop al aceleeaşi cetăţi. Şi după dânsul a fost ridicat la scaunul arhiepiscopal, în vremurile acelea când erau prigoniri cumplite şi cu anevoie de răbdat, de la păgânii împăraţi Diocleţian şi Maximilian, când mucenicilor lui Hristos le erau strimte temniţele şi legăturile, iar sângele lor uda cetăţile, uliţele şi câmpurile.
În nişte vremuri ca acelea, pline de groază, de nevoi grele şi de supărare, ocârmuia acest Sfânt Petru Biserica lui Dumnezeu, întru mare răbdare şi întru nespuse osteneli. Iar cu învăţătura şi cu chipul bărbăţiei sale, cel nebiruit în credinţă, a întărit pe mulţi din cei ce erau slabi cu sufletul şi fricoşi, i-a scăpat de cădere şi mulţime mare a adus către cunună mucenicească. În cele din urmă a fost izgonit şi el pentru Hristos. Şi, umblând prin Tir, prin Fenicia şi prin Palestina, îşi întărea oile cuvântătoare prin scrisori şi le împuternicea cu darul Sfântului Duh.
Temându-se că nu cumva, înfricoşându-se cineva de chinuri, să se lepede de Hristos, ziua şi noaptea îşi ridică mâinile sale cu rugăciuni către Dumnezeu, pentru dânşii. Apoi, întorcându-se iarăşi în Alexandria, slujea celor ce erau închişi prin temniţe pentru sfânta credinţă, al căror număr era de şase sute şaizeci. Dintre aceştia era o mulţime de preoţi şi de clerici, care au fost omorâţi toţi cu diferite chinuri; de a căror pătimire - în care au răbdat până la sfârşit -, Sfântul Petru se bucură cu duhul.
Păscând el bine turma lui Hristos, s-a ivit în Alexandria un lup răpitor îmbrăcat în piele de oaie, Arie ereticul, care a început a semăna neghinele blestematei lui învăţături, prin mijlocul griului, hulind dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos şi vătămând cu acea hulă Biserica lui Dumnezeu. Iar păstorul cel bun, adeseori astupa gura acelui lup viclean, disputând cu dânsul, certându-l şi înfricoşându-l, ca să nu strice mărturisirea cea bună a Sfintei Treimi, care s-a dat Bisericii lui Hristos, fără prihană. Dar a rămas neîndreptat al doilea Iuda, slugă şi înşelătorul, şi din răutatea lui cea potrivnică lui Dumnezeu, n-a vrut să se plece la dreptate. Atunci Sfântul Petru a blestemat pe acel hulitor şi, despărţindu-l de Biserică, l-a scos ca pe un netrebnic.
Fiind izgonit acel lup din turma lui Hristos, se ascundea ca întunericul înaintea luminii. Pentru că, precum zice Scriptura, cel ce face rele urăşte lumina şi nu vine către ea, ca să nu se vădească lucrurile lui că sunt rele, şi nu mai îndrăznea acel fărădelege a se apropia de un asemenea păstor, pe care, cu nici un fel de vicleşug sau cu cuvinte cu meşteşug împletite, n-a putut să-l înşele. Iar Sfânta Biserică creştea şi se înmulţea în Alexandria, deşi erau cumplite acele vremuri, căci nu mai putea tirania aceea a împiedica şi a opri calea cea către Hristos, a oamenilor ce doreau mântuirea, care-şi puneau în primejdie nu numai avuţia, ci şi viaţa, alergând la învăţătura Sfântului Petru şi la Sfântul Botez, lepădându-se de slujba idolească.
Înştiinţându-se despre aceasta păgânul împărat Maximin, care stăpânea atunci părţile de răsărit şi petrecea în Nicomidia, că mulţi prin învăţătura Sfântului Petru se întorc de la idoli la Hristos, a trimis patru tribuni ai săi, cu ostaşi, ca să-l prindă pe Sfântul şi să-l aducă legat la dânsul. Ajungând trimişii în cetatea Alexandriei au aflat pe Sfântul Petru în biserică, cu mulţime de popor credincios, săvârşind pomenirea tuturor sfinţilor. Şi luându-l pe el, au pus asupra lui legături grele şi s-a făcut în popor mare tulburare şi gâlceava, căci unii se tânguiau pentru dânsul, iar alţii strigau, zicând: "Pentru ce ne răpiţi pe păstorul nostru?" Şi s-a adunat toată Alexandria, vrând să-şi pună sufletul pentru păstorul lor şi striga poporul asupra împăratului şi asupra trimişilor lui.
Văzând tribunii tulburarea şi gâlceava cea mare a poporului, au poruncit să-l păzească pe sfânt în temniţa ce era aproape de biserică şi au scris împăratului, vestindu-i toate cele ce se făcuseră. Iar împăratul, citind scrisoarea, s-a mâniat foarte şi a scris înapoi către dânşii, poruncindu-le ca îndată să taie capul lui Petru, învăţătorul creştinesc şi pe toţi cei ce se împotriveau să-i piardă cu moarte. Luând tribunii scrisoarea împăratului, se sârguiau a împlini porunca lui, adică să-l scoată pe Sfântul Petru că să-l taie. Dar poporul, care şedea la uşa temniţei ziua şi noaptea, nu-i lăsa să-l scoată la moarte pe părintele său, căci era mulţime fără număr adunată, bărbaţi şi femei, bătrâni şi tineri, călugări şi călugăriţe, care nu se depărtau de temniţă, fiind legaţi cu dragoste de arhiereul lui Dumnezeu.
Când au văzut ostaşi înarmaţi venind către temniţă ca să-l scoată pe Sfântul Petru şi să-l taie, au strigat toţi cu un glas, zicând: "Mai întâi ucideţi-ne pe noi toţi, dacă aveţi poruncă de la împăratul vostru, şi după aceea veţi lua pe părintele nostru. Nu ne vom depărta nicidecum de păstorul nostru, nici nu vom lăsa să pătimească ceva rău învăţătorul şi doctorul sufletelor noastre".
Acestea auzind tribunii şi văzând mulţime de popor, nu voiau să facă multă şi mare vărsare de sânge, ci se sârguiau, ca în taină, să taie capul Sfântului şi să împlinească voia împăratului.
Acestea astfel făcându-se, s-a înştiinţat Arie că arhiepiscopul care îl despărţise pe el de Biserica apostolică, şade în legături şi în temniţă şi are să fie omorât pentru Hristos; a venit cu vicleşug şi cu pocăinţă făţarnică, pentru că nădăjduia că după dânsul să se suie el pe scaun şi să fie arhiepiscop al Alexandriei. Deci a venit ca şi cum şi-ar cere iertare, căindu-se de eresul său cel hulitor. Apoi a rugat pe nişte preoţi, mai cu seamă pe Ahila şi pe Alexandru, să roage pe Sfântul Petru pentru dânsul, ca să-i ierte greşeala şi să-l primească în sânul Bisericii.
Dar Dumnezeu, Care ia aminte spre toate sfaturile inimii şi de departe citeşte gândurile omeneşti, văzând inimă cea vicleană a lui Arie, i s-a arătat noaptea Fericitului Petru şi i-a descoperit tot vicleşugul acelui blestemat eretic, şi a poruncit ca să nu-l primească în Sfânta Biserică. A doua zi, mulţi din cetăţenii cei binecredincioşi şi cinstiţi, împreună cu preoţii Ahila şi Alexandru, intrând în temniţă, l-au rugat pe sfântul arhiepiscop, căzând la picioarele lui, ca să-l ierte şi să-l dezlege de afurisenie pe Arie.
Fericitul Petru, plângând şi suspinând, a răspuns lor: "Nu ştiţi, iubiţilor, pentru cine mă rugaţi pe mine! Mă rugaţi pentru acela care voieşte să dărâme Biserica lui Hristos! Ştiţi că eu iubesc toate oile mele, şi n-aş fi vrut să piară vreuna dintr-însele. Ci pentru toţi rog bunătatea lui Dumnezeu, că tuturor să le dea iertare de păcate şi mântuire. Însă pe Arie îl lepăd, de vreme ce este lepădat de Însuşi Dumnezeu şi de Sfânta Biserică.
Nu atâta după judecata mea, ci după a lui Dumnezeu, pentru că nu omului a greşit, ci lui Dumnezeu, hulind taina Sfintei Treimi, spre care nu îndrăznesc a căuta Heruvimii şi Serafimii, care cu neîncetate glasuri strigă: Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot; iar puterile cereşti zic: Plin este cerul şi pământul de slava Ta! Dar ereticul cel fără de ruşine, cu hula sa, îndrăzneşte a face despărţire între Tatăl şi între Fiul şi între Duhul Sfânt. Deci, cum îl voi ierta pe acela asupra căruia se mânie toată făptura pentru Făcătorul său? Anatema va fi Arie şi în veacul acesta şi în cel ce va să fie, de nu se va pocăi!"
Zicând acestea Fericitul Petru, au căzut la picioarele lui toţi cei ce îl rugau pentru Arie şi nu au îndrăznit mai mult a-l supăra. Iar el, luând la o parte pe preoţi, pe Ahila şi pe Alexandru, a zis către dânşii: "Eu sunt om păcătos, însă ştiu că Domnul Dumnezeu meu m-a chemat să primesc cunună mucenicească mai înainte de a mă săvîrşi. Vă spun vouă, care sunteţi stâlpii Bisericii, taina lui Dumnezeu, pe care mi-a descoperit-o Domnul meu în această noapte.
Deci, tu, cinstite Ahila, te vei sui după mine pe scaunul arhiepiscopiei, iar după tine acest preot vrednic Alexandru. Iar cât pentru Arie, să nu mă socotiţi a fi nemilostiv şi aspru asupra celor ce greşesc, pentru că păcatul făcut din neputinţă omenească, de ar fi fost atât de mare, este însă mai mic faţă de răutatea lui Arie. Pe cei ce greşesc din neputinţă, mai lesne este a-i ierta; iar pe blestematul acela pentru care mă rugaţi, cum îl pot ierta? Căci cele dinlăuntru îi sunt pline de vicleşug şi de hulă, iar din inima lui curge un râu tulbure de hulă asupra atotputernicului Fiu al lui Dumnezeu. Pentru că numeşte zidire pe Acela care este Ziditor al tuturor celor văzute şi nevăzute, pe Care L-au propovăduit proorocii, apostolii şi evangheliştii.
Cum îmi ziceţi să mă înduplec la rugăciunile voastre şi să iert pe Arie care nu a vrut să asculte învăţătura mea şi să-şi vie în simţire? Iar dacă l-am afurisit, aceasta n-am făcut-o singur de la mine, ci prin voia lui Hristos Dumnezeul meu, Care mi S-a arătat în această noapte. Căci, rugându-mă după obiceiul meu, fără de veste a strălucit în temniţă o lumină mare şi am văzut pe Domnul meu Iisus Hristos în chip de tânăr ca de doisprezece ani, iar faţa strălucea mai mult decât soarele, încât nu-mi era cu putinţă a căuta spre slava cea negrăită a feţei Lui. Şi era îmbrăcat cu o cămaşă albă de in, însă ruptă de sus până jos, pe care o strângea la piept cu amândouă mâinile, acoperindu-şi goliciunea Sa".
Văzând eu acestea, a căzut asupra mea frică şi spaimă şi cu multă temere rugându-mă Lui, am zis: "Mântuitorule, cine Ţi-a rupt haina?" Iar Domnul a răspuns: "Arie cel fără de ruşine mi-a rupt-o, căci a despărţit de Mine pe poporul pe care l-am câştigat cu sângele Meu! Păzeşte-te ca să nu-l primeşti în sânul Bisericii, pentru că are viclene şi rele gânduri asupra Mea şi asupra poporului Meu. Şi iată că vor să te roage pentru el ca să-l ierţi. Dar tu să nu-l asculţi şi să nu primeşti în turmă un lup în loc de oaie. Porunceşte lui Ahila şi lui Alexandru, care vor fi episcopi după tine, să nu-l primească".
Deci, iată că v-am spus vouă cele ce mi-a poruncit, iar dacă nu veţi asculta şi nu veţi face cele poruncite, eu de aceasta voi fi curat".
Zicând aceasta, şi-a plecat genunchii şi s-a rugat, şi toţi s-au rugat împreună cu dânsul. Săvârşind rugăciunea, a zis: "Rugaţi-vă pentru mine, fraţilor". Iar cei ce stăteau împrejur, rugându-se, au zis: "Amin". Iar Ahila şi Alexandru, sărutând mâinile lui, plângeau, căci le spunea că nu-l vor mai vedea pe el mult. Şi acei preoţi au spus poporului toate cuvintele pe care le-a zis Fericitul Petru despre Arie, şi ceea ce le-a poruncit lor, ca să nu-l primească în Sfânta Biserică, fiind lup şi vrăjmaş al Fiului lui Dumnezeu.
După aceasta, Sfântul Petru, văzând că poporul creştinesc fiind aprins cu râvnă, nu lăsa pe trimisul împărătesc ca să-l scoată din temniţă la moarte, şi temându-se să nu se ridice război între creştini şi ostaşii trimişi de împărat, şi să fie el pricina unui război sângeros dorea a se dezlega de trup şi a merge către Domnul. Deci a voit pe ascuns a se da pe sine chinuitorilor, ca să păzească poporul fără vătămare şi să ajungă mai repede la doritul sfârşit. El a trimis o slugă a sa credincioasă, care şedea lângă dânsul, la unul din tribuni, pe ascuns de popor, să-i spună astfel: "De voieşti să faci ce este plăcut lui Maximin, vino în noaptea aceasta în taină la temniţă şi, săpând peretele pe unde voi bate eu pe dinăuntru, ia-mă pe mine şi săvârşeşte porunca împăratului tău". Şi s-a făcut aşa.
Căci, sosind noaptea, a venit tribunul cu ostaşii şi au săpat în taină temniţa pe din dos, cât să încapă un om, pentru că nu era cu putinţă să meargă la uşile temniţei şi să le deschidă, căci mulţimea poporului creştinesc stătea de strajă. Şi era în noaptea aceea vânt şi frig şi nimeni din credincioşi n-a auzit zgomotul ce se făcea prin săparea peretelui. Iar Sfântul Petru, făcându-şi semnul Crucii, a zis: "Mai bine îmi este mie a muri, decât să piară poporul". Şi a ieşit din temniţă prin peretele săpat, neştiind nimeni din credincioşi. Iar tribunul s-a mirat împreună cu ostaşii de o voinţă ca aceea a sfântului, de a veni la moarte. Şi, luându-l, l-au dus la locul acela.
Când au ajuns la locul osândirii, ce se numea Vucolul, în care şi-a săvârşit mai înainte mucenicia şi Marcu evanghelistul, a cerut voie de la ostaşi să-l lase să se coboare înăuntrul mormântului apostolului, să-şi ia iertăciune. Iar ostaşii i-au zis: "Du-te, dar să te întorci devreme, mai înainte de a se face ziuă şi a cunoaşte creştinii pricina".
Ducându-se acolo, îi săruta mormântul şi, ca şi cum ar fi fost viu şi l-ar fi auzit, zicea către apostol, cu lacrimi şi cu umilinţă: "Părinte cinstite, evanghelist al Stăpânului Hristos, mărturisitorule al pătimirilor Lui, pe tine te-a trimis Hristos întâiul arhiereu şi păstor al acestei cetăţi în care ai propovăduit cuvântul credinţei şi apostoleşte ţi-ai împlinit slujba şi ai luat cununa mărturisirii, plată pentru ostenelile tale, şi în scaunul tău a urmat Fericitul Anian, apoi Milios, Dimitrie şi Dionisie şi după dânşii Maxim, Iraclie şi Fericitul Teona, care m-a crescut pe mine. Şi atunci mi-a încredinţat şi mie Stăpânul Hristos Biserica aceasta şi m-a făcut urmaş al tău, deşi am fost nevrednic. Şi din ceasul acela însetez să mă fac părtaş al patimii Lui şi să-mi săvârşesc muceniceşte drumul nemerniciei mele. Roagă-te pentru mine, bunule părinte, să-mi săvârşesc şi eu această nevoinţă cu cuget neschimbat şi cu inima neîndoită, căci acum mă duc să beau paharul morţii lui Hristos şi încredinţez acoperământului tău această turmă, pe care mai înainte mi-ai dat-o şi mă rog ţie să o păzeşti nevătămată cu rugăciunile tale către Domnul".
După ce a zis acestea, s-a sculat din mormânt şi întinzând mâinile către cer a zis: "Doamne Iisuse Hristoase, unule născut, Fiule al Părintelui Celui fără de moarte şi fără de început, auzi-mă pe mine păcătosul şi netrebnicul robul Tău. Încetează şi potoleşte viforul care tulbură Biserica Ta, schimbă furtuna aceasta în aer curat şi dulce, facă-se sângele meu pecete şi sfârşit al prigoanei iubitei Tale turme, căci eşti binecuvântat în veci. Amin". În acelaşi timp se ruga şi o fecioară, care era acolo aproape de mormântul Sfântului Apostol Marcu, şi, cum şi-a sfârşit rugăciunea de miezul nopţii, a auzit un glas ceresc, zicând: "Petru, începutul apostolilor şi Petru, sfârşitul mucenicilor". Care s-a şi împlinit atunci, căci după puţină vreme a împărăţit marele Constantin şi a încetat prigoana contra Bisericii noastre.
După ce şi-a împlinit Sfântul rugăciunea sa, a sărutat mormântul apostolului şi cele ale arhiereilor care erau acolo în cimitir şi astfel s-a întors la tribuni cu faţa înflorită, veselă şi strălucită de o lumină negrăită, încât se minunau şi se înspăimântau cei ce îl priveau. În acelaşi timp veneau la locul acela două femei, una fecioară şi alta bătrâna, aducând două giulgiuri şi patru piei, pe care văzându-le fericitul şi cunoscând că le-a trimis Dumnezeu, le-a poruncit să întindă pieile pe pământ şi giulgiurile pe deasupra. Atunci a îngenunchiat deasupra pieilor şi se ruga mulţumind Domnului. Şi, făcându-şi cruce, şi-a scos omoforul; apoi dezgolindu-şi grumazul, şi-a plecat capul ca să i-l taie.
Dar ostaşii, cucernicindu-se de fapta lui cea bună, au rămas amorţiţi şi nemişcaţi şi nu avea nici unul curaj a-l omorî, ci porunceau unul altuia să-şi scoată paloşul dar nu puteau. Mai pe urmă fiindcă se făcea ziuă şi se temeau să nu se audă lucrul acesta în cetate şi să vină creştinii să-i împiedice, s-au învoit şi a pus fiecare ostaş câte cinci galbeni de aur pe pământ ca să-i ia acela care va îndrăzni să taie capul Sfântului mucenic. Unul dintr-înşii, de dragostea aurului îndemnându-se, luând galbenii, l-a tăiat.
Atunci au fugit degrabă toţi elinii, iar sfântul trup al mucenicului a stat multă vreme acolo, până când s-a auzit vestea pretutindeni şi s-au înştiinţat creştinii care păzeau temniţa, şi au alergat la locul celor osândiţi. Văzând ei sfintele moaşte, au făcut mare plângere ca nişte fii pentru părintele lor cel iubitor de fii, tânguindu-se pentru el.
Apoi s-au adunat nu numai cei din cetate, ci şi cei de prin toate laturile dimprejurul Egiptului şi au făcut multă plângere, tânguindu-se de pierderea unui părinte că acela. Toţi se adunau cu osârdie să ia câte un petic din hainele lui, pentru evlavie. De aceea au înfăşurat mai degrabă sfintele moaşte în pieile acelea şi în giulgiurile care au primit sângele lui şi, legându-le strâns, le-au păzit, temându-se de pornirea mulţimii ca să nu le răpească şi să le împartă.
După aceasta s-a făcut neînţelegere între dânşii, fiindcă unii voiau să-l îngroape acolo în cimitirul apostolului, iar alţii ziceau să-l ducă în al lui Teona, care a arhierit înainte de dânsul, căci acolo a crescut Sfântul. Cei mai sârguitori au pregătit o barcă - căci era aproape de ţărmurile Nilului, la locul cel mai sus numit -, şi au pus pe Sfântul într-însa şi l-au dus la locul ce se numea Lefcada, în partea dinspre apus a cetăţii. Acolo l-au îngropat cu evlavie, în a douăzeci şi patra zi a lunii noiembrie, în cimitirul pe care însuşi Sfântul l-a zidit. Dar mai înainte de a-l îngropa l-au dus în mitropolie la sfântul scaun şi, punându-i capul pe trup, l-au aşezat în scaunul arhieresc. Văzându-l tot poporul, a contenit din plâns şi s-a mângâiat, căci, fiind viu, niciodată n-a vrut să şadă în scaunul acela, ci în locul de dedesubtul lui.
Pentru aceasta clericii de atunci, neştiind pricina, se sminteau şi cârteau. Apoi, întrebându-l preoţii în taină pe Sfântul Petru pentru ce defaimă în acest chip vrednicia cea mare a arhieriei şi şade jos când este îmbrăcat cu podoabe arhiereşti, a răspuns, zicând:
"Să nu vă siliţi a sta în sfântul scaun, că frică şi cutremur cuprinde sufletul meu când mă apropii de scaun, fiindcă văd o putere dumnezeiască şi luminată şezând într-însul. De aceea de bucurie şi de frică mă minunez, neştiind ce să fac atunci, şi pentru aceea şed în locul cel de jos, şi atunci cu frică nemăsurată, ca să nu se smintească poporul şi să mă osândească. Iată v-am spus pricina şi vă rog când mă veţi mai vedea făcând aşa, să nu vă supăraţi, ci mai vârtos sfătuiţi poporul să nu se smintească".
Deci, pentru această pricină au suit sfintele lui moaşte în sfântul scaun, să se bucure poporul, de vreme ce, ca un smerit cugetător, n-a şezut într-însul în viaţa lui.
Făcându-se acest lucru, au adus episcopii pe Ahila aproape de scaun, au pus asupra lui omoforul Sfântului şi l-au hirotonisit pe el patriarh, după cum a poruncit marele Petru. Iar pe Sfântul Petru l-au îngropat cu mare cuviinţă şi cu iubire de cinste, cu giulgiuri şi cu miruri de mult preţ precum se cădea, şi l-au pus în mormântul pe care el şi l-a zidit, la care s-au făcut multe semne şi minuni şi unde până astăzi se fac, întru slava lui Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine slavă, cinste şi închinăciune în vecii vecilor. Amin.
✝) Duminica a 30-a după Rusalii (Dregătorul bogat - Păzirea poruncilor)
Ev Luca 18, 18 - 27
În vremea aceea un dregător oarecare s-a apropiat de Iisus şi L-a întrebat, zicând: Bunule învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? Iar Iisus i-a zis: Pentru ce Mă numeşti bun? Nimeni nu este bun, decât Unul Dumnezeu. Ştii poruncile: «Să nu săvârşeşti adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta». Iar el a zis: Toate acestea le-am păzit din tinereţile mele. Auzind, Iisus i-a zis: Încă una îţi lipseşte: Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; apoi vino de urmează Mie. Iar el, auzind acestea, s-a întristat, căci era foarte bogat. Şi, văzându-l întristat, Iisus a zis: Cât de greu vor intra cei ce au averi în Împărăţia lui Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în Împărăţia lui Dumnezeu. Zis-au cei ce ascultau: Şi cine poate să se mântuiască? Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputinţă la oameni, sunt cu putinţă la Dumnezeu.
Ap Coloseni 3, 12 - 16
Fraţilor, îmbrăcaţi-vă, dar, ca aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi, cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii şi iertând unii altora, dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva; după cum şi Hristos v-a iertat vouă, aşa să iertaţi şi voi. Iar peste toate acestea, îmbrăcaţi-vă întru dragoste, care este legătura desăvârşirii. Şi pacea lui Hristos, întru care aţi fost chemaţi ca să fiţi un singur trup, să stăpânească în inimile voastre; şi fiţi mulţumitori. Cuvântul lui Hristos să locuiască întru voi cu bogăţie. Învăţaţi-vă şi povăţuiţi-vă între voi, cu toată înţelepciunea. Cântaţi în inimile voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-I, în psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti.
Predică la Duminica a XXX-a după Rusalii - Dregătorul Bogat - Păzirea poruncilor (Pr. Ilie Cleopa)
Cum i-au folosit bogatului averea și viața cea desfătată, vremelnică și prea scurtă? Căci întrucât n-a fost milostiv, s-a dus în munca cea veșnică, înfricoșată și prea greu de suferit. Și aceasta nu pentru că a fost bogat, deoarece averea „agonisită cu dreptate” este „dată omului de Dumnezeu” (Psalmi 131, 14-15; Facere 24, 35), ci reaua întrebuințare a averii și nemilostivirea l-au dus pe el în munca cea veșnică. Deci nu bogăția este pricina pierzării omului, ci întrebuințarea ei, ca urmare a voinței libere pe care o are omul de la crearea sa.
„Bogăția de ar curge, nu vă lipiți inima de ea” (Psalmi 61, 10)
Un tânăr oarecare s-a apropiat de Mântuitorul, a îngenuncheat înaintea Lui și I-a zis: „Învățătorule bun, ce voi face ca să dobândesc viața cea veșnică?” (Luca 18, 18).
Vedeți, fraților, că acest tânăr a venit cu mare evlavie înaintea Mântuitorului nostru Iisus Hristos să-I ceară un sfat: cum ar putea să intre în viața cea veșnică. Mântuitorul i-a arătat că pentru a intra în viața veșnică trebuie să păzească poruncile date de Dumnezeu lui Moise. Tânărul a zis că toate le-a păzit din tinerețile sale. Auzind Mântuitorul aceste cuvinte, a spus: „Încă una îți lipsește. Vinde toate câte ai și le împarte săracilor și vei avea comoară în ceruri și vino de-mi urmează Mie” (Luca 18, 22).
Prin aceste cuvinte Mântuitorul i-a arătat calea cea înaltă a desăvârșirii care este mai presus de poruncile Legii Vechi. Cu alte cuvinte Mântuitorul i-a spus: „Dacă vrei să intri în viață, păzește poruncile cele date de Dumnezeu lui Moise. Iar dacă voiești să fii desăvârșit mergi, vinde-ți averile tale și le dă săracilor și vino de urmează Mie. Iar el auzind acestea, s-a dus întristat că avea avere multă” (Luca 18, 23). Vedeți cât de mare piedică în calea mântuirii, și mai ales a desăvârșirii, este averea pentru acela care o iubește și își lipește inima de ea? Vedeți pentru care pricină Mântuitorul a zis: „Căci cu anevoie va intra bogatul în Împărăția Cerului” (Matei 19, 23) și că „mai lesne este să treacă funia corăbiei prin urechile acului, decât bogatul să intre în Împărăția lui Dumnezeu?” (Luca 18, 25).
Dar să ne punem o întrebare: Oare toți bogații vor merge în iad? Nu, cu adevărat nu. La Dumnezeu este cu putință să mântuiască și pe cei bogați, care vor avea bunăvoință a-și chivernisi averea lor spre binele tuturor după plăcerea lui Dumnezeu, fără a-și lipi inima de bogățiile veacului de acum. Auzi ce zice dumnezeiasca Scriptură despre Avraam: „Iar Avraam era bogat foarte cu dobitoace și cu argint și cu aur” (Facere 13, 2). Dar cine a plăcut în fața lui Dumnezeu mai mult ca Avraam? Și cine a fost mai binecuvântat de Dumnezeu decât el? Căci nimic nu l-a împiedicat să dea ascultare lui Dumnezeu, ajungând chiar să aducă jertfă lui Dumnezeu pe singurul său fiu, Isaac (Facere 22, 2-18).
Să auzim încă și de bogățiile lui Iov pe care le arată Sfânta Scriptură, zicând: „Și erau vitele lui Iov șapte mii de cămile, perechi de boi cinci sute și cinci sute de asine ce pășteau în munte și slugi multe foarte” (Iov 1, 3). Dar să auzim și ce zice Dumnezeu despre Iov către diavolul: „Socotit-ai în cugetul tău despre robul Meu? Că nu este asemenea lui din cei de pe pământ, fără cusur, drept și temător de Dumnezeu, care să se ferească de ce este rău?” (Iov 1, 8). Așadar, frații mei, bogați au fost pe pământ și Avraam și Iov, dar foarte drepți și temători de Dumnezeu și nu legați cu inima de averile pe care le aveau. Ca să dovedim acest lucru, este bine să auzim ce a zis dreptul Iov când a pierdut toate averile sale: „Gol am ieșit din pântecele maicii mele, gol mă voi întoarce. Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat” (Iov 1, 21).
Cât de mare lucru este necredința noastră, fraților. Atunci când ni se întâmplă o mică pagubă, plângem, ne întristăm și cădem în mâhnire și deznădejde. Iar dreptul Iov, după pierderea atâtor cârduri de vite și a copiilor, n-a zis nici un cuvânt rău împotriva lui Dumnezeu, ci pentru toate mulțumea lui Dumnezeu. Așadar, nu bogăția este pricină de pierzare a celui bogat, ci lipirea inimii sale de avere, nemilostivirea și reaua întrebuințare a bogăției sale îl duc la pierzare. Fericit este cel ce va face cele spuse de marele Apostol Pavel: „Să fie acum cei ce au averi, ca și cum nu le-ar avea și cei ce au femei, ca și cum nu le-ar avea și cei ce se folosesc de lumea aceasta ca și cum nu s-ar folosi de ea. Că chipul lumii acesteia trece” (I Corinteni 7, 29-31).
Să auzim și pe Solomon cel preaînțelept și preabogat ce zice în privința averilor sale: „Mărit-am lucrurile mele, zidit-am case, săditu-mi-am vii, făcutu-mi-am grădini și livezi și mi-am sădit în ele tot felul de pomi roditori; făcutu-mi-am iazuri ca să pot uda din ele o dumbravă unde creșteau copacii. Avut-am slugi și slujnice și am avut feciori născuți în casă. Avut-am cirezi și turme multe, mai mult decât toți cei ce au fost mai înainte de mine în Ierusalim”... (Ecclesiastul 2, 4-7) „Și am căutat spre toate lucrurile mele și spre toată truda mea cu care m-am ostenit a face și iată toate sunt deșărtăciuni și vânare de vânt și nimic nu este prisosire sub soare” (Ecclesiastul 2, 11). „Și am urât viața, că vicleană este asupra mea fapta cea făcută sub soare că toate sunt deșertăciune și vânare de vânt” (Ecclesiastul 2, 17). Apoi filosofând despre moarte a zis: „Precum am ieșit din pântecele maicii mele, gol mă voi întoarce în pământ și precum am venit așa mă voi duce și nimic nu voi lua din agoniseala mea ca să duc în mâna mea” (Ecclesiastul 5, 14).
Iubiți credincioși,
Dacă din toate câte avem, vom face milostenie la săraci și vom urma lui Hristos cu viață curată, cu post, cu rugăciune, cu înfrânare, cu priveghere și cu toată lucrarea faptelor celor bune, ne vom face comoară în ceruri „unde furii nu o sapă și rugina și molima nu o strică” precum a zis Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos (Matei 6, 19). Ați auzit în Sfânta Evanghelie de bogatul cel nemilostiv, care se chinuia în flăcările iadului și care a cerut lui Avraam să trimită pe Lazăr să-i aducă un vârf de deget înmuiat în apă ca să-i răcorească limba sa în focul iadului; și a auzit pe Avraam, zicându-i: „Fiule, adu-ți aminte că ai luat cele bune în viața ta, asemenea și Lazăr, cele rele, iar acum el se bucură și tu te chinuiești. Și nici o mângâiere sau ajutor n-a dobândit” (Luca 16, 24-25).
Ce i-au folosit bogatului averea și viața cea desfătată, vremelnică și prea scurtă? Căci întrucât n-a fost milostiv, s-a dus în munca cea veșnică, înfricoșată și prea greu de suferit. Și aceasta nu pentru că a fost bogat, deoarece averea „agonisită cu dreptate" este „dată omului de Dumnezeu" (Psalmi 131, 14-15; Facere 24, 35), ci reaua întrebuințare a averii și nemilostivirea l-au dus pe el în munca cea veșnică. Deci nu bogăția este pricina pierzării omului, ci întrebuințarea ei, ca urmare a voinței libere pe care o are omul de la crearea sa.
Iubiți credincioși,
Cine poate să spună îndeajuns câtă dreptate are Dumnezeu când ne poruncește în porunca întâia din Decalog: „Să-L iubim cu toată inima noastră cu tot sufletul nostru și cu tot cugetul nostrum” (Matei 22, 37; Deuteronom 6, 5). El ne-a dat viață, minte, simțiri și tot ce avem. Pe acestea să le punem în slujba lui Dumnezeu, folosindu-le spre cele bune și nu spre păcat. Cum putem da chipul nostru lui Dumnezeu? Privind zidirile Lui, slăvindu-L neîncetat, și depărtând ochii noștri de la orice sminteli și deșertăciuni. Domnul ne-a dat mâinile. Pe acestea se cuvine să le punem în slujba Lui, nu a diavolului, întinzându-le la furturi și desfrânări, ci la faptele cele bune și mai ales la rugăciune și la milostenie. El ne-a dat urechi. Pe acestea Lui să le dăm, ascultând cele sfinte, iar nu cântece de desfrânare, nici vorbe rele de ocară. El ne-a dat gură, dar să nu vorbească nimic din cele ce nu plac lui Dumnezeu, ci să cânte psalmi și laude și cântări dumnezeiești.
Dumnezeu ne-a făcut picioare, nu să alergăm cu ele pe calea pierzării, ci spre lucrarea celor bune. Ne-a făcut pântece, nu ca să-l îmbuibăm cu nesațiu, ci să-l hrănim cu măsură și cu înfrânare. Dumnezeu a pus iubire între soți spre facerea de copii, iar nu spre desfrânare. Ne-a dat minte spre a-L lăuda, iar nu spre hule sau alte fărădelegi a cugeta. Ne-a dat bani spre a-i întrebuința cum se cuvine. Ne-a dat sănătate și putere spre a face cele bune spre slava lui Dumnezeu și, în sfârșit, toate câte avem de la El, ni le-a dat să le folosim spre binele nostru și spre slava lui Dumnezeu (Sfântul Ioan Gură de Aur, Împărțire de grâu, op. cit., p. 397-398).
Deci, frații mei, nu se cuvine a iubi mai mult cele pământești, decât pe Făcătorul și Dumnezeul nostru, Care ni le-a dat pe toate. Iar dacă noi lăsăm iubirea Celui ce ne-a făcut și ne-a dat toate, câtă nedreptate facem, iubind averile și desfătările veacului de acum și uitând noianul de binefaceri ale Ziditorului nostru? Dacă Dumnezeu lasă bogați și săraci printre oameni (Psalmi 74, 7; Pilde 22, 2), apoi pe cine trebuie să iubim mai mult? Averea sau pe Cel ce ne-a dat-o? Știm că bogăția este vremelnică (Pilde 27, 24). Bogăția noastră este nestatornică (Psalmi 38, 10), și trecătoare (Pilde 13, 7). Apoi cât de mare păcat fac cei ce iubesc cele vremelnice și trecătoare mai mult decât pe Dumnezeu cel Preaveșnic, Care ne-a dăruit toate?
Citim într-o carte că împăratul Alexandru Macedon, după ce a cucerit atâtea țări și împărății, ajungând la moarte, a lăsat testament să-i facă la sicriul lui două guri și pe acolo săi scoată mâinile, dar să i le lase goale. Întrebat de ce dorește să-l îngroape cu mâinile goale și să fie scoase afară din sicriu, el le-a zis: „vreau să arăt la toți împărații și regii pământului care vor veni după mine să nu-și lipească inima de nimic din această lume. Că toate câte avem aici rămân și noi plecăm la veșnicie cu mâinile goale și luăm cu noi numai ce am făcut în această viață, bune sau rele!" Cu adevărat, mare filosofie a arătat Alexandru Macedon prin această pildă a sa care nu trebuie uitată de noi cei de pe pământ.
Iată și o istorioară adevărată:
Mergând un monah pentru o trebuință la Constantinopol, a intrat într-o biserică. Tot atunci a intrat în biserică un iubitor de Hristos, și văzând pe călugărul străin s-a închinat cu multă dragoste și cucernicie și a început a-l întreba cele despre mântuirea sufletului. Iar călugărul i-a zis: „Cel ce rânduiește bine cele pământești, i se dăruiesc și cele cerești". A zis acela: „Bine ai zis, părinte". Fericit este acel ce își aruncă toată nădejdea sa spre Dumnezeu.
Apoi i-a povestit lui, zicând așa: „Eu am fost, zice, fiu al oarecăruia din cei slăviți în lume, însă tatăl meu era milostiv și dădea mult la săraci. Într-una din zile m-a chemat și mi-a arătat toate averile sale și mi-a zis: «Fiule, ce îți este mai de folos? Să-ți dau ție averile acestea, sau pe Hristos?» Iar eu, luând aminte la cele ce grăia, am zis: «Mai bine să-mi lași mie pe Hristos. Pentru că aceste averi astăzi sunt și mâine se duc și trec». După ce a auzit aceste cuvinte de la mine, a început a împărți, încât când a murit la puțină avere a mai rămas și eu am rămas sărac și cu smerenie umblam având nădejdea mea numai spre Hristos, Căruia mă lăsase pe mine.”
Iubiți credincioși,
Când tânărul bogat din Evanghelia de astăzi a răspuns Mântuitorului că „Toate poruncile le-am păzit din tinerețile mele” (Luca 18, 21), a adăugat și aceste cuvinte: „Ce îmi mai lipsește?” Iar Fiul lui Dumnezeu i-a zis: „dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta și o împarte săracilor și vei avea comoară în cer; apoi vino și urmează Mie. Auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuții” (Matei 19, 20-22).
Deși păzea cu sfințenie poruncile Legii Vechi, tânărul nu era pregătit să urmeze lui Hristos, căci era lipit cu inima de averile sale și nu voia să miluiască pe săraci. Or, Mântuitorul îl chema la desăvârșire, prin renunțarea la averile pământești și agonisirea altor averi, cele duhovnicești. Căci bogăția cea mai mare a creștinilor este păstrarea cu sfințenie a dreptei credințe ortodoxe. Bogăția cea nemuritoare a noastră, a creștinilor, este sfânta rugăciune făcută cu post și cu milostenie.
Bogăția duhovnicească a creștinilor este împlinirea cu sfințenie a poruncilor Sfintei Evanghelii, trăirea în desăvârșită dragoste, iertarea vrăjmașilor, participarea regulată la slujbele bisericii, ascultarea cu evlavie a Sfintei Liturghii în sărbători, deasa spovedanie și împărtășania cu Trupul și Sângele Domnului. Apoi nașterea de copii, înfrânarea de la orice fel de păcate trupești, blândețea, smerenia și toate celelalte fapte bune. Acestea sunt averea și lauda și cununa creștinilor care ne asigură mântuirea sufletului. Iar nu agonisirea de averi, de bani și cinste trecătoare pe pământ, care ne îndepărtează de Dumnezeu și ne aruncă în grele păcate și în osândă veșnică.
Să renunțăm la averile de prisos și nefolositoare care aduc atâta tulburare și robesc inimile slabe și să ne lipim cu inima de Hristos. Să urmăm cu statornicie părinților noștri evlavioși și iubitori de Dumnezeu, care erau săraci de averi, dar bogați și tari în credință, în rugăciune și în milostenie. Să iubim pe săraci, pe bătrâni, pe copii și pe văduve și să-i ajutăm cu ce putem, că aceia nu au sprijin de nicăieri. Și să nu uităm ce spune psalmistul; „Temeți-vă de Domnul toți Sfinții Lui, că n-au lipsă cei ce se tem de El” (Psalmi 33, 9).
Să ne îmbogățim duhovnicește în Hristos, adică să părăsim păcatele și să adunăm cât mai multe fapte bune. Acestea sunt averea noastră, nădejdea mântuirii noastre, bucuria noastră în Hristos. Să-l rugăm pe Mântuitorul și Fiul lui Dumnezeu să ne îmbogățească în cele cerești, ca să putem cânta cu psalmistul David: „Bogații au sărăcit și au flămânzit, iar cei ce-L caută pe Domnul, nu se vor lipsi de tot binele” (Psalmi 33, 10). Amin.
ARTĂ CULINARĂ - REȚETE PENTRU DEZLEGARE LA PEȘTE 24 Noiembrie
Având în vedere multitudinea rețetelor prezentate ieri, consider că astăzi nu este necesar a vă mai prezenta altele și le reiau pe cele prezentate mai înainte:
Saramură moldovenească
• 2 kg biban sau caras;
• 250 ml suc de roşii;
• 40 g ulei;
• 30 g usturoi;
• Cimbru;
• Sare
Se curăţă peştele de solzi, se eviscerează, se scot branhiile şi osul amar şi se spală în mai multe ape.
Se lasă să se scurgă, se sărează şi se frige pe grătar sau pe o plită presărată cu un strat de sare.
După ce peştele a fost fript se aşază într-un sos preparat din suc de roşii, mujdei de usturoi, ulei, cimbru şi sare şi se ţine la cald pe marginea plitei circa un sfert de oră, apoi se serveşte cu mămăligă caldă.
• 2 kg biban sau caras;
• 250 ml suc de roşii;
• 40 g ulei;
• 30 g usturoi;
• Cimbru;
• Sare
Se curăţă peştele de solzi, se eviscerează, se scot branhiile şi osul amar şi se spală în mai multe ape.
Se lasă să se scurgă, se sărează şi se frige pe grătar sau pe o plită presărată cu un strat de sare.
După ce peştele a fost fript se aşază într-un sos preparat din suc de roşii, mujdei de usturoi, ulei, cimbru şi sare şi se ţine la cald pe marginea plitei circa un sfert de oră, apoi se serveşte cu mămăligă caldă.
Şalău prăjit
• 1 kg şalău;
• 125 g ulei;
• 100 g lămâie;
• 50 g făină;
• Piper;
• Sare
Se curăţă şalăul, se scot pieliţele, se despică de-a lungul coloanei vertebrale şi se scot fileurile, care se taie în bucăţi de mărime potrivită.
Zeama de lămâie se amestecă cu sare şi piper măcinat.
Se lasă fileurile să stea în această marinată circa 10 minute, apoi se trec prin făină şi se prăjesc în ulei fierbinte.
• 1 kg şalău;
• 125 g ulei;
• 100 g lămâie;
• 50 g făină;
• Piper;
• Sare
Se curăţă şalăul, se scot pieliţele, se despică de-a lungul coloanei vertebrale şi se scot fileurile, care se taie în bucăţi de mărime potrivită.
Zeama de lămâie se amestecă cu sare şi piper măcinat.
Se lasă fileurile să stea în această marinată circa 10 minute, apoi se trec prin făină şi se prăjesc în ulei fierbinte.
Peşte cu sos picant
• 1 kg peşte;
• 125 g ulei;
• 75 g făină;
• 500 g roşii;
• 25 g usturoi;
• 30 g bulion;
• 100 ml vin;
• 1 legătură verdeaţă;
• Piper;
• Sare
Peştele se curăţă, se spală, se porţionează şi se condimentează cu sare, piper şi cimbru.
Se trec bucăţile de peşte prin făină şi se prăjesc în ulei.
În uleiul rămas se căleşte făina fără a se rumeni.
Se adaugă mujdeiul de usturoi, apoi se stinge cu bulion amestecat cu apă şi se mai fierbe sosul circa 10 minute.
Se pun apoi în cratiţă bucăţile de peşte, se aşază pe fiecare bucată de peşte câte o jumătate de roşie, se adaugă vinul şi se dă cratiţa la cuptor pentru gratinare.
La servit se presară cu verdeaţă.
• 1 kg peşte;
• 125 g ulei;
• 75 g făină;
• 500 g roşii;
• 25 g usturoi;
• 30 g bulion;
• 100 ml vin;
• 1 legătură verdeaţă;
• Piper;
• Sare
Peştele se curăţă, se spală, se porţionează şi se condimentează cu sare, piper şi cimbru.
Se trec bucăţile de peşte prin făină şi se prăjesc în ulei.
În uleiul rămas se căleşte făina fără a se rumeni.
Se adaugă mujdeiul de usturoi, apoi se stinge cu bulion amestecat cu apă şi se mai fierbe sosul circa 10 minute.
Se pun apoi în cratiţă bucăţile de peşte, se aşază pe fiecare bucată de peşte câte o jumătate de roşie, se adaugă vinul şi se dă cratiţa la cuptor pentru gratinare.
La servit se presară cu verdeaţă.
Mâncare de crap
• 1,2 kg crap;
• 200 g ulei;
• 75 g făină;
• 100 g morcov;
• 100 g ţelină rădăcină;
• 150 g ceapă;
• 200 g bulion de tomate;
• 2 foi dafin;
• 50 ml oţet;
• 100 g lămâie;
• Piper;
• Sare
Peştele se curăţă, se taie în porţii, se sărează, se trece prin făină şi se prăjeşte în ulei.
În uleiul rămas se pune ceapa tocată şi zarzavatul de supă ras pe răzătoare şi se căleşte.
Se încorporează făina rămasă şi se stinge cu bulion amestecat cu apă şi oţet.
Se adaugă piper boabe şi 2 foi de dafin şi se lasă să fiarbă circa o oră, apoi se pasează printr-o sită.
Se aşază bucăţile de crap într-un vas de cuptor, se toarnă sosul şi se dă vasul la cuptor pe timp de 10 minute.
La servit se adaugă felii de lămâie la fiecare porţie.
• 1,2 kg crap;
• 200 g ulei;
• 75 g făină;
• 100 g morcov;
• 100 g ţelină rădăcină;
• 150 g ceapă;
• 200 g bulion de tomate;
• 2 foi dafin;
• 50 ml oţet;
• 100 g lămâie;
• Piper;
• Sare
Peştele se curăţă, se taie în porţii, se sărează, se trece prin făină şi se prăjeşte în ulei.
În uleiul rămas se pune ceapa tocată şi zarzavatul de supă ras pe răzătoare şi se căleşte.
Se încorporează făina rămasă şi se stinge cu bulion amestecat cu apă şi oţet.
Se adaugă piper boabe şi 2 foi de dafin şi se lasă să fiarbă circa o oră, apoi se pasează printr-o sită.
Se aşază bucăţile de crap într-un vas de cuptor, se toarnă sosul şi se dă vasul la cuptor pe timp de 10 minute.
La servit se adaugă felii de lămâie la fiecare porţie.
Peşte cu măsline
• 1 kg peşte;
• 50 g făină;
• 125 g ulei;
• 150 g ceapă;
• 100 g bulion de tomate;
• 200 g măsline;
• 100 ml vin;
• 150 g lămâie;
• 1 legătură verdeaţă;
• Piper;
• Sare
Peştele se porţionează, se sărează, se trece prin făină şi se prăjeşte în ulei.
În uleiul rămas se căleşte ceapa tocată, se adaugă restul de făină, se stinge cu bulion diluat cu apă, se fierbe circa 30 minute şi se pasează prin sită.
Se potriveşte gustul sosului cu sare şi piper şi se adaugă măslinele care au fost fierte separat 45 minute.
Se aşază în sos bucăţile de peşte prăjit şi se acoperă cu felii de lămâie.
Se presară cu verdeaţă şi se dă vasul la cuptor pentru gratinare.
Când este aproape gata se adaugă vinul şi se mai lasă la cuptor 10 minute.
• 1 kg peşte;
• 50 g făină;
• 125 g ulei;
• 150 g ceapă;
• 100 g bulion de tomate;
• 200 g măsline;
• 100 ml vin;
• 150 g lămâie;
• 1 legătură verdeaţă;
• Piper;
• Sare
Peştele se porţionează, se sărează, se trece prin făină şi se prăjeşte în ulei.
În uleiul rămas se căleşte ceapa tocată, se adaugă restul de făină, se stinge cu bulion diluat cu apă, se fierbe circa 30 minute şi se pasează prin sită.
Se potriveşte gustul sosului cu sare şi piper şi se adaugă măslinele care au fost fierte separat 45 minute.
Se aşază în sos bucăţile de peşte prăjit şi se acoperă cu felii de lămâie.
Se presară cu verdeaţă şi se dă vasul la cuptor pentru gratinare.
Când este aproape gata se adaugă vinul şi se mai lasă la cuptor 10 minute.
Heringi cu ceapă
• 1 kg heringi;
• 1,2 kg ceapă;
• 20 g boabe de muştar;
• 75 ml oţet;
• 50 g ulei;
• Sare
Se curăţă heringii, se taie în bucăţi şi se lasă câteva ore în apă rece.
Oţetul se diluează cu apă şi se fierbe împreună cu boabele de muştar şi sare şi se adaugă ceapa tăiată felii, se continuă fierberea încă 10 minute.
Se scurge şi se lasă să se răcească.
Se scot heringii din apă, se aşază alături ceapa şi se toarnă deasupra uleiul.
• 1 kg heringi;
• 1,2 kg ceapă;
• 20 g boabe de muştar;
• 75 ml oţet;
• 50 g ulei;
• Sare
Se curăţă heringii, se taie în bucăţi şi se lasă câteva ore în apă rece.
Oţetul se diluează cu apă şi se fierbe împreună cu boabele de muştar şi sare şi se adaugă ceapa tăiată felii, se continuă fierberea încă 10 minute.
Se scurge şi se lasă să se răcească.
Se scot heringii din apă, se aşază alături ceapa şi se toarnă deasupra uleiul.
Crap rasol
• 1 kg crap;
• 350 g ceapă;
• 100 g morcovi;
• 2 kg cartofi;
• Piper;
• 300 g sos meuniere;
• Sare
Ceapa şi morcovii se pun la fiert în apă cu sare.
După circa 30 minute se adaugă peştele tăiat în bucăţi şi se fierbe 10 minute.
Cartofii se curăţă, se taie cuburi şi se fierb separat în apă cu sare.
Se aranjeză pe un platou bucăţile de peşte şi cartofii natur.
Se serveşte cu sos meuniere.
Sosul:
• 250 g margarină;
• 250 g lămâie;
• 1 legătură pătrunjel verde;
• Sare;
• Piper măcinat
Se topeşte margarina, se adaugă sarea, piperul şi zeama de lămâie şi se bate cu telul la cald.
La sfârşit se adaugă verdeaţa tocată mărunt.
• 1 kg crap;
• 350 g ceapă;
• 100 g morcovi;
• 2 kg cartofi;
• Piper;
• 300 g sos meuniere;
• Sare
Ceapa şi morcovii se pun la fiert în apă cu sare.
După circa 30 minute se adaugă peştele tăiat în bucăţi şi se fierbe 10 minute.
Cartofii se curăţă, se taie cuburi şi se fierb separat în apă cu sare.
Se aranjeză pe un platou bucăţile de peşte şi cartofii natur.
Se serveşte cu sos meuniere.
Sosul:
• 250 g margarină;
• 250 g lămâie;
• 1 legătură pătrunjel verde;
• Sare;
• Piper măcinat
Se topeşte margarina, se adaugă sarea, piperul şi zeama de lămâie şi se bate cu telul la cald.
La sfârşit se adaugă verdeaţa tocată mărunt.
Salată de cod
• 1,2 kg cod;
• 250 g ceapă;
• 100 g morcovi;
• 100 g ţelină;
• 1,2 kg cartofi;
• 200 g mazăre conservă;
• 200 g fasole verde conservă;
• 200 g gogoşari în oţet;
• 200 g castraveţi în oţet;
• 1 kg maioneză de post;
• Sare
Morcovii, ţelina şi ceapa se pun la fiert în apă cu sare.
După ce au fiert 45 minute se pune peştele, se fierbe circa 15 minute, se ia de pe foc, se lasă să se răcească, se dezosează şi se rupe în bucăţi mici.
Cartofii se fierb în apă cu sare şi se taie cuburi.
Fasolea se taie în bucăţi de 2 – 3 cm, mazărea se scurge bine, iar gogoşarii şi castraveţii se taie cuburi.
Se amestecă totul împreună cu 2/3 din maioneza de post, se aranjează salata pe un platou şi se decorează cu restul de maioneză de post.
Se poate pregăti din orice fel de peşte oceanic.
• 1,2 kg cod;
• 250 g ceapă;
• 100 g morcovi;
• 100 g ţelină;
• 1,2 kg cartofi;
• 200 g mazăre conservă;
• 200 g fasole verde conservă;
• 200 g gogoşari în oţet;
• 200 g castraveţi în oţet;
• 1 kg maioneză de post;
• Sare
Morcovii, ţelina şi ceapa se pun la fiert în apă cu sare.
După ce au fiert 45 minute se pune peştele, se fierbe circa 15 minute, se ia de pe foc, se lasă să se răcească, se dezosează şi se rupe în bucăţi mici.
Cartofii se fierb în apă cu sare şi se taie cuburi.
Fasolea se taie în bucăţi de 2 – 3 cm, mazărea se scurge bine, iar gogoşarii şi castraveţii se taie cuburi.
Se amestecă totul împreună cu 2/3 din maioneza de post, se aranjează salata pe un platou şi se decorează cu restul de maioneză de post.
Se poate pregăti din orice fel de peşte oceanic.
ARTE 24 Noiembrie
INVITAȚIE LA OPERĂ 24 Noiembrie
THE IMPORTANCE OF BEING EARNEST Barry – Nouvel Opéra Fribourg
MUZICĂ 24 Noiembrie
5 horas maior saxofone amor canções instrumental 🎷Música relaxante SAX romântica bonita
Brunetti - Strings & Bassoon
Golden Sweet Memories Full Album Vol 60 - Relaxing Oldies But Goodies Love SOngs
POEZIE 24 Noiembrie
Alexandru Macedonski
Accente Intime
În zilele aceste când inima expira,
Când egoismu-n aer ca molima planeaza,
Când florile simtirii din piepturi se reteaza,
Când bunul trai e tinta la care se aspira,
Când orice este nobil ne lasa reci si muti,
Când fruntea si-o ridica toti oamenii cazuti,
De ce nu e putinta s-adormi pe neasteptate
Si tocmai peste-un secol, nembatrânit d-etate,
Sa te destepti prin farmec la viata si lumina,
Calcând într-un nou secol pe-a vechiului ruina!
Nu plâng pe-o soarta cruda ce-n veci ma urmareste:
O inima ce simte o data se zdrobeste!...
De mic Fatalitatea în cartea ei m-a-nscris
Sa trec prin asta lume cum trece un proscris,
Dar plâng ca nu vad cerul ce-n ochi se oglindeste
Prin ochiul Omenirii la inime transmis!
De câte ori în taina, creând o lume-ntreaga,
Distrug pe cea reala, rup lantul ce ma leaga,
Si pentru alte zile ma simt ca sunt nascut:
Familii, tari, fruntarii, le sterg prin cugetare,
Si ridicând pe tronu-i familia cea mare,
În patrie comuna vad globul prefacut!
Simtiri mici si înguste din epocile noastre,
Destule generatii în scutecele voastre
Le-ati înfasat, si ele, tot prunce au ramas:
Al secolului nostru cu secolul din urma
Voi sunteti compromisul spre-a face un nou pas;...
Facutu-l-ati?... Raspundeti, caci secolul se curma
Si celalalt de-acuma ridica al sau glas!
Ah! inima de lacrimi mi-o simt atât de plina;...
În locu-va, raspunsul, sunt ele care-l dau!
Mai mult ca totdeauna povara ne înclina
Si se refuza pâine acelor care n-au!
Mai mult ca totdeauna pamântu-acesta mare
Nu poate sa hraneasca pe toti câti a nascut,
Mai mult ca totdeauna, nimic e-o cugetare,
S-o frunza e poetul de crivate batut!
Saracul si bogatul n-au loc l-aceeasi masa
S-aceeasi atmosfera pe univers apasa,
Schimbarea nu exista decât în proceduri;
De sunt zâmbiri pe buze, în suflete sunt uri;
Dispretul covârseste pe-acela ce nu stie
Ca lumea este-o casa de joc de stosarie
În care se despoaie prin orisice mijloc
Si ca se-ngaduieste sa aibi prin pozunare
Carti bine masluite spre-a face bancul mare,
Destul sa nu te prinda vreun altul mai excroc!
Eu nu visasem lumea, desigur, precum este,
Si când ma destept astazi s-o vad fara de veste,
Îmi vine câteodata sa ma ascund, sa fug,
Sau singur, fara mila, smintit, sa ma distrug,
Sa nu mai vad lumina din cerul plin de soare,
Si haina vietii-n zdrente s-o lepad la picioare!
Sarmani copii ce înca la sân de scumpe mume
Zâmbiti acestui soare, nestiutori de lume,
Voi, care-aveti un suflet umplut de bunatate
Si care-aveti sa pierdeti acea virginitate
De cugete-aurite din inimi inocente,
Nentelegatori înca de-aceste lungi lamente,
Cu frunti mult mai senine c-al cerului azur,
Cu suflete curate ca focul cel mai pur,
De e s-a voastra soarta ca sa intrati ca mine
În cercul unui haos de inimi în ruine,
Închideti ochii vostri; ...Muriti; nu mai intrati;
Veniti curati în lume, iesiti din ea curati!
Ce?... Plânsul ma îneaca si nu mai am putere
Sa-nabusesc în mine accentul de durere
Când mumele m-asculta c-o trista-ncremenire,
Privindu-si copilasii cu inima-n privire!
Ce?... Dragile fiinte sa moara?... Înapoi!
Mori tu, poete searbad, cu drojdii amarâte,
Din care pornesti lumii neîmpacat razboi!
Sa mor!... Zilele mele sunt astazi hotarâte...
Nenorocite mume, e prea târziu sa mor!
Dar dac-acea femeie ce-n pântecile sale,
În zilele-i frumoase de glorii triumfale,
Când supunea destinul c-un zâmbet rapitor,
Ursita-a fost sa poarte pe bietul visator,
O! dac-acea femeie ar fi putut sa stie
Ce soarta pregatindu-si îmi pregateste mie,
Nu ar fi fost mai bine cu mâini nenduratoare
Sa ma omoare-ndata si-apoi sa se omoare?
Societate cruda, acuzatoare vecinic,
Sunt multi care lumina cerând-o l-al tau sfesnic
S-au ars, s-ale lor inimi ca niste urne sfinte
Pastreaza-abia cenusa din mii de simtaminte,
Sunt multi care-n mijlocu-ti si-adusera junetea,
Ca sa-ti împrospateze cu dânsa batrânetea:
Tu, absorbind degraba prinoasele pe rând,
Te-ai folosit de ele si i-ai privit cazând,
Si-n loc ca sa-ntinzi mâna victimelor simtirii,
Ai râs. — Fatale timpuri! Când plânsul nu excita
Decât râsul ironic sau mila ipocrita.
Asupra-va: planeze blestemul Omenirii!
Când egoismu-n aer ca molima planeaza,
Când florile simtirii din piepturi se reteaza,
Când bunul trai e tinta la care se aspira,
Când orice este nobil ne lasa reci si muti,
Când fruntea si-o ridica toti oamenii cazuti,
De ce nu e putinta s-adormi pe neasteptate
Si tocmai peste-un secol, nembatrânit d-etate,
Sa te destepti prin farmec la viata si lumina,
Calcând într-un nou secol pe-a vechiului ruina!
Nu plâng pe-o soarta cruda ce-n veci ma urmareste:
O inima ce simte o data se zdrobeste!...
De mic Fatalitatea în cartea ei m-a-nscris
Sa trec prin asta lume cum trece un proscris,
Dar plâng ca nu vad cerul ce-n ochi se oglindeste
Prin ochiul Omenirii la inime transmis!
De câte ori în taina, creând o lume-ntreaga,
Distrug pe cea reala, rup lantul ce ma leaga,
Si pentru alte zile ma simt ca sunt nascut:
Familii, tari, fruntarii, le sterg prin cugetare,
Si ridicând pe tronu-i familia cea mare,
În patrie comuna vad globul prefacut!
Simtiri mici si înguste din epocile noastre,
Destule generatii în scutecele voastre
Le-ati înfasat, si ele, tot prunce au ramas:
Al secolului nostru cu secolul din urma
Voi sunteti compromisul spre-a face un nou pas;...
Facutu-l-ati?... Raspundeti, caci secolul se curma
Si celalalt de-acuma ridica al sau glas!
Ah! inima de lacrimi mi-o simt atât de plina;...
În locu-va, raspunsul, sunt ele care-l dau!
Mai mult ca totdeauna povara ne înclina
Si se refuza pâine acelor care n-au!
Mai mult ca totdeauna pamântu-acesta mare
Nu poate sa hraneasca pe toti câti a nascut,
Mai mult ca totdeauna, nimic e-o cugetare,
S-o frunza e poetul de crivate batut!
Saracul si bogatul n-au loc l-aceeasi masa
S-aceeasi atmosfera pe univers apasa,
Schimbarea nu exista decât în proceduri;
De sunt zâmbiri pe buze, în suflete sunt uri;
Dispretul covârseste pe-acela ce nu stie
Ca lumea este-o casa de joc de stosarie
În care se despoaie prin orisice mijloc
Si ca se-ngaduieste sa aibi prin pozunare
Carti bine masluite spre-a face bancul mare,
Destul sa nu te prinda vreun altul mai excroc!
Eu nu visasem lumea, desigur, precum este,
Si când ma destept astazi s-o vad fara de veste,
Îmi vine câteodata sa ma ascund, sa fug,
Sau singur, fara mila, smintit, sa ma distrug,
Sa nu mai vad lumina din cerul plin de soare,
Si haina vietii-n zdrente s-o lepad la picioare!
Sarmani copii ce înca la sân de scumpe mume
Zâmbiti acestui soare, nestiutori de lume,
Voi, care-aveti un suflet umplut de bunatate
Si care-aveti sa pierdeti acea virginitate
De cugete-aurite din inimi inocente,
Nentelegatori înca de-aceste lungi lamente,
Cu frunti mult mai senine c-al cerului azur,
Cu suflete curate ca focul cel mai pur,
De e s-a voastra soarta ca sa intrati ca mine
În cercul unui haos de inimi în ruine,
Închideti ochii vostri; ...Muriti; nu mai intrati;
Veniti curati în lume, iesiti din ea curati!
Ce?... Plânsul ma îneaca si nu mai am putere
Sa-nabusesc în mine accentul de durere
Când mumele m-asculta c-o trista-ncremenire,
Privindu-si copilasii cu inima-n privire!
Ce?... Dragile fiinte sa moara?... Înapoi!
Mori tu, poete searbad, cu drojdii amarâte,
Din care pornesti lumii neîmpacat razboi!
Sa mor!... Zilele mele sunt astazi hotarâte...
Nenorocite mume, e prea târziu sa mor!
Dar dac-acea femeie ce-n pântecile sale,
În zilele-i frumoase de glorii triumfale,
Când supunea destinul c-un zâmbet rapitor,
Ursita-a fost sa poarte pe bietul visator,
O! dac-acea femeie ar fi putut sa stie
Ce soarta pregatindu-si îmi pregateste mie,
Nu ar fi fost mai bine cu mâini nenduratoare
Sa ma omoare-ndata si-apoi sa se omoare?
Societate cruda, acuzatoare vecinic,
Sunt multi care lumina cerând-o l-al tau sfesnic
S-au ars, s-ale lor inimi ca niste urne sfinte
Pastreaza-abia cenusa din mii de simtaminte,
Sunt multi care-n mijlocu-ti si-adusera junetea,
Ca sa-ti împrospateze cu dânsa batrânetea:
Tu, absorbind degraba prinoasele pe rând,
Te-ai folosit de ele si i-ai privit cazând,
Si-n loc ca sa-ntinzi mâna victimelor simtirii,
Ai râs. — Fatale timpuri! Când plânsul nu excita
Decât râsul ironic sau mila ipocrita.
Asupra-va: planeze blestemul Omenirii!
Când aripi…
Când aripi al meu suflet avea, credeam în toate
Iluziile roze… — Eram un semizeu,
Zburam spre empireu,
Mai sus de gloate…
Iluziile roze… — Eram un semizeu,
Zburam spre empireu,
Mai sus de gloate…
Când aripi al meu suflet avea.
Purtam în grai argintul curatelor izvoare,
În cuget, visuri roze… — De viaţă mă-ncântam,
De soare mă-mbătam,
Eram argint şi soare…
În cuget, visuri roze… — De viaţă mă-ncântam,
De soare mă-mbătam,
Eram argint şi soare…
Când aripi al meu suflet avea.
Era ca o-nflorire de zile minunate,
De crini şi roze roze… — Zâmbeam copilăros,
Voios şi generos,
Străin de răutate…
De crini şi roze roze… — Zâmbeam copilăros,
Voios şi generos,
Străin de răutate…
Când aripi al meu suflet avea…
Noapte de noiembrie
Deunăzi către ziuă visasem că murisem...
Zăceam sub crini și roze, suflare nu aveam,
Și mumă, frați, prieteni, și toți pe câți iubisem,
Cuprinși de-o jale-adâncă plângându-mă-i vedeam.
Intrau în curte cioclii cu fața uscățivă;...
Călări intrau în treapăt și doi sau trei ostași;...
Veneau la urmă popii, ca buturii de grași,
Cu pântece rotunde umflate de colivă.
În albe sovonite sub flori de lămâițe,
Vin fete-nchiriate să-mi țină de panglici;
Apoi o-ntreagă ciurdă de-orbeți și de lelițe...
Pomană când se face, se află și calici!
Zăceam sub crini și roze, suflare nu aveam,
Și mumă, frați, prieteni, și toți pe câți iubisem,
Cuprinși de-o jale-adâncă plângându-mă-i vedeam.
Intrau în curte cioclii cu fața uscățivă;...
Călări intrau în treapăt și doi sau trei ostași;...
Veneau la urmă popii, ca buturii de grași,
Cu pântece rotunde umflate de colivă.
În albe sovonite sub flori de lămâițe,
Vin fete-nchiriate să-mi țină de panglici;
Apoi o-ntreagă ciurdă de-orbeți și de lelițe...
Pomană când se face, se află și calici!
Dar muzica e gata și popii s-află gata,
Și toți vor să mă ducă mai iute lângă tata
Ce doarme-n uniformă, gătit ca pentru bal,
Alăturea cu spada de-ostaș și general.
Ziarele, chiar ele! unindu-se, mă rog,
Pe pagina a treia mi-au pus un necrolog.
Discursuri, de-altă parte, turnatu-s-au mai multe,
Și pare c-o să fie și lume să le-asculte...
„Sărmanul Macedonski, s-a dus, ca o clipire,
Ca rază, ca scânteie, ca vis, — et caetera--.
O moarte nendurată a vrut a-l secera
Și muzele vor plânge, rămase-n văduvire."
Parada, cum se vede, e bine întocmită...
Am popi, jandarmi și fete, iar poarta e cernită,
Spre gloria-mi cea mare, de sus și până jos,
Și nu-mi lipsesc discursuri ș-anunțuri prin gazete...
Iar moartea-mi o să facă chiar cioclii să se-mbete,
Spre-a viei propășire ș-al cârciumii folos.
Sunt mulți ce zic că moartea e lege foarte crudă,
Eu însă, milostivă, aș crede s-o numim
În contul ei atâția trăiesc fără de trudă...
Și ce s-ar face popii de-ar fi să nu murim?
Dar doctorii?... Dar cioclii?... Dar inima dușmană?
Dar cei câți ne mănâncă cu poftă din pomană?...
Femeia ce ne scaldă?... Dricarul și trocarul?...
Dar mulți pe care-n seamă aproape că nu-i bagi?
Orfanii ce ne-mbracă jiletce și nădragi?
Dar baba cu tămâia?... Groparul?... Colivarul?...
Dar Raiul, și chiar Iadul, căzând în faliment
Și depunând bilanțul din lipsă de-aliment?
Dar faptul că dădaca, chemată să ne crească,
Zadarnic cu strigoii ar vrea să ne-ngrozească?
Dar câte și mai câte pe care le-am uitat
Venind să ne deschidă al morților palat?
Și toți vor să mă ducă mai iute lângă tata
Ce doarme-n uniformă, gătit ca pentru bal,
Alăturea cu spada de-ostaș și general.
Ziarele, chiar ele! unindu-se, mă rog,
Pe pagina a treia mi-au pus un necrolog.
Discursuri, de-altă parte, turnatu-s-au mai multe,
Și pare c-o să fie și lume să le-asculte...
„Sărmanul Macedonski, s-a dus, ca o clipire,
Ca rază, ca scânteie, ca vis, — et caetera--.
O moarte nendurată a vrut a-l secera
Și muzele vor plânge, rămase-n văduvire."
Parada, cum se vede, e bine întocmită...
Am popi, jandarmi și fete, iar poarta e cernită,
Spre gloria-mi cea mare, de sus și până jos,
Și nu-mi lipsesc discursuri ș-anunțuri prin gazete...
Iar moartea-mi o să facă chiar cioclii să se-mbete,
Spre-a viei propășire ș-al cârciumii folos.
Sunt mulți ce zic că moartea e lege foarte crudă,
Eu însă, milostivă, aș crede s-o numim
În contul ei atâția trăiesc fără de trudă...
Și ce s-ar face popii de-ar fi să nu murim?
Dar doctorii?... Dar cioclii?... Dar inima dușmană?
Dar cei câți ne mănâncă cu poftă din pomană?...
Femeia ce ne scaldă?... Dricarul și trocarul?...
Dar mulți pe care-n seamă aproape că nu-i bagi?
Orfanii ce ne-mbracă jiletce și nădragi?
Dar baba cu tămâia?... Groparul?... Colivarul?...
Dar Raiul, și chiar Iadul, căzând în faliment
Și depunând bilanțul din lipsă de-aliment?
Dar faptul că dădaca, chemată să ne crească,
Zadarnic cu strigoii ar vrea să ne-ngrozească?
Dar câte și mai câte pe care le-am uitat
Venind să ne deschidă al morților palat?
Coșciugul meu în fine e dat în jos pe scară...
O muzică-l primește cu jalnica-i fanfară;
În urmă-i se aude suspinul năbușit
Al scumpelor ființe ce-n lume m-au iubit.
În negru, și în lacrimi, prietenii-mi s-arată,
Iar mumă-mea-ntre dânșii apare leșinată,
Pe când pornește dricul ș-al lui întreg convoi,
Cu doi jandarmi nainte, cu doi jandarmi napoi.
Și ce?... E cu putință?... Paradă și onoare
Pe când aveam speranța să mor într-un spital?
Și ce?... Se plânge încă acela care moare
Și nu mai este viața un comic carnaval?
Și ce?... N-au să mă ducă pe masa de disecții?
Și ce?... N-au să-mi împartă cadavrul meu în secții,
Și n-au să-mi pună oare nici creieru-n cântar,
Luând apoi pretextul de lacrimi și de-afecții,
Pe groapă au să-mi toarne pietroiul tumular?
Dar ce-am fost oare-n lume?... Ce cugete sublime
Veniră să mă-nalțe trecând pe harpa mea?...
Cioplind mereu la versuri, cioplind mereu la rime,
Făcut-am ca să plângă pe cine mă citea?
Umblat-am printre stele?... Urcat-am prin văzduhuri?
Chemat-am împrejuru-mi năprasnicile duhuri?...
Și fost-am prins, vreodată, furând — precum se fură --
Din perlele ce vecinic se cer pentru dantură?...
Sau premii academici căzură-asupra mea
Cu gloria lor falsă și suma lor mai grea?
O muzică-l primește cu jalnica-i fanfară;
În urmă-i se aude suspinul năbușit
Al scumpelor ființe ce-n lume m-au iubit.
În negru, și în lacrimi, prietenii-mi s-arată,
Iar mumă-mea-ntre dânșii apare leșinată,
Pe când pornește dricul ș-al lui întreg convoi,
Cu doi jandarmi nainte, cu doi jandarmi napoi.
Și ce?... E cu putință?... Paradă și onoare
Pe când aveam speranța să mor într-un spital?
Și ce?... Se plânge încă acela care moare
Și nu mai este viața un comic carnaval?
Și ce?... N-au să mă ducă pe masa de disecții?
Și ce?... N-au să-mi împartă cadavrul meu în secții,
Și n-au să-mi pună oare nici creieru-n cântar,
Luând apoi pretextul de lacrimi și de-afecții,
Pe groapă au să-mi toarne pietroiul tumular?
Dar ce-am fost oare-n lume?... Ce cugete sublime
Veniră să mă-nalțe trecând pe harpa mea?...
Cioplind mereu la versuri, cioplind mereu la rime,
Făcut-am ca să plângă pe cine mă citea?
Umblat-am printre stele?... Urcat-am prin văzduhuri?
Chemat-am împrejuru-mi năprasnicile duhuri?...
Și fost-am prins, vreodată, furând — precum se fură --
Din perlele ce vecinic se cer pentru dantură?...
Sau premii academici căzură-asupra mea
Cu gloria lor falsă și suma lor mai grea?
Cântat-am, la ocazii, așa precum se cântă,
Măriri de contrabandă sub masca lui Caton,
Și-n cele două taberi ce zilnic se frământă
Jertfit-am vreodată la glorii de carton?
Fundat-am oare-n țară Republici dintre-acele
Prin care-ajung, atâția! dinastice proptele;
Făcut-am oare-n lume ceva — ca să fiu demn
De astă-ngropăciune, cu muzici triumfale?...
Sau poate am prieteni la Bănci naționale,
Și popii-nfățișează al dragostelor semn?
Nimic din toate aceste... Nimic, — din fericire!
Prietenii ce lasă ai soartei prigoniți
Avuți dacă se află sunt numai prin simțire,
Și mor deopotrivă de plânși și de iubiți.
Măriri de contrabandă sub masca lui Caton,
Și-n cele două taberi ce zilnic se frământă
Jertfit-am vreodată la glorii de carton?
Fundat-am oare-n țară Republici dintre-acele
Prin care-ajung, atâția! dinastice proptele;
Făcut-am oare-n lume ceva — ca să fiu demn
De astă-ngropăciune, cu muzici triumfale?...
Sau poate am prieteni la Bănci naționale,
Și popii-nfățișează al dragostelor semn?
Nimic din toate aceste... Nimic, — din fericire!
Prietenii ce lasă ai soartei prigoniți
Avuți dacă se află sunt numai prin simțire,
Și mor deopotrivă de plânși și de iubiți.
Parada însă trece pe Podul Mogoșoaie
Și-ncepe ca să pice o burniță de ploaie...
Dau fuga trecătorii... efectul e stricat
Și mumă-mea scontase al pensiei mandat
Jertfind o lună-ntreagă din zilnica ei hrană,
Nevrând ca să mă-ngroape orașul de pomană.
Dar iată că prin geamuri, privind din cafenele,
Pe când își beau în tihnă știutele cafele,
Samsarii se întreabă să afle de-a murit
Vrun negustor de bursă or vrun lipscan falit?...
Pe loc ce li se spune de mine, — își urmează
Vorbirea ce-ntr-un singur cuvânt se însumează
Câștigul!... — Epopee de-atâtea mii de ani,
Divină Comedie având ca titlu: Bani!
Poemă ce cuprinde amor, dureri, plăcere,
Cu Raiul în urcare, cu Iadul în cădere;
Și-ncepe ca să pice o burniță de ploaie...
Dau fuga trecătorii... efectul e stricat
Și mumă-mea scontase al pensiei mandat
Jertfind o lună-ntreagă din zilnica ei hrană,
Nevrând ca să mă-ngroape orașul de pomană.
Dar iată că prin geamuri, privind din cafenele,
Pe când își beau în tihnă știutele cafele,
Samsarii se întreabă să afle de-a murit
Vrun negustor de bursă or vrun lipscan falit?...
Pe loc ce li se spune de mine, — își urmează
Vorbirea ce-ntr-un singur cuvânt se însumează
Câștigul!... — Epopee de-atâtea mii de ani,
Divină Comedie având ca titlu: Bani!
Poemă ce cuprinde amor, dureri, plăcere,
Cu Raiul în urcare, cu Iadul în cădere;
Câștigul, — ce se-nalță pe-același piedestal,
Moral întotdeauna și vecinic imoral;
Câștigul, ce-n picioare călcând virtute, lege,
Trufaș înaintează spre tronul său de rege,
Și-n templul Bogăției intrând, triumfător,
În hohotul monedei sub bolte se așează,
Iar galben ca metalul din care se formează
Apasă-asupra lumii ș-o ține sub picior.
Mulțimea, fermecată de falșa maiestate,
Se-nchină umilită l-această zeitate,
Iar sufletul în care pătrunde — ars, — și trist,
Din cerurile nalte, trăsnit e prin noroaie,
Căci aripa-i semeață deodată se-ncovoaie...
Se face grea ca plumbul purtând pe Antichrist.
Moral întotdeauna și vecinic imoral;
Câștigul, ce-n picioare călcând virtute, lege,
Trufaș înaintează spre tronul său de rege,
Și-n templul Bogăției intrând, triumfător,
În hohotul monedei sub bolte se așează,
Iar galben ca metalul din care se formează
Apasă-asupra lumii ș-o ține sub picior.
Mulțimea, fermecată de falșa maiestate,
Se-nchină umilită l-această zeitate,
Iar sufletul în care pătrunde — ars, — și trist,
Din cerurile nalte, trăsnit e prin noroaie,
Căci aripa-i semeață deodată se-ncovoaie...
Se face grea ca plumbul purtând pe Antichrist.
Parada ajunsese în Strada Franțuzească...
O doamnă din caretă văzând-o-n drumul său,
Uitând că e supusă la legea cea obștească,
A pus a-ntoarce caii, zicând că e semn rău,
Iar alții, în credința că ortu l-am dat popii
Din oftică sau tifos, batistele scoteau
Și, dându-se-ntr-o parte, la nas și le puneau,
Crezând că-i molipsește mirosurile gropii.
Când însă Bucureștii, în care-am suferit,
Rămase-n urma noastră în ceață învelit,
Cu turnuri de biserici, cu teatre și palate,
Cu-ntreaga lui satiră de lux și de păcate,
Cu oameni ce declamă strigând: Patriotism,
Împinși de-aceleași patimi ș-același egoism,
Cu corpuri fără inimi și țeste fără creieri,
Sub care cântă-atâția stigleți, ș-atâția greieri;
O doamnă din caretă văzând-o-n drumul său,
Uitând că e supusă la legea cea obștească,
A pus a-ntoarce caii, zicând că e semn rău,
Iar alții, în credința că ortu l-am dat popii
Din oftică sau tifos, batistele scoteau
Și, dându-se-ntr-o parte, la nas și le puneau,
Crezând că-i molipsește mirosurile gropii.
Când însă Bucureștii, în care-am suferit,
Rămase-n urma noastră în ceață învelit,
Cu turnuri de biserici, cu teatre și palate,
Cu-ntreaga lui satiră de lux și de păcate,
Cu oameni ce declamă strigând: Patriotism,
Împinși de-aceleași patimi ș-același egoism,
Cu corpuri fără inimi și țeste fără creieri,
Sub care cântă-atâția stigleți, ș-atâția greieri;
Oraș în care zilnic, Dreptatea, în genunchi,
De corbii sugrumării e roasă la rărunchi;
Prăpastie în care virtutea este-o crimă,
Și crima cea mai neagră, virtute mai sublimă,
Gomoră renăscută, ce poartă-n al ei sân
Pe lângă-a ei pieire pe-a neamului român;
Când el rămase-n urmă, zăcând în jos pe vale
Cu falșa-i bucurie mai tristă ca o jale,
Și când, încet, urcarăm costișul înverzit --
Lăsând pe mâna dreaptă clădirea afumată
Din care-n lumea largă pornisem altădată
Atât de tânăr încă și-atât de fericit, --
Pe marginea șoselei doi oameni s-arătară,
Era un copilandru, era un biet moșneag
Copilul plin de viață — bătrânul în toiag,
Și dricul ajungându-i căciulile-și luară.
Țăranii nu știu carte, dar dânșii-n drumul meu
Din inimă șoptiră: „Să-l ierte Dumnezeu!"
De corbii sugrumării e roasă la rărunchi;
Prăpastie în care virtutea este-o crimă,
Și crima cea mai neagră, virtute mai sublimă,
Gomoră renăscută, ce poartă-n al ei sân
Pe lângă-a ei pieire pe-a neamului român;
Când el rămase-n urmă, zăcând în jos pe vale
Cu falșa-i bucurie mai tristă ca o jale,
Și când, încet, urcarăm costișul înverzit --
Lăsând pe mâna dreaptă clădirea afumată
Din care-n lumea largă pornisem altădată
Atât de tânăr încă și-atât de fericit, --
Pe marginea șoselei doi oameni s-arătară,
Era un copilandru, era un biet moșneag
Copilul plin de viață — bătrânul în toiag,
Și dricul ajungându-i căciulile-și luară.
Țăranii nu știu carte, dar dânșii-n drumul meu
Din inimă șoptiră: „Să-l ierte Dumnezeu!"
Era-n apusul zilei și „Stâlpii" se citise...
Deschisă ședea groapa, coșciugul sta deschis,
Și soarele o rază de-adio îmi trimise,
Spărgând o clipă norii din naltul său abis;
O rază înmuiată în cerurile-albastre,
Ce-n cale adunase tot focul de prin astre,
Și care-n cimitirul, cuprins încet de seară,
Căzuse luminoasă pe chipul meu de ceară.
Dar plânsetul răsună: — Momentul e solemn;
Pe brațe se ridică coșciugul meu de lemn,
Și-n raza ce apune, și-n vântul ce șoptește,
Și-n jalea ce pe fețe adânc se-ntipărește,
Deschisă ședea groapa, coșciugul sta deschis,
Și soarele o rază de-adio îmi trimise,
Spărgând o clipă norii din naltul său abis;
O rază înmuiată în cerurile-albastre,
Ce-n cale adunase tot focul de prin astre,
Și care-n cimitirul, cuprins încet de seară,
Căzuse luminoasă pe chipul meu de ceară.
Dar plânsetul răsună: — Momentul e solemn;
Pe brațe se ridică coșciugul meu de lemn,
Și-n raza ce apune, și-n vântul ce șoptește,
Și-n jalea ce pe fețe adânc se-ntipărește,
La marginile groapei mă poartă — mă depun...
Pe țărmii veciniciei cu brațe-ncrucișate
Aștept ca să m-arunce prăpastiei căscate
Din care, cine știe? voi naște mult mai bun.
Un popă, ce uitase pe piept a-mi pune cruce,
Se uită împrejuru-i, o cere, și s-aduce...
Aș vrea să-i pot a-i spune că nu voiesc s-o port,
Că-n viață am purtat-o pe umerii-mi legată,
Ducându-mi tinerețea sub dânsa-ncovoiată --
Dar crucea te urmează oriunde — viu sau mort.
Alături cu coșciugul zăcea un sac de oase...
Era un Babel groaznic de craniuri hidoase
Pe care stau șuvițe de păr înțărânat;
Iar unul dintre ele, zdrobit de-al vremii dinte,
În lume îmi zâmbise cu fața-i de părinte,
Lăsând deschisă ușa l-al inimii palat.
Deșertăciune-a lumii!... — O mumă ce-l născuse,
O soră ce pe brațe-i în cântece crescuse,
Cu cerul și cu raiul în ochii ei de-azur, --
Alăturați prin moarte, — femur lângă femur,
Și țeastă lângă țeastă, — un sac îi încăpuse.
Înapoi Manfred și Faust, adânci cugetători,
Fantasme ce-n veghere ședeați până la zori,
Problema urmărită lăsarăți tot problemă,
Și voi v-ați pus pe frunte o falsă diademă.
Ați invocat pe oameni, ați invocat pe zei,
Urcatu-v-ați prin lumea de umbre și de vise,
Servitu-v-ați de cuget ca punte peste-abise,
Dar groapa vă sfidează, rânjind din fundul ei.
Priviți-o, și răspundeți, de-aveți ce ne răspunde...
Pătrundeți nepătrunsul și spuneți-ne, unde
Pe țărmii veciniciei cu brațe-ncrucișate
Aștept ca să m-arunce prăpastiei căscate
Din care, cine știe? voi naște mult mai bun.
Un popă, ce uitase pe piept a-mi pune cruce,
Se uită împrejuru-i, o cere, și s-aduce...
Aș vrea să-i pot a-i spune că nu voiesc s-o port,
Că-n viață am purtat-o pe umerii-mi legată,
Ducându-mi tinerețea sub dânsa-ncovoiată --
Dar crucea te urmează oriunde — viu sau mort.
Alături cu coșciugul zăcea un sac de oase...
Era un Babel groaznic de craniuri hidoase
Pe care stau șuvițe de păr înțărânat;
Iar unul dintre ele, zdrobit de-al vremii dinte,
În lume îmi zâmbise cu fața-i de părinte,
Lăsând deschisă ușa l-al inimii palat.
Deșertăciune-a lumii!... — O mumă ce-l născuse,
O soră ce pe brațe-i în cântece crescuse,
Cu cerul și cu raiul în ochii ei de-azur, --
Alăturați prin moarte, — femur lângă femur,
Și țeastă lângă țeastă, — un sac îi încăpuse.
Înapoi Manfred și Faust, adânci cugetători,
Fantasme ce-n veghere ședeați până la zori,
Problema urmărită lăsarăți tot problemă,
Și voi v-ați pus pe frunte o falsă diademă.
Ați invocat pe oameni, ați invocat pe zei,
Urcatu-v-ați prin lumea de umbre și de vise,
Servitu-v-ați de cuget ca punte peste-abise,
Dar groapa vă sfidează, rânjind din fundul ei.
Priviți-o, și răspundeți, de-aveți ce ne răspunde...
Pătrundeți nepătrunsul și spuneți-ne, unde
Ne ducem când mormântul asupra-ne s-a-nchis?
Un vis e oare moartea? sau viața e un vis?
Tăceți?... Voi nu răspundeți?... Rămași fără cuvânt,
Pe buze v-au scris viermii răspunsul în mormânt.
Un vis e oare moartea? sau viața e un vis?
Tăceți?... Voi nu răspundeți?... Rămași fără cuvânt,
Pe buze v-au scris viermii răspunsul în mormânt.
De tot se înnoptase și lumea cu grăbire
Pe-acasă se-ntorsese — pătrunsă de uimire...
Uimire trecătoare că iată-mă-ngropat
Și omul care cade e repede uitat...
Furtuna când pe aripi de vânturi se aduce
Ce-i pasă unei frunze de frunza ce se duce?
E oare mai puțină verdeață în păduri
Sau umbră mai puțină sub bolți de frunzături?...
O floare dacă naște și-ndată dacă moare,
Se face în grădină un gol pentru o floare?
O stea dacă lucește stingându-se pe loc,
Sunt stele mai puține în cerul plin de foc?
Natura-și urmărește sorțirea nencetată,
Și steaua ce se stinge și frunza cea uscată,
Verdeață, flori, insecte, și tot ce este viu
Se duc fără să lase o lipsă cât de mică...
Un om dacă dispare, un altul se ridică,
Și-n cartea vieții nume se șterg sau se înscriu.
Pe-acasă se-ntorsese — pătrunsă de uimire...
Uimire trecătoare că iată-mă-ngropat
Și omul care cade e repede uitat...
Furtuna când pe aripi de vânturi se aduce
Ce-i pasă unei frunze de frunza ce se duce?
E oare mai puțină verdeață în păduri
Sau umbră mai puțină sub bolți de frunzături?...
O floare dacă naște și-ndată dacă moare,
Se face în grădină un gol pentru o floare?
O stea dacă lucește stingându-se pe loc,
Sunt stele mai puține în cerul plin de foc?
Natura-și urmărește sorțirea nencetată,
Și steaua ce se stinge și frunza cea uscată,
Verdeață, flori, insecte, și tot ce este viu
Se duc fără să lase o lipsă cât de mică...
Un om dacă dispare, un altul se ridică,
Și-n cartea vieții nume se șterg sau se înscriu.
Orașul sta pe vale culcat cu nepăsare...
Pe uliți s-aprinsese lumini de felinare...
Trufia în trăsură, Mizeria pe jos,
Lărgea prin tot orașul un haos zgomotos...
Șampanie la Capșa beau mulți făcând paradă
De golul cel din creieri, de plinul cel din ladă...
Dar ușile la teatru deschise se aflau,
Pe uliți s-aprinsese lumini de felinare...
Trufia în trăsură, Mizeria pe jos,
Lărgea prin tot orașul un haos zgomotos...
Șampanie la Capșa beau mulți făcând paradă
De golul cel din creieri, de plinul cel din ladă...
Dar ușile la teatru deschise se aflau,
Pe scenă Mușchetarii cu zgomot se jucau...
Ce vreți?... Pe-atuncea vremea era înapoiată,
Cohorte fără număr n-aveam stejari și brazi...
De scrieri, sărăcia era neasemănată...
Aveam un Odobescu — n-aveam pe cei de azi...
Directorul, în lipsă de iepuri, ca să-mpuște, --
Din loje, cu mândrie, făcea vânat de muște;
Sion, Ventura, ș-alții, alături dormitau;
Urechiă-și da silințe tihnit la loc să șeadă...
Vedea cu ochelarii, și tot nu vrea să creadă...
Coriștii, și artiștii, ca fiarele urlau...
Era un demn spectacol de teatru, pentru care
Luptaseră atâția jertfindu-și a lor stare,
Voind să se înalțe un templu literar
Cu piesele române cusute la dosar.
Era un demn spectacol de-a țării propășire
Să vezi că galeria aplaudă-n uimire
La-ntâia detunare de pușcă sau pistol,
La-ntâiul semn de patos, la-ntâia sforăire,
Înscrise sau nenscrise în fiecare rol.
Cortina cade. — Piesa e foarte-aplaudată...
Dar lojile sunt goale sau date fără plată...
Director peste teatru fiind un vânător,
Mă rog, de ce n-am pune și piese de obor?
Părerea mea desigur că este-mpărtășită,
Scânteia de talente fiind înăbușită,
Și publicul urmându-și să fie, tot ce-a fost
Făptură nențeleasă — nici om de duh, nici prost.
Privind cu nepăsare la tot ce se petrece,
Mai rece e ca mine în groapa mea cea rece,
Și-ndată ce s-arată prin el câte-un smintit
Ce vreți?... Pe-atuncea vremea era înapoiată,
Cohorte fără număr n-aveam stejari și brazi...
De scrieri, sărăcia era neasemănată...
Aveam un Odobescu — n-aveam pe cei de azi...
Directorul, în lipsă de iepuri, ca să-mpuște, --
Din loje, cu mândrie, făcea vânat de muște;
Sion, Ventura, ș-alții, alături dormitau;
Urechiă-și da silințe tihnit la loc să șeadă...
Vedea cu ochelarii, și tot nu vrea să creadă...
Coriștii, și artiștii, ca fiarele urlau...
Era un demn spectacol de teatru, pentru care
Luptaseră atâția jertfindu-și a lor stare,
Voind să se înalțe un templu literar
Cu piesele române cusute la dosar.
Era un demn spectacol de-a țării propășire
Să vezi că galeria aplaudă-n uimire
La-ntâia detunare de pușcă sau pistol,
La-ntâiul semn de patos, la-ntâia sforăire,
Înscrise sau nenscrise în fiecare rol.
Cortina cade. — Piesa e foarte-aplaudată...
Dar lojile sunt goale sau date fără plată...
Director peste teatru fiind un vânător,
Mă rog, de ce n-am pune și piese de obor?
Părerea mea desigur că este-mpărtășită,
Scânteia de talente fiind înăbușită,
Și publicul urmându-și să fie, tot ce-a fost
Făptură nențeleasă — nici om de duh, nici prost.
Privind cu nepăsare la tot ce se petrece,
Mai rece e ca mine în groapa mea cea rece,
Și-ndată ce s-arată prin el câte-un smintit
Ce-ar vrea ca să ridice o voce revoltată,
Povara calomniei, s-o poarte, ca răsplată,
I-o pune în spinare, și totul s-a sfârșit.
Mergi, tristă Românie, pe calea începută,
Și voi, iubiți prieteni, petreceți sau cântați,
Lăsați-mi însă mie odihna cea tăcută,
Lăsați-mi visul morții și nu mă deșteptați.
Ce-mi pasă dacă lumea a fost și e tot lume?...
Ce-mi pasă de rămâne cum e, și cum a fost?...
Ce-mi pasă de se-ntreabă sau nu de al meu nume?...
Prin moarte câștigat-am obștescul adăpost.
Și iată... — O suflare ce ramurile-atinge
Se pare că închide la zgomot orice porți,
Și luna se ascunde, și candela se stinge
Pe pietrele-nvechite, pe crucile de morți.
Tăcere!... Este ceasul de negură și taină...
Se-mbracă cimitirul în noapte ca-ntr-o haină...
O rază nu se vede în cer nici pe pământ...
Aștept cu nerăbdare ca morții să se scoale,
Lăsând să le rămână coșciugurile goale,
Dar mut îmi e mormântul, și mut orice mormânt.
Și ce?... Nimica încă?... Nimica decât noapte?
Nici ciocnete de oase, nici rânjete, nici șoapte?
Dar oare ce fac morții? — Să vină! — Voi să știu.
Povara calomniei, s-o poarte, ca răsplată,
I-o pune în spinare, și totul s-a sfârșit.
Mergi, tristă Românie, pe calea începută,
Și voi, iubiți prieteni, petreceți sau cântați,
Lăsați-mi însă mie odihna cea tăcută,
Lăsați-mi visul morții și nu mă deșteptați.
Ce-mi pasă dacă lumea a fost și e tot lume?...
Ce-mi pasă de rămâne cum e, și cum a fost?...
Ce-mi pasă de se-ntreabă sau nu de al meu nume?...
Prin moarte câștigat-am obștescul adăpost.
Și iată... — O suflare ce ramurile-atinge
Se pare că închide la zgomot orice porți,
Și luna se ascunde, și candela se stinge
Pe pietrele-nvechite, pe crucile de morți.
Tăcere!... Este ceasul de negură și taină...
Se-mbracă cimitirul în noapte ca-ntr-o haină...
O rază nu se vede în cer nici pe pământ...
Aștept cu nerăbdare ca morții să se scoale,
Lăsând să le rămână coșciugurile goale,
Dar mut îmi e mormântul, și mut orice mormânt.
Și ce?... Nimica încă?... Nimica decât noapte?
Nici ciocnete de oase, nici rânjete, nici șoapte?
Dar oare ce fac morții? — Să vină! — Voi să știu.
Gândind aceste vorbe, vederile-mi senine
Zăreau din fundul gropii, târându-se spre mine,
Un șir de viermi oribili cu corpul cenușiu;
Cu toții, pe coșciugu-mi, se urcă sau s-agață...
S-apropie minutul cu dânșii să dau față...
Puterea îmi lipsește să-i calc și să-i zdrobesc,
Zăreau din fundul gropii, târându-se spre mine,
Un șir de viermi oribili cu corpul cenușiu;
Cu toții, pe coșciugu-mi, se urcă sau s-agață...
S-apropie minutul cu dânșii să dau față...
Puterea îmi lipsește să-i calc și să-i zdrobesc,
Și ei, rozând capacul coșciugului, vorbesc
„A! iată, zice unul, e omul ș-a lui fală...,
Priviți-i slăbiciunea sub piatra mormântală,
Și el a fost în lume întâiul dobitoc!
Mânca pe celelalte ca lupul într-o turmă...
Mâncat va fi acuma de cele de pe urmă;
Loc viermilor să intre!"
Și viermii-avură loc...
„A! iată, zice unul, e omul ș-a lui fală...,
Priviți-i slăbiciunea sub piatra mormântală,
Și el a fost în lume întâiul dobitoc!
Mânca pe celelalte ca lupul într-o turmă...
Mâncat va fi acuma de cele de pe urmă;
Loc viermilor să intre!"
Și viermii-avură loc...
Intrară câte unul prin scândurile roase...
Pe talpa cizmei mele urcau, urcau mereu,
Sudoarea într-o clipă m-ajunse pân' la oase,
Voii să strig... — Dar somnul cel vecinic este greu.
Mârșav, deodată, unul, pe buze mi se prinse,
Înfig doi alții-n pulpe mandibulele lor,
Pleoapele la urmă de-un roi îmi sunt atinse...
În ochi îmi intră zece... — Era îngrozitor.
Simții atunci în mine o repede schimbare...
Părea că mă duc îngeri pe-o dulce legănare...
Lăsându-mi învelișul la viermii din mormânt,
Pluteam prin al meu suflet, mai sus de-acest pământ.
Eram împins de-o forță și tainică și mare,
Și aripe de vultur răpindu-mă în zbor,
Purtat pe-o rază-albastră, ca raza de ușor,
În casa părintească, muiat în foc de stele,
Intrai pe o fereastră, prin aer tremurai,
Trecui ca o suflare prin părul maicii mele,
Lucii în două lacrimi, și calea mi-o urmai.
Era un zbor fantastic, un zbor fără de nume,
Ca zborul lui Mazeppa pe calul său legat,
Și treieram pe vânturi, și colindam prin lume,
Purtat pe unde corpul odată mi-a călcat.
Pe talpa cizmei mele urcau, urcau mereu,
Sudoarea într-o clipă m-ajunse pân' la oase,
Voii să strig... — Dar somnul cel vecinic este greu.
Mârșav, deodată, unul, pe buze mi se prinse,
Înfig doi alții-n pulpe mandibulele lor,
Pleoapele la urmă de-un roi îmi sunt atinse...
În ochi îmi intră zece... — Era îngrozitor.
Simții atunci în mine o repede schimbare...
Părea că mă duc îngeri pe-o dulce legănare...
Lăsându-mi învelișul la viermii din mormânt,
Pluteam prin al meu suflet, mai sus de-acest pământ.
Eram împins de-o forță și tainică și mare,
Și aripe de vultur răpindu-mă în zbor,
Purtat pe-o rază-albastră, ca raza de ușor,
În casa părintească, muiat în foc de stele,
Intrai pe o fereastră, prin aer tremurai,
Trecui ca o suflare prin părul maicii mele,
Lucii în două lacrimi, și calea mi-o urmai.
Era un zbor fantastic, un zbor fără de nume,
Ca zborul lui Mazeppa pe calul său legat,
Și treieram pe vânturi, și colindam prin lume,
Purtat pe unde corpul odată mi-a călcat.
Câmpiile întinse păreau niște năluce,
Și Dunărea un șarpe dormind peste câmpii,
Tot omul o furnică ce naște și se duce,
Iar munții cei gigantici abia niște copii;
O pată cenușie în josul meu s-arată,
E marea care vecinic cu pânze e-ncărcată
Și dincolo pe țărmul ce-a fost de zei iubit
Pe care-l încunună naramzul înflorit...
Și Dunărea un șarpe dormind peste câmpii,
Tot omul o furnică ce naște și se duce,
Iar munții cei gigantici abia niște copii;
O pată cenușie în josul meu s-arată,
E marea care vecinic cu pânze e-ncărcată
Și dincolo pe țărmul ce-a fost de zei iubit
Pe care-l încunună naramzul înflorit...
Italie iubită, — primește-o salutare
Cu tainica scânteie a sufletului meu...
În ceață piere apa și sânul tău mi-apare
Florența, Roma, Neapol culcat pe lângă mare,
Molatic lazarone dormind — visând mereu.
Vezuviul în aer împinge zi și noapte
Coloana sa de flăcări, coloana sa de fum...
Sorento scaldă-n valuri naramzii plini de șoapte,
Pompeii lăcrămează la colțul unui drum.
Și-n vecinică lumină mă duc fără-ncetare,
Trec mările albastre și nu mai am hotare...
Munți, dealuri, văi și câmpuri străbat neobosit
Purtat de-aceeași rază, ușor și fericit.
Orașele sub ochii-mi le văd zăcând de-a rândul,
Și unul după altul, mai repede ca gândul,
Ce zboară ca un fulger pe-o harpă de poet,
Se șterg, fără să-mi lase vreo urmă de regret.
Văzând aceiași oameni, văzând aceeași lume,
Urcau până la mine aproape-aceleași nume,
Și când, la urma urmei, acasă m-am întors,
Asupră-mi începuse uitarea ca să treacă, --
Se uită totdeauna acela care pleacă,
Cu tainica scânteie a sufletului meu...
În ceață piere apa și sânul tău mi-apare
Florența, Roma, Neapol culcat pe lângă mare,
Molatic lazarone dormind — visând mereu.
Vezuviul în aer împinge zi și noapte
Coloana sa de flăcări, coloana sa de fum...
Sorento scaldă-n valuri naramzii plini de șoapte,
Pompeii lăcrămează la colțul unui drum.
Și-n vecinică lumină mă duc fără-ncetare,
Trec mările albastre și nu mai am hotare...
Munți, dealuri, văi și câmpuri străbat neobosit
Purtat de-aceeași rază, ușor și fericit.
Orașele sub ochii-mi le văd zăcând de-a rândul,
Și unul după altul, mai repede ca gândul,
Ce zboară ca un fulger pe-o harpă de poet,
Se șterg, fără să-mi lase vreo urmă de regret.
Văzând aceiași oameni, văzând aceeași lume,
Urcau până la mine aproape-aceleași nume,
Și când, la urma urmei, acasă m-am întors,
Asupră-mi începuse uitarea ca să treacă, --
Se uită totdeauna acela care pleacă,
Și firul amintirii se rupe, de s-a tors.
În inimă nu este nici rană, nici durere,
Ca zilnic să păstreze întâia ei putere,
Și nimeni nu rămâne a fi nemângâiat.
Tot omul află-n viață, în vreme, sau în sine
Puterea ce e-n stare durerea să-i aline...
E lege naturală când mori să fii uitat.
În groapă, corpul șubred abia îmi putrezise
Și chipul meu cu totul în inimi s-ofilise,
Iar mumă-mea — chiar dânsa! — mai rareori plângea...
Uitare, cât mai iute, mângâi-o și pe ea!
Din viața pieritoare, trecând în altă lume,
În viața fără moarte mă duc să strălucesc,
Și făr-a mă-nțelege, și fără s-am vreun nume,
Mă simt cu totul altul și-ncep ca să trăiesc.
Dar cum deschis sta cerul, atuncea, deodată,
Din visul meu de-o noapte un zgomot m-a trezit...
Eram tot om, tot formă, tot lucru pipăit...
Privii către fereastră... — Era o zi-nnorată...
Născândele ei raze pieziș se strecurau...
Părea că e-n zăbranic natura îmbrăcată,
Și frunzele la vânturi, gemând, se scuturau.
În inimă nu este nici rană, nici durere,
Ca zilnic să păstreze întâia ei putere,
Și nimeni nu rămâne a fi nemângâiat.
Tot omul află-n viață, în vreme, sau în sine
Puterea ce e-n stare durerea să-i aline...
E lege naturală când mori să fii uitat.
În groapă, corpul șubred abia îmi putrezise
Și chipul meu cu totul în inimi s-ofilise,
Iar mumă-mea — chiar dânsa! — mai rareori plângea...
Uitare, cât mai iute, mângâi-o și pe ea!
Din viața pieritoare, trecând în altă lume,
În viața fără moarte mă duc să strălucesc,
Și făr-a mă-nțelege, și fără s-am vreun nume,
Mă simt cu totul altul și-ncep ca să trăiesc.
Dar cum deschis sta cerul, atuncea, deodată,
Din visul meu de-o noapte un zgomot m-a trezit...
Eram tot om, tot formă, tot lucru pipăit...
Privii către fereastră... — Era o zi-nnorată...
Născândele ei raze pieziș se strecurau...
Părea că e-n zăbranic natura îmbrăcată,
Și frunzele la vânturi, gemând, se scuturau.
George Gregorian
În neant
In zori mi-am pus sandalele de fier
Si fara drum, pe drumuri am plecat,
Pe drumuri lungi de aur si am stat
In marginea pamantului, sub cer.
Si fara drum, pe drumuri am plecat,
Pe drumuri lungi de aur si am stat
In marginea pamantului, sub cer.
Mi-era de spatii ochiu-nfometat,
Mi-era nebuna setea de mister!
Si-am indraznit neantului sa-i cer
O mana din hambarul sau bogat.
Mi-era nebuna setea de mister!
Si-am indraznit neantului sa-i cer
O mana din hambarul sau bogat.
Voiam sa-mi satur sufletul si iar
Pe drumuri lungi de aur sa apar
In mijlocul pamantului, spre-apus;
Pe drumuri lungi de aur sa apar
In mijlocul pamantului, spre-apus;
Voiam sa viu cu raze ca un sol,
Dar marginea pamantului da-n gol.
Si-acolo am ramas de-a pururi dus!
Dar marginea pamantului da-n gol.
Si-acolo am ramas de-a pururi dus!
Omul
Esti
Tatal meu!
Te simt din tot, din toate
Ce-n cale imi surad, infrigurate
Vorbind cu adancimile din mine.
Tatal meu!
Te simt din tot, din toate
Ce-n cale imi surad, infrigurate
Vorbind cu adancimile din mine.
Esti
Tatal meu!
Suprem si pretutindeni si-n oricare.
Cu mainile intotdeauna pline
De dimineti si de amurguri clare;
Cu mainile din care se revarsa
Gramezile de roua si de mana,
In campul gras, in valea diafana
Si pe pustia arsa.
Esti
Tatal meu!
Suav ca o imbalsamata creaca,
Frumos cum nu e nimeni sa te-ntreaca!
Maret si de splendori atat de greu,
Ca aripa imensei fantezii
Cu care orice granita o smulg,
Pe-ntinderile
Tale aurii
Cand prinde a se avanta,
Se clatina si-n nesfarsirea
Ta
Se sterge ca un fulg
Tatal meu!
Suprem si pretutindeni si-n oricare.
Cu mainile intotdeauna pline
De dimineti si de amurguri clare;
Cu mainile din care se revarsa
Gramezile de roua si de mana,
In campul gras, in valea diafana
Si pe pustia arsa.
Esti
Tatal meu!
Suav ca o imbalsamata creaca,
Frumos cum nu e nimeni sa te-ntreaca!
Maret si de splendori atat de greu,
Ca aripa imensei fantezii
Cu care orice granita o smulg,
Pe-ntinderile
Tale aurii
Cand prinde a se avanta,
Se clatina si-n nesfarsirea
Ta
Se sterge ca un fulg
Sunt fiul
Tau
Tu singur cu-ale
Tale:
Cu graul si cu apa si lumina,
Cu gurile aceste dulci, mereu
Mi-o spui ademenindu-ma in cale:
«Esti fiul
Meu!».
Sunt fiul
Tau!
Suit din radacina
Ce freamata din
Tine toata,
Umil si slab si pacatos si rau,
O, spre rusinea mea, sunt fiul
Tau,
Copilul celui mai de seama
Tata!
Tu cer,
Tu stralucirea,
Tu cel sfant,
Iar eu o biata dara de pamant!
O, nu
Te-ntreb de ce sa fie-asa
N-am dreptul caci sunt toate ale
Tale.
Din mana
Ta mananc, dintr-insa beau
Desi de-ar fi sa-mi spui candva: «iti iau
Aceste toate», cald as lacrima,
Tau
Tu singur cu-ale
Tale:
Cu graul si cu apa si lumina,
Cu gurile aceste dulci, mereu
Mi-o spui ademenindu-ma in cale:
«Esti fiul
Meu!».
Sunt fiul
Tau!
Suit din radacina
Ce freamata din
Tine toata,
Umil si slab si pacatos si rau,
O, spre rusinea mea, sunt fiul
Tau,
Copilul celui mai de seama
Tata!
Tu cer,
Tu stralucirea,
Tu cel sfant,
Iar eu o biata dara de pamant!
O, nu
Te-ntreb de ce sa fie-asa
N-am dreptul caci sunt toate ale
Tale.
Din mana
Ta mananc, dintr-insa beau
Desi de-ar fi sa-mi spui candva: «iti iau
Aceste toate», cald as lacrima,
Dar ti-as raspunde: «Ia-le!»
O, nu
Te-ntreb.
Din spatiul infinit
Nu eu va fi spre mine sa
Te-atiu!
Si pentru-atati si-atati ce-au patimit
Pe umedele timpurilor cai
Splendoarea de a fi copiii
Tai,
Ar fi tarziu!
O, nu
Te-ntreb!
Stapanul,
Tu, ai vrut
Sa fiu ce sunt; si zarile inalte
De raze si parfum le-ai scuturat
Pe trupul meu, adanc m-ai scanteia!
Ca nimeni sa ma nasc.
Si m-am nascut
Sa sufar mai presus de celelalte
Si poala mai plecat sa
Ti-o sarut!
Asa m-ai vrut!
Si-apururea as sta
Cu subredul meu trup de-o zi
Tacut si-ngenuncheat sub voia
Ta.
Tacut as suferi
Durerile marunte ce-l framant'.
Dar tot in trupu-acesta de pamant,
Mai sus de ce ma doare efemer.
In negura si-n fulgere de gand,
Mi-e sufletul!
Mai sus de biata lacrima de rand,
Spre
Tine el se zbuciuma, gemand
Sub toata departarea dintre noi!
Deasupra-ntaranatelor nevoi
Si plin de tot adancu-mi pamantesc,
-
Puternic si sarman -
Deslantuie in mine-un uragan.
Si uraganu-acesta-n care cresc
Si ma ridic,
Stapane,
Ca pulberea la glezne imi ramane
Abia ca un parau;
Deslantuirea-aceasta fara frau,
Nemarginirea-aceasta de fiori
Pe-ntinderile carei,
Tu larg invaluindu-Te cu sori
Surazi in nemiscarea departarei:
O, nu
Te-ntreb.
Din spatiul infinit
Nu eu va fi spre mine sa
Te-atiu!
Si pentru-atati si-atati ce-au patimit
Pe umedele timpurilor cai
Splendoarea de a fi copiii
Tai,
Ar fi tarziu!
O, nu
Te-ntreb!
Stapanul,
Tu, ai vrut
Sa fiu ce sunt; si zarile inalte
De raze si parfum le-ai scuturat
Pe trupul meu, adanc m-ai scanteia!
Ca nimeni sa ma nasc.
Si m-am nascut
Sa sufar mai presus de celelalte
Si poala mai plecat sa
Ti-o sarut!
Asa m-ai vrut!
Si-apururea as sta
Cu subredul meu trup de-o zi
Tacut si-ngenuncheat sub voia
Ta.
Tacut as suferi
Durerile marunte ce-l framant'.
Dar tot in trupu-acesta de pamant,
Mai sus de ce ma doare efemer.
In negura si-n fulgere de gand,
Mi-e sufletul!
Mai sus de biata lacrima de rand,
Spre
Tine el se zbuciuma, gemand
Sub toata departarea dintre noi!
Deasupra-ntaranatelor nevoi
Si plin de tot adancu-mi pamantesc,
-
Puternic si sarman -
Deslantuie in mine-un uragan.
Si uraganu-acesta-n care cresc
Si ma ridic,
Stapane,
Ca pulberea la glezne imi ramane
Abia ca un parau;
Deslantuirea-aceasta fara frau,
Nemarginirea-aceasta de fiori
Pe-ntinderile carei,
Tu larg invaluindu-Te cu sori
Surazi in nemiscarea departarei:
Inabusirea-aceasta ce-o destind
Din tot ce-si plange-n mine oropsirea,
in care ma inalt ca sa-Ti cuprind
Genunchii si iubirea;
O, nebunia-aceasta ce se-atine
Si tremura si pururea
Te vrea
Pe
Tine, doar pe
Tine;
Minunea-aceasta umeda, fierbinte,
Mereu mai sus pe luciul ei ma ia,
Dar
Tu ramai mereu mai sus de ea
Supremule
Parinte!
Si-n golurile ce din mine gem
Nemaistiind de unde sa
Te chem,
in golurile-acele fara zare
Raman pierdut cu-aroma ce
Ti-o sui;
Si respirand neantu-n care-apui
Ma legan ca o floare
Din tot ce-si plange-n mine oropsirea,
in care ma inalt ca sa-Ti cuprind
Genunchii si iubirea;
O, nebunia-aceasta ce se-atine
Si tremura si pururea
Te vrea
Pe
Tine, doar pe
Tine;
Minunea-aceasta umeda, fierbinte,
Mereu mai sus pe luciul ei ma ia,
Dar
Tu ramai mereu mai sus de ea
Supremule
Parinte!
Si-n golurile ce din mine gem
Nemaistiind de unde sa
Te chem,
in golurile-acele fara zare
Raman pierdut cu-aroma ce
Ti-o sui;
Si respirand neantu-n care-apui
Ma legan ca o floare
Ninge
De aseara ninge Tace tot si ninge
C-un tremur infinit, exasperant.
Orasu-n blocuri, a cazut ca in neant
Sub zarea vasta de funinge.
C-un tremur infinit, exasperant.
Orasu-n blocuri, a cazut ca in neant
Sub zarea vasta de funinge.
Ceva dintr-un altar intr-un subsol,
Ceva din moarte si ceva din vis,
Pluteste alb, surade-nchis, in leaganul ce misca-atata gol
Ceva din moarte si ceva din vis,
Pluteste alb, surade-nchis, in leaganul ce misca-atata gol
Lumina dulce-n departari pietrificata
Arunca-n fulgi un vag reflex incremenit,
Din florile ce-n vantul toamnei au murit,
Din clipele care-au vibrat odata
Arunca-n fulgi un vag reflex incremenit,
Din florile ce-n vantul toamnei au murit,
Din clipele care-au vibrat odata
Pe unde au plutit parfumurile
Oceanul traganat mai larg abunda
Si-ntr-insul mai adanc se-afunda
Ca niste navi greoaie, drumurile.
Oceanul traganat mai larg abunda
Si-ntr-insul mai adanc se-afunda
Ca niste navi greoaie, drumurile.
Noi stam gramezi, ca sub pamant, departe Iar casele cu fumu-n sus, livid,
Scurgandu-se in vid,
Par lebede cu gatu-ntins in moarte.
Scurgandu-se in vid,
Par lebede cu gatu-ntins in moarte.
Si ninge, ninge-ntruna, cu-o lumina te sovaie si dibuie mioapa Mai e putin si totul se ingroapa incet, pe nesimtite si-n surdina
George Almosnino
Prin Fereastra Sparta
lovituri egale
lesie aruncata pe trupul tau
ezitarea sexului dezgolit
in ochii lumii
viclenia spinarilor bune
balta in care zace o paine
uitata de un copil
in ora lui de gratie
doamne
moartea vesela la ora opt
musca se invarteste si bazaie
pe acest pamant
locuibil
lesie aruncata pe trupul tau
ezitarea sexului dezgolit
in ochii lumii
viclenia spinarilor bune
balta in care zace o paine
uitata de un copil
in ora lui de gratie
doamne
moartea vesela la ora opt
musca se invarteste si bazaie
pe acest pamant
locuibil
schimb
nopțile mele s-au facut
scoici obosite de apa
scoici obosite de apa
poți sa te închini departarii
unui zero de creta
sau unui calapod
pe care se trag
toate sufletele
unui zero de creta
sau unui calapod
pe care se trag
toate sufletele
ştiu un joc liniştit
cu copii adormiți
lânga guri de tun
cu copii adormiți
lânga guri de tun
ştiu un joc vechi
în care se înlocuiesc doar mâinile
în care se înlocuiesc doar mâinile
cineva îmi daruie o piatra
cerând în schimb brațul meu drept
cerând în schimb brațul meu drept
Iluzie optică
peroanele goale
sinele ce merg in departare
se unesc in adancul ochiului
si ti-e frica de locomotiva
ce sta cuminte asteptand
semnalul de intoarcere
sinele ce merg in departare
se unesc in adancul ochiului
si ti-e frica de locomotiva
ce sta cuminte asteptand
semnalul de intoarcere
TEATRU/FILM 24 Noiembrie
GÂNDURI PESTE TIMP 24 Noiembrie
Crima din Orient-Express - Agatha Christie
Titanic vals - Tudor Musatescu
Cursa de soareci - Agatha Christie
GÂNDURI PESTE TIMP 24 Noiembrie
SFATURI UTILE 24 Noiembrie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu