MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
MARȚI 12 NOIEMBRIE 2019
PARTEA A DOUA ȘI ULTIMA
Bună dimineața, prieteni!
Sper să găsiți ce vă trebuie aici printre materialele culese de mine!
Să aveți o zi plină de realizări!
RELIGIE ORTODOXĂ 12 Noiembrie
Sf Ier Ioan cel Milostiv, patriarhul Alexandriei; +) Sf Martiri și Mărturisitori Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigorie din Zagra și Vasile din Telciu; Sf Cuv Nil Pustnicul
Viaţa Sfântului Ierarh Ioan cel Milostiv, Patriarhul Alexandriei
Sfântul Ioan a fost fiul lui Epifanie ighemonul, care era de neam din Cipru. El, fiind crescut din tinereţe cu bună învăţătură, avea înrădăcinată în inima sa frica de Dumnezeu, care îi era începutul înţelepciunii. Ajungând în vârstă, a fost silit de părinţii săi să-şi ia femeie cu care a şi avut copii. Nu după multă vreme s-a lipsit întâi de fii, apoi s-a desfăcut şi de legătura însoţirii; că mai întâi au murit fiii, iar după aceea s-a dus şi soţia pe urma lor. Aşa a voit Dumnezeu ca Ioan să se desfacă de robia trupească şi să primească viaţa duhovnicească.
Deci, fiind slobod, mulţumea lui Dumnezeu, Căruia, de atunci înainte, a început a-I sluji mai cu sârguinţă şi fără împiedicare, îndeletnicindu-se necontenit cu rugăciunea şi cu toate lucrurile plăcute Lui; dar mai ales era milostiv către toţi cei ce sufereau de nevoi şi sărăcie. Deci, pentru nişte fapte bune ca acestea, l-a preamărit Dumnezeu între oameni, şi nu numai de către cei deopotrivă cu dânsul ci şi de împărat era cinstit şi slăvit.
Când scaunul Patriarhiei de Alexandria era fără păstor, împăratul Iraclie, după rânduiala lui Dumnezeu, a înălţat pe acea treaptă pe Ioan, care, deşi nu voia, dar mai apoi s-a plecat a primi hirotonia şi s-a făcut păstor al Bisericii Alexandriei.
Începând a paşte oile lui Hristos cele cuvântătoare, mai întâi s-a sârguit a-şi curăţi turma de eresuri, care atunci începuseră a se semăna de un oarecare Petru, ce se poreclea Fulon şi Cnafeiul, patriarh mincinos al Antiohiei. Acesta a îndrăznit a adăuga cuvinte de hulă la cântarea cea întreit sfânta, zicând: "Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, Care Te-ai răstignit pentru noi, miluieşte-ne pe noi", ca şi cum ar fi pătimit Dumnezeirea în Domnul nostru Iisus Hristos.
Această hulă eretică înlăturând-o Sfântul Ioan, s-a întors spre lucrarea poruncilor lui Dumnezeu şi spre facerea de bine a oamenilor săraci şi scăpătaţi. Căci nu lăsa pe nimeni să plece de la dânsul deşert şi mâhnit, ci dădea milostenie tuturor celor ce aveau nevoie şi pe toţi cei întristaţi îi mângâia nu numai cu cuvântul, ci şi cu lucrul, pe cei flămânzi săturându-i, pe cei goi îmbrăcându-i, pe cei robiţi răscumpărîndu-i şi slobozindu-i, iar pentru cei bolnavi şi străini având purtare de grijă. Milostenia lui era ca un râu ce curge neîncetat cu îndestulare şi pe toţi cei care aşteptau ajutor de la dânsul, nu-i depărta.
La începutul păstoriei sale a chemat pe iconomii bisericii şi le-a poruncit, zicând: "Să umblaţi prin toată cetatea şi să-mi scrieţi pe domnii mei". Iar iconomii l-au întrebat: "Care sunt domnii tăi, stăpâne?" Răspuns-a patriarhul: "Cei pe care voi îi numiţi săraci şi nevoiaşi, aceia sunt domnii mei; pentru că ei pot să mă ducă la locaşurile cele veşnice şi să-mi dea tot felul de ajutor spre mântuire". Deci au mers iconomii şi au scris pe toţi săracii pe care i-au aflat prin uliţe şi prin bolniţe în număr de şapte mii şi cinci sute. Tuturor acestora, Sfântul Ioan le-a rânduit ca să li se dea din averea bisericilor câte un mertic pe fiecare zi, pentru hrană.
În acea vreme perşii se războiau asupra Siriei şi au ars Sfânta Cetate a Ierusalimului, luând şi cinstitul lemn al Sfintei Cruci şi pe mulţi creştini i-au dus în robie. Atunci fericitul Ioan a trimis corăbii cu grâu şi cu aur ca să răscumpere pe cei robiţi şi să ajute celor ce erau în nevoi. Astfel, pe mulţi, cu milostivirea sa, i-a scos din robie şi din legături, izbăvindu-i din nevoi. Dar pentru că nu putea fiecare a veni şi a se apropia de dânsul fără împiedicare, pentru că nu-i spuneau slugile despre toţi care veneau la dânsul, de aceea şi-a ales două zile pe săptămână, miercuri şi vineri. În aceste zile stătea în uşile bisericilor împreună cu oarecare bărbaţi cinstiţi, dând voie fiecăruia să vină la dânsul, să-i asculte plângerea şi să judece pricinile ce se întâmplau între fraţi.
Astfel, izbăvea pe cei năpăstuiţi şi aducea pace între oameni, zicând: "De vreme ce mie întotdeauna îmi este liberă intrarea la Domnul Dumnezeul meu şi vorbesc cu Dânsul prin rugăciune şi cer orice voiesc, apoi pentru ce să nu dau voie şi eu aproapelui meu să vină la mine fără opreală ca să-mi povestească nevoia sau strâmbătatea sa şi să ceară de la mine orice voieşte? Se cade a ne teme de Cel ce a zis: Cu ce măsură veţi măsura cu aceea se va măsura vouă.
Iar dacă s-ar fi întâmplat cândva fericitului de n-ar fi venit nimeni la dânsul, nici n-ar fi cerut cineva ceva de la el, atunci pleca întristat şi cu lacrimi se întorcea la casa sa. Şi-l întrebau uneori unii, pentru ce se întristează şi se mâhneşte? El le răspundea: "Acum smeritul Ioan n-a câştigat nimic şi nici n-a adus ceva lui Dumnezeu pentru păcatele sale". Iar fericitul Sofronie, prietenul lui, mângâindu-l, zicea: "Astăzi, cu adevărat ţi se cade, părinte, să te bucuri pentru că oile tale vieţuiesc în pace, fără prigonire şi fără gâlceava, ca îngerii lui Dumnezeu".
Odată ispravnicul bisericii i-a vestit cum că nişte fecioare îmbrăcate bine, stau în mijlocul săracilor şi cer milostenie. Deci, l-au întrebat dacă se cade să dea milostenie acelor fecioare ca şi celorlalţi săraci. Patriarhul le-a răspuns, zicând: "Dacă sunteţi robi ai lui Hristos şi ascultători ai smeritului Ioan, să daţi aşa precum a poruncit Hristos, necăutînd în faţă, nici întrebând de viaţa celor care iau de la voi. Şi să ştiţi că nu dăm din ale noastre ci din ale lui Hristos; deci, să dăm precum a poruncit El. Iar dacă socotiţi că nu va fi de ajuns averea Bisericii pentru atât de multă milostenie, eu la puţina voastră credinţă nu voiesc a fi părtaş. Pentru că cred lui Dumnezeu că de ar veni în Alexandria săracii din toată lumea ca să ia milostenie de la noi, averea bisericii tot nu se va împuţina".
Apoi le-a povestit un fapt pentru lepădarea puţinei lor credinţe: "Când eram în Cipru, zice el, fiind de cincisprezece ani, pe când dormeam într-o noapte, mi s-a arătat o fecioară foarte frumoasă şi bine îmbrăcată având cunună de măslin pe capul ei. Stând aproape de patul meu, m-a atins la piept şi, deşteptându-mă, am văzut-o pe dânsa nu în somn, ci aievea stând înaintea mea. Apoi am întrebat-o pe dânsa, cine este şi cum a îndrăznit a intra la mine, pe când eu dormeam. Iar ea căutând spre mine cu ochi veseli şi cu faţă luminată, zâmbind, a zis: "Eu sunt fiica cea mare a Marelui Împărat şi cea dintâi între fiicele lui".
Auzind eu acestea, m-am închinat ei. Iar ea a început iarăşi a grăi către mine aşa: "Dacă mă vei face prietenă, eu îţi voi mijloci un mare dar de la Împărat şi te voi duce înaintea Lui, pentru că nimeni nu are îndrăzneală la Dânsul mai mult decât mine. Eu L-am pogorât pe Dânsul din cer pe pământ şi L-am făcut a se îmbrăca în trup omenesc". Acestea zicând, s-a făcut nevăzută. Şi m-am mirat de acea vedenie. Apoi cugetând, am zis în mine: "Cu adevărat, milostenia mi s-a arătat mie în chip de fecioară, căci o vădeşte cununa cea de măslin de pe capul ei, care este semnul milosteniei şi mărturisesc chiar cuvintele grăite de fecioara aceasta, căci a zis: "Eu am pogorât pe Dumnezeu din cer pe pământ şi L-am făcut a Se întrupa". Pentru că Ziditorul, văzând pe om pierind, a voit să-l izbăvească, nefiind îndemnat de nimic altceva, decât numai de milostivire. Şi plecând cerurile, S-a pogorât ca să miluiască zidirea Sa. Deci, mai vârtos decât toate, se cuvine a avea milostenie către cei de aproape şi a da cât de multă milostenie, dacă voieşte cineva să afle milă de la Dumnezeu".
Astfel grăind în mine, îndată m-am sculat şi am mers către biserică singur, când se lumina de ziuă. Şi mergând, am aflat pe cale un sărac gol, tremurând de frig; deci m-am dezbrăcat de haină şi am dat-o celui sărac, zicând în mine: "Acum voi cunoaşte de este adevărat ceea ce am văzut sau este înşelăciune". Şi am mers mai departe. Deci, mai înainte până a nu ajunge eu la biserică, m-a întâmpinat un om îmbrăcat cu haine albe şi mi-a dat în mână o legătură ce avea într-însa o sută de galbeni şi mi-a zis: "Primeşte aceasta, prietene".
Iar eu am luat-o cu bucurie, însă îndată m-am căit că i-am luat, căci nu-mi erau de trebuinţă aceştia şi m-am întors vrând să-i dau înapoi celui ce mi-i dăduse, dar nu l-am mai văzut. Şi căutându-l cu dinadinsul, nu l-am mai aflat. Atunci am cunoscut că ceea ce am văzut a fost adevărat, iar nu înşelăciune. Din acea vreme orice am dat săracului, ispiteam dacă îmi va da Dumnezeu însutit, precum a zis. Şi ispitind de multe ori, am aflat că aşa este; iar mai pe urmă am zis în mine: "Încetează, suflete al meu, de a mai ispiti pe Domnul Dumnezeul tău".
Mergând Sfântul să cerceteze pe bolnavi - pentru că de două sau de trei ori pe săptămâna cerceta pe cei bolnavi -, l-a întâmpinat pe el un străin şi i-a cerut milostenie, iar el a poruncit slugii sale să-i dea şase arginţi. Deci, luând străinul arginţii, s-a dus. Şi vrând să ispitească îndurarea Sfântului, şi-a schimbat hainele şi alergând pe altă cale, iarăşi a întâmpinat pe fericitul Ioan şi l-a rugat, zicând: "Miluieşte-mă, stăpâne, că sunt robit". Iar el iarăşi a poruncit slugii sale ca să-i dea şase arginţi.
Apoi sluga a zis stăpânului la ureche: "Stăpâne, acesta este săracul acela care a luat mai înainte şase arginţi". Iar patriarhul s-a făcut ca şi cum n-ar fi auzit şi a poruncit să-i dea. Străinul, luând şi a doua oară milostenie, iarăşi şi-a schimbat hainele sale şi a întâmpinat pe patriarhul pe altă cale, cerşind şi a treia oară milostenie de la dânsul. Iar sluga a zis către patriarh: "Stăpâne, acesta este tot acela care a luat de două ori câte şase arginţi şi acum cere şi a treia oară". Atunci fericitul a răspuns slugii, zicând: "Dă-i lui doi arginţi, că nu cumva să fie Hristosul meu, Care mă ispiteşte pe mine!"
Un negustor oarecare, a cărui bogăţie se înecase în mare şi sărăcise foarte mult, ruga pe Sfântul să-i ajute, fiind în mare sărăcie; iar Sfântul i-a dat lui cinci litre de aur. Acela, luând aurul, a făcut cu dânsul multă negustorie; apoi, suindu-se într-o corabie, a plecat spre alte cetăţi. Dar, pornindu-se furtună pe mare, i s-a înecat corabia a doua oară şi numai singur a scăpat cu viaţă.
Şi a venit iarăşi la Sfântul Ioan, vestindu-l despre ceea ce i s-a întâmplat. Iar Sfântul a zis către dânsul: "Ai avut tu şi alt aur strâns cu nedreptate şi l-ai amestecat cu aurul Bisericii care ţi l-am dat eu; pentru aceea ai pierdut şi pe unul şi pe altul". Şi iarăşi i-a dat aur îndoit, ca la zece litre. Dar şi a treia oară a pătimit aceeaşi rea întâmplare negustorul acela, căci toată marfa lui s-a înecat în mare şi acum nu mai îndrăznea să se arate patriarhului, ci şezând în casa să se tânguia, presărându-şi capul său cu cenuşă, voind să se piardă singur pe sine.
Înştiinţându-se despre aceasta Sfântul Ioan, a chemat pe negustorul acela şi a zis către dânsul: "Pentru ce slăbeşti în curaj? Nădăjduieşte spre Dumnezeu şi nu te va lăsa pe tine; şi mi se pare că pentru aceea ţi s-a întâmplat aceasta, de vreme ce corabia ai câştigat-o cu nedreptate". Acestea zicând, a poruncit să-i dea o corabie a Bisericii plină de grâu, apoi l-a eliberat pe el. Iar negustorul, luând corabia cu grâu, cea dată lui, a pornit pe mare şi deodată s-a ridicat vânt puternic ce ducea corabia spre altă ţară. Negustorul, văzând în vedenie pe făcătorul său de bine, Sfântul Ioan cel Milostiv, Patriarhul Alexandriei, stând la cârmă şi îndreptând corabia, avea mare nădejde căci, cu rugăciunile lui, va ieşi la bun sfârşit călătoria sa.
Mergând douăzeci de zile şi douăzeci de nopţi, a sosit la ţărm în Britania. Atunci era în ţara aceea foamete mare, dar înştiinţându-se poporul că a venit în cetatea lor o corabie cu grâu, s-a bucurat foarte mult şi a început a cumpăra. Deci, negustorul acela a început a vinde grâul cu preţ, luând pentru jumătate aur şi pentru jumătate plumb curat; şi, întorcându-se, a venit la Decapoli, unde voia să vândă plumbul, dar pe care l-a găsit prefăcut în aur. Şi aşa, îmbogăţindu-se, s-a întors cu bucurie în Alexandria, spunând tuturor acea minune ce se făcuse, din milă şi cu rugăciunile Sfântului Ioan.
Sfântul mergând odată la biserică, s-a apropiat de dânsul un bărbat cinstit şi de bun neam, căruia îi furaseră tâlharii toată averea şi era într-o mare sărăcie. Deci patriarhul, milostivindu-se spre acel om cinstit şi slăvit, care deodată a ajuns sărac dintr-atâta bogăţie, a spus slugii sale la ureche, ca să zică iconomilor Bisericii să dea omului aceluia cincisprezece litre de aur. Văzând iconomii că este aur puţin în vistieria bisericii, n-au ascultat porunca patriarhului şi au dat omului aceluia numai cinci litre, iar cele zece le-au oprit.
Întorcându-se patriarhul de la biserică la casa sa, s-a apropiat de dânsul o doamnă foarte bogată şi slăvită şi a dat în mâna lui o hârtie în care scria că dăruieşte bisericii cinci sute de litre de aur. Luând patriarhul hârtia şi citind-o, a cunoscut prin darul Duhului Sfânt care era într-însul, cum că femeia aceea n-a dat tot cât pusese în mintea sa ca să dea - căci aşa a vrut Dumnezeu -, fiindcă nici iconomii n-au dat omului celui sărac cât poruncise să-i dea, adică cincisprezece litre.
Venind Sfântul în casă, a chemat pe iconomi şi i-a întrebat: "Cât aţi dat omului celui prădat de tâlhari?" Iar ei au minţit, spunând: "Cincisprezece litre, precum ai poruncit, stăpâne". Însă Sfântul, dând pe faţă minciuna, scumpetea şi neascultarea lor, a zis către dânşii: "De la voi să ceară Dumnezeu o mie de litre de aur, pentru că această doamnă binecredincioasă a vrut să ne dea o mie cinci sute de litre de aur. Dar de vreme ce voi, neascultîndu-mă pe mine, aţi oprit zece litre, pentru aceea a sfătuit Dumnezeu pe această femeie ca să oprească o mie de litre. Iar dacă nu mă credeţi pe mine, singuri veţi cunoaşte cu dinadinsul. Apoi îndată a chemat pe acea cinstită doamnă şi a întrebat-o înaintea iconomilor, zicând: "Spune-ne nouă, doamnă, cât aur ai gândit să aduci, din dragostea ta cea către Dumnezeu!"
Femeia, văzând că hotărârea ei nu s-a tăinuit de către Sfântul, a zis: "Cu adevărat, stăpâne, mai înainte cu câteva zile am scris pe hârtie ca să dau în sfintele tale mâini o mie cinci sute de litre de aur. Iar a doua zi am desfăcut hârtia şi am aflat, nu ştiu cum, că era ştearsă mia şi numai cinci sute rămăseseră. Deci am gândit în mine că Domnul nu binevoieşte ca să dau mai mult aur în mâinile sfinţiei tale, decât numai cinci sute de litre, şi aşa am făcut". Acestea auzind iconomii s-au temut foarte şi s-au ruşinat. Apoi, căzând la picioarele sfântului, îşi cereau iertare.
Odată, din cauza năvălirii celor de alt neam, s-a strâns mulţime mare de popor în Alexandria şi s-a făcut foamete mare. Iar Sfântul Ioan, hrănind mulţime de popor, a cheltuit toată averea bisericii şi încă a rămas dator cu o mie de litre de aur. Acolo era un cleric care luase a doua femeie, după moartea celei dintâi. Şi, neputând a se învrednici de o mai mare treaptă, a scris către patriarhul astfel: "Am mult grâu pe care voiesc a-l da lui Hristos prin mâinile tale şi încă mai făgăduiesc şi o sută cincizeci de litre de aur, numai fă-mă diacon". Iar Sfântul, chemându-l, l-a certat pentru precupeţia celor sfinte, zicând: "Cunoaşte-ţi păcatul tău şi teme-te de pedeapsa lui Gheezi, căci Dumnezeu este puternic ca şi fără grâul şi aurul tău să ne hrănească în vreme de foamete". Astfel grăind Sfântul către cleric, a venit un vestitor, spunându-i că au sosit din Sicilia două corăbii bisericeşti cu mult grâu. Auzind patriarhul, a căzut în genunchi mulţumind lui Dumnezeu, care nu lasă pe cei ce nădăjduiesc spre Dânsul.
Acum să vorbim ceva şi despre blândeţea, smerenia şi bunătatea Sfântului Ioan.
Doi clerici au fost certaţi până la o vreme, pentru o oarecare greşeală. Deci unul dintre dânşii, smerindu-se, s-a căit iar celălalt mai mult s-a răzvrătit şi mâniindu-se asupra patriarhului, mai multă răutate făcea. Iar patriarhul auzind aceasta, a vrut să-l cheme la sine, să-l îmblânzească şi să-l înveţe cu cuvinte bune ca să înceteze cu răutatea sa. Însă a uitat a face aceasta, aşa voind Dumnezeu, ca să se arate mai mult smerenia Sfântului spre folosul tuturor.
Odată, săvârşind în biserică într-o zi însemnată jertfa cea fără de sânge, şi-a adus aminte de clericul acela care era miniat asupra lui. Apoi şi-a adus aminte şi de cuvintele lui Hristos scrise în Evanghelie: "Dacă vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva asupra ta, lasă darul tău acolo înaintea altarului şi du-te mai întâi de te împacă cu fratele tău". Deci, depărtându-se puţin de la altar, a chemat pe clericul acela şi a căzut la picioarele lui, cerând iertare de la dânsul. Atunci s-a spăimântat clericul văzând smerenia patriarhului său şi a căzut şi el la picioarele Sfântului, cu plângere cerând iertare. Astfel împăcându-se Sfântul Ioan cu clericul său, s-a întors la altar şi cu îndrăzneală a săvârşit dumnezeiasca jertfă, zicând: "Iartă-ne nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri". Iar clericul acela îndreptându-se, a vieţuit cu plăcere de Dumnezeu şi după aceasta s-a învrednicit de treapta preoţească. Apoi Sfântul Ioan a mai arătat şi alt chip de blândeţe.
Un nepot al lui cu numele Gheorghe, a fost defăimat de unul din locuitorii Alexandriei, cu cuvinte urâte şi de ocară. Deci, Gheorghe venind la fericitul Ioan, unchiul său, se jeluia asupra omului care-l ocărise pe el. Iar patriarhul, văzând pe nepotul său foarte tulburat şi voind să îmblânzească mânia lui şi să-l mângâie, ca şi cum s-ar fi mâniat asupra celui ce-l ocărise, a zis: "Dar cum a îndrăznit acel om de neam prost a ocărî pe iubitul meu nepot? Bine este cuvântat Dumnezeu că mă voi răzbuna asupra defăimătorului aceluia şi-i voi face un lucru ca acela încât se va mira toată Alexandria". Cu aceste cuvinte, mângâindu-se puţin Gheorghe, s-a mai liniştit şi a mai încetat din plâns.
După aceasta, Ioan cel cu adevărat blând şi smerit cu inima, a început a grăi către Gheorghe astfel: "Iubite fiule, dacă voieşti a te numi nepot al meu, apoi fii gata a răbda nu numai defăimări ci şi răni, şi a le ierta toate pentru Dumnezeu. Dacă voieşti să te arăţi de bun neam, apoi nu din sânge ci din faptele cele bune caută neamul cel bun; pentru că acela este de neam bun care nu se împodobeşte cu slava strămoşilor ci cu faptele cele bune şi cu viaţă plăcută lui Dumnezeu. Acestea şi mai multe ca acestea grăind Sfântul Ioan către nepotul său, a chemat pe ispravnic şi i-a poruncit să nu ia bir bisericesc de la omul care-l ocărise pe Gheorghe, nepotul său, bir ce era dator a-l da în fiecare an, ci să-l lase liber. Astfel a făcut Sfântul Ioan omului aceluia, precum a făgăduit, adică lucrul de care s-a mirat toată Alexandria, cum spusese el. Pentru că în loc de răzbunare şi de pedeapsă, a arătat facere de bine către dânsul.
Fericitul Ioan, vrând ca totdeauna să aibă pomenirea morţii înaintea sa, a poruncit să i se zidească un mormânt, însă nu desăvârşit. Apoi a poruncit meşterilor ca în toate zilele de praznice mari să vină la dânsul şi înaintea tuturor să-i zică cu mare glas: "Stăpâne, mormântul până acum nu s-a săvârşit; deci porunceşte ca să-l săvârşim, căci moartea vine ca furul şi nu ştii în ce ceas va sosi". Astfel îşi punea Sfântul Ioan înaintea sa pomenirea morţii şi totdeauna se pregătea pentru moarte.
Într-una din zile a venit un boier bogat la Sfântul şi văzând aşternutul lui învelit cu un acoperământ sărac, mergând la casa sa, i-a trimis o plapumă al cărei preţ era de treizeci şi şase de galbeni şi a rugat pe Sfântul să se acopere cu acea plapumă. Patriarhul, nevrând ca să necăjească pe acel boier, pentru rugămintea lui, a primit plapumă şi numai într-o noapte s-a acoperit cu ea. Apoi îşi zise:
"Amar ţie, ticăloase Ioane, că te acoperi cu plapumă de mult preţ, iar săracii, fraţii lui Hristos, pier de ger. Câţi sunt care înnoptează fără acoperământ în vânt şi în frig şi abia au câte o rogojină sau câte o mică zdreanţă? Câţi sunt care se culcă goi pe gunoaie şi tremură de frig, apoi fiind flămânzi, nu dorm toată noaptea şi mor de frig? Vai mie, citi săraci sunt care doresc ca Lazăr să se sature din fărâmiturile ce cad din masa mea! Vai mie, citi străini şi nevoiaşi sunt în cetatea aceasta care nu au unde să-şi plece capul, ci afară stau toată noaptea şi pătimind, mulţumesc pentru toate Stăpânului Hristos! Iar tu, Ioane, vrând să dobândeşti odihna cea veşnică, petreci în răsfăţare şi toate le ai după plăcere! Vieţuieşti în casă frumoasă, porţi haine moi, bei vin, mănânci peşte ales şi, pe lângă acestea toate, te-ai acoperit cu plapumă de mult preţ. Ce mai nădăjduieşti în veacul ce va să fie? Cu adevărat îţi zic, ticăloase Ioane, nu vei dobândi împărăţia cea veşnică, ci vei auzi ca bogatul acela, ai primit binele în viaţa ta, iar cei săraci au primit cele rele. Binecuvântat să fie Dumnezeu, că în celelalte nopţi smeritul Ioan nu se va mai acoperi cu această plapumă, ci săracii şi nevoiaşii se vor îndestula cu preţul ei".
Făcându-se ziuă, îndată a trimis plapuma la târg să o vândă, ca astfel, cu preţul ei să cumpere haine săracilor. Iar când era să vândă plapuma s-a întâmplat de a trecut pe acolo chiar boierul care dăruise acea plapumă fericitului Ioan. Şi văzând că se vinde, a cumpărat-o el şi iarăşi a trimis-o lui Ioan, rugându-l s-o ţină pentru trebuinţa să. Sfântul, luând-o iarăşi, a trimis-o ca s-o vândă. Dar boierul văzând-o, din nou a cumpărat-o şi a trimis-o lui Ioan, rugându-l să se acopere cu ea. Ioan a trimis-o pentru a treia oară ca să fie vândută dar boierul, şi de astădată cumpărând-o, a trimis-o iarăşi lui Ioan. După acestea Sfântul Ioan a trimis la boierul acela, zicând: "Vom vedea cine din noi se va supăra mai întâi, eu vânzând-o, sau tu cumpărând-o şi iarăşi dîndu-mi-o". În felul acesta Sfântul Ioan a luat mult aur de la acel boier pentru folosul săracilor.
Fericitul acesta ştia să înduplece şi pe cei avari spre milostenie şi pe cei iubitori de argint să-i întoarcă spre iubirea de săraci. Căci ştiind un episcop cu numele Troil, foarte iubitor de argint, l-a luat odată împreună cu sine la bolniţă (spital) ca să cerceteze pe cei săraci şi bolnavi. Cunoscând Sfântul că Troil are la sine aur, a zis către dânsul: "Părinte Troile, acum este rândul tău să mângâi pe aceşti fraţi săraci, dându-le milostenie". Iar Troil, deşi nu voia în sine, totuşi de ruşine, ca să nu se arate avar, a dat tuturor milostenie, începând de la cel dintâi până la cel mai de pe urmă şi a deşertat treizeci de litre de aur. Iar după aceasta s-a căit şi s-a necăjit pentru că împărţise săracilor atâta aur.
Venind acasă s-a culcat pe pat, bolnav şi foarte mâhnit pentru aurul dat. Iar Sfântul Ioan a trimis după dânsul, chemându-l la masă, dar fiind supărat n-a mers, vestind pe Sfântul Ioan că este bolnav. Ioan, cunoscând pricina bolii sale - căci se îmbolnăvise pentru aur -, a luat cu sine treizeci de litre de aur şi a mers ca să cerceteze pe Troil. Venind la dânsul, i-a zis: "Iată, ţi-am adus aurul pe care în spital l-am luat împrumut de la tine. Deci ia-l şi scrie-mi cu mâna ta, ca să am eu de la Domnul acea plată, care era să fie a ta pentru aurul ce l-ai împărţit". Iar Troil, văzând aurul s-a bucurat şi luându-l, îndată s-a făcut sănătos, şi, şezând a scris astfel: "Dumnezeule milostive, dă plată stăpânului meu Ioan, Patriarhul Alexandriei, pentru treizeci de litre de aur pe care l-am împărţit săracilor, pentru că el mi i-a înapoiat".
Această scrisoare a lui Troil primind-o Sfântul Ioan, l-a luat şi pe el cu sine la masă şi l-a ospătat, iar în inima să se ruga în taină către Dumnezeu pentru el, ca să-i schimbe acea iubire de argint. În noaptea viitoare, Troil a văzut în vedenie o curte foarte frumoasă a cărei podoabă era negrăită, iar deasupra uşilor era scris astfel, cu litere de aur: "Locaşul şi odihna cea veşnică a lui Troil episcopul". Şi s-a bucurat Troil de casele frumoase ce i se pregătiseră.
Dar îndată s-a arătat un bărbat înfricoşat, ca şi cum ar fi fost un postelnic împărătesc, şi a zis către slugi: "Domnul a toată lumea a poruncit să ştergeţi acea scrisoare de deasupra"; şi îndată slugile au şters-o. Şi cel care s-a arătat, a zis iarăşi către slugi: "Scrieţi astfel: Locaşul şi odihna cea veşnică este a lui Ioan, Arhiepiscopul Alexandriei, pe care şi-a cumpărat-o cu treizeci de litre de aur". Şi deşteptându-se Troil din somn, s-a umplut de frică şi a plâns că şi-a pierdut casa aceea din cer, mustrându-se pe sine pentru iubirea de aur. Apoi, sculându-se, a alergat la fericitul Ioan şi i-a vestit ceea ce văzuse. Iar fericitul Ioan l-a învăţat cu multe cuvinte folositoare şi din acel timp s-a îndreptat Troil şi s-a făcut milostiv către toţi şi iubitor de săraci.
Odată fericitul Ioan a pierdut multă avere prin întâmplarea aceasta: Nişte corăbii bisericeşti, fiind încărcate cu produse, când erau pe marea Adriatică s-a ridicat furtună mare şi toată bogăţia ce era în corăbii s-a înecat. Aşa a voit Dumnezeu, ca încercarea credinţei Sfântului Ioan să fie mult mai strălucită decât aurul cel pieritor. Numărul corăbiilor era de treisprezece, iar preţul produselor era de trei mii şi trei sute de litre de aur. Sfântul Ioan, pierzând atâta avere cu care ar fi putut hrăni multă vreme pe săraci, a răbdat cu mulţumire, zicând adeseori cuvintele lui Iov: Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat.
Au venit la dânsul atunci mulţi din cetăţenii cei mai cinstiţi vrând să-l mângâie în necaz. Iar el le-a răspuns: "Eu sunt pricina pierderii averii bisericeşti, că de nu m-aş fi înălţat cu mintea că dau multă milostenie, nu s-ar fi întâmplat înecarea bogăţiei. Eu m-am mândrit când am dat milostenie. Deci, vrând Dumnezeu să mă smerească, a trimis asupra mea sărăcia aceasta, pentru că sărăcia smereşte pe om. Acum şi eu singur petrec în sărăcie şi încă şi altora sunt pricinuitor de lipsă, căci vor răbda foamete toţi aceia care primeau hrană de la mine. Însă Domnul, nu pentru mine, ci pentru ei, nu-i va lăsa şi le va da cele de trebuinţă". Astfel cei ce veniseră să mângâie pe Ioan, au fost mângâiaţi de dânsul auzind cuvinte de folos. Domnul a întors apoi sfântului averile îndoite, iar Ioan mai multă milostenie dădea săracilor, fiind foarte milostiv către cei ce aveau nevoie.
Odinioară, Ioan, mergând la biserica Sfinţilor Chir şi Ioan, a alergat la dânsul o văduvă săracă, vestindu-i despre o strâmbătate ce pătimise din partea ginerelui său, cerând ajutor de la sfântul patriarh. Iar cei ce mergeau după Sfântul au zis: "Stăpâne, după ce te vei întoarce acasă, atunci vei asculta rugămintea acestei văduve". Sfântul a răspuns: "Dar cum mă va asculta pe mine Dumnezeu, dacă eu nu o voi asculta pe dânsa?" Deci, n-a păşit din loc până când n-a ascultat pe văduvă şi a izbăvit-o de strâmbătate.
Un tânăr oarecare, după moartea părinţilor lui, se afla în mare sărăcie. Sfântul Ioan, înştiinţându-se despre dânsul, a întrebat pe cei ce ştiau, cum a sărăcit, căci auzise că părinţii lui fuseseră bogaţi. Deci, nişte bărbaţi iubitori de Dumnezeu i-au spus cum că, părinţii acestui copil erau foarte milostivi şi toată averea lor au împărţit-o săracilor, iar fiului lor i-au lăsat numai zece litre de aur.
Murind mai întâi mama copilului, după aceea, apropiindu-se şi sfârşitul tatălui său, a chemat pe fiul şi i-a pus înaintea lui cele zece litre de aur şi chipul Preacuratei Născătoare de Dumnezeu.
Apoi a zis: "Iubite fiule, iată, din toată averea noastră au rămas numai zece litre de aur, iar pe cealaltă toată am pus-o în mâinile lui Hristos. Deci acum, spune-mi ce voieşti ca să-ţi las? Aurul acesta sau pe Stăpâna noastră Născătoarea de Dumnezeu, ca hrănitoare a ta?" Copilul, trecând cu vederea aurul, a luat icoana Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, iar aurul a poruncit să-l dea săracilor. Astfel a dat săracilor cea mai de pe urmă avere a sa şi, murind tatăl său, a rămas copilul sărac cu desăvârşire. Însă mergea în toate zilele şi nopţile la cântare şi la rugăciune în biserica Preacuratei Născătoare de Dumnezeu.
Acestea auzind Cuviosul Ioan, s-a minunat de fapta cea bună şi de înţelepciunea acestui copil şi l-a iubit din tot sufletul. Şi de atunci, ca un adevărat părinte al celor săraci, avea mare purtare de grijă pentru acest copil, gândindu-se ce milă să-i arate. Apoi a chemat pe iconomul său în taină şi a zis către dânsul: "Voiesc să-ţi spun un lucru, dar vezi să nu spui nimănui". Iar iconomul a făgăduit că va păzi taina ce-i va spune. Şi a zis patriarhul: "Mergi şi ia o hârtie, apoi scrie pe ea o diată ca din partea unui oarecare om cu numele Teopempt şi spune că eu aş fi rudenie de aproape cu acel copil sărac. După aceea, mergi şi spune tânărului aceluia astfel: Oare nu ştii, frate, că eşti rudă cu patriarhul? Drept aceea nu ţi se cade să pătimeşti aşa în sărăcie. Apoi arată-i şi scrisoarea, să-i spui: Dacă tu, fiule, te ruşinezi a te arăta patriarhului, cum că-i eşti rudă, eu îi voi vorbi despre tine".
Mergând iconomul, a făcut după porunca patriarhului. A scris pe o hârtie veche scrisoarea şi, chemând pe copil, i-a arătat-o ca şi cum ar fi fost acea scrisoare a tatălui său, în care se dovedea că este rudenie cu patriarhul. Iar copilul, citind scrisoarea, s-a bucurat, dar se ruşina pentru că era foarte sărac şi îmbrăcat în haine proaste. Deci a rugat pe iconom să vorbească patriarhului despre dânsul. Mergând iconomul la Sfântul, l-a vestit; şi a zis Sfântul: "Spune copilului că aşa zice patriarhul: Mi-aduc aminte cum că moşul meu avea un fiu, dar la faţă nu-l cunosc, şi bine vei face de-l vei aduce pe el la mine şi să aduci şi scrisoarea împreună cu tine". Mergând iconomul, a adus pe copil, care a arătat Cuviosului scrisoarea. Iar el a îmbrăţişat pe tânăr cu dragoste şi a zis: "Bine ai venit, fiul moşului meu". Şi i-a dat lui avere multă, apoi i-a cumpărat casă şi i-a dat toate cele de trebuinţă. După aceea l-a însoţit cu o fecioară de bun neam, sîrguindu-se a-l face bogat, cinstit şi slăvit, pentru ca să se împlinească cele zise în psalmi: N-am văzut pe cel drept părăsit, nici neamul lui cerând pâine.
Sfântul Ioan era şi către cei bolnavi foarte milostiv, căci adeseori le slujea el singur şi şedea lângă cei ce răposau, ajutându-le cu rugăciunile sale la ieşirea sufletului. Adeseori singur săvârşea dumnezeiasca Liturghie pentru cei răposaţi, zicând că dumnezeiasca Liturghie care se săvârşeşte pentru cei răposaţi, foarte mult ajută sufletelor. Apoi spunea un fapt ce s-a întâmplat mai înainte în Cipru, în acest chip:
"A fost un om din Cipru robit în Persia şi ţinut în grele legături; pentru care s-a vestit părinţilor lui care vieţuiau în Cipru cum că a murit. Ei, plângând după dânsul ca după un mort, au început a face pomenire de trei ori pe an, aducând daruri la biserică pentru sufletul lui la săvârşirea dumnezeieştii slujbe. Trecând patru ani, fiul lor a scăpat din legături şi din robie şi a venit acasă. Văzându-l părinţii, s-au spăimântat ca şi cum ar fi înviat din morţi. Ei se bucurau de scăparea lui şi îi spuneau că de trei ori pe an au făcut pomenire pentru el.
Apoi i-a întrebat fiul lor în ce zi îi făceau pomenire? Iar ei au răspuns că în ziua dumnezeieştii Arătări (adică Botezul Domnului), la Paşti şi la Cincizecime (Rusalii). Iar el, auzind aceasta, şi-a adus aminte şi spunea că "în acele zile venea la mine în temniţă un bărbat cinstit cu o făclie; atunci cădeau legăturile de la picioarele mele şi eram slobod; iar în celelalte zile iarăşi eram ţinut în legături".
Fericitul Ioan avea multă grijă, să nu osândească pe nimeni pentru nici un fel de greşeli, şi mai ales pe călugări, de vreme ce a greşit odată în aceasta şi de atunci niciodată nu osândea pe călugări. Căci i s-a întâmplat lucrul acesta.
Un călugăr tânăr a umblat prin Alexandria câteva zile împreună cu o fecioară tânără şi foarte frumoasă. Unii, văzând aceasta, s-au scandalizat, crezând că pentru păcat umblă cu dânsa. Deci, au spus aceasta Sfântului Ioan Patriarhul, care îndată a poruncit să-i prindă pe amândoi şi, bătându-i, să-i închidă deosebit în temniţă. Dar în noaptea următoare, călugărul acela s-a arătat patriarhului în vis, arătându-i spatele său foarte rănit din bătaia cea fără de milă şi a zis către dânsul: "Oare plăcută îţi este ţie fapta aceasta, stăpâne? Oare aşa ai învăţat de la Apostoli a paşte turma lui Hristos? Să mă crezi căci, ca un om, te-ai înşelat". Acestea zicându-le, s-a dus de la dânsul.
Patriarhul, deşteptându-se din somn, se gândea la ceea ce văzuse şi cunoscându-şi greşeala să, şedea pe pat necăjit şi mâhnit. Apoi, făcându-se ziuă, a poruncit să aducă pe monahul acela, vrând să vadă dacă este asemenea celui ce i s-a arătat în vedenie. Deci, a venit monahul cu mare nevoie, căci nu putea să se mişte de mulţimea rănilor. Iar când l-a văzut patriarhul a rămas încremenit, neputând a răspunde vreun cuvânt; ci după vreun ceas, venindu-şi în sine, a rugat pe monah să-şi dezbrace haina sa şi să-i arate spatele ca să vadă dacă este aşa rănit precum îl văzuse în vis; şi abia plecându-se monahul rugăminţii, a început a se dezbrăca de haina sa. Pe când se dezbrăca, i s-au descoperit fără voie, părţile trupului cele ascunse şi l-au văzut toţi că este famen, dar de vreme ce era tânăr, nu putea nimeni să-l cunoască pe el.
Văzând patriarhul trupul lui zdrobit de răni, i-a părut foarte rău de aceasta şi, trimiţând la cei ce pârâseră pe monah, i-a depărtat pe ei de la biserică trei ani. Apoi de la monah îşi cerea iertare, zicând: "Iartă-mă, frate, de vreme ce din neştiinţă am făcut aceasta şi am greşit lui Dumnezeu şi ţie. Însă nu ţi se cădea nici ţie să umbli împreună cu fecioara prin cetate fără sfială, ca să nu se smintească mirenii, căci porţi chipul monahicesc".
Atunci monahul a început a grăi cu multă smerenie: "Să mă crezi, stăpâne, că nu mint, ci adevărul îţi spun. Mai înainte de această întâmplare, fiind eu în Gaza şi mergând să mă închin mormântului Sfinţilor Mucenici Chir şi Ioan, m-a întimpinat această femeie într-o seară şi, căzând la picioarele mele, m-a rugat cu lacrimi ca să n-o opresc a merge împreună cu mine; iar eu, lepădându-mă de ea, am fugit. Însă ea, mergând în urma mea, zicea: "Te jur pe tine cu Dumnezeul lui Avraam, Care a venit să mântuiască pe cei păcătoşi şi are să judece viii şi morţii, nu mă lăsa pe mine!"
Auzind eu acestea, am zis către dânsa: "Pentru ce mă juri aşa, fecioară?" Iar ea a răspuns: "Eu sunt evreică şi doresc să las credinţa părintească cea greşită şi să fiu creştină. Deci te rog, părinte, nu mă lăsa pe mine, ci mîntuieşte-mi sufletul, care voieşte să creadă în Hristos". Acestea auzindu-le, m-am temut de judecata lui Dumnezeu şi, luând-o pe dânsa împreună cu mine, am învăţat-o sfânta credinţă. Apoi, venind la mormântul Sfinţilor Mucenici, am botezat-o pe ea în biserică; şi umblu cu dânsa întru nevinovăţia inimii, până când o voi duce într-o mânăstire de fecioare.
Patriarhul, auzind acestea, a oftat şi a zis: "Citi robi ascunşi are Dumnezeu şi pe care noi păcătoşii nu îi ştim". Apoi a spus înaintea tuturor vedenia ce a avut pentru dânsul, noaptea, în vis. Şi luând o sută de galbeni, i-a dat monahului aceluia. Iar el n-a vrut să ia nici unul, zicând: "Monahul care crede că Dumnezeu are purtare de grijă pentru dânsul, aceluia nu-i trebuie aur; iar cel ce iubeşte aurul, acela nu crede că este Dumnezeu". Acestea zicând, s-a închinat patriarhului şi s-a dus.
De atunci, fericitul Ioan a început mai mult a cinsti pe călugări, şi pe cei buni şi pe cei ce i se păreau a fi răi. Apoi a zidit o mânăstire a monahilor celor străini şi mai cu dinadinsul se îngrijea ca să nu osândească pe cineva. El, ca un păstor bun, îşi îngrijea oile sale ca să nu îndrăznească a osândi pe nimeni, deşi cu adevărat ar fi greşit; ci fiecare să-şi vadă de păcatele sale, iar nu pe cele străine.
Iar când s-a întâmplat în Alexandria de a fugit un tânăr cu o călugăriţă la Constantinopol şi toţi îl ocărau zicând că a pierdut două suflete, şi pe al său şi pe al monahiei aceleia, şi că a făcut sminteală tuturor, pentru că este scris: Vai aceluia prin care vine sminteală! Atunci Sfântul Ioan zicea către dânşii: "O, fiilor, încetaţi de a osândi, pentru că şi voi sunteţi vinovaţi de două păcate. Păcatul cel dintâi este că aţi călcat porunca lui Dumnezeu, osândind pe cel ce a greşit, căci scris este: Mai înainte de vreme nu judecaţi. Iar al doilea, că clevetiţi asupra fratelui, neştiind dacă el greşeşte până astăzi sau că acum s-a pocăit". Apoi le spunea lor faptul acesta, zicând:
În cetatea Tirului, umblând un călugăr pe o uliţă, l-a văzut o desfrânată, care era în cetatea aceea cunoscută de toţi, cu numele Porfiria, şi a început a striga în urma monahului: "Miluieşte-mă, părinte, precum şi Hristos a miluit pe păcătoasa!" Iar el, nesocotind ruşinea oamenilor, a zis către dânsa: "Urmează-mi!" Şi, luând-o pe ea de mână, a scos-o afară din cetate, în văzul tuturor; apoi îndată a străbătut vestea prin toată cetatea că un monah a luat pe Porfiria desfrânată de soţie. El însă a dus-o pe dânsa la o mânăstire de femei. Pe când mergea, Porfiria a găsit un copil lepădat în cale, pe care l-a luat ca să-l crească, ca pe un fiu. Iar după câtăva vreme s-a întâmplat de au mers nişte oameni din Tir în acea parte de loc unde era bătrânul acela şi Porfiria. Aceia, văzând-o pe dânsa că are copil, au zis către dânsa în batjocură: "Frumos copil ai născut, Porfirio!" Apoi, întorcându-se, au vestit pretutindeni: "Porfiria a născut un prunc cu acel călugăr, şi noi l-am văzut cu ochii, că semăna cu călugărul".
Iar când bătrânul a văzut sfârşitul său mai înainte şi ducerea sa către Domnul, a zis către Pelaghia - pentru că aşa a numit-o când a îmbrăcat-o în chipul călugăresc: "Să mergem în Tir, pentru că am o trebuinţă acolo şi voiesc să mergi şi tu împreună cu mine". Iar ea, ascultându-l, a mers cu dânsul şi au venit în cetate, ducând împreună cu ea şi copilul care era acum de şapte ani.
Când au intrat în cetate, bătrânul s-a îmbolnăvit şi au venit mulţi cetăţeni ca să-l cerceteze pe el. Şi bătrânul a zis către dânşii: "Aduceţi-mi o cădelniţă cu foc". Şi i-au adus. Iar el a turnat cărbunii cei aprinşi din cădelniţă în sânul său şi i-a ţinut până s-au stins de tot şi s-au răcit; însă cărbunii n-au ars, nici trupul, nici hainele lui. Apoi bătrânul a zis: "Bine este cuvântat Dumnezeu, Cel ce a ferit odinioară rugul cel nears de foc; El îmi este martor că precum aceşti cărbuni aprinşi n-au ars trupul meu, nici focul nu s-a atins de hainele mele, aşa şi eu n-am cunoscut păcat trupesc de când m-am născut". Zicând acestea şi-a dat sufletul său Domnului. Toţi văzând aceasta s-au mirat şi au preamărit pe Dumnezeu, Cel ce are pe robii Săi ascunşi.
Această povestire spunând Sfântul oamenilor, îi învăţa pe dânşii, zicând: "De aceea, fraţii mei şi fiii mei, nu fiţi grabnici spre a osândi; pentru că de multe ori vedem păcatul celui ce greşeşte, iar pocăinţa lui, care o face în taină, nu o ştim".
Astfel învăţând păstorul cel bun oile sale cele cuvântătoare şi îndreptând bine Biserica lui Hristos, s-au sculat perşii asupra ţării aceleia. Iar el a plecat cu corabia la Constantinopol, căci a ascultat pe Cel ce a zis: Când vă vor izgoni pe voi dintr-o cetate, fugiţi în alta. Iar după ce a pornit din Alexandria, s-a îmbolnăvit pe cale şi i s-a arătat un bărbat ţinând în mâini un sceptru de aur şi zicând către dânsul: "Împăratul împăraţilor te cheamă la Sine". Din aceasta Sfântul a cunoscut că i s-a apropiat sfârşitul.
Apoi sosind în Cipru, care era patria lui, n-a putut să meargă mai departe, ci intrând în cetatea sa, Amatunda, a adormit în pace. Iar mai înainte de a muri a zis: "Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne Dumnezeul meu, că m-ai învrednicit pe mine a-Ţi sluji Ţie şi, că din bunătăţile lumii acesteia, nimic nu mi-am oprit decât a treia parte dintr-un argint, dar şi aceea poruncesc să fie dată săracilor. Iar când am fost ales episcop al Alexandriei, am aflat la episcopia mea aproape opt mii de litre de aur şi, din dragostea iubitorilor de Dumnezeu, am adunat mai mult de zece mii de litre de aur, pe care toate le-am dat lui Hristos, Căruia şi sufletul meu I-l dau acum".
Atunci patriarhul a fost îngropat în cetatea patriei sale, în casa lui Tihon, făcătorul de minuni, între trupurile a doi episcopi care erau îngropaţi acolo. Iar când au voit să aşeze şi pe Sfântul Ioan împreună cu dânşii, atunci acele sfinte trupuri mişcându-se, ca şi cum ar fi fost vii, s-au despărţit unul de altul şi au făcut loc trupului Sfântului Ioan în mijlocul lor. Această minune au văzut-o toţi cei ce se întâmplaseră să fie acolo şi, minunându-se, au preamărit pe Dumnezeu.
Nu se cuvine a tăinui minunea ce s-a făcut după îngroparea lui. O femeie, căzând într-un păcat greu şi neputând a-l mărturisi de ruşine părintelui său duhovnicesc, a venit cu credinţă la Sfântul Ioan, care era încă viu, însă bolnav şi aproape de moarte. Şi, căzând la picioarele lui, cu multe lacrimi striga, zicând: "O, prea fericite, eu nevrednica am făcut un păcat mare care nu poate intra în urechile omeneşti; dar ştiu că dacă vei voi, poţi a mi-l ierta, pentru că Domnul a zis vouă: Ceea ce veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în cer şi cărora veţi ierta păcatele, se vor ierta lor.
Atunci fericitul a zis femeii: "Dacă ai venit cu credinţă, apoi mărturiseşte-mi mie păcatul". Femeia răspunse: "Nu pot, stăpâne, a-l mărturisi, pentru că mă stăpâneşte o mare ruşine!". Iar Sfântul a zis: "Dacă te ruşinezi a-l mărturisi cu buzele, mergi dar de-l scrie pe o hârtie şi să o aduci la mine". Însă ea a zis: "Nici aceasta nu o pot face". Sfântul a zis: "Scrie-l şi pecetluieşte-l şi dă-mi-l mie". Femeia, scriind păcatul ei, l-a dat sfântului, apoi l-a jurat să nu-l despecetluiască, nici ca să citească acea scrisoare. Sfântul Ioan, luând scrisoarea, a cincea zi a răposat. Iar pentru scrisoarea aceea n-a spus nimănui nimic şi femeia pe atunci nu era în cetate.
Deci, aflând că a murit patriarhul şi l-au îngropat, suspina, pentru că socotea cum că după moartea Sfântului, luând alţii scrisoarea, au aflat păcatul ei. Deci, venind la mormântul Sfântului, ca şi către un om viu striga, zicând: "Omule al lui Dumnezeu, ţie însuţi n-am îndrăznit a-mi mărturisi păcatul şi acum iată că este vădit tuturor. O, mai bine era dacă nu ţi-aş fi dat hârtia aceea cu păcatele mele. Vai mie, ticăloasa, că, vrând a fugi de ruşine, la mai mare ruşine am ajuns, căci sunt tuturor batjocură şi în loc de tămăduire, am luat rană cumplită. Dar nu mă voi depărta de la mormântul tău, plăcutule al lui Dumnezeu, până ce nu-mi vei spune unde ai pus scrisoarea mea, pentru că ştiu că n-ai murit, ci şi acum eşti viu".
Aşa strigând, a rămas la mormântul Sfântului trei zile, iar în a treia noapte a ieşit aievea Sfântul Ioan din mormântul său împreună cu cei doi episcopi care zăceau împreună cu dânsul, şi a zis către cea care plângea: "O, femeie, pentru ce nu ne dai nouă odihnă; ci şi hainele noastre le uzi cu lacrimi". Astfel zicând, i-a dat hârtia pecetluită şi i-a spus: "Primeşte scrisoarea ta şi dezleag-o". Apoi iarăşi s-au întors la locurile lor. Iar femeia, ţinând hârtia, a văzut pecetea ei întreagă şi, dezlegând-o, a aflat scrisoarea ei ştearsă, iar în locul acela era scris astfel: "Pentru Ioan, robul Meu, s-a şters păcatul tău".
Atunci s-a bucurat acea femeie foarte mult, primind prin minune iertarea păcatelor. Apoi s-a întors la casa ei, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu şi mărind pe plăcutul Său, Sfântul Ioan cel Milostiv. Cu ale căruia rugăciuni să arate Domnul mila Sa şi spre noi şi să şteargă toate păcatele noastre şi să ne scrie şi pe noi în cartea vieţii, în vecii vecilor. Amin.
Sfinții Năsăudeni Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile Dumitru din Mocod, Marin Grigore din Zagra şi Vasile Oichi din Telciu
La 12 noiembrie 1763, pe acelaşi platou de la Slava a avut loc execuţia celor găsiţi vinovaţi de revolta din luna mai. Atanasie Todoran a fost frânt cu roata de sus în jos, iar capul i-a fost legat de o roată, „pentru că i-a reţinut pe oameni de la unire şi de la înrolarea în statutul militar grăniceresc…” – după cum se arată în sentinţa de condamnare. Împreună cu Atanasie au fost martirizaţi prin spânzurare, „pentru aceeaşi vină”, Vasile Dumitru din Mocod, Grigore Manu din Zagra şi Vasile Oichi din Telciu, alte nouăsprezece persoane fiind supuse bătăilor cu vergi; mulţi dintre cei bătuţi au murit sub lovituri.
Sfinții Năsăudeni Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile Dumitru din Mocod, Marin Grigore din Zagra şi Vasile Oichi din Telciu au suferit martiriul în ziua de 12 noiembrie 1763. Au fost apărători ai credinţei strămoşeşti şi ai neamului românesc.
Acest sfânt martir al neamului nostru, Atanasie Todoran, s-a născut în Bichigiu, sat de pe Valea Sălăuţei, într-o familie de ţărani liberi, înrudit cu familia preoţilor Coşbuc din Hordou, strămoşii poetului George Coşbuc. Există destul de puţine informaţii despre viaţa lui. Fruntaş în comună, cunoscător de carte, fusese jude şi colector al dărilor în comunele de pe Valea Bichigiului şi a Sălăuţei. Se pare că încă din tinereţe a făcut parte dintr-un regiment care era aşezat undeva lângă Viena şi, tot amânâdu-i-se eliberarea, a dezertat şi s-a întors acasă. Urmărit de oamenii împărăţiei, s-a refugiat în Munţii Ţibleşului, în Maramureş şi în Ţara Chioarului. A ajuns în Moldova, unde a slujit ani îndelungaţi, cum atestă fragmentul unui document emis de domnitorul Mihai Racoviţă, din care reiese că îl eliberează din oaste pe Atanasie, în vârstă de 74 de ani, după ce a slujit 13 ani în rang de căpitan, şi că este ridicat la rang de răzeş.
Pentru vechea dezertare, a fost închis câţiva ani în Turnul Dogarilor din cetatea Bistriţei. După ce a fost eliberat, s-a întors la Bichigiu. Neexistând preot ortodox în sat, s-a opus cu înverşunare împărtăşirii fiului său cu azimă, precum şi spovedirii lui de către un preot unit. Bătrânul şi-a îngropat băiatul în ritul credinţei strămoşeşti; fata îi murise şi ea cu ani în urmă, când era fugar prin munţi.
În anii 1761-1762 a tratat cu guvernul din Viena, alături de alţi fruntaşi, militarizarea a 21 de comune de pe Valea Bichigiului, Sălăuţei şi Someşului Mare. A fost el însuşi la Viena, împreună cu alţi români, unde s-a încheiat pactul cu guvernul şi li s-au dat asigurări că, după intrarea în regimentul grăniceresc, românii din ţinutul Năsăudului vor beneficia de înlesniri. El a cerut însă ca, prin înfiinţarea regimentului de graniţă, românii să nu fie siliţi să-şi lepede credinţa, căci de decenii ortodocşii transilvăneni se confruntau cu impunerea, aproape pe orice cale, a credinţei unite. Întors acasă şi aşteptând roadele înţelegerii, Atanasie şi-a dat seama că nu s-a ţinut seama de dorinţa românilor şi a început să se opună pe faţă procesului de militarizare. Năsăudenii vedeau limpede că sistemul grăniceresc urmărea să-i convertească la catolocism şi, apoi, că nu li se aplica promisiunea ridicării iobăgiei.
La 10 mai 1763, la Salva, pe platoul numit „La mocirla”, era organizată sfinţirea drapelelor de luptă şi depunerea jurămintelor de către nouă companii ale Regimentului de graniţă nou înfiinţat. Generalul Bukow, trimis de Curtea din Viena să urmărească şi să impulsioneze în Ardeal trecerea la catolicism, a venit să primească jurământul grănicerilor năsăudeni şi să le sfinţească steagul. Când militarii erau pregătiţi pentru depunerea jurământului, în faţă a ieşit, călare, „moş Tănase Todoran”, în vârstă de 104 ani, şi le-a rostit grănicerilor o cuvântare. Printre altele, le spunea: „De doi ani noi suntem grăniceri şi carte n-am primit de la înalta împărăteasă că suntem oameni liberi! - şi apoi aşa nu vom purta armele, ca sfânta credinţă să ne-o batjocorească! Jos armele!”. Cuvintele înflăcărate ale bătrânului au dat roade. Soldaţii care urmau să depună jurământ de credinţă faţă de Viena au trecut de partea lui Atanasie aruncând armele jos,în semn de protest şi nesupunere.
La scurt timp după aceea, s-au făcut cercetări pentru ca vinovaţii să fie pedepsiţi.
La 12 noiembrie 1763, pe acelaşi platou de la Slava a avut loc execuţia celor găsiţi vinovaţi de revolta din luna mai. Atanasie Todoran a fost frânt cu roata de sus în jos, iar capul i-a fost legat de o roată, „pentru că i-a reţinut pe oameni de la unire şi de la înrolarea în statutul militar grăniceresc…” – după cum se arată în sentinţa de condamnare. Împreună cu Atanasie au fost martirizaţi prin spânzurare, „pentru aceeaşi vină”, Vasile Dumitru din Mocod, Grigore Manu din Zagra şi Vasile Oichi din Telciu, alte nouăsprezece persoane fiind supuse bătăilor cu vergi; mulţi dintre cei bătuţi au murit sub lovituri. Capetele celor martirizaţi au fost ridicate pe pari la poarta caselor în care locuiseră, iar bucăţi din trupurile ciopârţite au fost aşezate la răscruci de drumuri. Primid moarte martirică, Atanasie şi-a vărsat sângele pentru credinţa strămoşească şi pentru drepturile românilor transilvăneni. De atunci şi până astăzi, cinstirea memoriei lui se face neîntrerupt în conştiinţele ortodocşilor năsăudeni, iar mărturiile vremii îi aşază alături pe cei trei care au pătimit împreună cu el.
Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Nil pustnicul (sau „Ascetul”).
Acesta avea multă putere în cuvinte, fiind eparh al Constantinopolului, pe vremea împărăţiei lui Mavrichie, şi s-a căsătorit cu o femeie cinstită, care i-a născut doi copii, unul parte bărbătească şi altul parte femeiască; după aceea şi-a înduplecat femeia cu cuvintele şi a făcut-o ca să lase Constantinopolul, şi să meargă să locuiască la mănăstirile Egiptului, împărţind copiii: să ia el pe fiul său Teodul, şi ea pe fiică-sa. Şi făcând aşa, s-au despărţit unii de alţii.
Deci aflându-se Sfântul Nil cu părinţii şi cu fiul său la Muntele Sinai, nişte barbari i-au lovit fără de veste ca nişte fiare, şi au luat rob, împreună şi cu alţi mulţi, pe fiul său Teodul, pe care îl plângeau fără de seamă ca pe un rob, precum se vede în cartea ce este făcută de dânsul. Deci, învrednicindu-se după aceasta de dumnezeiasca preoţie, a alcătuit cuvinte pustniceşti pline de toată înţelepciunea şi înţelegerea şi folosul, care cu puterea cuvântului şi cu harul Sfântului Duh îndeamnă spre nevoinţă. Şi tocmind multe cărţi prin care aducea pe mulţi către Hristos cu dragoste dumnezeiască, cu pace s-a săvârşit. Şi zace cu fiul său Teodul împreună şi cu alţi pustnici, precum zic unii în sfânta biserică a Sfinţilor Apostoli, la Orfanotrofion dedesubtul jertfelnicului, puşi acolo de Iustin împăratul.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
ARTE 12 Noiembrie
INVITAȚIE LA OPERĂ 12 Noiembrie
Cneazul Igor de Borodin
Biografie Alexander Borodin
Alexandr Porfirievici Borodin[11] (n. 12 noiembrie 1833 – d. 27 februarie 1887) a fost un compozitor, chimist și medic rus de origine georgiană. Alături de Balakirev, Rimski-Korsakov, Musorgski și Cui, Borodin a făcut parte, din așa-numitul "Grup al celor Cinci", care a stat la bazele școlii muzicale naționale ruse, din cea de-a doua jumătate a secolului XIX.[12][13][14] Este cunoscut în special pentru simfoniile sale, cele două cvartete de coarde, poemul simfonic Stepele din Asia Centralăși opera Cneazul Igor.
A fost un militant pentru drepturile femeilor și a spirijinit drepturile acestora la educație în Rusia, fiind fondatorul Școlii de Medicină pentru Femei din Sankt Petersburg.
Borodin s-a născut în Sankt Petersburg ca fiul nelegitim al unui nobil georgian, Luka Gedevanishvili, și al Evdokia Konstantinovna Antonova, o tânără rusoaică în vârstă de 24 de ani. A fost înregistrat ca fiul unuia dintre iobagii lui Luka, Porfiry Borodin.[15] Când era copil Borodin a primit o educație bună, inclusiv lecții de pian. În 1850 a început să studieze la Academia de Medicină-Chirurgie din Sankt Petersburg, unde mai târziu a lucrat și predat Ivan Pavlov, și a început o carieră în chimie. La absolvire a lucrat timp de un an ca și chirurg într-un spital militar după care a mers la studii avansate timp de trei ani în Europa Occidentală.
În 1862 Borodin a revenit în Sankt Petersburg pentru a obține postul de chimist la Academia de Medicină-Chirurgie și a petrecut restul carierei sale științifice lucrând în cercetare, predând și urmărind educația celorlalți.[16] În cele din urmă a reușit să înființeze cursuri medicale pentru femei (în 1872).
A început să ia lecții de compoziție în 1862 de la Mili Balakirev. În 1863 s-a căsătorit cu Ekaterina Protopopova, o pianistă, și au avut cel puțin un copil, pe nume Gania.[17] Muzica a rămas pentru Borodin o ocupația secundară pe lângă cea de chimist și medic. A avut aproape toată viața probleme de sănătate, învingând holera și câteva atacuri de cord minore. A murit subit în timpul unui bal de la Academie la vârsta de 53 de ani și a fost înmormântat în Cimitirul Tikhvin al Mănăstirii Alexandr Nevsky Lavra din Sankt Petersburg
În activitatea sa de chimist Borodin a devenit foarte respectat, fiind apreciat în special pentru cercetările sale în domeniul aldehidelor.[18] Între 1859 și 1862 Borodin a susținut un postdoctorat în Heidelberg. A lucrat în laboratorul lui Emil Erlenmeyer unde a lucrat cu derivații benzenului. A petrecut o perioadă și la Pisa unde a lucrat cu halogeni organici. Un experiment publicat în 1862 descrie prima substituție nucleofilă a clorului și fluorului din clorura de benzoil.[19] O reacție înrudită cunoscută în Occident sub numele de Reacția Hunsdiecker publicată în 1939 de frații Hunsdiecker a fost promovată în Uniunea Sovietică sub numele de Reacția Borodin. A publicat lucrări de cercetare între 1864 și 1869 care se aflau în concurență cu cele ale chimistului Friedrich August Kekulé von Stradonitz.
Borodin este co-creditat pentru descoperirea Reacției Aldol împreună cu Charles-Adolphe Wurtz. În 1872 a anunțat Societății de Chimie din Rusia descoperirea unui nou produs din reacțiile aldehidelor cu proprietății asemănătoare cu cele ale alcoolului. A publicat ultimul său studiu de cercetare în 1875 despre reacția amidelor iar ultima sa publicație era cu privire la o metodă de indentificare a ureei din urina animalelor.
Opera și lucrările orchestrale
Borodin l-a cunoscut pe Mili Balakirev în 1862. Când se afla sub tutelajul lui Balakirev a început să lucreze la Simfonia nr. 1 în Mi bemol major, care a avut premiera în 1869 sub bagheta lui Balakirev. În același an Borodin a început să lucreze la Simfonia nr. 2 în Si minor care nu a înregistrat un succes deosebit la premiera sa din 1877 sub bagheta lui Eduard Nápravník dar cu câteva re-orchestrări minore a avut parte de o interpretare de succes în 1879 sub bagheta lui Rimski-Korsakov. În 1880 a compus celebrul poem simfonic Stepele din Asia Centrală. Doi ani mai târziu a început să lucreze la a treia simfonie dar care a rămas neterminată la momentul morții sale. Două părți din această lucrare au fost ulterior terminată și orchestrată de Alexandr Glazunov.
În 1868 Borodin a abandonat lucrul la Simfonia nr. 2 pentru a lucra la opera Cneazul Igor care este considerată cea mai semnificativă lucrare a sa și una dintre cele mai importante opere istorice ruse. Conține Dansurile Polovțiene, frecvent interpretate separat în sălile de concert și este poate cea mai cunoscută compoziție a lui Borodin. Opera (ca și alte câteva lucrări) a rămas neterminată la moartea lui Borodin dar a fost ulterior terminată de Rimski-Korsakov și Glazunov.
Muzică de cameră
Niciun alt membru din cercul lui Balakirev nu s-a identificat mai mult în "muzica absolută" decât Borodin în cele două cvartete de coarde ale sale. El însuși un violoncelist, a fost un interpret de cameră entuziast, un interes care s-a adâncit în timpul studiilor sale din chimie de la Heidelberg dintre 1859 și 1861. Din această au rezultat, printre alte lucrări de cameră, un sextet de coarde și un cvintet de pian. În ceea ce privește structura tematică și textura instrumentală, Borodin s-a inspirat după lucrările lui Mendelssohn.[20]
În 1875 Borodin a început să lucreze la primul său cvartet de coarde, spre nemulțumirea lui Mussorgsky și Vladimir Stasov. Faptul că Borodin a lucrat la cvartet cât se afla membru al "Grupului celor cinci", care erau ostili față de muzica de cameră, demonstrează independența sa. După primul cvartet de coarde, Borodin a demonstrat că stăpânește forma. Al doilea cvartet de coarde a urmat în 1881. Primul cvartet de coarde este mai bogat în schimbările de stare. Al doilea cvartet de coarde are o atmosferă și o expresivitate mai uniforma.
Celebritatea lui Borodin în afara Imperiului Rus a fost posibilă în timpul vieții sale datorită lui Franz Liszt care a aranjat o interpretare a Simfoniei nr. 1 în 1880 în Germania și datorită Contesei de Mercy-Argenteau în Belgia și Franța. Muzica sa este cunoscută pentru lirismul puternic și armoniile bogate. Împreună cu unele influențe ale unor compozitori Occidentali, ca memrbru al "Grupului celor cinci" muzica sa denotă un puternic caracter rusesc. Muzica sa pasională și armoniile neobișnuite au avut o influență puternică asupra compozitorilor francezi Claude Debussy și Maurice Ravel(ca un omagiu, Ravel a compus în 1913 o piesă pentru pian întitulată À la manière de Borodine.
Lucrări orchestrale
· Simfonia nr. 1 în Mi bemol major (1862-1867)
· Simfonia nr. 2 în Si minor (1869-1876)
· Stepele din Asia Centrală (poem simfonic) (1880)
· Simfonia nr. 3 în La minor (1886-1887) (doar două părți)
Muzică de cameră
· Trioul de pian în Re major (1860-1861)
· Cvintetul de pian în Do minor (1862)
· Cvartetul de coarde nr. 1 în La major (1874-1879)
· Cvartetul de coarde nr. 2 în Re major (1881)
Alexander Borodin - Prince Igor - by Yury Lyubimov - music edit by Pavel Karmanov: https://youtu.be/CzmIu-VjRCM.
Cneazul Igor de Borodin
MUZICĂ 12 Noiembrie
LAS 100 MELODIAS MAS BELLAS DE TODOS LOS TIEMPOS (3 de 3). Selección de Cecil González
D. Scarlatti: Complete Sonatas, Vol VIII Sonatas Kk 318 371
Grandes Boleros Orquestados en Guitarra - Instrumentales del recuerdo exitos
Musica Romantica con Saxo Elegante 🎷 La MEJOR Musica Relajacion para estudiar y trabajar
POEZIE 12 Noiembrie
Emil Botta, poet
Biografie Emil Botta
Emil Botta (n. 15 septembrie 1911, Adjud - d. 24 iulie 1977, Bucureşti) a fost un poet, prozator şi actor român.
Este fratele eseistului Dan Botta, precum şi fiul lui Theodor Botta, medic, şi al Aglaiei. Clasele primare le face la Adjud, dar la 15 ani fuge de acasă pentru a deveni actor. Urmează apoi Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti, în perioada 1929-1932. Devine actor al Teatrului Naţional din Bucureşti, după mai mulţi ani petrecuţi pe unele scene de provincie. La Nţional joacă în roluri de excepţie, Werther, Iago, Macbeth, Unchiul Vania, Ion din Năpasta etc.
A jucat în numeroase filme, cum ar fi: Se aprind făcliile(1939), Viaţa nu iartă, 1958, Erupţia, 1958, Când primăvara e fierbinte, 1961, S-a furat o bombă (regia Ion Popescu Gopo), 1961, Paşi spre lună( tot în regia lui Gopo), Pădurea spânzuraţilor (regia Liviu Ciulei), 1964, Răscoala, 1965, De-aş fi... Harap alb, 1965, Şah la rege, 1965, Dacii, 1966, Faust XX, 1966, Subteranul, 1967, Columna, 1968, Mastodontul, Reconstituirea (regia Liviu Ciulei),1969, Premiera, 1976.
A fost actor al Teatrului Naţional din Bucureşti, jucând în numeroase piese, printre care Othello în regia lui Nicolae Massim şi filme, inclusiv în Reconstituirea, celebrul film al regizorului Lucian Pintilie, în care a interpretat rolul profesorului Paveliu.
A debutat cu poemul Strofă ultimă în revista lui Tudor Arghezi Bilete de papagal în 1929. Poetul a făcut parte din grupul intitulat „Corabia cu rataţi”, din care s-au desprins şi filozoful Emil Cioran sau dramaturgul Eugen Ionescu. A fost poetul preferat al generaţiei Criterion, pentru versurile sale, Mircea Eliade, Emil Cioran, Nicolae Steinhardt aveau un adevărat cult. Este autorul unei poezii negre, existenţialiste, cu personaje dintr-o mitologie proprie a morţii, în consonanţă cu filozofia Trăirismului interbelic. E un poet al măştilor, eul liric se devoalează prin toate aceste personaje, rezultând o comedie a morţii şi a neputinţei.
Opera (selectiv)
Versuri
Întunecatul April, 1937 (scris în urma unei colaborări la revista Vremea)
Pe-o gură de rai, 1943 (rezultatul unei colaborări cu Universul literar)
Poezii, 1966
Versuri (cu un ciclu inedit, Vineri), 1971
Poeme, 1974
Un dor fără saţiu, 1976
Proză
Trântorul, 1938 (ediţia a II-a, 1967)
Premii
Premiul Fundaţiilor Regale (1937)
Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române (1967)
Emil Botta (n. 15 septembrie 1911, Adjud - d. 24 iulie 1977, Bucureşti) a fost un poet, prozator şi actor român.
Este fratele eseistului Dan Botta, precum şi fiul lui Theodor Botta, medic, şi al Aglaiei. Clasele primare le face la Adjud, dar la 15 ani fuge de acasă pentru a deveni actor. Urmează apoi Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti, în perioada 1929-1932. Devine actor al Teatrului Naţional din Bucureşti, după mai mulţi ani petrecuţi pe unele scene de provincie. La Nţional joacă în roluri de excepţie, Werther, Iago, Macbeth, Unchiul Vania, Ion din Năpasta etc.
A jucat în numeroase filme, cum ar fi: Se aprind făcliile(1939), Viaţa nu iartă, 1958, Erupţia, 1958, Când primăvara e fierbinte, 1961, S-a furat o bombă (regia Ion Popescu Gopo), 1961, Paşi spre lună( tot în regia lui Gopo), Pădurea spânzuraţilor (regia Liviu Ciulei), 1964, Răscoala, 1965, De-aş fi... Harap alb, 1965, Şah la rege, 1965, Dacii, 1966, Faust XX, 1966, Subteranul, 1967, Columna, 1968, Mastodontul, Reconstituirea (regia Liviu Ciulei),1969, Premiera, 1976.
A fost actor al Teatrului Naţional din Bucureşti, jucând în numeroase piese, printre care Othello în regia lui Nicolae Massim şi filme, inclusiv în Reconstituirea, celebrul film al regizorului Lucian Pintilie, în care a interpretat rolul profesorului Paveliu.
A debutat cu poemul Strofă ultimă în revista lui Tudor Arghezi Bilete de papagal în 1929. Poetul a făcut parte din grupul intitulat „Corabia cu rataţi”, din care s-au desprins şi filozoful Emil Cioran sau dramaturgul Eugen Ionescu. A fost poetul preferat al generaţiei Criterion, pentru versurile sale, Mircea Eliade, Emil Cioran, Nicolae Steinhardt aveau un adevărat cult. Este autorul unei poezii negre, existenţialiste, cu personaje dintr-o mitologie proprie a morţii, în consonanţă cu filozofia Trăirismului interbelic. E un poet al măştilor, eul liric se devoalează prin toate aceste personaje, rezultând o comedie a morţii şi a neputinţei.
Opera (selectiv)
Versuri
Întunecatul April, 1937 (scris în urma unei colaborări la revista Vremea)
Pe-o gură de rai, 1943 (rezultatul unei colaborări cu Universul literar)
Poezii, 1966
Versuri (cu un ciclu inedit, Vineri), 1971
Poeme, 1974
Un dor fără saţiu, 1976
Proză
Trântorul, 1938 (ediţia a II-a, 1967)
Premii
Premiul Fundaţiilor Regale (1937)
Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române (1967)
Gheorghe Asachi
Biografie Gheorghe Asachi
Gheorghe Asachi (n. 1 martie 1788 - d. 12 noiembrie 1869) a fost un poet, prozator și dramaturg român care s-a născut la Herța, în nordul Moldovei (azi în Ucraina). Precursor al generației pașoptiste, Gheorghe Asachi a fost unul din întemeietorii nuvelei istorice la noi, a condus numeroase reviste literare, a recuperat de la Lemberg din Polonia, unde studiase în tinerețe, manuscrisul Țiganiadei, epopeea bufă a lui Ion Budai-Deleanu. A fost îndrumător cultural în domenii diverse: teatru, școală, presă, activitate tipografică. Asachi a fost și unul din întemeietorii Academiei Mihăilene. A publicat prima gazetă româneasca din Moldova, Albina Românească (1829). A organizat primele reprezentații teatrale în limba română (1816) și Conservatorul filarmonic dramatic (1836). Traduce și adaptează piese de teatru străine. În poezie, abordează toate speciile: ode, elegii, sonete, imnuri, fabule, meditații, balade. Versifică legendele istorice Dochia și Traian, Ștefan cel Mare înaintea Cetății Neamț. A scris și nuvele istorice (Dragoș, Petru Rareș, Rucsandra Doamna ș.a.), care au constituit sursa de inspirație pentru nuvelele lui Costache Negruzzi.
În 1830 era Venerabilul unei loji din Iași, iar în 1866 a participat la lucrările Lojii Steaua României, tot din Iași. A fost inițiat în francmasonerie la Milano, în Italia.[2]
A fost o personalitate complexă, îndrumător și animator al vietii artistice și culturale, organizator al școlilor naționale din Moldova, unul din pionierii picturii românești și inițiatorul învățământului artistic în școlile moldovenești.
Fiul său, Dimitrie Asachi, a fost de asemenea om de știință, a cărei activitate a vizat matematica și topografia. Fiica sa, Hermiona Asachi, a fost soția istoricului francez Edgar Quinet.
S-a născut la Herța, ca fiu al preotului Lazăr (Leon) Asachi și al Elenei. Unii îi atribuie o origine armeană sau ruteană, pe linie paternă. George Călinescu i-a stabilit o altă genealogie, cea maternă; Niculai, fiul lui Grigore Olteanu, nemeș din Oltenia a trecut în Moldova și de acolo în Oltenia în 1713. În 1728 coboară în Moldova, se preoțește și se însoară cu fata unui popă. Fiica lui va fi Elena, mama lui Gheorghe Asachi.
La 9 ani, Gheorghe Asachi continuă studiile în polonă, latină, germană la Lemberg, Polonia (azi Liov, Ucraina), unde se mutase familia sa.
În cadrul Universității din Liov, în perioada 1796 - 1804, Asachi studiază, la Facultatea de Filozofie, logica, matematica, istoria naturala, fizica, metafizica și etica. Apoi, în perioada 1802 - 1804, urmează și un curs special de arhitectură.
La Lvov, Asachi si-a pus bazele culturii sale enciclopedice, s-au înfiripat conceptiile sale iluministe sub influenta unora dintre profesorii universitatii si a cunoscut literatura poloneza si literatura clasica româna, care se vor simti în creatiile sale literare.
Apoi studiază astronomia și cadastrul la Viena (1805-1808), arheologia și epigrafia la Roma (1808-1812), unde citește literatură italiană și scrie sonete. Publică primul său sonet în limba italiană în Giornale di Campodoglio în 1811. Primul poem în limba română, "Cătră Italia" a fost scris în același an.
În 1812 revine în Moldova și se consacră activității de propășire a culturii române. Pune bazele Academiei Mihăilene(1835), strămoașa Universității din Iași. Fondează revista Albina românească și o tipărește la tipolitografia Albina.
Aici îi apar primele volume originale, Culegere de poezii și Fabule alese. Adversar declarat al Revoluției de la 1848 în Moldova, cade în uitare și în perioada aceasta își tipărește nuvelele istorice, întîi în franceză, Nouvelles historiques de la Moldo Roumanie, în 1859 apoi și în traducere românească, în 1867.
În anul 1869 la vîrsta de 81 de ani pleacă în călătorie la Lemberg, în Galiția și cumpără manuscrisul Țiganiadei lui Ion Budai-Deleanu.
Dupa obtinerea doctoratului în filozofie si a diplomei de inginer si arhitect, Gheorghe Asachi se întoarce în tara, la Iasi (1805), unde pune în practica cunostintele sale de arhitectura la construirea unor case particulare, în acelasi an pleaca la Viena, unde studiaza, timp de 3 ani, astronomia, matematicile superioare si pictura. In august 1808, Gheorghe Asachi pleaca sa-si completeze studiile la Roma. Aici a scris primele încercari poetice si a fost ales membru extraordinar al Societatii literare din Roma. In august 1812, Gheorghe Asachi se întoarce în Moldova . Stapînind o cultura superioara solida si multilaterala, cunoscator al mai multor limbi straine - polona, rusa, latina, germana, italiana, franceza si engleza - ca nimeni altul in vremea sa, optimist, cu dor de munca si încrezator în puterile sale, calauzit de o ideologie liberala progresista si de o puternica dragoste de patrie si popor, Gheorghe Asachi spera sa joace un rol important de restaurator în tara sa. întoarcerea lui Asachi din Italia coincide cu procesul de prefacere rapida a relatiilor feudale în Moldova, care reclama, într-o masura mereu crescînda, difuzarea stiintelor prin institutii de învatamînt. Functiile pe care Asachi putea sa le îndeplineasca si activitatile ce era în masura sa le desfasoare erau numeroase si necesare tarii, dar aici se loveste de o realitate trista. Situatia taranilor era grea: lipsa scolilor, bibliotecilor, ziarelor, a tuturor institutiilor moderne care asigura progresul unui popor, îl face constient de necesitatea unei activitati sistematice de trezire a constiintei nationale. Carturar de tip renascentist, cu o cultura enciclopedica si iluminista, dotat cu înclinatii pentru multiple domenii artistice - inginer, profesor, diplomat, grafician, ziarist, pictor, tipograf, arhivist, dramaturg - Gheorghe Asachi s-a risipit cu darnicie din dorinta generoasa de a impulsiona dezvoltarea culturii românesti. Desfasurlndu-si cea mai rodnica activitate într-o perioada de hotar între epoca feudala si începuturile orînduirii burgheze, Asachi poate fi revendicat în aproape orice domeniu al culturii. În 1813, Asachi înfiinteaza o clasa de inginerie si hotarnicie în limba româna, unde preda arhitectura, istoria artelor, geodezia, matematica, dezva-luindu-si un neobosit talent pedagogic, în 1818 apare deja prima promotie de ingineri formati in tara. Timp de aproape 40 de ani, Asachi s-a ocupat de organizarea scolilor din Moldova (1813 - 1849). însarcinat de mitropolitul Veniamin Costache, în 1820, Asachi se ocupa de organizarea Seminarului de la Socola. în acest scop el aduce din Transilvania cîtiva profesori initiati. Dupa o perioada petrecuta la Viena ca agent diplomatic al domnitorului lonita Sandu Sturdza, Asachi se reîntoarce în 1827 la Iasi pentru a desfasura, in urmatorii 20 de ani, activitatea sa cea mai rodnica, si care îl va transforma în personalitate proeminenta a Moldovei. Militînd pe linia idealurilor sale de tinerete, el îsi continua stradaniile de organizare a învatamîntului, înfiintînd prima scoala primara de fete Institutul pentru educatia fetelor (1834), punînd bazele învatamîntului artistic si politehnic în 1841 prin inaugurarea scolii de arte si meserii, extinzînd reteaua scolilor primare, scriind manuale, alcatuind programe analitice. Realizarea sa de capetenie ramîne însa Academia Mihaileana, deschisa în 1835, institut care va deveni o adevarata pepiniera de intelectuali instruiti. Un alt tarîm in care contributia lui Gheorghe Asachi poate fi considerata hotarîtoare este cel jurnalistic. El este în Moldova initiatorul presei în limba româna, scotînd primul ziar românesc Albina româneasca. Vazînd în presa un excelent instrument de informare si educare, Asachi va scoate si alte ziare destinate unor categorii diverse de cititori, cum ar fi: Foaia sateasca (1839-1840) si (1846-1850) - destinata taranilor, Icoana lumii (1846) care populariza cuceririle stiintei.
Adio
Parasând aceste clime,
Port amorului obeze,
Îns-a soartei agerime
Pretutindeni a s-urmeze.
Adio, rediule tacute,
Ce cu a tale umbre mute
Ai ascuns în tainuire
A me dulce fericire!
Iho malului raspunde
L-acel chin ce ma patrunde,
Si din groapa întunecata
În duioasa inimioara
Sa rasune înca o data
Numele de cânta Flora.
Dragalase floricele,
Ce tasute în cununele
Frunte încingeti la me zâna,
Dâmburi, vai si tu, fântâna,
Ce ne-ati zarit împreuna,
Adio, ah, pe totdeauna!
Port amorului obeze,
Îns-a soartei agerime
Pretutindeni a s-urmeze.
Adio, rediule tacute,
Ce cu a tale umbre mute
Ai ascuns în tainuire
A me dulce fericire!
Iho malului raspunde
L-acel chin ce ma patrunde,
Si din groapa întunecata
În duioasa inimioara
Sa rasune înca o data
Numele de cânta Flora.
Dragalase floricele,
Ce tasute în cununele
Frunte încingeti la me zâna,
Dâmburi, vai si tu, fântâna,
Ce ne-ati zarit împreuna,
Adio, ah, pe totdeauna!
Credința
La Dionis, tiran aprig, pe ascuns a fost intrat
Meros, congiuratul giune, c-un pumnal între vestminte,
Dar surprins fara de preget viglele l-a ferecat
Si la rege domnitorul l-a condus mai înainte.
Cu urgie ista-ntreaba: “Zi-m, pumnarul pentru cine?î
“De tirani sa scape patria, menit era pentru tine!î
“Daca asa, sumete giune, tu pe cruce vei pieri!î
“Nu cer ca sa-mi ierti viata; din doi unu-avea sa moara;
Ce, de vrei a mele patimi mai mult înca-a prelungi,
Lasa-ma, te rog, trei zile, sa marit p-orfana sora!
Spre credinta dau p-amicul, pana-atuncea pre el închide;
La termin de nu veni-voi, pre el vei putea ucide!î
Atunci regele-n vendeta, surâzând, cu aer lin,
Dupa scurta meditare au raspuns: “Ei bine, fie,
Cele care-mi cei trei zile libere îti las deplin,
Dar trecând semnalul termin, de pe-acuma sa se stie
Ca-n cea zi, fara crutare, cu amicul d-închisoare
Împarti-s-a a voastra soarta, tu-i fi liber, iar el moare!î
La amicul Meros vine: “Tiranul a triumfat!
Noua victima, pre mine, cu moarte pe cruce cearta,
Pentru ca spre-a patriii paos a-l ucide am cercat.
Însa în a lui trufie înca zile trei îmi iarta,
Pan pe sora marita-voi; rog te pune chizes mie;
Giur ca vin sa-mi trag osânda, sa te scap de-a lui urgie!î
Tacând îl îmbratosaza amicul cel credincios,
Tiranului se supune si-ntra-n a lui închisoare;
Cela alt atunci purcede si în timpul pretios
Repede asigureaza soarta giunei surioare.
Prin plinirea îndatorirei a lui cuget se împaca,
Iute îndarat se-ntoarna, ca terminul sa nu treaca.
Deodata varsa ploaie cerul încarcat de nor,
De pe munti, din râpi, din lacuri se reped mii de povoaie,
Râurele se fac râuri, valea s-umple d-unda lor,
Si la punte când agiunge calatorul în nevoie,
Volbura înfurieta temelia ei o sapa,
Surpa bolta cea hâita, ce tunânda cade-n apa.
Cufundat în rea durere pe mal cura-n gios, în sus,
Însí verunde ochi-ntoarna, a lui voce oriunde suna,
Agiutor chemat n-aduce de pe malul cel opus,
Ca la vad nu-i nici o luntre ca sa-l treaca împreuna,
Nici munteanul nu conduce de la codru a sa pluta,
Ca salbatica cea apa e în mare prefacuta.
În genunchi mizerul cade, lânga valul întartat,
Plânge, roaga si suspina, mânele la ceri întinde:
“Te rog, Zeule, -nfrâneaza cursul râului turbat!
Orele sunt fugatoare si trecut-au de merinde,
Soarele va sa apuna; de n-agiung pana în sara,
Pentru mine fara culpa bun amicul va sa piara!î
Înfiorarea a naturei elementele-a sporit.
Fara paos, tot mai tare, val pe val mâna nainte,
Dar mai iute se strecoara clipele necontenit.
Atunci el s-îmbarbateaza, pe amic având aminte,
Se arunca-n sânul apei si luptând peste masura
Cu brat foarte o dispica si un zeu de el se-ndura.
Agiungând la mal se-nchina geniului scutitor,
A lui pas înaripeaza, când de oameni rai o ceata,
Trecând pe la o padure, iese din ascunsul lor,
Îl încungiura, l-ataca si cu furie-nveninata
În potica cea îngusta calea-i cearca a închide,
Ca sa-l prinda cu odoare, spre a-l prada si a-l ucide.
“De la mine ce se cere, a strigat de fior cuprins,
N-am nimica-n asta lume decât viata ticaloasa,
Si-asta înca pana-n sara a da regelul m-am prinsî.
Smulge arma de la hotul, si cu voce furioasa
“De amic nu te îndura!î strigí, apoi cu cea maciuga
La pamânt pe trei i culca, ceialalti se dau la fuga.
Soarele iesind din nouri sageteaza al sau foc,
De caldura, d-osteneala, a pasi el nu mai poate,
Ca genunchii i se-ndoaie, încât cade chiar pe loc.
“Tu, ce dintre hoti, din ape îndurat-ai a ma scoate,
Ori voi-vei ca aice sa fiu prada de vro fiara,
Sa las pe dulce amicul pentru mine ca sa piara?î
Deodata-n propiere un placut lin murmuriu
În tacerea cea adânca la urechea sa patrunde;
Sta, asculta s-apoi vede dintre stânci un izvor viu,
Ce varsa în vas de piatra argintoase a lui unde.
Acolo, cu însatare, soarbe, s-uda, se-nviaza,
A lui membre ostenite cu putere racoreaza.
Acum soarele-ntre arbori lunecând al sau lucor,
Preste iarba înverzita tindea umbre colosale,
Ce prin forme îngaimate zugraveau icoana lor;
Calatori doi din cetate revineau pe acea cale,
Lânga ii cu repegiune pasind, auzi: “Se duce,
Pre amic în loc de Meros îl întind acum pe cruceî.
În a inimei adâncul rasunat-au vorba lor,
Constiinta, grija îl mâna si-a lui pas înaripeaza.
Turnurile Siracuzei soarele apuitor,
Rasfrângându-se prin nouri, aurea cu a lui raze,
Când Filostrat, a lui casnic, pre al sau domn neferice
Îl întâmpina cu spaima si cuvinte aceste-i zice:
“Îndarapt te-ntoarna iute, pre amic nu-i mântui,
Deci macar al tau pericol prin o fuga-ndata curma;
Chiar acum pe neferice îl încep a-l schingiui,
C-asteptatu-te-au statornic pana-n ora de pe urma;
A lui credinta-ntemeiata în virtute si-n onoare
Tiranul prin vorbe amare n-a putut sa i-o oboareî.
“De-i târziu, de n-oi putea-voi ca sa scap p-amicul meu,
Cu el mor, însa credinta nu va ramâne înfrânta.
Si tiranul cel salbatic n-aibe în cugetul seu
Ca amicului amicul a calcat credinta sânta;
Preste ambi sa împlineasca a lui cruda fardelege,
Dar cunoasca ca viaza amicitiii sânta lege!î
Iaca soarele spune, când la poarta a sosit;
Vede crucea a osândei în o piata împlântata.
Curioasa d-oameni gloata împregiur a tabarât,
Pe amic îl trag acuma cu o funie încruntata.
Gloata o strabate, striga: “Iata-ma-s, eu viu de fata,
Eu-s acela pentru care el chizes s-a pus cu viata!î
Tot poporul se cuprinde de mirare si de fior,
Ambi amici se-mbratoseaza, plâng de chin, de bucurie;
Nice-un ochi e fara lacrimi l-acest act patrunzator
Si la tiran se rapoarta asta rara duiosie.
Pre el prinde o simtire, pana-atunci de tot streina,
Pe amicii ambi-i cheama înaintea lui sa vina.
Îndelung pre ii admira, zice: “Vi s-a nimerit;
A mea inima se-nvinge; eu chiar vad din asta fapta
Ca credinta nu-i un fantom, ce înalt simt înzeit,
Care de la oameni cere recunoasterea cea dreapta.
Luati, rogu-va, de-acuma, sa simt zile mai senine.
În a voastra legatura de al treilea pe mine!
Meros, congiuratul giune, c-un pumnal între vestminte,
Dar surprins fara de preget viglele l-a ferecat
Si la rege domnitorul l-a condus mai înainte.
Cu urgie ista-ntreaba: “Zi-m, pumnarul pentru cine?î
“De tirani sa scape patria, menit era pentru tine!î
“Daca asa, sumete giune, tu pe cruce vei pieri!î
“Nu cer ca sa-mi ierti viata; din doi unu-avea sa moara;
Ce, de vrei a mele patimi mai mult înca-a prelungi,
Lasa-ma, te rog, trei zile, sa marit p-orfana sora!
Spre credinta dau p-amicul, pana-atuncea pre el închide;
La termin de nu veni-voi, pre el vei putea ucide!î
Atunci regele-n vendeta, surâzând, cu aer lin,
Dupa scurta meditare au raspuns: “Ei bine, fie,
Cele care-mi cei trei zile libere îti las deplin,
Dar trecând semnalul termin, de pe-acuma sa se stie
Ca-n cea zi, fara crutare, cu amicul d-închisoare
Împarti-s-a a voastra soarta, tu-i fi liber, iar el moare!î
La amicul Meros vine: “Tiranul a triumfat!
Noua victima, pre mine, cu moarte pe cruce cearta,
Pentru ca spre-a patriii paos a-l ucide am cercat.
Însa în a lui trufie înca zile trei îmi iarta,
Pan pe sora marita-voi; rog te pune chizes mie;
Giur ca vin sa-mi trag osânda, sa te scap de-a lui urgie!î
Tacând îl îmbratosaza amicul cel credincios,
Tiranului se supune si-ntra-n a lui închisoare;
Cela alt atunci purcede si în timpul pretios
Repede asigureaza soarta giunei surioare.
Prin plinirea îndatorirei a lui cuget se împaca,
Iute îndarat se-ntoarna, ca terminul sa nu treaca.
Deodata varsa ploaie cerul încarcat de nor,
De pe munti, din râpi, din lacuri se reped mii de povoaie,
Râurele se fac râuri, valea s-umple d-unda lor,
Si la punte când agiunge calatorul în nevoie,
Volbura înfurieta temelia ei o sapa,
Surpa bolta cea hâita, ce tunânda cade-n apa.
Cufundat în rea durere pe mal cura-n gios, în sus,
Însí verunde ochi-ntoarna, a lui voce oriunde suna,
Agiutor chemat n-aduce de pe malul cel opus,
Ca la vad nu-i nici o luntre ca sa-l treaca împreuna,
Nici munteanul nu conduce de la codru a sa pluta,
Ca salbatica cea apa e în mare prefacuta.
În genunchi mizerul cade, lânga valul întartat,
Plânge, roaga si suspina, mânele la ceri întinde:
“Te rog, Zeule, -nfrâneaza cursul râului turbat!
Orele sunt fugatoare si trecut-au de merinde,
Soarele va sa apuna; de n-agiung pana în sara,
Pentru mine fara culpa bun amicul va sa piara!î
Înfiorarea a naturei elementele-a sporit.
Fara paos, tot mai tare, val pe val mâna nainte,
Dar mai iute se strecoara clipele necontenit.
Atunci el s-îmbarbateaza, pe amic având aminte,
Se arunca-n sânul apei si luptând peste masura
Cu brat foarte o dispica si un zeu de el se-ndura.
Agiungând la mal se-nchina geniului scutitor,
A lui pas înaripeaza, când de oameni rai o ceata,
Trecând pe la o padure, iese din ascunsul lor,
Îl încungiura, l-ataca si cu furie-nveninata
În potica cea îngusta calea-i cearca a închide,
Ca sa-l prinda cu odoare, spre a-l prada si a-l ucide.
“De la mine ce se cere, a strigat de fior cuprins,
N-am nimica-n asta lume decât viata ticaloasa,
Si-asta înca pana-n sara a da regelul m-am prinsî.
Smulge arma de la hotul, si cu voce furioasa
“De amic nu te îndura!î strigí, apoi cu cea maciuga
La pamânt pe trei i culca, ceialalti se dau la fuga.
Soarele iesind din nouri sageteaza al sau foc,
De caldura, d-osteneala, a pasi el nu mai poate,
Ca genunchii i se-ndoaie, încât cade chiar pe loc.
“Tu, ce dintre hoti, din ape îndurat-ai a ma scoate,
Ori voi-vei ca aice sa fiu prada de vro fiara,
Sa las pe dulce amicul pentru mine ca sa piara?î
Deodata-n propiere un placut lin murmuriu
În tacerea cea adânca la urechea sa patrunde;
Sta, asculta s-apoi vede dintre stânci un izvor viu,
Ce varsa în vas de piatra argintoase a lui unde.
Acolo, cu însatare, soarbe, s-uda, se-nviaza,
A lui membre ostenite cu putere racoreaza.
Acum soarele-ntre arbori lunecând al sau lucor,
Preste iarba înverzita tindea umbre colosale,
Ce prin forme îngaimate zugraveau icoana lor;
Calatori doi din cetate revineau pe acea cale,
Lânga ii cu repegiune pasind, auzi: “Se duce,
Pre amic în loc de Meros îl întind acum pe cruceî.
În a inimei adâncul rasunat-au vorba lor,
Constiinta, grija îl mâna si-a lui pas înaripeaza.
Turnurile Siracuzei soarele apuitor,
Rasfrângându-se prin nouri, aurea cu a lui raze,
Când Filostrat, a lui casnic, pre al sau domn neferice
Îl întâmpina cu spaima si cuvinte aceste-i zice:
“Îndarapt te-ntoarna iute, pre amic nu-i mântui,
Deci macar al tau pericol prin o fuga-ndata curma;
Chiar acum pe neferice îl încep a-l schingiui,
C-asteptatu-te-au statornic pana-n ora de pe urma;
A lui credinta-ntemeiata în virtute si-n onoare
Tiranul prin vorbe amare n-a putut sa i-o oboareî.
“De-i târziu, de n-oi putea-voi ca sa scap p-amicul meu,
Cu el mor, însa credinta nu va ramâne înfrânta.
Si tiranul cel salbatic n-aibe în cugetul seu
Ca amicului amicul a calcat credinta sânta;
Preste ambi sa împlineasca a lui cruda fardelege,
Dar cunoasca ca viaza amicitiii sânta lege!î
Iaca soarele spune, când la poarta a sosit;
Vede crucea a osândei în o piata împlântata.
Curioasa d-oameni gloata împregiur a tabarât,
Pe amic îl trag acuma cu o funie încruntata.
Gloata o strabate, striga: “Iata-ma-s, eu viu de fata,
Eu-s acela pentru care el chizes s-a pus cu viata!î
Tot poporul se cuprinde de mirare si de fior,
Ambi amici se-mbratoseaza, plâng de chin, de bucurie;
Nice-un ochi e fara lacrimi l-acest act patrunzator
Si la tiran se rapoarta asta rara duiosie.
Pre el prinde o simtire, pana-atunci de tot streina,
Pe amicii ambi-i cheama înaintea lui sa vina.
Îndelung pre ii admira, zice: “Vi s-a nimerit;
A mea inima se-nvinge; eu chiar vad din asta fapta
Ca credinta nu-i un fantom, ce înalt simt înzeit,
Care de la oameni cere recunoasterea cea dreapta.
Luati, rogu-va, de-acuma, sa simt zile mai senine.
În a voastra legatura de al treilea pe mine!
Încrederea în Dumnezeu
De multe oare
Vezi în pieire,
Far-o scânteie
De mântuire,
D-arme dusmane
încinse tarii.
Oastea ce murii
Încungiurasa
Surpa aceea
Si asta plasa,
Fara-ndurare
Ucide mii!
Înuntru-n cetate
Atunci suspina
Lânga altare
Femeile-nchina
Fruntea pe piatra,
Cuget la ceri!
Sunet d-oftare
De dureri grele
Domnul aude
Din tron de stele,
Curagi le-nsufla
Nou adevar!
Dupa serbare
Duca cel june
Prest-a sa arma
Iar dreapta pune,
Scapara spada,
Semnal d-omor!
“Juni, iaca Domnul
Este cu noi!
“Cu noi e Domnul!
Striga eroii.
Prin poarta iesa
Fulger din nor.
Umplut de spaima,
Nemicul parca
Sa se mai lupte
În van sa-ncearca,
Amu se-nfrânge,
Începe-a fugi.
Învins nu este
Cel ce-n Zeu crede!
Ca în credinta
Puterea sede;
Ea patria scapa
Când este-a pieri!
Vezi în pieire,
Far-o scânteie
De mântuire,
D-arme dusmane
încinse tarii.
Oastea ce murii
Încungiurasa
Surpa aceea
Si asta plasa,
Fara-ndurare
Ucide mii!
Înuntru-n cetate
Atunci suspina
Lânga altare
Femeile-nchina
Fruntea pe piatra,
Cuget la ceri!
Sunet d-oftare
De dureri grele
Domnul aude
Din tron de stele,
Curagi le-nsufla
Nou adevar!
Dupa serbare
Duca cel june
Prest-a sa arma
Iar dreapta pune,
Scapara spada,
Semnal d-omor!
“Juni, iaca Domnul
Este cu noi!
“Cu noi e Domnul!
Striga eroii.
Prin poarta iesa
Fulger din nor.
Umplut de spaima,
Nemicul parca
Sa se mai lupte
În van sa-ncearca,
Amu se-nfrânge,
Începe-a fugi.
Învins nu este
Cel ce-n Zeu crede!
Ca în credinta
Puterea sede;
Ea patria scapa
Când este-a pieri!
TEATRU/FILM 12 Noiembrie
O noapte furtunoasă de I L Caragiale
Biografie I L Caragiale
1852 La 1 februarie, in satul Haimanale (astazi I. L.Caragiale), judetul Dambovita, Romania, s-a nascut Ion Luca Caragiale, fiul lui Luca Caragiale si al Ecaterinei. A fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic si ziarist român. Este considerat a fi cel mai mare dramaturg român și unul dintre cei mai importanți scriitori români.
1859-1860 Luca, tatal viitorului dramaturg si prozator, exercita profesiade avocat la Ploiesti, unde s-a stabilit cu intreaga familie. Ion invata primele slove cu dascalul Haralambie de la Biserica Sf. Gheorghe.
1860-1864 Invata la scoala Domneasca din Ploiesti (clasele II—IV). La limba romana are ca dascal pe Basiliu Dragosescu, caruia, peste ani, ii poarta un deosebit respect. „In trei ani m-a invatat, cu litere strabune, limba romaneasca cata o stiu pana in ziua de azi, ca, mai mult, dupa el, nici n-am mai avut unde invata”.
1864-1867 Absolveste prima clasa de gimnaziu in particular si urmatoarele trei la gimnaziul „Sfintii Petru si Pavel” din Ploiesti.
1868-1870 Este inscris la Conservatorul din Bucuresti, clasa de „declamatie si mimica” a unchiului sau, Costache Caragiale. Il cunoaste pe Mihai Eminescu, sufleur in trupa lui Pascaly.
1870 De la 20 iunie pana la 24 octombrie, copist la Tribunalul Prahova.
1871-1872 Al doilea sufleur si copist la Teatrul National din Bucuresti.
1873-1875 Primele incercari literare publicate in revista "Ghimpele", sub pseudonimul "Car" sau "Palicar". Cu numele intreg semneaza, pentru prima oara, in "Revista Contemporana", poemul "Versuri".
1876-1877 Corector la ziarul "Unirea democratica". Scoate "Claponul" si impreuna cu Frederic Damé, "Natiunea romana".
1877-1878 Fara semnatura, publica in "Romania libera" seria de foiletoane "Cercetare critica asupra teatrului romanesc". La propunerea lui Eminescu, incepe colaborarea la "Timpul". Se reprezinta tragedia in versuri "Romainvinsa", de D. Parodi, tradusa de I. L. Caragiale.
1879 La 18 ianuarie, la Teatrul National din Bucuresti, are loc prima reprezentatie a comediei "O noapte furtunoasa". Piesa este publicata in "Convorbiri literare". In acelasi an, in cercul literar al "Junimii", citeste "Conu Leonida in fata cu reactiunea" si un numar de "Aforisme".
1881 Paraseste ziarul "Timpul". Este numit de V. A. Urechia, Ministrul Instructiei Publice, revizor scolar in judetele Suceava si Neamt.
1882 Revizor scolar in Arges-Valcea.
1884 Se joaca in premiera opera-bufa "Hatmanul Baltag", scrisa in colaborare cu Iacob Negruzzi. Functionar la Regie, unde o cunoaste pe Maria Constantinescu. La aniversarea "Junimii" citeste, pe data de 6 octombrie, "O scrisoare pierduta". Prima reprezentatie a comediei are loc la 13 noiembrie la Teatrul National din Bucuresti.
1885 Nasterea lui Mateiu Caragiale. Premiera comediei "D-ale carnavalului" (un juriu prezidat de V. Alecsandri, o distinge cu un premiu). Colaboreaza cu articole la "Vointa nationala".
1888 Director al Teatrului National din Bucuresti.
1889 Se casatoreste cu Alexandrina Burrelly, fiica arhitectului Gaetano Burrelly. La "Editura Socec", apare volumul "Teatru", prefatat de Titu Maiorescu. La moartea lui Eminescu, publica in "Constitutionalul", necrologul "In Nirvana". Face parte din Comitetul de ridicare a unui monument in memoria marelui poet.
1890 Prima reprezentatie a dramei "Napasta".
1891 Academia Romana respinge propunerea de acordare a Premiului Heliade-Radulescu volumelor "Teatru" si "Napasta", dupa discursul dusmanos al lui Dimitrie A. Sturdza, care-l acuza pe Caragiale de imoralitate si de calomnierea valorilor nationale.
1892 Ruperea legaturilor cu cercul "Junimea", ruptura marcata de conferinta tinuta de scriitor la Ateneu, "Gaste si gasti literare", si de articolul "Douanote", in care il acuza pe Maiorescu de falsificarea textelor eminesciene.
1893 Prima serie a revistei umoristice bisaptamanale "Moftul roman", pe care o scoate impreuna cu Anton Bacalbasa. I. L. Caragiale conferentiaza la "Clubul Muncitorilor". Se naste fiul sau, Luca.
1894 Apare revista "Vatra", condusa de Slavici, Cosbuc si Caragiale. I se naste o fiica, Ecaterina.
1895 Conduce pentru cateva luni restaurantul garii Buzau (anterior deschisese, in asociatie, o berarie in Bucuresti).
1896 Colaboreaza la "Ziua" (organ al Partidului radical). Apare volumul "Schite usoare". Conduce suplimentul literar al ziarului "Epoca".
1897 In "Biblioteca pentru toti", publica "Notite si fragmente literare" (nr. 121—122).
1899 Ocupa postul de registrator-sef in Administratia Regiei Monopolurilor Statului. Incepe seria de "Notite critice" din "Universul".
1900 Face parte din Comitetul sarbatoririi semi-mileniului lui Gutenberg, cu acest prilej tinand un cuvant aniversar, in care pune in lumina rolul pe care-l au tipografii in cultura.
1901 Este sarbatorit, intr-un cerc de prieteni, cu prilejul a 25 de ani de activitate literara (eveniment marcat printr-un unic si original numar de revista intitulat: "Caragiale"). Aparitia celei de-a doua serii a "Moftului roman", precum si a volumului "Momente".
1902 Castiga procesul de calomnie pe care I. L. Caragiale l-a intentat lui C. A. Ionescu-Caion, care-l acuzase ca a plagiat "Napasta" dupa autorul maghiar Istvan Kemeny, scriitor inexistent. Pentru a doua oara Academia refuza sa-l premieze (este prezentat volumul "Momente").
1904 Calatoreste in Italia si Franta.
1905 Se stabileste la Berlin. Se imprieteneste cu Paul Zarifopol, ginerele lui Gherea. Proiectul unei noi piese: "Titirca, Sotirescu & C-ia".
1906 Publica in ziarul anti-monarhic "Protestarea", la 28 iunie, satira in versuri "Mare actor! Mari gogomani".
1907 In ziarul "Die Zeit" din Viena apare prima parte din articolul "1907", din primavara pana-n toamna, publicat integral in tara, sub forma unei brosuri. Pe aceeasi tema, fabulele din "Convorbiri".
1908 La "Editura Minerva" apar cele trei volume de "Opere complete".
1910 La "Editura Adevarul", se tipareste ultimul volum al lui I. L. Caragiale, "Schite noua".
1912 Refuza sa participe la sarbatorirea organizata cu prilejul jubileului de 60 de ani. In zorii zilei de 9 iunie moare in urma unui atac de cord, in locuinta sa de la Schoneberg, Berlin. Sicriul cu ramasitele sale pamantesti sunt aduse in tara la 18 noiembrie si depuse la Biserica Sf. Gheorghe. La 22 noiembrie este reinhumat in cimitirul Bellu, alaturi de Eminescu si Cosbuc.
Cu Geo Costiniu
Biografie Geo Costiniu
Locul naşterii: București · Data naşterii: 23.04.1950 · Data decesului: 11.11.2013 · Ocupaţie: Actor
Inca de la 8 ani incepe sa joace in televiziune unde este considerat unul dintre copiii “minune”, iar la 14-15 ani evolua pe langa studentii de la Teatru in roluri de licean, la Casa Studentilor din Bucuresti. Dupa absolvirea facultatii, unde i-a avut ca profesori pe Dem Radulescu si Octavian Cotescu, dupa ce debutase pe scena Teatrului Bulandra, pe cand era student in anul IV, sub indrumarea regizorului Liviu Ciulei este repartizat la Teatrul National Iasi (1973 – 1974 ) unde sub bagheta regizoarei Catalina Buzoianu joaca in “Poveste de iarna“ - W. Shakespeare si in “ Istoria Hieroglifica “ si isi confirma talentul si pasiunea pentru scena.
Din 1974 este actor la Teatrul Giulesti/azi Odeon pe care-l considera teatrul sau de suflet si pe scena caruia a interpretat numeroase roluri in piese celebre ca Felix in "Palaria Florentina"/E Labiche, vagabondul in "Omul care a vazut moartea" de Victor Eftimiu, Rudi din "Patima rosie" de M. Sorbu... si in prezent nebunul din "Marchizul de Sade " de Doug Wright in regia Beatricei Rancea.
In film debuteaza in 1972 cu un rol secundar in filmul "Parasutistii" al regizorului Dinu Cocea. Da lovitura in 1978 cu filmul regizat de Timotei Ursu "Septembrie", o drama si o poveste de dragoste absolut superba, unde o are partenera pe Anda Onesa. Filmul este atat de bine primit de public incat nici un alt rol in film interpretat dupa, de la "Ora zero" / 1979... la drama "Neinvinsa-i dragostea"/1994 nu i-a mai adus aceeasi popularitate.
In film debuteaza in 1972 cu un rol secundar in filmul "Parasutistii" al regizorului Dinu Cocea. Da lovitura in 1978 cu filmul regizat de Timotei Ursu "Septembrie", o drama si o poveste de dragoste absolut superba, unde o are partenera pe Anda Onesa. Filmul este atat de bine primit de public incat nici un alt rol in film interpretat dupa, de la "Ora zero" / 1979... la drama "Neinvinsa-i dragostea"/1994 nu i-a mai adus aceeasi popularitate.
· Aștept provincia (1995) - Mircea Ursu
· Neînvinsă-i dragostea (1994) - Aurica Capatana
· Patul conjugal (1993) - inginerul Eugen, sotul Stelei
· Capul de rățoi (1992)
· Întâmplări cu Alexandra (1989)
· De ce are vulpea coada? (1988) - Eugen, Tatal lui Gabi
· Niste baieti grozavi (1987) - Rexona
· Să-ți vorbesc despre mine (1987)
· Un oaspete la cina (1987) - Traistaru
· Ora zero (1979)
· Ciocolata cu alune (1978)
· Septembrie (1978) - Vali Abrudan
· Nemuritorii (1974) - ofiter
· Parașutiștii (1972)
Cu Emil Botta, poet, prozator, actor (“Întunecatul april”, “Un dor fără spaţiu”)
Biografie Emil Botta
Emil Botta (n. 15 septembrie 1911,[1][2] Adjud, România – d. 24 iulie1977,[2] București, RS România) a fost un poet, prozator și actor român. Este absolvent al Conservatorului de Artă Dramatică din București (1932).
Este fratele eseistului Dan Botta, precum și fiul lui Theodor Botta, medic, și al Aglaiei. Clasele primare le face la Adjud, dar la 15 ani fuge de acasă pentru a deveni actor. Urmează apoi Conservatorul de Artă Dramatică din București, în perioada 1929-1932. Devine actor al Teatrului Național din București, după mai mulți ani petrecuți pe unele scene de provincie. La Național joacă în roluri de excepție, Werther, Iago, Macbeth, Unchiul Vania, Ion din Năpasta etc. Aparent anacronic, el își juca mai cu seamă glasul. Era făcut parcă pentru tragediile antice, decât pentru teatrul contemporan. Avea pe masca actoricească imprimată acea damnațiune caracteristică artiștilor luciferici, blestemați, înrăiți întru geniu cu spirite necontrolabile la prima investigație.
A debutat cu poemul Strofă ultimă în revista lui Tudor Arghezi Bilete de papagal în 1929. Poetul a făcut parte din grupul intitulat „Corabia cu ratați”, din care s-au desprins și filozoful Emil Cioran sau dramaturgul Eugen Ionescu. A fost poetul preferat al generației Criterion, pentru versurile sale, Mircea Eliade, Emil Cioran, Nicolae Steinhardt aveau un adevărat cult. Este autorul unei poezii negre, existențialiste, cu personaje dintr-o mitologie proprie a morții, în consonanță cu filozofia Trăirismului interbelic. E un poet al măștilor, eul liric se devoalează prin toate aceste personaje, rezultând o comedie a morții și a neputinței.. În 1937 îi apare la „Fundațiile regale pentru literatură și artă”, întâiul volum, premiat, intitulat: „Întunecatul april”. Timbrul original al acestei poezii încântă critica. Vladimir Streinu („cloșca cu puii de aur: cum l-a numit Șerban Cioculescu) distinge în această apariție „Semnele noi de lirism”, în contextul în care marii lirici interbelici ajungeau la apogeu. Urmează, apoi, volumul „Pe-o gură de rai” (1943), Ciclul Vineri (1971) – în vol. „Versuri” și „Un dor fără spațiu” (1976). În 1938 sunt editate prozele din „Trântorul”. Asemenea lui Alexandru Philippide, Emil Botta a scris relativ puțină poezie. Spațiul său poetic este, însă, inconfundabil. Botta a lucrat în singurătate desăvârșită ca un ouvrier cvasianonim la o construcție poetică de primă mărime.
A fost distins cu Ordinul Muncii Clasa II (1953) „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă și pentru activitate merituoasă”[3] și cu Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”.[4] A primit titlul de Artist emerit (ante 1968).
Opera (selectiv)
Versuri
Proză
Filmografie
- Pădurea spânzuraților (1965)
- Faust XX (1966)
- Subteranul (1967)
- Lettre a Carla (1967)
- Dacii (1967)
- Reconstituirea (1968)
- Columna (1968)
- Realitatea ilustrată (serial TV, 1969)
- Dincolo de nisipuri (1974)
- Mastodontul (1975)
- Premiera (1976)
John Galsworthy - Pe Viata Si Pe Moarte
SFATURI UTILE 12 Noiembrie
SFATURI PENTRU MENȚINEREA SĂNĂTĂȚII MENTALE
1. Reflecta la ce se intampla, mediteaza si roaga-te.
2. Mergi la culcare la timp.
3. Trezeste-te devreme ca sa nu iti incepi ziua in graba si sa ramai asa toata ziua.
4. Spune NU proiectelor care nu se potrivesc programului tau sau care iti compromit sanatatea mentala.
5. Deleaga sarcini ca sa ii capacitezi pe altii si sa te degrevezi pe tine.
6. Simplifica-ti viata si elimina din ea tot ce nu iti mai face bine.
7. Invata ca mai putin inseamna mai mult. (Desi unul de regula nu e destul, deseori doua sunt prea multe.)
8. Aloca-ti extra timp sa faci lucruri si sa ajungi in locuri. Indiferent care.
9. Fa pace cu tine. Imprastie marile schimbari si proiectele dificile peste timp; nu le inghesui pe toate in acelasi timp.
10. Ia fiecare zi pe rand, incet, una cate una.
11. Separa ingrijorarile de preocupari. Daca o situatie e o preocupare, reflecta daca o putere mai mare decat tine te poate ajuta apoi da drumul anxietatii. Daca nu este in puterile tale sa faci nimic legat de o situatie, uita de ea.
12. Traieste in limita bugetului tau disponibil; nu folosi imprumuturi bancare pentru cheltuieli obisnuite.
13. Sa ai la indemana dubluri; inca un rand de chei in portofel, orice poti multiplica.
14. Tine-ti gura inchisa. Doar acest sfat in sine te poate salva de o mare cantitate de bucluc care iti poate complica viata.
15. Fa ceva pentru copilul din tine in fiecare zi.
16. Poarta cu tine o carte inspirationala din care sa citesti ori de cate ori astepti intr-un rand.
17. Odihneste-te din cand in cand.
18. Mananca corect.
19. Fii organizat pentru ca totul sa fie la locul sau.
20. Asculta in timp ce conduci un dvd care poate contribui la imbunatatirea calitatii vietii tale.
21. Noteaza-ti ganduri frumoase si inspiratii.
22. Gaseste timp sa fii singur in fiecare zi.
23. Ai probleme? Reflecta la mesajul din spatele lor. Nu astepta sa se faca ora de culcare ca sa reflectezi sau ca sa te rogi.
24. Fii prieten cu oameni spirituali si pasnici.
25. Pastreaza un folder la indemana cu povesti preferate, meditatii, inspiratii, afirmatii.
26. Tine minte ca cel mai scurt pod intre disperare si speranta este de regula recunostinta pentru ceea ce ai, esti.
27. Razi.
28. Razi si mai mult!
29. Ia-ti munca in serios, dar sa nu o lasa sa te ia de tot.
30. Dezvolta o atitudine de iertare (intelege ca majoritatea oamenilor fac maximum din ce pot face, nu fac intentionat rau).
31. Fii bun cu oamenii care nu sunt buni (probabil ei au cea mai mare nevoie de asta).
32. Domina-ti egoul, pune-l sa lucreze in slujba ta, nu invers.
33. Vorbeste mai putin, asculta mai mult.
34. Incetineste ritmul, ia-o mai incet.
35. Aminteste-ti ca nu esti directorul general al universului.
36. In fiecare seara inainte de culcare, gandeste-te la ceva nou pentru care esti recunoscator si pentru care nu ai fost recunoscator pana acum.
37. Niciodata nu te imprumuta la viitor. Daca te ingrijorezi pentru ceva ce s-ar putea intampla maine iar acel ceva nu se intampla, te-ai ingrijorat degeaba. Si chiar daca se intampla, te-ai ingrijorat de doua ori mai mult.
GÂNDURI PESTE TIMP 12 Noiembrie
Emil Botta - Citate:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu