MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI
 13 NOIEMBRIE 2019

PARTEA A DOUA ȘI ULTIMA

Bună dimineața, prieteni!

În această săptămână, mai precis mâine 14 Noiembrie este Lăsatul Secului pentru Postul Nașterii Domnului!
Încercați să țineți acest post, nu numai de mâncare, dar și de sex și, mai ales, de ce vă iese din gură! Și încă ceva: rugați-vă neîncetat și fiți omenoși, sau milostivi, cum spune religia noastră ortodoxă pentru că postul, rugăciunea și milostenia sunt armele de luptă ale creștinului ortodox împotriva uneltirilor diavolești!

Despre utilizarea etichetei de ciumă roșie

Prietene, dacă știi puțină istorie poți face o minimă diferență între ceea ce reprezintă cu adevărat ciuma roșie, adică Partidul Comunist din România, membru Comintern, format și condus de străini de țară la care prioritare erau hotărârile Comintern și nu politica națională și,respectiv, Partidul Social Democrat format din sindicaliști români, care a militat pentru drepturile clasei muncitoare și căruia nu a putut nimeni din afară să-i impună linia politică! Continuatorii ciumei roșii cominterniste, adică membrii PCR se regăsesc astăzi în toate partidele politice de la noi unde și-au căutat un loc bun, călduț. Desigur că și PSD are mulți foști membri PCR în rândurile sale, darnu în funcții de conducere. PSD este continuatorul tradiției Partidului Social Democrat născut în 1910 în România. De aceea este bine să renunțăm la utilizarea etichetei de ciumă roșie!

PS. Sunt un simplu cetățean, care nu face parte din niciun partid politic!

RELIGIE ORTODOXĂ 13 Noiembrie

+) Sf Ier Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului și mama sa, Sf Antuza

Sf Ier Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului și mama sa, Sf Antuza

Luminătorul şi dascălul lumii, stâlpul şi întărirea Bisericii, propovăduitorul pocăinţei, Sfântul Ioan Gură de Aur, s-a născut în Antiohia Siriei, din părinţi necredincioşi, care ţineau de credinţa cea elinească, însă slăviţi şi bogaţi. Tatăl lui era voievod şi se numea Secund, iar mama sa, Antuza.

    Când a venit în vârstă, a fost dat de părinţii săi la învăţătura înţelepciunii elineşti, lui Libanie sofistul şi lui Andagratie filosoful. Şi fiind încă tânăr, a început a pricepe mai bine decât cei bătrâni, înţelepţindu-l pe el Duhul Sfânt. Pentru că el, cunoscând pe Unul adevăratul Dumnezeu, pe Ziditorul tuturor, a lepădat credinţa elinească şi, alergând la prea sfinţitul Meletie, care păstorea în acea vreme Biserica Antiohiei, a primit de la dânsul Sfântul Botez.

    După aceea, a voit Preabunul Dumnezeu de a luminat şi pe părinţii lui cu lumina sfintei credinţe, nelăsându-i a rătăci în întunericul necredinţei, pe aceia care au născut pe un luminător ca acesta. Iar după primirea Sfântului Botez, voievodul Secund, tatăl Sfântului Ioan, vieţuind nu multă vreme, s-a dus către Domnul, la cea mai bună viaţă. Iar Antuza, mama Sfântului Ioan, a rămas văduvă foarte de tânără, având mai puţin de douăzeci de ani de la naşterea sa.

    Sfântul Ioan, ajungând la vârsta de optsprezece ani, s-a dus la Atena şi în scurtă vreme a covârşit cu înţelepciunea pe cei mai vârstnici decât el şi pe mulţi filosofi care erau acolo. Pentru că el, primind toate învăţăturile elineşti, s-a făcut filosof ales şi orator cu cuvânt preadulce. Acolo în Atena avea potrivnic pe un filosof cu numele Antimie, foarte zavistnic, care, pizmuind mărirea lui, nu-l iubea, ci zavistuia asupra lui, grăind de rău despre dânsul. Pe acest filosof Sfântul Ioan l-a învins înaintea tuturor cu cuvinte înţelepte şi de Dumnezeu insuflate, apoi l-a adus la credinţa în Hristos şi, în acest chip, împreună cu dânsul, şi pe alţi mulţi.

    Astfel, când Antimie disputa cu Sfântul Ioan, a început a grăi cuvinte de hulă asupra Domnului nostru Iisus Hristos. Atunci, îndată a venit asupra lui un duh necurat şi a început a-l munci pe el. Aşa că, Antimie, căzând la pământ, se tăvălea şi îşi întorcea ochii şi gura şi scotea spume din gura lui. Toţi cei ce erau de faţă s-au spăimântat foarte şi mulţi voiau să fugă de frică; apoi au rugat pe Sfântul Ioan că să miluiască pe cel îndrăcit şi să-l vindece. Iar Sfântul a răspuns: "De nu se va pocăi şi nu va crede în Hristos Dumnezeu, pe Care L-a hulit, nu se va vindeca". Şi îndată Antimie a strigat, zicând: "Mărturisesc că nu este alt Dumnezeu nici în cer nici pe pământ, afară de cel creştinesc, în care crede prea înţeleptul Ioan".

    Acestea zicând, a ieşit dintr-însul duhul cel necurat şi a stat sănătos pe picioarele sale. Tot poporul, văzând o minune ca aceasta, a strigat: "Mare este Dumnezeul creştinilor, Care face astfel de minuni!" Iar Sfântul Ioan, certându-l să nu mai hulească pe Fiul lui Dumnezeu şi învăţându-l credinţa cea adevărată, l-a trimis la episcopul cetăţii. Deci, Antimie s-a botezat împreună cu toată casa sa şi mulţi din cetăţenii cei cinstiţi au crezut în Hristos şi s-au botezat.

    Episcopul, înştiinţându-se că prin Ioan s-a făcut una ca aceasta, adică întoarcerea elinilor către Hristos, a gândit să-l sfinţească spre slujba Bisericii şi să-l ţină la Atena, pentru ca să primească după dânsul scaunul arhieresc, fiindcă el acum îmbătrânise. Înţelegând aceasta, fericitul Ioan s-a dus de acolo pe ascuns şi a venit la patria sa în Antiohia.

    Deci, trecând cu vederea toată deşertăciunea lumii acesteia, mărirea cea deşartă şi mândria vieţii, a cugetat să primească viaţa monahicească cea smerită şi în chip îngeresc să slujească lui Dumnezeu, având îndemnător spre aceasta pe un prieten al său de aproape, cu numele Vasile, care era de neam tot din Antiohia. Cu acesta crescând împreună şi având aceiaşi dascăli, aveau mare dragoste unul faţă de altul, pentru că erau amândoi de acelaşi obicei şi de un suflet.

    Vasile, îmbrăcându-se mai întâi în chipul călugăresc, a sfătuit şi pe prietenul său Ioan să-şi aleagă această viaţă, al cărui sfat bun ascultându-l Ioan, a voit îndată să meargă la o mănăstire şi să se facă monah. Dar a fost oprit de mama sa până la o vreme, pentru că ea, înţelegând scopul fiului său Ioan, a început cu lacrimi a grăi către dânsul:

    "O, fiule, eu nu m-am veselit mult împreună cu tatăl tău, de la a cărui moarte tu ai rămas orfan şi eu văduvă, căci aşa a voit Dumnezeu. Şi nimic n-a putut să mă înduplece către a doua nuntă şi a aduce un alt bărbat în casa tatălui tău, ci am trecut prin viforul nevoilor şi prin focul văduviei, cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Răbdând toate cu ajutorul Lui, m-am mângâiat cu privirea feţei tale, cea asemenea cu faţa tatălui tău, simţind mare uşurare. Apoi averea tatălui tău n-am prăpădit-o în nevoia văduviei, ci am păstrat-o întreagă spre trebuinţa vieţii tale. Deci, te rog, fiule, nu mă arunca în a doua văduvie, iar tânguirea ce mi s-a potolit după tatăl tău n-o mai înnoi iarăşi cu plecarea ta. Ci aşteaptă moartea mea, pe care o doresc să fie degrabă, iar după ce mă vei îngropa pe mine lângă oasele tatălui tău, atunci vei face cum vei voi. Acum însă, rabdă puţin şi rămâi împreună cu mine, până când sunt încă între cei vii". Acestea şi altele asemenea grăind mama către Ioan, l-a înduplecat să nu o lase.

    În acea vreme a venit în Antiohia Zinon, Patriarhul Ierusalimului, care a făcut pe Sfântul Ioan anagnost şi a petrecut în acea rânduială trei ani.

    După această a murit mama sa, pe care îngropând-o, îndată a împărţit toată averea sa celor ce aveau trebuinţă, iar robilor şi roabelor le-a dăruit libertatea. Apoi, lăsând toate rudele sale şi pe prieteni, s-a dus la o mănăstire şi s-a făcut monah, slujind Domnului ziua şi noaptea în multe osteneli şi nevoinţe. Acolo a scris şi cărţi pentru preoţie şi pentru smerenia inimii, precum şi o epistolă către Teodor, monahul cel căzut, plină de mult folos; pentru că avea de la Dumnezeu darul învăţăturii şi darul Sfântului Duh, care a lucrat prin Apostoli şi care s-a descoperit unuia dintre monahii cei nevoitori, cu numele Isihie, care vieţuia în aceeaşi mănăstire. Isihie, fiind bătrân şi desăvârşit în bunătăţi, era mai înainte văzător.

    Într-o noapte, nedormind el şi rugându-se, a fost răpit cu mintea şi a văzut o vedenie ca aceasta: "Doi bărbaţi luminaţi, coborându-se din cer, îmbrăcaţi în haine albe şi strălucind ca soarele, au intrat la fericitul Ioan, unde îşi făcea rugăciunile sale; unul dintre dânşii ţinea o hârtie scrisă, iar altul nişte chei. Dar Ioan, văzându-i pe dânşii, s-a temut şi s-a închinat lor până la pământ. Iar ei, luându-l de mână, l-au sculat zicând: "Nădăjduieşte şi nu te teme!" Dar Ioan a zis către dânşii: "Cine sunteţi voi, domnii mei?" Iar ei i-au răspuns: "Nu te teme, bărbatul doririlor celor bune, noule Daniile, întru care bine a voit a locui Duhul cel Sfânt, pentru curăţenia inimii tale; căci suntem trimişi la tine de Marele Învăţător şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos".

    Zicând aceasta, cel dintâi, întinzându-şi mâna, i-a dat hârtia, zicând: "Primeşte hârtia aceasta din mâna mea, că eu sunt Ioan cel care m-am rezemat de pieptul Domnului la Cina cea de Taină şi de acolo am scos dumnezeieştile descoperiri. Domnul îţi dă şi ţie a cunoaşte toate adâncurile înţelepciunii, pentru ca să hrăneşti pe oameni, nu cu învăţătura hranei celei trecătoare, ci ca să astupi cu cuvintele gurii tale, gurile ereticilor şi ale iudeilor, care grăiesc fărădelege asupra Dumnezeului nostru".

    Apoi, întinzând şi celălalt mână, i-a dat cheile, zicând: "Primeşte aceasta, căci eu sunt Petru, căruia îmi sunt încredinţate cheile împărăţiei, şi îţi dă şi ţie Domnul cheile Sfintelor Biserici şi, pe care-l vei lega să fie legat, iar pe care-l vei dezlega, să fie dezlegat".

    Fericitul Ioan, iarăşi plecându-şi genunchii, s-a închinat lor, zicând: "Cine sunt eu, ca să îndrăznesc a primi şi a purta nişte slujbe mari şi înfricoşate ca acestea, fiind păcătos şi mai prost decât toţi oamenii?" Iar Sfinţii Apostoli care se arătaseră, iarăşi l-au prins de mâna dreaptă şi l-au ridicat, zicând: "Stai pe picioare, îmbărbătează-te şi te întăreşte şi fă cele poruncite ţie; apoi nu tăinui darul cel dat ţie de la Domnul nostru Iisus Hristos, spre sfinţirea şi întărirea poporului Său, pentru care şi-a vărsat sângele ca să-l mântuiască din înşelăciune. Grăieşte cuvântul lui Dumnezeu fără îndoire, adu-ţi aminte de Domnul Care a zis: Nu te teme turmă mică, căci a binevoit Tatăl vostru a vă da vouă împărăţia. Deci, nici tu, nu te teme, pentru că a binevoit Hristos, Dumnezeul nostru, a sfinţi prin tine multe suflete şi a le aduce la cunoştinţa Sa. Şi o să ai multe nevoi şi necazuri pentru dreptate; dar să rabzi ca un diamant tare, pentru că aşa vei moşteni Împărăţia lui Dumnezeu".

    Acestea zicând, l-au însemnat cu semnul Crucii şi, dându-i sărutare întru Domnul, s-au dus. Iar cuviosul Isihie, văzând aceasta, a spus şi altor fraţi iscusiţi şi aceia, se minunau slăvind pe Dumnezeu. Apoi Isihie le-a poruncit să nu spună altora, că nu cumva să afle Ioan şi să se ducă de la dânşii şi astfel să fie lipsiţi de o vieţuire împreună cu acest mare plăcut al lui Dumnezeu.

    Fericitul Ioan, nelenevindu-se de mântuirea sa nici de a altora, se ostenea în lucru şi în cuvânt, bine nevoindu-se şi pe alţii învăţându-i la aceasta. Apoi şi pe cei leneşi deşteptându-i ca să alerge către cer, îi învăţa să-şi omoare patimile, iar trupurile să le supună duhului. După aceea, fericitul a făcut multe minuni, ostenindu-se în mănăstire cu plăcere de Dumnezeu.

    Unui bărbat din Antiohia, care era bogat şi de neam bun, i se îmbolnăvise jumătatea capului, încât, de mare durere, i-a ieşit ochiul cel drept; şi dând multă avere la doctori iscusiţi, n-a aflat folos de la ei. Acela, auzind de Sfântul Ioan, a venit la dânsul în mănăstire şi apropiindu-se, a îmbrăţişat picioarele lui, sărutându-le şi cerând tămăduire. Iar Sfântul a zis: "Nişte boli ca acestea vin oamenilor pentru păcatele lor şi pentru împuţinarea credinţei către Hristos. Deci, dacă crezi din tot sufletul tău că Hristos este puternic a te vindeca şi dacă te vei depărta de la faptele rele, apoi vei vedea slava lui Dumnezeu". Omul a răspuns: "Cred, părinte, şi voi face toate cele ce-mi vei porunci".

    Acestea zicând, a apucat haina fericitului Ioan şi a pus-o pe capul său şi pe ochiul cel bolnav. Atunci, îndată a încetat durerea, s-a aşezat ochiul la locul său, precum era înainte, şi s-a făcut sănătos ca şi cum n-ar fi fost niciodată bolnav; apoi s-a dus la casa sa, slăvind pe Dumnezeu.

    La fel şi un alt om cu numele Arhelae, care era mai marele cetăţii Antiohiei, având lepră pe fruntea sa, a alergat la Sfântul Ioan cerând tămăduire. Învăţându-l Sfântul din destul, i-a poruncit să se spele pe frunte cu apă, din care beau fraţii în mănăstire. Aceasta făcând, îndată s-a curăţit de lepră; şi lăsând lumea, s-a făcut călugăr.

    Un altul cu numele Evclie, având ochiul drept orb din copilărie, a venit la mănăstirea aceea unde petrecea fericitul Ioan şi a primit acolo chipul monahicesc. Aceluia i-a zis Sfântul Ioan: "Frate, Dumnezeu să te tămăduiască pe tine şi să-ţi lumineze ochii cei sufleteşti şi trupeşti". Acestea zicând Sfântul, îndată s-a deschis ochiul celui orb şi vedea luminat. Acestea văzând fraţii, se minunau şi ziceau: "Cu adevărat, Ioan este robul lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt vieţuieşte într-însul".

    O femeie, cu numele Cristina, fiind de mult timp bolnavă, a rugat pe bărbatul său să o ducă la Sfântul Ioan. Şi aşezând-o bărbatul pe asin, a mers cu dânsa la mănăstire. Apoi, lăsând-o la poartă, a intrat singur la Sfântul, rugându-l să tămăduiască pe femeie de neputinţa ei. Iar Ioan i-a zis bărbatului aceluia: "Mergi şi spune soţiei tale să înceteze cu răutatea năravului său şi cu asprimea ce o are asupra slugilor şi a slujnicelor, ştiind că şi ea este făcută din aceeaşi tină; apoi, să se îngrijească de sufletul său, dând milostenie săracilor şi nelăsând rugăciunile ce se cuvin a le face; după aceea, să vă înfrânaţi şi să vă păziţi în curăţie în zilele cele sfinte şi de post, căci Dumnezeu îi va da tămăduire".

    Deci, mergând bărbatul, a spus femeii sale cele ce auzise de la Sfântul; iar ea a făgăduit cu toată osârdia, că va păzi toate cele poruncite, până la răsuflarea ei cea de pe urmă. Apoi, s-a întors bărbatul la Sfântul spunându-i făgăduinţa femeii sale. Atunci Sfântul a zis: "Mergeţi cu pace, căci acum a tămăduit-o pe ea Domnul". Şi ducându-se bărbatul, a aflat pe femeia sa tămăduită; apoi s-au întors la casa lor cu bucurie, slăvind pe Dumnezeu.

    În acea vreme era în părţile acelea un leu foarte cumplit care vătăma pe oameni şi pe dobitoace. Şi de multe ori se aduna poporul cu arme şi cu săgeţi pândind să-l ucidă, dar nimic nu foloseau, căci fiara, ieşind din dumbravă, năvălea asupra lor cu turbare şi pe mulţi dintr-înşii îi sfâşia, iar alţii abia scăpau răniţi; pe alţii rănindu-i îi ducea vii în culcuşul său şi acolo îi mânca.

    Pentru aceasta poporul a vestit pe Sfântul Ioan şi l-a rugat ca să-i ajute cu rugăciunile sale. Iar el le-a dat o cruce de lemn, poruncindu-le să o înfingă în locul de unde ieşea fiară. Deci mergând, au înfipt crucea acolo, după porunca Sfântului, şi s-au dus. Iar după câteva zile, văzând poporul că nu se mai arată fiara, au mers la cruce şi au aflat pe leu mort. Văzând această minune s-au bucurat, pentru că puterea crucii şi rugăciunile Sfântului au omorât fiară.

    Sfântul Ioan a petrecut în acea mănăstire patru ani. Apoi, dorind o viaţă mai liniştită, s-a dus pe ascuns de acolo în pustie şi, aflând o peşteră, s-a sălăşluit într-însa şi a petrecut acolo doi ani vieţuind singur, numai cu Dumnezeu. Iar după doi ani, a răcit şi s-a îmbolnăvit aşa de rău, încât acolo nu-i era cu putinţă a se îngriji de boala să. Deci, pentru această pricină, a fost silit a lăsa pustia şi a mers în cetatea Antiohiei, venind la limanul cel bisericesc. Aceasta a fost o dumnezeiască rânduială şi purtare de grijă pentru Biserica lui Dumnezeu, ca să nu fie un luminător ca acesta ascuns sub obroc în pustie şi în peşteră, ci să lumineze tuturor în sfeşnicul Bisericii.

    Deci a binevoit Dumnezeu ca Ioan să se îmbolnăvească şi astfel să-l scoată din pustie şi de la petrecerea cea împreună cu fiarele, la vieţuirea sa împreună cu oamenii; pentru că nu numai lui, ci şi altora să fie de folos.

    Venind fericitul Ioan la biserică, sfinţitul patriarh Meletie l-a primit cu bucurie şi i-a dat loc de odihnă, poftindu-l să petreacă împreună cu dânsul. Apoi în scurtă vreme l-a hirotonit diacon şi a petrecut în acea slujbă cinci ani, împodobind Biserica lui Dumnezeu cu chipul vieţii sale cea plină de fapte bune şi cu scrierile cele de suflet folositoare. După aceasta Sfântul Meletie s-a dus la Constantinopol pentru alegerea ca patriarh a Sfântului Grigorie de Nazianz şi acolo s-a săvârşit în Domnul.

    Ioan, auzind de moartea patriarhului său, îndată a lăsat Antiohia şi s-a dus la mănăstirea în care petrecuse mai înainte. Atunci monahii s-au bucurat mult pentru venirea lui Ioan şi au făcut praznic duhovnicesc, primind de la dânsul obişnuitele învăţături; apoi fericitul a petrecut acolo cinci ani în linişte, cu plăcere de Dumnezeu.

    Primind Flavian scaunul Bisericii Antiohiei, într-o noapte stând la rugăciune, i s-a arătat îngerul Domnului, care i-a zis: "Dimineaţă să mergi la mănăstirea în care petrece plăcutul lui Dumnezeu Ioan şi să-l aduci pe el de acolo în cetate şi să-l hirotoneşti preot, pentru că este vas ales şi vrea Dumnezeu ca printr-însul să întoarcă de la rătăcire mult popor". În aceeaşi vreme i s-a arătat îngerul şi Sfântului Ioan, pe când îşi făcea în chilie rugăciunile cele de noapte, poruncindu-i să meargă împreună cu Flavian în cetate şi să pri-mească de la dânsul hirotonia.

    Deci, făcându-se ziuă, a venit patriarhul la mănăstire şi fericitul Ioan a ieşit în întâmpinarea lui cu toţi călugării. Apoi închinându-se, l-au dus în biserică cu cinstea ce i se cuvenea, iar el i-a binecuvântat. Apoi săvârşind patriarhul Sfânta Liturghie, i-a împărtăşit pe toţi cu Dumnezeieştile Taine. La urmă, dând fraţilor binecuvântare, a luat pe Ioan şi l-a dus în cetate, iar monahii toţi se tânguiau de despărţirea de Ioan.

    A doua zi, sosind vremea hirotoniei, când a pus patriarhul mâna sa pe capul lui Ioan, îndată s-a arătat un porumbel alb, foarte luminat, zburând deasupra capului Sfântului. Văzându-le acestea patriarhul Flavian şi toţi cei ce erau împreună cu dânsul, s-au înspăimântat şi s-au minunat. Apoi a străbătut vestea despre acea minune în toată Antiohia, prin cetăţile cele de primprejur şi în toată Siria, încât toţi cei ce auzeau, ziceau în inimile lor: "Ce poate fi aceasta, că iată s-a arătat peste dânsul mărirea Domnului".

    Sfântul Ioan, fiind hirotonit preot, a început mai cu stăruinţă a se îngriji de mântuirea sufletelor omeneşti, adeseori învăţând pe popor în biserică. De acest lucru se mira foarte mult tot poporul Antiohiei şi lăuda pe fericitul; căci mai înainte de dânsul, pe nimeni nu a văzut în cetatea aceea, nici n-a auzit cândva să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu pe de rost, fără carte sau scrisoare, ci el a fost între dânşii cel dintâi şi cel mai vestit propovăduitor.

    Astfel de cuvinte ieşeau din gura lui, încât toţi cei ce-l ascultau nu puteau să se sature de vorbele lui cele dulci. Pentru aceea, mulţi din cei ce scriau repede, însemnau cuvintele ce le vorbea Sfântul Ioan şi le dădeau unul altuia prescrise. Apoi se citeau învăţăturile lui la mese şi prin târguri, iar alţii învăţau cuvintele lui pe de rost, ca Psaltirea, căci aşa era de plăcut la vorbă, ca vestit orator şi tuturor învăţător iubit, încât nu era nimeni în cetate care să nu fi dorit a asculta pe Sfântul când vorbea.

    Când ştia poporul că Ioan are cuvânt de spus, toţi alergau în biserică cu bucurie, lăsând: oblăduitorii cetăţii judecăţile, negustorii afacerile lor, meşterii lucrul din mâini, şi alergau să asculte învăţătura lui Ioan, sîrguindu-se să nu se păgubească de nici un cuvânt care ieşea din gura lui. Astfel că cel care n-ar fi auzit învăţăturile lui cele curgătoare de miere se socotea păgubit. Drept aceea multe numiri de laude i se dădeau lui. Unii îl numeau gura lui Dumnezeu sau a lui Hristos, alţii îl numeau dulce vorbitor iar alţii izvorâtor de miere.

    Fericitul avea câteodată obicei de scotea cuvinte din adâncul înţelepciunii, şi aceasta o făcea mai ales la începutul preoţiei sale, şi alcătuia cuvânt de învăţătură, neînţeleasă de oamenii cei neînvăţaţi. Iar odată o femeie, ascultându-l şi cele grăite neînţelegându-le, a ridicat glas din popor şi a zis către dânsul: "Învăţătorule duhovnicesc sau mai bine să-ţi zic, Ioane Gură de Aur, adîncit-ai fântâna sfintelor tale învăţături, iar funia minţii noastre este scurtă şi nu poate să o ajungă!"

    Atunci a zis mulţimea poporului: "Deşi o femeie a zis cuvântul acesta, dar Dumnezeu i-a dat acest nume; de acum înainte Gură de Aur să fie numit". Din acea vreme şi până astăzi, Gură de Aur a fost numit de toate Bisericile. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur a gândit în sine că nu este de folos a spune către popor învăţătură cu meşteşugire de cuvinte. Şi de atunci se sârguia să-şi împodobească vorba să nu cu cuvinte ritoriceşti, ci simple şi învăţătoare de obiceiuri frumoase, pentru ca şi ascultătorii cei mai neînvăţaţi să înţeleagă şi să aibă folos. Apoi Sfântul Ioan nu numai în cuvânt era bărbat puternic, ci şi în faptă; pentru că făcea şi minuni cu puterea lui Hristos, tămăduind pe cei neputincioşi.

    O femeie, cu numele Evclia, avea un singur fiu şi fiind cuprins de fierbinţeală şi aproape să moară, a rugat pe Sfântul Ioan să-l tămăduiască. Iar Sfântul, luând apă, a făcut semnul Sfintei Cruci de trei ori, în numele Preasfintei Treimi şi a stropit cu dânsa pe cel bolnav şi îndată l-a lăsat fierbinţeala şi, sculându-se sănătos, s-a închinat Sfântului.

    Era în Antiohia un cârmuitor bogat înşelat cu eresul marcioniţilor - după numele lui Marcion ereticul -, care făcea mult rău celor binecredincioşi. Femeia aceluia, cazând într-o boală cumplită, nici un doctor nu putea s-o vindece. Şi, din zi în zi, crescându-i durerea mai cumplit, a chemat ocârmuitorul pe eretici în casa sa şi le-a zis să ajute femeii lui, rugându-se pentru sănătatea ei. Iar ei s-au rugat pentru dânsa neîncetat trei zile şi mai mult, dar nimic n-au folosit.

    După aceea a zis femeia către bărbatul său: "Aud de un preot cu numele Ioan, care vieţuieşte cu episcopul Flavian, că este ucenic al lui Hristos şi orice cere de la Dumnezeu îi dă lui. Deci rogu-te, du-mă la dânsul ca să se roage pentru tămăduirea mea, căci am auzit că multe semne face. Iar marcioniţii nu-mi ajută nimic şi din aceasta se vădeşte credinţa lor cea rea. Pentru că de ar fi fost dreaptă credinţa lor, le-ar fi ascultat Dumnezeu rugăciunea".

    Ascultând bărbatul cuvintele ei, a dus-o la biserica dreptcredincioşilor şi neîndrăznind s-o ducă pe ea înăuntru, pentru că era eretic, a aşezat-o înaintea bisericii şi a trimis la episcopul Flavian şi la preotul Ioan, spunându-le despre venirea sa şi despre pricina venirii, ca să se roage Domnului nostru Iisus Hristos pentru sănătatea femeii sale, care bolea cumplit.

    Ieşind la dânşii episcopul împreună cu Ioan au zis: "Dacă vă veţi lepăda de eresul vostru şi vă veţi apropia de Sfânta, Sobornicească şi Apostolească Biserică, veţi dobândi mântuire de la Hristos Domnul". Iar el a făgăduit cu osârdie a se lepăda. Şi a poruncit Sfântul Ioan să aducă apă şi a rugat pe Flavian ca să facă semnul Crucii peste apa aceea. Făcându-se aceasta, a poruncit să o verse peste cea bolnavă, care îndată s-a făcut sănătoasă, ca şi cum n-ar fi fost bolnavă niciodată şi slăvea pe Dumnezeu.

    Văzând eparhul minunea ce s-a făcut cu femeia sa, s-a apropiat împreună cu dânsa de Sfânta Biserică, lepădându-se de eresul lui Marcion şi s-a făcut bucurie mare pentru întoarcerea eparhului. Iar ereticii s-au tulburat foarte tare şi s-au miniat asupra Sfântului Ioan, semănând pretutindeni asupra lui hule şi clevetiri, zicând că este vrăjitor şi fermecător.

    Însă Dumnezeu degrab a închis gura lor cea mincinoasă, aducând asupra lor o pedeapsă cumplită. Căci odată, fiind cutremur mare în Antiohia, a căzut capiştea în care ereticii aveau adunarea lor şi acolo, fiind adunaţi mulţime fără de număr, au murit, fiind ucişi de căderea capiştei; iar dintre cei binecredincioşi, nici unul nu s-a vătămat de cutremur. Acest lucru văzându-l, nu numai ereticii ce mai rămăseseră ci şi elinii, au cunoscut puterea lui Hristos şi, dărâmând capiştile lor, au crezut în adevăratul Dumnezeu prin învăţătura Sfântului Ioan.

    După aceasta, Nectarie patriarhul Constantinopolului, care a urmat după Grigorie Nazianzul, cu pace s-a săvârşit. Şi a fost căutat cu sârguinţă un om care să fie vrednic de scaunul patriarhiei. Deci, unii au vestit pe împăratul Arcadie despre Ioan - pentru că se dusese vestea pretutindeni despre viaţa şi despre învăţătura lui -, şi toţi l-au socotit vrednic de o treaptă ca aceea, ca să primească după Nectarie, ocârmuirea Bisericii Constantinopolului.

    Deci, împăratul îndată a trimis scrisoare către Flavian ca să trimită pe Ioan la Constantinopol; iar poporul Antiohiei, fiind înştiinţat de aceasta, s-a adunat în biserică, fiind aprins de dragostea către Ioan. Şi nevrând a se lipsi de un asemenea învăţător, s-au împotrivit toţi trimişilor de la împăratul. Deci, nevoind să asculte pe patriarhul lor, n-au lăsat să-l ia pe Sfântul Ioan; dar nici Ioan nu voia să meargă la Constantinopol, căci, fiind smerit, se judecă pe sine a fi nevrednic de o treaptă ca aceea.

    De acest lucru înştiinţându-se împăratul, s-a mirat şi a dorit şi mai mult să vadă pe Ioan şi să-l aşeze pe scaunul patriarhal. Deci, trimiţând a doua oară, a poruncit lui Asterie comitul să-l scoată din Antiohia în taină, fără ca să ştie poporul; ceea ce s-a şi făcut.

    Apropiindu-se Sfântul Ioan de Constantinopol, a ieşit în întâmpinarea lui tot poporul, cu mulţime de boieri, fiind trimişi de împăratul să-l întâmpine. Deci a fost primit cu cinste de împăratul şi de toată adunarea poporului şi toţi se bucurau de un luminător ca acesta al Bisericii.

    Numai singur Teofil, patriarhul Alexandriei, şi cei de un gând cu dânsul, se tulburau pentru că pizmuiau slava lui Ioan şi-l urau pe el, încât nici nu voiau să se învoiască cu adunarea care alegea pe Ioan, ci se gândeau la un alt preot cu numele Isidor, pe care voiau să-l ridice în scaun. Totuşi s-a plecat soborului şi a sfinţit pe Ioan arhiereu şi l-a aşezat pe scaunul patriarhal în a douăzeci şi şasea zi a lunii februarie.

    Atunci a venit împăratul şi cu dânsul toţi domnii şi boierii, vrând să ia binecuvântare de la Sfântul Ioan, patriarhul. Iar el, făcând rugăciune pentru împăratul şi pentru popor şi binecuvântându-i pe toţi şi-a deschis gura sa cea de Dumnezeu insuflată şi a rostit învăţătură folositoare de suflet în care povăţuia pe împăratul să petreacă în dreapta credinţă neabătut, să se depărteze de eretici, să vină adeseori la biserică şi să fie drept şi milostiv.

    Apoi îi zicea: "Să ştii că nu mă voi ruşina, când va fi trebuinţă de învăţătură şi de mustrare, pentru folosul sufletului tău, precum nici proorocul Natan nu s-a ruşinat de împăratul David, descoperind greşeala lui".

    Astfel învăţa pe toţi stăpânitorii duhovniceşti şi pe cei mireneşti şi pe cei de sub stăpâniri, ca fiecare să petreacă în faptele cele bune şi să ţină cuvântul său de învăţătură cu care toţi s-au mângâiat, ascultându-l.

    Pe când el spunea dumnezeieştile cuvinte, era în popor un oarecare om îndrăcit pe care l-a scuturat duhul cel necurat şi l-a aruncat la pământ, strigând cu glas înfricoşat, încât s-au înspăimântat toţi cei ce erau în biserică. Iar fericitul Ioan, poruncind să-l aducă înaintea sa, a făcut semnul cinstitei Cruci peste dânsul şi, izgonind pe duhul cel necurat, a făcut pe om sănătos; lucru pe care văzându-l poporul, s-a bucurat şi a preamărit pe Dumnezeu că le-a dat un mare luminător şi un doctor sufletesc şi trupesc preaiscusit.

    Sfântul Patriarh Ioan, luând cârma Bisericii, a început a paşte bine turma lui Hristos cea cuvântătoare, dezrădăcinând obiceiurile cele rele din toate treptele, iar mai vârtos dintre preoţi, precum: necurăţenia, zavistia, nedreptatea şi orice lucru neplăcut. Apoi răsădea curăţenia, dragostea, dreptatea, milostenia şi tot felul de fapte bune şi cu gura sa cea de aur pe toţi îi povăţuia. Nu numai în cetatea Constantinopolului ci şi prin cetăţile şi ţările cele dimprejur avea multă purtare de grijă pentru mântuirea sufletelor omeneşti. Pentru că trimitea din clericii săi cei iscusiţi şi temători de Dumnezeu, bărbaţi sfinţi, care întăreau dreapta credinţă cu propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu; iar credinţa cea rea şi eresurile le înlătura, povăţuind pe cei rătăciţi la calea mântuirii.

    În Fenicia a dărâmat capiştile idoleşti care erau din vremurile cele de demult, stricând temeliile lor. Pe poporul celţilor, vătămat de credinţa cea rea a arienilor, cu înţelepciune l-a tămăduit şi la dreapta credinţă l-a povăţuit, pentru că a poruncit unor preoţi şi diaconi care au fost aleşi pentru acest lucru, ca să înveţe limba celţilor şi i-a trimis la poporul acela să le propovăduiască bună credinţă în limba lor celtică. Iar pe sciţii care locuiau împrejurul Dunării, în acelaşi chip i-a luminat. Eresul marcioniţilor din părţile răsăritului, de asemenea l-a risipit. Astfel, toată lumea a luminat-o cu învăţătura sa.

    Apoi avea purtare de grijă şi pentru cei săraci şi neputincioşi, iar din averea Bisericii hrănea pe cei flămânzi, îmbrăca pe cei goi şi de orfani şi văduve mai înainte de toate se îngrijea. Apoi a zidit şi bolniţe (spitale) pentru odihna bolnavilor şi a străinilor care nu aveau unde să-şi plece capul, dându-le toată îndestularea, rânduindu-le slugi şi doctori. Şi apoi toată purtarea de grijă şi rânduiala, a încredinţat-o la doi preoţi temători de Dumnezeu. Iar el se sârguia pentru îndreptarea Bisericii, iubind pe cei buni, iar pe cei răi învăţându-i şi mustrându-i. Pentru aceea era foarte iubit de cei buni şi urât de cei răi.

    Mai ales unii din clericii lui care vieţuiau rău, nu iubeau pe Sfântul, de vreme ce dădea pe faţă faptele lor cele rele şi pe unii chiar de la biserică îi depărta. Iar ei pentru aceasta se mâniau pe el. Mai cu seamă erau nemulţumiţi de Serapion diaconul, pentru că acela, slujind cu bună credinţă patriarhului şi având viaţă curată, a zis odată către Sfântul, fiind toţi clericii de faţă: "Nu poţi, stăpâne, a-i îndrepta pe aceştia, dacă nu-i vei izgoni pe toţi cu un toiag".

    Zicând astfel, mulţi s-au întărâtat şi au început în popor a-l vorbi de rău pe Sfântul Ioan, hulindu-l, pe el care era vrednic de toate laudele. Însă Sfântul, deşi ştia răutatea lor, nu lua în seamă, pentru că, cu cât îl huleau mai mult, cu atât mai mult înflorea slava lui în părţile cele depărtate, încât mulţi veneau de departe, dorind să-l vadă pe Sfântul şi să audă învăţătura lui.

    Acelaşi Serapion diaconul, a adus la mânie şi pe Severian mitropolitul asupra Sfântului Ioan, căci a spus cum că ar fi zis Severian oarecare hulă asupra lui Hristos. Iar Ioan, râvnind după Hristos Domnul său şi uitând de dragostea care o avea faţă de Severian, îndată l-a izgonit de la sine. Iar după aceasta, fiind rugat de împăratul, l-a iertat pe dânsul şi iarăşi l-a primit la sine.

    Fericitul, cu toate că era într-o treaptă destul de mare şi vieţuia în mijlocul lumii, totuşi nu şi-a lăsat niciodată nevoinţele monahiceşti, ci vremea care îi rămânea de la treburile bisericeşti, închizându-se deosebi în chilia sa, o petrecea în singurătate şi rugăciune sau în citirea şi scrierea dumnezeieştilor cărţi. Postea întotdeauna şi se înfrână fără măsură, pentru că numai pâine de orz şi apă gusta şi somn puţin şi acela nu pe pat ci stând şi nevoindu-se.

    Apoi la ospeţe şi la veselii nu mergea niciodată, pentru că din tinereţe deprinzându-se cu post şi înfrânare, nu putea nici să se uite spre bucate dulci şi grase, neavând stomacul sănătos. Ci toată mintea să o îndreptase spre înţelegerea dumnezeieştii Scripturi şi mai ales iubea Epistolele Sfântului Apostol Pavel, al cărui chip îl avea în chilia sa.

    Odată, scriind la tâlcuirea epistolelor lui, a gândit în sine, zicând: "Cine ştie oare, plăcut lui Dumnezeu este aceasta, oare înţeles-am puterea scripturii acestui sfânt sau nu?" Şi se ruga lui Dumnezeu ca să-i vestească aceasta. Dumnezeu, degrab ascultând pe robul Său, i-a dat acest fel de vestire.

    Când s-a închis singur în chilie noaptea şi scria tâlcuirile la o lumânare aprinsă, Proclu, care îi slujea, a vrut să intre la patriarh. Şi uitându-se prin crăpătura uşii, vrând să vadă ce face, l-a văzut şezând şi scriind. Iar un om bătrân şi foarte cinstit, stând lângă dânsul la spate, s-a plecat la urechea patriarhului şi-i vorbea binişor. Şi omul acela era cu totul asemenea la chip cu Sfântul Apostol Pavel, care era în perete înaintea lui Ioan. Aceasta nu numai o dată a văzut-o Proclu, ci de multe ori şi se mira foarte, nepricepându-se cine este acela care vorbeşte cu patriarhul şi cugetă cum a intrat acolo, căci pretutindeni erau uşile încuiate, încât nu era cu putinţă cuiva să intre.

    Deci, Proclu a aşteptat până ce va ieşi omul acela. Dar când a sosit vremea de tocat pentru utrenie s-a făcut nevăzut. Astfel văzând Proclu în trei nopţi, a îndrăznit să întrebe pe Sfântul patriarh, zicând: "Stăpâne, cine este cel ce-ţi vorbeşte noaptea la ureche?" Sfântul a răspuns: "N-a fost nimeni la mine". Atunci Proclu i-a spus lui cu amănuntul cum a văzut prin crăpătura uşii un om bătrân şi cinstit şoptindu-i la ureche când scria, şi spunea ce fel era chipul şi faţa celui ce se arăta. Iar Sfântul se minuna auzind acestea.

    Apoi Proclu, uitându-se la chipul lui Pavel, a zis: "Acest chip era acela care l-am văzut". Atunci, cunoscând Ioan că însuşi pe Sfântul Apostol Pavel l-a văzut Proclu, s-a încredinţat că este primită osteneala lui şi, căzând la pământ, a mulţumit lui Dumnezeu şi s-a rugat cu lacrimi fierbinţi. Apoi, de atunci, s-a ocupat cu şi mai multă sârguinţa de scrierea dumnezeieştilor cărţi, pe care ca pe nişte comori de mult preţ le-a lăsat Bisericii lui Hristos.

    Acest mare învăţător al lumii, mustra toate strâmbătăţile şi nedreptăţile care se făceau; chiar şi pe împăratul şi pe împărăteasa îi învăţa să nu facă strâmbătate nimănui, ci să facă lucruri drepte. Iar pe boieri şi pe bărbaţii cei cu dregătorii, pe cei ce răpeau averi străine şi făceau strâmbătate săracilor, îi îngrozea cu judecată lui Dumnezeu.

    Deci, a început a se ridica asupra lui zavistie, nu numai de la clerici, cărora le poruncea Sfântul să vieţuiască după aşezământul legii, ci şi de la stăpânitorii mireneşti. Şi precum dintr-o scânteie mică se aprinde un foc mare, aşa şi din mustrarea păcatelor a început a se aprinde mânia în inimile acelora care se ştiau pe sine că sunt în nişte asemenea păcate.

    Astfel, zavistnicii batjocoreau învăţătura Sfântului, iar cuvintele lui cele înţelepte şi bune le socoteau nebuneşte că rele, zicând că patriarhul în propovăduirea sa în biserică, nu învaţă ci mustră; nu sfătuieşte, ci ocărăşte; nu îndreptează, ci huleşte pe împăratul şi pe împărăteasa şi pe toţi stăpânitorii. Apoi îl socoteau neacoperitor de păcatele aproapelui.

    Pe acea vreme era un eunuc oarecare în palaturile împărăteşti, cu numele Evtropie, care era mai mare peste postelnicii împăratului. Acela, ridicându-se la dregătoria de patriciu, a sfătuit pe împăratul ca să dea această lege, ca nimeni să nu mai scape la biserică pentru vina de moarte şi chiar de ar scăpa cineva, cu silă să se scoată din biserică şi să se pedepsească. Pentru că acel obicei era de demult, ca oamenii care greşeau ceva greu împotriva legilor cetăţeneşti şi se osândeau la moarte, să fugă la biserică - precum odinioară israilitenii în cetăţile de scăpare -, şi aşa scăpau de pedeapsa morţii.

    Evtropie, stricând acel aşezământ vechi, a rânduit să scoată din biserică pe cei vinovaţi, de care lucru Sfântul Ioan Gură de Aur, mîhnindu-se, socotea acea faptă că o mare silă adusă Bisericii. Dar nu după multă vreme, chiar Evtropie a căzut în groapa pe care a săpat-o altora şi s-a tăiat cu sabia pe care o ascuţise pentru alţii. Căci mâniindu-se împăratul asupra lui pentru oarecare pricini mari, a căzut asupra lui Evtropie pedeapsa cu moartea.

    Deci, Evtropie a fugit la biserică şi s-a ascuns în altar sub Sfânta Masă. Iar fericitul Ioan, fiind în amvon, de unde avea obiceiul a învăţa pe poporul ce-i stătea înainte, ca un foarte mare râvnitor, a rostit un cuvânt de mustrare asupra lui Evtropie, zicând: "Ar fi lucru cu dreptate ca legea nedreaptă cea din nou aşezată, chiar acela care a scornit-o şi a aşezat-o să o împlinească".

    Acest cuvânt prinzându-l pizmaşii lui Ioan, au început a-l huli în mijlocul poporului, numindu-l nemilostiv, neiubitor de oameni şi neacoperitor de greşelile omeneşti. Şi astfel câte puţin întărâtau inimile mai multor oameni spre minie asupra Sfântului Ioan. Dar el voind a plăcea lui Dumnezeu iar nu oamenilor, se sârguia după obiceiul său în bună ocârmuire a Sfintei Biserici.

    Pe vremea patriarhiei Sfântului Ioan Gură de Aur, erau încă o mulţime de arieni în Constantinopol, care îşi ţineau credinţa, săvârşind slujbele lor. Deci fericitul gândea în ce chip ar curăţa cetatea de acel eres. Şi aflând vreme cuviincioasă, a zis către împăratul: "Binecredinciosule împărate, dacă ar fi pus cineva între pietrele cele scumpe ce sunt în coroana ta vreo piatră proastă, întunecată şi necurată, nu ar fi necinstită toată coroana?"

    Împăratul a răspuns: "Adevărat, aşa este". Iar Ioan a zis: "Tot aşa este de necinstită cetatea aceasta, care, deşi este dreptcredincioasă, totuşi are într-însa pe necredincioşii arieni. Şi precum tu, împărate, te-ai fi mâniat pentru necinstirea coroanei tale, aşa şi Atotputernicul Dumnezeu se mâhneşte de cetatea aceasta, care este înşelată de eresul arienilor. Deci se cuvine ca, ori să aduci pe eretici la unirea credinţei, ori să-i izgoneşti din cetate".

    Auzind acestea împăratul, a poruncit îndată să aducă înaintea sa pe mai marii arienilor şi le-a poruncit să spună înaintea patriarhului mărturisirea de credinţă a lor. Iar ei au început a grăi cuvinte de rea credinţă şi de hulă asupra Domnului nostru Iisus Hristos; atunci împăratul a poruncit să-i izgonească din cetate.

    După câtăva vreme, arienii având iarăşi ajutători şi mijlocitori pe cei ce slujeau în palaturile împărăteşti, oameni cu dregătorii, au început a intra în cetate în zile de Duminici mergând cu rugăciuni către locaşul lor şi cântând ereticeştile lor cântări prin care huleau pe Preasfânta Treime. Pentru acest lucru înştiinţându-se preasfinţitul patriarh Ioan s-a temut că nu cumva să înceapă cineva din poporul cel neînvăţat, a urma acelor rugăciuni arieneşti.

    Deci, a poruncit clerului său ca să umble cu rugăciuni prin cetate, purtând cinstitele cruci, sfintele icoane şi făclii aprinse şi să cânte laude lui Dumnezeu, alcătuite spre slava Preasfintei Treimi împotriva cântărilor arieneşti celor hulitoare. Atunci s-au întâlnit pe cale dreptcredincioşii cu arienii, certându-se între ei. Odată s-a ridicat chiar război, încât din amândouă părţile au căzut câţiva morţi; iar lui Visarion, eunucul împărătesc, fiind şi el acolo în mulţimea celor dreptcredincioşi, i-au spart capul cu o piatră. De acest lucru înştiinţându-se împăratul, s-a mâniat foarte tare asupra arienilor şi le-a poruncit să nu îndrăznească a mai intra în cetate; şi astfel s-a izgonit atunci din cetate hula ereticească.

    Între cei înşelaţi cu eresul arian era şi un voievod din neamul barbarilor, cu numele Găina, viteaz în războaie şi care avea mare trecere la împărat. Acela cerea împăratului cu dinadinsul ca pentru hatârul lui să poruncească a se da o biserică arienilor în cetate. Dar împăratul neştiind ce să-i răspundă - pentru că se temea a-l supăra, că nu cumva să ridice vreo tulburare asupra împărăţiei greceşti, căci era om iute şi cu obicei rău -, a spus despre aceasta Sfântului Ioan patriarhul. Iar Ioan a zis către împăratul: "Să mă chemi la tine în vremea când va vrea Găina să ceară biserică şi eu voi răspunde pentru tine".

    Deci în altă zi, fiind chemat patriarhul la palat şi şezând cu împăratul, a început Găina iarăşi a cere de la împărat biserică în cetate pentru soborul arienesc. Şi cerea aceasta ca o răsplătire pentru ostenelile pe care le-a avut el în războaie şi pentru vitejia arătată. Iar marele Ioan i-a răspuns, zicând: "Împăratul de va voi să fie temător de Dumnezeu, nu are putere asupra bisericilor, în care sunt puşi de Dumnezeu stăpânitorii cei duhovniceşti. Iar ţie dacă îţi trebuie biserică, intră în oricare voieşti şi te roagă, căci iată, toate bisericile care sunt în cetate îţi sunt deschise".

    Iar Găina a zis: "Dar eu sunt de altă mărturisire şi de aceea voiesc să am în cetate deosebită biserică dumnezeiască, împreună cu cei de o credinţă cu mine; şi rog împărăteasca stăpânire să poruncească a se îndeplini cererea mea pentru că eu multe osteneli am avut, luptându-mă pentru stăpânirea grecească, vărsîndu-mi sângele şi punându-mi sufletul pentru împărat".

    Ioan i-a răspuns: "Pentru ostenelile tale ţi-ai luat răsplătire, mai multă cinste, mărire, boierie şi daruri de la împărat. Deci ţi se cade a gândi ce erai mai înainte şi cum eşti acum? Cum erai sărac şi neslăvit şi cum te-ai îmbogăţit şi te-ai mărit acum? Şi în ce fel de rânduiala erai când vieţuiai de cealaltă parte a Dunării şi în care eşti acum? Căci erai atunci ca unul din ţăranii cei proşti şi săraci, îmbrăcat cu haine proaste, abia având pâinea cea de toate zilele spre hrană, iar acum eşti voievod mai cinstit şi mai slăvit decât alţii, fiind îmbrăcat în haine de mare preţ, având aur şi argint din destul şi avere mare şi toate acestea le ai de la împărat. Acest fel de răsplătire ai luat pentru ostenelile tale; deci fii mulţumitor şi slujeşte cu credinţă împărăţiei greceşti dar nu cere daruri dumnezeieşti pentru slujire lumească".

    De nişte cuvinte ca acestea ruşinându-se Găina, a tăcut şi n-a mai cerut de la împărat biserică. Iar împăratul s-a minunat de înţelepciunea lui Ioan, care cu puţine cuvinte a astupat gura acelui barbar nebun şi plin de neîmblânzita mânie.

    Trecând un an, acel Găina s-a înstrăinat de împărat şi, adunând oaste multă, a pornit război asupra Constantinopolului. Iar împăratul neavând oaste pregătită ca să iasă împotriva lui era în mare supărare şi a rugat pe Sfântul Ioan să iasă înaintea lui şi cu cuvinte bune să-l îmblânzească. Iar Ioan, deşi ştia că a mâniat pe Găina când l-a oprit să aibă biserică arienească în Constantinopol, însă fiind gata a-şi pune sufletul său pentru oi, a mers împotriva mândrului barbar. Iar Dumnezeu a ajutat robului Său, pentru că, cu cuvintele sale aurite, Ioan a îmblânzit pe omul cel cu capul de fiară şi din lup l-a prefăcut în oaie şi împăcându-l cu împăratul, s-a întors.

    După aceasta Sfântul Ioan s-a dus în Asia în vreme de iarnă pentru îndreptarea sfintelor biserici de acolo, deşi era neputincios cu trupul; însă a trecut cu vederea sănătatea sa, numai ca Biserica lui Dumnezeu să nu se facă neputincioasă, vătămându-se de păstorii cei răi, pentru că mulţi din cei de acolo, fiind iubitori de argint, vindeau darul Preasfântului Duh, hirotonind cu plată - cum era Antonie, mitropolitul Efesului -, a cărui vină Evsevie, episcopul Valintinopoliei, a trimis-o scrisă pe hârtie patriarhului.

    Deci acolo, Sfântul Ioan a scos pe mulţi episcopi care iubeau simonia şi pe cei care i-au hirotonit cu plată, depărtându-i de la dregătoria lor şi a pus pe alţii mai vrednici în locul acelora. Şi îndreptând bine toate bisericile Asiei s-a întors la Constantinopol.

    Astfel, pe când Sfântul patriarh Ioan Gură de Aur aducea mult folos Bisericii lui Dumnezeu, mustrând cu limbă slobodă păcatele oamenilor care nu se pocăiau, învăţând, tămăduind şi povăţuind către pocăinţă; iar mai vârtos când cu buzele cele dulci grăitoare şi cu sabia cea ascuţită a cuvântului lui Dumnezeu dezrădăcina cămătăria, iubirea de argint, jefuirile, din inimile oamenilor celor cu dregătorie şi ale celor bogaţi, care, fiind puternici asupreau pe cei neputincioşi şi luau averile săracilor cu sila, atunci aceia se mâniau asupra lui, fiind mustraţi.

    Însă nu voiau nicidecum a se abate de la acele răutăţi, pentru că, împietrindu-li-se inima, cu greu auzeau cuvintele lui Ioan şi se iuţeau în inimile lor asupra lui, cugetând rău despre dânsul şi făcând clevetiri mincinoase. Iar mai vârtos împărăteasa Eudoxia s-a mâniat asupra lui pentru că toate cuvintele pe care Gură de Aur le rostea de obşte pentru cei ce răpeau cele străine, acestea împărăteasa le socotea că pentru dânsa le grăieşte şi le privea acelea ca o dosădire şi mustrare a ei. Pentru că era foarte iubitoare de argint şi cuprinsă de nesăţioasa poftă a aurului, încât multora le făcea strâmbătate, luându-le averile cu sila.

    Deci, a mustrat-o pe ea însăşi conştiinţa ei când Sfântul Ioan grăia despre iubirea de argint, care este rădăcina a toată răutatea, iar pe cei ce răpeau cele străine îi înfricoşa cu pedeapsa lui Dumnezeu. Din această pricină mâniindu-se împărăteasa asupra lui, cugeta cum l-ar izgoni pe Ioan de la patriarhie.

    În acea vreme era în Constantinopol un bărbat oarecare, numit Teodorit, având boierie de patriciu şi bogăţie multă, pe care îl pizmuia împărăteasa şi, dorind să-i ia averea, căuta asupra lui vreo vină. Dar nu afla pentru că era om bun şi vieţuia cu dreptate.

    Neputând să-i ia cu sila averea, a aflat acest meşteşug, căci l-a chemat la sine şi i-a zis: "Ştii câtă avere împărătească se cheltuieşte neîncetat; cât aur se dă oştilor care apără împărăţia şi fără de număr sunt aceia care se hrănesc în toate zilele din vistieria împărătească, din care pricină ni s-a împuţinat averea. Deci să dai şi tu o parte din averea ta, ca datorie către vistieria împărătească, pentru ca să afli la noi har şi pe urmă iarăşi vei lua la vreme ceea ce vei da acum".

    Teodorit, pricepând gândul împărătesei, cum că nu-i trebuie să umple vistieria împărătească, ci inima sa cea nesăţioasă de iubirea de argint voieşte a o sătura cu averea lui, a mers la fericitul Ioan povestindu-i acea dorinţă a împărătesei şi-l rugă cu lacrimi să-l ajute şi să-l apere de împărăteasa care căuta să-i ia bogăţia. Iar Sfântul Ioan îndată a trimis scrisoare către împărăteasa, sfătuind-o cu cuvinte alese şi blânde, ca să nu facă asuprire lui Teodorit. Iar ea, deşi era mânioasă asupra Sfântului, însă a făcut atunci după cererea lui, pentru că s-a ruşinat de înţeleapta lui sfătuire şi a făgăduit că nu-i va face lui Teodorit nici un rău.

    După aceasta, Teodorit, ascultând gura cea de aur grăitoare a lui Ioan, care învăţa pentru milostenie şi sfătuia să nu ascundem comoara în pământ, unde mâna cea zavistnică voieşte a o lua, ci în cer, unde nimeni nu o zavistuieşte nici n-o ia; apoi, temându-se că nu cumva să cadă în vreo nevoie pentru bogăţia sa - căci ştia năravul împărătesei, că nu va înceta a căuta vină asupra lui până când îşi va săvîrşi răutatea -, pentru aceea a socotit să-şi dea bogăţia sa Împăratului ceresc.

    Deci, oprindu-şi o mică parte din averile sale pentru chivernisirea casei, toate celelalte averi care erau foarte multe, le-a dat casei Bisericii, ca să fie spre hrană străinilor, săracilor şi bolnavilor.

    Auzind împărăteasa de aceasta, s-a mâhnit foarte şi a trimis la Sfântul Ioan, zicând: "După porunca ta, sfinte patriarh, am iertat pe Teodorit patriciul, neluând nimic de la dânsul pentru trebuinţa împărăţiei noastre, iar tu ai răpit averea lui spre a te îmbogăţi. Oare nu era mai cu cuviinţă a o lua noi, iar nu tu? Pentru că acela s-a îmbogăţit, slujind împăraţilor. Pentru ce te-ai împotrivit nouă? Noi n-am luat nimic de la dânsul; deci ţi se cădea şi ţie a nu lua averile lui".

    La aceste cuvinte, Ioan a scris către împărăteasa în acest fel: "Socotesc că nu este tăinuit iubirii tale de Dumnezeu cum că, de aş fi poftit bogăţie, nimic nu m-ar fi oprit pe mine a o avea; pentru că am avut părinţi care aveau avere multă, fiind de neam bun şi bogaţi. Însă de bunăvoie m-am lepădat de bogăţie. Deci, cum nu m-aş fi ruşinat acum a căuta aceea pe care singur am lăsat-o şi pe alţii îi învăţ ca să le treacă cu vederea? Zici că averea lui Teodorit am luat-o spre a mea îmbogăţire. Să ştii însă că acela nu mi-a dat nimic şi de mi-ar fi dat, eu nu aş fi primit de la el. Ci el a dat bogăţia sa lui Hristos, făcând milostenie săracilor şi scăpătaţilor şi bine a făcut, căci însutit va primi de la Hristos în veacul ce va să fie. Eu aş fi voit ca şi tu, râvnind lui Teodorit, să ascunzi averile tale în cer, ca astfel, când vei fi lipsită, să fii primită în veşnicile locaşuri. Iar dacă gândeşti ca să iei de la Hristos ceea ce a dat Teodorit, tu vei vedea, căci nu pe noi, ci chiar pe Hristos Îl vei mânia".

    Împărăteasa, citind această scrisoare a Sfântului Ioan, s-a umplut de mânie şi cugetă cum i-ar face Sfântului Ioan nedreptate.

    În acea vreme a venit din Alexandria la Constantinopol o văduvă cu numele Chilitropa, pentru o pricină că aceasta. Când era în Alexandria voievodul Pavlichie, având în acea vreme dregătoria de la Augustal, atunci acea văduvă a fost clevetită de oarecari oameni zavistnici către voievodul Pavlichie că are aur mult; iar Pavlichie, care era foarte iubitor de aur, aflând oarecare pricină asupra văduvei aceleia, a prins-o şi a silit-o să-i dea cinci sute de galbeni.

    Iar ea, neavând atâta aur, şi-a pus zălog la vecinii săi hainele şi vasele, şi abia adunând cinci sute de galbeni, a dat voievodului, nefiind vinovată cu nimic. Iar după ce a fost scos Pavlichie din dregătoria sa şi s-a dus la Constantinopol pentru a da socoteală, a plecat şi acea văduvă săracă, şi intrând în corabie, a mers în urma lui. Apoi, venind înaintea împăratului, a căzut înaintea lui cu plângere, jeluindu-se asupra lui Pavlichie, că a luat de la dânsa cu sila atâta aur, fără nici o vină.

    Împăratul a poruncit eparhului cetăţii să facă întrebare şi judecată de acel lucru, ca să dea văduvei tot ce a luat Pavlichie de la dânsa. Iar eparhul ajutând lui Pavlichie, l-a scos nevinovat şi pe văduvă a lăsat-o păgubaşă. Dar ea, fiind împinsă de multă mâhnire, s-a dus la împărăteasa şi, spunându-i toată nevoia, cerea de la dânsa milă şi ajutor. Împărăteasa, fiind şi ea iubitoare de aur, s-a bucurat de un lucru ca acesta, căci nădăjduia că şi ea va câştiga aur mult.

    Deci, îndată a chemat pe Pavlichie şi cu mare mânie l-a mustrat pe el pentru jefuirea averii străine şi pentru strâmbătatea ce o făcuse acelei văduve sărace. Apoi a poruncit să-l ţină sub strajă până când va da o sută de litre de aur. Pavlichie, văzând că nu este cu putinţă a scăpa din mâinile împărătesei, a trimis acasă şi a adus atâta aur cât ceruse împărăteasa.

    Împărăteasa, din tot aurul acela, a dat văduvei numai treizeci şi şase de galbeni de aur şi a eliberat-o, pe când celălalt aur l-a luat la dânsa. Iar văduva a ieşit de la împărăteasă plângând şi văitându-se pentru o strâmbătate ca aceea. Auzind de Sfântul Ioan că apără pe cei asupriţi, a alergat la dânsul şi i-a spus cu de-amănuntul toate câte i-a făcut ei Pavlichie şi împărăteasa. Sfântul Ioan, mângâind pe văduva care plângea, a trimis la Pavlichie şi, chemându-l în biserică, a zis către dânsul:

    "Ne-a venit înştiinţare despre nedreptatea care o faci, asuprind pe cei săraci şi luând cu sila averile cele străine, precum ai făcut acestei văduve sărace, netemându-te de Dumnezeu, Care este părintele orfanilor şi judecător al văduvelor. Deci, pentru aceasta te-am chemat aici, ca să dai cinci sute de galbeni femeii căreia i-ai făcut nedreptate. Dă-i ceea ce se cuvine ca să scape de datornicii săi şi să nu piară împreună cu copiii săi în cea mai de pe urmă sărăcie. Apoi, să te mântuieşti şi tu de un păcat ca acesta şi să milostiveşti pe Dumnezeu, pe Care L-ai miniat şi Care va răsplăti ţie pentru facerea de rău a orfanilor".

    Pavlichie a răspuns: "Stăpâne, această văduvă mai mult mi-a făcut mie nedreptate; pentru că, jeluindu-se împărătesei contra mea, împărăteasa a luat de la mine o sută de litre de aur; şi acum ce voieşte mai mult de la mine? Să se ducă la împărăteasa şi să-şi ia ce este al ei de la dânsa!"

    Sfântul a zis către dânsul: "Deşi împărăteasa a luat de la tine aurul, însă văduva aceasta n-a primit ce a fost al său şi ea nu este vinovată de nedreptatea ce ţi s-a făcut ţie de către împărăteasă. Pentru că împărăteasa a luat de la tine atâta aur nu atât pentru dânsa, cât pentru alte păcate ale tale şi jefuiri pe care le-ai făcut fiind la dregătorie. Iar tu nu face pricină, vorbind contra împărătesei, căci îţi spun că nu vei ieşi de aici până ce nu vei da văduvei tot ce ai luat de la dânsa, până la galbenul cel mai de pe urmă; iar cei treizeci şi şase de galbeni pe care i-a dat ei împărăteasa, aceia să-i fie de cheltuială pentru drum". Şi astfel, Sfântul Ioan n-a eliberat pe Pavlichie din biserică.

    Împărăteasa, aflând despre aceasta, a trimis la Ioan, zicând: "Liberează pe Pavlichie că am luat aur destul de la dânsul pentru acea datorie". Ioan a răspuns trimişilor: "Nu va fi eliberat de aici Pavlichie până când nu va da femeii celei sărace ceea ce a luat de la dânsa". Împărăteasa a trimis iarăşi la Sfântul ca să elibereze pe Pavlichie. Iar Sfântul a răspuns: "Dacă împărăteasa voieşte să-l eliberez, apoi să trimită acestei văduve cinci sute de galbeni, căci nu este lucru mare a face aceasta, fiindcă a luat mult mai mult de la Pavlichie, adică o sută de litre de aur".

    Împărăteasa, auzind aceasta, s-a umplut de mânie şi îndată a trimis doi sutaşi cu două sute de ostaşi ca să scoată cu sila pe Pavlichie din biserică. Dar când ostaşii s-au apropiat de uşile bisericii şi voiau să intre, îndată li s-a arătat îngerul Domnului stând lângă uşă şi ţinând sabia în mâinile sale şi nu-i lăsa să intre.

    Ostaşii, văzând îngerul cel înfricoşat, s-au temut şi au fugit înapoi. Şi alergând la împărăteasa cu cutremur, i-au spus de arătarea îngerească. Iar ea, auzind, s-a spăimântat cu duhul şi n-a mai îndrăznit a mai trimite la Sfântul Ioan după Pavlichie. Voievodul, văzând că nu l-a ajutat împărăteasa, a trimis la casa sa după aur şi a dat văduvei cinci sute de galbeni, şi aşa a fost eliberat. Iar femeia, luându-şi al său, s-a întors în cetatea sa, bucurându-se.

    Împărăteasa nu înceta a face supărare contra fericitului Ioan şi din zi în zi se înmulţea mânia şi răutatea în inima ei asupra plăcutului lui Dumnezeu, care era fără de răutate şi drept. După puţină vreme împărăteasa a trimis la Sfântul Ioan, pe de o parte cu îngrozire, iar pe de alta, cu momeli, zicând:

    "Încetează a te mai împotrivi nouă şi nu te mai atinge de lucrurile cele împărăteşti, că nici noi nu ne atingem de lucrurile cele bisericeşti şi te lăsăm singur să le îndreptezi. Încetează de a mă mai face pe mine pildă tuturor prin biserici, vorbind de mine şi mustrându-mă. Pentru că eu, până acum, te aveam pe tine ca pe un părinte şi-ţi dădeam cinstea ce ţi se cuvenea; iar dacă nu te vei îndrepta şi nu vei fi mai bun către noi, atunci să ştii că nu-ţi voi răbda mai mult".

    Sfântul Ioan, auzind aceste cuvinte de la împărăteasă, s-a mâhnit foarte şi, oftând greu, a zis către cei trimişi:

    "Împărăteasa voieşte să fiu ca un mort, care nu vede nedreptăţile ce se lucrează şi nu aude glasurile celor asupriţi şi ale celor ce plâng şi suspină şi nu face mustrări celor ce greşesc. Dar de vreme ce sunt episcop şi mie îmi este încredinţată purtarea de grijă pentru suflete, sunt dator a privi cu ochi neadormiţi asupra tuturor, a asculta cererile tuturor, a învăţa pe toţi şi a certa, iar pe cei ce nu se pocăiesc, a-i mustra.

    Pentru că ştiu că a nu mustra fărădelegile şi a nu certa pe cei ce fac rele, este dovedită pierzare şi mă tem că dacă vom tăcea noi pentru cele ce se fac cu nedreptate, să nu se zică şi despre noi cuvântul acesta al lui Iosie: Preoţii au ascuns calea Domnului. Dar şi dumnezeiescul Apostol porunceşte ca pe cel ce greşeşte să-l mustri înaintea tuturor, ca şi alţii să aibă frică. Tot acelaşi Apostol învaţă, zicând: Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu vreme şi fără de vreme; mustră, ceartă, şi te roagă.

    Eu, deşi mustru fărădelegile, nu mustru însă pe cei ce fac fărădelegile şi nu vorbesc în faţă pe nimeni, nici am defăimat pe cineva, nici am pomenit cândva în învăţătura mea numele împărătesei, spre a o defăima. Ci pe toţi de obşte i-am învăţat şi-i învăţ ca să nu facă rău şi să nu asuprească pe cel de aproape. Dacă pe cineva din cei ce ascultă cuvintele noastre îl mustră conştiinţa pentru vreun lucru rău, apoi se cuvine aceluia că nu asupra noastră să se mânie, ci asupra lui însuşi, pentru că a făcut nişte lucruri ca acelea, şi să se abată de la rău spre a face bine.

    Dacă împărăteasa nu se ştie că a făcut ceva rău, nici că a făcut nedreptate cuiva, apoi pentru ce se mânie asupra mea, care învăţ pe popor să se abată de la toată nedreptatea? S-ar fi cuvenit mai bine să se bucure, pentru că n-a făcut nedreptate, căci eu nu mă lenevesc a învăţa pentru mântuirea poporului peste care ea împărăţeşte. Iar dacă ea este vinovată de păcatele acelea pe care cu cuvinte învăţătoare mă sârguiesc a le dezrădăcina din inimile oamenilor, apoi să ştie că eu nu o mustru pe dânsa, nici nu îi fac necinste, ci singure faptele ei o mustră pe dânsa şi-i aduc mare necinste şi ruşine sufletului ei. Deci, poate să se mânie împărăteasa cum voieşte, eu nu voi înceta a grăi adevărul, pentru că mai bine este a mânia pe oameni decât pe Dumnezeu. Căci dacă aş plăcea oamenilor, apoi nu aş fi rob al lui Hristos".

    Nişte cuvinte ca acestea şi multe altele asemenea zicând Sfântul celor trimişi, i-a slobozit pe dânşii cu pace. Iar ei, întorcându-se la împărăteasa, i-au spus toate cele ce au auzit. Împărăteasa atunci s-a pornit cu şi mai mare mânie şi foarte mult ura pe fericitul Ioan; apoi nu numai împărăteasa, ci şi mulţi alţii care vieţuiau în nedreptate şi fără pocăinţă îl pizmuiau.

    După aceea îl urau nu numai cei ce petreceau în Constantinopol, ci şi alţii de prin laturile cele mai depărtate, dintre care erau Teofil, patriarhul Alexandriei, care de la început nu-l iubea pe Sfântul Ioan şi nu voia să-l aleagă pe el la patriarhie. Apoi Acachie, episcopul Veriei, Severian al Gavalului şi Antioh al Ptolemaidei. Iar în Constantinopol erau doi preoţi şi cinci diaconi şi din împărăteştile palaturi erau mulţi care-l urau şi trei văduve vestite şi bogate, Marşa, Castritia şi Evgrafia, care vieţuiau în necurăţie.

    Toţi pismătăreţii Sfântului Ioan, sfătuindu-se, căutau vină asupra lui, ca să aducă în popor veste rea despre dânsul. Deci au trimis mai întâi în Antiohia, cercetând că doar vor afla vreun rău pe care l-ar fi făcut Ioan din copilărie. Dar au murit cei ce făceau iscodiri şi n-au aflat nimic. Apoi au trimis în Alexandria la Teofil, care ştia să alcătuiască minciuni cu meşteşug; dar nici acela nu putea grăi ceva asupra vieţii Sfântului Ioan, care strălucea ca soarele cu faptele cele bune. Însă Teofil cu dinadinsul se îngrijea de aceasta, cum să izgonească pe Sfântul Ioan din scaun, având ajutătoare pe împărăteasa şi pe alţi oameni răi; iar mai vârtos, şi-a câştigat ajutor pe satana.

    Apoi pricina izgonirii Sfântului Ioan s-a început astfel.

    Era în Alexandria un preot cinstit cu numele Isidor Xenodoh, adică hrănitor de străini, împodobit cu viaţa şi cu cuvântul şi era pretutindeni slăvit pentru faptele cele bune şi înţelepciunea lui. Acesta era bătrân, optzeci de ani având de la naşterea sa, iar preot fusese hirotonit de Sfântul Atanasie cel Mare, patriarhul Alexandriei. Asupra acestui Isidor a prins ură Teofil, din pricina lui Petru, protopopul Alexandriei. Căci Teofil, vrând să scoată din slujbă fără de vină pe Petru şi să-l izgonească din biserică, Isidor apăra pe Petru şi vina cea adusă asupra lui o dovedea că este nedreaptă.

    Deci, Teofil a început a se mânia asupra lui Isidor şi mai întâi a îndepărtat din biserică pe acel Petru cu nedreptate, după aceea căuta pricină şi asupra lui Isidor, ca şi pe el să-l depărteze. În acea vreme o oarecare văduvă cu numele Teodotia, a dat lui Isidor o mie de galbeni ca să cumpere haine şi să îmbrace pe cei goi, pe orfani şi pe văduvele sărace care se aflau în Alexandria. Apoi a rugat pe Isidor să nu spună despre aceasta lui Teofil patriarhul, că nu cumva să ia aurul şi să-l cheltuiască la zidiri de piatră.

    Isidor, luând aurul, a făcut după cum l-a rugat Teodotia. Dar Teofil, înştiinţat fiind despre aceasta de oarecine, cum că Isidor a luat o mie de galbeni de la Teodotia şi, nespunându-i lui, i-a cheltuit spre trebuinţa săracilor, s-a mâniat foarte tare asupra lui Isidor. Căci Teofil era mare iubitor de argint şi a adus asupra lui Isidor o vină grea, zicând că un păcat mai presus de fire a necinstit pe bătrânul. Însă vina aceea, scrisă de însuşi Teofil, nu era adevărată, căci deşi cumpărase Teofil martori mincinoşi, minciuna era minciună, iar nevinovatul Isidor s-a aflat curat. Atunci Teofil, din răutatea sa cea neîmblânzită, a scos din preoţie pe Isidor cu necinste şi cu bătăi, deşi era nevinovat. Iar Isidor, primind necinstea fără vină, cu cinste a lăsat Alexandria şi s-a dus la linişte în muntele Nitriei în care petrecuse mai înainte când era tânăr şi, şezând în coliba lui, se ruga lui Dumnezeu cu răbdare.

    În acea vreme erau în mănăstirile Egiptului patru fraţi, bărbaţi împodobiţi cu fapte bune şi temători de Dumnezeu, care toată viaţa lor o petrecuseră în posturi şi osteneli monahiceşti. Şi numele lor erau: Dioscor, Amonie, Evsevie şi Eftimie, iar cu porecla se numeau "lungii", pentru că erau înalţi de statură. Aceştia, nu numai de alexandreni erau iubiţi, pentru faptele lor cele bune şi pentru viaţa lor cea văzută de toţi, ci chiar de Teofil, fiind foarte cinstiţi de el.

    Unul dintre dânşii, cu numele Dioscor, chiar nevrând el, a fost ales episcop al Bisericii Ermopoliei. Acesta nu era Dioscor cel care a fost eretic, ci altul; căci acesta a trăit cu mulţi ani mai înainte de acela. Acesta a fost episcop al Ermopoliei şi, vieţuind cu sfinţenie, a dobândit sfârşit fericit. Iar acela a fost patriarh al Alexandriei şi a fost blestemat de Sfinţii Părinţi de la al patrulea Sinod.

    Deci, pe acest fericit Dioscor l-a făcut Teofil episcop, iar pe cei doi fraţi ai lui, pe Amonie şi pe Eftimie, i-a rugat să rămână împreună cu dânsul în patriarhie şi i-a silit să primească treapta preoţiei. Iar ei, petrecând lingă Teofil, când l-au văzut că nu vieţuieşte după Dumnezeu şi că mai mult iubeşte aurul decât pe Dumnezeu şi că face multe strâmbătăţi, n-au voit mai mult a petrece împreună cu dânsul, ci, lăsându-l pe el, s-au întors la liniştea lor.

    Teofil, înţelegând pricina plecării lor, foarte s-a mâniat, şi dragostea pe care o avea către dânşii a schimbat-o în ură şi cugetă cum le-ar face rău. Deci, mai întâi a scornit pentru dânşii o veste, că lungii, dimpreună cu Isidor cel izgonit, ţin de eresul lui Origen şi pe mulţi monahi i-au înşelat cu eresul acela. După aceea, a trimis la episcopii cei mai de aproape, poruncindu-le ca îndată să izgonească pe monahii cei mai bătrâni din munţii şi din pustia aceea. Iar pricina pentru care sunt izgoniţi să nu le-o spună lor.

    Deci, când au făcut episcopii după porunca patriarhului, izgonind pe toţi cinstiţii şi plăcuţii lui Dumnezeu nevoitori de prin munţi şi de prin pustie, s-au adunat cei izgoniţi împreună cu preoţii lor şi venind în Alexandria la patriarh, l-au rugat să le spună pentru ce sunt osândiţi şi izgoniţi de prin locurile lor. Iar el, căutând cu ochi mânioşi asupra lor şi răcnind cu mânie, s-a pornit spre dânşii ca un îndrăcit şi, aruncând omoforul pe după grumazul lui Amonie, l-a bătut până la sânge, strigând: "Ereticule, blestemă pe Origen". Asemenea şi pe ceilalţi bătându-i şi nelăsând pe nici unul dintr-înşii a răspunde ceva înaintea lui, i-a izgonit pe toţi cu necinste din faţa sa; şi s-au întors în colibele lor fără răspuns, neţinând seama de mânia şi de îndrăcirea lui Teofil.

    Apoi Teofil, chemând pe episcopii cei mai de aproape, a dat anatemei pe acei patru călugări nevinovaţi, pe Amonie, pe Evsevie şi pe Eftimie, fraţii lui Dioscor şi pe fericitul Isidor cel mai sus pomenit, necercetându-i pentru credinţă, nici chemându-i acolo de faţă. Şi încă nu s-a îmblânzit mânia lui, căci a scris singur împotriva lor multe pricini mânioase pentru eresuri, pentru fermecătorii şi pentru alte multe păcate. Apoi, cumpărând bârfitori şi mărturii mincinoase, le-a dat acele scrisori, poruncindu-le ca, atunci când va învăţa el în biserică pe popor, în zi de praznic, să se apropie de dânsul şi înaintea poporului să i se dea acele pricini scrise împotriva acelor călugări pomeniţi mai sus, aducând înainte şi martorii cei mincinoşi.

    Aceste toate făcându-se, Teofil a poruncit să se citească în sobor bârfelile cele alcătuite. Apoi luându-le, a mers la eparhul cetăţii şi arătându-le lui, au luat de la dânsul cinci sute de ostaşi şi s-au dus la muntele Nitriei ca să-i izgonească din părţile Egiptului pe Isidor, pe fraţii lui Dioscor şi pe toţi călugării care urmează lor, ca pe nişte eretici şi vrăjitori. Deci, mai întâi a trimis arapii săi şi au scos din scaun pe Dioscor.

    După aceea, îmbătând pe ostaşi cu vin, au năvălit noaptea asupra muntelui Nitriei şi, mai întâi decât pe toţi, căutau pe Isidor şi pe fraţii lui Dioscor, pe Amonie, pe Evsevie şi pe Eftimie. Neaflându-i, pentru că se ascunseseră într-o râpă, a poruncit ostaşilor să năvălească asupra tuturor monahilor şi să le jefuiască averile, adică hainele şi bucăţele.

    Ostaşii fiind beţi, pornindu-se prin toate locurile cele pustii şi prin peşteri, au omorât pe sfinţii pustnici, ca la zece mii, cu moarte crudă, adică cu foc şi cu sabie, în a zecea zi a lunii iulie, în care Sfânta Biserică săvârşeşte pomenirea lor. Iar ceilalţi călugări s-au împrăştiat ascunzându-se pe unde au putut. Astfel, oştindu-se Teofil prin pustie, s-a întors în Alexandria.

    După acel război, s-au adunat monahii care mai rămăseseră şi plângând pentru moartea părinţilor şi a fraţilor lor, s-au împrăştiat care pe unde au putut. Dioscor, împreună cu fraţii săi, cu fericitul Isidor şi cu mulţi alţi monahi care erau foarte vestiţi în post şi în fapte bune şi aleşi făcători de minuni - cărora nu le era greu că erau necăjiţi şi izgoniţi, ci pentru că fără vină sunt depărtaţi din Biserică de către Teofil, şi număraţi cu ereticii -, au mers la Siluam, patriarhul Ierusalimului. Dar Teofil îndată a trimis la dânsul şi la toţi episcopii Palestinei, spunând: "Nu se cade vouă, fără voia mea, a primi pe cei caterisiţi de mine şi izgoniţi".

    Atunci, acei părinţi izgoniţi, neştiind unde să plece, s-au dus la Constantinopol, la Sfântul Ioan Gură de Aur, ca la un liman bun şi, cazând înaintea lui, îl rugară cu lacrimi ca să-şi arate mila sa spre dânşii şi să le ajute, fiind în mare nevoie.

    Văzând Sfântul Ioan cincizeci de bărbaţi care îmbătrâniseră în fapte bune, i s-a făcut milă de ei şi a lăcrimat ca şi Iosif pentru fraţii săi. Apoi, înţelegând de la dânşii pentru care pricină au avut de la Teofil atâta nevoie, i-a mângâiat cu cuvinte bune şi i-a liniştit, dându-le loc de odihnă lângă Biserica Sfintei Muceniţe Anastasia. Şi-i hrănea pe dânşii, nu numai Sfântul Ioan Gură de Aur, ci şi Sfânta Olimpiada diaconiţa, care le-a dat multă îndestulare din averea sa. Căci ea toată averea sa o întrebuinţa pentru săraci şi pentru străini, ca să aibă odihnă, precum şi cele trebuincioase trupului, fiind cu adevărat sfânta, şi a cărei pomenire se cinsteşte la douăzeci şi cinci iulie. Dar şi monahii aceia erau cu adevărat sfinţi, dintre care pe unii Biserica îi cinsteşte cu pomenire.

    Atunci era între dânşii unul, anume Ierax, care vieţuise singur mulţi ani în pustie şi căruia, venind odată diavolii, i-au zis: "Bătrânule, mai ai să trăieşti încă cincizeci de ani; deci nu vei putea răbda în pustia aceasta atâta vreme". Iar bătrânul, pricepând înşelăciunea lor, a zis către dânşii: "Mâhnire mi-aţi făcut mie vestindu-mi scurtarea anilor, pentru că eu m-am pregătit pentru două sute de ani a răbda în această pustie". Auzind diavolii aceasta, au fugit ruşinaţi. Pe un părinte că acesta, pe care n-au putut să-l mişte diavolii, pe acesta l-a izgonit Teofil Alexandreanul.

    Mai era între dânşii şi un preot Isaac, ucenicul Sfântului Macarie, curat fiind din pruncie, pentru că el fusese dus încă de la vârsta de cinci ani în pustietate şi acolo a fost crescut, fiind iscusit în dumnezeiasca Scriptură, având toate cărţile în minte. Şi toţi monahii aceia pe care-i izgonise Teofil erau sfinţi şi cuvioşi şi-i cinstea pe dânşii foarte mult fericitul Ioan.

    Deci, nu i-a oprit a merge la biserică. Dar cu dumnezeieştile Taine le-a poruncit să nu se împărtăşească, până când va înţelege desăvârşit cauza izgonirii lor şi va face pace între Teofil şi între dânşii. Apoi i-a oprit să nu vestească despre aceasta pe împăratul, nici să se jeluiască asupra lui Teofil, făgăduind că prin scrisoarea să îl va împăca cu dânşii. Deci, îndată a scris către Teofil, rugându-l ca să-i lase pe acei călugări să vieţuiască în pace prin locaşurile lor din Egipt iar pe cei despărţiţi să-i primească iarăşi la unire.

    Teofil, luând scrisoarea Sfântului Ioan şi auzind de la nişte clevetitori mincinoşi că Sfântul Ioan ar fi primit la Sfânta Împărtăşire pe cei izgoniţi, ceea ce nu era adevărat, s-a mâniat foarte tare asupra Sfântului Ioan pentru că a primit pe cei depărtaţi şi că le ajută lor. Apoi a scris un răspuns foarte aspru către Ioan. Iar Sfântul Ioan a scris şi a doua oară cu pace, rugându-l să înceteze cu mânia şi să primească pe monahi a petrece acolo de unde au fost izgoniţi. Dar Teofil i-a răspuns Sfântului Ioan şi mai aspru decât înainte, mâniindu-se mai mult asupra lui decât asupra acelor monahi. Dar aceştia, văzând că Teofil stă neschimbat în răutatea sa, au scris toate nevoile lor pe care le-au suferit de la Teofil fără nici o vină şi au dat această scrisoare împăratului, jeluindu-se cu lacrimi asupra celui care-i mâhnise, rugându-se să poruncească să fie judecaţi.

    Făcându-i-se milă împăratului de nişte asemenea călugări cinstiţi şi plini de fapte bune, a trimis o scrisoare către eparhul Alexandriei, ca să trimită pe Teofil cu sila la Constantinopol spre judecată, pentru ca înaintea Sfântului Ioan patriarhul şi înaintea episcopilor care vor fi adunaţi să dea seama de răutatea sa şi să primească pedeapsă pentru faptele sale.

    Apoi a scris şi către Inochentie, papă al Romei, rugându-l să trimită şi el episcopi la sobor în Constantinopol ca să judece pe Teofil. Iar papa îndată a poruncit episcopilor săi să fie gata de călătorie şi aştepta vestea de la împăratul Arcadie, ca să-i spună dacă s-au adunat episcopii răsăritului. Dar împăratul n-a mai scris a doua oară şi nici episcopii Apusului n-au mai venit. Iar Teofil a umplut de aur punga eparhului Alexandriei, care a îngăduit pe Teofil până când va strânge toate aromatele din India, cele cu bun miros şi dulci la mâncare, cu care voia să umple o corabie pentru ca să le aducă la Constantinopol.

    În acea vreme Teofil a înduplecat pe Sfântul Epifanie, episcopul Ciprului, ca să-i ia partea, căci a scris către el ca şi cum s-ar fi arătat râvnitor după bună credinţă, să adune sobor în insula Cipru şi să blesteme cărţile lui Origen - pentru că încă nu erau blestemate cărţile acelea de către Sfinţii Părinţi de către un sinod a toată lumea, până la Sinodul al cincilea.

    Atunci Teofil a defăimat prin scrisoarea sa şi pe Sfântul Ioan, zicând că este eretic, căci a primit la sine pe origenişti şi se împărtăşeşte cu dânşii. Iar episcopul, fiind fără de răutate - după cum scrie că cel fără de răutate crede tot cuvântul -, a crezut minciuna, necunoscând vicleşugul lui Teofil. Şi râvnind foarte după bună credinţă, a blestemat cărţile lui Origen în soborul de acolo, scriind Sfântului Ioan şi sfătuindu-l ca şi el să facă acelaşi lucru.

    Sfântul Ioan, negrăbindu-se la aceasta, se îndeletnicea cu Sfintele Scripturi şi toată mintea sa la aceasta o avea îndreptată, ca să înveţe pe popor în biserică şi să aducă pe păcătoşi la pocăinţă. Apoi Teofil, pregătindu-se de călătorie la Constantinopol pentru judecată, a rugat pe Sfântul Epifanie să meargă şi el acolo, căci zicea că se face sobor asupra origeniştilor. Iar Epifanie, ascultându-l, s-a sârguit degrab şi, întrecând pe Teofil, s-a dus acolo. Dar mai înainte de sosirea lui, s-a întâmplat la Constantinopol un fapt ca acesta.

    Era un boier cu numele Teognost, bărbat bun şi temător de Dumnezeu. Acest boier a fost clevetit către împărat de către un alt boier răucredincios şi pizmătăreţ, că ar fi hulit şi ar fi grăit de rău pe împărat şi că ar fi numit pe împărăteasă nesăturată de aur şi pierzătoarea stăpânirii, răpind averi străine fără dreptate. Deci împăratul s-a mâniat asupra lui şi a poruncit să-l ducă în surghiunie la Tesalonic şi toată bogăţia lui să o ia, numai o singură vie, care era afară din cetate, să i-o lase, pentru hrana femeii lui Teognost şi a copiilor lui.

    Mergând Teognost la Tesalonic, a căzut bolnav de supărare şi a murit; iar femeia s-a mâhnit rău pentru moartea bărbatului său şi pentru averea luată şi, venind la Sfântul Ioan, i-a spus nevoia sa cu lacrimi. Dar Sfântul a mângâiat-o cu cuvinte folositoare şi a sfătuit-o să-şi pună nădejdea în Dumnezeu. Apoi i-a poruncit ca în fiecare zi să ia hrană pentru copiii săi şi pentru sine de la casa de străini cea bisericească. Iar Sfântul căuta vreme prielnică să roage pe împărat pentru acea văduvă, ca doar să-i întoarcă înapoi ei şi copiilor ei averea luată fără vină. Însă răutatea împărătesei a făcut împiedicare şi nu numai asupra acelei văduve, ci şi asupra fericitului Ioan a adus mai multă nevoie.

    Sosind vremea în care se culeg strugurii, când toţi oamenii ies la viile lor, a ieşit şi împărăteasa şi se plimba prin viile împărăteşti. Atunci, trecând pe lângă via lui Teognost - pentru că nu era departe de viile împărăteşti -, a văzut că este frumoasă şi intrând într-însa a tăiat un strugure cu mâinile sale şi l-a mâncat. Şi era acest obicei împărătesc că, dacă intră împăratul său împărăteasa în vreo vie străină şi mânca struguri, stăpânul acelei vii să nu mai aibă stăpânire peste dânsa, ci să fie numărată între viile împărăteşti, iar stăpânului viei să i se dea sau preţul pentru via sa sau altă vie, în locul aceleea, de la împăratul.

    Deci, după acest aşezământ împărătesc, împărăteasa a poruncit să scrie via lui Teognost între viile împărăteşti. Aceasta a făcut-o gândind în două feluri; pe de o parte să facă necaz văduvei şi copiilor ei, căci se mâniase pe dânsa, pentru că aflase că a alergat la Sfântul Ioan şi i-a spus lui toată nevoia să; iar pe de alta, fiindcă ea căuta pricină asupra Sfântului Ioan, cum să-l izgonească din scaun, pentru că ştia că dacă el ar fi aflat de aceasta, nu va tăcea nicidecum şi se va scula împotriva ei pentru văduva cea nedreptăţită. Şi astfel, de aici se va face pricină şi se va săvîrşi lucrul cel gândit, ceea ce s-a şi făcut.

    Văduva aceea năpăstuită a venit la fericitul şi, tânguindu-se, i-a spus cum împărăteasa i-a luat via, cea mai de pe urmă nădejde pentru chiverniseala copiilor săi, iar Sfântul Ioan îndată a trimis scrisoarea sa către împărăteasă, prin arhidiaconul Evtihie, vorbindu-i de milostivire, aducându-i aminte de viaţa cea bună a părinţilor săi şi de faptele cele bune ale împăraţilor celor mai dinainte. Şi, mai aducându-i aminte de frica lui Dumnezeu şi de judecata cea înfricoşată a Lui, a rugat-o să întoarcă via văduvei celei sărace.

    Ea a scris înapoi Sfântului cu asprime, neplecându-se învăţăturilor lui, nici ascultând rugămintea; ci punea înainte legile împărăteşti cele vechi şi, ca şi cum ar fi fost nedreptăţită de Sfântul, se lăuda că nu va răbda o mustrare ca aceea. Astfel zicea: "Mă înfrunţi cu cuvintele tale ca şi cum aş face nedreptate şi fărădelege, neştiind aşezămintele împărăteşti; m-ai năpăstuit cu vorbele tale şi nu voi răbda până la sfârşit să fiu defăimată de tine".

    Sfântul Ioan, citind scrisoarea aceea, s-a dus la palat la împărăteasa şi, şezând lingă dânsa, a început a o sfătui iarăşi cu cuvinte blânde, vorbindu-i mai mult decât întâi şi rugând-o să dea înapoi via văduvei. Ea a zis: "Ţi-am scris ce este aşezat pentru vii de împăraţii cei de demult; să-şi ia văduva altă vie în locul aceleia sau să-şi ia preţul pentru dânsa". Sfântul a zis: "Nu-i trebuie ei altă vie, nici nu cere preţ pentru dânsa, ci pe a să o cere; dă-i dar înapoi via ei".

    Împărăteasa a zis: "Nu te împotrivi aşezămintelor împărăteşti celor de demult, că nu-ţi va fi spre bine o împotrivire ca aceasta". Ioan a răspuns: "Nu pune înainte aşezămintele şi legile pe care le-au aşezat împăraţii păgâni, pentru că nimic nu te opreşte pe tine a strica o lege nedreaptă şi a aşeza altă dreaptă, fiind împărăteasă bine credincioasă. Deci, dă înapoi via celei nedreptăţite, ca să nu te numesc pe tine a doua Isabelă şi să moşteneşti împreună cu ea şi blestemul".

    Acestea zicând Sfântul, s-a aprins împărăteasa de mare mânie şi a răsunat palatul de strigarea ei, dovedind răutatea cea tăinuită în inima sa, zicând: "Eu însămi mă voi răzbuna asupra ta şi de acum nu numai că nu voi da via văduvei, dar nici alta în locul aceleia şi nici preţul nu voi porunci să-i dea. Iar ţie îţi voi da pedeapsă pentru ocara aceasta". Deci a poruncit să scoată pe Sfântul Ioan cu sila din palat.

    Cu astfel de ocară ieşind Sfântul patriarh de la împărăteasă, a poruncit lui Evtihie arhidiaconul, zicându-i: "Spune portarilor bisericii ca atunci când va veni împărăteasa la biserică, să închidă uşile, să n-o lase să intre, precum şi pe toţi cei care vor veni împreună cu dânsa, şi să-i spună că Ioan a poruncit să se facă aşa".

    Sosind praznicul Înălţării Sfintei Cruci şi adunându-se tot poporul în biserică, apoi venind şi împăratul cu toţi boierii săi, a venit şi împărăteasa cu toată curtea. Iar când a văzut-o portarul venind, a închis înaintea ei uşile bisericii, nelăsând-o să intre înăuntru, după porunca patriarhului. Şi când strigau slugile: "Deschideţi împărătesei!", portarii răspundeau: "Patriarhul a poruncit să n-o lăsăm". Iar ea, umilindu-se de mânie şi de ruşine striga, zicând: "Vedeţi toţi şi înţelegeţi ce fel de necinste îmi face acest om. Toţi intră în biserică şi numai pe mine singură mă opreşte; au doară nu este drept să mă răzbun asupra lui şi să-l izgonesc din scaun?"

    Aşa strigând ea, unul din cei ce venise cu dânsa, având sabie, a scos-o şi a întins mâna ca să lovească cu sabia în uşă şi îndată i s-a uscat mina şi s-a făcut ca moartă. Văzând împărăteasa şi toţi cei împreună cu dânsa, s-au temut foarte şi s-au întors înapoi. Iar cel cu mână uscată a intrat în biserică şi a stat în mijlocul poporului cu mare glas strigând: "Miluieşte-mă, stăpâne sfinte, şi-mi tămăduieşte mina aceasta uscată care a îndrăznit a lovi asupra sfintei biserici; am greşit, iartă-mă". Iar Sfântul, cunoscând pricina uscării mâinii, i-a poruncit să se spele în spălătorul altarului şi spălându-se, îndată mâna s-a făcut sănătoasă.

    Apoi tot poporul, văzând o minune ca aceasta, a dat laudă lui Dumnezeu. Şi nu s-au tăinuit acestea toate nici înaintea împăratului. Dar împăratul, ştiind obiceiul cel rău al împărătesei, tăcea ca şi cum n-ar fi ştiut nimic. Iar pe Sfântul Ioan îl iubea mult şi-l ascultă pe el cu plăcere, însă împărăteasa mereu căuta vicleşug pentru izgonirea Sfântului Ioan, care lucru l-a şi săvârşit degrab.

    După această a venit la Constantinopol şi Sfântul Epifanie, episcopul Ciprului, după sfatul lui Teofil, aducând cu sine şi cărţi scrise împotriva lui Origen. Şi, ieşind din corabie, a intrat în biserica Sfântului Ioan Botezătorul, care este departe de cetate ca de şapte stadii şi, săvârşind dumnezeiasca Liturghie, a hirotonit un diacon împotriva canoanelor, care nu îngăduiesc nici unui episcop să hirotonească în eparhie străină, fără poruncă păstorului din acea eparhie. După această a intrat în cetate şi a găzduit într-o casă neştiută.

    Sfântul Ioan, auzind de venirea lui Epifanie şi că a slujit în biserica Sfântului Ioan Botezătorul şi împotriva canoanelor a făcut diacon în eparhia lui, nu s-a mâniat de aceasta asupra lui, ştiindu-l că este bărbat sfânt şi fără răutate, ci l-a rugat să vină la dânsul şi să găzduiască în casele patriarhiei ca şi alţi episcopi. Iar Epifanie n-a vrut să se vadă cu Sfântul Ioan, dorind să placă lui Teofil, şi a răspuns către cei trimişi: "Dacă Ioan nu va izgoni din cetate pe Dioscor şi pe călugării lui şi de nu va iscăli lepădarea cărţilor lui Origen, apoi eu nu am împărtăşire cu Ioan".

    Iar Sfântul Ioan a răspuns prin trimişii lui Epifanie, zicând: "Nu se cuvine a face ceva cu îndrăzneală mai înainte de judecata soborului". Iar pizmaşii Sfântului Ioan, venind la Epifanie, l-au îndemnat să intre în biserica Sfinţilor Apostoli în zi de praznic şi înaintea a tot poporul să blesteme cărţile lui Origen şi pe monahii cei izgoniţi din Egipt, împreună cu Dioscor, să-i lepede ca pe nişte origenişti; apoi pe Ioan să-l mustre, ca unul ce primeşte pe eretici şi se uneşte cu dânşii. Iar a doua zi Epifanie a mers la biserică, râvnind după bună credinţă.

    Sfântul Ioan, înştiinţându-se de ceea ce voia să facă Epifanie, a trimis la dânsul, zicând: "Epifanie, multe faci împotriva canoanelor. Întâi ai slujit Sfânta Liturghie şi ai hirotonit în eparhia mea, fără voia mea; după aceea te-ai ruşinat a petrece împreună cu noi şi acum năvăleşti asupra Bisericii mele, îndrăznind a face dezbinări, fără judecată soborului. Deci, păzeşte-te, ca să nu ridici tulburare în popor, că apoi singur vei avea primejdie".

    Acestea auzind Epifanie, s-a înduplecat şi, ieşind din biserică, aştepta venirea lui Teofil. Iar Domnul, nelăsând să se facă nici un fel de vrajbă şi de mânie între plăcuţii Săi, a arătat lui Epifanie, prin tăinuite descoperiri, cum că Ioan este curat ca soarele şi că din zavistia omenească rabdă clevetire. Pentru că Epifanie auzise de la mulţi oameni despre faptele cele bune şi mari ale Sfântului Ioan, despre credinţa lui cea fără prihană şi despre viaţa lui cea desăvârşită. Astfel, se miră că mulţi s-au sculat asupra lui Ioan şi multe piri se aduc asupra lui; dar aştepta să vadă ce fel de sfârşit vă avea lucrul ce s-a început.

    Împărăteasa Eudoxia, auzind că Epifanie se înstrăinează de Ioan şi nu are cu dânsul unire, a priceput că este mânie între dânşii. Şi, chemând pe Epifanie la sine, a zis către dânsul: "Părinte Epifanie, tu ştii că toată împărăţia greco-romană sub mâna noastră este. Deci, iată astăzi toată stăpânirea Bisericii îţi voi da, dacă mă vei asculta pe mine şi vei îndeplini toată dorirea inimii mele şi vei face ceea ce gândesc eu". Iar Epifanie a zis: "Spune, fiică, şi după puterea noastră ne vom sârgui a face ceea ce va fi spre mântuirea sufletului tău".

    Atunci împărăteasa, crezând că vicleşugul său va pleca pe Epifanie spre al său gând, a început a grăi despre Sfântul Ioan, zicând: "Ioan s-a făcut nevrednic de cârmă Bisericii şi de această mare treaptă, căci se ridică asupra împăratului şi nouă nu ne dă cinstea ce ni se cuvine. Afară de aceasta, mulţi spun că el este eretic mai de demult. Pentru aceea aş fi vrut să adunăm sinod şi să-l scoatem din această treaptă, ca să punem pe altul în locul lui, care să ocârmuiască bine Biserica, pentru ca să fie şi împărăţia noastră în pace".

    Astfel grăind împărăteasa către Epifanie, tremura de mare mânie şi iarăşi a zis: "Şi nu este de trebuinţă a osteni mulţi părinţi, adunându-i aici în sinod, ci sfinţia ta, părinte, izgoneşte-l pe dânsul din scaun, iar în locul lui pune pe altul pe care-l va arăta ţie Dumnezeu şi eu voi face ca toţi să te asculte pe tine".

    Epifanie a zis către dânsa: "Fiică, ascultă pe părintele tău fără mânie. De va fi Ioan eretic, precum ziceţi voi, şi nu se va pocăi de acel eres, apoi nevrednic va fi de scaunul patriarhiei şi vom face precum porunceşti; iar dacă numai pentru această vină, că te-ar fi hulit, voieşti a-l izgoni pe el, apoi Epifanie nu voieşte aceasta, pentru că împăraţilor li se cuvine să fie buni, blânzi şi să ierte hulele ce vin asupra lor. Că voi aveţi peste voi împărat în cer şi veţi lua de la El iertarea greşelilor voastre, dacă veţi ierta şi voi altora. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru cel din cer este milostiv".

    Împărăteasa a zis către Epifanie: "Părinte, de vei face împiedicare izgonirii lui Ioan, apoi eu voi deschide capiştile idolilor şi voi face ca mulţi, depărtându-se de la Dumnezeu, să se închine idolilor şi vor fi cele de pe urmă mai rele decât cele dintâi". Acestea zicând cu mânie, vărsa şi lacrimi din ochii săi. Iar Epifanie, mirându-se de mânia ei nebunească, i-a zis: "Curat sunt de această judecată". Şi astfel zicând, a ieşit din palat. Apoi îndată s-a dus vestea că împărăteasa a pornit pe marele Epifanie contra Sfântului Ioan, căci, intrând acela în palat, s-a sfătuit cu împărăteasa pentru îndepărtarea lui Ioan.

    Această veste a ajuns chiar până la Ioan. Iar el, fiind iute din fire şi, având cuvântul gata pe buzele sale, când învăţa în biserică, a pomenit înaintea întregului popor, din dumnezeiasca Scriptură, răutatea multor femei. Auzind poporul că este vorba pentru femei, au priceput mulţi că a făcut pildă despre împărăteasa. Iar pizmaşii lui Ioan au scris toate pildele lui pe hârtie şi le-au dat împărătesei. Acestea citindu-le, i s-a părut că chiar pentru dânsa a vorbit astfel.

    Deci se duse la împăratul jeluindu-se că Ioan o huleşte în biserică înaintea întregului popor. Şi tânguindu-se, zicea împăratului: "Înţelege că a mea dosădire este a ta ocară; căci când mă huleşte pe mine Ioan, pe tine te huleşte, necinstea mea este şi necinstea ta".

    Apoi ruga pe împăratul să poruncească a se aduna un sobor asupra lui Ioan că să-l izgonească din scaun. Împărăteasa a mai scris şi către Teofil Alexandreanul ca să vină iute la Constantinopol, netemându-se de nimic, căci "eu - zicea ea -, şi pe împăratul voi ruga pentru tine şi voi astupa gura tuturor potrivnicilor tăi, numai vino fără zăbavă şi adună episcopi mulţi, ca să izgoneşti din scaun pe vrăjmaşul meu Ioan". Iar Teofil, întărit de scrisoarea împărătesei, s-a grăbit spre a veni la Constantinopol, având corăbii încărcate cu aromate din India şi cu poame şi cu bucăţi de mătase de mare preţ, ţesute cu fir, pentru ca să înşele pe mulţi cu daruri şi să-i plece spre sfatul său.

    În acea vreme fericitul Ioan a scris către Sfântul Epifanie astfel: "Frate Epifanie, am auzit că ai făcut sfat cu împărăteasa, pentru izgonirea mea; dar să ştii că şi tu nu vei mai vedea scaunul tău". Iar Epifanie i-a răspuns aşa: "Răbdătorule de chinuri, Ioane, năpăstuit fiind, biruieşte; dar nici tu nu vei ajunge la locul acela la care te vor izgoni pe tine". Şi s-a împlinit proorocia la amândoi, pentru că Epifanie, mai zăbovind puţin la Constantinopol, a cunoscut că fără dreptate vor să-l osândească pe cel drept.

    Nevoind să fie părtaş la acea judecată tâlhăreasca, s-a urcat cu ai săi în corabie, nespunând nimănui nimic, şi pe ascuns s-a întors la ale sale. Dar călătorind pe mare, s-a mutat la Domnul, neajungând la scaunul său, după proorocia Sfântului Ioan. La fel şi Sfântul Ioan, în a doua izgonire a sa, neajungând la locul la care a fost trimis, s-a odihnit în Domnul, după proorocia lui Epifanie. Despre acest lucru mai pe urmă se va vorbi. Iar acum să ne întoarcem cu povestirea istoriei celei dintâi.

    Teofil, patriarhul Alexandriei, întărit fiind cu scrisoarea împărătesei, a venit la Constantinopol fără zăbavă, cu mulţi episcopi, pe care cu viclenie îi înduplecase la un gând cu dânsul, netemându-se de nimic. Însă împăratul n-a voit să vorbească cu Teofil, până când vor veni episcopii trimişi de Inochentie, papa Romei, pentru că nu ştia că romanii aşteptau a doua scrisoare prin care să le vestească adunarea episcopilor Răsăritului. Pentru aceea, deşi erau gata de cale, n-au pornit a veni. Iar împărăteasa a ascuns de împăratul pe toţi episcopii care veniseră cu dânsul, le-a spus cugetul său pe care-l are asupra lui Ioan şi i-a rugat să se sârguiască cât vor putea să izgonească pe Sfântul din scaun. Apoi găsindu-i împărăteasa şi pe dânşii tot astfel cugetând, s-a mângâiat foarte. După aceea umplându-le pungile cu aur şi întărind sfatul, le-a dat voie a se retrage din palat.

    După aceasta, împărăteasa a chemat la sine pe toţi cei ce se plângeau împotriva lui Teofil, pe călugări, pe preoţi şi pe episcopi; căci veniseră încă şase episcopi din Egipt, preoţi şi diaconi, douăzeci la număr, care se depărtaseră de Teofil şi aduseseră multe pricini asupra lui, voind să se judece împreună cu dânsul.

    Pe aceştia adunându-i împărăteasa, i-a rugat să înceteze cu planul lor şi să nu aducă în judecată pricinile lui Teofil, ci să ierte năpăstuirile care li s-au făcut de dânsul. Astfel, unii au ascultat pe împărăteasa şi, punându-şi nădejdea spre Dumnezeu, au tăcut; iar alţii se împotriveau foarte. Deci, pe cei ce au tăcut împărăteasa i-a îmbogăţit cu daruri, iar pe cei ce se împotriveau, prinzându-i, i-a trimis în surghiun la Tesalonic.

Antuza este mama Sfântului Ioan Gură de Aur. A rămas văduva la numai 20 ani şi cu grija a doi copii, o fetiţă de 2 ani şi Ioan care abia se născuse. Ea a refuzat să se recăsătorească şi s-a devotat întru-totul educaţiei fiului său, fetiţa murind foarte curând de la moartea tatălui ei.

Mama Sfântului Ioan, care se alătura cu tot atâta cinste de alte mame celebre din istoria creştinismului – de Emilia, mama Sfântului Vasile cel Mare şi a Sfântului Grigore de Nissa, de Nona, mama Sfântului Grigore de Nazianz, şi de Monica, mama fericitului Augustin -, şi-a crescut copilul cu o grijă deosebită şi cu un devotament până la sacrificiu, înzestrată de Dumnezeu cu o inimă mare şi un înalt simţ al virtuţii, cu o pietate adâncă de creştină, plină de tandreţe, avea bărbăţia unui suflet de patriciană romană.

Sfântul Ioan Gură de Aur, în cuvântul „Către o femeie rămasă de tânără văduvă”, aminteşte admiraţia de care se bucura mama sa, Antuza, în ochii renumitului retor Libaniu: „Mi-amintesc că odinioară, pe când eram tânăr, dascălul meu de retorică – şi era un păgân până în măduva oaselor – a lăudat în faţa multora pe mama. După cum îi era obiceiul, a întrebat pe cei de lângă el cine sunt. Unul i-a spus că sunt fiul unei văduve. M-a întrebat apoi ce vârstă are mama şi de când e văduvă. Când i-am spus că are patruzeci de ani şi că sunt douăzeci de ani de când a pierdut pe tatăl meu, s-a minunat şi a strigat cu glas mare uitându-se la cei de faţă: «Ah, ce femei au creştinii!»”.

ARTĂ CULINARĂ - REȚETE DE POST PENTRU 13 Noiembrie

A: PLĂCINTE

Pizza cu brânză Tofu

Sosul de pizza:
1 ceapă mică
3 linguri ulei
100 g pastă de roşii
3-4 căţei de usturoi
1/2 linguriţă oregano
1/2 linguriţă busuioc
1-2 ardei iuţi
1/2 linguriţă sare
1 linguriţă zahăr.

Blat pizza (din comerţ) sau pregătit în casă:

2/3 pahar apă caldă
1/2 linguriţă sare
3 linguriţe zahăr
2 linguri ulei
2 pahare de făină, drojdie.

Adaosuri pizza:

300 g brânză Tofu
ardei
roşii decojite
ceapă
ciuperci
măsline etc.

Cumpărăm blatul de pizza sau pregătim coca din ingredientele de mai sus şi punem coca la crescut.

După ce creşte se întinde în strat subţire şi se pune în tavă.

Pregătim sosul de pizza astfel: se toacă mărunt ceapa, se pune la călit în ulei, se adaugă usturoiul tocat mărunt, ardeiul iute curăţat de sâmburi şi tocat şi restul ingredientelor (pasta de roşii şi zahărul se vor pune ultimele) şi se stinge focul.

Se taie brânza Tofu cubuleţe cu latura aproximativ 1 cm şi se căleşte în puţin ulei, la foc mare, 2-3 minute.

Peste blatul de pizza se toarnă sosul, cuburile de Tofu, se presară ardei gras tăiat fâşii, felii de roşii decojite, felioare de ceapă, rondele de dovlecei, boabe de porumb, ciupercuţe feliate sau orice alt compus de pizza doriţi.

Se pune pizza la cuptor pentru 20-30 minute.

B: SALATE

Salată de varză roşie

·       1 varză roşie;

·       Sare;

·       Oţet;

·       Ulei

Se îndepărtează frunzele veştede şi se spală varza roşie.

Se dă pe răzătoarea mare şi se sărează frecându-se bine în palme.

După ½ oră se stoarce şi se aşază în salatieră adăugând după gust oţet şi ulei.

Pentru a înlătura neajunsul frecării cu sare (se pătează mâinile), varza rasă se opăreşte cu apă clocotită, apoi se strecoară şi se adaugă oţetul şi uleiul după gust.

C: SOSURI

Sos de hrean

·       4 linguri hrean curăţar şi ras pe răzătoare;

·       2 linguri oţet diluat;

·       1 sfeclă coaptă rasă;

·       Sare

Cantităţile de mai sus se pun într-o farfurie adâncă şi se amestecă bine cu lingura.

La servit se toarnă într-o ceaşcă de mărime potrivită.

Sfecla se adaugă după gust.

D: BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME

Supă cremă de legume

Ingrediente:
- 3-4 morcovi medii
- 2 radacini de patrunjel
- 2 teline mici
- 6 cartofi potriviti
- crutoane
- 2-3 cepe
-1 legatura patrunjel
- sare, piper
- 1 ardei
- 3-4 linguri ulei
- 1/2 lamaie

Mod de preparare:
Se spala si se taie legumele marunt. Se pun la fiert intr-o oala mare cu apa si piper pana se sfarama. Cand toate legumele sunt fierte, le scoatem si le mutam intr-un castron (exceptand ceapa pe care o dam afara de tot) unde le pasam pana obtinem o crema. Se adauga apoi zeama care ne-a ramas, dar cu masura astfel incat sa nu fie prea subtire. Iar daca ramane prea consistenta mai putem adauga apa. La sfarsit adaugam verdeata, sare si lamaie dupa gust. Se serveste cu crutoane.

       

E: MÂNCĂRURI

Musaca de cartofi cu soia

• 1 kg de cartofi,
• 250 g de soia granule,
• 1 ceapă,
• condimente,
• pastă de roşii.  
  
  Cartofii fierţi în coajă se curăţă şi se feliază.

Soia se înmoaie în apă cu condimente.

Când se umflă, granulele se scurg, se călesc cu puţină ceapă şi se adaugă verdeaţă.

Compoziţia se pune în cratiţa unsă, tapetată cu pesmet: un rând de cartofi, un rând de soia şi pastă de roşii.

Se dă la cuptor până se rumeneşte.

F: DULCIURI

Cartofi din cacao

Ingrediente:

250 g biscuiţi simpli,

100 g nuci măcinate,

100 g zahăr,

1 pahar de esenţă de cafea,

2 linguri de cacao,

esenţă de rom,

coaja rasă de portocală.

Mod de preparare:

Se fierbe esenţa de cafea cu zahăr şi cacao. Se lasă să se răcească, apoi se amestecă cu nucile date prin maşină, cu romul şi biscuiţii sfărâmaţi cu mâna. Se amestecă totul bine şi se formează cu mâna cartofi, care se tăvălesc în cacao cu zahăr.

ARTE 13 Noiembrie

INVITAȚIE LA OPERĂ 13 Noiembrie

Rossini

Gioachino Rossini - de fapt Giovacchino Antonio Rossini (n. 29 februarie 1792, Pesaro, Statele Papale – d. 13 noiembrie 1868, Passy[*], Franța) a fost un compozitor de operă din Italia

Gioacchino Rossini adica Giovacchino Antonio Rossini a fost unul dintre cei mai aclamați și mai populari compozitori, bucurându-se de o faimă rar întâlnită, în timpul vieții sale. Aceasta se datorează frumuseții melodiilor, strălucitoarelor și optimistelor arii, pline de vervă și ironie, care se află din abundență în creația sa. Întrucât tatăl său cânta mereu în fanfara municipală, micul Gioacchino a fost antrenat de la o vârsta fragedă în aceasta. Cât despre mama sa, el însuși spunea mai târziu că nu cunoștea notele, ci se conducea numai după ureche. Întrucât părintii lui erau mereu plecați în turnee de provincie, el a fost lăsat în grija unei bunici și dat în ucenicie la un potcovar. În plus, doi canonici, frații Malerbi i-au dat primele lecții de cânt și de bucătărie. Însă, ceea ce este mult mai importat, în biblioteca acestora, la care copilul are acces neîngrădit, se găseau mai multe partituri de Haydn și de Mozart, de care el a profitat.

După ce familia sa s-a mutat la Bologna, a început să studieze serios și sistematic muzica. A continuat să apară pe scenă, când i se ivea ocazia, dar, ceea ce este cel mai important, a început să compună. De la vârsta de 15 ani datează cele „Șase sonate á quatre” (pentru coarde), debordând de fantezie, de spirit, dar solid ancorate în tehnica de construcție pe care a deprins-o din compozițiile lui Haydn și Mozart.

Primele sale încercări în compoziție sunt lucrări religioase și muzică de cameră. O primă operă, „Demetrio e Polutio”, începută acum, va fi terminată abia în 1812. Nu și-a încheiat studiul contrapunctului și al fugii, deoarece a primit o comandă de la „Teatro San Mosè” din Veneția pentru o farsă muzicală, „La Cambiale di Matrimonio” („Polița căsătoriei”).

Stilul „rossinian” se conturează de la început, de la vârsta de 18 ani. El compune cu o extremă ușurință lucrări dintre cele mai diverse. Astfel, într-un interval de circa 17 ani, el va oferi publicului 40 de opere, din care aproape jumătate s-au menținut în repertoriu. Aceeași uvertură va servi la „Aureliano in Palmira” (1813), apoi la „Elisabeta, regina Angliei” (1815), înainte de a ajunge la celebritatea universala cu „Il Barbiere di Siviglia” (Bărbierul din Sevilla), în 1816. Mai mult, poate crea uimire ascultarea a două personaje atât de diferite ca regina Elisabeta și tânăra Rosina exprimând, una, bucuria triumfătoare, alta, răutatea sa amoroasă, în aceeași cavatină („Una voce poco fa”, din Bărbierul din Sevilla). De fapt, este fapt recunoscut că descrierea caracterelor nu este punctul forte al talentului lui Rossini.

Fie drame lirice, fie opere comice, lucrările sunt antrenate de același elan care se găsește în accelerarea ritmică și în celebrele crescendo-uri, atât de tipice. Totul și toată lumea pare întotdeauna că aleargă în aceste lucrări, compuse în pripă, cam neglijent. Spectatorul nu are timp să se plictisească, ariile sunt vii și pasajele de umplutură respiră veselie și tinerețe. Oricare ar fi natura libretului, lucrările lui Rossini emană bucuria de a trăi.

Viziunea lui Rossini asupra noii opere italiene este în consonanță cu întregul său comportament din prima jumătate a vieții sale. Muzician tânăr și fecund, el nu este un exponent al facilității și rutinei. Dimpotrivă, el arată foarte repede cât de capabil este de a fi novator. Uneori, el pare să justifice porecla pe care i-a dat-o unul dintre contemporanii lui italieni, "Il Tedeschino", adică „Micul german”. Acest pseudo-reproș reflectă atenția sporită pe care Rossini a dat-o studierii partiturilor lui Joseph Haydn și Wolfgang Amadeus Mozart.

Oricare ar fi subiectele, glume moderne sau drame sumbre medievale, arta lui Rossini rămâne mereu marcată de primatul absolut a ceea ce italienii numesc „vocalitá”, ceea ce este întrebuințarea vocii ca transmițătoare privilegiată a emoției.

Activitatea de compozitor ocupă doar prima parte a vieții sale. Ea este marcată de o suită de succese care îl conduc din Italia de Nord, la Napoli, unde se căsătorește cu o cântăreață celebră, Isabella Colbran, apoi în străinătate: la Viena unde se întâlnește cu Beethoven, la Londra și, în fine la Paris, unde se stabilește, în 1824, ca director al teatrului italian. Lucrările sale din acești ani, atât de apreciate sunt: „Scara de mătase” (1812), „Tancred” si „Italianca în Alger” (1813), „Turcul în Italia” (1814), „Elisabeta, regina Angliei” (1815), apoi, în 1816, Bărbierul din Sevilla și „Otello”; "Cenușăreasa" (1817), „Moise în Egipt” (1818), „La Donna del Lago” (1819), „Semiramida” (1823), care este ultima dintre marile opere compuse pentru scenele italiene. La Paris, va realiza încă o opera-buffa în limba italiană, apoi va scrie în franceză, „Siége de Corinthe”. Ultimele două opere, o farsă, „Contele Ory” (1828) și o dramă istorică, „Wilhelm Tell” (1829) sunt compuse direct de pe librete franceze.

Ultima sa compoziție, în care se simt totuși câteva slăbiciuni, îi aduce propuneri materiale seducătoare, dar care nu se vor împlini. Bolnav, epuizat psihic și moral, rătăcește prin orașele Italiei; în 1855 revine la Paris unde va rămâne până la moarte și unde ține un salon prin care trec artiști, muzicieni, scriitori. Chiar și Richard Wagner este primit aici. În toți acești ani a compus foarte puțin: un „Stabat Mater” (1842), o mică „Missa solemnis”, câteva cântece pentru voce și pian.

Moare la 13 noiembrie 1868 la Passy (azi un cartier al Parisului), în urma unei operații abdominale, fiind îngropat inițial în cimitirul Père-Lachaise din Paris, iar în 1887 a fost mutat în bazilica „Santa Croce” din Florența (Italia).

Alături de Vincenzo Bellini și Gaetano Donizetti, Rossini a fost unul din compozitorii de frunte ai operei bel canto.

Bărbierul din Sevilla ^[1] (în italiană Il Barbiere di Siviglia ossia L'inutile precauzione) este o operă bufă în trei acte, compusă de Gioachino Rossini în 1816 avându-l ca figură centrală pe Figaro. În unele situații, actul întâi și al doilea se interpretează fără pauză, și sunt luate drept primul act, iar al treilea drept al doilea act.

Alte personaje la fel de importante sunt Rosina, Don Basilio, Doctorul Bartolo și Contele Almaviva. Personajele secundare sunt Bertha, Fiorello. Acțiunea se petrece în Sevilla (Spania), la jumătatea secolului al XVIII-lea. Aceasta operă a fost inspirată din nuvela lui Pierre Beaumarchais cu același nume.

Acțiunea[

Actul I și II (în casa doctorului Bartolo)

În zorii zilei, Almaviva și un grup de muzicieni cântă o serenadă adresată Rosinei. Dintr-o stradă alăturată apare Figaro. El își laudă istețimea, oferindu-se să-l ajute pe Almaviva, care, ocazional, se prezintă sub numele studentului Lindoro. Rosina dorește să-i transmită un bilet lui Lindoro și cere ajutorul lui Figaro. În conversația lui cu Bartolo, Don Basilio își învață interlocutorul cum să scape de Almaviva, utilizând calomnia. În casă intră Almaviva, deghizat în ofițer și cere găzduire. Bartolo surprinde un schimb de bilețele și face scandal. Jandarmii sosesc, dar, la legitimarea contelui, se retrag, lăsându-i pe toți uimiți.

Actul III (în casa doctorului Bartolo)

Almaviva se reîntoarce, travestit în maestru de muzică, pentru a-l înlocui pe Basilio, bolnav. Ca să câștige încrederea Rosinei, îi dă acesteia un bilet (din partea lui Almaviva). În timpul lecției, cei doi îndrăgostiți, sub ochii lui Bartolo, își mărturisesc iubirea. Intrarea neașteptată a lui Don Basilio riscă să răstoarne toate planurile, înfuriindu-l pe Bartolo, care își dă seama că a fost păcălit. Bătrânelul a trimis după notar, ca să urgenteze căsătoria cu copila sa, convingând-o pe Rosina că Lindoro nu este decât un mijloc al lui Almaviva. Începe furtuna și, găsind un moment prielnic, Figaro și contele vin să o ia pe Rosina. Ea refuză să-i urmeze, dar Almaviva își dezvăluie adevărata identitate. Basilio este de acord, contra unui „cadou”,să le slujească drept martor, iar Bartolo, odată ce i-a trecut supărarea, acceptă situația, cu atât mai mult, cu cât îl va consola zestrea fetei.

Gioachino Rossini: Il Barbiere di Siviglia 

Wilhelm Tell (în franceză Guillaume Tell, în italianăGugliemo Tell) este o operă în 4 acte de Gioachino Rossini după un libret de Etienne de Jouy și Hippolyte Bis, bazat pe piesa de teatru omonimă de Friedrich Schiller. A fost ultima operă compusă de Gioachino Rossini. În prezent, opera este cunoscută mai ales prin uvertura ei.

Premiera operei (prezentată în limba franceză) a avut loc la Paris în ziua de 3 august 1829.

Durata operei: cca 4 ore.

Locul și perioada de desfășurare a acțiunii: Elvețiacentrală, la începutul secolului al XIV-lea.

Personajele principale

·         Wilhelm Tell (bariton)

·         Arnold (tenor)

·         Mathilde (soprană)

·         Walther (bas)

·         Melchthal (bas)

·         Gemmy (soprană)

·         Hedwig (alto)

·         Leuthold (bas)

·         Gessler (bas)

·         Rodolf (tenor)

Sinopsis 

Locul: Elveția ocupată de Austria

Ora: secolul al 13-lea ^[17]

Act 1 

Pe malul lacului Lucerna , la Bürglen, în cantonul Uri

Este ziua Festivalului Shepherd, în mai, lângă Lacul Lucerna. Acțiunea se deschide într-o scenă idilică, cu țăranii locali pregătindu-se cu chibrituri pentru trei cupluri nou-născute, cântând în timp ce muncesc ("Ce zi senină cerul prevesteste").Pescarul, Ruodi, cântă un cântec de dragoste blând din barca lui (spre acompaniamentul orchestral din arfe și flaute).William Tell se distanțează de veselia generală, totuși: el este consumat cu ennui la opresiunea continuă a Elveției ( Il chante, et l'Helvétie pleure sa liberté - "El cântă și Helvetia își plânge libertatea"). Soția și fiul său își adaugă propria interpretare a cântecului lui Ruodi, prezentând dramele nautice venite.

Activitățile sunt întrerupte de ranz des vaches răsunind de pe dealuri (adesea realizate de coarne în afara stadiului, și ecou în tema sa ranz de vaches în overture opera). Coarnele semnalează, de asemenea, sosirea lui Melchthal, un bătrân respectat din canton. El este convins de Hedwige să binecuvânteze cuplurile de la sărbătoare. Cu toate acestea, fiul său Arnold, deși este de vârstă de împlinit, nu participă și este evident incomod. Întreaga piesă de pe scenă cântă în sărbătoare ( Célebrons tous en be beau jour, le travail, l'hymen et l'amour - "Să sărbătorim toți, în această zi glorioasă, să lucrăm, căsătoria și dragostea"). Spune-i lui Melhtal să intre în cabana lui; înainte de a se îndepărta, Melchthal îl alungă pe fiul său pentru că nu sa căsătorit.

Tentația tatălui său provoacă o răscruce de disperare de la Arnold: în recitația lui aflăm despre slujba lui anterioară în forțele conducătorilor austrieci, despre salvarea lui Mathilde dintr-o avalanșă și despre conflictul dintre iubirea sa față de ea și rușinea sa în slujba "puterea perfidă". Horn fanfares promovează abordarea lui Gesler, guvernatorul austriac, pe care detesta elvețianul și anturajul său. Arnold se îndepărtează pentru a-și saluta sosirea, așa cum îi va însoți Mathilde, dar este oprit de Tell. Solicitându-se unde merge Arnold, Tell îl convinge să ia în considerare rebeliunea planificată împotriva guvernatorului. Duetul expresiv în care are loc acest lucru arată din nou tensiunea pe care o are Arnold între dragostea sa față de Mathilde și "patria" ( Ah! Mathilde, idole de monme! ... Ô ma patrie, mon cœur te sacrifie ... - Ah, Mathilde, idolul sufletului meu ... olandez, inima mea îmi sacrifică ... "). Până la sfârșitul schimbului, Arnold este pregătit să se confrunte cu Gesler în momentul în care ajunge; Spune-i să-l convingă să-l lase să treacă cel puțin la festival, dar știe că a câștigat un convertit la cauza libertății.

Satenii se reunesc, iar Melchthal îi binecuvântează cuplurile. Binecuvântarea este urmată de cântând, dansând și un concurs de tir cu arcul pe care tânărul fiu al lui Tell, Jemmy, îl câștigă cu prima sa lovitură - rezultatul "patrimoniului său paternal". Jemmy observă abordarea grabită a păstorului palid, tremurând și rănit, Leuthold, care a ucis unul dintre soldații lui Gesler să-și apere fiica și să fugă de forțele guvernatorului. El caută să fugă pe malul opus, dar lașul Ruodi refuză să-l ia în barcă, temându-se că curentul și rocile se apropie de malul opus imposibil. Spune-i întoarcerea de la căutarea lui Arnold plecat la timp: chiar când se apropie soldații, chemând la sângele lui Leuthold, Tell îl duce pe Leuthold în barcă și pe apă.Gărzile lui Gesler sosesc, conduse de Rodolphe, care este în continuare înfuriat de rugăciunile sătenilor și de bucuria lor evidentă de scăpare. Melchthal îi îndeamnă pe săteni să nu le spună lui Rodolphe care a ajutat-o ​​pe Leuthold și a fost prizonieră de gardieni. Pe măsură ce Rodolphe și soldații promite o retribuție, familia și prietenii lui Tell se bucură de calitățile lui Tell ca arcaș, ceea ce îi va salva cu siguranță.

Actul 2 

Pe înălțimile Rütli , cu vedere spre Lac și Cantoane

O petrecere de vânătoare de doamnelor și domnilor, însoțită de soldați, aude sunetul păstorilor care se întorc din dealuri pe măsură ce se apropie de noapte. Ascultând coarnele guvernatorului, și ei își iau concediul. Mathilde, totuși, continuă să creadă că a văzut-o pe Arnold în apropiere. Ea este, ca și Arnold, agresată de dragostea pe care o simte pentru salvatorul ei și o contemplă în timp ce cântă ( Sombre forêt, désert triste et sauvage - "pădurea Somber, pădurea tristă și sălbatică").Arnold apare și fiecare mărturisește celorlalți dorința lor de a se întâlni. În duetul lor ( Oui, vous l'arrachez à mon âme - "Da, te răsucești din sufletul meu"), ei recunosc pasiunea lor reciprocă, dar și obstacolele cu care se confruntă. Îndemnându-l să "se întoarcă la câmpurile de glorie", Mathilde îl asigură de eventuala acceptabilitate a costumului său și lasă la abordarea lui Tell și Walter. Ei îl întreabă pe Arnold cu privire la motivul pentru care îl iubește pe Mathilde, un membru al austrienilor asupriți. Arnold, jignit de spionajul lor, își declară intenția de a continua lupta pentru austrieci și, astfel, să câștige glorie, mai degrabă decât libertate. Cu toate acestea, când Walter îi spune că Gesler și-a executat tatăl Melchtal, Arnold promite răzbunare ( crima Qu'entends-je? Œ "Ce aud? O crimă!").

În timp ce cei trei bărbați își afirmă dedicarea - "spre independență sau moarte" - au auzit sunetul altcuiva care se apropie.Oamenii din cantonul Unterwalden vin să se alăture luptei și descriu călătoria lor într-un refren destul de blând ( Nous avons su braver ). În succesiune rapidă, li se alătură bărbații din Schwyz ( En ces temps de malheurs ) și Uri ( Guillaume, tu le vois ). Reuniunea este completă, iar tonul și tempo-ul finalului se ridică, pe măsură ce bărbații din cele trei cantoane își afirmă disponibilitatea de a lupta sau de a muri pentru libertatea Elveției ( Juronii, jurnalele par pericole - "Să jurăm, să jurăm pericolele noastre "). Planurile sunt făcute pentru a arma cantoanele și pentru a se ridica atunci când "balizele răzbunării arde".

Actul 3 

Scena 1: o capelă ruinată / pustie în palatul Altdorf

Arnold a venit să-i spună lui Mathilde că, în loc să plece la luptă, el rămâne să-i răzbune pe tatăl său, renunțând astfel atât la glorie, cât și la Mathilde. Când îi spune că Gesler a fost executat de tatăl său, ea denunță crima și recunoaște imposibilitatea iubirii lor ( Pour notre amour, plus d'espérance - "Toată speranța pentru iubirea noastră a dispărut"). Auzind pregătirile pentru festivalul care vine în palat, ei își fac rămas bun de la un altul ( Sur la rive étrangère - "Deși pe un țărm străin").

Scena 2: Piața principală din Altdorf

Ziua este a saptea aniversare a dominatiei austriece in Elvetia. Soldații cântă gloriile lui Gesler și ale împăratului. În comemorare, Gesler și-a pus pălăria pe un pol și elvețienii sunt ordonați și apoi obligați să-i dea omagiu pălăriei. Gesler comanda că ar trebui să existe dans și cântări pentru a marca secolul în timpul căruia imperiul "a îndrăznit să susțină slăbiciunea [elvețiană]", și o varietate de dansuri și coruri urmează. Soldații au observat-o pe Tell și pe fiul său în mulțime, refuzând să dea omagiu pălăriei și să-l tragă înainte. Rodolphe îl recunoaște ca omul care a asistat la scăparea lui Leuthold, iar Gesler îi ordonă arestarea. Într-un cor și un cvartet complex, soldații își exprimă ezitarea în privința arestării acestui arcaș renumit ( C'est là cet archer redoutable - "Este acel arca redactabil"), Gesler îi forțează să acționeze și Tell îi îndeamnă pe Jemmy să fugă, dar preferă să rămână cu tatăl său.

Gesler observă afecțiunea pe care a spus-o lui Tell despre fiul său și a luat-o pe Jemmy. Inspirat, își propune testul: Spune că trebuie să tragă o săgeată printr-un măr echilibrat pe capul lui Jemmy - dacă refuză, ambii vor muri. Elvețienii asambiți sunt îngrozit de această cruzime, dar Jemmy îi îndeamnă pe tatăl său să se îndure și refuză să fie legați de provocare.Renunțat, Tell îi readuce arcul de la soldați, dar ia două săgeți de la fugă și ascunde unul dintre ei. El cântă o arie înfricoșată către Jemmy, instruindu-l ( Sois immobile - "Stay completely still"), iar cele două separate. În cele din urmă, Tell își trage arcul, împușcă și conduce săgeata prin măr și în mână. Oamenii își recunosc victoria, iar Gesler este înfuriat.Observând a doua săgeată, el cere să știe ce a spus destinul pentru el. Spune-i că-și mărturisește dorința de a ucide pe Gesler cu a doua săgeată, iar el și Jemmy sunt confiscate pentru execuție.

Mathilde intră și pretinde Jemmy în numele împăratului, refuzând să lase un copil să moară ( Vous ne l'obtiendrez pas - "Nu îl vei avea"). Gesler își anunță intenția de a se duce spre Lacul Lucerna în fortificația de la Kusnac / Küssnacht și acolo să-l arunce la reptilele din lac. Rodolphe își exprimă îngrijorarea cu privire la încercarea unei călătorii pe lacul din furtună, dar Gesler intenționează să-i forțeze pe Tell, un vagabond expert, să conducă nava. Ei pleacă, pe fondul strigătelor conflictuale ale "oamenilor din Anathema pe Gesler" și al "Găslerului de lungă durată" de la soldați.

Actul 4 

Scena 1: Casa vechiului Melchtal

Arnold, conștient de arestul lui Tell, este disprițuit, dar, reținut în răzbunare, își întărește puterea de a fi în fosta casă a tatălui său și cântă o plângere în mișcare ( Ne m'abandonne point, espoir de la revengeance ... Asile héréditaire ... - "Nu mă abandona, speranța răzbunării ... Acasă a strămoșilor mei"). Vor fi "confederații" , împărtășind și întărind speranța de răzbunare. Revenit, Arnold îi arată spre cache-ul de arme pe care îl pregătiseră tatăl său și Tell. Văzându-i pe oamenii înarmați, Arnold se lansează în cei extrem de exigenți ( Amis, amis, secondez ma răzbunare - "Prieteni, prieteni, ajută răzbunarea mea"), plină de multiple și susținute Cs. S-au hotărât să plece spre Altdorf și să-i spună lui Tell.

Scena 2: malul stâncos al lacului Lucerna

Hedwige se rătăcește lângă lac, distras. Ea îi spune celorlalte femei pe care intenționează să le ceară lui Gesler pentru viața lui Tell. În depărtare, aude chemarea lui Jemmy. Fiul ei intră, alături de Mathilde, pe care Hedwige îl cere pentru asistență. În unele versiuni, Mathilde, Jemmy și Hedwige cântă un trio în mișcare ("Eu revin la dragostea ta un fiu demn de tine"). Jemmy îi spune mamei sale că "Tell" nu mai este în Altdorf, ci pe lac, unde Hedwige începe să jelit plângându-se ( Sauve Guillaume! pentru țara sa "). Leuthold sosește spunând sătenilor asociați că barca care transportă Tell, Gesler și soldații sunt conduse spre stânci de o furtună care a rupt lacul - Leuthold crede că lanțurile au fost îndepărtate de pe mâinile lui Tell, astfel încât el ar putea pilota barca în siguranță.

Barca se apropie de vedere, și spune sări pe țărm înainte de a împinge barca înapoi. El este uimit să vadă casa lui arzând în depărtare. Jemmy îi spune că, din lipsă de baliză, a dat foc casei lor, dar, înainte de a face acest lucru, a recuperat arcul și săgețile tatălui său. Gesler și soldații intră în vizor, intenționând să-l recupereze pe Tell, care îl ucide pe Gesler cu o singură lovitură și strigătul "Lasă Elveția să respire!" Walter și un grup de confederați ajung, văzând casa de ardere. Spune-le să le informeze despre moartea lui Gesler, dar avertizează că Altdorf rămâne în continuare. Arnold și trupa lui intră și sparg vestea fericită: au luat-o pe Altdorf. Arnold îl vede pe Mathilde, care se declară "nemulțumită de măreție falsă" și gata să se alăture luptei pentru libertate de partea sa.

Norii se sparg, iar soarele straluceste pe o scena pastorala de frumusete salbatica. Luptătorii elvețieni și femeile adunate cântă un paean la magnificiul naturii și la întoarcerea libertății într-un majore liric ( Tout change et grandit en ces leux ... Liberté, redescends des cieux - "Totul se schimbă și crește locul ... Liberty, cobori din nou din rai ") pe măsură ce motivul ranz des vaches se întoarce din nou și în cele din urmă.

Rossini - Guillaume Tell – Carignani: 

INVITAȚIE LA BALET 13 Noiembrie

Manuel de Falla

Manuel de Falla (n. 23 noiembrie 1876, Cádiz - d. 14 noiembrie 1946, Alta Gracia, Argentina)^[11] a fost un compozitor spaniol. Împreună cu Isaac Albéniz și Enrique Granados a fost unul dintre cei mai importanți compozitori spanioli din prima jumătate a secolului XX.

Falla s-a născut la Cádiz, pe numele său întreg Manuel María de los Dolores Falla y Matheu. Primii lui profesori de muzică au fost mama sa și bunicul său, iar la vârsta de nouă ani a început să facă pian cu un profesor de specialitate, Eloísa Galluzo. Se știu puține din acea perioadă a vieții sale, dar se știe că a încheiat colaborarea cu profesoara lui de pian destul de repede, deoarece ea a decis să se călugărească.

Din 1889 a continuat pianul cu un alt profesor, dar a început să învețe și armonie și tehnica contrapunctului. La vârsta de 15 ani a început să fie interesat de litaratură și jurnalism și a fondat revista El Burlón și El Cascabel. După un concert în care s-au interpretat lucrări de Edvard Grieg în 1893 el a spus că vocația sa este cu siguranță muzica.

Manuel de Falla - El Sombrero de Tres Picos - Complete Ballet : 

MUZICĂ 13 Noiembrie

3 horas maior saxofone amor canções instrumental 🎷Música relaxante SAX romântica bonita

Peaceful Bach - The Best Piano Solo

POEZIE 13 Noiembrie

Dimitrie Anghel

Biografie Dimitrie Anghel
Nascut in localitatea Cornesti, jud. Iasi.
Poet simbolist minor un indrgostit de flori si peisajele marine. A debutat in 1903 cu o traducere a poeziilor lui Paul Verlaine.

A publicat două volume de versuri : În grădină ( 1903 ) şi Fantezii (1909). Împreună cu St. O. Iosif a scris, sub pseudonimul A. Mirea , Caleidoscopul lui A. Mirea în două volume, între 1908 - 1909. Sub acelaşi pseudonim au apărut poeme dramatice ( Legenda funigeilor , Cometa ), proză ( Cireşul lui Lucullus). 
A tradus din Goethe, Lenau, Heine, Ibsen.

Are o tentativa de sinucidere din cauza geloziei pentru sotia sa Natalia Negru (vezi si St.O. Iosif)


1872 Pe data de 16 iulie se naste Dimitrie Anghel, in satul Cornesti, la 8 km de Iasi
1879 - 1883 Urmeaza Scoala primara la Institutul particular al lui Caracas, apoi la Institutul Pedagogic condus de Alexandru Lambrior
1891 In luna octombrie debuteaza in Contemporanul, VII, nr 10, cu poeziile Planset de greieri si Zana codrilor de brad, pe care insa nu le-a inclus in volumele lui de poezii
1898 Publica traduceri din folclorul spaniol si italian, in Adevarul de joi si in Pagini literare
1900 In luna aprilie, se intalneste la Paris cu St O Iosif, cu care se imprieteneste
1902 Petrece vara impreuna cu St O Iosif si alti scriitori la mosia din Dumbraveni a lui Leon Ghica.
1905 In luna februarie apare volumul In gradina
1907 Rascoala va gasi ecou in poeziile 1907 si Scrisoare deschisa a unui melc publicate de Anghel si Iosif in Caleidoscopul lui A. Mirea
1909 Apare al doilea volum de poezii Fantazii
1911 Pe 29 ianuarie, pe cand se afla la Paris, ii arde locuinta din Calea Victoriei, unde era si sediul Societatii scriitorilor romani. In acel incendiu a pierdut intreaga avere, iar la intoarcerea in tara este internat intr-o clinica de boli nervoase.
1912 - 1913 Semneaza in Flacara sub pseudonimul Ola Canta, admirabile versuri si proza, scrise in colaborare cu Leon Feraru
1913 Intre martie si octombrie publica ultimele poezii in Flacara : Gherghina, Cantecul greierului, Balul pomilor si Puterea amintirii
1914 Moare si este inmormantat la cimitirul Eternitatea din Iasi

 Dragoste

Miroasa iarba patulita a sinziana s-a sulcina,
Miroasa dulce, cum miroasa un asternut pastrat de zestre;
Si-n mine, cînd e întunerec si cînd se face iar lumina,
Ca-ntr-o odaie-n care-apune ori bate soarele-n ferestre.

În departari s-afunda zarea cu naluciri de munti în clada,
Si vîntu-i balsamat si dînsul ca o naframa cînd o scuturi;
Purcede-un cînt din creanga-n creanga s-un susur blînd din mlada-n mlada,
Pe unde trece el pe gînduri urmat de-alaiul lui de fluturi.

Tu dormi sub paza unei feregi, ferega, miscat-alene,
Pe somnul tau s-alinta-n aer gingasa ei aparatoare.
La vîrsta ta tihnit e somnul, si ochii-adorm curînd sub gene
Cînd are cine sa le-nchida pleoapele c-o sarutare.

Tu dormi, si eu visez pe gînduri, ca trec si zilele de vara
Si ca la anul, poate, fruntea ce-acum asa de blînd ti-o razimi
De bratul meu, n-o s-o mai razimi, si gîndul asta ma omoara,
Ca drag mi-i sînul tau cel dulce si alb ca miezul unei azimi…

Cu iarba ne-a crescut amorul, si cade-acum cu ea sub coasa !
Ah ! gînd mîhnit, ce vrei tu? Spune — Nu vezi c-afara e lumina
Si ca-si deschide draga ochii ca doua flori de somnoroasa,
S-arunca-n mine cu manunchiuri de sinziana si sulcina? 

Melancolie

Miresme dulci plutesc în aer sub bolti umbrite de liane,
Si-i liniste-n gradina toata si pace ca-ntr-o sahastrie
În care-ar fi murit viata învinsa de melancolie.
Din trandafiri, ici-colo, pica petale albe, diafane.

S-un glas de greier nu s-aude macar sa-nalte imnul vietii,
Sa rupa linistea tasuta în jurul celor ce-au sa moara;
Îsi face cuib uitarea trista si pacea creste funerara,
Pe unde pasul nu mai calca si nu mai cînta cîntaretii.

Cu visuri, cu gînduri frumoase, cu fantazia mea, cu viata,
Învins de-o mila nesfîrsita as vrea sa-npoporez natura;
Dar bratele îmi cad trudite si muta îmi ramîne gura,
Simtind-nelamurit în mine ca numai linistea-i mareata.

Un cînt, cît de duios, acuma n-ar fi el oare-o pîngarire,
Cînd e atîta armonie în ne-trerupta, sfînta pace?
Gradina e-o poema dulce si, vezi tu, vîntul care tace,
E ca o mîna adormita pe coarda rupt-a unei lire.

Somn bun s-odihnitor, natura, somn bun; cîntarilor vietii
Azi pretuiesc tacerea mortii - veni-va altul poate-odata
Ca prin povesti sa te trezeasca spuindu-ti vorba fermecata,
Eu prea sunt trist...Pe cerul palid s-aprind iar zorii diminetii.

Si-n mintea mea ca într-un templu în care-au plîns dureri profane,
Se face liniste si pace pe-ncetul ca-ntr-o sahastrie
În care-ar fi murit viata învinsa de melancolie,
Si unde numai trandafirii mai cern petale diafane.



LinisteCît de sfioasa creste noaptea, palind încet din scara-n scara
Si cîta liniste se lasa; pe cer gramezile de stele
Rasar ca niciodata parca, iar luna plina printre ele,
S-alege alba si scînteie ca un ban nou într-o comoara.

Lînga habuz, leandrul fraged din cînd în cînd arunc-o floare,
Iar apa-nrumenind o clipa, cînd îsi reface-oglinda-n luna,
În loc de-o floare vede doua cum tremurînd se împreuna
Ca doua guri care se cata de mult sa-si dea o sarutare.

Vedenii luneca sub ramuri ca-n noptile de Sînziene,
Cînd crinii albi pornesc pe drumuri feriti de orisice ispita,
Iar eu, pasindu-le pe urma, trec ca o umbra fericita
Ce-ar rataci pierduta-n tihna Cîmpiilor Elizeene.

În slava bratele-amîndoua le-nalti atunci, si-n noaptea clara
Îngenunchind, sarut pamîntul si-i multumesc, simtind în mine
Nadejdea tineretii mele, nadejdea clipelor senine
Cum iar se-aprinde si scînteie ca un an nou într-o comoara. 

Scrisoare

Îti scriu, sa stii ca toate-s asa ca la plecare,
Ca n-an clintit un lucru de doua saptamîni, —
Pe masa o manusa, zvîrlita la-ntîmplare,
Pastreaza înca forma frumoasei tale mîni.

Si iata evantaiul si mica ta oglinda,
— Oglinda, cea mai buna prieten-a femeiei,
Ea cere poate-atîtea secrete sa surprinda
Cînd usile-s supt paza neîndurat-a cheiei. —

Si-afara de aceste, e-un miros blînd de floare
Ce rataceste, înca… sunt cei doi trandafiri,
Care-au murit pe-ncetul în apa din pahare,
Marindu-mi întristarea cu doua amintiri.

Asa e-n casa noastra, iar cel ce ti-le scrie
E-asa hursuz si jalnic, încît ma-ntreb de-s eu,
Sau am murit s-acuma traiesc iar, cine stie,
Si nu-s decît un paznic batrîn într-un muzeu…

Ioana Crăciunescu

Biografie

Ioana Crăciunescu este actriță de teatru şi film și o poetă cu o sensibilitate aparte. Ea se autocaracterizează drept "un cărăuş care duce apa de la fântână, acolo unde este secetă şi uscăciune". A publicat volumele de poezie: "Duminica absentă"- 1980, "Supa de ceapă" - 1981, "Iarna clinică" -1983, "Maşinăria cu aburi" -1984, "Creştet şi gheare" -1998 şi este membră a Uniunii Scriitorilor din România, a Uniunii Ziariştilor români, a UCIN şi UNITER.Fără să fi existat nimeni apropiat în familia ei care să aibă legătură cu artele, de mică răspundea la întrebările pe care orice familie le pune copilului: "Ce vrei să te faci când vei fi mare?", cu: "Vreau să fiu scriitoare şi actriţă."Mama ei era casnică, iar tatăl era inginer constructor, lucrând la INCERC (Institutul de Cercetări în Construcţii), la rezistenţa materialelor, unde era director  şi pe baza proiectelor sale au fost făcute Cupola Circului şi ... Sala Palatului.Ioana Crăciunescu a absolvit Liceul "Mihai Viteazu" din capitală şi încă de atunci scrie poezie. În 1973 a absolvit Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică I. L. Caragiale din Bucureşti şi a devenit actriţă a Teatrului Nottara. A jucat pe această scenă mai mult de 50 de roluri si in 1974 debuta pe marele ecran cu filmul "Actorul şi sălbaticii". În 1978 a jucat în "Ediţie specială", un film regizat Mircea Daneliuc, în 1979 în "Ion: Blestemul pământului, blestemul iubirii", regia Mircea Mureşan, în care a interpretat rolul Anei, care a consacrat-o.În 1991 a plecat în Franța, fiind invitată pentru câteva luni, și a rămas 15 ani. "Acele trei luni s-au transformat în 15 ani... Există momente în viaţă când lista suferinţelor, a nemulţumirilor şi a neînţelegerii din jurul tău e atât de mare, încât eşti dispus să cunoşti şi altceva. Şi când ţi se întâmplă minunea asta, uiţi cum trece timpul. Pentru mine, acest altceva nu este Franţa ca patrie, ci o societate mai normală, o democraţie mai normală, nu de tip "original", ca în România. Când ţi se întâmplă asta, când întâlneşti normalitatea, îţi dai seama că nu eşti suficient de bătrân ca să zici "viaţa mea s-a terminat", ci ai vrea să trăieşti în stare de normalitate cât mai mulţi ani."A jucat la Paris, la teatrul de poezie românească Opium de la Haute Allier, dar şi la Avignon, în Belgia, Luxemburg. A avut în timp trei căsnicii nereuşite pentru că a pus întotdeauna căsnicia în nişte standarde care, dacă s-au dovedit a fi fost prea sus pentru partenerii ei de viaţă. Despre mariajele ei spunea: „…e complicat să găseşti bărbatul dispus să aştepte la sol o cosmonaută sau o stea căzătoare…”S-a întors în România după Revoluţie, dar după o scurtă perioadă s-a întors în Franţa. "Eu sunt un actor clasic, e ca în muzica clasică, eu nu ştiu să cânt manele! Eu ştiu să joc Shakespeare, Dostoievski, Cehov, Gogol. Societatea franceză apreciază valorile universale, pe ea n-o interesează că eu am accent, ci o interesează ca eu pot sa joc trei ore, fără să gâfâi, în limba lor, şi ei îşi scot pălăria şi-mi mulţumesc. Acolo joc Tennesee Williams, Laclaud, joc autori care fac parte din patrimoniul cultural al planetei. Ce să fac, aş vrea să joc aici, dar ce mi se propune în România nu-mi "şade bine": ca să trăiesc, ca actor, în România, ar trebui să fac reclamă la pastă de dinţi sau la bere, că mie îmi place berea, dar n-am nicio şansă să joc Shakespeare". Și-a împărțit iubirea între două țări și două culturi, la fel cum a împărțit iubirea între actorie și poezie. Locul cel mai important pentru omul Ioana Crăciunescu, loc de dor și regăsire, rămâne Bulbucata, un sat spre Giurgiu unde se află mama artistei și casa de la țară.În 2008 a înfiinţat Fundaţia Culturală Ioana Crăciunescu – Urgent, o Fundaţie ce şi-a  propus să restaureze parohiile săseşti (evanghelice) de la Atel şi Pelişor din Transilvania, parohii de patrimoniu aflate în degradare. În 2009 i-a fost decernat la Ploieşti, de către Ministerul Culturii şi Cultelor, Premiul Naţional de Poezie „Nichita Stănescu”.

A căzut o frunză-n calea ta

A căzut o frunză-n calea ta
Rătăcind pe-a vântului aripă.
Ai zărit-o şi-n aceeasi clipă
Ai strivit-o călcând peste ea.
N-avea grai să strige în urma ta,
Nici puteri să spună cât o doare
Şi-a rămas pierdută în cărare,
Ploi şi vânturi trecut-au peste ea.
Stătea lipită de pământ şi se întreba
Ce ar face dacă vântul ar lua-o
Şi-o clipă în palma ta ar aşeza-o
Dar a rămas acolo undeva.

A căzut o frunză-n calea ta
Şi cine ştie câte or să mai cadă
Dar n-ai să ştii nicicând
Şi nu-ţi va da prin gând
Că prima frunză ce-a căzut în drumul tău
Am fost eu.

Blândă irosire

Specialistă desăvârşită măcinam în gol
posibile stări.
Nobile sentimente.

Râşniţa de râs a mulţimii
îşi bătea joc de caznă
şi de sârguinţă.

Chip neumbrit de îndoieli
(de unde oare îmi mai ţâşneau în minte
săgeţile sângerânde ale cârnii ?
Îşi schimbau parcă poziţia în somn
animale mari, senzuale).

Sub blazonul de fier
picături de lapte mai lăsau sânii
desăvârşiţi, inconştienţi,
lacrimi crude de lapte.

Destul de nefericit. Mediocru.
Să-ţi lingi răni aparente.

Nesuportând limita suportabilului,
să vinzi bilete într-un metrou,
să suferi de întuneric
şi prima staţie a viitorului să fie năruită demult
sub lămpi incandescente.

Tablouri naive

Iubirea coboară ţipând pe scări,
ca o fată tânără surprinsă de un mare cutremur.

Tablouri naive îţi tulbură imaginaţia!

Unde vei ajunge lustruind tot timpul clanţa
dormitorului tău,
în speranţa că o va atinge cu sufletul
îngerul?

George Chirilă

Un reportaj din revista VIP

Caldura mare! Aproape 40 de grade la umbra. Strada Stefan Furtuna, zona Garii, Bucuresti. Multe case. Cobor din masina sa caut un butic. Fiica mea ma secondeaza. Am nevoie de apa. Este insuportabila caldura asta… Fiica mea e nerabdatoare. Apaaaa! Gata. Trag pe dreapta. Niciun magazin, iar setea e cumplita. Pe strada, nici tipenie de om. Doar un batrin, asezat pe un pervaz de fereastra al unui apartament de la subsolul unei vile, pe trotuar...

Pare o persoana fara adapost, dar cu un mare chef de vorba… „Nu-i apa! Eu am baut azi-noapte. Am spart o banca-n parc… Am baut la apaaa! Uite! Iti place? Mi-am luat catel (n.r. – noi, cele doua insetate, eram cu catelul la purtator). Nu-i frumos? Si-asculta. E cuminte“, spune batrinul bizar si-arata spre baston, care avea un ciine la capat. Sarmanul, de la caldura si de la batrinete, ne-am spus. I-am dat binete, dar se vede treaba ca-i paream simpatice.
Am facut cunostinta: „Sint George Chirila, poet si actor. Scriu epigrame“. La asa politete, putin contrariate, ne-am prezentat, automat, si noi, iar pe catel l-am adaugat… „la pachet“. „Andrada trece strada/ Are grija Andrada/ Sa n-alunece strada/ Ca vine-acu’ zapada“ (afara erau totusi 40 de grade). 
Pitorescul personaj ne capteaza aten­tia, desi se vede ca sarmanul nu dormise de mult timp in patul lui. Doar ne spusese: a spart o banca in parc. Setea e insa chinuitoare. Proprietara apartamentului la al carui pervaz isi sprijinea batrinetile noul nostru prieten iese afara, pe trotuar, cu o sticla de apa rece, de la frigider, si cu pahare de unica folosinta. Ne tine companie vreo zece minute, fascinata, ca si noi, de personajul care-si odihnea oasele, sprijinit de baston si de pervazul ei. Ne anunta ca putem lua apa de la capatul strazii. Se retrage apoi sa-si faca o salata, iar noi continuam dialogul cu noul prieten-poet. 

„Cine mi-a luat pantofii a fost un domn“„Cum va spuneam, am spart o banca azi-noapte, in parc. Am dormit bine, ca era racoare, dar mi-am lasat pantofii alaturi si uite-ma acum in papuci, si astia rupti. Bine ca al’ de mi-a luat pantofii in timp ce dormeam a fost un domn si mi i-a lasat pe ai sai.“ Umorul unui om fara adapost, batrin si care compune versuri pe loc ne face sa-l pretuim neconditionat. Citi or fi ascultat povestea sa?

Doarme in parcuri…„Ce faceti afara, pe zapuseala asta?“, il intreb. „Uite, am venit de la Racari, unde mi-am luat o casa cu multe camere, o adevarata ferma, pe strada Scolii. Stau acolo cu Pusa si cu Valentin. Valentin Gartu, cu sportu’. Ei au un apartament pe strada Alion. Ma ajuti cu un telefon, sa-i sun? I-am mai sunat si ieri, dar nu-mi raspund la telefon. Si n-am cheie…“; „Si cum va descurcati?“, insist eu. „Am avut un apartament. L-am vindut si am mai luat ceva pentru o piesa, de-o sa se joace (n.r. – ceva legat de Eminescu), mi-a dat Caramitru. Destul de multi bani. Cu apartamentul de-aici, din Bucuresti, si cu banii astia, am cumparat o adevarata mosie la Racari. Stau cu Valentin si Pusa. Dar uite ca nu-mi mai raspund la telefon“. Formez cele doua numere, scrise de batrin pe un petic de hirtie: unul de fix si celalalt de mobil. Nici noi nu avem mai mult noroc decit el. Mai incercam.

Zice ca Tudor Chirila ii e nepot, dar mintea lui mai rataceste, uneori…„Tudor Chirila mi-e nepot. Mai stiti versurile alea: <Nu ne mai trageti pe dreapta>? Am lucrat si eu nitel la ele“; „Pai de ce nu spuneti asa? Il sun pe el, ca-l gasesc mai usor“; „Da? Pai il stiti?“; „Putin“. Dar nici Tudor nu raspunde. „E la mare. N-am mai vorbit cu el de ceva vreme“; „Atunci o sun pe mama lui?“; „Eu stiu?“. N-o gasim la telefon nici pe Iarina Demian. Dar, intr-un final, reusim sa dam de o colaboratoare a cintaretului. Promite sa-l intrebe ea pe Tudor. Iarina Demian insa ii spune ca nu-l cunoaste, ca fratele lui, Ioan Chirila, sotul ei si tatal lui Tudor, a murit. Poate ca nu-i era nepot de frate, ci de alt grad… Oricum, e clar ca simpaticul nostru batrin nu are noroc. Dar povestea lui are un farmec aparte…
Omul ramasese pe strazi, probabil pentru ca fusese pacalit, asa cum am inteles, de rudele cu care luase casa din Racari. Acestea erau de negasit, iar el nu avea cheie, pentru ca nu i-o dadusera.

Poetul fara adapost tine la etichetaDesi se afla intr-o situatie disperata, George Chirila este extrem de decent, foarte politicos si… tine la eticheta. Cit am tot sunat, el si-a pus ciorapii si si-a curatat, cu putina apa, pantalonii murdari, semn ca statuse mai multe zile pe drumuri. L-am rugat, pentru ca nu-i gaseam rudele, sa-l duc la un adapost, dar, mindru, nici nu a vrut sa auda. „Dar eu nu-l gasesc la telefon. Cum sa merg la adapost? Nu ma duci si pe mine la gara, sa iau un microbuz pina la Racari? Daca n-o fi nici acolo, oi gasi eu un taran care sa ma gazduiasca…“
„Si cu ce bani ajungeti acolo? Sa va dau bani de bilet?“; „Nu, nu, ca mai am. Uite, doua milioane si citeva sute. Pensia mi-o ridica Valentin si Pusa“, imi spune, iar mie mi se rupe inima. Fiica mea, in virsta de zece ani, ii intinde o hirtie de cinci lei, dupa obiceiul multor adulti. Copilul, impresionat de drama batrinului, pentru ca intelesese totul mai bine decit credeam, nici nu vrea sa auda si face tot felul de glume cu prietenul ei, pe marginea catelului-baston, sa-i imbunatateasca starea de spirit. Cei doi fac si fotografii. Il sfatuiesc sa nu mai spuna nimanui ca are bani la el si il duc cu masina unde imi ceruse. Il las si apoi plec, tot incercind sa dau de cineva care sa il cunoasca. Chinuita de remuscari, fac cale-ntoarsa la gara, dar batrinul nu mai e unde l-am lasat.
Intrigata, cu putine informatii, incerc sa-i gasesc o ruda. Batrinul epigramist parea rusinat ca ajunsese pe drumuri, al nimanui. Zilele trecute am sunat din nou la numerele pe care mi le daduse, sa vad daca a ajuns cu bine la Racari. „Nu este nicio Pusa si niciun Valentin. Nu pot vorbi, pentru ca trebuie sa cobor din masina. Nu insistati“, ne-a raspuns cineva, intr-un final, la numarul de mobil pe care George Chirila ne rugase sa il apelam: cel care avea casa, cheile si ii ridica pensia.
Un alt epigramist, Mircea Ionescu-Quintus, il stie: „A, da, George Chirila este unul dintre cei mai buni epigramisti ai tarii asteia. Nu l-am mai vazut de ceva vreme. Cum mai este?“ S-a declarat mih­nit cind a auzit cum a ajuns confratele sau si ne-a indrumat catre presedintele Uniunii Epigramistilor din Romania, 
George Corbu: „El trebuie sa stie ceva de el… Poate va ajuta el sa-l gasiti. Mare pacat, e foarte talentat“.
George Corbu ne-a marturisit: „Sar­ma­nul, a ajuns intr-un asa hal... Are si probleme psihice, cred ca traieste in lumea lui. De vreo sapte ani am observat acest lucru, iar la anticariatul stradal am vazut carti din biblioteca lui, semn ca, probabil, le-a vindut. Nu este ruda cu Ioan Chirila, cel putin asa stiu eu. Poate mai de departe… A scris multa poezie. Nu are o carte cu epigrame, ci doar citeva texte, in culegeri“.
Batrinul, care astazi traieste in lumea lui, a scris, pe linga epigramele din diverse culegeri, si citeva carti. Ciudat, ultimul sau volum costa doar 1,88 lei. Probabil, in ceata in care traieste, este destul de usor de pacalit de asa-zisele rude, care se ocupa, chipurile, de el…

Eta Boeriu, traducătoare şi poetă

Biografie Eta Boeriu
Eta Boeriu (n. 25 februarie 1923, Turda - d. 13 noiembrie 1984, Cluj-Napoca) a fost o scriitoare, poetă și o traducătoare română.
S-a născut la 25 februarie 1923, la Turda. Pe numele său de fată, Margareta Caranica, Eta Boeriu a fost fiica lui Ion Caranica, profesor, și a Sevei (n. Capidan). A fost nepoata pictorului Pericle Capidan și a etnografului Theodor Capidan, precum și sora poetului Nicu Caranica.
A urmat Liceul la Cluj (1933-1940) și Sibiu (1940-1941). Licențiată a Facultății de Litere și Filosofie din Cluj-Sibiu (1941-1945). A participat la ședințele Cercului Literar de la Sibiu.
Este considerată a fi cea mai importantă traducătoare din limba italiană în limba română din toate timpurile.

Poezii

Ce vânăt crâng, 1971
Dezordine de umbre, 1973
Risipă de iubire, 1976
Miere de întuneric, 1980
La capătul meu de înserare, postume, 1985
Din pragul frigului statornic, antologie poetică, 1999

Traduceri

Giovanni Boccaccio, Decameronul, 1957
Cesare Pavese, Tovarășul, 1960
Giovanni Verga, Mastro don Gesualdo, 1964
Alberto Moravia, Indiferenții, 1965
Dante Alighieri, Divina Comedie, 1965
Baldassare Castiglione, Curteanul, 1967
Elio Vittorini, Erica și frații săi, 1970
Francesco Petrarca, Rime, 1970
Francesco Petrarca, Canțonierul lui messer Francesco Petrarca, 1974
Michelangelo Buonarroti, Rime, 1975
Comedia Renașterii italiene. Teatru, antologie, prefață și note de Eta Boeriu, 1979
Antologia poeziei italiene. Secolele XIII-XIX, 1980
Giacomo Leopardi, Canti – Cînturi, 1981
Trinacria: Poeți sicilieni contemporani, 1984

Premii și distincții

Premiul Uniunii Scriitorilor din România 1966, 1974, 1980
Medalia de aur a orașului Florența și a Uniunii Florentine pentru traducerea lui Dante, 1970
Medalia Fundației Cini, Monselice, 1974
Premiul "Floarea Laurei" al Centrului Internațional de Studii asupra lui Petrarca, Fontaine-de-Vaucluse, Franța 1978
Titlul de Cavaliere Ufficiale dell’Ordine Al Merito della Repubblica Italiana, pentru întreaga sa carieră, 1979
Premiul Întîlnirii dintre Popoarele Mediteraneene, Mazara del Vallo, Sicilia, 1984
I s-a decenat, post mortem, titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Turda, o dată cu decernarea aceluiași titlu, post mortem, tatălui său. 

Orașului de fiecare clipă

E-acesta cel de fiecare clipă
oraş al meu şi pâinea mea de toate
aceste zile ce se scurg în pripă
şi nopţi prelungi în care-ascult cum bate
sub căptuşită pleoapa mea cu zgură
lumina lui, culorile-n şuvoaie,
un puls mai rar şi mie pe măsură
ce mă cuprinde-n propria lui bătaie,
un schimb secret de bucurii, noptatec
răspuns îmbrăţişărilor diurne
când mi se lasă ochilor ostatic,
acestor două-adânci şi negre urne
ce se golesc văzându-l de cenuşă
şi dulce timp petrec cu el sub ziduri,
şi stăruie-n plăceri din uşă-n uşă,
şi-i mângâie pereţii supţi de riduri
şi rănile şi cerul tras în schele
şi câte-un smoc din loc în loc de iarbă
crescut din mila unui pumn de stele,
acestor ochi ce s-au deprins să-i soarbă
din mers câte-o fereastră, câte-o casă,
din el să bea, din el să se hrănească,
s-asculte frunze cum încep să-i iasă
şi mierlele cum prind să se-nmulţească
în el, acestor ochi, acestor sute
de ochi ai mei ce-i mângâie tărâmul,
acestor paşi ce-nvaţă să-i sărute
în mers uşori ca frunza caldarâmul.

[din volumul „Risipă de iubire”, Ed. Albatros, Bucureşti, 1976] 

Există un ceas

Există un ceas către seară,
un ceas pentru alţii, fireşte,
când solzii desprinşi de cuţite
cresc iarăşi pe trupul de peşte,
când penele smulse din păsări
se-ntorc să se-nfigă sub piele
şi pielea de şerpi lepădată
se strânge la loc în inele,
când floarea tăiată de coasă
din nou se ridică pe lujer
şi laptele muls, din pahare
se-ntoarce acasă în uger,
când scoica pe mal izgonită
mai soarbe o gură de spumă
şi râma turtită de roată 
se umflă din nou pe sub humă,
când sucul ciorchinei stâlcite
se-ntoarce în boaba de struguri
şi frunza strivită-n picioare
se urcă la loc printre muguri,
când puii de păsări din gheare
de şoimi se întorc în găoace
şi scoarţa de pomi jupuită
pe trunchiul mâhnit se reface,
când ţipătul prăzii-ncolţite
pe loc se preschimbă în cântec
şi mieii străpunşi de junghere
se-ntorc la căldura din pântec,
când însăşi otrava din guşa 
de şerpi veninoşi se-ndulceşte,

există un ceas către seară,
un ceas pentru alţii, fireşte.

Era un loc

Era un loc umil, ca printre resturi
de vară şi pubele răsturnate,
la margine pe-un mal de lut şi lutul
ce galben răspundea din mal luminii,
la margini de oraş printre molozuri
şi tinichele tremurând în apă
cu frunze din pe vremuri pomi şi totuşi 
răscumpărând rugina timpurie,
cu melci uscaţi şi vreascuri pe sub iarbă
şi iarba ca o carne peste oase,
era un loc umil ca printre resturi
de bucurii şi ape curgătoare,
cu praf subţire-nfăşurat pe glezne
mai gros şi chiar mai cald decât o lână,
dar mai ales cu trâmbe de lumină
şi cu noi doi ca două lungi şopârle
trecute, gudurându-ne la soare.

[din volumul „Ce vânăt crâng”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1971] 

TEATRU/FILM 13 Noiembrie

De Eugen Ionesco

Biografie Eugen Ionesco

Eugen Ionescu (n. 26 noiembrie 1909,^[1][2][3][4] Slatina, România – d. 28 martie 1994,^{[1][2][5][3][4]} Paris, Republica Franceză^[6]), cunoscut în afara României sub numele de Eugène Ionesco, conform ortografiei franceze, a fost un scriitor de limbă franceză originar din România, protagonist al teatrului absurdului și membru al Academiei Franceze (fotoliul nr. 6). Obișnuia să declare că s-a născut în anul 1912, ori din pură cochetărie, ori din dorința de a crea o legătură între nașterea lui și moartea marelui său precursor Ion Luca Caragiale.

Tatăl său, Eugen Ionescu, român, era avocat, iar mama, Marie-Thérèse (născută Ipcar) avea cetățenie franceză. La vârsta de patru ani își însoțește familia în Franța, unde va rămâne până în 1924. În copilărie Eugen Ionescu și sora sa au simțit pe pielea lor drama destrămării căminului: mama a pierdut custodia copiilor, iar tatăl i-a readus pe amândoi copiii în România. În noua lor familie cei mici au fost supuși la unele abuzuri fizice și verbale, iar această traumă a marcat profund destinul artistic al scriitorului.

Marta Petreu susține că Marie-Thérèse Ipcar ar fi fost evreică, iar Florin Manolescu va relua această afirmație în capitolul consacrat dramaturgului din „Enciclopedia exilului literar românesc”. Fiica scriitorului, Marie-France Ionesco, a demonstrat însă cu acte că bunica sa, Marie-Thérèse, era de confesiune protestantă și că nu este adevărată afirmația lui Mihail Sebastian din Jurnal că aceasta s-ar fi convertit la creștinism abia înainte să moară. Teza Martei Petreu era că tocmai acest amănunt al originii etnice l-ar fi împiedicat pe Eugen să se „rinocerizeze”, într-o perioadă când colegii săi de generație cochetau deja cu ideile totalitare.

După ce mama sa a pierdut procesul de încredințare a minorilor, copilul Ionescu și-a continuat educația în România, urmând liceul la Colegiul Național Sfântul Sava din București. Examenul de bacalaureat îl susține la Colegiul Național Carol I din Craiova. Se înscrie la Facultatea de Litere din București, obținând licența pentru limba franceză. Terminând cursurile universitare în 1934, este numit profesor de franceză la Cernavodă; mai târziu este transferat la București. În 1936 se căsătorește cu Rodica Burileanu, iar în 1938 pleacă la Paris ca bursier. Acolo lucrează ca atașat cultural al guvernului Antonescu pe lângă guvernul de la Vichy. Tot acolo își scrie și teza de doctorat „Tema morții și a păcatului în poezia franceză” pe care nu o va susține niciodată. Numirea sa în postul de atașat cultural la legația României din Paris se datorează politicii pe care Mihai Antonescu, ministrul de Externe a dus-o de a salva mai mulți intelectuali români, trimițîndu-i ca să lucreze în diplomație în țările de care erau legați sufletește, pe filo-germani în Germania sau pe filo-francezi în Franța. Activitatea politică a atașatului cultural la Paris era însă minimală, Ionescu rezumându-se să traducă sau să faciliteze traducerea unor autori români contemporani sau să aranjeze publicarea lor în revistele literare franceze.

Primele apariții ale lui Eugen Ionescu sunt în limba română, cu poezii publicate în revista Bilete de papagal (1928-1931) a lui Tudor Arghezi, articole de critică literară și o încercare de epică umoristică, Hugoliada: Viața grotescă și tragică a lui Victor Hugo. Volumul de debut e un volum de versuri și se numește Elegii pentru ființe mici. Cele mai de seamă scrieri în limba română rămân eseurile critice, reunite în volumul intitulat Nu !, premiat de un juriu prezidat de Tudor Vianu pentru „scriitori tineri needitați”. Desprindem deja o formulă a absurdului, cartea producând uimire, derută, comic irezistibil. Astfel, după ce atacă figurile majore ale literaturii române din acea vreme, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Ionel Teodoreanu, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Camil Petrescu pentru că nu ar fi creat o operă valabilă, Eugen Ionescu revine și susține că ar putea dovedi exact contrariul!

Întreaga operă ce va urma poate fi considerată ca un efort original și reușit de a desprinde din banalitatea contingentului sensul tragic și absurd al existenței, fatalitatea morții, splendoarea și neantul condiției umane.

Prima lui piesă de teatru, La Cantatrice Chauve („Cântăreața cheală”) a fost reprezentată la 11 mai 1950 la Théatre de la Huchette în regia lui Nicholas Bataille, pusă în scenă la sugestia doamnei Monica Lovinescu, cea care la București urmase cursurile Seminarului de regie și artă dramatică al lui Camil Petrescu, fiind primită cu răceală de public și de critică. Piesa relua o alta, scrisă în limba română, și intitulată Englezește fără profesor, publicată din nou în limba natală abia după 1990. Piesa se va impune treptat după ce o serie de mari oameni de cultură francezi scriu articole entuziaste despre ea și va deveni cea mai longevivă piesă a acestui mic teatru parizian, Théatre de la Huchette, a cărui sală era comparabilă cu cea a Teatrului Foarte Mic de la noi. Urmează o perioadă foarte fecundă, în care autorul prezintă, an de an, câte o nouă piesă. Sălile de teatru rămân goale, dar treptat începe să se formeze un cerc de admiratori care salută acest comic ivit din absurd, unde insolitul face să explodeze cadrul cotidian.

Teatrul cel mai de seamă al Franței, La Comédie Française, prezintă în 1966, pentru prima dată, o piesă de Ionescu, Setea și Foamea și apoi piesa Regele moare. Anul 1970 îi aduce o importantă recunoaștere: alegerea sa ca membru al Academiei Franceze, devenind prin aceasta primul scriitor de origine română cu o atât de înaltă distincție.

Opera lui Eugen Ionescu a constituit obiectul a zeci de cărți și sute de studii, teze de doctorat, colocvii internaționale, simpozioane și festivaluri. Criticii disting, în general, două perioade sau maniere ale teatrului ionescian. Prima cuprinde piese scurte, cu personaje elementare și mecanice, cu limbaj aberant și caracter comic predominant: Cântăreața cheală, Lecția, Scaunele și altele. A doua încadrează piese ca Ucigaș fără simbrie, Rinocerii, Regele moare etc., în care apare un personaj principal, un mic funcționar modest sau rege visător și naiv, cu numele de Berenger sau Jean. În aceste piese acțiunea și decorul capătă importanță, limbajul este mai puțin derutant și comicul este înlocuit progresiv cu tragicul. Temele predominante sunt singurătatea și izolarea, falsitatea, vacuitatea. Obsesia morții este marea forță motrice a operei lui Eugen Ionescu, de la moartea gândirii și a limbajului la moartea neînțeleasă și neacceptabilă a individului. Prin ce minune, atunci, geniul autorului creează în mod paradoxal comicul? Nici didactic, nici moralizant, antisentimental și anticonvențional, teatrul lui Ionescu este un teatru-joc, un joc adevărat, deci liber și straniu, pur și sincer, provocator, un lanț pasionant, vertiginos și în toate direcțiile. De fapt, comedia și tragedia se împletesc necontenit: drumul luminos de comedie devine drumul spre întuneric, spre moarte.

Opera

Dramaturgie

·         Cântăreața cheală (1950)

·         Lecția (1951)

·         Scaunele (1952)

·         Victimele datoriei (1953)

·         Amadeu (1954)

·         Jacques sau supunerea (1955)

·         Noul locatar (1955)

·         Ucigaș fără simbrie (1957)

·         Rinocerii (1959)

·         Regele moare (1962)

·         Pietonul văzduhului (1963)

·         Setea și foamea (1966)

·         Delir în doi (1967)

·         Jocul de-a măcelul (1970)

·         Macbett (1972)

·         Ce formidabilă harababură (1973)

·         Omul cu valize (1975)

·         Călătorie în lumea morților (1980)

Eseuri. Proză literară

·         La Photo du Colonel (1962)

·         Note despre teatrul de avangardă (1962)

·         Note și contranote (1966)

·         Jurnal în fărâme (1967)

·         Prezent trecut, trecut prezent (1968)

·         Descoperiri (1969)

·         Solitarul (1973)

·         Situații și perspective (1980)

·         Căutarea intermitentă (1988)

Ediții în limba română

·         Elegii pentru ființe mici, versuri, București, Editura Cercul Analelor Române, 1931 (reeditări: București, Editura Jurnalul Literar, 1990)

·         Nu, București, Editura Vremea, 1934 (reeditări: București, Editura Humanitas, 1991; 2002)

·         Antidoturi, traducere de Marina Dimov, București, Editura Humanitas, 1993

·         Căutarea intermitentă, traducere de Barbu Cioculescu, București, Editura Humanitas, 1994

·         Însinguratul, roman, traducere de Rodica Chiriacescu, București, Editura Albatros, 1990

·         Între viață și vis. Convorbiri cu Claude Bonnefoy, traducere de Simona Cioculescu, București, Editura Humanitas, 1999

·         Jurnal în fărâme, traducere de Irina Bădescu, București, Editura Humanitas, 1992

·         Note și contranote, traducere și cuvânt introductiv de Ion Pop, București, Editura Humanitas, 1992

·         Prezent trecut, trecut prezent, traducere de Simona Cioculescu, București, Editura Humanitas, 1993

·         Sub semnul întrebării, traducere de Natalia Cernăuțeanu, București, Editura Humanitas, 1994

·         Teatru, traducere, cuvânt înainte și note asupra ediției de Dan C. Mihăilescu, vol. I-V, București, Editura Univers, 1994-1998

·         Teatru, traducere de Vlad Russo și Vlad Zografi, vol. I-XI, București, Editura Humanitas, 2003-2010

·         Eu. Ediție îngrijită de Mariana Vartic. Cu un prolog la Englezește fără profesor de Gelu Ionescu și un epilog de Ion Vartic, Cluj, Editura Echinox, 1990

·         Război cu toată lumea. Publicistică românească, vol. I-II, ediție îngrijită și bibliografie de Mariana Vartic și Aurel Sasu, București, Editura Humanitas, 1992

Eugene Ionesco. Rinocerii. (Teatru Radiofonic): 

Ioana Crăciunescu, actriţă şi poetă româncă

Biografie Ioana Crăciunescu

Actrița și poeta Ioana Crăciunescu s-a născut in Bucuresti, la 13 noiembrie 1950.
A absolvit Liceul Mihai Viteazu din capitală si incă de atunci scrie poezie. In 1973 a absolvit Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică I. L. Caragiale din București si a devenit actrită a Teatrului Nottara. A jucat pe aceasta scenă mai mult de 50 de roluri si in 1974 debuta pe marele ecran cu filmul Actorul si salbaticii. In 1978 a jucat in Editie speciala, un film regizat de regia: Mircea Daneliuc, in 1979 in Ion: Blestemul pamântului, blestemul iubirii, regia Mircea Mureșan, in care a interpretat rolul Anei, care a consacrat-o. Au urmat: Artista, dolarii si Ardelenii, De ce trag clopotele, Mitica?, La capatul liniei, Femeia din Ursa Mare, Promisiuni, Sa-ti vorbesc despre mine, Duminica in familie, Intamplari cu Alexandra, Quelque part vers Conakry, The Lie, Pullman paradis.
In 1991 a emigrat in Franța. A jucat la Paris, la teatrul de poezie românească Opium de la Haute Allier, dar si la Avignon, in Belgia, Luxemburg, a interpretat roluri in La Philosophie dans le boudoir de Sade, Les Liaisons Dangereuses de Laclos, spectacole jucate in limba franceză. 
A adaptat pentru scenă si a regizat spectacolul Les Chants de Maldoror de Lautréamont. A mai jucat in Les Sept contre Thčbes de Eschil, Le cadavre vivant de Tolstoi, Somnoroasa aventură de Teodor Mazilu, Pescărușul de Cehov, Salve regina de Virgil Tănase, Sufleurul fricii de Matei Vișniec, 27 remarques pleines de coton de Tennessee Williams.
A revenit periodic in Romania si a continuat sa joace la Bucuresti si la Teatrul Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu, a susținut recitaluri de poezie. A jucat in țară in spectacolul din 2004 Hamlet. Intolerable, cu o distribuție româna, franceza si maghiară, in turneu international.
A publicat volumele de poezie: Duminica absenta- 1980, Supa de ceapa- 1981, Iarna clinica-1983, Masinaria cu aburi-1984, Crestet si gheare-1998, Supa de ceapa/ Soupe ŕ l’oignon- 2007.
Ioana Crăciunescu este membră a Uniunii Scriitorilor din România, a Uniunii Ziariștilor români, a UCIN si UNITER.

Filme cu Ioana Crăciunescu

·         03.ByPass (2016) - Dr. Sandu Trailer

·         Sieranevada (2016) - dna. Popescu Trailer

·         Undeva la Palilula (2012) - Soţie Limoncelli Trailer

·         My friend Christi (2008)

·         Pullman paradis (1995) - Aurora Liceanu

·         Mensonge (1993) - La passante

·         Quelque part vers Conakry (1992)

·         Întâmplări cu Alexandra (1989)

·         Duminica în familie (1987)

·         Să-ți vorbesc despre mine (1987) - Aurora Serafim

·         Promisiuni (1985)

·         Femeia din Ursa Mare (1982)

·         La capătul liniei (1982)

·         De ce trag clopotele, Mitică? (1981)

·         Artista, dolarii și ardelenii (1980) - pianista

·         Blestemul pământului Blestemul iubirii / Ion: Blestemul pământului, blestemul iubirii (1980) - Ana Trailer

·         Ediție specială (1980)

·         Actorul și sălbaticii (1975) - juna patetica

Don Juan moare ca toți ceilalți cu Dan Condurache

SFATURI UTILE 13 Noiembrie

GULIA – BENEFICII PENTRU ORGANISM

Gulia - sursa de vitamine

Gulia este o excelenta sursa de vitamina C pentru femei si o buna sursa pentru barbati, necesarul de vitamina C fiind diferit in functie de sex. Vitamina C contribuie la sanatatea oaselor, cartilajelor, dintilor si gingiilor, protejeaza contra infectiilor, favorizeaza absorbtia fierului, accelereaza cicatrizarea ranilor si are proprietati antioxidante. O alta vitamina continuta de gulie este vitamina B6 care este folosita de organism in metabolismul proteinelor si al acizilor grasi, contribuie la fabricarea globulelor rosii si le permite acestora sa transporte mai mult oxigen si ajuta la buna functionare a sistemului imunitar.

Gulia este o buna sursa de fosfor. Dupa calciu, acesta este mineralul continut in cantitate cea mai mare de organismul nostru. Fosforul joaca un rol esential in formarea si mentinerea sanatatii oaselor si dintilor, contribuie la cresterea si regenerarea tesuturilor si ajuta la mentinerea Ph-ului sangelui. Gulia mai contine si alte minerale importante pentru organism: potasiu, magneziu, calciu, mangan si cupru.Studiile au aratat ca un consum regulat de legume din familia crucifere – din care fac parte gulia, varza, varza de Bruxelles, conopida, broccoli sau ridichile – contribuie la prevenirea unor tipuri de cancer precum cancerul pulmonar. La persoanele in varsta care consumau mai des legume din aceasta familie s-a constatat ca declinul cognitiv era mai slab fata de celelalte categorii de persoane.

Gulia are putine calorii – 100 de grame de gulie cruda are doar 27 de calorii – fiind indicata in curele de slabire. Mai este indicata in controlul diabetului deoarece ajuta la stabilizarea nivelului glucozei din sange, dar si in infectiile virale, bronsite, tuse sau angine.

Cum o consumam?
Gulia poate fi mancata cruda sau gatita, asemanandu-se la gust cu varza si conopida. Atunci cand cumparati gulii, preferati-le pe cele care au 5-7 cm in diametru. Cele mai mari ar putea fi lemnoase. Cele mici de 2-3 cm pot fi gatite intregi cu tot cu coaja. Se conserva la frigider, rezistand 1-2 saptamani. Frunzele pot fi si ele consumate, dar se conserva separat si rezista doar cateva zile.

Cat despre felul in care pot fi mancate, iata cateva sugestii: se pot face piure, pot fi prajite la fel ca si cartofii prajiti, pot face parte din salate (de exemplu, o salata cu mere, portocale, nuci, gulii si maioneza sau o salata din gulie si morcov ras la care puteti adauga fie un sos, fie maioneza, fie iaurt), pot fi incluse in ciorbe, coapte in cuptor sau murate. Pofta buna!

Gulia seamana la gust cu varza si conopida. Are o aroma dulce, delicata si poate fi consumata cruda, fiarta sau coapta. Se cunosc nenumarate retete cu gulii: piure de gulii, gulii prajite (precum cartofii), salate asortate - cu mere, nuci sau portocale; salata de gulii si carote, asezonata cu maioneza sau iaurt; supe, ciorbe, gulii gratinate, gulii umplute (cu orez, carne), gulii coapte la cuptor sau murate etc.
Alege guliile mai mici - pana la 7 cm diametru -, acestea fiind mai dulci si mai fragede. Cele mici de 2-3 cm pot fi gatite intregi, cu tot cu coaja. Frunzele proaspete de gulie dau gust delicios salatelor de cruditati. Sucul de gulie (combinat in proportie de 1/4 cu suc de morcovi sau mere) da vitalitate organismului. Guliile pot fi pastrate nespalate in frigider, intr-o punga de plastic, maximum 10 zile. Avand putine calorii -100 g leguma cruda = 25 cal. -, gulia este indicata in curele de slabire. Un consum constant de gulii contribuie la prevenirea cancerului, indeosebi a celui pulmonar.

Salata beuf cu... gulie! – reţeta nu e de post!
Pentru ca salata de boeuf sa iasa mai gustoasa si mai usor digerabila, adauga gulie in compozitia obisnuita. Guliile se fierb timp de sapte minute in apa cu sare, apoi se scot si se introduc intr-un vas cu apa rece, pentru a-si pastra culoarea. Dupa aceea se taie cubulete si se amesteca cu restul ingredientelor.

Gulioara terapeut!
* Sucul proaspat de gulii, baut repede, opreste hemoragia nazala.
* 10 g de praf din seminte de gulie (inghitite de doua ori pe zi) asigura o imbunatatire a vederii; infuzeaza 10 g praf de seminte in 200 ml apa clocotita, apoi strecoara zeama. Bauta dimineata, pe stomacul gol, aceasta asigura un bun tranzit intestinal si o diureaza sporita.
* Prin continutul caloric scazut, guliile sunt indicate in diete, deoarece elimina apa din organism.
* O cana de gulie are un aport de 140% din doza zilnica necesara de vitamina C.
* Din cauza continutului de glicosinolati, gulia este contraindicata persoanelor cu probleme tiroidiene.
* Contribuie la vindecarea infectiilor virale, in bronsite, tuse, angine.
* Intrucat ajuta la stabilizarea nivelului glucozei din sange, este indicata in controlul diabetului.

Supa de gulii – reţeta nu e de post!
Ingrediene: doua gulii, doua lingurite unt, o lingurita faina de grau, un pahar smantana, o lingurita marar verde, sare.
Preparare: Guliile, curatate si spalate, se taie felii subtiri, se lasa la fiert in 1 si 1/2 l apa, pana ce se inmoaie. Se trec prin sita si se pun din nou la fiert, adaugandu-se, cand da in clocot, smantana, in care s-a dizolvat anterior faina. Se lasa doua-trei clocote, se potriveste cu sare si, dupa oprirea focului, se adauga mararul tocat. Se serveste calda, cu crutoane prajite.

Gulii umplute – reţeta nu e de post! 
Ingrediente: 4 gulii, o lingura cu orez, doua linguri ulei, o ceapa, piper macinat, un ou, o lingura faina, doua linguri bulion, doua linguri smantana, patrunjel verde tocat, 200 grame de carne tocata de vita, sare.
Preparare: Guliile, curatate de coaja si spalate, se scobesc inauntru. Carnea se amesteca cu sarea, piperul, oul, orezul, verdeata si ceapa prajita. Se umplu guliile cu aceasta compozitie, iar la capete se dau prin faina. Se prajesc si se asaza intr-o cratita. Se prepara un sos ca pentru sarmale, care se toarna peste gulii. Se fierb guliile pana scad, apoi se servesc cu smantana deasupra.

Salata de gulii cu chimen
Ingrediente: 3 gulii, doua mere, 4 morcovi, doua cepe, o lingurita chimen, sare.
Preparare: Guliile, merele, morcovii si cepele se curata si se dau pe razatoarea cu gauri mari. Se asaza intr-o salatiera, se amesteca, se presara chimen si sare. Se adauga un sos de salata.

Gulii pane – reţeta nu e de post!
Ingrediente: 4 gulii, 50 g faina, un ou, sare, ulei pentru prajit.
Preparare: Se curata guliile, se taie felii, se pun intr-un castron, se pudreaza cu sare si se lasa 10 minute, apoi se pune peste ele putina apa. Se scot, se dau prin faina, apoi prin ou batut si se prajesc pe ambele parti in ulei fierbinte. Se servesc calde.

Această legumă de toamnă asigură organismului o cantitate mare de vitamina C, benefică pentru sănătatea oaselor, a dinţilor şi a gingiilor.

Gulia protejează organismul împotriva infecţiilor virale şi accelerează cicatrizarea rănilor. În compoziţia guliei, se remarcă şi vitamina B6, care stimulează imunitatea.

Nutriţioniştii recomandă gulia în salate şi preparate puţin procesate pentru ca mineralele pe care le conţine (calciu, fosfor,  potasiu, magneziu, mangan şi cupru) să nu se deterioreze.

Deoarece are un aport caloric redus (27 de calorii la suta de grame), gulia este indicată în curele de slăbire.

Salată de gulii
Calorii: 70/ porţia
Ingrediente: două gulii, patru mere, sâmburii de la 10 nuci, patru linguri de miere, 10 linguri suc de roşii, pătrunjel tocat, cimbru măcinat.
Preparare. Guliile tăiate mărunt se amestecă în salatieră cu merele fără coajă şi cu nucile.  Din miere, suc de roşii, pătrunjel şi cimbru se prepară un sos care se amestecă în salatieră cu toate ingredientele. Fiecare porţie de salată se decorează cu feliuţe de roşii şi măsline.

Am băut timp de o lună apă cu lămâie și iată ce s-a întâmplat | Eu stiu TV

GÂNDURI PESTE TIMP 13 Noiembrie

Eugene Ionesco - Citate: