MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
DUMINICĂ 15 DECEMBRIE 2019
PARTEA A DOUA

Bună dimineața, prieteni!
În continuare sunt restricționat și nu pot posta decât în grupurile pe care le administrez!
Invitaţia, pe care o adresez tuturor, de a vizita pagina mea, dicuoctavian.blogspot.com are caracter permanent. Apar zilnic articole noi și nu trebuie să pierdeți nimic. Toți prietenii Dumneavoastră trebuie să afle ce se găsește aici! Spuneți-le!

RELIGIE ORTODOXĂ 15 Decembrie

Sf Sfințiți Mc Elefterie, episcopul Iliriei, Sf Mc Antia; Sf Mc Suzana; Duminica a 28-a după Rusalii - a Sfinților Strămoși după trup ai Domnului - Pilda celor poftiți la cină (ultima dezlegare la pește din Postul Nașterii Domnului)

Sfântul Mucenic Elefterie a trăit în timpul împăratului Adrian (117-138) şi era din Roma cea Veche. Orfan de tată, a fost crescut de mama sa, Antia, care a primit pe Hristos de la Sfântul Apostol Pavel. Datorită credinţei sale, Elefterie a fost hirotonit diacon la 15 ani, preot la 18 şi episcop al Iliriei la 20 de ani.

Pentru că a atras pe mulţi păgâni la creştinism, împăratul Adrian l-a supus la chinuri. Împăratul a fost sfătuit de prefectul Coremon să facă un cuptor cu ţepuşe ascuţite. Însă, la rugăciunea sfântului, Coremon, umplându-se de Duh Sfânt, a intrat el mai întâi în cuptor. Ieşind nevătămat şi mărturisindu-L pe Hristos, i s-a tăiat capul. Elefterie, legat apoi de un car tras de cai sălbatici, a fost dezlegat de îngeri şi s-a dus într-un munte înalt, unde a trăit cu fiarele sălbatice. Însă pe soldaţii trimişi după el i-a îndrumat la Hristos şi i-a botezat.

După ce a fost totuşi prins şi supus din nou la chinuri, Sfântul Elefterie a fost ucis cu suliţele. Mama sa, Antia, a fost ucisă şi ea cu sabia când îşi săruta fiul mort.

Viaţa Sfintei Mucenițe Antia

   Când împărăţea în Roma Elie Adrian, slujind cu sârguinţă idolilor, în acea vreme minunatul Elefterie s-a cunoscut ca o stea strălucită, a cărei patrie era marea cetate a Romei. Părinţii lui erau de bun neam, străluciţi şi bogaţi, iar maica lui s-a învrednicit de mai mare cinste şi slavă pentru credinţa în Hristos, învăţată fiind de Sfântul Apostol Pavel, care a botezat-o şi numele ei era Antia. Dânsa, născând pe acest sfânt, i-a pus numele de Elefterie şi l-a crescut bine întru bună credinţă.

    Deci, ajungând el în vârstă, l-au dat lui Dumnezeu, prin mâinile arhiepiscopului Romei, Anichit, ca un dar cu adevărat vrednic lui Dumnezeu. Iar arhiepiscopul, văzând pe copil cu deprinderi bune, l-a pus în rânduiala clericilor şi, în al cincisprezecelea an al vârstei lui, l-a făcut diacon, iar în al optsprezecelea an, l-a hirotonit preot şi în al douăzecilea an al vieţii lui, l-a ales episcop al Iliricului.

    Dar să nu se mire cineva că l-a făcut episcop aşa de tânăr, căci arhiepiscopul a văzut în acest tânăr mari fapte bune, fiind atât de înţelept şi de cuvântător, încât atrăgea către dreapta-credinţă, cu învăţătura lui, pe cei ce se întâmplau a vorbi cu dânsul. Pentru ca să se pună făclia în sfeşnic şi să nu se ascundă sub obroc - după cum zice Sfânta Evanghelie -, ca să lumineze multe suflete şi să întoarcă pe cei întunecaţi către cinstirea de Dumnezeu, pentru aceasta l-a suit în scaunul episcopiei, ştiind că mulţi se vor lumina printr-însul, precum s-a şi făcut. Căci s-au întors mulţi elini şi s-au botezat, fiindcă dulceaţa şi înţelepciunea cuvintelor lui îndemna pe toţi ascultătorii să cunoască adevărul.

    Diavolul care zavistuieşte totdeauna mântuirea omului, turba asupra lui şi scrâşnea cu dinţii săi, necuratul. Însă, neputând să-l omoare pe dânsul, a invitat pe răucredinciosul împărat Adrian a se ridica asupra adevărului şi a prigoni pe creştini. Dar mai întâi se silea a lua dintre creştini pe Elefterie, voind a pierde pe învăţătorii cei mai aleşi ai dreptei-credinţe şi a-i smulge ca pe nişte spice mai alese din holda lui Hristos. Împăratul a trimis cu cumplită poruncă pe un voievod Felix, ca să aducă cu sila pe Elefterie la judecata împărătească. Acela, ajungând la Iliric, a nimerit în acea vreme când bunul păstor hrănea, în biserica Domnului, oile sale cele cuvântătoare cu păşunea duhovniceştilor cuvinte.

    Deci, înconjurând biserica cu ostaşi, a intrat singur înăuntru, căutând cu sălbăticie şi cu chipul arătând cruzimea celui ce-l trimisese. Dar, văzându-l pe Elefterie cu atâta bună podoabă şi auzind dulcea limbă şi preaînţeleapta învăţătură, s-a minunat foarte mult că ieşea din gura sa un dulce izvor de învăţătură, învăţându-i pe cei ce-l ascultau bunăcredinţa. De aceea a stat şi el şi a ascultat cu luare-aminte cele ce se spuneau despre Hristos şi despre puterea Lui. Apoi, schimbând iuţimea în blândeţe, căci avea holda inimii lesnicioasă către primirea cuvântului lui Dumnezeu, din lup s-a făcut oaie şi din prigonitor, ucenic, uitând cele dintâi; din tâlhar s-a făcut slugă bună şi credincioasă lui Hristos, pe care-L prigonea.

    Trecând cu vederea porunca cea împărătească, a căzut la picioarele sfântului şi din acel ceas nu se depărta de învăţătorul său, luminându-se cu cuvintele lui şi întărindu-se în buna-credinţă. Astfel, Felix, schimbându-se din păgânătate în dreapta-credinţă, nu se mai gândea să se întoarcă la cel care-l trimisese; iar Sfântul Elefterie, dorind să rabde până la sânge pentru credinţa în Hristos, se sârgui să meargă împreună cu Felix la împărat. Acesta, nu ca un voievod ducea pe cel legat, ci ca pe un mieluşel urmând păstorului. După ce au ajuns la o apă, Felix - ca şi famenul Candachiei, care a primit botezul de la apostolul Filip - s-a botezat şi el de dumnezeiescul Elefterie şi s-a dezbrăcat de întunericul închinării idoleşti ca de o haină putredă.

    Venind ei în Roma, Felix n-a fost cunoscut de credincioşi cum că s-a unit cu Biserica lui Hristos şi le-a povestit toate cele despre Elefterie. Iar acesta, fiind adus după porunca împăratului înaintea judecăţii, a stat fără frică şi cu mărime de suflet.

    Căutând spre el împăratul şi văzându-l tânăr, frumos la faţă, cu ochii luminoşi şi împodobit cu toate darurile fireşti, a zis: "Pentru ce o! Elefterie, ai lăsat credinţa părintească şi, socotind întru nimic cinstirea zeilor, cinsteşti un Dumnezeu nou, care nu numai că a murit, ci şi cu o moarte preacumplită a murit". Dar Elefterie nu voia să răspundă celui ce vorbea fără-de-minte, urmând lui Hristos, care tăcea în patima Să înaintea lui Pilat şi chiar înaintea lui Irod nimic nu răspundea. Împăratul iarăşi a zis: "Răspunde, pentru ce te-ai făcut aşa fără-de-minte, amestecându-te cu credinţa creştinească? Pleacă-te mie şi jertfeşte zeilor. Dacă te vei întoarce, cu mare cinste te voi cinsti; iar de nu, grele munci voi aduce asupra ta".

    Elefterie, chemând pe Domnul Care a zis: Nu vă îngrijiţi cum, sau ce veţi grăi, că Eu vă voi da vouă înţelepciune, căreia nu vor putea să se împotrivească, a răspuns: "Cum pot să slujesc unor zei nesimţitori ca aceştia şi unor idoli fără suflet sau să mă unesc cu voi, care le slujiţi lor. Eu vă şi plâng pe voi, care vă închinaţi lor; căci Dumnezeul cel adevărat cinstindu-vă pe voi cu cuvântarea, voi v-aţi făcut mai necuvântători şi mai necinstiţi decât lemnele şi pietrele, încât pe acelea le socotiţi a vă fi vouă zei, lăsând pe adevăratul Dumnezeu, care cu înţelepciune ne-a făcut pe toţi şi toată lumea a zidit-o. Pentru că cerul şi pământul sunt zidirile Lui, iar noi suntem, dintr-acele lucruri care le-a creat, lucrul cel mai frumos şi mai cinstit, măcar că ne rătăcim, umblând în neştiinţă ca într-o noapte şi necunoscând ce este de folos şi ce nu este, ridicăm război împotriva Dumnezeului nostru. Iar pe aceia care sunt cu adevărat vrăjmaşii şi potrivnicii noştri, adică diavolii, o! nebunie! îi socotiţi a fi domni şi zei şi îi slăviţi cu daruri şi cu jertfe! Eu mă lipesc de Domnul meu şi sunt unit pururea cu El şi Stăpânului meu Hristos îi slujesc. Iar cinstirile şi darurile tale pe care mi le făgăduieşti, cum şi muncile şi caznele cele înfricoşate şi cumplite cu care ne îngrozeşti, le socotesc că pe nişte jucării şi săgeţi de copii; căci eu m-am lepădat de lume şi m-am răstignit, ca învăţătorul meu Pavel şi moartea pentru Hristos o socotesc desfătare, slavă şi veselie".

    Auzind împăratul, s-a umplut de mânie şi a poruncit să aducă un pat de aramă şi dedesubt să pună mulţime de jăratec; iar deasupra să-l întindă gol pe mucenic şi să aprindă neîncetat cărbuni dedesubt, până când va muri. Fiind pregătit patul, s-a suit sfântul mucenic şi s-a întins cu tot trupul. Poporul care se adunase ocăra pe împărat pentru acea tiranie, zicând: "Pentru ce piere rău, ca unul din făcătorii de rele, acest bărbat cinstit şi slăvit, de bun neam şi preaînţelept?" Dar Dumnezeu din înălţime uşura durerile mucenicului care sta, parcă ar fi stropit de rouă şi aşezat pe trandafiri, pe acel pat. Îmblânzindu-se, împăratul a poruncit să-l ia de pe acel pat, parându-i că ar fi de acum mort. Dar acesta s-a sculat de pe pat viu şi sănătos, nevătămat de foc, vesel şi plin de bucurie, cântând: Înălţa-Te-voi, Dumnezeul meu, Împăratul meu şi bine voi cuvânta numele Tău în veci; lăuda-voi pe Dumnezeul care veseleşte tinereţile mele; toate neamurile vor lăuda lucrurile Tale, Doamne, puterea şi minunile Tale vor povesti.

    Sfântul Elefterie, lăudând pe Dumnezeu, stătea cu îndrăzneală înaintea tiranului, zicând: "Caută, o! împărate, asupra mea, care socoteşti că sunt mistuit de foc şi cunoaşte pe Hristos cel propovăduit de mine, cunoaşte şi neputinţa zeilor tăi". Împăratul, socotindu-se luat în râs şi aducîndu-i-se acea ocară, se gândea cum să-l pedepsească mai cumplit. S-a adus din nou un grătar de fier încins în foc, iar deasupra turnau untdelemn încins; dar nici de astă dată n-a lăsat Dumnezeu pe mucenicul său, pentru că, fiind pus pe grătar, îndată s-a stins focul, grătarul s-a răcit şi nu mai ardea untdelemnul pe el, iar mucenicul era nevătămat. Dar împăratul nu s-a liniştit, ci mai aprig s-a pornit asupra sfântului. Căci ca un orb numai această avea înaintea sa, ca, muncind pe sfântul, să facă spre plăcerea zeilor săi, care sunt diavoli ucigători de oameni.

    A poruncit apoi să aducă o tigaie şi s-o umple cu ceară, smoală şi cu seu, s-o pună pe foc şi să-l bage pe sfânt într-însa. Elefterie de-abia aştepta, dar împăratul l-a oprit, zicându-i: "Nu zăbovi, o! Elefterie, stând în pragul morţii, ci, alege-ţi cele ce-ţi sunt de folos. Pentru că eu foarte mult mă îngrijesc de tine ca să nu pieri şi te iubesc ca pe fiul meu şi nu voiesc, pe zeii mei mă jur, să se dea singur la pierzare un bărbat aşa de bun şi de neam, dulce vorbitor şi cu faţa frumoasă şi nu pentru altceva, decât numai pentru neplăcerea cea deşartă a grumazului său celui împietrit".

    Mucenicul însă îi răspundea cu bărbăţie, îl defăima, numindu-l lup care pândeşte oile lui Hristos. Apoi a zis: "Orice vei face nu mă vei putea pleca de la dreapta credinţă". Atunci, mâniindu-se Adrian, a poruncit să-l întindă în tigaie. Acestea făcându-se, iarăşi dumnezeiasca pronie a făcut ceea ce a făcut întâi, adică focul l-a prefăcut în rouă şi un vânt răcoros bătea peste acest bărbat. Adrian, neştiind ce să mai facă, văzând că tot ce face i se întoarce împotrivă, se minună, nedumerindu-se. Atunci era eparh al cetăţii Coremon, bărbat ales care era maestru şi ştia multe feluri de munci. Văzând pe împărat foarte tulburat că nu ştie ce să-i mai facă mucenicului ca să-l îndoaie, a zis: "Eu, împărate, voiesc să te scot din grijă şi osteneală pentru Elefterie şi să-l fac ori să împlinească voia ta, ori să moară".

    Acestea zicând, a poruncit să facă un cuptor de aramă cu fiare ascuţite şi să-l bage pe Elefterie într-însul. Eparhul ştia credinţa în Hristos, învăţat fiind de Felix, dar fiind prieten al împăratului, pentru slavă cea vremelnică, nu s-a lepădat de credinţa idolească. Pregătind el acea cumplită caznă pentru mucenic, sfântul şi-a ridicat ochii săi sufleteşti şi trupeşti şi toată mintea şi-a îndreptat-o spre Dumnezeu, umplându-se de o bucurie fără seamăn şi zicând: "Mulţumescu-ţi Ţie, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, că m-ai învrednicit de atâtea bunătăţi; căci cu mâna Ta cea tare m-ai învrednicit a răbda toate, pentru numele Tău cel sfânt. Deci, acum caută din cer şi vezi ce au făptuit asupra mea cei ce mă urăsc, izbăveşte sufletul meu de înţepăturile lor şi de bărbaţii sângelui mă păzeşte, ca un bun, ca să Te cunoască toţi pe Tine unul Dumnezeu, până la toate marginile pământului".

    Apoi, rugându-se pentru cei ce-l munceau, ca şi Sfântul Ştefan pentru cei ce-l ucideau cu pietre, a zis: "Atinge-te de inimile lor o! Stăpâne, cela ce eşti bogat întru milă, iar numele Tău cel sfânt fă-L lor cunoscut şi adu-i către voia Ta cea sfântă, ca să Te cunoască pe Tine, unul adevăratul Dumnezeu şi să lase închinăciunea idolească cea pierzătoare, că bine eşti cuvântat în veci. Amin".

    Rugându-se astfel mucenicul, Coremon, eparhul asculta cu luare-aminte cuvintele grăite de cel în rugăciune şi îndată s-a aprins în el dreapta credinţă, cea mai dinainte primită şi schimbându-l deodată, ca şi cum n-ar fi fost acela care dorea moartea mucenicului, apropiindu-se de împărat a zis: "Pentru ce se dă Elefterie cel fără de vină spre nişte munci ca acestea? Pentru care pricină se osândeşte spre o moarte cumplită ca aceasta?"

    Împăratul, mirându-se de cuvintele lui, s-a tulburat şi căutând cu iuţime asupra lui, l-a întrebat de ce şi-a schimbat gândul aşa degrabă? Apoi îi zicea: "Eu pe tine te-am cinstit mai mult decât pe oricare alt boier al palatului meu, ţi-am dat bogăţie multă, te-am făcut eparh. Oare eşti iubitor de argint şi ai luat de la mama lui Elefterie aur şi acela te-a schimbat deodată? Dar nu-ţi ajung darurile mele, bogăţia, slava, averea, cinstea cu care te-am făcut cunoscut în toată Roma? Iar de pofteşti ceva mai mult de la mine, iată, toate visteriile mele sunt deschise înaintea ta; ia cu amândouă mâinile precum îţi place şi nu te lăsa cumpărat de o femeie pe ascuns, pentru puţin aur".

    Coremon, umplându-se cu totul de Duhul Sfânt şi cu rugăciunile cele muceniceşti având mintea luminată, a strigat: "Cinstea ta să fie cu tine spre pierzare şi aurul tău să-l ardă focul care te aşteaptă în muncă; căci te-ai făcut orb de voia ta, faţă de adevăr şi nu cunoşti neputinţa zeilor tăi, care nu pot izbăvi de focul acesta pe nici unul din voi; iar Dumnezeul acela, pe care îl cinsteşte Elefterie, l-a făcut pe el mai tare decât focul şi mai presus decât orice fel de munci".

    Cu acele cuvinte s-a pornit împăratul spre negrăită mânie, căci aşa este obişnuit ca prieteniile mari să nască vrăjmăşii mari. Deci a poruncit să arunce pe eparh în cuptorul acela pe care l-a pregătit mucenicului Elefterie şi când s-a apropiat Coremon de cuptor şi a văzut înfricoşata văpaie a strigat către Sfântul Elefterie: "Roagă-te pentru mine şi mă înarmează şi pe mine cu aceeaşi armă a lui Hristos, cu care ai înarmat pe voievodul Felix". Şi fiind înarmat de mucenic cu semnul Sfinte Cruci, s-a aruncat în cuptor şi nevătămat s-a aflat acolo; iar după un ceas a ieşit sănătos, mulţumind şi lăudând pe Domnul.

    Adrian, ostenind cu muncile, a poruncit să-i taie capul lui Coremon; şi astfel au luat sfârşit pătimirile sale şi în puţină vreme a luat comoara cea veşnică şi bucuria cea negrăită. După această a aruncat pe Sfântul Elefterie în acel cuptor, iar focul s-a stins îndată, fiarele s-au răcit şi s-au rupt cele ascuţite ca şi cum s-au sfiit de trupul mucenicului, mustrând orbirea cea sufletească a aceluia ce-l muncea şi atrăgând pe cei ce stăteau împrejur, spre cunoştinţa lui Dumnezeu, Celui ce făcea acele minuni preaslăvite. Atunci au strigat cei ce erau împrejur: "Mare este Dumnezeul creştinilor, cel mărturisit de Elefterie". Dar muncitorul rămase în nepricepere şi a hotărât să-l bage în temniţă şi apoi a adunat pe slujitori să se sfătuiască cum să-l omoare pe Elefterie.

    Sfântul mucenic Elefterie a fost chinuit cu foame în temniţă multe zile; iar cel ce a trimis altădată hrană lui Daniil prin Avacum şi lui Ilie prin corb, Acela n-a trecut cu vederea nici pe Elefterie, care se topea de foame, ci îl hrănea cu hrană îngerească. După această a poruncit tiranul să aducă nişte cai sălbatici şi să-l lege de ei, ca fiind târât de dânşii şi rupându-se, să moară. Dar în zadar îşi pierdea vremea şi se muncea, căci pe când el, neînţeleptul, nepriceputul, necuratul nu înceta cele rele a cugeta asupra sfântului, Domnul cel Atotputernic nu întârzia a trimite din înalt ajutor. Şi a venit îngerul Domnului şi a dezlegat pe Elefterie şi, răpindu-l din mâinile celor ce-l munceau, l-a suit într-un munte, aproape de cetate, la loc pustiu unde sălăşluiau fiarele sălbatice. Acolo sfântul mucenic, înălţând laude lui Dumnezeu, vieţuia împreună cu fiarele, blânde ca nişte oi, fără frică, pentru că leii şi urşii îl înconjurau şi se gudurau auzind glasul său şi, că robii, urmau domnului său, slujindu-l şi păzindu-l.

    După câtăva vreme, au aflat de dânsul şi vânătorii care umblau după vânat prin pustie şi au spus împăratului Adrian, care a trimis ostaşi îndată că să-l prindă pe Elefterie. Mergând şi năvălind asupra lui ostaşii, au năvălit fiarele asupra lor şi i-ar fi sfâşiat pe dânşii, de nu le-ar fi oprit sfântul şi de nu le-ar fi trimis în pustie; iar el a purces cu ostaşii spre împărat, bucurându-se de parcă ar fi mers la ospăţ, vorbind cu dânşii pe drum despre Împărăţia lui Dumnezeu şi despre focul gheenei, care era pregătit închinătorilor de idoli, încât i-a făcut creştini şi i-a botezat pe cei ce erau cu dânsul, fiind aproape cinci sute şi au venit la împăratul Adrian, la Roma. Iar acesta l-a osândit spre mâncarea fiarelor - trimiţând asupra sa o leoaică foarte sălbatecă şi neîmblânzită, care mai întâi s-a pornit cu iuţeală asupra sfântului, dar pe urmă s-a domolit şi şi-a plecat botul la picioarele lui şi i-a lins talpele, de parcă ar fi avut glas şi a înţeles de sfânt, smerindu-se înaintea lui.

    Nici aceste minuni nu le-a crezut tiranul împărat, ci a crezut că leoaica era parte femeiască, care nu are atâta putere şi de aceea n-a vătămat pe sfânt. Deci a poruncit să aducă un leu de parte bărbătească, dar şi acesta, văzând pe sfânt, s-a arătat mai blând ca leoaica; şi acesta îi lingea şi-i săruta picioarele, se juca şi se gudura pe lângă el bucurându-se, arătând înţelegere şi dragoste către sfânt. Cei din jur, care aveau ochii sufleteşti deschişi, văzând şi aceste minuni, au strigat: "Mare este Dumnezeul creştinilor".

    Cei orbi ziceau că este vrăjitor şi fermecător; pe aceştia i-a pedepsit Dumnezeu după dreptate, ca să se astupe - după cum zice dumnezeiescul părinte David - buzele cele viclene, care grăiesc asupra dreptului fărădelege şi defăimare. Căci îndată ce au zis cuvintele cele de hulă, nevăzut rănindu-se, au murit.

    Tiranul, nepricepând ce să mai facă, văzând pe sfânt că biruieşte toate muncile, a poruncit să-i taie capul cu sabia; şi aceasta făcându-se şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Iar maica sfântului, fericită Antia, care privea cu bucurie spre nevoinţa sfântului, cuprinzând trupul lui cel mort, îl săruta, veselindu-se cu duhul şi mulţumind că sângele fiului său cel luat dintr-însa, s-a vărsat pentru Hristos; apoi a căzut moartă lângă el, ucisă fiind cu sabia de cei necredincioşi. Iar credincioşii ce erau din Iliric şi cei din Avlona, adică din episcopia mucenicului, luând sfintele lor trupuri şi cu miresme ungându-le, le-au îngropat cu cinste, lăudând pe Dumnezeu, Căruia I Se cuvine slava în veci. Amin.

Tot în această zi, pătimirea Sfintei Muceniţe Suzana.

Sfânta Muceniţă Suzana a trăit pe vremea împăratului Maximian. Era de loc din Palestina. Tatăl ei era păgân şi mama evreică. Sfânta însă a fugit de necredinţa celor doi; a alergat la Hristos şi a primit botezul de la episcopul Silvan. După moartea părinţilor ei, a împărţit toată averea la săraci şi a slobozit din jugul robiei pe robii şi roabele sale. S-a îmbrăcat în haine bărbăteşti, şi-a tuns părul şi a intrat într-o mănăstire de călugări, schimbându-şi numele în Ioan. După ce a trăit acolo douăzeci de ani, a fost clevetită. Venise la mănăstire o schimnică. Socotind că e bărbat, a îndemnat-o la desfrânare. Suzana n-a vrut, aşa că schimnica a pârât-o că a încercat să o necinstească. Sfânta s-a plecat bârfelii şi a cerut să i se dea canon pentru păcatul de care era învinuită. Când episcopul Elefterupolei a aflat de aceasta, s-a dus la mănăstire şi a mustrat pe stareţ. Stareţul atunci a vrut s-o descălugărească. Fericita, găsindu-se într-o nevoie ca aceasta, a cerut să vina la ea două fecioare şi două diaconiţe. Şi lor le-a destăinuit toată taina ei. Când s-a aflat aceasta, episcopul s-a umplut de uimire; a hirotesit-o diaconiţă şi a poruncit să fie stareţă.

Multe minuni a făcut ea în numele lui Hristos. Când a venit ighemonul Alexandru în Elefterupole şi a adus jertfe idolilor, sfânta, de bunăvoie, s-a dus acolo şi numai prin rugăciunea ei a dărâmat la pământ idolii. Pârâtă ighemonului, a fost dusă înaintea lui şi a fost supusă la felurite chinuri şi la sfârşit a fost aruncată în foc. Acolo şi-a dat lui Dumnezeu duhul.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Duminica a 28-a după Rusalii - a Sfinților Strămoși după trup ai Domnului - Pilda celor poftiți la cină

Ev Luca 14, 16 - 24

Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om oarecare a făcut cină mare şi a chemat pe mulţi; şi a trimis la ceasul cinei pe slujitorul său ca să spună celor chemaţi: Veniţi, că, iată, toate sunt gata! Şi au început toţi, câte unul, să-şi ceară iertare. Cel dintâi i-a zis: Am cumpărat un ogor şi trebuie să ies ca să-l văd; te rog, iartă-mă. Şi altul a zis: Cinci perechi de boi am cumpărat şi mă duc să-i încerc; te rog, iartă-mă. Al treilea a zis: Femeie mi-am luat şi de aceea nu pot veni. Şi, întorcându-se, slujitorul a spus stăpânului său acestea. Atunci, mâniindu-se, stăpânul casei a zis: Ieşi îndată în pieţele şi uliţele cetăţii, şi pe săraci şi pe neputincioşi, şi pe orbi şi pe şchiopi adu-i aici. Şi slujitorul a zis: Doamne, s-a făcut precum ai poruncit, şi tot mai este loc. Şi a zis stăpânul către slujitor: Ieşi la drumuri şi la garduri şi sileşte-i să intre, ca să mi se umple casa, căci zic vouă: Nici unul din bărbaţii aceia care au fost chemaţi nu va gusta din cina mea.

Ap Coloseni 3, 4 - 11

Fraţilor, când Hristos, Care este viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru slavă. Drept aceea, omorâţi mădularele voastre cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este închinare la idoli, pentru care vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării, în care păcate aţi umblat şi voi odinioară, pe când trăiaţi în ele. Acum, deci, lepădaţi şi voi toate acestea: mânia, iuţimea, răutatea, defăimarea, cuvântul de ruşine din gura voastră. Nu vă minţiţi unul pe altul, fiindcă v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui, şi v-aţi îmbrăcat cu cel nou, care se înnoieşte, spre deplină cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a zidit, unde nu mai este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate şi întru toţi, Hristos.

Predica la Duminica a XXVIII-a după Rusalii - Pilda celor poftiți la cină

PĂRINTELE CONSTANTIN GALERIU       

Când faci prânz sau cină, nu chema pe prietenii tăi, nici pe frații tăi, nici vecinii bogați (...). Cheamă pe săraci, pe neputincioși, pe șchiopi, pe orbi. Fericit vei fi, că nu pot să-ți răsplătească. Ți se va răsplăti la învierea drepților.

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Binecuvântați și dreptmăritori creștini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru Iisus Hristos,

Era o zi de sâmbătă – sărbătoare a Vechiului Testament. Domnul tocmai vindecase un bolnav. Unul dintre fruntașii fariseilor îl roagă să ia cina în casa lui. Mântuitorul răspunde chemării și, luând seama cum ceilalți invitați își alegeau locurile, foloșeste prilejul și-i povățuiește: “Când ești chemat împreună cu alții la vreun ospăț, nu te așeza în locul cel dintâi, ca nu cumva să fie chemat altul mai de cinste decât tine. Și venind cel care te-a chemat pe tine și pe el, îți va zice: Dă acestuia locul. Atunci, cu rușine, te vei duce să te așezi pe locul cel mai de pe urmă… Tu așază-te în cel din urmă loc. Și văzându-te cel ce te-a chemat, să-ți zică: Prietene, mută-te mai sus“ (Luca 14, 7-9). Cu grijă, Domnul previne și ferește de calea dureroasă care te dă în jos, te prăvale. Dar de jos nu ai unde să cazi; în schimb, ai unde să urci – cu duhul. Și Domnul continuă: “Când faci prânz sau cină, nu chema pe prietenii tăi, nici pe frații tăi, nici vecinii bogați (...). Cheamă pe săraci, pe neputincioși, pe șchiopi, pe orbi. Fericit vei fi, că nu pot să-ți răsplătească. Ți se va răsplăti la învierea drepților. Atunci, auzind unul din cei care ședeau cu El la masă, I-a zis: Fericit este cel ce va prânzi în împărăția lui Dumnezeu“ (Luca 14; 12-15). Cuvântul era inspirat de însăși prezența Domnului, era imaginea unei cine împreună cu Fiul lui Dumnezeu, o anticipare a Împărăției. Ucenicii vor și spune mai târziu: “Noi am mâncat și am băut împreună cu El“ (Fapte 10, 41). Într-o asemenea atmosferă duhovnicească, liturgică, Mântuitorul rostește cunoscuta Pildă a celor chemați la cină. Și a zis: “Un om oarecare a făcut cină mare și a chemat pe mulți. Și a trimis la ceasul cinei pe sluga sa ca să spună celor chemați: Veniți, că iată toate sunt gata. Au început însă toți, câte unul, să-și ceară iertare. Cel dintâi i-a zis: Doamne, țarină am cumpărat și am nevoie să ies ca s-o văd; te rog iartă-mă! Altul a zis: Cinci perechi de boi am cumpărat și mă duc să-i încerc; te rog iartă-mă. Al treilea a zis: Femeie mi-am luat și de aceea nu pot veni. Întorcându-se, sluga a spus stăpânului său acestea. Și atunci, mâniindu-se, stăpânul casei a zis: Ieși îndată în piețele și în ulițele cetății, și pe săraci, și pe neputincioși, și pe orbi, și pe șchiopi adu-i aici. Și a zis sluga: Doamne, s-a făcut precum ai poruncit și tot mai este loc. Și a zis stăpânul către slugă: Ieși la drumuri și la garduri și silește să intre, ca să mi se umple casa, căci zic vouă: Nici unul din bărbații aceia care au fost chemați nu va gusta din cina mea“. Preaiubiților, aceasta este parabola. Mântuitorul a rostit-o în chip deosebit – atrag această luare aminte. Căci L-am auzit pe El vorbind, chemând la cină, la Cina împreună cu El; tainic, precum la cina de dinaintea jertfei, patimii Lui, când a rostit: “Luați, mâncați, acesta este trupul Meu; beți dintru acesta toți, acesta este sângele Meu“. Adăugând: “Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea“. Când Iisus rostește parabola aceasta, să facem legătură adâncă între cuvintele ei și Cina cea de Taină. El le-a vestit atunci celor de față: “Un om oarecare a făcut cină“. Omul care a făcut cină este Dumnezeu. Mântuitorul așa se numea mereu: Fiul Omului. De la Sfinții Părinți am înțeles că se numea așa fiind între oameni, făcându-Se Om: iată, Eu Om m-am făcut pentru voi; și Eu ca Om, ca Dumnezeu și Om, fac cină și vă chem la această cină, la această împărtășire cu Mine; cina – darurile Lui, bunătățile acestui pământ al Lui, viața Lui însăși. Chemații cei mulți suntem noi. Toți suntem chemați la acest ospăț. Nu însă toți și aleși. Domnul va spune altcândva: “Mulți chemați, puțini aleși“. De ce? “Ales devine cel ce răspunde la chemare“ (Sf. Chiril al Alexandriei). Așa s-a petrecut și în parabolă. Chemați au fost mulți. La ceasul cinei, după obiceiul timpului, a fost trimis slujitorul să spună celor poftiți de mai înainte: “Veniți, că iată toate sunt gata“. “Gata“, ca în zilele creației. Pentru fiecare zi a creației Sfânta Scriptură grăiește: “Și a văzut Dumnezeu că este bine, că este frumos...“. Iar la zidirea omului, “a privit Dumnezeu toate câte a făcut și iată, erau bune foarte“ (Facerea 1, 31). Acum, la pregătirea acestei Cine, Domnul dă poruncă slujitorilor să spună celor chemați: “Veniți că iată toate sunt gata“. Sunt cu desăvârșire gata; căci, iată, acum a venit “plinirea vremii, când Dumnezeu a trimis pe Fiul Său născut din femeie (din Fecioara-Maica), născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea“(Galateni 4; 4-5), să dobândim darul înfierii divine; dar în cel mai real, concret fapt: cinând, mâncând cu El. Și nu numai primind din mâna Lui, nu numai cu ceea ce aduce El la Cină, ci cu Trupul Lui: “Că Tu ești Cel ce aduci și Cel ce Te aduci, Cel ce primești și Cel ce Te împarți, Hristoase Dumnezeule“, se roagă preotul la aducerea Sfintelor Daruri. “Gata sunt toate“ pentru că de față este Cel prin Care Tatăl toate le-a făcut; acum, Cel Care trup S-a făcut de la Duhul Sfânt și din Fecioară e de față și cheamă: “Veniți la Cină! Împăratul ne așteaptă“, oferindu-ne Pâinea cea vie care S-a pogorât din cer, pâinea – “Trupul Meu care dă viața lumii“(Ioan 6, 51). Cuvântul Ziditorului este numai da: “Veniți la Mine. Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară“. Făptura Lui, omul, poate să spună și nu. Dar ferice de cel ce spune nu numai răului. Unul din cei chemați i-a vorbit slujitorului despre țarina lui: “Tocmai am cumpărat-o acum și am nevoie s-o vad“; altul: “Cinci perechi de boi am cumpărat și mă duc să-i încerc“; în sfârșit, al treilea: “Femeie mi-am luat și de aceea nu pot veni“ . Împiedicau acestea prezența celor chemați la cină? Sau nesocotea Ziditorul această lume, a Lui? Nu, pentru că “toate prin El s-au făcut“ (Ioan 1, 3) și pe toate le iubește. Pământul îl numește doar “așternut picioarelor Lui“ (Matei 5, 35); boul și asinul Îi încălzesc trupul în peștera nașterii Lui, aceste viețuitoare recunoscând în iesle pe Stăpânul lor (Isaia 1, 3); de asemenea, El, Hristosul Domnului, binecuvântează nunta din Cana Galileii (Ioan, cap. 2). Deci pe toate acestea: țarina, boii, familia, le cuprinde în grijă și iubirea Lui divină. Putea atunci stăpânul să se mâhnească și să osândească pe cei ce I-au refuzat cinarea împreună pentru că iubeau și ei aceste făpturi pe care El le-a zidit? Dar iată: țarina, boii, familia umanp; altfel spus, în câteva cuvinte e cuprinsă lumea toată. Aici este un adânc de înțelegere, negrăit. Anume: El cheamă la Cina și Cina e împlinită, e rânduită, e gata, e făcută, dacă vreți, din toate aceste categorii, din întreaga făptură, și pentru om. De aceea și în Apostolul care se citește astăzi (cu legătură adâncă întotdeauna între Apostol și Evanghelie), vedem că în Hristos “avem răscumpărarea prin sângele Lui, prin iertarea păcatelor (prin jertfă Lui), El Care este chipul lui Dumnezeu Celui nevăzut, mai întâi născut decât toată zidirea“ (Coloseni 1, 14-15). El e Capul întregii zidiri. Așa cum Sfântul evanghelist Ioan spune: “La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate printr-Însul s-au făcut; și fără de El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut“ (Ioan 1, 1-3). Avem în această parabolă a Mântuitorului participarea, părtășia întregii creații. Deodată, Cina ni se descoperă drept jertfa Lui. Și iarăși, citim mai departe în Apostolul de astăzi: “...întru El au fost făcute toate, cele din ceruri și cele de pe pământ, cele văzute și cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El și pentru El. El este mai înainte decât toate și toate prin El sunt așezate. El este capul Trupului, al Bisericii; El este începutul, întâiul născut din morți, ca să fie El cel dintâi întru toate. Căci în El a binevoit Dumnezeu, să sălășluiască toată plinirea“ (Coloseni 1, 16-19). Pe noi toți Tatăl vrea să ne strămute în împărăția Fiului iubirii Sale. Deci în această mărturie sfântă toate sunt cuprinse – simțim și privim în adânc cu ochii duhului – în El, în Hristos, El Care “Dumnezeu fiind, Om s-a făcut“ și ne cuprinde pe noi în Sine. Aici se dezvăluie taina întrupării Sale, taina înomenirii Sale. Toate cele săvârșite sunt făcute, sunt create din nimic, iubiților, căci zidind Dumnezeu lumea, făptura, din nimic, El coboara la ea, Se unește cu această făptură, să o îndumnezeiască, să o pătrundă cu dumnezeirea Lui, să nu o lase pradă nimicului. Iar ispita demonului aceasta a fost – cum ne încredințeazp dumnezeieștii Părinți, îndeosebi Sfântul Atanasie cel Mare: că noi, rămânând numai în lumea creată din nimic, despărțindu-ne de Dumnezeu și de veșnicia Lui, să tindem către neant. De aceea spunem în rugăciunile de seară: “Atotțiitorule, Cuvinte al Tatălui… Nu te dezlipi de mine… Cel ce esti păstor bun al oilor Tale! Nu mă da ispitei șarpelui, nu mă lăsa în pofta satanei, odihnește întru mine pururea, robul Tău!...“. Rostul adânc al acestei rugăciuni este ca eu, cel muritor, să simt odihna lui Dumnezeu întru mine. Pentru că demonul – și îl simțim atât de bine – se ascunde, se face oarecum nevăzut ochilor noștri. Dar ori de câte ori omul gândește numai trupește (“Treci zi, treci noapte, apropie-te moarte“), în el se usucă parcă simțul nemuririi, al veșniciei, se usucă simțul credinței în Cel Veșnic; și în boală, în suferință, cade sub povara obsesivă a gândului morții. Iată, aceasta e ispita păcatului! Dumnezeu ne cheamă spre viață, nu spre moarte. Or, toate cele trei categorii evocate în Sfânta Evanghelie – cel cu ogorul, cel cu viețuitoarele, cel cu căsătoria – absentează de la Cină. Refuză, sub pretexte lumești, să se unească cu Hristos, cu Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Care toate le-a făcut: și ogorul, și viețuitoarele, și lumea oamenilor. Dar, în marea Lui bunătate, acestei lumi, zidită din nimic, El îi întinde inelul Lui de logodnă, harul Lui. Îl cheamă pe om la această Cină, adică dumnezeiască Împărtășanie; îl cheamă pentru a-l scoate din lumea morții și a-l uni cu El; El Care unește cerul cu pământul, dumnezeirea cu omenitatea. Se dezvăluie aici păcatul din adânc al omului care se lasă “inspirat“ de demon. Cum vedea Dumnezeu atunci, și mereu în istorie, trăim într-o lume desacralizată, care uită de El. Erau și atunci oameni “puțin credincioși“. Dar astăzi?! S-a și întrebat Mântuitorul: “Când va veni Fiul Omului, găsi-va El oare credință pe pământ?“ (Luca 21,17). Voiau cei de atunci – și voiesc tot mai mult cei de azi – să cineze fără Dumnezeu. La porunca biblică “Din tot pomul din rai să mănânci...“ (Facerea 2,16), Sfântul Ioan Damaschin tâlcuiește: “Prin aceste cuvinte socotesc că a vrut Dumnezeu să spună: Suie-te prin toate făpturile la Mine, Viața cea adevărată“. Dintru început, Dumnezeu toate le-a pregătit pentru Euharistie, pentru Cina Lui. Să nu pierdem acum din vedere acest gând și fapt: Cel Ce rostește parabola ascultată de noi, Cel Ce cheamă: “Veniți la Cină...“, este Același Care la Cina cea de Taină zice: “Luați, mâncați, acesta este trupul Meu… Beți dintru acesta toți, acesta este sângele Meu...“. Cina, masa aceasta divină, este una cu El, este una cu ceea ce este El – Dumnezeu și Om, Dumnezeu unit cu toată făptura Lui și, în chip sublim, cu omul. Pe când omul este ocupat: cu ogorul, cu viețuitoarele, cu femeia; ocupat cu toate acestea, dar fără Dumnezeu, fără Ziditorul lor. Doamne, Tu ești acolo, sus, la originea lor, departe, departe în timp și departe în spațiu, iar noi suntem aici, departe de Tine, în lumea seculară a veacului acestuia. Le avem pe toate și Te-am uitat pe Tine; și fără Tine petrecem cu ele. Ne împlinim poftele prin ele. Cât de tragic! Fără Tine petrecem numai cu cele trecătoare, create din nimic, petrecem în întuneric, “în latura și-n umbra morții“. Știm că Tu ai zis: “Despărțiți de Mine nu puteti face nimic“. În realitate, rămânem cu acest “nimic“, cei zidiți din nimic, din neant. De aceea și auzim nu o dată spunându-se, când cineva își da obștescul sfârșit: “cutare a trecut în neființă“ – în neant; am devenit filosofi ai neantului. Dar ele, cele ale ogorului, viețuitoarele, adâncul, “omul tainic al inimii“, n-au oare glas, nu spun nimic? Nu cumva le auzim? Căci dintru început Adam a fost chemat prin porunca: “Poți să guști din toți pomii grădinii“, cu înțelesul dat de Sfântul Ioan din Damasc: “Gustă din toate un singur fruct: viața Mea“. Nu le auzim noi cum strigă: “noi, omule, suntem pentru tine Împărtășanie, Euharistie. Nu mă întina cu depărtarea ta de Dumnezeu, apropie-te, atinge-ma, primește-mă ca pe un sfânt dar! Pentru că din mine se aduc Sfintele Daruri. Din holda mea – strigă ogorul – se aduce pâinea care e trupul lui Hristos, din boabele mele de struguri – strigă via – se alege vinul care devine sânge divin, al Împărtășaniei!“ Și odată cu glasul lor cheamă Hristos: M-am pogorât din cer, din veșnicie să Mă unesc cu tine și cu cele aduse din nimic, din neant, și pândite de neant, ca să le dau și să vă dau eternitate; întâi de toate, ție, omule, care te rogi în fiecare seară: “Atotțiitorule, Cuvinte al Tatălui, Tu singur fiind desăvârșit, Iisuse Hristoase, pentru multă milostivirea Ta nu Te dezlipi de mine, robul Tău, ci odihnește întru mine pururea, Cel ce ești păstor bun al oilor Tale. Nu mă da ispitei șarpelui, nici nu mă lăsa în pofta satanei, că sămânța putreziciunii este întru mine...“. Da, sămânța putreziciunii și a morții, semănată de demon, prin care el vrea să mă despartă de Tine, să mă despartă de Viața. Pentru care iarăși mă rog către Preacurata, cea care Te-a purtat pe Tine, Viața: “Nepătată, neîntinată, nestricată, pururea Fecioară, a lui Dumnezeu Mireasă, care pe Dumnezeu-Cuvântul cu oamenii ai unit prin prea curată nașterea ta, și firea cea lepădată a neamului nostru cu cele cerești o ai împreunat...“ (din rugăciunile pentru Sfânta Împărtășanie). O, auziți: firea fiecăruia dintre noi! Noi spunem adesea când ne vedem în slăbiciunea noastră, în neputința noastră trupească: “Doamne, sămânța putreziciunii este întru mine“. Deci, când te vezi în slăbiciune, guști parcă sămânța putreziciunii. Când te vezi falnic și măreț, cum zice canonul, te cuprinde ispita trufiei. Și într-un caz și în altul, despărțit de Dumnezeu, ești căzut. Fie ca te smintește măreția, bărbăția, frumusețea cuiva, fie că te scârbește neputința, putreziciunea, care vezi ca e deja semănată de demon. Dar, dimpotrivă, când ești cu El la Cină, atunci te împărtășești. Fie că e cuvântul lui Dumnezeu, care este Dumnezeu, fie rugăciunea (mai ales), în care vorbești cu Cel veșnic, fie Împărtășania. Pentru care și zice Canonul Sfintei Împărtășanii (când citim să ne cutremurăm, să avem teologia rugăciunii, gândirea rugăciunii!): “Paine a vieții veșnice să-mi fie mie prea curat Trupul Tău și prea scump sângele Tău! Tămăduiește toate patimirile mele!“. Iar dumnezeiescul Simeon Noul Teolog spune în rugăciunea lui: “Tu, Doamne, Tu, prin trupul și sângele Tău, mă luminezi și mă faci părtaș cu lumina. Strălucești în mine și mă faci părtaș dumnezeirii Tale, fără pizmuire (adică Tu nu ești pizmaș pe mine, Doamne)“. Adică omul rămâne doar în lumea aceasta; unul lângă ogorul lui, potrivit meseriei, altul lângă viețuitoarele lui, altul cu familia lui, dar fără Dumnezeu. Rămâi în lumea morții. Deși toate dau cuvânt și slavă lui Dumnezeu. Simți parcă întreaga făptură: bobul de grâu, bobul de strugure, cum strigă: “Eu sunt Împărtășanie! Eu sunt Euharistie!“. Căci strigă lanul de grâu: “din mine ia Hristos pâinea și o preface în trupul Lui“ iar strugurele spune: “Din mine, din boabele mele ia Hristos și din vin face sângele Său“. Toate strigă, toate mărturisesc că sunt Împărtășanie. Ele strigă, iar noi nu auzim. Or numai în El e salvarea noastră, viața noastră. Și, dimpotrivă, fără El, rămânem în lumea morții. Căci Dumnezeu – și aici este taina – a creat lumea aceasta, dar și-a logodit-o Lui prin harul Lui. Harul lui Dumnezeu este inelul nostru de logodnă cu Dumnezeu. Și El a devenit Mirele Bisericii (așa Îl numește și Scriptura, și Biserica) spre a ne cununa Lui; și faptele acestea sunt logodnă a Împărăției. Așadar – citim în Scriptură – a trimis stăpânul pe slugă: “Mergi în piețe și în ulițele cetății, și cheamă-i pe șchiopi, pe săraci, pe lipsiți, pe toți“. Și i-a adunat și a venit sluga spunând stăpânului: “Mai este loc“. “Mergi atunci din nou, la uliți și la garduri (adică la cei care, sărmanii, se țineau de garduri ca să poată merge) și silește-i să intre, să mi se umple casa!“. Și sluga i-a adunat. Un cuvânt aici ne cere o judecată și o înțelegere mai adâncă: “Silește-i să intre“. Un mare teolog apusean, pe care din venerație nu-l numesc, tălmăcește acest cuvânt prin “forțează-i să intre“. El socotea la vremea lui că afla aici temei în Sfânta Scriptură pentru a forța pe eretici să intre în Biserică. Adică în afară e silirea, constrângerea, iar înlăuntru se naște convingerea. Acest teolog interpreta Sfanta Evanghelie în chip exclusiv juridic, autoritar, cauționând chiar violența, care anulează voința, libertatea conștiinței, crezul lăuntric, deschizând astfel în istorie calea tragediilor inchiziției. Și e știut că inchizița s-a îndepărtat de la Evanghelie, de la Noul Testament, de la Noul Adam, Care “S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria“ și așa S-a făcut Om; și a poruncit ca întreg lucrul Bisericii în lume să se împlinească numai prin puterea Duhului. De aceea Domnul însuși “cu Duhul lui Dumnezeu izgonea și demonii“ din oameni (Matei 12; 28), nu cu rugul sau cu sabia. Contemporan unei astfel de interpretari apusene, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: “Cel ce ucide un eretic săvârșește un păcat de neiertat“. Și, unanim, Părinții răsăriteni afirmă: “Un lucru nu-l săvârșește Dumnezeu: Nu-ți impune să-L iubești“. Iar Sfântul Ioan Damaschin aduce o nuanță nouă: “În necesitate nu e virtute“. Ceea ce este impus, ca necesar, nu mai e virtute. Dacă folosești forța, atunci nu mai e virtute. Numai în libertate este virtute; de aceea, adaugă Sfântul Vasile cel Mare: “Dacă i-ai luat virtuții libertatea, i-ai luat esența“. În tinerețe, pe la douăzeci de ani, cugetam și eu: “Doamne, nu mai am nevoie de libertate; am nevoie de mântuire. Vreau, nu vreau, mântuiește-mă!“. Mai târziu mi-am dat seama – o dată mai mult – de taina aceasta a Duhului Sfânt și a libertății; numai așa se câștiga virtutea (care înseamnă bărbăție; de la latinescul vir, viri – bărbat). Există însă o “silire“ pe care o accepți de bună voie, despre care Sfântul Ioan Scărarul spune: “Adevăratul creștin e o silire a firii“; și care te învață să adaugi mereu: “zel peste zel, râvnă peste râvnă, foc peste foc“. Iar aceasta, plinind cuvântul Mântuitorului, care zice: “Împărăția cerurilor se ia prin străduință, și cei ce se silesc pun mâna pe ea“ (Matei 1, 12). La Cina Mântuitorului, la dumnezeiasca Euharistie, la împărtășirea din viața Fiului lui Dumnezeu, cu “silire“, cu râvnă și focul duhului ajungem; cu acel foc care mistuie în noi “spinii patimilor“, ai urii, ai orgoliului, cei care ucid comuniunea. Prin acest foc al iubirii sfinte să întâmpinăm acum venirea Fiului lui Dumnezeu în lume! Deci în Duhul Sfânt, în Duhul Adevărului, în Duhul luminii și al iubirii divine este mărturia adevărului. Aceasta a însemnat porunca stăpânului: “Silește-i să intre“. “Căci adevăr zic vouă: Nici unul din cei trei nu va gusta din Cina Mea“. Adică nici unul din cei care au refuzat să ia parte la cina. Repet: în toată făptura e prezent Dumnezeu. Harul e legătura de unire între lumea zidită, creată din nimic, și Cel Ce este Veșnicul Dumnezeu. Și numai legătura mea cu Dumnezeu mă înalță, mă împărtășește pe mine de veșnicia Lui. Și această legătură, împărtășire de veșnicia Lui, eu o dobândesc prin rugăciune (căci eu mă rog Celui Veșnic), prin cuvântul Evangheliei (cuvântul vieții veșnice) și prin dumnezeiasca Împărtășanie, prin participarea, părtășia mea la dumnezeiasca întrupare a Fiului lui Dumnezeu. Un episcop a fost întrebat: “De care fapte se teme diavolul mai mult? Care sunt puterile care îl opresc pe el?“. Și acest episcop mărturisește că i-au răspuns chiar demonii: “Trei sunt puterile voastre, pentru care noi nu ne putem atinge de cel credincios: unul e darul pe care îl poartă el atârnat de grumaz; altul e apa; iar altul e trupul lui Hristos“. Semnul și darul pe care-l poartă creștinii la grumaz e semnul Sfintei Cruci; apa e taina sfântului Botez; trupul e dumnezeiasca Împărtășanie. Cei care se simt loviți, bântuiți de duhurile rele să cugete totdeauna la aceste trei daruri dumnezeiești. Toate cele trei categorii – ogorul, viețuitoarele, omul – așa le vede și le cere Mântuitorul: să fie ca o ofrandă adusă lui Dumnezeu. Să mă simt totdeauna în starea aceasta de oferire, de jertfă. Nu în sensul morții, pentru că jertfa nu e moarte; e moarte numai a răului, a păcatului. Altfel, adânc, moartea este inconștientă; jertfa o săvârșesc conștient. Jertfa e da; moartea e nu; jertfa e lumină, moartea este întuneric; jertfa e profeție, viziune a viitorului, a învierii; profeția morții e groapă. Deci starea aceasta de jertfă, de oferire lui Dumnezeu – așa cum rostim la dumnezeiasca Liturghie: “Ale Tale dintru ale Tale, Ție Îți aducem de toate și pentru toate“; ale Tale sunt, Doamne, și ogorul, și viețuitoarele, și soția sau soțul; dintru ale Tale, Ție Îți aducem de toate și pentru toate – aceasta a vrut să spună dumnezeiasca Evanghelie, în lumina Cinei, Evanghelia care e citită astăzi tocmai pentru întâmpinarea venirii, întrupării Fiului lui Dumnezeu, când creștinii se spovedesc și se împărtășesc. Iubiților, rugăciunea nu trebuie s-o rostim așa, fără cugetare la ea; ci gândit fiecare cuvânt. Această cugetare adâncă e în suflet. Și când eu, cu credință rostesc orice cuvânt al rugăciunii Tatăl nostru – Te simt, Tată, pe Tine, sau când rostesc Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu – simt, conștientizez că Tu ești Fiul lui Dumnezeu Celui viu, iar când mă împărtășesc, realizez că Tu ești Cel Care “ai venit să-i mântuiești pe cei păcătoși...“. Or, cei poftiți la cină din pilda Mântuitorului n-au trăit în adâncul lor această legătură cu Stăpânul care îi chema la masa Lui; ci numai în trup. Și dacă eu îmi îndrept atenția numai către trup, o îndrept către muritor și către moarte. Și dacă eu mănânc doar pâine și vin, și orice din lumea aceasta, fără să simt că e darul lui Dumnezeu, atunci mă unesc cu ce e mortăciune. Și uit parcă, și sunt surd la glasul făpturilor care, cum spuneam adineaori, toate strigă, și bobul de grâu, și bobul de strugure: “Eu sunt menit pentru Împărtășanie“. Să simțim împărtășirea cu veșnicia lui Hristos, iubiților! Sfântul Simeon Noul Teolog, tânguindu-se la o împărtășanie de starea lui sufletească, zice: “Doamne, adeseori primesc Trupul și Sângele Tau, și stiu teoretic că eu mă împărtășesc cu Trup și Sânge, dar eu nu simt, Doamne! Tu, Care ai trecut prin ușile încuiate (deci Tu, al cărui Trup e îndumnezeit), Doamne, luminează-mă cu Duhul Tău cel Sfânt. Înduhovnicește-mă, Doamne! Să simt cu duhul în pâinea și vinul de pe altar, Trupul și Sângele Tău! Înduhovnicite, îndumnezeite, Doamne!… Și așa, din Tine să mă împărtășesc, și așa să trăiesc mereu taina Ta, Doamne, taina venirii Tale. Să simt că Împărtășania este darul eternității Tale, Doamne! Că în toate eu Te văd pe Tine, căci toate prin Tine s-au făcut, și toate sunt un dar, o Euharistie, toate dorind să devină trup și sânge dumnezeiesc“. Și eu însumi să fiu părtaș la Cina Ta, la Trupul și Sângele Tîu, la masa Ta, în casa slavei Tale… Cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, cu rugăciunile Maicii Tale și ale tuturor sfinților. Amin.

ARTĂ CULINARĂ – REȚETE  PENTRU DEZLEGARE LA PEȘTE  15 Decembrie

A.  GUSTĂRI

Pastă de măsline şi sardele (pentru 2 persoane)

măsline	10 bucăţi
sardele	200 grame
Ceapă	1 bucată
lămâie	1 bucată
margarină	50 grame
Se scot sâmburii din măsline, se toacă o ceapă, se curăţă sardelele, apoi se dau prin maşina de tocat toate şi se amestecă cu margarina şi zeama de lămâie până se formează o pastă omogenă. Se serveşte pe felii de pâine.

B.  SALATE

Salată de peşte marinat

cartofi	500 grame
peşte marinat	300 grame
salată	1 bucată
ceapă roşie	1 bucată
muştar	După gust
ulei de măsline	100 ml
oţet	30 grame
Se fierb cartofii în coajă şi apoi se curăţă si se feliază. Ceapa roşie se curăţă şi se taie rondele subţiri. Se amestecă toţi cartofii cu frunzele de salată, bucăţile de peşte marinat şi cu rondelele de ceapă. Cu uleiul de măsline, muştar, sare şi un pic de oţet (o parte oţet, trei   părţi ulei) se prepară un sos care se toarnă peste celelalte ingrediente.

C.  SOSURI

Azi nu avem nevoie de un sos pregătit separat!

D.  BORŞURI

Borş de peşte

caras,morcov,lămâie,adrei,roşii,bulion,ceapă,	Câte 1 bucată din fiecare şi o lingură de   bulion
Se spală carasul şi se pune la fiert apoi legumele se taie mărunt şi se pun în oală, se lasă la fiert apoi se poate acri cu zeamă de lămâie

E.  MÂNCĂRURI

Plachie de păstrăv

păstrăv	6 bucăţi
ceapă	2 bucăţi
ulei	100 grame
pastă tomate	150 grame
zarzavat de iarnă	150 grame
sare	50 grame
Se curăţă peştele. Într-o tigaie se pune uleiul la încins în care se adaugă ceapa tăiată mere. Se lasă să se călească bine iar când începe să-şi schimbe culoarea se adaugă pasta de tomate şi puţină apă. Se amestecă apoi se adaugă peştele care trebuie să fie acoperit de apă. Se dă într-un clocot apoi se adaugă zarzavatul; se amestecă uşor apoi adăugăm sarea după gust şi puţină sare de lămâie tot după gust. Se mai dă într-un clocot sa nu sa se fărâme peştele. Se seveşte caldă cu mămăliguţă caldă.

F.  DULCIURI

Prăjitură „Ziua şi noaptea”
• 12 linguri ulei;
• 14 linguri zahăr;
• 14 linguri apă;
• 18 linguri făină;
• 2 linguriţe praf de copt;
• 1 vanilie;
• 2 – 3 linguri cacao;
• 1 cană nucă măcinată
Se amestecă bine ingredientele cu mixerul, se adaugă făină în care s-a amestecat praf de copt şi vanilie.
La sfârşit se adaugă nuca.
În tava unsă şi tapetată cu făină se toarnă jumătate din compoziţie.
Deasupra se toarnă cealaltă jumătate în care s-a adăugat cacao.

VA URMA