MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
LUNI 16 DECEMBRIE 2019

Bună dimineața, prieteni!
Vă reamintesc un fapt: sunt în continuare restricționat de Facebook! Pentru evitarea acestei neplăceri mă puteți găsi zilnic, cu postări noi, la adresa mea blogspot: dicuoctavian.blogspot.com.

RELIGIE ORTODOXĂ 16 Decembrie

Sf Proroc Agheu; Sf Teofana, împărăteasa

Sfântul Prooroc Agheu

Proorocul Agheu s-a născut în Babilon și a trăit cu 470 de ani înainte de Hristos. De tânăr, a venit în Ierusalim împreună cu iudeii aduși de Zorobabel și de arhiereul Iosua și a fost unul dintre ultimii prooroci ai Vechiului Testament. După ce au venit din robie, iudeii au început să reconstruiască templul, așa cum își promiseseră pe când erau încă în robie, că, dacă vor scăpa, vor reconstrui Templul Sfânt. Însă fiind cuprinși de grijile pământești, foarte mulți evrei renunțaseră la acest gând. În acest context, Bunul Dumnezeu ridică în mijlocul evreilor pe Proorocul Agheu și pe tânărul Prooroc Zaharia, care s-au prezentat înaintea lui Zorobabel și a arhiereului Iosua rugându-i să îndemne poporul la refacerea templului și la reînceperea lucrului. În cuvântarea lui, proorocul i-a încredințat că Dumnezeul părinților, al lui Avraam, Isaac și Iacov va fi cu ei ajutându-i. Proorocul Zaharia îi mustra pe toți că au uitat legământul și că se îngrijesc mai mult de treburile personale (Agheu 1, 7-14).

În anul 515 î.Hr., adică al șaselea al domniei lui Darius Histaspe, conducătorul perșilor, al Babilonului și al Ierusalimului, s-a făcut sfințirea noului templu. Bătrânul Prooroc Agheu putea să fie mulțumit. A trecut la Domnul cu pace și a fost îngropat lângă mormintele părinților, ca unul ce făcea parte din seminția lui Levi.

Împărăteasa Teofana a fost prima soție a împăratului Leon al VI-lea Înțeleptul (886-911), cu care s-a căsătorit în iarna anului 881 sau 882, când era numai prinț moștenitor, mai mult din porunca tatălui său, Vasile I Macedoneanul (867-886). Teofana s-a născut într-o familie de mari dregători din Constantinopol. Istoricul Charles Diehl spune că, deși era ‘foarte drăguță și credincioasă’, căsnicia ei nu a fost fericită. Tânărul prinț era îndrăgostit de Zoe, fiica lui Stylien Zautzes, comandantul gărzii imperiale, cu care s-a și recăsătorit după moartea Teofanei, la 10 noiembrie 893.

Bănuind că soțul ei, care nu împlinise 20 de ani, nu îi este credincios, s-a plâns socrului, fără să știe ceva din ura dintre tată și fiu și fără să bănuiască ce mare rău îi făcea soțului ei. De asemenea, Teofana nu știa că împăratul nu vede în jurul său decât intrigi și comploturi ca să-l răstoarne de pe tron și nu avea cunoștință că împăratul se lăsa condus de călugărul Santabarenos, pe care mulți oameni din vremea lui îl bănuiau de vrăjitorie. Istoricul Ch. Diehl spune despre Teofana că ‘era o femeie virtuoasă, foarte preocupată de operele de binefacere și mai ales de dragostea divină… Zi și noapte, ea se înălța către Dumnezeu cântând psalmi și spunând rugăciuni neîncetate. Ea căuta să se apropie de El prin operele sale de caritate. Toții banii care-i treceau prin mâini, toate aceste bunuri așa de prețioase pentru oameni le împărțea săracilor; strălucitoarele veșminte le dădea celor lipsiți; se îngrijea de nevoile văduvelor și orfanilor, îmbogățea mănăstirile iubind călugării ca pe niște frați. Noaptea se scula din patul imperial, spre a se întinde într-un colț, pe o rogojină acoperită cu o stofă aspră de pe care se ridica din oră în oră și se ruga lui Dumnezeu’.

Toate acestea i-au grăbit sfârșitul. La 10 noiembrie 893, când a murit, încă nu împlinise vârsta de 30 de ani. A fost îngropată în Biserica Sfinților Apostoli din Constantinopol, unde se odihnea și mica Evdochia, fiica ei. În curând, numeroase minuni, vindecări miraculoase întâmplate la mormântul ei au vestit întregului Bizanț virtuțile fostei suverane.

Sfânta Teofana s-a născut şi a crescut în Constantinopol. Era de neam împărătesc, din vestiţii Martinachi, fata lui Constantin şi a Anei, amândoi de loc din Răsărit. Constantin şi Ana se mâhneau şi se întristau în fiecare zi că nu aveau copii, şi chemau în ajutor pe Sfânta Născătoare de Dumnezeu. Rugăciunile lor şi le făceau în cinstita biserică a Maicii Domnului din Vascu. Şi se rugau, zicând: „Să ni se dezlege, Doamnă, stăpâna lumii, lipsa de copii, care ne topeşte pe noi, robii tăi!”. Şi pentru că s-au rugat cu credinţă au primit o fetiţă. După ce a fost înţărcată şi după ce a împlinit şase ani, a învăţat Sfintele Scripturi şi se împodobea cu tot felul de virtuţi. Părinţii vedeau toate acestea şi se bucurau; se gândeau că nu-i departe ziua când vor culege roadele unui copil atât de bun. Iar când copila a crescut şi a întrecut pe cele asemenea ei, chiar pe cele mai bune dintre ele, s-a făcut căutare de către împăraţi după o copilă frumoasă şi virtuoasă, ca să fie dată soţie fiului lor, Leon împăratul. Şi au găsit împăraţii toate aceste bunătăţi la Teofana, fiica lui Constantin şi a Anei. Atunci toate s-au umplut de bucurie şi de veselie.

Dar n-a trecut multă vreme şi vicleanul diavol a semănat zâzanie în urechile împăratului Vasile, prin limba lui Santovarin, aşa că împăratul a închis pe fiul său Leon împăratul, împreună cu soţia sa, trei ani. De sfinţirea bisericii Sfântului Prooroc Ilie s-a împăcat cu fiul său, şi au ieşit împreună la slujbă.

Când împăratul Vasile l-a lăsat singur împărat pe fiul său Leon, din pricina bolii ce venise peste el, atunci cinstita împărăteasă Teofana trăia în palatele împărăteşti, dar se îngrijea de mântuirea sufletului ei. Socotea ca nimic mărirea împărătească, iar desfătările vieţii, ca pe o pânză de păianjen şi umbră, le dispreţuia; nu înceta zi şi noapte să slujească lui Dumnezeu cu psalmi, cântări şi rugăciuni şi să-L facă îndurător prin milostenii. Purta haine înflorate de porfiră, era înveşmântată pe dinafară cu toate podoabele împărăteşti, dar pe sub podoabele acestea îşi chinuia în ascuns trupul în zdrenţe. Îi plăcea vieţuirea schimnicească şi dispreţuia mesele bogate şi scumpe; se hrănea cu pâine şi cu legume. Dădea săracilor banii ce-i cădeau în mână şi podoabele, socotite de lume de preţ pentru desfătările vieţii; dădea celor lipsiţi hainele ei scumpe; îndestula cu cele de trebuinţă pe văduve şi orfani; îmbogăţea cu bani şi cu moşii locaşurile sărace ale monahilor. Se îngrijea de slugi ca de fraţi; nu chema niciodată pe nimeni pe nume, ci tuturora le spunea: „Domnule”. Nu rostea jurământ cu limba ei şi nici minciună sau ocară nu ieşea de pe buzele ei. Niciodată nu a încetat să se întristeze şi să jelească pe ascuns, să ude aşternutul ei cu lacrimi. Cei din jurul ei vedeau patul ei acoperit cu aşternuturi ţesute cu aur; dar când se lăsa noaptea, împărăteasa părăsea patul şi se culca jos, pe podea, pe care aşternea o rogojină şi zdrenţe de păr. Se scula din ceas în ceas ca să înalte laude lui Dumnezeu. De aceea, din pricina vieţuirii sale prea aspre, s-a îmbolnăvit. Dar şi boala a fost pentru ea prilej de înfrânare; n-a încetat să împartă pâine la săraci, iar gura ei, obişnuită cu grăirea dumnezeieştilor cântări, nu contenea să grăiască graiurile sfinte ale lui David; nu trecea cu vederea să laude de şapte ori pe zi pe Domnul. Niciodată n-a dormit somn de odihnă fără lacrimi. O durea inima de suferinţele celorlalţi; se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi pentru ei; întindea mâna de ajutor celor osteniţi, sprijinea pe văduve, era bucurie şi mângâiere celor împresuraţi de necazuri şi nevoi.

De dragul lui Hristos s-a lepădat de lume şi de toate cele din lume; a luat jugul cel bun al Domnului, a ridicat pe umerii ei crucea şi n-a fost lipsită de bunătăţile cele făgăduite. Simţind că pleacă din trup şi din lume, a chemat pe toţi să o sărute cu sărutarea cea mai de pe urmă, şi aşa şi-a dat în pace lui Dumnezeu sufletul.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

ARTĂ CULINARĂ – REȚETE DE POST PENTRU 16 Decembrie

A. PLĂCINTE

Plăcintă cu soia

· foi de plăcintă;

· ½ pachet soia granule;

· 1 ½ ceaşcă apă pentru înmuiat soia;

· ½ linguriţă sare;

· 1 ceapă mare rasă pe răzătoarea mică;

· 1 fir de praz tocat foarte fin;

· 250 g ciuperci tocate mărunt (facultativ);

· ¾ ceaşcă ulei;

· 2 linguri pesmet;

· 1 ardei verde tocat fin (facultativ);

Se călesc în ulei ceapa, prazul şi ardeiul. Se adaugă soia, înmuiată în prealabil şi toate celelalte ingrediente. Se lasă la foc mic să scadă.

Se unge cu ulei o formă potrivită, se aştern jumătate din foi ungându-se fiecare foaie, se toarnă compoziţia şi se acoperă cu restul de foi. Deasupra se unge bine şi se taie cu vârful cuţitului până jos.

Se dă la cuptor până se rumeneşte bine.

B. SALATE

Salată de conopidă

· 1 conopidă de mărime medie;

· 4 linguri de ulei;

· 2 linguri oţet sau zeamă de lămâie

Conopida se spală, se îndepărtează frunzuliţele verzi şi se fierbe în apă cu sare fără să se lase prea mult să nu se zdrobească.

Se lasă să se răcească, se desface bucheţele, se aşază în castron şi se toarnă deasupra amestecul de ulei şi oţet sau lămâie.

C. SOSURI

Sos de mărar

· 1 lingură ulei;

· 1 lingură făină;

· 1 ceapă;

· 2 – 3 legături mărar;

· ½ linguriţă zahăr;

· 1 lingură oţet;

· ½ lingură sare;

· 1 ceaşcă apă

Ceapa tăiată mărunt se căleşte puţin în ulei, se adaugă zahărul şi făina, amestecând cu grijă să nu se lipească.

Se stinge cu o ceaşcă de apă şi se lasă să fiarbă 10 minute.

Se adaugă mărarul tocat fin şi se mai fierbe câteva minute.

La sfârşit se adaugă sarea şi piperul.

D. BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME

Borş de legume

· 2 cartofi;

· 1 ţelină;

· 1 ceapă;

· 2 morcovi;

· 1 pătrunjel rădăcină;

· 1 păstârnac;

· ¼ varză;

· 1 mână fasole verde;

· 1 dovlecel;

· 3 – 4 roşii;

· 2 ardei graşi;

· 1 litru borş;

· Leuştean;

· Pătrunjel;

· Sare

Se curăţă zarzavaturile şi se spală.

Într-o oală mare, în 3 litri apă, se pun la fiert: morcovul, pătrunjelul şi păstârnacul, date pe răzătoarea mare, varza tăiată feliuţe, ardeii şi ţelina tăiate cubuleţe. Se acoperă şi se lasă să fiarbă. Când sunt aproape fierte se pun cartofii, dovlecelul tăiat cubuleţe şi roşiile date pe răzătoare, decojite şi fără seminţe.

Când sunt bine fierte se adaugă borşul şi sarea.

Se lasă să dea câteva clocote şi se pune verdeaţa fin tocată.

După preferinţă se adaugă şi câteva linguri de ulei.

E. MÂNCĂRURI

Vinete papucei

· 4 vinete subţiri şi lungi;

· 2 cepe;

· 4 roşii;

· 4 căţei de usturoi;

· 3 felii de pâine înmuiată în apă şi bine stoarsă;

· Mărar;

· Sare;

· Piper măcinat;

· 1 ½ ceaşcă ulei

Se taie vinetele în lungime până la mijloc şi se scoate miezul. Se fierb 5 minute în apă şi se scurg.

Miezul scos, tăiat mărunt, împreună cu ceapa, usturoiul, roşiile decojite şi date prin răzătoare se călesc bine în ulei.

Se adaugă: pâinea , sarea, piperul şi mărarul.

Se aşază vinetele în tavă şi se umplu cu compoziţia obţinută.

Se presară deasupra pesmet şi se dau la cuptor bine încins 30 minute.

F. DULCIURI

Cozonac nedospit

· 4 ceşti apă;

· 1 pachet margarină;

· 1 ceaşcă zahăr;

· 40 g drojdie de bere;

· 1 lingură coajă de lămâie sau portocală rasă;

· 1 vanilie;

· 1 linguriţă scorţişoară;

· 1 linguriţă sare;

· Făină cât cuprinde

Umplutura:

· 400 g gem;

· 1 ceaşcă nuci tăiate mărunt, sau stafide;

· 2 linguri cacao;

· 2 linguriţe esenţă de rom

Se face din ingredientele de mai sus un aluat de consistenţă potrivită, având grijă ca drojdia să fie dizolvată separat în apă călduţă.

Se împarte în 4 părţi aluatul şi se întind, pe rând, foi de 1 cm grosime.

Se întinde pe toată suprafaţa foii gem amestecat cu cacao şi rom, iar deasupra se presară nuci sau stafide.

Se rulează foaia şi se aşază cei 4 cozonaci într-o formă suficient de mare, bine unsă.

Se ung cu pensula pe deasupra cu apă dulce şi se presară zahăr tos sau susan.

Se pun direct la cuptor la foc potrivit, 50 minute.

Se consumă cald.

ISTORIE PE ZILE 16 Decembrie

Evenimente

· 690: Urca pe tronul Chinei imparateasa Wu Zetian, singura femeie din istoria Chinei care a reusit sa ajunga la aceasta demnitate suprema. La vârsta de 13 ani (în aproximativ 639 d.Hr.), Wu a devenit o concubina împăratului Taizong. Nu i-a facut nici un copil împăratului, astfel incat la moartea acestuia, în 649, ea a părăsit palatul pentru a deveni calugarita budista, asa cum se intampla cu toate concubinele imperiale, atunci cand nu faceau copii. Acesta ar fi trebui să fi fost sfârșitul vietii ei, numai ca soarta i-a dat o altă șansă la glorie. Politica Chinei devenise extrem de complicată, iar impărătesei Wang, soția împăratului Gaozong (fiul împăratului Taizon), i-a fost teamă că sotul sau devenise prea îndrăgostit de amanta sa, pe nume Xiao. Aceasta era într-adevăr o chestiune de îngrijorare, pentru ca au fost numeroase cazurile in care concubinele le inlocuiau pe împărătese, care erau ucișe. Pentru a redirecționa atenția soțului ei de la concubina Xiao, împărăteasa i-a poruncit lui Wu – care era încă tânără și frumoasă, sa revina la palat și sa devina concubina imparatului. Această tactică a fost de un succes complet – chiar prea complet, de fapt…In câțiva ani, Wu Zetian le-a înlocuit atât pe consoarta Xiao cat și pe împărăteasa Wang, devenind in scurt timp favorita imparatului Gaozong. O lupta pentru putere neincetata a inceput sa se dea intre cele trei femei. In anul 655, concubina Xiao si fosta imparateasa Wang au fost acuzate de vrajitorie si au fost executate la ordinul lui Wu Zetian. După moartea lui Gaozong, Zhongzong, fiul vaduvei imperiale Wu, a devenit împărat. El a început imediat afișarea semnelor ingrijoratoare de independență, inclusiv de numire a funcționarilor pe posturi importante, fără a se consulta cu mama sa. Acest lucru submina baza de putere a lui Wu, iar ea a luat o acțiune decisivă. Zhongzong a fost demis și exilat, și fiul cel mai mic Wu, Ruizong, a devenit împărat. Wu l-a tinut pe noul impărat în izolare, pentru ca in 690 d.Hr., ea insasi sa preia tronul fiului ei, Ruizong, acesta devenind doar un print incoronat. Acest lucru a determinat multe nemultumiri în rândul tradiționaliștilor, pe care Wu i-a manipulat eficient si ca de obicei, cu brutalitate. Ea a extins competențele poliției secrete, și sute de opozanti au fost exilați, închiși sau chiar uciși. Si-a trimis generalii sa cucereasca Coreea, a actionat pentru raspandirea budismului în China si a oficializat aceasta religie, înlocuind religia Taoista. A redus taxele si a crescut producția din agricultură. A condus tara aproximativ 15 de ani, până când, la vârsta de 80 de ani, fiind grav bolnava, a fost destituita. A murit mai târziu, în același an. Desi, domnia sa a fost extrem de sangeroasa, ea ramane in istorie ca o fascinanta personalitate si ca unicul imparat de sex feminin al Chinei.

· 955: Incepe pontificatul Papei Ioan al XII –lea. Numele său era Octavian de Spoleto, dar a luat numele de Ioan al XII-lea, inaugurand astfel tradiţia medievală a schimbării numelui. Desfrânat, acesta a avut poate cea mai scandaloasa viata. Cronicarii vremii au denunţat în termeni foarte aspri domnia sa, unii numindu-l “Anticristul din templul lui Dumnezeu.” De fapt, îşi petrecea o mare parte din viata la vânătoare, sau in ospeţe şi orgii cu femei. El a fost cel care a stabilit că alegerea Papei trebuie să fie aprobată de către împărat. S-a nascut in anul 937 sau 939 si a decedat la 14 mai 964 la Roma. A fost papă al Romei din 16 decembrie 955 până la demisia lui pe 4 decembrie 963 cand un sinod l-a demis pentru motivul de “nedemnitate”. Ioan este considerat singurul papă care a obținut această funcție ca adolescent si a fost primul pontif care a uns un rege german împărat. Episcopul si istoricul contemporan Liutprand de Cremona scrie despre un șir de crime comise de el: omucidere, mutilări, adulter, incest (cu cele două surori ale sale), simonie, pasiunea vânătorii și a jocurilor, sperjur și blasfemie. A murit la Roma, în anul 964. Potrivit legendei, ar fi fost bătut până la moarte de către un soţ gelos.

· 1431: Războiul de 100 ani: Henric al VI al Angliei este incoronat rege al Frantei la catedrala Notre Dame din Paris . Henric fusese încoronat ca rege al Angliei la Westminster Abbey din Londra la 6 noiembrie 1429, cu o lună înainte să împlinească opt ani. A fost singurul copil și moștenitor al regelui Henric al V-lea al Angliei. S-a născut la 6 decembrie 1421 la Windsor și, la vârsta de nouă luni, la 31 august 1422 a mostenit tronul Angliei, când tatăl său a murit. Mama sa, Caterina de Valois, era fiica regelui Carol al VI-lea al Franței.

· 1554: La Wilno (Polonia) este parafat “Tratatul de alianţă şi de pace eternă” între Alexandru Lăpuşneanu domnul Moldovei şi Sigismund al II–lea August, regele Poloniei. Alexandru Lăpușneanu , domn al Moldovei care a domnit între septembrie 1552 – 18 noiembrie 1561 și octombrie 1564 – 9 martie 1568. Sigismund al II-lea August - (1 august 1520 – 7 iulie 1572), rege al Poloniei și Mare Duce al Lituaniei, fiind singurul fiu a lui Sigismund I cel Bătrân, acesta urmând-l pe tatăl său sub numele de Sigismul al II-lea, în 1548,

· 1575: Un cutremur estimat la 8,5 grade magnitudine a lovit Valdivia, Chile.

· 1607: Lupte pentru domnia Moldovei între fiii lui Ieremia Movilă și Simion Movilă. În lupta de la Ștefănești, în 16 decembrie, Constantin Movilă l–a înfrânt pe vărul său Mihailaș, cucerind tronul Moldovei

· 1653: Oliver Cromwell devine Lord protector al Angliei, Scoției și Irlandei (până în 1658). Oliver Cromwell (n. 25 aprilie 1599 – d. 3 septembrie 1658) lider militar și politic englez, cunoscut în special pentru contribuția sa la transformarea Angliei într-o republică federală („Commonwealth”) și pentru rolul său ulterior de Lord Protector al Angliei, Scoției și Irlandei.

· 1707: Vulcanul Fuji, cel mai înalt munte din Japonia, începe ultima sa erupție. Erupția a durat până la 1 ianuarie 1708.

· 1773: În colonia britanică americana Massachusetts Bay, devenită ulterior statul american Massachusetts, în rada portului Boston, colonişti revoltati arunca in mare încărcături de ceai. Evenimentul, cunoscut ca “Boston Tea Party”, devine una din scânteile Revoluţiei americane (1776 – 1784). Războiul de Șapte Ani dintre Marea Britanie și Franța s-a încheiat cu victoria britanicilor profund îndatorați. Aceștia au trebuit să recurgă la cresterea taxelor si impozitelor in colonii. În mai 1773, Parlamentul britanic a adoptat Legea Ceaiului (Tea Act), conform căreia Compania Indiilor de Vest capătă dreptul de export a ceaiului fără vamǎ, ceaiul fiind desfăcut în America prin agenții proprii. La sfârșitul lunii noiembrie au sosit în port trei vase încărcate cu ceai. În noaptea de 16 decembrie 1773 , un grup de colonisti americani deghizați în indigeni, sprijiniți de un cordon masiv de cetățeni s-au urcat în cele trei vase, au sfărâmat lăzile și au aruncat ceaiul în apele golfului, evenimentul rămânând în istorie drept “Partida de Ceai de la Boston”, iar revoltele spontane s-au propagat de-a lungul coastei Atlanticului.

· 1811: În New Madrid, din Missouri, SUA, are loc primul cutremur dintr-o serie lungă de cutremure severe

· 1848: Adunarea fruntașilor români transilvăneni la Sibiu, unde se adoptă o petiție națională prin care se protestează împotriva „unirii” forțate a Transilvaniei cu Ungaria, hotarâtă în martie 1848.

· 1910: inginerul şi inventatorul român Henri Coandă a efectuat primul zbor experimental din lume al unui avion cu reacţie, de invenţie proprie (biplanul “Coandă”). Premiera mondială a avut loc cu ocazia celui de-al doilea Salon International de Aeronautica, de la Issy les Moulineaux, lîngă Paris, Franţa. Invenţia avionului cu reacţie, a făcut ca Henri Coanda să intre în istoria aviaţiei mondiale şi ca pionier al aviaţiei cu reacţie. Henri Coandă s-a născut în 7 iunie 1886 la Bucureşti şi a urmat Liceul “Sfîntul Sava” din localitatea natala, după care Liceul Militar din Iaşi. În 1905, a devenit ofiţer de artilerie, iar patru ani mai tîrziu a absolvit Scoala Superioară de Aeronautică din Paris, perioadă în care a realizat machete de avioane şi rachete cu care a reuşit să surprindă specialiştii. În anii 1905-1906, a conceput machete de rachete şi o macheta de avion cu un motor rachetă cu combustibil solid. Celebrul inginer Gustave Eiffel (1832 – 1923) şi savantul Paul Painlevé (1863 – 1933) l-au sprijinit pe Henri Coanda să construiască un banc mobil, de incercări, montat pe o locomotivă, şi un dispozitiv original, de inregistrare a fenomenelor aerodinamice, din jurul aripilor groase. Cercetările au adus rezultatul scontat şi la 16 decembrie 1910, la Salonul Internaţioinal de Aeronautică de la Issy les Moulineaux din Paris, Henri Coanda a revoluţionat aeronautica cu una dintre cele mai importante creaţii ale sale. Henri Coandă a prezentat şi pilotat primul avion cu reacţie din lume, cunoscut ca “biplanul Coandă”. Calităţile sale de constructor nu au fost trecute cu vederea, astfel ca a fost imediat angajat la Uzinele de Avioane din Bristol, Marea Britanie, unde a ramas pînă în 1914. La Bristol, savantul a conceput si construit, în anii 1911 – 1914, cîteva tipuri de avioane, printre care şi avionul denumit “Bristol – Coandă”, cu remarcabile calităţi, pentru acei ani. În anul 1914, Henri Coanda a inventat tunul făra recul, pentru aviaţie, care nu suprasolicita structura avionului, în timpul tragerii. În anul 1934, Henri Coandă a obţinut, în Franţa, brevetul pentru invenţia “Procedeu şi dispozitiv pentru devierea unui fluid într-un alt fluid”. Noul fenomen fizic descoperit de Henri Coandă – “Devierea unui jet plan de fluid ce patrunde în alt fluid în vecinătatea unui perete convex” – a fost denumit “efectul Coandă”. Utilizarea practică a “efectului Coandă” a fost începută de descoperitorul sau, care a inventat şi brevetat în 1935, în Franţa “Aerodina lenticulară” (discul zburator), precum şi alte invenţii (”Dispozitiv pentru îmbunătaţirea randamentului motorului cu combustie interna”, “Frînă de recul pentru armele de foc”). Aflîndu-se la baza a numeroase aplicaţii, “efectul Coanda” este, fără îndoială, certificatul de naştere a mecanicii fluidelor, o nouă ramură a tehnicii. Cercetarile din numeroase ţări, printre care şi România, au condus la multe utilizări practice ale “efectului Coanda” – propulsia şi sustentaţia vehiculelor aeriene, îmbunătăţirea turbinelor cu gaze, amplificatoare cu fluide, aparate pneumatice, amortizoare de zgomote etc. Inventator prolific, cu peste 250 de invenţii brevetate, Henri Coanda a conceput şi realizat aparate de ochire, pentru avioanele militare, vagoane de beton, cisterne de beton, pentru transportul pe calea ferata, rezervoare de beton, subansamble şi elemente pentru case prefabricate (înca din 1918), o instalaţie solară, pentru desalinizarea apei de mare. În 1971, inventatorul român a infiinţat, la Bucureşti, Institutul de Creaţie Ştiinţifică şi Tehnică. A fost distins cu titlul de Doctor Honoris Causa al Institutului Politehnic din Bucureşti şi a fost membru al Academiei Române, precum şi al Societăţii Aeronautice Engleze. Inginerul şi savantul român Henri Coandă a încetat din viaţă la vîrsta de 86 de ani, la 25 noiembrie 1972.

· 1918: Decret privind exproprierea pământului. Începutul reformei agrare (între 1918–1921 s–au expropriat de la vechii proprietari aproximativ 6 milioane ha de pamânt ce au fost împărțite țăranilor, modificându–se astfel structura proprietății în noua Românie)

· 1920: Unul dintre cele mai devastatoare cutremure din istorie a avut loc în provincia chineză Gansu. Numărul persoanelor decedate s-a ridicat la 200.000.

· 1922: Președintele Poloniei Gabriel Narutowicz este asasinat de pictorul Eligiusz Niewiadomski la Galeria Zachęta din Varșovia.

· 1938: Este înființat Frontul Renașterii Naționale, sub conducerea regelui Carol al II–lea. După alegerile din iunie 1939, câștigate de FRN, devenit partid unic, un decret–lege cerea tuturor deputaților și senatorilor să poarte uniforma FRN și să presteze juramânt de credință regelui.

· 1944: Reapărea zilnic (până la 12 februarie 1945), la Bucureşti, ultima serie a revistei „Bilete de papagal”, sub direcţia lui Tudor Arghezi (prima serie a revistei de format liliput a apărut, zilnic, între 2 februarie 1928 – 10 august 1929 şi 15 iunie -5 octombrie 1930, continuată, săptămânal, între anii 1937 şi 1938).

· 1944: Al doilea război mondial: Ultima ofensivă germană în Vest: "Ofensiva din Ardeni". Ofensiva din Ardeni (cunoscută și ca Ofensiva Von Rundstedt) (16 decembrie 1944 – 25 ianuarie 1945), a fost o puternică ofensivă inițiată de Germania (die Ardennenoffensive) împotriva Aliaților, la data de 16 decembrie 1944. Aceasta se poate spune că a fost printre ultimele ofensive importante al Germaniei înainte de capitulare. Ea a fost o contraofensivă prin care Germania a căutat să împiedice înaintarea trupelor aliate ale SUA și Marii Britanii. Ofensiva a avut loc în zona dens împădurită a regiunii Munților Ardeni din provincia belgiană Valonia, în jurul orașelor Bastogne, St. Vith, Rochefort, La Roche, Houffalize, Stavelot, Clerf, Diekirch, Vianden și a cantoanelor din estul Belgiei. Trupele aliate erau constituite din 83.000 de soldați, 400 de blindate și 400 de tunuri, fiind comandate de Dwight D. Eisenhower, Bernard Montgomery și Omar N. Bradley. La comanda trupelor germane se aflau Gerd von Rundstedt și Walter Model, efectivul trupelor germane fiind de 200.000 de soldați, 600 de blindate și 1.900 de tunuri. Operațiunea a fost numită „Unternehmen Christrose” (Trandafirii lui Isus). Frontul avea lățimea de 60 km, trupele germane reușind să străpungă liniile inamice și să pătrundă pe o adâncime de circa 100 km. Țelul acțiunii era ocuparea orașului Antwerpen, prin portul căruia soseau întăririle trupelor americane. După o luptă crâncenă de șase săptămâni, trupele germane au fost respinse până la linia inițială a frontului. Trupele americane și-au refăcut pierderile în circa 2 săptămâni, pe când Germania a epuizat ultimele sale rezerve militare, ceea ce a accelerat sfârșitul războiului. Bilanțul ofensivei a fost sever de partea aliaților, 19.276 de morți, 47.139 de răniți, 21.144 prizonieri și dispăruți. Pierderile trupelor germane s-au soldat la 17.236 de morți, 16.000 prizonieri și dispăruți, precum și 34.439 de răniți.

· 1945: Moscova. Conferința miniștrilor Afacerilor Externe ai URSS, SUA și Marii Britanii. În privința României, Conferința hotărăște recunoașterea guvernului condus de Petru Groza, dar cere includerea câte unui reprezentant al PNL și PNȚ precum și organizarea de alegeri libere

· 1963: Stabilirea de relații diplomatice, la rang de ambasadă între România și Tunisia

· 1970: A avut loc premiera filmului "Love Story", regia Arthur Hiller, film ce a avut un imens succes de public (protagoniști: Ali Mac Graw și Ryan O´Neal)

· 1989: La Timisora, a inceput Revolutia anticomunista din Romania. Izbucneau manifestaţiile antidictatoriale şi anticomuniste de la Timişoara, care au marcat începutul Revoluţiei române. La Timisora, câteva sute de simpatizanţi ai pastorului reformat maghiar Tokes Laszlo au aprins lumânari şi s-au rugat in preajma bisericii reformate. Oamenii au protestat astfel impotriva hotărârii judecatoreşti, în baza căreia pastorul Tokes urma să fie evacuat din Timişoara. Pe 16 decembrie, oamenii au început să se strângă din nou în faţa casei pastorului Laszlo Tokes. Ei au cerut primarului un document scris de anulare a ordinului de evacuare din oraş a pastorului. În jurul orei 15, s-a format o delegaţie care să meargă la primărie, să vadă ordinul scris. În loc să rezolve cererea, autorităţile i-au ameninţat pe oameni că, dacă nu vor elibera Piaţa Mare în două ore, vor fi împrăştiaţi cu tunuri cu apă. Laszlo Tokes i-a sfătuit pe oameni să plece acasă, dar timişorenii au început să scandeze lozinci, un tânăr a oprit un tramvai şi a strigat „Mă numesc Daniel Zăgănescu şi nu mi-e frică de Securitate. Jos Ceauşescu!” Mulţimea a reuşit să pună stăpânire pe centrul oraşului. Peste tot se auzeau strigăte şi îndemnuri. Circulaţia a fost întreruptă de cele câteva mii de persoane care se strânseseră în centrul oraşului. Se striga „Libertate, dreptate”, se cânta „Deşteaptă-te, române” şi s-a jucat Hora Unirii. Acesta a fost, spun martorii, momentul declanşării Revoluţiei Române. Coloanele s-au îndreptat spre Comitetul Judeţean al PCR, bine păzit de trupele Ministerului de Interne. Oficialităţile locale hotărâseră, în şedinţă, să mobilizeze toate forţele, pentru a-i îndepărta pe manifestanţi, şi chiar să ceară ajutor la Bucureşti. Oamenii au fost întâmpinaţi cu jeturi de apă, cu gaze lacrimogene şi bastoane de cauciuc. S-au făcut primele arestări, iar timişorenii s-au regrupat în faţa Catedralei, unde se simţeau mai protejaţi. Forţele de ordine şterg imediat urmele atacului asupra Comitetului Judeţean şi apoi atacă manifestanţii, de mai multe ori, în diferite locuri din oraş. Protestatarilor li se alătură studenţii şi sindicatele. A fost momentul în care protestul a devenit unul social. Oamenii au spart vitrinele magazinelor şi au dat foc cărţilor lui Ceauşescu, au distrus lozincile „Epocii de aur” de pe stradă. Până după miezul nopţii, au loc adevărate lupte de stradă. Pastorul Laszlo Tokes a fost arestat, dar combatanţii şi-au părăsit poziţiile spre dimineaţă, cu promisiunea, însă, că vor continua protestul şi pe 17 decembrie. În acea noapte, timişorenii au primit un mesaj de împăcare de la autorităţi – caloriferele erau fierbinţi, iar la robinete curgea apă caldă! In zilele care au venit, au avut loc ciocniri intre forţele de ordine şi manifestanţi, în urma cărora mai multe persoane au fost ucise.

· 2000: Colin Powell a devenit primul secretar de stat afro-american din istoria SUA. Colin Powell (n. 5 aprilie 1937), secretar de stat al SUA din 16 ianuarie 2001 si pana in aprilie 2005 . Șef al Statului Major interarme în timpul administrației lui George Bush, el a condus armata americană în timpul Războiului din Golf (Kuweit și Irak, 1991). A fost distins cu cele mai înalte distincții militare americane: Legion of Merit, Bronze Star, Air Medal, Purple Heart, Ronald Reagan Freedom Award.

· 2010: România a fost acceptată în unanimitate ca membru cu drepturi depline în cadrul Agenţiei Spaţiale Europene (ESA). Acordul de aderare a României la Convenţia Agenţiei Spaţiale Europene a fost semnat la data 20 ianuarie 2011, şi reprezintă încheierea unui proces de negociere între autorităţile române şi Agenţia Spaţială Europeană şi de pregătire a entităţilor române pentru participarea la programele şi proiectele ESA. Accesul direct la sistemele spaţiale ESA permite ţării noastre dezvoltarea unor aplicaţii spaţiale pentru agricultură, mediu, transporturi, măsurarea dezastrelor naturale şi telemedicină.
* 2017: Slujba de înmormântare a Regelui Mihai I al României a avut loc la Catedrala Patriarhală din București și a fost oficiată de Patriarhul Daniel. Apoi cortegiul s-a deplasat cu trenul regal la noua Catedrală din Curtea de Argeș, unde regele a fost înmormântat alături de soția sa, regina Ana. La funeralii au participat Regele Carl al XVI-lea Gustaf al Suediei și Regina Silvia a Suediei, Marele Duce de Luxemburg, Prințul Charles de Wales, Regele Juan Carlos I al Spaniei și Regina Sofia a Spaniei, Regele Simeon al II-lea al Bulgariei, Regina Anne-Marie a Greciei și reprezentanți ai mai multor casele regale și imperiale.

Nașteri

· 1485: S-a născut Catherine de Aragon, regină a Angliei (d. 1536). A fost fiica regelui Ferdinand de Aragon și a reginei Isabella de Castilia si a fost căsătorită succesiv cu 2 fii ai regelui Henric al VIII-lea al Angliei: mai întâi cu Arthur, prinț de Wales, decedat la foarte scurt timp după căsătorie, apoi cu Henric, care îi va succede la tron tatălui său. A fost mama reginei Maria I a Angliei, cunoscută ca Bloody Mary (Maria Sângeroasa).

· 1770: Ludwig van Beethoven (pronunție germană:

audio; n. 16 decembrie 1770,^[1]^[2]^[3]^[4]^[5]^[6] Bonn, Electoratul de Köln[*]^[7]^[1]^[8]^[2] – d. 26 martie 1827,^[11]^[12]^[1]^[8]^[2]^[3]^[13]^[4]^[14]^[15]^[6]^[16]^[16]^[17]^[18]^[19]^[20] Viena, Imperiul Austriac^[9]^[8]^[1]) a fost un compozitor german, recunoscut ca unul din cei mai mari compozitori din istoria muzicii. Este considerat un compozitor de tranziție între perioadele clasică și romantică ale muzicii. El a lăsat posterității opere nemuritoare, printre care:

9 simfonii ( a 3-a Eroica, a 5-a a Destinului, a 6-a Pastorala, a 9-a cu finalul Odă bucuriei pe versuri de Friedrich von Schiller, adoptată ca imn oficial al Uniunii Europene)
5 concerte pentru pian și orchestră (remarcabile al 4-lea și al 5-lea Imperialul)
Un concert pentru vioară și orchestră
Missa solemnis
32 Sonate pentru pian (printre care a 8-a Patetica, a 14-a Sonata Lunii, a 23-a Appassionata)
Sonate pentru vioară și pian (mai cunoscută Sonata Kreutzer)
16 cvartete pentru coarde
Opera Fidelio

· 1775: Jane Austen (n. 16 decembrie 1775, Steventon, Hampshire, Anglia – d. 18 iulie 1817, Winchester, Hampshire, Anglia) a fost o romancieră engleză din perioada romantică pre-victoriană. Datorită viziunii sale complex-realiste a vieții interioare a femeilor, a măiestriei descrierii, a amestecului bine dozat de descrieri la persoana a treia, respectiv de comentarii ironice și burlești, Austen a devenit fără îndoială cea mai notabilă scriitoare a epocii sale, cu o influență deosebită asupra tuturor cititorilor săi, chiar dacă, în timpul vieții, nu a avut prea mult succes.

Născută ca cel de-al șaptelea copil din opt (a avut cinci frați și o soră mai în vârstă, respectiv un frate mai tânăr) într-o familie mare și unită, aflată la marginea de jos a nobilimii engleze, Jane și-a trăit toată viața înconjurată de familia sa. La început, educația și-a primit-o de la tatăl și de la frații ei, dar și prin intermediul cititului. Educația sa formală a luat sfârșit când a părăsit școala Mânăstirii din Reading după un an și jumătate, cu puțin înainte de a împlini unsprezece ani. Cam pe atunci a început să scrie ceea ce tatăl ei numea „Povestiri într-un stil cu totul nou”. Când avea optsprezece sau nouăsprezece ani a scris primul său roman, Elinor și Marianne. Apoi s-a îndrăgostit.

Jane l-a întâlnit pe Tom Lefroy la Hampshire, în timpul vacanței de Crăciun din anul 1795. La jumătatea lunii ianuarie, el a plecat la Londrapentru a studia dreptul. Jane l-a văzut din nou la Londra în august, însă nu se mai cunoaște nimic despre relația lor până în toamna lui 1798când se dovedește că aceasta nu a avut niciun rezultat. (Unica soră a lui Jane a ars multe dintre scrisorile acesteia, nemairămânând niciuna datată între 18 septembrie 1796 și octombrie 1798.) Acești doi ani s-au numărat printre cei mai fructuoși din viața lui Jane. După ce s-a întors de la Londra, a scris Mândrie și Prejudecată, apoi a rescris Elinor și Marianne sub titlul de Rațiune și Simțire și, în final, Mânăstirea Northanger, pe care l-a terminat în 1799. Nu a mai scris nici un roman timp de peste zece ani.

Dezamăgirea sa în dragoste poate fi, în parte, motivul tăcerii sale, însă un eveniment și mai devastator a fost plecarea din Steventon a familiei sale în 1801, când tatăl său s-a pensionat, pentru a trăi în Bath, un loc pe care Jane îl ura. În decembrie 1802 un tânăr bogat o cere de soție pe Jane și ea acceptă; totuși, a doua zi, își retrage acceptul. Câteva luni mai târziu vinde Mănăstirea Northanger unui editor pentru 10 £, dar așteaptă în zadar publicarea cărții.

Tatăl ei a murit în 1805, iar în anul următor Jane, împreuna cu mama și cu sora sa, s-au mutat în Southampton unde au rămas până în vara anului 1809, când se mută în Chawton, satul Hampshire din care Jane Austen și-a lansat, în sfârșit, cariera de romancieră. A terminat Persuasiune cam cu un an înainte de moartea sa, provocată de boala Addison, pe 18 iulie 1817.

Suportul stabil al familiei sale a fost esențial în dezvoltarea lui Austen ca scriitor profesionist. Perioada în care Jane și-a dezvoltat capacitățile artistice a început în adolescență și a durat până la vârsta de treizeci și cinci de ani. În această perioadă, ea a scris trei romane importante și l-a început pe al patrulea. Din 1811 până în 1815, prin apariția romanelor „Rațiune și Simțire”(1811), „Mândrie și Prejudecată”(1813), „Parcul Mansfield” (1814) și „Emma”(1815), ea a avut succes ca scriitor. A mai scris alte două romane, „Mănăstirea Northanger” (scris între anii 1798 - 1799 și revizuit mai târziu) și „Persuasiune”, ambele publicate după moartea sa în 1817, și l-a început pe un al treilea (denumit eventual „Sanditon”), dar a decedat înaintea finalizării sale.

Conform unui biograf, informația biografică despre Jane Austen este „extrem de rară”. Doar o parte dintre scrisorile personale și de familie s-au păstrat (ca o estimare numai 160 din cele 3000 de scrisori ale lui Austen mai există, Cassandra, sora ei, (căreia i-au fost adresate cele mai multe scrisori) a ars majoritatea celor pe care le păstra, nedistrugându-le pe cele cenzurate. Alte scrisori au fost distruse de către moștenitorii amiralului Francis Austen, fratele lui Jane.

Majoritatea materiei biografice produsă la cincizeci de ani după moartea lui Austen a fost scrisă de rudele ei și reflectă deviațiile familiei în favoarea "bunei și liniștitei mătuși Jane". Există foarte puține informații despre ea până în acest moment.

Părinții lui Austen, William George Austen (1731-1805), și soția sa, Cassandra (1739-1827), au fost membri ai unor familii din mica nobilime. George se trăgea dintr-o familie de fabricanți de lână, care se ridicase dintre profesiile din rândurile de jos, aterizând în rândurile micii nobilimi. Cassandra a fost un membru al remarcabilei familii Leigh; s-au căsătorit pe 26 aprilie 1764, la Biserica Walcot din Bath. Din 1765 până în 1801, pe parcursul unei lungi perioade a vieții lui Jane, George Austen a fost rector al parohiei anglicane la Steventon, Hampshire, într-un un sat din apropiere. Din 1773 până în 1796, el și-a suplimentat venitul prin agricultură și prin educarea a trei sau patru băieți care stăteau la el în gazdă.

La început, familia lui Austen a fost mare: șase frați: James (1765-1819), George (1766-1838), Edward (1767-1852), Henry Thomas (1771-1850), Francis William (Frank) (1774-1865), Charles John (1779-1852) și o sora, Elizabeth Cassandra (1773-1845), care, ca și Jane, a murit necăsătorită. Cassandra i-a fost lui Austen cea mai apropiată și de încredere prietenă pe tot parcursul vieții ei. Dintre frații ei, Austen l-a simțit cel mai aproape pe Henry, care a devenit bancher și, după ce banca sa a eșuat, a devenit preot anglican. Henry a fost, de asemenea, agentul literar al surorii sale. Cercul său mare de prieteni și de cunoștințe de la Londra includea bancheri, negustori, editori, pictori, și actori: el a pus la dispoziția lui Austen panorama lumii sociale, care în mod normal nu e vizibilă în spațiul rural, la o parohie mică în Hampshire. George a fost trimis să trăiască într-o familie din localitate de la o vârstă fragedă, deoarece, după cum descrie biograful lui Austen, Le Faye, acesta a fost „mental anormal și supus ieșirilor nervoase”. S-ar putea să fi fost, de asemenea, surd și mut. Charles și Frank și-au făcut serviciul militar în flota marinei, până la rangul de amiral. Edward a fost adoptat de către vărul lui de-al patrulea, Thomas Knight, moștenitorul imobilului Knight's, luând în 1812 numele lui.

După ce a terminat Lady Susan, Austen a încercat să scrie primul ei roman fără prescurtări: Elinor și Marianne. Cassandra, sora ei, și-a amintit mai târziu că a fost citit familiei „înainte de 1796”, spunând asta în scrisori. Fără păstrarea manuscriselor originale, nu există nicio cale de a ști cât de mult din schița inițială a supraviețuit în romanul publicat în 1811 ca Sense and Sensibility.

Când Jane avea douăzeci de ani, Tom Lefroy, un nepot al vecinilor, a vizitat orașul Steventon și a stat acolo din decembrie 1795 până la ianuarie 1796. Acesta obținuse recent o diplomă universitară și se mută la Londra pentru a practica meseria de avocat. Lui Lefroy și Austen li s-ar fi făcut cunoștință la un bal sau la o petrecere de acest gen. organizată prin vecinătate, și este clar din scrisorile lui Austen adresate Cassandrei că au petrecut mult timp împreună: „Mă tem chiar să-ți spun cum prietenul meu irlandez și cu mine ne-am comportat. Imaginează-ți tot ceea ce-i mai desfrânat și șocant în modul de a dansa și de a sta jos împreună.” Familia Lefroy a intervenit și l-a trimis departe, la sfârșitul lui ianuarie. Căsătoria lor era imposibilă, așa cum atât Lefroy, cât și Austen trebuie să fi știut. Nici unul din ei nu avea bani, și el era dependent de un stră-unchi în Irlanda pentru a-i finanța educația și a-i stabiliza cariera juridică. În cazul în care Tom Lefroy vizita Hampshire, era ținut departe de familia Austen, și Jane Austen nu l-a mai văzut niciodată.

Austen a început să lucreze la un al doilea roman, Primele Impresii, în 1796 și a finalizat proiectul inițial, în august 1797, când avea doar 21 de ani (mai târziu a devenit Mândrie și prejudecată); ca și în cazul celorlalte romane, Austen citea lucrarea cu voce tare familiei sale în timp ce lucra la ea și a devenit unul dintre romanele favorite. La acest moment, tatăl ei a făcut prima încercare de a-i publica unul dintre romane. În noiembrie 1797, George Austen i-a scris lui Thomas Cadell, un editor cu sediul în Londra, cu rugămintea de a lua în considerare publicarea „unui roman-manuscris, cuprins în trei volume, cu privire la viața Dnei. Eveline Burney”(Primele Impresii) cu riscul financiar al autorului. Cadell a răspuns repede la scrisoarea domnului Austen, marcată cu „Refuzat de către Postul de Returnări”. Austen poate că nici nu știuse de eforturile tatălui său. După finisarea romanului Primele Impresii, Austen a revenit la Elinor și Marianne și din noiembrie 1797 până la jumătatea anului 1798, l-a revizuit detaliat; a eliminat formatul epistolar în favoarea narațiunii la persoana a treia și a produs ceva aproape de Rațiune și Simțire.

Pe la mijlocul lui 1798, după finisarea revizuirilor la Elinor și Marianne, Austen a început să scrie un al treilea roman, cu titlul Susan (mai târziu Northanger Abbey), o satiră a romanului popular gotic. Austen și-a încheiat lucrarea un an mai târziu. La începutul anului 1803, Henry Austen a propus romanul Susan lui Benjamin Crosby, un editor londonez, care a plătit £10 pentru drepturile de autor. Crosby a promis publicarea din timp și a mers atât de departe încât să anunțe cartea public ca fiind „sub tipar”, dar nu a făcut nimic mai mult. Manuscrisul a rămas în mâinile lui Crosby, nepublicat, până când Austen a răscumpărat drepturile de autor de la el în 1816.

Listă opere:

Romane

Rațiune și simtire (1811)
Mândrie și prejudecată (1813)
Parcul Mansfield (1814)
Emma (1815)
Mânăstirea Northanger (1818) (postmortem)
Persuasiune (1818) (postmortem)

Scurte ficțiuni

Lady Susan (1794, 1805)

Ficțiuni nefinalizate

The Watsons (1804)
Sanditon (1817)

Alte opere

Sir Charles Grandison (1793, 1800
Plan al unui Roman (1815)
Poeme
Jucători
Scrisori

Juvenilia – Primul Volum^[10]

Frederic & Elfrida
Jack & Alice
Edgar & Emma
Henry și Eliza
Aventurile lui Mr. Harley
Sir William Mountague
Memorile lui Mr. Clifford
Frumoasa Cassandra
Amelia Webster
Vizita
Misterul
Cele trei surori
O frumoasă descriere
Generosul Preot
Oda lui Pity

Juvenilia – Al doilea volum

Dragoste și Prietenie
Lesley Castle
Istoria Angliei
O Colecție de Scrisori
Femeia filozof
Primul Act de Comedie
O Scrisoare de la o tânără Lady
O Călătorie prin Wales
O Poveste

Juvenilia – Al treilea Volum

Evelyn
Catharine, sau Bower

Jane Austen

Părinți	George Austen[]^[9] Cassandra Austen[]
Frați și surori	Edward Austen Knight[] Francis Austen[] Cassandra Austen Charles Austen[] George Austen[] Henry Thomas Austen[] James Austen[]

· 1790: Léopold Georges Chrétien Frédéric de Saxa-Cobourg și Gotha (născut Léopold de Saxa-Cobourg-Saalfeld), Duce de Saxa, Prinț de Saxa-Cobourg-Gotha (n. 16 decembrie 1790, Coburg, Bavaria - d. 10 decembrie 1865, Laeken, Belgia), primul rege al belgienilor sub numele de Léopold I.

A fost fiul cel mai mic al ducelui suveran Francis, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld și al celei de-a doua soții, Contesa Augusta de Reuss-Ebersdorf (1757-1831). Mai târziu a devenit prinț de Saxa-Coburg și Gotha.

Léopold I a fost ales ca primul rege al belgienilor pe 4 iunie 1831 și a depus jurământul pe constituție pe 21 iulie 1831.

La vârsta de 5 ani a fost numit colonel al regimentului Imperial Izmailovski din Rusia. Șapte ani mai târziu, a devenit general-maior.

După ce, în 1806, trupele franceze au cucerit ducatul de Saxa-Coburg-Saalfeld, Leopold a plecat pentru scurt timp la curtea lui Napoleon Bonaparte. Acolo refuză gradul de aghiotant oferit de împăratul Franței și se duce în Rusia condusă de împăratul Alexandru I al Rusiei. În calitate de colonel al unui regiment de cavalerie rusă participă la campania din 1813 și la bătăliile de la Lützen, Bautzen și Leipzig, împotriva trupelor lui Napoleon. În urma acestor bătălii, primește titlul de Mareșal al Rusiei.

După încheierea păcii, pe data de 2 mai 1816 se căsătorește la Casa Carlton din Londra cu prințesa Charlotte Augusta de Wales, singurul copil legitim al Prințului Regent, viitorul rege George al IV-lea al Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei. La acel moment, ea era moștenitoarea coroanei Regatului Unit. Dar, după ce pe 5 noiembrie 1817 naște un copil mort, moare și ea pe 6 noiembrie 1817. Dacă ea ar fi trăit, după decesul tatălui ei ar fi devenit regină a Regatului Unit iar Leopold și-ar fi asumat rolul pe care mai târziu l-a avut nepotul său, Prințul Albert de Saxa-Coburg și Gotha ca Prinț Consort al Regatului Unit și nu ar fi fost ales niciodată ca rege al belgienilor. În ciuda decesului Charlottei, Prințul regent îi garantează Prințului Leopold titlul de Alteță Regală prin Order-in-Council la 6 aprilie 1818.^[1]

După aceasta, ducele îi ajută pe membrii familiei sale să acceadă la tronurile din Regatul Unit și din Portugalia. În felul acesta, devine unul din principalii consilieri ai nepoatei sale, regina Victoria I a Regatului Unit.

În data de 2 iulie 1829 s-a căsătorit cu actrița Karoline Bauer, fără ceremonie religioasă sau publică. Karoline este numită Contesă de Montgomery. Căsătoria se termină în 1831 iar anul următor se căsătorește cu Louise-Marie a Franței.

Léopold I, rege al belgienilor, pictură de Franz Xaver Winterhalter

Congresul Național la Belgiei, țară ce câștigase independența față de Țările de Jos pe 4 octombrie 1830, l-a ales întâi ca rege al Belgiei pe Ludovic de Orléans, duce de Nemours, al doilea fiu al regelui Ludovic-Filip al Franței. Însă Ludovic-Filip a refuzat titlul în numele fiului ei, de teama declanșării unui război european în care Franța ar fi fost izolată.

Congresul Național la Belgiei i-a propus lui Léopold să devină rege al belgienilor, deoarece era cunoscut pentru trecutul său militar, în special pentru luptele duse împotriva lui Napoleon. A acceptat, cu condiția ca întâi să se reglementeze problema frontierelor și ale datoriilor Belgiei. Acestea se rezolvă la Conferința de la Londra, prin Tratatul celor XVIII Articole, acceptat de Congres pe 9 iulie 1831. Devenit oficial rege din 26 iunie, ceremonia de încoronare are loc la Bruxelles la 21 iulie 1831, zi ce va deveni sărbătoare națională în Belgia.

La mai puțin de două săptămâni, la 2 august 1831, în timp ce intra în orașul Liège, a aflat că Țările de Jos au reînceput războiul împotriva Belgiei. Léopold a apelat la Joseph Lebeau pentru a cere ajutor de la Paris și Londra, deoarece Constituția îi interzicea să ceară ajutorul forțelor străine, fără aprobarea Parlamentului (care, la acea dată, încă nu fusese ales). Apără personal drumul spre Bruxelles. Armata belgiană a intrat în derută, dar cu ajutorul dat de Franța, înaintarea olandezilor a putut fi oprită. Spre a-și apăra titlul de rege, și în semn de gratitudine față de Franța, s-a căsătorit cu Louise d’Orléans (1812-1850), fiica lui Louis-Philippe.

Abia în 1839 independența Belgiei va fi definitiv garantată prin ratificarea de către Țările de Jos a Tratatului celor XVIII Articole, care instituia independența noului regat al Belgiei atât față de Țările de Jos cât și față de Franța.

La 9 august 1832 la Castelul Compiègne din Franța s-a căsătorit cu Louise-Marie d’Orléans, fiica regelui Franței Ludovic-Filip (Louis-Philippe), cu care a avut patru copii:

Louis-Philippe de Belgia (24 iulie 1833 – 16 mai 1834), a murit până la vârsta de un an
Leopold al II-lea al Belgiei (9 aprilie 1835 – 17 decembrie 1909), viitorul rege al Belgiei
Prințul Filip, Conte de Flandra (24 martie 1837 – 17 noiembrie 1905)
Charlotte a Belgiei (7 iunie 1840 – 19 ianuarie 1927), numită după prima lui soție; mai târziu va deveni prin căsătorie împărăteasă a Mexicului.

În relațiile externe, Léopold se folosește de relațiile de familie pentru a proteja tânărul regat al Belgiei în fața ambițiilor nutrite de Prusia și Franța, în special amenințării reprezentate de domnia lui Napoleon al III-lea al Franței. Ajută la menținerea păcii în Europa, în special prin păstrarea neutralității în timpul evenimentelor revoluționare din Franța, în februarie 1848.

În 1840 a aranjat căsătoria nepoatei sale, regina Victoria a Regatului Unit (fiica surorii sale Prințesa Victoria de Saxa-Coburg-Saalfeld), cu nepotul său, prințul Albert de Saxa-Cobourg (fiul fratelui său Ernest I, Duce de Saxa-Coburg și Gotha). Chiar înainte de ascensiunea Victoriei pe tron, Leopold o sfătuise pe Prințesa Victoria prin scrisori, iar după ce a devenit regină, a influențat-o puternic în primii ani ai domniei.

Sub domnia sa, pe 5 mai 1835, a fost inaugurată în Belgia prima cale ferată din Europa continentală, care lega localitățile Bruxelles și Malines.

Tot sub domnia sa, în 1849, a fost emisă prima marcă poștală din Belgia.

Nu reușește să treacă prin parlament legile de reglementare a muncii copiilor și a femeilor.

La 11 octombrie 1850, Leopold își pierde soția care moare de tuberculoză la vârsta de 38 de ani. Împreună cu metresa sa, Arcadie Claret de Viescourt, regele a avut alți doi copii: baronul Georges-Frédéric von Eppinghoven (1849-1904) și baronul Arthur von Eppinghoven (1852-1940).

Moare pe 10 decembrie 1865 la Bruxelles, în palatul din Laeken la vârsta de 74 de ani și este înhumat în cripta regală a bisericii Notre-Dame din Laeken.

Date personale
Leopold I
Rege al belgienilor

Nume la naștere	Leopold George Christian Frederick
Născut	16 decembrie 1790 Castelul Ehrenburg, Coburg
Decedat	10 decembrie 1865 (74 de ani) Laeken, Belgia
Înmormântat	Church of Our Lady of Laeken[*]
Părinți	Francis, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld Contesa Augusta de Reuss-Ebersdorf
Frați și surori	Prințesa Victoria de Saxa-Coburg-Saalfeld Prințesa Juliane de Saxa-Coburg-Saalfeld Prințesa Antoinette de Saxa-Coburg-Saalfeld Prințesa Sofia de Saxa-Coburg-Saalfeld Ernest I, Duce de Saxa-Coburg și Gotha Prințul Ferdinand de Saxa-Coburg și Gotha
Căsătorit cu	Prințesa Charlotte Augusta de Wales Louise-Marie a Franței
Copii	Louis-Philippe, Prinț Moștenitor al Belgiei Leopold al II-lea al Belgiei Prințul Philippe, Conte de Flandra Charlotte, împărăteasă a Mexicului Georg Freiherr von Eppinghoven Arthur Freiherr von Eppinghoven
Cetățenie	Saxa-Coburg-Saalfeld Belgia Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
Religie	luteranism
Ocupație	om politic personal militar[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Duce prinț rege[*]
Familie nobiliară	Casa de Saxa-Coburg și Gotha
Domnie
Domnie	21 iulie 1831 – 10 decembrie 1865
Succesor	Leopold II

· 1804: Viktor Buniakovski, matematician rus (d. 1889)
* 1854: Nicolae Lugojanu cavaler de Caransebeș (în germană: Nikolaus Logoschan von Karánsebes, n. 16 decembrie 1854, Caransebeș – d. 27 martie 1927, Sibiu) a fost un militar și inventator român. A fost inițial general în Armata Comună a Austro-Ungariei, în care a avansat până la gradul de general de brigadă, ulterior a trecut în Armata Română, în care a fost înălțat la rangul de general de divizie.

Ofițerul

Fosta școală militată, Traiskirchen

Nicolae a fost fiul grănicerului și învățătorului Dimitrie Lugojanu și soției sale Iconia. Studiile și le-a urmat la școală normală matematică din Caransebeș și la cea militară din Traiskirchen. Iar Academia Militară și Școală de Război le-a absolvit în Viena.^[1]

În ziua de 1 noiembrie 1880 a devenit locotenent în regimentul de artilerie al forțelor de apărare regale maghiare „Alois Pichler” nr. 3 la Komárom^[2] și a luat parte în campania de la 1882 din Bosnia și Herțegovina. Ridicat la grad de căpitan de clasa I în regimentul k.u.k. de artilerie „Erzherzog Albrecht” nr. 5 pe 1 mai 1894^[3], a avansat în 1902 la gradul de maior al regimentului nr. 36 la Sibiu.^[4]

Caransebeș, primăria

A fost colonel major în corpul de armată nr. VII și comandant al regimentului de artilerie nr. 19 la Oradea începând cu anul 1907.^[5] În același post a fost numit colonel la 18 august 1914. Deja la începutul Primului Război Mondial a avut prilejul să se distinge, fiind decorat cu Ordinul Împărătesc al Coroanei de Fier de clasa a 3-a cu decorația de război.^[6] Era deja purtător al medaliei de merit militar Signum Laudis, la bandă roșie.

Lugojanu a avansat general de brigadă (Generalmajor) cu rang de la 1 noiembrie 1917 și nobilat la 14 februarie 1918^[7] (diploma de la 1 aprilie a anului) cu predicatul „Cavaler de Caransebeș”.^[8]

Încadrându-se în armata română în ianuarie 1919, a fost înălțat la gradul de general de divizie. Înrudit fiind cu preotul Gheorghe Buru, ceremonialul catedralei caransebeșene, el își petrecea concediul, an de an, în Caransebeș. Acolo își întâlnea prietenii din copilărie și camarazii de arme. Ales reprezentant al Caransebeșului la Comunitatea de avere, grănicerii voiau să-l aleagă după Unire președinte al acestei instituțiuni. Neputându-se stabili un acord între grupările politice, el a renunțat de a mai candida. Retrăgându-se la Sibiu, acolo a și fost înmormântat de preotul militar, colonel Iosif Serafin din Pătaș.^[

Inventatorul

Ca „primtenente c. r. de artilerie” a inventat în anul 1889 cheia dublă („Kommoditäts-Doppelschlüssel”), cu care se putea deschide pe timpuri orice ușă. A fost patentată în Austro-Ungaria, Germania, Franța (patentul 201 293 de la 17 octombrie 1889) și Anglia.^[9]

Staționat la Bratislava a înaintat la 21 august 1904 din nou o cerere de patentare, și la 1 iulie 1905 a căpătat patentul austro-ungar nr. 22 262 pentru o scăriță modificată: Este un etrier, ale cărui brațe constau din două părți conectate împreună cu manșoane. Aretarea pieselor conectate cu podul sunt limitate de câte o opritoare, care sunt situate în interiorul scăriței ale suportului și se mișcă pe caneluri

· 1859: S-a născut la Mihoveni-Suceava, profesorul Vasile Tarnavschi, unul dintre teologii de seamă ai Ortodoxiei române, specializat în „Vechiul Testament”; (m. 4 februarie 1945, Bucureşti). Urmează cursurile Facultatăţii de Teologie la Cernăuţi (1878 – 1882). care-i conferă doctoratul în 1886, după care continuă cu Studii de specializare pentru Vechiul Testament şi limbi semitice la Viena, Breslau (azi Wroclaw) şi Berlin (1999-1900).A fost preot în Stroieşti – Suceava (1887 – 1889), preot şi profesor de Religie în Suceava (1889 – 1896), preot în Cernăuţi (1896-1898), docent (1900), profesor extraordinar (agregat, 1903), apoi titular ( 1906-1932) la catedra de Studiul biblic al Vechiului Testament şi Limba ebraică de la Facultatea de Teologie din Cernăuţi, rămasă vacantă prin moartea lui Isidor Onciul (1897). A suplinit un timp catedra de Teologie practică, a predat cursuri neobligatorii de aramaică, siriacă şi arabă şi a fost decan al Facultăţii de Teologie (de cinci ori), rector al Universităţii din Cernăuţi de două ori (1918-1920), arhipresbiter stavrofor, apoi mitrofor 1923), director şi redactor al revistei “Candela” (1923- 1932), preşedinte al Asociatiei clerului din Bucovina (1923 – 1924). Prin activitatea sa la catedră, dar mai ales prin lucrările sale, poate fi socotit cel mai de seamă teolog veterotestamentar ortodox român.

· 1860: S-a născut la Caransebeş, în Banatul opcupat de Austria, generalul erou român Ion Dragalina, unul dintre cei mai competenţi şi, totodată, unul dintre cei mai cinstiţi comandanţi militari ai Armatei Române. A urmat cursurile şcolii primare din Caransebeş, unde şcoala grănicerească se număra printre cele mai apreciate instituţii de învăţământ din Banat, apoi s-a înscris la şcoala de cadeţi din Timişoara şi, pentru că s-a dovedit unul dintre cei mai buni elevi, a fost admis la Academia Militară Imperială din Viena, pe care a absolvit-o în anul 1884. În anul 1887, el a demisionat din armata imperială şi a trecut în România. Tânărul ofiţer bănăţean a fost primit în armata regală română cu gradul de sublocotenent. În anul 1908, el avea gradul de locotenent-colonel şi a fost numit la comanda Şcolii Militare de Infanterie din Bucureşti, post pe care l-a deţinut până în anul 1911. A fost decorat cu ordinul Steaua României, acordat de Regele Carol I. La izbucnirea primului război mondial, el avea deja gradul de general şi se afla la şefia Comandamentului 3 Teritorial. Generalul Ioan Dragalina a preluat postul de comandant al Diviziei I de Infanterie, care se afla la Drobeta Turnu Severin. Trupele sale au luptat cu curaj la Orşova şi pe Valea Cernei. În octombrie 1916, în clipe grele, el a fost numit la comanda Armatei I, cu speranţa că acţiunea sa curajoasă şi geniul său militar vor răsturna situaţia de pe front în favoarea armatei române, confruntată cu Puterile Centrale. În dimineaţa zilei de 12 octombrie 1916. Generalul Dragalina a plecat personal în Valea Jiului, unde se concentra ofensiva austro-germană, pentru a vorbi cu comandanţii aflaţi în primele linii. El a ajuns în primele linii şi a trecut podul din apropierea Mănăstirii Lainici. Acolo, el s-a spovedit. La întoarcere, pe pod, generarul a fost prins într-un schimb de focuri. Generalul Dragalina a fost rănit de două gloanţe în braţul stâng şi în omoplat. Maşina avariată a reuşit să ajungă în tabăra română unde a fost transportat într‑un spital de campanie, unde a primit primele îngrijiri. A fost dus apoi la Târgu-Jiu. Seara, el a fost transportat la Craiova, unde doctorii au decis că este necesară amputarea braţului rănit. Pentru că unii medici ezitau să-şi ia răspunderea operaţiei, generalul a fost transferat de urgenţă la Spitalul Militar de la Palatul Regal din Bucureşti. Trenul sanitar a ajuns în Bucureşti abia în seara zilei de 13 octombrie. Rana i se infectase. Pe patul de spital, generalul a fost vizitat de Regele Ferdinand I al României, care i-a conferit importanta distincţie reprezentată de Ordinul Mihai Viteazul. La 16 octombrie 1916, i-a fost amputat braţul stâng. Generalul a făcut, însă septicemie şi a murit la 24 octombrie/ 9 noiembrie 1916. Slujba de înmormântare a fost oficiată la Biserica Albă din București, în prezența regelui Ferdinand, a principelui Carol (viitorul rege Carol al II-lea) și a numeroși oameni politici: Ion I.C. Brătianu (prim-ministrul României), Vintilă I.C. Brătianu (ministrul de război), Barbu Ștefănescu-Delavrancea, Mihail Cantacuzino (ministrul justiției), Take Ionescu (ministrul de externe), Henry Catargi (mareșalul Palatului), generali și atașați militari străini în România. Este înmormântat în Cimitirul Eroilor (Bellu Militar).

Monumentul generalului Dragalina la Caransebeș

· 1866: Vasili Kandinski, pictor rus (d. 1944)

· 1878: S-a nascut la Calarasi, Nicolae Bănescu, bizantinolog, fost vicepreşedinte al Academiei Române; (d.11 octombrie 1971, Bucuresti).

· 1881 - S-a născut I. Valjan, comediograf, autor de piese într-un act, cele mai multe dintre ele puse în scenă în perioada interbelică: "Generaţia de sacrificiu", "Lumina" (m. 29 aprilie 1960)

· 1882 - S-a născut Zoltan Kodaly, muzician (m. 6 martie 1967)
* 1884:

Ion N. Angelescu

Ion N. Angelescu (n. 16 decembrie 1884 la Tecuci – d. 16 februarie 1930 la București)^[1] a fost un economist, profesor universitar și om politic român.
A fost licențiat în drept, litere și filozofie al Universității din București, a obținut doctoratul în științe economice la Universitatea din München cu Lujo Brentano, exponent al noii școli istorice germane
Ion Angelescu a fost director adjunct la Direcția de statistică din Ministerul Agriculturii și Domeniilor, director al Contabilității generale a statului și a datoriei publice în Ministerul de Finanțe, secretar general în Ministerul de Finanțe, expert în tratativele de pace cu Puterile Centrale din 1918, director general al comerțului în Ministerul Industriei și Comerțului, comisar al guvernului în consiliul de administrație al Societății Naționale de Credit Industrial, Secretar general al Ministerului de Industrie și Comerț, Ministru de Finanțe al României în Guvernul Artur Văitoianu (6 octombrie - 30 noiembrie 1919), Subsecretar de stat pe lângă Ministerul de Finanțe în Guvernul Alexandru Averescu (2) (30 august 1920 - 16 decembrie 1921) și în Guvernul Take Ionescu (17 decembrie 1921 - 19 ianuarie 1922), Președintele Consiliului Legislativ al Parlamentului, Secția a III-a economico-financiară, Rector al Academiei de Înalte Studii Comerciale și Industriale (AISCI) (1924-1929), președinte al Asociației Economiștilor din România (1926). Ca militant de seamă al PNL, a fost din 1925 deputat în Parlamentul României din partea Partidului Național Liberal.

În plan publicistic se evidențiază cu lucrări precum:^[5]^[2]^[6]

Die Kriminalitätsbewegung in Rumänien in den letzten 35 Jahren: Ursachen und Bekämpfung der Kriminalität, 168 p., Bukarest, Graphische Anstalt "Albert Baer", 1912,
Asigurările sociale în statele moderne. 320 p., București, Tip. St. B. de Arte Grafice George Ionescu , 1913 (lucrare premiată de Academia Română în sesiunea din 1914),
Cunoașterea și conducerea pieței economice: studiu istorico-statistic asupra evoluției naționale a popoarelor (1915),
Începuturile capitalismului modern, 71 p., București, Tipografia Profesională "Dim. C. Ionescu", 1915,
Istoria luptelor pentru expansiunea economică (sec. 16-sec. 20), 83 p., București : Tipografia Profesională "Dim. C. Ionescu", 1915,
Le commerce exterieur et l'industrie nationale de la Roumanie, 36 p., Bucharest, Imprimeries "Independenta", 1916,
Actualități financiare, Problema financiară (apărute la Iași în 1918, unde-și desfășura activitatea AISCI ca urmare a ocupației străine din România);
Histoire Economique des Roumains, Geneva, Paris, (1919),
Politica economică a României Mari (1919),
Știința și legislația financiară (2 vol.),
Politica economică a României față de politica imperialistă (1923),
Tehnica stabilizării leului, 25 p., București, Curierul Judiciar, 1928,
Finanțele publice ale României în ultimii 20 de ani (lucrare scrisă în ultimele luni de viață - 1929).

· 1888: S-a născut Alexandru Karadjordjevici, rege al Iugoslaviei. A fost întâiul rege al Regatului Iugoslaviei, fiind înainte, între anii 1921 – 1929, suveran al Regatului sârbo-croato-sloven (1929 – 1934); (d. 09.10.1934) .
* 1894: Ștefan Manciulea (n. 16 decembrie 1894, Straja, comuna Berghin, județul Alba – d. 12 iulie 1985, Blaj) a fost un profesor, geograf, istoric, istoric literar și preot greco-catolic român.

Urmează școala primară în satul natal, iar apoi cursul inferior la Gimnaziul Superior Român Unit din Blaj. Ca elev la Blaj, a luat contact cu Badea Cârțan, trimis cu cărți de Ioan Bianu de la București, prin Vama Cucului, la canonicul Ioan Micu Moldovan. În mai 1913 a susținut examenul de maturitate, iar în august Consistoriul Mitropolitan din Blaj aprobă înscrierea ca stipendiat la Seminarul Teologic de 4 ani. După absolvire, în 1917, este numit docente confesional la școala primară din Hăpria, iar la 1 decembrie 1918, alături de dascălii, preoții și sătenii din satele din Podișul Secașelor, participă la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. În 1919 a obținut o bursă din partea Consiliului Dirigent pentru a se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie, secția istorie și geografie, a Universității din Bucuresti, unde i-a audiat pe profesorii Nicolae Iorga, Simion Mehedinți, Dimitrie Onciul, Vasile Pârvan ș.a. După absolvirea facultății, în 1921, a funcționat ca profesor secundar și director la Liceul „Moise Nicoară” din Arad, iar la începutul lui 1927 a fost hirotonisit preot și numit paroh greco-catolic la Straja.

În anul 1929 Consiliul Mitropolitan l-a detașat ca profesor de geografie la Liceul „Sfântul Vasile cel Mare” din Blaj, unde, începând din toamna lui 1937, a îndeplinit și funcția de director al Bibliotecii Arhidiecezane, iar din 1938, inspector secundar în Ținutul Mureș. În decembrie 1936 își susține teza de doctorat cu titlul Câmpia Tisei, avându-l conducător științific pe Simion Mehedinți, și obține titlul de doctor în geografie cu mențiunea „Summa cum laude“.

Pentru lucrarea Granița de vest a primit Premiul „Năsturel” al Academiei Române, iar în semn de prețuire Nicolae Iorga a tradus cartea și a publicat-o în limba franceză. Această carte-document a fost folosită de delegația română la Tratatele de pace de la Paris (1947), ca argumentație pentru fixarea graniței vestice a României.

La începutul perioadei comuniste, ajunge deținut politic și este condamnat la 7 ani de închisoare grea pentru „apartenență la biserica greco-catolică română și pentru publicarea de lucrări științifice ațâțătoare de ură rasială între naționalitățile conlocuitoare din țară”, fiind închis la Jilava, Aiud, Baia Sprie și Caransebeș. A fost eliberat în primăvara anului 1958, dar, în iunie 1961, organele de securitate îl anchetează din nou și îl condamnă, în mai 1962, la o detenție de 5 ani, sentință executată la Penitenciarul Gherla până la începutul anului 1964, când a beneficiat de amnistia generală.

A publicat lucrări de geografie, geopolitică și demografie istorică, de istorie modernă a Transilvaniei și de istoria culturii. Colaborează la publicațiile „Revista istorică”, „Buletinul Societății Regale Române de Geografie”, „Anuarul Institutului de Istorie Națională din Cluj”, „Revue de Transylvanie”, „Transilvania”, „Cultura Creștină”, „Lucrările Institutului de Geografie al Universității din CIuj” ș.a.

Lucrări:

Granița de vest, Blaj, Tipografia Seminarului Teologic, 1936; ediție de Valeriu Achim, Baia Mare, Editura Gutinul, 1994;
Frontiera politică și etnică româno-maghiară, București, Editura „Universul”, 1938;
Câmpia Tisei, București, Tipografiile Române Unite, 1939;
Biblioteca Centrală din Blaj, Blaj, Tipografia Seminarului, 1939;
Granița de Apus a românilor din Vechea Ungarie, Vălenii de Munte, Datina Românească, 1939 (extras din „Revista istorică”);
La frontière Ouest de la Roumanie, București, Așezământul tipografic „Datina Românească”, 1940;
Muzeul Blajului, Blaj, Tipografia Seminarului, 1940 (extras din „Cultura creștină”);
Așezările românești din Ungaria și Transilvania în sec. XIV-XV, Blaj, 1941; ediție, studiu introductiv și note de Nicolae Edroiu, Cluj-Napoca, Editura Sarmis, 2001;
Timotei Cipariu și Academia Română, Blaj, Tipografia Seminarului, 1941;
Contribuții noi la viața și activitatea lui Timotei Cipariu, Blaj, Tipografia Seminarului, 1942;
Timotei Cipariu. Început de autobiografie, Blaj, Tipografia Seminarului, [f.a.];
Timotei Cipariu și Astra, Blaj, Tipografia Seminarului, 1943; ediție și prefață de Ion Buzași, Blaj, 2001;
Activitatea politică a lui Timotei Cipariu, Blaj, Tipografia Seminarului, 1944;
Elemente etnice streine așezate în Banat între anii 1000-1870, în Banatul de altădată. Studiu istoric, vol. I, Timișoara, Ed. Institutului Social Banat-Crișana, 1944;
Câmpia Transilvaniei, București, Colecția „Țară și Neam”, 1944;
Timotei Cipariu, Discursuri, ed. îngrijită, antologie și glosar, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1984 (în colaborare cu Ion Buzași);
Povestea unei vieți, ediție îngrijită de Ștefania Manciulea și Ion Buzași, Cluj-Napoca, Editura Clusium, 1995;
Avram Iancu și Blajul, ediție de Nicolae Mocanu, Cluj-Napoca, Editura Clusium, 2000;
Aici e pământul sfânt al Blajului, ediție și prefață de Ion Buzași, Blaj, Editura Buna Vestire, 2003;
Timotei Cipariu, Contribuții monografice, Blaj, Centrul Cultural „Jacques Maritain”, 2005;
Istoria Blajului – monografie istorică și culturală, Blaj, Editura Astra, 2001;
Oamenii Blajului: Augustin Bunea, text îngrijit de Ion Buzași și Ion Moldovan, Blaj, Editura Buna Vestire, 2010.

· 1902: Rafael Alberti, scriitor spaniol (d. 1999)

· 1917: S-a nascut Arthur C. Clarke, scriitor de SF, inventator și futurolog britanic. Opera sa de referință este romanul Odiseea spațială 2001, scrisă pe baza scenariului filmului cu același titlu împreună cu regizorul american celebru Stanley Kubrick; (d. 19.03.2008).
* 1923: Ion Cosma (n. 16 decembrie 1923 - ?) a fost un comunist român.

În 1945 a devenit membru al PCR. A fost membru al CC al PMR. În mai 1961 a fost decorat cu Medalia "A 40-a aniversare de la înființarea Partidului Comunist din România".

A fost ministru al Agriculturii între 1957-1962, ulterior președinte al Comitetului Executiv al Sfatului Popular București (1962-1968), ministru al Turismului (1970-1978), ambasador în Polonia (1978-1984) și Egipt (1985-1987).

A fost primar al Bucureștiului din aprilie 1962 până în februarie 1968. A construit în 1963 13623 de apartamente, a amenajat Piața Unirii, Gara de Nord, săli de spectacol și a amplasat statuia lui Mihai Eminescu în Parcul Cișmigiu. ^[1]

· 1926: S-a născut juristul Ioan Ceterchi; specialist în teoria statului şi a dreptului; membru corespondent al Academiei Române din 1974; (m. 1992).

* 1927: Mihai Berechet (Brăila, 7 noiembrie 1927 - Fayence, 16 decembrie 1991) a fost un actor, regizor de teatru si memorialist român.

A fost căsătorit cu actrița Anca Șahighian, fiica regizorului Ion Șahighian și a actriței Ecaterina Nițulescu, și sora actriței Lia Șahighian.

Ca regizor la Teatrul Național din București și Teatrul Nottara, a pus în scenă piese de mare succes și longevitate printre care "O femeie cu bani" de G.B.Shaw, "Micul infern" și "Căruța cu paiațe" de M.Stefanescu, "Comedie de modă veche", de A.Arbuzov ...

A scris două apreciate cărți de memorii, "9 caiete albastre" si "Alte caiete albastre- O viață dedicată teatrului"

Filmografie:

Ciulinii Bărăganului (1958) - Boierul
Serbarile galante (Les fêtes galantes) (1966)
Calea Victoriei sau cheia visurilor (1966) - Judecatorul Giculescu
Golgota (1966) - Capitanul Maerus
Amprenta (1967)
Răpirea fecioarelor (1968)
Răzbunarea haiducilor (1968)
The Adventures of Tom Sawyer / Aventurile lui Tom Sawyer (1968)
Doi ani de vacantă / Deux ans de vacances (1974)
Comedie fantastică (1975)
Insula comorilor (1975)
Piratii din Pacific (1975)
Trandafirul galben (1981)

Mihai Berechet, actor, regizor

· 1936: Constantin Flondor, artist plastic

· 1937: S-a născut la Rădăuţi,pictorul şi profesorul Marin Gherasim, preşedinte de onoare al Uniunii Artiştilor Plastici din România, laureat al Marelui Premiu al Uniunii Artiştilor Plastici pe anul 2001 (eseuri „A patra dimensiuni”). Este o personalitate marcantă a artei românești şi membru fondator al Grupării 9+1.

· 1940 - S–a născut Florentina Ileana Mirea, pictor scenograf; a creat costumele pentru filme artistice precum: „Ecaterina Teodoroiu”, regia Dinu Cocea, „Oglinda”, regia Sergiu Nicolaescu).

· 1943: Tudor Olteanu, comparatist și teoretician literar ("Morfologia romanului european")

· 1945 - S-a născut Tony Hicks, chitarist, vocalist şi compozitor britanic (The Hollies).

· 1946: S-a nascut Benny Andersson, solist si compozitor suedez, component al trupei ABBA. Pe numele intreg Goran Bror Andersson, muzicianul s-a nascut in Stockolm si a inceput sa cante de la 6 ani impreuna cu tatal si bunicul sau. In 1964 a intrat in trupa The Hep Stars, care in doar un an a devenit cea mai bine vanduta trupa pop din Suedia. Doi ani mai tarziu l-a cunoscut pe Bjorn Ulvaeus, pe atunci component al unei formatii de muzica folk, si a compus cu acesta primul cantec. Cam in aceeasi perioada, Benny Andersson a intalnit-o si pe Anni-Frid “Frida” Lyngstad, care avea sa ii devina nu doar partenera de scena, ci si de viata – in 1978. La sfarsitul anului 1970, a fost cooptata in grup si Agnetha Faltskog. Cei patru amici au infiintat formatia ABBA in 1972, devenita celebra in foarte scurt timp. Benny Andersson s-a ocupat si de alte proiecte muzicale, fiind autorul mai multor musicaluri de succes.

· 1949: S-a nascut Billy Gibbons, chitarist, vocalist şi compozitor american (grupul ZZ Top).

· 1950: S-a nascut in localitatea Ciorani, jud. Prahova, Nelu Ploiesteanu, cântăreţ român de muzică de petrecere.

* 1951: Dan Cristea (n. 16 decembrie 1951, Moinești, România) este informatician, matematician, cercetător, profesor universitar și scriitor român, formator și specialist în lingvistică computațională. Este inițiatorul secției de masterat în Lingvistică Computațională din cadrul Facultății de Informatică a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași^[1].

Principalele sale domenii de expertiză sunt: procesarea limbajului natural, structura discursului, parsarea de discurs, rezoluția anaforei, lexicografie computațională, aplicații și resurse pentru prelucrarea limbajului natural. A efectuat numeroase studii si cercetări, însumând peste 200 lucrări și rapoarte științifice în țară și străinătate și 8 cărți^[2]. Este conducător de doctorat în domeniul Informatică din anul 2001 și coordonator a numeroase contracte de cercetare în domeniul Lingvisticii Computaționale. În 2009 a debutat și în beletristică, primind premiul de debut al Editurii Cartea Românească pentru romanul de ficțiune “Scaune de pluș”^[3]. Este unul dintre principalii exponenți în jurul cărora s-a format comunitatea românească de Lingvistică Computațională, fiind fondatorul grupului NLP-Group de la Universitatea "Alexandu Ioan Cuza" din Iași ce cuprinde peste 30 de cercetători activi și a seriei de școli de vară Eurolan ce a atras peste 500 de studenți și cercetători în cele 12 ediții care s-au derulat până în prezent^[4]^[5]. Este, de asemenea, unul dintre inițiatorii Consorțiului de Informatizare pentru Limba Română - ConsILR

Dan Cristea

· 1953: Leonard Oprea, prozator, eseist român

· 1954 - S–a născut Emil Iordache, critic literar şi scriitor.

* 1955: Prințul Lorenz al Belgiei, Arhiduce de Austria-Este (n. 16 decembrie 1955) este membru al familiei regale belgiene și cetățean austriaco-belgian.^[1] Din 1996 el este, de asemenea, șeful Casei de Austria-Este, o ramură a fostei Casei Imperiale austriece, Casa de Habsburg-Lorena.

Prințul Lorenz s-a născut la clinica Belvédère, Boulogne-Billancourt, Hauts-de-Seine, Franța. Este al doilea copil al Arhiducelui Robert de Austria-Este și al Prințesei Margherita de Savoia-Aosta. Bunicii săi paterni au fost ultimii împărați ai Austriei Carol și Zita. Împăratul Carol a fost beautificat în 2004.
Lorenz are legături cu Orléans prin bunica maternă, Anne de Orléans, care a fost sora Henri d'Orléans conte de Paris.

La 22 septembrie 1984 la Bruxelles, Lorenz s-a căsătorit cu Prințesa Astrid a Belgiei, singura fiică a, pe atunci, Prințului ș Prințesei de Liège, mai târziu regele Albert al II-lea al Belgiei și regina Paola. Cuplul are cinci copii:

Prințul Amedeo Marie Joseph Carl Pierre Philippe Paola Marcus d'Aviano, Arhiduce de Austria (n. 21 februarie 1986); s-a căsătorit cu Elisabetta Maria Rosboch von Wolkenstein (n. 1987) la 5 iulie 2014. Cuplul are o fiică:
- Arhiducesa Anna Astrid de Austria-Este (n. 17 mai 2016)
Prințesa Maria Laura Zita Beatrix Gerhard, Arhiducesă de Austria (n. 26 august 1988)
Prințul Joachim Karl-Maria Nikolaus Isabelle Marcus d'Aviano, Arhiduce de Austria (n. 9 decembrie 1991)
Prințesa Luisa Maria Anna Martine Pilar, Arhiducesă de Austria (n. 11 octombrie 1995)
Prințesa Laetitia Maria Nora Anna Joachim Zita, Arhiducesă de Austria (n. 23 aprilie 2003)

Prințul Lorenz este nașul Prințului Carl-Johan de Nassau, fiul cel mic al Prințului Jean de Luxembourg și al contelui Costantino Secco di Aragona, fiul cel mare al verișoarei sale Arhiducesa Catharina-Maria de Austria.

Prințul locuiește cu familia pe domeniul Stuyvenberg. În 1995, socrul său, regele Alebert al II-lea, cu ocazia nașterii prințesei Luisa Maaria i-a acordat titlul de prinț al Belgiei. Prințul Lorenz este cavaler al Ordinului Lâna de Aur acordat de către unchiul său, Otto de Habsbourg.

Date personale
Prințul Lorenz
Prințul Lorenz al Belgiei
Prințul Lorenz în 2010
Nume la naștere	Lorenz Otto Carl Amadeus Thadeus Maria Pius Andreas Marcus d'Aviano
Născut	16 decembrie 1955 (63 de ani) Clinica Belvédère, Boulogne-Billancourt, Hauts-de-Seine, Franța
Părinți	Robert, Arhiduce de Austria-Este Margherita di Savoia-Aosta[*]
Frați și surori	Maria Beatrice, Archduchess of Austria-Este[*]
Căsătorit cu	Prințesa Astrid a Belgiei
Copii	Prințul Amedeo Prințesa Maria Laura Prințul Joachim Prințesa Luisa Maria Prințesa Laetitia Maria
Cetățenie	Belgia
Ocupație	bancher[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Duce
Familie nobiliară	Casa de Austria-Este
Șeful Casei de Austria-Este
Domnie	7 februarie 1996 – prezent
Predecesor	Robert
Succesor	Amedeo

· 1956 - S–a născut Călin–Andrei Mihăilescu, teoretician, critic literar, eseist, stabilit, din anul 1987 în Canada.

· 1958 - S–a născut Dani Constantin, compozitor de muzică uşoară. A contribuit la lansarea lui Adrian Daminescu, a colaborat cu Mihaela Oancea, Mirabela Dauer, Dida Drăgan, Elena Cârstea, Sanda Ladoşi (music-hal -ul „Idolul şi Ion Anapoda”, „E..e..e iubire”).

* 1958: Nicolae Olaru (n. 16 decembrie 1958, Sîrcova, raionul Rezina) este un politician și antreprenor din Republica Moldova, membru PLDM, deputat în Parlamentul Republicii Moldova începând cu anul 2010.^[1] Pe 2 iulie 2014, alături de fracțiunea PLDM, acesta a votat pentru ratificarea Acordului de Asociere dintre Uniunea Europeană și Republica Moldova.^[2]

* 1963: Vasilica-Viorica Dăncilă (n. Nica, n. 16 decembrie 1963,^[2] Roșiorii de Vede, România) este o politiciană română, fost președinte^[3]^[4] al Partidului Social Democrat, care a ocupat funcția de prim-ministru al României de la 29 ianuarie 2018 până la 4 noiembrie 2019. Este prima femeie din istoria României care a deținut această funcție.^[5]

Viorica Dăncilă a fost propusă pe 16 ianuarie 2018 de către PSD pentru funcția de prim-ministru, în urma demisiei prim-ministrului Mihai Tudose. Guvernul Viorica Dăncilă a primit votul de încredere al Parlamentului pe 29 ianuarie 2018. Guvernul a picat pe 10 octombrie 2019, în urma unei moțiuni de cenzură.

Viorica Dăncilă este membră a Partidului Social Democrat din anul 1996, în organizația din Teleorman. De-a lungul anilor a deținut poziții atât în cadrul PSD, cât și în cadrul administrației locale. Viorica Dăncilă a fost consilier local și consilier județean până în anul 2009, când a fost aleasă europarlamentar. Până în 2018, Viorica Dăncilă a deținut două mandate succesive în Parlamentul European.

De asemenea a deținut funcțiile de președinte de organizație locală de partid, vicepreședinte al PSD Teleorman, președinte al OFSD Teleorman și președinte la nivel național al Organizației Femeilor Social Democrate. Pe 27 mai 2019, Viorica Dăncilă a devenit președintele interimar al Partidului Social Democrat, după ce Liviu Dragnea a fost condamnat la închisoare cu executare în dosarul angajărilor fictive de la DGASPC Teleorman. În cadrul Congresului din 29 iunie, Viorica Dăncilă a fost aleasă președinte al PSD cu voturile a 2.828 de delegați.

Viorica Dăncilă s-a născut la 16 decembrie 1963 în Roșiorii de Vede.^[7] Părinții săi au divorțat de tineri. Mama era țesătoare la fabrica de postavuri „Dorobanțul”,^[8] iar tatăl, Filimon Nica, era plutonier major în Armata Română.^[9] A urmat clasele a IX-a și a X-a, între 1978 și 1980, la Liceul „Mihai Viteazul” din Ploiești.^[8] Studiile liceale le-a finalizat la Liceul Energetic din același oraș.^[8] A absolvit Facultatea Forajul Sondelor și Exploatarea Zăcămintelor de Hidrocarburi, din cadrul Institutului de Petrol și Gaze Ploiești, în 1988.^[10] În 2006, a obținut masterul Spațiul Public European, în cadrul Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative din București.^[10]

În perioada 1997–1998 a fost profesoară la Liceul Industrial din Videle. Din 1997 până în 2009 a fost inginer la Petrom SA, sucursala Videle, serviciul Monitorizare Producție Țiței și Gaze.

Viorica Dăncilă este căsătorită cu Cristinel Dăncilă, manager la OMV Petrom^[59] și fost consilier PSD în Consiliul Județean Teleorman.^[60] Împreună, cei doi au un fiu, Victor Florin.

Vasilica-Viorica Dăncilă
Vasilica-Viorica Dăncilă

· 1964: Mircia Giurgiu, politician roman

· 1971: S-a nascut Crina Matei, actriţă de teatru şi film, prezentatoare de emisiuni de televiziune (filmul „La urgenţă”, producţie pentru TVR 1).

· 1972: Željko Kalac, fotbalist australian

· 1973: Scott Storch, rapper, producator american
* 1975: Valentin Bădoi (n. 16 decembrie 1975, Turnu Măgurele, România) este un antrenor și fost jucător de fotbal din România, care a evoluat ultima oară la echipa FC Brașov pe postul de fundaș, dar care a jucat de-a lungul carierei și la Rapid București, FC Steaua București, FC Timișoara și FC Universitatea Craiova.^[1] Din 2018 el antrenează la FC Carmen București echipa care evoluează in liga a 4-a de fotbal a României.

· 1979: S-a nascut la Piatra Neamt cantaretul român Mihai Trăistariu.

* 1980: Valeria Aurica (Beșe) Motogna (n. 16 decembrie 1980, la Bistrița) este o jucătoare de handbal din România care evoluează pentru CSU Oradea, în Divizia A. Motogna a anunțat că s-a retras din activitate la sfârșitul sezonului 2013-2014,^[1] după ce a jucat la HC Zalău, dar a revenit asupra deciziei doi ani mai târziu, după discuții cu Doina Ardelean, antrenoarea CSU Oradea.^[2]^[3]

De-a lungul carierei sale, handbalista a evoluat ca inter stânga, centru sau inter dreapta și a fost unul din cei mai buni apărători centrali ai echipelor la care a jucat.^[4]

* 1982: Cristina Ghiță (n. 16 decembrie 1982) este o scrimeră română specializată pe floretă. A fost laureată cu argint pe echipe la Campionatul Mondial din 2005 și la Campionatul European din 2006.

* 1983: Ana-Claudia Țapardel (n. 16 decembrie 1983, București) este membră a Parlamentului European din partea României și activează în Grupul Alianței Progresiste a Socialiștilor și Democraților (S&D).^[1] Aleasă în luna mai 2014, este astăzi unul dintre cei mai tineri europarlamentari din Uniunea Europeană^[2].

A candidat pentru Parlamentul European având ca obiective principale reducerea șomajului, mai ales în rândul tinerilor, îmbunătățirea legislației europene care reglementează drepturile muncii, dar și adoptarea pragului de venit minim garantat valabil pentru toate statele membre ale UE^[3].
În Parlamentul European, Claudia Țapardel este membră în Comisia pentru Transport și Turism, în Comisia pentru afaceri constituționale și în Delegația pentru relațiile cu țările din Asia de Sud, precum și membră supleantă în Comisia pentru Bugete, Delegația la Comisia parlamentară mixtă UE-Mexic și Delegația la Adunarea Parlamentară Euro-Latinoamericană. De asemenea, este Copreședintă a Intergrupului pentru Dezvoltarea Turismului European și a Patrimoniului Cultural din Parlamentul European.

Ana-Claudia Țapardel

· 1985: Aylin Cadîr cântăreață și actriță româncă de origine turcă

* 1988: Andrei Antohi (n. 16 decembrie 1988, Galaţi, România) este un jucător român de fotbal, este fiul fostului jucător Haralambie Puiu Antohi.
* 1998: Silvia Andreea Zarzu (n. 16 decembrie 1998, Onești) este o gimnastă română, campioană europeană în concursul pe echipe în 2014 la Sofia. A fost cea mai tânără concurentă a competiției.

Decese

· 714: A decedat Pepin de Herstal (n.cca. 635) militar franc, care a condus de fapt Francia ca Majordom al Palatului din anul 680 și până la moartea sa. A primit titlul de Duce și prinț al francilor după ce a cucerit toatele domeniile france. S-a angajat în mai multe războaie pentru a-și extinde putereareusind sa uneasca toate regatele france. În conflicte externe, Pepin a crescut puterea francilor prin invingerea alemanilor si burgunzilor. A început, de asemenea, procesul de creștinare a Germaniei.

· 999: A murit Adelaida de Burgundia (n. 931 sau 932 la Orbe, astăzi în Elvetia), numită și Sfânta Adelaida de Italia, cea de a doua soție a imparatului romano - german Otto I „cel Mare”. Împărăteasa Adelaida a fost poate cea mai proeminentă femeie din Europa secolului al X-lea. A fost regentă a Imperiului occidental în numele nepotului său, Otto al III-lea între anii 991- 995. După retragerea din viața politică, s-a stabilit într-o mănăstire pe care tot ea o întemeiase în anul 991 la Selz in Alsacia. Chiar dacă nu a devenit niciodată călugăriță, Adelaida și-a petrecut restul zilelor în rugăciune. A murit la abația de la Selz, la cîteva zile distanța de venirea noului mileniu, în care ea spera să fie de față la a doua venire a Mântuitorului. Adelaida s-a arătat interesată în opera de convertire a slavilor fiind un principal agent al lucrării Bisericii Catolice de construire a unei religii-culturi a Europei occidentale. Ziua ei ca sfântă, 16 Decembrie, este păstrată în multe dioceze din Germania.

· 1263: A decedat Haakon Haakonsson (n.martie / aprilie 1204), rege al Norvegiei din 1217 pana in 1263. A domnit 46 de ani, mai mult decat oricare rege norvegian pana atunci.

· 1325: A murit Carol de Valois, fondatorul Casei de Valois (n. 1270). Carol de Valois (franceză Charles de Valois; 12 martie 1270 – 16 decembrie 1325). Carol de Valois a fost al patrulea fiu al regelui Filip al III-lea al Franței și al reginei Isabela de Aragon.[1] A fost membru al Casei de Capet și a fondat Casa de Valois. În 1284, a fost creat Conte de Valois (sub numele de Charles I) de către tatăl său și în 1290 a primit titlul de Conte de Anjou din căsătoria cu Margareta de Anjou.
* 1672: Ioan Cazimir al II-lea (poloneză Jan II Kazimierz Waza; germană Johann II. Kasimir Wasa; lituaniană Jonas Kazimieras Vaza (22 martie 1609 – 16 decembrie 1672) a fost rege al Poloniei, Mare Duce de Lituania^[1] și rege al Suediei 1648–1660. În Polonia el este de obicei cunoscut și menționat ca Jan Kazimierz. Părinții lui au fost Sigismund al III-lea Vasa (1566-1632) și Constance de Austria (1588-1631). Fratele său mai mare și moștenitorul tronului a fost Władysław IV Vasa. A fost al treilea și ultimul monarh pe tronul polonez din Casa de Vasa. A fost ultimul conducător al uniunii polono-lituaniene care a avut o legătură de sânge cu dinastia Jagiellon, prin linia feminină.

Uniunea statală polono-lituaniană în 1648

Tatăl lui Sigismund, nepot al regelui Gustav I al Suediei, i-a succedat în 1592 tatălui său la tronul Suediei însă a fost destituit în 1599 de unchiul său, Carol al IX-lea al Suediei. Acest lucru a dus la un conflict de lungă durată în cadrul căruia regii polonezi ai Casei de Vasa au revendicat tronul suedez; a rezultat războiul polono-suedez din 1600-1629. Polonia și Suedia s-au situat de părți opuse și în Războiul de Treizeci de Ani (1618-1648), deși în acest război Polonia a evitat în cea mai mare parte să participe la acțiuni militare majore.

Cea mai mare parte a vieții sale Ioan Cazimir a rămas în umbra fratelui său Władysław. El a avut doar câțiva prieteni printre nobilimea poloneză (szlachta) deoarece și-a arătat deschis simpatia față de Austria și desconsiderare și dispreț față de cultura poloneză. Neprietenos, secretos, împărțindu-și timpul între petreceri generoase și contemplare religioasă, displăcându-i politica, el nu avea o bază puternică de putere și nici influență la curtea poloneză. A afișat talent ca lider militar arătându-și abilitățile în războiul Smolensk împotriva lui Muscovy (1633).

Între 1632 și 1635, Władysław al IV-lea a căutat să sporească influența fratelui său negociind o căsătorie între Ioan Cazimir și Cristina a Suediei, apoi cu o prințesă italiană, însă fără nici un rezultat. În 1637 Ioan Cazimir a întreprins o misiune diplomatică la Viena, pe care a abandonat-o pentru a se alătura armatei Sfântului Imperiu Roman în lupta împotriva francezilor. După ce regimentul său a fost învins în luptă, el a petrecut un an la curtea vieneză.

În 1636 s-a întors în uniunea polonezo-lituaniană și s-a îndrăgostit de baroneasa Guldentern însă dorința lui de a se căsători cu ea a fost zădărnicită de regele Władysław. În schimb, Władysław a încercat să-l facă suveran al Courland dar acest lucru a fost respins de către Parlamentul Comunității polonezo-lituaniană (Sejm). Ofensat, Ioan Cazimir a plecat în 1638 în Spania pentru a deveni vicerege al Portugaliei însă a fost capturat de agenții francezi și închis din ordinul Cardinalului Richelieu până în anul 1640. A fost eliberat de o misiune diplomatică a voievodului de Smolensk, Krzysztof Gosiewski.

Regele Ioan Cazimir

În 1641 Ioan Cazimir a decis să devină iezuit. În 1642 a părăsit din nou uniunea polono-lituaniană însoțind-o pe sora sa în Germania. În 1643 s-a alăturat iezuiților împotriva opoziției regelui Władysław, provocând o ruptură diplomatică între Uniune și Papă. Ioan Cazimir a fost făcut cardinal, dar în decembrie 1646, găsindu-se nepotrivit pentru viața bisericească, el s-a întors în Polonia. În octombrie 1647 el a demisionat din funcția de cardinal pentru alegerile pentru tronul polonez. A încercat să obțină sprijinul Habsburgilor printr-o căsătorie cu o prințesă austriacă.

În 1648 Ioan Cazimir a fost ales pentru a-i succedat fratelui său vitreg la tronul polonez. Domnia ultimului Vasas în Uniunea polono-lituaniană va fi dominată de războiul ruso-polonez (1654-1667), urmat de războiul cu Suedia ("Potopul"). Cea mai mare parte a Poloniei a fost invadată de armata suedeză în timpul Potopului fără multă luptă din cauza complicității conspiraționale a guvernatorilor polonezi și lituanieni și a nobilimii.

În 1660 Ioan Cazimir a fost obligat să renunțe la pretenția sa asupra tronului Suediei și să recunoască suveranitatea suedeză asupra orașelor Livonia și Riga. Ioan Cazimir s-a căsătorit cu văduva fratelui său, Marie Louise Gonzaga (poloneză Maria Ludwika), care a fost un sprijin major pentru rege. Marie Louise a murit în 1667.

La 16 septembrie 1668, Ioan Cazimir a abdicat și s-a întors în Franța unde s-a alăturat iezuiților și a devenit stareț al mănăstirii Saint-Germain-des-Prés din Paris. Cu câteva săptămâni înainte de a muri s-a căsătorit morganatic cu Claudine Françoise Mignot împreună cu care a avut o fiică, Marie Catherine Vasa. A murit în 1672 la vârsta de 63 de ani.

Date personale
Ioan Cazimir al II-lea

Născut	22 martie 1609 Kraków, Polonia
Decedat	16 decembrie 1672 (63 de ani) Nevers, Franța
Înmormântat	31 ianuarie 1676 Catedrala Wawel
Părinți	Sigismund al III-lea Vasa Constance de Austria
Frați și surori	Anna Katarzyna Konstancja[] John Albert Vasa[] Alexander Charles Vasa[] Karol Ferdynand Vasa[] Vladislav al IV-lea Vasa
Căsătorit cu	Ludwika Maria Gonzaga Claudine Françoise Mignot
Copii	Maria Anna Teresa Wazówna[] John Sigismund, Crown Prince of Poland[]
Cetățenie	Marele Ducat al Lituaniei
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	preot catolic[*] monarh
Apartenență nobiliară
Titluri	mare duce al Lituaniei[*]
Familie nobiliară	Casa de Vasa
Rege al Poloniei
Domnie	noiembrie 1648-16 septembrie 1668
Încoronare	19 ianuarie 1649
Predecesor	Władysław IV Vasa
Succesor	Michael Korybut

* 1744: Arhiducesa Maria Anna Eleanor Wilhelmina Josepha de Austria (18 septembrie 1718 – 16 decembrie 1744) a fost Arhiducesă de Austria prin naștere și Prințesă de Lorena prin căsătorie. A fost sora mai mică a împărătesei Maria Tereza a Austriei.

Prințesa Maria Anna de Austria

Maria Anna s-a născut la Palatul Hofburg din Viena. Nașterea ei nu a fost bine primită de tatăl său. Ea și sora ei Maria Tereza erau singurii copii ai împăratului Carol al VI-lea și ai Elisabeth Christine de Brunswick-Wolfenbüttel care au supraviețuit copilăriei. Cele două surori au fost crescute la Kaiserhof în Viena. În timpul tinereții sale ea și-a întâlnit viitorul cumnat Francis Stephen de Lorena și fratele său mai mic Karl Alexander de Lorena. Cele două prințese au crescut în Austria și au avut o bună educație; mama lor Élisabeth Charlotte d'Orléans stătea în Franța.

În 1725 se făceu negocieri cu regina Spaniei, Elisabeta de Parma, pentru ca Maria Anna să devină viitoare soție a lui Filip, Duce de Parma, care avea doar cinci ani. Uniunea trebuia să netezească relațiile cu Spania. O alianță dintre Spania și Austria a fost semnată la 30 aprilie 1725 și garanta Sancțiunea Pragmatică a Habsburgilor [care a permis Mariei Tereza la dreptul teritoriilor tatălui ei ca fiica cea mare], care a fost declarată pentru prima dată în 1713. Pe baza termenilor tratatului, Imperiul austriac a renunțat la toate pretențiile la tronul Spaniei. De asemenea s-a agreat că Spania ar putea invada Gibraltarul cu ajutorul austriecilor. În ciuda acestui fapt, Războiul anglo-spaniol a stopat ambițiile Elisabetei de Parma și cu semnarea Tratatului de la Sevilla (9 noiembrie 1729) planurile de căsătorie austro-spaniole au fost abandonate.

Maria Anna s-a îndrăgostit de Karl Alexander de Lorena, fratele mai mic al soțului Mariei Tereza, Francis Stephen. A existat o rezistență considerabilă la căsătoria lor, și nu în ultimul rând dorința tatălui ei pentru un ginere mai important din punct de vedere politic. Numai după decesul tatălui ei, Elizabeth Christine de Brunswick-Wolfenbüttel și-a dat acordul pentru căsătorie, care a avut loc la 7 ianuarie 1744 la Augustinerkirche.

La câteva săptămâni după nuntă, cuplul a fost numit guvernatori ai Țărilor de Jos austriece succedând mătușii lor Arhiducesa Maria Elisabeta de Austria, care a murit în 1741. Cuplul a plecat de la Viena la 3 februarie și a sosit la Westwezel, un oraș din Țările de Jos austriece la 24 martie, unde au fost întâmpinați de către Karl Ferdinand von Koenigsegg-Erps. Karl Ferdinand era membru al Consiliului Suprem al Țărilor de Jos. Sosirea lor a fost întâmpinată cu multe sărbători; aceastea au inclus un Te Deum și mai multe baluri și banchete.

După numai două luni în Țările de Jos, soțul ei a trebuit să participe la războiul împotriva Prusiei, în timp ce Maria Anna, însărcinată cu primul copil, a rămas la Bruxelles și a fost ajutată politic de omul de stat contele Wenzel Anton Kaunitz-Rietberg.

În octombrie 1744 Maria Anna a născut un copil care a murit; ea nu și-a mai revenit și a murit la 16 decembrie 1744 din cauza dificultăților la naștere. Ambii au fost înmormântați în cripta imperială de la Viena. Karl Alexander nu s-a recăsătorit niciodată. El va rămâne guvernator până la moartea sa în 1780. A fost un guvernator foarte popular și a murit la Bruxelles.

Date personale
Arhiducesa Maria Anna

Născută	18 septembrie 1718 Palatul Hofburg, Viena, Austria
Decedată	16 decembrie 1744 (26 de ani) Bruxelles, Țările de Jos austriece (acum Belgia)
Înmormântată	Cripta Capucinilor din Viena
Cauza decesului	puerperal disorder[*]
Părinți	Carol al VI-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Elisabeta Cristina de Brunswick-Wolfenbüttel
Frați și surori	Maria Terezia a Austriei Maria Amalia de Austria
Căsătorită cu	Prințul Charles Alexander de Lorena
Cetățenie	Austria
Religie	catolicism
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Habsburg Casa de Lorena

* 1751: Leopold al II-lea Maximilian, Prinț de Anhalt-Dessau (25 decembrie 1700 – 16 decembrie 1751), a fost prinț german din Casa de Ascania și conducător al principatului Anhalt-Dessau din 1747 până în 1751. De asemenea, a fost general prusac.

Leopold s-a născut la Dessau și a fost al doilea fiu al Prințului Leopold I de Anhalt-Dessau cu soția sa morganatică, Anna Louise Föhse.

La vârsta de nouă ani el și-a însoțit tatăl la îndatoririle militare pentru armata prusacă. În 1715 el a fost numit locotenent colonel la regimentul de infanterie nr.27 din Stendal. În 1733 a condus forțele prusace staționate în orașul Mühlhausen în Turingia în timpul Primului Război Silezian.

Moartea în 1737 a fratelui său mai mare, Prințul Wilhelm Gustav, l-a făcut pe Leopold noul moștenitor din Dessau. Fratele său era deja căsătorit și avea nouă copii însă soția sa nu era nobilă; din acest motiv copii lui au fost excluși de la succesiune. După decesul tatălui său în 1747, Leopold a moștenit Anhalt-Dessau.

La Bernburg, la 25 mai 1737 Leopold s-a căsătorit cu Gisela Agnes (n. 21 septembrie 1722 – d. 20 aprilie 1751), fiica lui Leopold, Prinț de Anhalt-Köthen. Ei au avut șapte copii:

Leopold III Frederick Franz (n. 10 august 1740, Dessau – d. 9 august 1817, Luisium bei Dessau), următorul Prinț de Anhalt-Dessau.
Louise Agnes Margarete (n. 15 august 1742, Dessau – d. 11 iulie 1743, Dessau).
Henrietta Katharina Agnes (n. 5 iunie 1744, Dessau – d. 15 decembrie 1799, Dessau), căsătorită la 26 octombrie 1779 cu Johann Justus, Freiherr von Loën.
Marie Leopoldine (n. 18 noiembrie 1746, Dessau – d. 15 aprilie 1769, Detmold), căsătorită la 4 august 1765 cu Simon August, Conte de Lippe-Detmold.
Johann Georg (n. 28 ianuarie 1748, Dessau – d. 1 aprilie 1811, Vienna).
Casimire (n. 19 ianuarie 1749, Dessau – d. 8 noiembrie 1778, Detmold), căsătorită la 9 noiembrie 1769 cu Simon August, Conte de Lippe-Detmold, văduvul surorii sale.
Albert Frederick (n. 22 aprilie 1750, Dessau – d. 31 octombrie 1811, Dessau), căsătorit la 25 octombrie 1774 cu Henriette de Lippe-Weissenfeld.

Date personale
Leopold al II-lea
Prinț de Anhalt-Dessau
Leopold al II-lea, Prinț de Anhalt-Dessau
Nume la naștere	Leopold Maximilian
Născut	25 decembrie 1700 Dessau
Decedat	16 decembrie 1751 (50 de ani) Dessau
Părinți	Leopold I Anna Louise Föhse[*]
Frați și surori	Georg Heinrich von Berenhorst[] William Gustav of Anhalt-Dessau[] Prince Frederick Henry Eugen of Anhalt-Dessau[] Prince Moritz of Anhalt-Dessau[] Dietrich of Anhalt-Dessau[] Leopoldine Marie of Anhalt-Dessau[] Louise of Anhalt-Dessau[] Henriette Amalie of Anhalt-Dessau[] Anna Wilhelmine de Anhalt-Dessau
Căsătorit cu	Gisela Agnes de Anhalt-Köthen
Copii	Leopold al III-lea, Prinț de Anhalt-Dessau Louise Agnes, Freifrau von Loën Marie Leopoldine, Contesă de Lippe-Detmold Johann Georg Casimire, Contesă de Lippe-Detmold Albert
Cetățenie	Germania
Religie	luteranism
Ocupație	personal militar[*]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Ascania
Prinț de Anhalt-Dessau
Domnie	1747–1751
Predecesor	Leopold I
Succesor	Leopold III

Jump to navigation Jump to search

· 1779: Împăratul Go-Momozono al Japoniei (n. 1758)

· 1859: A decedat filologul şi folcloristul german Wilhelm Grimm. În colaborare cu fratele său, Iacob, a publicat “Legendele eroice germane” şi culegerea de “Poveşti”, inspirată din folclorul german (n.24.02.1786).

· 1871: Willibald Alexis, scriitor german (n. 1798)

· 1894: A murit arhitectul Alexandru Orăscu, participant la Revoluţia de la 1848 din Ţara Românească,promotor al clasicismului (clădirea veche a Universităţii şi hotelul „Bulevard” din Bucureşti, hotelul „Continental” din Constanţa ş.a.). A fost primul preşedinte al Societăţii Arhitecţilor Români (1891-1894); preşedinte al Ligii Culturale (1890-1892); (n. 1817).

În anii 1840, atunci când arhitectul catalan - român Xavier Villacrosse a fost numit arhitect șef al orașului, funcție pe care a îndeplinit-o între 1840 și 1848, adjunctul său a fost arhitectul Alexandru Hristea Orăscu. Ulterior, a participat la Revoluția de la 1848, respectiv a avut și o carieră de politician, iar în 1876 a fost ministru al Cultelor și Instrucțiunii publice. Între anii 1891 - 1894 a fost primul președinte al Societății Arhitecților Români.

Ca arhitect, a fost un promotor al clasicismului, după planurile sale fiind ridicate Universitatea din București (sediul vechi), Hotelul Carol din Constanța, Biserica Domnița Bălașa și Mitropolia Nouă din Iași. A realizat "planul Orăscu" al Bucureștilor, un proiect de sistematizare a orașului, în 1893.

O stradă din București, aflată în cartierul Izvor, a purtat numele lui Alexandru Orăscu, până în 1984, când zona a fost demolată abuziv pentru proiectul "Casa Poporului".

· 1897: A încetat din viaţă scriitorul Alphonse Daudet (proză: “Scrisori din moara mea”; trilogia umoristică având în centru simpaticul personaj “Tartarin”); (n. 13 mai 1840).

· 1898 - A încetat din viaţă Pavel Mihalovici Tretiakov, fondatorul galeriei de artă plastică din Moscova ce îi poartă numele (n. 27 decembrie 1832)
* 1909: Protopopul greco-catolic al Năsăudului si memorandistul Gherasim Domide (n. 19 ianuarie 1856 - d. 16 decembrie1909, Bistrița), fiul țăranilor Grigore Domide și Matroana Gușăembrie, a fost un participant activ la redactarea și susținerea Memorandumului. S-a născut în comuna Rodna, județul Bistrița-Năsăud. În fața Căminului Cultural din Rodna îsi are locul de cinste, lângă bustul lui Florian Porcius, o statuie în memoria celui ce a fost un cetățean de seamă, preotul greco-catolic Gherasim Domide.

S-a născut în comuna Rodna, pe atunci parte a Districtului Grăniceresc Năsăud, ca fiu al țăranilor Grigore Domide și Matroana Gușăembrie.

A urmat cursurile Gimnaziului din Năsăud, fiind bursier al fondurilor grănicerești. După bacalaureatului a fost încorporat în regimentul 63 din Bistrița.

A dorit să studieze dreptul la Universitatea Franz Joseph din Cluj, dar posibilitățile materiale ale părinților nu i-au permis, astfel încât a urmat teologia la Gherla, pe care a absolvit-o în anul 1880. În toamna aceluiași an s-a căsătorit cu fata prim-pretorului din Monor, Paramon Salvan. Elisabeta Salvan era o fată frumoasă și bogată.

În data de 12 februarie 1881 a fost numit preot capelan la Rodna. În 1883, după 3 ani de căsătorie, preoteasa Elisabeta Domide a murit, lăsând în urmă doi copii, pe Leonida și Elena.

La Rodna, ca tânăr preot, s-a îngrijit de repararea Bisericii „Sf. Gheorghe” (monument istoric) și a casei parohiale. A edificat o nouă școală confesională, îndemnând părinții să-și dea copiii la școală. Domide a sprijinit înființarea Asociației Culturale „Casina Română” din Rodna.

Gherasim Domide a participat la redactarea Memorandumului Transilvaniei.

În data de 14 mai 1894 Gherasim Domide a făcut o declarație în fața judecătorilor procesului memorandiștilor, în care a susținut recâștigarea autonomiei Transilvaniei. A fost condamnat la 2 ani și 6 luni temniță de stat. După câteva luni a fost încarcerat la Blaj. În data de 15 septembrie 1895 fost grațiat de împăratul Franz Joseph.

După întoarcerea sa din închisoare, Gherasim Domide a fost primit cu ostilitate de autorități. Devenind vacant postul de vicar la Năsăud, prin moartea vicarului Dr. Ioan Pop, Gherasim Domide a încercat să obțină postul de vicar al Vicariatului Rodnei. Episcopul Ioan Szabo s-a opus inițial numirii lui Gherasim Domide ca vicar la Năsăud, motivând considerente politice, numindu-l ca vicar pe Ciril Deac.

În anul 1901 episcopul Szabo l-a numit pe Gherasim Domide în funcția de administrator al Protopopiatului de Bistrița.

Semnatarii Memorandumului
Rândul de sus (de la stânga la dreapta): Dionisie Roman, Patriciu Barbu, Dr. D.O.Barcianu, Gherasim Domide, Dr. Teodor Mihali, Dr. Aurel Suciu, Mihaiu Veliciu, Rubin Patița
Rândul de jos (de la stânga la dreapta): Niculae Cristea, Iuliu Coroianu, George Pop de Băsești, Dr. Ioan Rațiu, Dr. Vasile Lucaciu, Dimitrie Comșa, Septimiu Albini

* 1909: Prințesa Adelaide de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg (3 aprilie 1831 – 16 decembrie 1909) a fost soția regelui Miguel I al Portugaliei dar numai după detronarea acestuia.

Adelaide s-a născut la Kleinheubach, în apropiere de Miltenberg, Bavaria. A fost fiica lui Constantin, Prinț Ereditar de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg (1802–1838), care a murit la șapte ani după nașterea ei, și a Prințesei Agnes de Hohenlohe-Langenburg.

Bunicii paterni au fost Karl Thomas, Prinț de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg (1783–1849) și soția lui, Sophie de Windisch-Graetz. Bunicii materni au fost Charles Louis, Prinț de Hohenlohe-Langenburg și Amalia, Contesă de Solms-Baruth.

La 24 septembrie 1851, Adelaide s-a căsătorit cu Miguel I al Portugaliei. Mireasa avea 20 de ani iar mirele aproape 49.

Miguel a servit ca regent al Portugaliei pentru nepoata sa și s-a logodit cu Maria a II-a a Portugaliei, dar a confiscat tronul pentru el la 23 iunie 1828. El a fost un conservator pasionat și admirator al lui Klemens Wenzel von Metternich. A invalidat Carta Constituțională scrisă de fratele său, Pedro I al Braziliei, și a încercat să conducă în conformitate cu conceptul de monarhie absolută. Acest lucru a dus la războaie așa-numitele Liberale (1828-1834), de fapt un război civil prelungit între constituționaliști progresivi și absolutiști autoritari.

Războiul s-a sfârșit în 1834 cu detronarea lui Miguel care a renunțat la toate pretențiile sale asupra tronului Portugaliei în schimbul unui venit anual. A fost obligat să trăiască în exil. În timp ce el a rămas membru senior al liniei portugheze a Casei de Braganza, drepturile sale de succesiune nu au fost restaurate. La 15 ianuarie 1837, sprijinul său pentru Infantele Carlos, Conte de Molina, primul pretendent carlist la tronul spaniol, a dus la eliminarea drepturilor lui asupra tronului.

Soțul Adelaidei, Miguel, a murit la 14 noiembrie 1866 înainte ca cel mai mare copil să ajungă la maturitatea. Adelaide își va petrece următorii ani încercând să asigure căsătorii proeminente pentru copiii ei.

În 1895, la doi ani după căsătoria ultimei ei fiice, Adelhaid, o catolică devotată, s-a retras la mănăstirea Sainte-Cécile de Solesmes în nord-vestul Franței.

Date personale
Adelaide de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg

Nume la naștere	Sophie Amalie Adelheid Luise Johanne Leopoldine von Löwenstein-Wertheim-Rosenberg
Născută	3 aprilie 1831 Kleinheubach
Decedată	16 decembrie 1909 (78 de ani) Ryde, Isle of Wight
Înmormântată	Monastery of São Vicente de Fora[*]
Părinți	Constantin, Prinț Ereditar de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg Agnes de Hohenlohe-Langenburg
Frați și surori	Charles, 6th Prince of Löwenstein-Wertheim-Rosenberg[*]
Căsătorită cu	Miguel I al Portugaliei
Copii	Infanta Maria das Neves Infantele Miguel, Duce de Braganza Infanta Maria Theresa Infanta Maria Josepha Infanta Adelgundes, Ducesă de Guimarães Infanta Maria Anne Infanta Maria Antonia
Cetățenie	Germania
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	maică
Apartenență nobiliară
Titluri	Duce
Familie nobiliară	Casa de Löwenstein-Wertheim-Rosenberg Casa de Braganza

* 1919: Luigi Illica (n. 9 mai 1857 – d. 16 decembrie 1919) a fost un libretist italian, care a scris librete mai ales pentru operele lui Giacomo Puccini (de obicei cu Giuseppe Giacosa), dar și pentru operele lui Alfredo Catalani, Umberto Giordano, Baron Alberto Franchetti, precum și pentru alți compozitori italieni. Cele mai cunoscute librete ale lui Illica a fost scrise pentru operele La bohème, Tosca, Madama Butterfly și Andrea Chénier.

Illica s-a născut în localitatea Castell'Arquato. Viața sa personală pare a fi imitat libretele sale sau poate, mai degrabă, libretistul italian a prelucrat multe din întâmplările vieții sale în opera sa scrisă pentru teatrul liric.

Într-un un duel personal, declanșat de o întâmplare amoroasă, Illica și-a pierdut urechea dreaptă; motiv pentru care ulterior se va fotografia întotdeauna cu capul ușor întors în partea opusă.

În perioada filmului mut, când se proiectau filme bazate pe operele în care Illica scrisese partea dramatică, numele libretistului apărea cu litere pronunțat mari, ca un avertisment pentru public și orchestrele acompaniatoare ale acelor filme. Distribuitorii acelor filme puteau garanta doar că i se va da creditul cuvenit, dar nu și faptul ca filmele sale să fie acompaniate de muzica compozitorului corespunzător.

Luigi Illica
100 de ani de la moarte

· 1921 - A încetat din viaţă compozitorul Camille Saint-Saëns ("Samson şi Dalila") (n. 9 octombrie 1835)

· 1922: A fost asasinat Gabriel Narutowicz, primul președinte polonez (n. 1865). La doar cinci zile după preluarea mandatului, pe 16 decembrie 1922, Narutowicz a fost asasinat în timp ce participa la o expoziție de artă, în Galeria Națională de Artă „Zachęta”. Asasinul a fost un pictor, Eligiusz Niewiadomski, care a avut legături cu aripa dreaptă a Partidului Național Democrat. Uciderea lui Narutowicz a fost punctul culminant al unei campanii de propagandă agresivă împotriva lui. Asasinul a fost condamnat la moarte și executat în afara Cetății din Varșovia la 31 ianuarie. O parte a taberei de dreapta l-au perceput ca pe un erou. Decembrie 1922 a relevat un mare sentiment de intoleranță și naționalism în societatea poloneză.

· 1943: A încetat din viaţă arhitectul Nicolae Ghica-Budeşti, membru de onoare al Academiei Române, unul dintre promotorii stilului neoromânesc în arhitectură. Din 1930 a fost membru de onoare al Academiei Române. A proiectat noile clădiri ale Universităţii bucureştene, Muzeul Naţional de Artă – azi Muzeul Ţăranului Român; (n. 22 decembrie 1869).

· 1944 - A murit Glenn Miller, compozitor american de jazz (n.01.03.1894).

· 1965: A murit William Somerset Maugham, prozator şi dramaturg britanic (“Luna şi doi bani jumate”, “Între acte”, “Valurile”); (n.25.01.1874).

· 1975: Eugen Aburel, medic român (n. 1899)

· 1980 - A încetat din viaţă Ion Maxim, critic literar, poet, prozator (roman "Pe malul Styxului") (n. 1 iulie 1925)

· 1989 - A încetat din viaţă actriţa Silvana Mangano; alături de Sophia Loren şi Gina Lollobrigida, este una dintre cele trei graţii ale cinematografului italian postbelic (din filmografie: "Moarte la Veneţia", "Dune", "Orez amar") (n. 21 aprilie 1930).

· 1991 - A încetat din viaţă actorul şi regizorulu Mihai Berechet; în 1957, a fost distribuit, alături de Maria Tănase şi Florin Piersic, în coproducţia româno-franceză "Ciulinii Bărăganului", după romanul cu acelaşi nume al lui Panait Istrati (n. 7 noiembrie 1927, Brăila). Filmografie-actor: Trandafirul galben (1981), Insula comorilor (1975),Piratii din Pacific (1975),
Răpirea fecioarelor (1968),Răzbunarea haiducilor (1968),Aventurile lui Tom Sawyer (1968),
Calea Victoriei sau cheia visurilor (1966),Golgota (1966),Ciulinii Bărăganului (1958). Filmografie-regizor: Comedie de moda veche (TV) / (1975),Momente „Caragiale” – Tren de placere (TV) / (1958).

· 1993 - A murit prozatorul Ovidiu Constantinescu (n.28.03.1914).

· 2001: Georges Bernier, critic de artă francez, cel care a înființat, la începutul anilor ´50, prestigioasa revistă de artă "Ľ Oeil"
* 2002: Vladimir Stângaciu (n. 21 iunie 1907, Bulăiești, raionul Orhei - d. 16 decembrie 2002, București) a fost un pilot, mecanic inginer de aviație, pionierul hidroaviației românești, primul director al TAROM, cadru universitar la Institutul Politehnic București, General aviator.

Născut la 21 iunie 1907 în comuna Bulăiești, Jud. Orhei, aproape de Nistru, în Basarabia, și-a petrecut copilăria în partea de Nord Vest a Basarabiei, lângă malul Prutului - pe atunci granița de est a României - în comunele Costești și Susleni, în județul Orhei.

Tatăl său a fost învățător, dar cu pregătire teologică, ambii părinți fiind descendenți ai unor familii de preoți. Școala primară a început-o în comuna Costești și a terminat-o în comuna Susleni, unde tatăl său a fost mutat cu serviciul. Părinții au vrut să-l pregătească pentru a deveni preot, dar nu au putut trece de încăpățânarea micului Vladimir, care își dorea altă profesie.

In anul 1918 a dat examen la Liceul „B.P. Hașdeu” din Chișinău, iar la 17 ani se înscrie ca voluntar la Reg. 3 Roșiori din Bârlad. De aici este repartizat la Divizia de Mare, de la Constanța, cu gradul de sergent. În cadrul Diviziei face parte din echipajul canonierei „Lt. Dumitrescu”. Când acest vas este trimis în reparație, sergentul Stângaciu este repartizat la Atelierul de Construcție al lui Nicolau, din Constanța. Nicolau era socrul directorului de bancă și proprietar al Atelierelor Societății de Transport Constanța, George I. Georgescu, cel care a finanțat construcția hidroavionului „RAS Getta”, după planurile ing. Radu A. Stoika, de unde și inițialele „RAS”.^[1]

Sosind ziua zborului pentru omologarea hidroavionului "Getta" - era în 15 august 1925 - de către pilotul Romeo Popescu, din partea Inspectoratului Aeronautic, mecanicul sergent Stângaciu era prezent lângă hidroavion. Cum în acea zi mecanicul de bord care trebuia să-l însoțească în zbor pe pilotul recepționer a lipsit fiind bolnav, s-a creat o problemă. Căpitanul Romeo Popescu l-a întrebat pe serg. Stângaciu Vladimir dacă are curajul să zboare cu el, întrucât sergentul mecanic știa totul despre hidroavion deoarece luase parte la construcția acestuia. Stângaciu a fost de acord și astfel a executat primul zbor din viața sa, cu cel mai renumit pilot al acelui timp, din România; era 15 august 1925 și tânărul Vladimir avea 18 ani iar hidroavionul acesta avea să-l marcheze pe Stângaciu de-a lungul vieții și activității sale. Din păcate, deși zborul a fost considerat un succes în sine, după ce a primit o comandă pentru construirea a altor 3 aparate de zbor din seria GETTA, fabricantul a dat faliment.^[2]

Tot la această vârstă, serg. mecanic Stângaciu Vladimir, la recomandarea Lt. Comandorului mecanic Petrescu Ion, șeful Atelierului Arsenalului Aeronautic de la Cotroceni-București (ce fusese prezent la zborul de omologare al hidroavionului "Getta"), s-a prezentat la Școala Specială pentru Aviație de la Cotroceni (mai târziu purtând numele de Școala Ofițeri de Aviație - S.O.Av.). În urma examenului depus este declarat admis iar peste doi ani, la 1 iulie 1927 este avansat sublocotenent mecanic. (În primul an de la avansarea ca Slt. mecanic denumirea era de "Ofițer Mecanic clasa a III-a).

După avansare a fost repartizat la Grupul de Aviație de la Constanța, unde activează până în anul 1942 - bineînțeles că această perioadă cuprinde și timpul detașărilor de scurtă durată către alte unități.

În anul 1930, Grupul de Aviație se transformă în Flotila de Hidroaviație; în această Flotilă Vladimir Stângaciu este avansat grad după grad, având mari realizări profesionale, încă din 1928 el fiind ofițer mecanic șef, mecanic navigant și șef al serviciului tehnic. Un an mai târziu, in 1929 - luna mai, este prezent la sosirea Escadrilei de hidroavioane italiene, care se întorcea de la Odessa, condusă de către Mareșalul av. Italo Balbo (vezi articolul din "Orizont Aviatic" nr.2/Dec.2002). Escadrila era formată din 35 de hidroavioane S-55, două hidroavioane S-59 Bis și un hidroavion trimotor CANT, de transport; a fost cea mai mare formație de hidroavioane din toate timpurile, care ne-a vizitat țara.

În 1931 face parte din comisia de recepție și omologare, în Italia, la Uzina S.I.A.I.din Sesto Calende, de pe malul lacului Maggiore, unde Statul Român comandase: 14 hidroavioane de recunoaștere S-62 Bis, 7 hidroavioane de bombardament și torpiloare SAVOIA S-55 și 6 hidroavioane pentru școală și antrenament Savoia S-56.

În luna august, anul 1932, cu ocazia transportului hidroavionului S-62 Bis, în calitate de mecanic de bord (pilot Cpt.av. Borcescu Gh.) au amerizat la Porto Roze, pentru alimentare. În timpul încercării de pornire a motorului s-a produs o explozie în urma căreia Stângaciu a fost grav rănit, fiind spitalizat o perioadă de trei luni în Italia.

În anul 1935 participă la un raid cu hidroavionul S-55 în calitate de mecanic bord și pilot secund, pe ruta Constanța - Istambul - Atena - Constanța. În perioada 1936-1938 face parte din comisia de recepție și control pentru hidroaviație (amfibie) de la I.A.R. Brașov, iar în ianuarie 1942 este detașat la Flotila 1 Vânătoare Pipera, ca șef al serviciului tehnic. Tot în acest an este detașat, în calitatea de ajutor tehnic al comandantului, la Centrul de pilotaj (militar) de la Ziliștea-Boboc (Buzău). Aici răspunde de avioanele ieșite din reparațiile făcute de către o secție a Fabricii ICAR-București.

După mersul vremii, războiului și perindărilor, îl regăsim la Turda-Balomir-Luncani, răspunzând de reparațiile avioanelor de luptă, iar în 1946, făcând parte din Divizia Aviație București, în cadrul serviciului tehnic, este trecut în rezervă conform Legii 433, cu gradul de Lt. Colonel. Tot în 1946 este numit șef al Atelierului pentru construcția de avioane Fieseler Storch, în cadrul Fabricii ICAR București.

În 1948 trece la Compania (Societatea!) TARS, în funcția de director al atelierelor de reparații iar la 18 sept. 1954, odată cu înființarea Companiei TAROM, este numit aici Director general. Între 1956-1960, Vladimir Stângaciu a predat, în cadrul Institutului Politehnic București, cursul de "aparate de bord".

· 2003: A murit actorul de revistă Gioni Dimitriu; (n. 1921).

· 2008: A decedat Eugen Cizek, istoric și filolog român (n. 1932). A fost un specialist în filologie clasică, profesor universitar la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine din cadrul Universității din București, autorul unor studii privitoare la literatura latină, între care cea mai apreciată este „Istoria literaturii latine”. Prin vastitatea operei sale, publicată la cele mai mari edituri din străinătate, Eugen Cizek se înscrie în rândul celor mai importanti specialisti români in limbi clasice (latină cu precădere) din perioada postbelică. De altfel, Eugen Cizek a fost si unul dintre puținii clasiciști români de reputație internațională.

* 2016: Ion Toboșaru, critic de film român (n. 1930)
* 2018: Mircea Petescu (n. 15 octombrie 1943, Pecica, România – d. 16 decembrie 2018,^[1] Vosselaar, Belgia) a fost un fotbalist, impresar și antrenor român retras din activitatea sportivă.
* 2018: Anca Pop (n. 22 octombrie 1984, Moldova Nouă – d. 16 decembrie 2018, Svinița) a fost o cântăreață română-canadiană.^[1] Aceasta a lansat albumul său de debut omonim la data de 12 iulie 2017 în Japonia, care include discurile single: „Free Love”, „Super Cool”, „Ring Around”, „Loco Poco” și „Ederlezi”.^[2]^[3]^[4]

În 2008, a făcut cunoștință cu muzicianul iugoslav Goran Bregović, compunând două dintre piesele celui de-al treisprezecelea său album de studio, Champagne for Gypsies.^[5] La data de 27 iulie 2015, a lansat o altă versiune pentru videoclipul piesei „Free Love”, exclusiv pentru revista Playboy. De asemenea, a apărut pe coperta revistei respective în numărul lunilor iulie-august.

Anca Pop
Anca Pop în timpul unui serviciu fotografic pentru albumul său de debut.

Sărbători

· Sf. Proroc Agheu; Sf. Teofana, imparateasa

· Sf. Adelaida. Sfânta Adelaida de Italia (n. 931 sau 932, Orbe, astăzi în Elveția – d. 16 decembrie 999), numită și Adelaida de Burgundia, a fost cea de a doua soție a împăratului romano-german Otto I „cel Mare”. Împărăteasa Adelaida a fost poate cea mai proeminentă femeie din Europa secolului al X-lea. Ea a fost regentă a Imperiului occidental în numele nepotului său, Otto al III-lea între 991 și 995 (calendar romano-catolic)

· Sf Ageu (calendar greco-catolic)

ARTE 16 Decembrie

INVITAȚIE LA OPERĂ 16 Decembrie

"Samson & Dalila" de Camille Saint-Saëns

TOSCA Puccini

MUZICĂ 16 Decembrie

MARAVILLOSAS MELODIAS ANDINAS EN ZAMPOÑAS Y QUENAS.Selección de Cecil González

GRANDES EXITOS INSTRUMENTALES 🎵Musica Relajante con Guitarra Para Trabajar

SAXOPHONE Романтическая коллекция мелодий Golden Saxophone

Robert Last - Happy Dancing 2

POEZIE 16 Decembrie

Ion Maxim

Ion Maxim - biografia, viaţa, activitatea şi opera literară

Ion Maxim (1 iulie 1925, comuna Tihău, judeţul Sălaj - 16 decembrie 1980, Timişoara) - poet, prozator şi critic. Fiul lui Augutin Maxim şi al Mariei (născută Vaida), învăţători. Absolvent al liceului „Sf. Vasile” din Blaj (1943). Debut în revista şcolară „Mlădiţe” (1941). Tot la Blaj debutează editorial cu volumul de povestiri fantastice Simfonia neterminată (1942), semnat cu pseudonimul literar Doctor Coppelius. În 1944 participă la luptele de pe frontul din Transilvania şi Ungaria: versurile din Însemnări pe scut (1968) şi jurnalul Oameni în alb (1970) evocă aceste momente.

Termină studii de Filosofie la Universitatea din Cluj (1948). Redactor la ziarul „România viitoare” din Sibiu (1944-1946) şi la „Lupta Ardealului” din Cluj (1946-1948). Profesor la Zalău (1948-1949), contabil la Timişoara (1964-1966), apoi psiholog în acelaşi oraş. Doctor în filosofie cu o teză despre formarea problemei cunoaşterii în filosofia presocratică (1971). Publică în „Orizont”, „Familia”, „Neue Literatur”, „Lumina”, „Tribuna” etc., unde semnează cu pseudonimul literar Iosif Mirescu.

Se afirmă, tardiv, în critică, paralel cu o reluare a preocupărilor de prozator: Atitudini critice (1973) ambiţionează conturarea unui tablou al criticii actuale; romanul Umbra de la Cozia (1980) evocă un moment din istoria medievală românească. Mai profund, în proza reflexivă (Pe malul Styxului, 1980) şi în eseul filosofic, în linia explorării documentului psihologic (Popas înAfrodisia, 1978) sau în cea istorică, dedicată filosofiei eline (Orfeu, bucuria cunoaşterii, 1976).

Autorul povestirilor fantastice din Simfonia neterminată (1942) evoluează imprevizibil, căutând parcă o formă literară care să-l exprime deplin: după Cântecul stelelor (1945), un „poem dramatic” ce continua inserţia elementului fantastic din volumul de debut, însemnări pe scut (1968) cuprinde versuri de evocare a războiului, scrise în tradiţia lui Camil Petrescu (Ciclulmorţii) şi Perpessicius (Scut şi targa).

Notaţia lirică se grefează pe un fond elegiac, acesta precumpănitor în Interferenţe (1968): „Aceeaşi ne-mplinire şi-acelaşi împlinit / Ce-şi proiectează umbra în noi, la infinit, / S-adună mareea ce-nvăluie pământul; / Fiorul s-adânceşte plămadă grea cuvântul” (Tezaur). Iubirea apusă structurează poemele scrise în registru clasic, nelipsind aplecarea spre meditaţia filosofică. Elementul muzical, mereu acelaşi, insinuează o monotonie a ritmului, ceea ce nu se întâmplă cu nuvelele dinFrumuseţe amară (1969), unde tentaţia metaforizării inutile (Modelul, Cumpăna) coexistă cu analizele remarcabile dinRetrospectivă sau Măscăriciul.

Decalajul valoric al prozelor se datorează şi accentuării factorului etic, Maxim fiind structural un moralist: „Am fost crescut la şcoala ordinii şi a echilibrului. Ordine în cosmos, echilibru în conştiinţă. Prima ca o realitate, a doua ca un deziderat”. Or, tocmai sub semnul acestui deziderat, chinuitor adesea, mărturisit cu sinceritate, stau Oameni în alb (1970), „însemnările de campanie” ce completează Însemnările pe scut, dar mai ales Atitudinile critice (1973) - o carte de critică a criticii, mai exact, de exegeză a unor atitudini critice, în care apetitul pentru controversă şi polemică nu substituie totuşi absenţa unor criterii clare şi, mai ales, proprii. Oricum, Maxim are meritul de a schiţa, printre primii, un tablou al criticii literare contemporane.

Cu Orfeu, bucuria cunoaşterii (1976), perspectiva se schimbă complet: având ca bază teza de doctorat De la existenţă laadevăr (condusă de către D.D. Roşca), studiul acesta e o incursiune avizată în filosofia presocratică, terminându-se cu un capitol de referinţă în literatura de specialitate, consacrat „modelului socratic”. În atingere cu filosofia sunt şi textele dinPopas în Afrodisia (1978) - rod al experienţelor psihologului: „cele mai multe sunt reconstituiri, fie pe baza răspunsurilor la chestionarele date, fie după însemnările din timpul convorbirilor, fie transcrieri de pe banda de magnetofon, utilizată uneori cu prudenţă şi cu consimţământul subiectului”. Cuprinzând „elemente din care se poate schiţa un profil psihologic”, paginile de-aici refac altfel autenticitatea camilpetresciană.

Procesul e reiterat, de altfel, în Pe malul Styxului (1980), un roman autobiografic ce, în ciuda stilului greoi, rămâne interesant prin radiografierea, într-un ton dezabuzat, amar, a primelor două decenii postbelice. Dramatismul epocii îl marchează profund pe cel care îşi rememorează tinereţea înainte de-a intra, pe patul de spital, în „întunericul deplin” al nefiinţei. Umbrade la Cozia (1980) încearcă „o reconstituire a spiritualităţii româneşti de la 1400”. Vehiculând idei de filosofie a istoriei deghizate epic, romanul nu depăşeşte totuşi o anumită suficienţă, ce caracterizează, de altfel, o bună parte din proza noastră de evocare istorică. Exersându-se în forme literare diverse, ca poezia, nuvela, reportajul sau romanul, Maxim rămâne mai mult în paginile de exegeză filosofică, precum şi prin sinceritatea examenului clinic al unei conştiinţe ultragiate.

Opera literară

• Simfonia neterminată, povestiri, Blaj, 1942;

• Cântecul stelelor, poem dramatic, Blaj, 1945;

• Interferenţe, versuri, Bucureşti, 1968;

• Însemnări pe scut, versuri, Bucureşti, 1968;

• Frumuseţe amară, nuvele, Bucureşti, 1969;

• Oameni în alb, Bucureşti, 1970;

• Atitudini critice, Timişoara, 1973;

• Orfeu, bucuria cunoaşterii, Bucureşti, 1976;

• Popas în Afrodisia, Bucureşti, 1978;

• Pe malul Styxului, roman, Bucureşti, 1980;

• Umbra de la Cozia, roman, Timişoara, 1980.

TEATRU/FILM 16 Decembrie

Cu Crina Matei

Crina Matei, monolog scris de Ion Pribeagu:

CRINA MATEI - parodie după "Scrisoarea III": https://youtu.be/vyvUpv2X0Cw;

Crina Matei si Denisa Vlad - Sotia sotului meu

Crina Matei

Cu actorul şi regizorul Mihai Berechet

Nevestele vesele din Winser (teatru radiofonic):

Burghezul gentilom (teatru radiofonic)

Dragul meu ticalos - Zadornov Mihail

Micul Infern (teatru radiofonic ) de Mircea Ștefănescu

Plosnita - Vladimir Maiavovski

FILM DOCUMENTAR 16 Decembrie

CE se Ascunde în Munţii Buzăului ?!?

GÂNDURI PESTE TIMP 16 Decembrie

Citate diverse:

Alphonse Daudet - citate

William Somerset Maugham - Citate:

SFATURI UTILE 16 Decembrie

INTERACȚIUNI ALIMENTE – MEDICAMENTE

Foarte mulți dintre noi sunt străini față de interacțiunile dintre medicament și alimente care au loc în interiorul organismului nostru, dar iată că ele există! Și trebuie să cunoaștem câteceva despre acestea.

Alimentele bogate în fibre vegetale, prin adsorbție, întârzie absorbția unor medicamente ca de ex. Digoxina;

Alimentele bogate în vitamina B6 (ficat de vită, carne porc, ton; vegetale proaspete: avocado, fasole verde), consumate în cantități mari, pot stimula biotransformarea antiparkinsonianului levodopa (care se regăsește în medicamentul Madopar), cu diminuarea eficacității;

Alimentele bogate în vitamina K (ficat, ceai negru, cereale; vegetale proaspete: broccoli, conopidă, morcovi, soia, spanac, varză), consumate în cantități mari, pot reduce efectul anticoagulantelor (Sintrom, Trombostop, Acenocumarol);

Alimentele bogate în tiramină (banane, brânzeturi fermentate, bere, ciocolată, cafea, ficat de pui, iaurt, pește afumat, struguri, vin roșu), consumate pe parcursul unui tratament antidrepresiv cu IMAO neselective (Iproniazida, Nialamină), pot declanșa sindromul “cheeese effect” (manifestat cu stimulare cardiovasculară periculoasă: HTA paroxistică, tahicardie, aritmii, AVC);

Aminoacizii (din proteinele alimentare) pot intra în competiție directă cu medicamentele cu structură de aminoacid, pentru sistemele de transport activ (ex. levodopa și alfa-metildopa);

Cafeaua prezintă antagonism de efect (are efect de stimulare a secreției gastrice) și reduce eficacitatea antiulceroaselor;

Băuturile acide (sucurile din fructe cu pH = 2,2-4,5; sifonul și coca-cola cu pH= 2,4-2,7; vinul cu pH= 2,3- 3,8 ) inflențează absorbția subtanțelor bazice și stabilitatea unor substanțe medicamentoase instabile la pH acid (ex. ampicilina, oxacilina, penicilina V, eritromicina bază). Aceste medicamente se administrează în general, la aproximativ 2-3 ore după masă, când pH-ul gastric este mai redus;

Ionul calciu din lapte formează chelați neabsorbabili cu tetraciclina;

Lactate (lapte, brânză, smântână, frișcă), în asociere cu antiacide ce conțin Carbonat de Calciu (Dicarbocalm, Rennie) în doze mari, timp îndelungat, prin sinergism chimic, pot induce sindromul “antiacide-lapte” (manifestat cu: hipercalcemie marcată, scăderea secreției de parathormon, osteoporoză și litiază calcică).

Acestea sunt doar o mică parte din interacțiunile alimente-medicamente. Pentru a nu fi surprinși și a evita apariția unor interacțiuni nedorite TREBUIE să citiți cu multă atenție fișa produsului farmaceutic înainte de a începe tratamentul și să respectați prevederile cuprinse în această fișă însoțitoare.

Top 3 alimentele și top 3 băuturi care îți distrug sănătatea tenului | Eu stiu TV

Campioni In Lupta Cu Raceala Si Gripa - Ardeiul Iute, Hreanul Si Ceapa

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

duminică, 15 decembrie 2019