MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
LUNI 2 DECEMBRIE 2019

PARTEA A DOUA

Bună ziua, oameni buni!

După cum v-ați obișnuit, la adresa mea dicuoctavian.blogspot.com găsiți zilnic toate materialele prezentate de mine.

RELIGIE ORTODOXĂ 2 Decembrie

Sf Proroc Avacum; Sf Mc Miropi; Sf Cuv Porfirie Cavsocalivitul; Sf Ier Solomon, arhiepiscopul Efesului (dezlegare la pește)

În această lună, în ziua a doua, pomenirea Sfântului Prooroc Avacum.

Proorocul Avacum, fiul lui Safat, era din seminŢia patriarhului Simeon. A trăit cu 600 de ani înainte de Hristos.

Înainte de luarea în robie a poporului iudeu, Avacum a văzut căderea Ierusalimului si a Templului si a plâns foarte. Când a venit Nabucodonosor în Ierusalim, proorocul a fugit si trăia ca străin în pământul lui Israel. Dar după ce s-au întors haldeii în Babilon, ducând cu ei robi pe israelitenii găsiŢi în Ierusalim si în Egipt, s-a întors si el în pământul său.

Avacum a cunoscut mai dinainte că peste puŢină vreme avea să se întoarcă poporul din robia Babilonului. A murit cu doi ani înainte de întoarcerea iudeilor din robie si a fost îngropat în Ţarina lui.

Proorocul Avacum a dat semn în Iudeea. Iar semnul este acesta: Vor vedea iudeii lumina în Templu si asa vor vedea slava lui Dumnezeu. Avacum a proorocit si de sfârsitul Templului. A spus că Templul are să fie dărâmat de un popor din Apus; că are să fie ruptă în bucăŢi mici catapeteasma lui David, adică a locului celui mai dinăuntru al Sfintei Sfintelor; că au să fie luate acoperisurile celor doi stâlpi ai Templului si nimeni n-are să stie unde sunt; că acoperisurile acestea au să fie duse de înger în pustiul Sinai, acolo unde la început a fost întocmit Cortul mărturiei si că în ele are să fie cunoscut în sfârsit Domnul si că ele au să lumineze pe cei prigoniŢi dintru început de sarpe.

Tot în această zi, pomenirea Sfintei MuceniŢe Miropa.

Sfânta aceasta Miropa s-a născut în Efes. Murind tatăl ei, a fost crescută de maică-sa. După ce s-a născut din nou prin sfântul botez, stătea copila la mormântul Sfintei Ermiona, una din fiicele Sfântului Apostol Filip, si primea din mormântul sfintei, mir, pe care-l dădea din belsug tuturora. De aici a primit si numele de Miropa. Când împăratul Deciu, care împărăŢea pe vremea aceea, a pornit prigoana împotriva crestinilor (către anul 250), mama si-a luat copila si s-a dus în insula Hios, unde avea o mostenire părintească. Si stăteau amândouă în casă, rugându-se lui Dumnezeu.

Odată a venit în insulă un mare dregător împărătesc. Acesta a întemniŢat pe un ostas din ostirea de sub comanda lui, pentru că era crestin. Dar neputând să-l facă să se lepede de credinŢa în Hristos, a poruncit să i se taie capul, iar trupul să fie aruncat si să fie păzit de ostasi, ca să nu fie furat de crestini.

Cuvioasa Miropa, mânată de dumnezeiască râvnă, s-a dus noaptea cu slujitoarele ei si au luat sfintele moaste. Le-a uns cu mir si le-a îngropat întrun loc deosebit. Când a aflat dregătorul de furtul moastelor, a legat pe paznici cu lanŢuri de fier si le-a poruncit să umble prin tot orasul ca să le caute. Le-a mai spus că le va tăia capul de nu vor găsi trupul furat, în vremea hotărâtă de el. Sfânta Miropa, văzând în fiecare zi că ostasii sufăr tare si din pricina lanŢurilor de pe ei si din pricina rănilor făcute de lanŢuri si din pricina gândului că-i asteaptă moartea, a fost cuprinsă de mare durere sufletească si si-a zis întru sine: „Dacă ostasii acestia mor de pe urma furtului săvârsit de mine, îmi umplu sufletul de păcat si vai de mine în ziua judecăŢii”. Atunci ea a făcut cunoscută fapta ei si a înfruntat pe împărat care a poruncit să fie chinuită si apoi să fie închisă în temniŢă, unde sfânta si-a dat duhul lui Dumnezeu. Iar moastele sfintei, cu voia dregătorului, le-au luat crestinii si le-au îngropat într-un loc deosebit.

Tot în această zi, pomenirea celui între sfinŢi părintelui nostru Solomon, arhiepiscopul Efesului, care în pace s-a săvârsit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieste-ne si ne mântuieste pe noi. Amin.

VIAȚA PĂRINTELUI ARHIMANDRIT ILIE CLEOPA

Parintele Cleopa Ilie - Constantin Ilie, fericitul intru pomenire, s-a nascut in comuna Sulita, judetul Botosani, la 10 aprilie 1912. Parintii sai, Alexandru si Ana Ilie, au fost un exemplu viu de traire crestina, fiind iubitori de Dumnezeu, de Biserica si de copii. Familia Cleopa a fost binecuvantata de Dumnezeu cu zece copii, dintre care doi au murit de mici, iar opt copii (patru baieti si patru fete) au supravietuit.

Parintii sai nu lipseau niciodata de la sfintele slujbe, faceau milostenie, se rugau mult impreuna cu copiii, ducand o viata curata si bineplacuta lui Hristos. Casa lor era ca o biserica, precum povestea Parintele Cleopa: "Aveam o camera toata numai cu icoane. Un fel de paraclis. Acolo ne rugam. Iar la miezul noptii ne sculam, citeam la Psaltire si faceam sute de metanii. Apoi iar ne culcam.ť"Aici este praznic?". Ca eu am stat la Schitul Cozancea, si acolo era viata de sine: fiecare cu masa lui, cu casa lui. "Mai frate, a zis el, nu este praznic! Aici este viata de obste. Asa stau la masa calugarii, cu totii totdeauna!" Batranul le citea cuvant. El slujea Liturghia si se hranea numai cu Sfanta Impartasanie, aproape douazeci de ani. Numai sambata si Duminica gusta asa, oleaca, de prin castroane. Stiu, pentru ca eu eram bucatar. Dumnezeu sa-l odihneasca, saracul! Tare a mai fost cu frica de Dumnezeu si tare a mai fost cu credinta! M-a calugarit in anul 1937, in postul Sfintei Marii. Imi aduc aminte...

Nu se auzeau la ei certuri, nici cuvinte necuviincioase, nici alte lucruri neplacute lui Dumnezeu, ci viata lor de zi cu zi curgea lin ca o apa dulce de izvor, caci asa se mostenea din mosi-stramosi si asa era traditia crestina in partea locului.

Nu intamplator s-au nascut in aceasta zona, cu randuiala lui Dumnezeu, multi oameni mari, dintre care nu putini calugari, preoti, ierarhi alesi si cuviosi, cum a fost si Sfantul Ioan cel Nou de la Neamt (1913-1960). Intre acestia nu gresim daca il numaram si pe vrednicul de pomenire, parintele nostru duhovnicesc al tuturor, Arhimandritul Cleopa Ilie, cat si pe duhovnicul sfintiei sale, ieroschimonahul Paisie Olaru.

Parintele Cleopa Ilie a fost ales de Dumnezeu de la nastere pentru a povatui duhovniceste si a mangaia atat pe calugari si preoti, cat si multimea credinciosilor. Prea cuviosia sa era duhovnicul si povatuitorul de obste al tuturor celor ce-i cereau rugaciunile si voiau sa urmeze lui Hristos. A fost o binecuvantare a lui Dumnezeu pentru intreaga noastra tara.

Casa parinteasca in care s-a nascut arhimandritul Cleopa Ilie era ca o biserica vie, dar nu o inlocuia pe cea din sat, unde slujea incepand cu anul 1877, vestitul preot de atunci, Parintele Gheorghe Chiriac. Caci, precum spunea insusi Cuviosia sa, locuitorii din satul Sulita ascultau de preotul lor ca de insusi Hristos si nimic nu faceau fara sfatul si binecuvantarea lui. De aceea, viata de zi cu zi era linistita, biserica era plina de credinciosi, iar copiii, foarte numerosi, formau podoaba satului.

Parintele Cleopa Ilie - Constantin - o viata daruita lui Hristos si oamenilor

Parintele Cleopa Ilie s-a nascut la 10 aprilie 1912, fiind al cincilea copil din cei zece ai familiei Alexandru Ilie. El a urmat scoala primara de sapte ani in satul natal. Avea o memorie cu totul deosebita, asemanandu-se mamei sale. Trei ani de zile a facut ucenicie duhovniceasca impreuna cu fratii sai la schimonahul Paisie Olaru, pustnic in Schitul Cozancea.

In anul 1929, la inceputul lui decembrie, a intrat in obstea Schitului Sihastria, impreuna cu fratele sau mai mare, Vasile Ilie. Dupa trei zile de ispitire la poarta schitului, au fost primiti in obstea de la Sihastriei, in ziua Sfantului Ierarh Spiridon, la 12 decembrie. De aceea Parintele Cleopa avea mare evlavie la Sfantul Ierarh Nicolae, patronul bisericii din satul natal, si la Sfantul Ierarh Spiridon.

Pana in anul 1935, Constantin - Cleopa a pascut oile Schitului Sihastria, impreuna cu alti frati. Apoi este luat in armata in orasul Botosani. Se reintoarce la schit in toamna anului 1936 si este tuns in monahism la 2 august 1937, primind numele de Cleopa. Dupa aceasta face ascultare la oile schitului pana in vara anului 1942, impreuna cu parintii Galaction Ilie si Antonie Olaru.

In iunie 1942 este adus in schit si numit loctiitor de egumen, intrucat staretul Ioanichie Moroi era greu bolnav. In anul 1944, la 27 decembrie, monahul Cleopa este hirotonit ierodiacon, iar la 23 ianuarie 1945 este hirotonit ieromonah de episcopul Galaction Cordun, pe atunci staret al Manastirii Neamt. Dupa aceasta data este numit oficial egumen al Schitului Sihastria.

In anul 1947, Schitul Sihastria, numarand peste 60 de vietuitori, a fost ridicat la rang de manastire, iar Protosinghelul Cleopa Ilie este facut arhimandrit, cu aprobarea Patriarhului Nicodim. In anul 1948, fiind urmarit de organele politice de atunci, se retrage pentru, sase luni in padurile din jurul Manastirii Sihastria.

In anul 1949, la 30 august, arhimandritul Cleopa Ilie este numit staret al Manastirii Slatina - Suceava si se transfera acolo cu 30 de calugari din obstea Manastirii Sihastria, in urma deciziei Patriarhului Justinian. In locul sau este numit staret Protosinghelul Ioil Gheorghiu.

La Manastirea Slatina, parintele intemeiaza o obste care a ajuns la peste 80 de vietuitori. Intre anii 1952-1954, fiind urmarit de securitate, se retrage in Muntii Stanisoara, impreuna cu ieromonahul Arsenie Papacioc. Dupa mai bine de doi ani de viata pustniceasca, amandoi au fost readusi in Manastirea Slatina, la porunca Patriarhului Justinian.

In anul 1956, parintele Cleopa revine la metanie in Manastirea Sihastria, iar in primavara anului ,1959, se retrage pentru a treia oara in Muntii Neamt, unde se nevoieste mai bine de cinci ani de zile. In toamna anului 1964 revine in Manastirea Sihastria, ca duhovnic al intregii obsti, si povatuieste fara intrerupere atat calugari, cat si mireni, timp de 34 de ani, pana la 2 decembrie 1998, cand isi da duhul in bratele lui Hristos.

Parintele Cleopa Ilie - Cuvantul de pe urma al parintelui - rostit catre obstea Manastirii Sihastria, in trapeza, la 1 martie 1998 -

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh.

Prea Cuvioase Parinte Staret, Prea Cuviosi Parinti si frati, asa cum va vad aici, dragul mamei, asa, pe toti, sa va vad la rai, in bucuriile fara margini ale raiului, caci toti sunteti in slujba Mantuitorului si a Maicii Domnului, si fiecare, saracul, face ascultare in directia lui, unde este pus.

Tare imi este drag cand va vad! Dar pe multi nu va cunosc. Eu vin rar pe aici. Am atata lume pe capul meu acolo si sunt bolnav. Dar mai cunosc din ei, care vin la marturisire si care sunt mai vechi. Eu doresc ca toti, toti sa mergeti la bucuria cea vesnica si nici unul, Doamne fereste, la munci.

Dragii mei parinti si frati, sa stiti ca Biserica este mama noastra spirituala. Ea ne-a nascut pe noi la botez prin apa si prin Duh. Ati auzit ce spune Sfantul Apostol Pavel: ati luat darul infierii in baia nasterii de-a doua si al innoirii Duhului Sfant. De atunci suntem toti fii dupa dar ai lui Dumnezeu, de cand ne-am botezat in numele Preasfintei Treimi.

De aceea va rog din toata inima sa iubiti Biserica, mama! Sa va fie draga Biserica si, cat puteti, ziua si noaptea sa mergeti la sfintele slujbe. Care sunt mai batrani si nu pot saracii, sa stea mai putin. Care sunt tineri pot sa stea mai mult, pentru ca pravila Bisericii imbogateste memoria fiecaruia si darul Preasfantului Duh vine asupra aceluia care asculta cu evlavie sfintele slujbe ale Bisericii.

Dragii mei, eu pacatosul si nevrednicul sunt batran, 86 de ani, sase operatii, mana dreapta mi-e rupta, am stat in ghips 32 de zile, maine-poimaine imi veti canta Vesnica pomenire! Ce sa mai astept? Psalmul 89 spune clar: Anii lor sunt saptezeci de ani, iar daca vor fi in putere optzeci de ani. Iar la stihul unsprezece spune asa: Ce este mai mult decat acestia, osteneala si durere! Eu am intrat in anii durerii. Am imbatranit, optzeci si sase de ani implinesc acum, pe zece aprilie.

Dragii mei parinti, va rog din toata inima, care aveti dragoste si puteti, sa nu ma uitati la rugaciune. Sa ma pomeniti! Eu am dragoste cand va vad pe toti in slujba Mantuitorului si a Maicii Domnului. Asa sa va vad la rai, dragul mamei, pe toti! Toti sunteti in slujba Mantuitorului si a Maicii Domnului.

Manastirea noastra este o manastire cu randuiala canonica: nu se mananca carne, spovedania este la vreme, slujbele merg dupa randuiala Sfantului Sava. Cand am venit eu aici am gasit paisprezece parinti, incaltati cu opinci, cu barbile pana la brau, cu metanii de lemn in mana. M-a adus fratele meu Vasile. Cand am venit aicea aveam cincisprezece ani jumatate, nu stiam...

Si cand am vazut la masa calugarii toti, si staretul, batranul, citea cuvant de folos in capul mesei, de la Sfantul Teodor Studitul, eu am intrebat pe fratele:

Era un parinte, Nicolae Gradinara, cu barba mare, poate l-ati apucat unii. El a zis, cand m-a dus in fata altarului: "Prea Cuvioase parinte, sa-i punem numele Cleopa, ca nu avem nici un Cleopa aici!". Si batranul a pus mana pe foarfece si Cleopa mi-a zis. Asa a fost scris!

Dumnezeu sa-i odihneasca! Am pomelnicul acasa, al tuturor celor ce au murit aici; am si episcopi si patriarhi, cati sunt. Cat mai am o scanteie de viata ii pomenesc in fiecare zi! Dar va rog, dragul mamei, pe toti, sa nu ma uitati in sfintele voastre rugaciuni! Si asa cum va vad aici sa va vad la rai, in bucuria cea vesnica, fara margini!

Mila Preasfintei Treimi si acoperamantul rugaciunilor Preasfintei Maicii lui Dumnezeu si ale tuturor sfintilor, sa fie cu voi cu toti, dragii mei, si pe toti sa va duca la rai. Amin.

Sf Cuv Porfirie Cafsocalivitul

Sursa foto: http://www.pemptousia.ro/2013/12/cuviosul-porfirie-kavsokalivitul/

prev

neCuviosul Porfirie îi uimea pe oamenii care veneau în preajma lui prin curăţia inimii şi a minţii sale, pentru care fusese dăruit cu harisma înainte-vederii şi străvederii, precum și cu aceea a tămăduirii gândurilor şi a feluritelor boli ale oamenilor, arătându-și în multe chipuri dragostea curată faţă de toţi. S-au scris multe articole şi cărţi despre acestea.

Cuviosul Porfirie îi uimea pe oamenii care veneau în preajma lui prin curăţia inimii şi a minţii sale, pentru care fusese dăruit cu harisma înainte-vederii şi străvederii, precum și cu aceea a tămăduirii gândurilor şi a feluritelor boli ale oamenilor, arătându-și în multe chipuri dragostea curată faţă de toţi. S-au scris multe articole şi cărţi despre acestea.Pe mine, ceea ce mă uimea la el era cuvântul, dragostea lui curată de Hristos, de Biserică şi de oameni, şi cugetul lui patristic. După cum bine se știe, Cuviosul Porfirie nu a absolvit nici o facultate de Teologie, însă era un teolog harismatic şi empiric, iar cuvântu-i izvora din inima lui curată. Cuviosul Porfirie era un organism duhovnicesc viu, căci în lăuntrul lui se sălăşluia Harul Duhului Sfânt care îl călăuzea neîncetat, şi, ca unul ce era organism duhovnicesc viu, neîncetat năştea cuvânt teologic şi îi renăştea pe oameni.

Comunicam cu el când și când. De două sau de trei ori l-am întâlnit personal şi am vorbit despre diferite lucruri, iar el îmi telefona uneori, ca îmi mulţumească pentru vreun text de-al meu pe care îl citise. Nu vreau să consemnez aici ce anume îmi spunea, ci doar să dezvălui părerea pe care o avea despre Stareţul Sofronie Saharov. Spunea că este o mare binecuvântare de la Dumnezeu să îl întâlnești pe Stareţul Sofronie fie şi numai o dată în viaţă, căci cuvântul Starețului Sofronie renaşte, este rodul unei adânci pocăinţe şi al experienţei. Mă socotea un privilegiat al Harului lui Dumnezeu pentru faptul că m-a învrednicit Dumnezeu să păstrez cu Starețul Sofronie o legătură statornică. Toate acestea arată sensibilitatea duhovnicească a lui Gheron Porfirie, care putea înţelege starea lăuntrică a unui om sfinţit şi, mai cu seamă, pocăinţa adâncă şi rugăciunea de foc, care este grăire teologică.

Citind cuvintele Cuviosului Porfirie, mai ales din cartea Ne vorbește Părintele Porfirie[1], am luat aminte cu deosebire la discursul lui teologic şi acesta mă uimea de-a dreptul. Este un cuvânt viu care îngemănează rugăciunea minţii cu teologia apostolică și dragostea curată de Hristos, o împletire a nevoinţei şi a Tainelor, rod al desăvârşitei părăsiri de sine în mâinile lui Dumnezeu, este simţirea adâncă a vieţii lăuntrice a Bisericii noastre şi multe altele.

Personal socotesc că întreaga viaţă a Cuviosului Porfirie Kafsokalivitul se poate tâlcui din prisma a două întâmplări care au avut loc la începutul vieţii sale monahale.

Prima a fost vederea în rugăciune a Bătrânului Dimas, un nevoitor din Kafsokalivia; pe acesta l-a văzut odată rugându-se înainte de începerea utreniei în pronaosul katholikonului, pe când tânărul stătea ascuns, nevăzut, într-un colț al bisericii, şi se ruga. Privindu-l pe Bătrânul Dimas rugându-se, l-a văzut strălucind în Lumină și atunci a pătruns în inima lui rugăciunea minţii, adică mintea-nous i-a coborât în inimă şi a început să se roage. Iată ce povesteşte Starețul însuşi:

„Într-o dimineață, pe la trei și jumătate, am mers la biserica cea mare, la «Sfânta Treime», pentru slujbă. Era devreme, încă nu bătuse toaca. Nu se afla nimeni în biserică. M-am așezat în pronaos, sub o scară. Mă rugam nevăzut de nimeni. La un moment dat s-a deschis ușa bisericii și a intrat un monah înalt, în vârstă. Era Bătrânul Dimas. Îndată ce a intrat, a privit în dreapta și în stânga, dar n-a văzut pe nimeni. Atunci, ținând în mână un șirag mare de metanii, a început să facă metanii mari, multe și iuți, zicând necontenit: Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă… Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne pe noi. În curând a căzut în răpire. Nu pot, nu găsesc cuvinte să înfățișez purtarea lui dinaintea lui Dumnezeu; mișcări de iubire și slujire, mișcări ale iubirii dumnezeiești, ale dăruirii de sine. L-am văzut stând cu mâinile desfăcute, în chipul crucii, precum a făcut Moise la Marea Roșie, și a făcut: Uuuu!…. Ce era asta? Petrecea înlăuntrul harului. Strălucea în Lumină. Asta era! Mi-a împărtășit și mie îndată rugăciunea lui. Am pătruns într-o clipită în acea atmosferă. Nu mă văzuse. Ascultați-mă. Am fost mișcat și am început să plâng. A venit Harul lui Dumnezeu la mine, smeritul și nevrednicul. Cum să vă spun? Mi-a împărtășit Harul. Adică Harul pe care îl avea acel sfânt a strălucit și în sufletul meu. Mi-a dat harismele sale duhovnicești”.

În continuare scrie:

„După slujbă am plecat în pădure singur, plin de fericire și bucurie. Nebunie! Spuneam în minte rugăciunile de mulțumire de după Sfânta Împărtășanie, mergând spre colibă. Alergam vârtos prin pădure, săream de bucurie, deschideam în extaz mâinile cu însuflețire, cu putere, și strigam: «Slavă Ție, Dumnezeuleee! Slavă Ție, Dumnezeuleee!». Da, mâinile îmi încremeniseră, înlemniseră în chipul crucii. Adică, dacă mă priveai din spate, ai fi văzut o cruce. Capul meu ridicat spre cer, pieptul și el în afară, parcă voia să plece împreună cu mâinile spre cer. Inima vroia să zboare din piept. Ceea ce vă spun e adevărat, am pătimit-o. Cât timp am fost în această stare nu știu. Când mi-am revenit din starea în care eram, mi-am coborât mânuțele și, tăcut și cu ochii în lacrimi, am mers mai departe”.

Desigur, nu pot pune la îndoială starea binecuvântată în care se afla Stareţul Dimas, dar socotesc că însuşi micuţul, pe atunci, Porfirie era într-o asemenea stare duhovnicească, care îi permitea să îl vadă pe Stareţul Dimas rugându-se în Lumină. Întâmplarea asta este strâns legată de versetul „întru lumina Ta vom vedea lumina” (Psalmi 35, 10). Şi experiența aceasta l-a condus la o dumnezeiască nebunie.

A doua întâmplare face parte și ea din perioada de început a vieții sale monahale din Sfântul Munte, unde făcea ascultare desăvârșită, avea curăția minții-nous și dobândise rugăciunea minții după întâlnirea cu Bătrânul Dimas. Atunci, în pustia Sfântului Munte a auzit o privighetoare care cânta ascunsă în frunzișul copacilor și a înțeles că ciripea în isihie slăvind pe Dumnezeu. Este surprinzătoare povestirea acestui fapt, după ani de zile:

„Într-o dimineață, m-am dus de unul singur în fecioreasca pădure. Toate, răcorite de roua dimineții, scânteiau în soare. M-am aflat pe o vale înverzită. Am șezut pe o stâncă. Lângă mine curgeau liniștit ape reci, iar eu rosteam Rugăciunea. Liniște desăvârșită. Peste puțin, am auzit în acea liniște un glas dulce, îmbătător, cântând, lăudând pe Făcătorul. Am privit, dar n-am deslușit nimic. În cele din urmă, după o ramură, am văzut o păsărică; era o privighetoare. Ascultam privighetoarea cântând, învârtoșându-se, umflându-și pieptul. Această pasăre mititică își dădea aripile pe spate, ca să aibă putere să slobozească acele sunete prea-dulci, acel glas frumos. Măi, măi, măi! Să fi avut un păhăruț cu apă, să bea și să se răcorească!…

Mi-au venit lacrimi în ochi. Aceleași lacrimi ale Harului, care curgeau nesilit și pe care le dobândisem de la Bătrânul Dimas. Era a doua oară când le încercam.

Nu pot să vă împărtășesc ceea ce simțeam. V-am descoperit, însă, taina. Mă gândeam: «De ce să scoată privighetoarea aceste sunete? De ce aceste triluri? De ce să cânte această preaminunată cântare? De ce, de ce… Cu ce scop? Nu cumva așteaptă s-o laude cineva? Nu, de bună seamă, acolo nimeni n-o să facă asta». Filosofam de unul singur. Aceasta am deprins-o după întâmplarea cu Bătrânul Dimas. Înainte de asta n-o făceam. Câte nu mi-a spus privighetoarea! Și câte nu i-am spus în tăcere: «Mica mea privighetoare, cine ți-a spus că voi trece pe aici? Aici nu se apropie nimeni, este un loc de nestrăbătut. Cât de frumos îți împlinești, fără răgaz, îndatorirea ta, rugăciunea ta către Dumnezeu! Câte îmi spui, privighetoarea mea, câte mă înveți! Dumnezeul meu, câte mă înveți! Dumnezeul meu, sunt mișcat. Privighetoarea mea, cu cântecul tău îmi arăți cum să-L laud pe Dumnezeu, îmi spui mii de lucruri, multe, foarte multe…».

Nu sunt bine cu sănătatea, ca să le spun pe toate după cum le simt. S-ar putea scrie o carte întreagă. Am îndrăgit mult acea privighetoare. O iubeam și ea mă insufla. Cugetam: «De ce ea, și nu eu? De ce ea se ascunde, și eu nu?». Și mi-a venit în minte că trebuie să plec, să mă pierd, să nu mai exist. Am zis: «Avea lume în fața ei? Știa că sunt eu și o auzeam? Cine o asculta? De ce a mers în locuri atât de ascunse? Dar celelalte privighetori din desiș, de pe maluri, care cântă ziua și noaptea, seara și dimineața, cine le ascultă pe toate? De ce fac asta? De ce merg în locuri așa ascunse? Scopul lor este închinarea, cântarea Ziditorului lor, slujirea lui Dumnezeu». Așa îmi ziceam”.

Socotesc că acest fapt nu a fost un simplu moment sentimental şi nici o stare de reverie estetică, ci vederea raţiunilor făpturilor prin curăţia şi rugăciunea lui. Trăia el însuşi în Harul lui Dumnezeu şi vedea raţiunile făpturilor, adică lucrarea cea nezidită, creatoare şi unificatoare a lui Dumnezeu în toată făptura.

Aceste două întâmplări uimitoare, care pun în lumină o Teologie vie şi reală, îl exprimă în întregime pe Cuviosul Porfirie. Se afla el însuşi în Lumina dumnezeiescului Har şi a văzut Harul lui Dumnezeu. Așa înțelegem cum de a fost apoi în stare să trăiască în Piaţa Omonia[2] şi în același timp să aibă neîncetat comuniune cu Dumnezeu, să nutrească o mare dragoste faţă de întreaga zidire şi de oameni; oriunde mergea se afla în Lumina Harului, precum atmosfera din jurul Pământului care se mişcă şi ea odată cu el. Astfel, înțelegem de ce în testamentul său duhovnicesc le ura ucenicilor săi şi nouă, tuturor, să ne învrednicească Dumnezeu „să intrăm în Biserica Sa nefăcută de mână de pe pământ”, care este împărtășirea de slava lui Dumnezeu încă din viaţa aceasta. Astfel înțelegem de ce, simțind apropierea ieşirii sale din viaţa aceasta, s-a retras în Sfântul Munte, ca să trăiască şi să adoarmă întru Domnul ca un isihast şi i-a rugat pe ceilalţi ca trupul lui să rămână îngropat într-un loc necunoscut. Cred, de asemenea, că aceste două întâmplări – vederea Stareţului Dimas în Lumină şi vederea raţiunilor fiinţelor în ciripitul privighetorii –, în strânsă legătură cu viaţa sa lăuntrică, ne ajută să îi înțelegem dorinţa de a trece la Domnul departe de privirile oamenilor, psălmuind precum privighetoarea, în taină, lui Dumnezeu, şi rugându-se asemenea Stareţului Dimas.

Cred că pe Cuviosul Porfirie Kafsokalivitul se cuvine să îl înțelegem după criterii teologice, anume ca unul care s-a făcut părtaș lucrării curăţitoare, luminătoare şi îndumnezeitoare a lui Dumnezeu, în acord cu întreaga Tradiţie a Bisericii, care este premisa fundamentală a îndumnezeirii omului. Oricine vrea să îl înțeleagă pe Cuviosul Porfirie prin sentimentalisme şi din perspectiva unei iubiri fără discernământ față de toţi, în afara premiselor ascetice ale adevăratei iubiri, greșește. Astfel, şi în cazul Cuviosului Porfirie putem să identificăm premisele reale ale sfinţeniei, care constituie esenţa Teologiei Ortodoxe şi a Tradiţiei Ortodoxe.

Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul este o întreagă „teologie a faptelor”, a experiențelor. În această perspectivă am citit învățăturile lui, am înțeles persoana lui şi apoi am propus Patriarhiei Ecumenice aşezarea lui în rândul sfinţilor.

Să avem binecuvântarea şi mijlocirile lui!

(Articol semnat de Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie, publicat de Pemptousia)

ARTĂ CULINARĂ – REȚETE DE POST PENTRU 2 Decembrie

A.   PLĂCINTE

Plăcintă din multe foi şi aluat franţuzesc de post

·       250 g făină;

·       250 g margarină;

·       ½ pahar apă;

·       1 linguriţă oţet;

·       Sare;

·       Marmeladă

Se cerne făina pe planşetă.

Se adaugă apă, sare, oţet şi 1/10 din cantitatea de margarină.

Se frământă bine până se obţine un aluat care nu se mai lipeşte de mână şi de planşetă.

Se lasă să se odihnească o jumătate de oră.

Se întinde din acest aluat o foaie pe cât posibil pătrată, cu latura de circa 40 cm.

În mijlocul foii se pune margarina, care mai înainte a fost frământată repede cu puţină făină, apoi se împătureşte foaia în patru şi se întinde din nou cu vergeaua.

Se împătureşte din nou în patru şi se lasă la rece o jumătate de oră.

Se repetă de patru ori această operaţie, la intervale de câte o jumătate de oră.

Se recomandă ca în timp ce se lucrează aluatul franţuzesc să se folosească cât mai puţină făină pentru presărat planşeta şi aluatul, iar la împăturit, să se îndepărteze cu o perie specială toată făina de pe aluat.

Se întinde pe tava de copt câte o foaie subţire, care se înţeapă cu furculiţa în mai multe locuri şi apoi se coace, la început la foc iute, apoi la foc potrivit.

Se procedează la fel cu toate foile.

Când sunt gata coapte, aceste foi se taie în benzi de 8 – 10 cm lăţime, care se ung cu marmeladă.

Se suprapun apoi câte 5 benzi, se ung deasupra cu un strat subţire de marmeladă fină şi se presară atât deasupra cât şi pe lături cu foietaj tocat mărunt.

Se taie apoi în bucăţi.

B.   SALATE

Salată de fasole boabe

* 400 g fasole fiartă,
* 2-3 ridichi,
* 2 cepe verzi,
* 1 lingură de oţet pentru salate,
* 1 lingură de ulei de măsline,
* sare după gust.
Se pune fasolea într-un castron, se toacă ceapa şi ridichile şi se amestecă cu fasolea, oţetul, uleiul şi sarea.
Se poate pune şi un căţel de usturoi şi salata este gata.

C.   SOSURI

Sos alb

·       1 lingură făină;

·       1 lingură margarină;

·       2 pahare vin alb;

·       1 pahar apă

Se topeşte margarina peste care se pune făina în ploaie şi se lasă la foc mic, amestecând continuu până capătă culoare gălbuie.

Se stinge cu vin alb şi apă.

D.   BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME

Ciorbă rusească de post
• 1 ceapă;
• 2 morcovi;
• 1 rădăcină pătrunjel;
• ½ rădăcină ţelină;
• 3 – 4 roşii;
• 2 ardei;
• 1 legătură leuştean uscat;
• 1 legătură pătrunjel verde;
• Mărar conservat;
• Sare;
• ¼ varză dulce;
• 1 sfeclă;
• ¾ litri borş
Zarzavatul se taie mărunt sau se trece prin răzătoarea mare, apoi se pune la fiert într-o oală cu apă şi se lasă până sunt moi.
Se adaugă roşiile curăţate de coajă şi seminţe şi tăiate cubuleţe precum şi ardeiul tăiat felii lungi şi subţiri, ca tăieţeii şi se mai lasă să fiarbă puţin.
Separat se fierbe borşul care se adaugă la ciorbă şi se drege cu sare.
La sfârşit se presară verdeaţa tocată şi puţin ulei.

E.   MÂNCĂRURI

Mâncare de morcovi

·       750 g morcovi;

·       1 ceaşcă ulei;

·       25 g zahăr;

·       10 g sare;

·       50 g margarină

Se curăţă morcovii şi se dau pe răzătoarea mare, apoi se călesc în ulei.

Separat se arde zahărul şi se stinge cu o cană de apă, se adaugă peste morcovi şi se lasă la foc mic până scade bine.

Se toarnă într-o tavă unsă cu ulei şi se dă la cuptor 15 minute.

Se serveşte fierbinte garnisit cu gogoşari în suc de roşii.

F.    DULCIURI

Covrigei simpli

·       200 g zahăr pudră;

·       400 g margarină (la temperatura camerei);

·       600 g făină;

·       1 vanilie sau 1 linguriţă coajă de lămâie

Se amestecă toate ingredientele, se frământă bine şi se modelează covrigei de forme diferite (rotunduri, opturi).

Se coc la foc potrivit.

După preferinţă se pot lipi doi covrigei cu marmeladă.

VA URMA