MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
MIERCURI 25 DECEMBRIE 2019
PARTEA ÎNTÂI BIS

Astăzi S-a născut Hristos, Mesia cel luminos!

LA MULȚI ANI TUTUROR PRIETENILOR MEI VIRTUALI CU PRILEJUL SĂRBĂTORII NAȘTERII DOMNULUI!

LA MULȚI ANI CELOR CE POARTĂ NUMELE CRISTIAN ȘI CRISTINA!

Decese

·         795: Papa Adrian I

·         1406: Henric al III-lea al Castiliei (n. 1379)
* 1635: Samuel de Champlain (n. 1567, Brouage, Franța - d.25 decembrie 1635, Québec, Canada) a fost un geograf, explorator și cartograf francez, întemeietorul orașului Québec și primul Guvernator General al Canadei, între 1613 și 1627, de facto, respectiv între 1627 și 1635, numit de regele Ludovic al XIII-lea al Franței. Născut la Brouage în 1567, Samuel de Champlain ajunge în Noua-Franță, pentru prima dată, în 1603. Va întreprinde 21 de expediții între Franța și Noua-Franță. Fondează Acadie și orașul Québec în 1608. Samuel de Champlain vizitează coasta de nord-est a Americii de nord și Marile Lacuri Huron și Ontario. În 1634, pregatește întemeierea Montreal-ului, care va avea loc în 1642. Champlain a participat la popularea unei noi colonii, pentru aceasta determinând să vină familii, artizani, soldați, preoți. Astfel prezența franceză se instalează în Québec. Moare la Québec la 25 decembrie 1635.

·         1648: Claudia de Medici (4 iunie 1604 – 25 decembrie 1648) a fost regentă a Tyrolului austriac în timpul minoratului fiului ei, din 1632 până în 1646. A fost fiica lui Ferdinando I de Medici, Mare Duce de Toscana și a Cristinei de Lorena. S-a născut la Florența și a fost botezată după bunica ei Claude de Valois, care a fost nepoata ducesei Claude de Bretania și soția regelui Francisc I al Franței. În 1620, ea s-a căsătorit cu Federico Ubaldo della Rovere, singurul fiu al lui Francesco Maria II della Rovere, Duce de Urbino. Singurul lor copil, o fată, s-a căsătorit cu Ducele de Toscana. Federico a murit la 29 iunie 1623 la vârsta de 18 ani. După decesul prematur al soțului ei, ea s-a recăsătorit, la 19 aprilie 1626, cu Leopold al V-lea, Arhiduce de Austria, și deci a devenit Arhiducesă consort de Austria. După decesul soțului ei în 1632, ea și-a asumat regența în numele fiului ei minor Ferdinand Carol.

Claudia de Medici a murit la Innsbruck în 1648, la vârsta de 44 de ani. Împreună cu primul ei soț a avut un singur copil:

1. Vittoria della Rovere (1622–1694) căsătorită cu Ferdinando II de Medici, Mare Duce de Toscana; au avut copii.

Împreună cu cel de-al doilea soț a avut cinci copii:

1. Maria Eleonora de Austria (1627–1629) a murit în copilărie.
2. Ferdinand Carol de Austria (1628–1662) căsătorit cu Anna de Medici; au avut copii.
3. Isabella Clara de Austria (1629–1685), căsătorită cu Carol al III-lea, Duce de Mantua; au avut copii.
4. Sigismund Francisc de Austria (1630–1665), Conte de Tyrol și Regent al Austriei Inferioare, s-a căsătorit cu contesa palatină Hedwig de Sulzbach (1650–1681); n-au avut copii.
5. Maria Leopoldine de Austria (1632–1649), căsătorită cu împăratul Sfântului Imperiu Roman Ferdinand al III-lea(1608–1657); au avut copii.

Claudia de Medici
Arhiducesă de Austria & Contesă de Tyrol Ducesă de Urbino
Date personale
Născută	4 iunie 1604 Palazzo Pitti, Florența, Toscana
Decedată	25 decembrie 1648 (44 de ani) Palatul din Innsbruck, Sfântul Imperiu Roman
Înmormântată	Innsbruck
Părinți	Ferdinando I de' Medici, Mare Duce de Toscana Cristina de Lorena
Frați și surori	Ecaterina de Medici, Guvernator de Siena Maria Maddalena de' Medici[*] Cosimo al II-lea de' Medici, Mare Duce de Toscana Lorenzo de' Medici[*] Carlo de' Medici[*] Eleonora de' Medici[*] Francesco di Ferdinando de' Medici[*]
Căsătorită cu	Federico della Rovere, Duce de Urbino Leopold al V-lea, Arhiduce de Austria
Copii	Vittoria, Mare Ducesă de Toscana Arhiducele Ferdinand Carol Isabella Clara, Ducesă de Mantua Arhiducele Sigismund Francis Maria Leopoldine, Împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman
Religie	catolicism
Ocupație	politiciană
Activitate
Apartenență nobiliară
Titluri	Duce
Familie nobiliară	Casa de Medici

* 1839: Samuil Vulcan (n. 1 august 1758, Blaj, Marele Principat al Transilvaniei- d. 25 decembrie 1839, Oradea) a fost episcop al Eparhiei Greco-Catolice de Oradea Mare între 1806 și 1839. Samuil Vulcan s-a născut la 1 august 1758, în satul Veza, azi încorporat în orașul Blaj, într-o „familie săracă^[2] și umilă”.^[1] Consacrarea sa episcopală, de Oradea Mare, a fost săvârșită la 25 octombrie 1807 de episcopul Ioan Bob, în Catedrala Sfânta Treime din Blaj și a fost instalat la 29 iunie 1807, la „sărbătoarea Sfinților Apostoli Petru și Pavel.”^[2]

În anul 1828 a întemeiat liceul românesc din Beiuș, care astăzi îi poartă numele. A contribuit la dezvoltarea culturii românilor ardeleni, mai ales prin finanțarea publicării lucrărilor corifeilor Școlii Ardelene.

Pe românii ortodocși din Arad i-a sprijinit să-și aleagă episcop român, în locul celui sârb^[3] și i-a ajutat „cu bani proprii”^[2] pentru „înființarea Preparandiei din Arad (1812)”.^[2]

A fost numit de Nicolae Iorga „ocrotitorul întregii culturi românești”.

Era poliglot: vorbea „în mod fluent româna, germana, franceza, italiana, maghiara, probabil și poloneza, precum și limbile clasice: ebraica, latina, greaca.”^[2]

* 1856: Elisabeta de Savoia (Maria Francesca Elisabetta Carlotta Giuseppina; 13 aprilie 1800 – 25 decembrie 1856) a fost prințesă de Savoia și mătușa și soacra lui Vittorio Emanuele al II-lea, primul rege al Italiei. Maria Francesca Elisabetta Carlotta Giuseppina s-a născut la Paris ca fiică a lui Charles Emmanuel, Prinț de Carignan (1770–1800) și a Mariei Christina de Saxonia (1770–1851), care era nepoata regelui Augustus al III-lea al Poloniei. Elisabeta a avut un frate mai mare, Carol Albert, viitor rege al Sardiniei. La 28 mai 1820 ea s-a căsătorit la Praga cu Arhiducele Rainer Joseph de Austria, vicerege al regatului Lombardia-Veneția. Cuplul a avut opt copii:

• Maria Carolina (1821–1844)
• Adelaide (3 iunie 1822 – 20 ianuarie 1855), care a devenit soția lui Vittorio Emanuele II, rege al Sardiniei din 1849 până în 1861, apoi rege al Italiei.
• Leopoldo Luigi (6 iunie 1823 – 24 mai 1898)
• Ernesto Carlo (8 august 1824 – 4 aprilie 1899)
• Sigismondo Lepoldo (7 ianuarie 1826 – 15 decembrie 1891),
• Ranieri Ferdinando (11 ianuarie 1827 – 27 ianuarie 1913)
• Enrico Antonio (9 mai 1828 – 30 noiembrie 1891)
• Massimiliano Carlo (16 ianuarie 1830 – 16 martie 1839)

Elisabeta a murit la Bolzano în ziua de Crăciun 1856.

Elisabeta
Arhiducesă Rainer de Austria
Date personale
Nume la naștere	Maria Francesca Elisabetta Carlotta Giuseppina di Savoia
Născută	13 aprilie 1800 Paris, Franța
Decedată	25 decembrie 1856 (56 de ani) Bolzano
Înmormântată	Bolzano
Cauza decesului	tuberculoză
Părinți	Charles Emmanuel[*] Princess Maria Christina of Saxony[*]
Frați și surori	Carol Albert de Sardinia
Căsătorită cu	Arhiducele Rainer Joseph de Austria
Copii	Adelaide, regină a Sardiniei Leopold Ludwig Rainer Ferdinand
Cetățenie	Franța
Ocupație	politiciană
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Savoia-Carignan (prin naștere) Casa de Habsburg-Lorena (prin căsătorie)

·         1868: Linus Yale, inventatorul unui nou mecanism de încuietoare care îi poartă numele (n. 1821)

·         1905: Fiodor Șvedov, fizician rus (n. 1840)

·         1926: Împăratul Taishō (大正天皇 Taishō-tennō^?) (n. 31 august 1879 – d. 25 decembrie 1926) a fost al 123-lea Împărat al Japoniei. A fost căsătorit cu prințesa Kujō Sadako, viitoarea împărăteasă Temmei. De-a lungul domniei sale a avut mari probleme de sănătate, încă de la naștere.

În decembrie 1926, a fost anunțat faptul că împăratul s-a îmbolnăvit de pneumonie. A murit din cauza unui atac de cord pe data de 25 decembrie 1926.

Prințul Yoshihito în 1892.

Prințul Yoshihito s-a născut la Palatul Akasaka din Tokyo ca fiu al împăratului Meiji și al Yanagihara Naruko, o concubină oficială a împăratului. Era o practică obișnuită a timpului ca mama lui să fie considerată consoarta împăratului Meiji, împărăteasa Shōken. El a primit numele de Yoshihito Shinnō și titlul de Haru-no-miya de la împărat la 6 septembrie 1879. Cei doi frați mai mari ai săi muriseră de mici, și el însuși era bolnăvicios.^[1] La trei săptămâni după ce s-a născut, s-a îmbolnăvit de meningită.^[2]

Conform tradiției, a fost crescut până la vârsta de 7 ani de prințul Tadayasu Nakayama, care l-a crescut și pe tatăl lui, împăratul Meiji. Din martie 1885, Prințul Yoshihito s-a mutat la Palatul Aoyama, unde era îndrumat dimineața la citire, scriere, aritmetică și morală, iar după-amiaza la sport, însă progresul a fost lent din cauza sănătății precare și a febrelor frecvente.^[3] Din 1886, lui i s-a predat într-o clasă împreună cu 15-20 de colegi selectați din nobilimea japoneză la o școală specială, Gogakumonsho, în Palatul Aoyama.^[3]

Prințul Yoshihito a fost declarat oficial moștenitor la 31 august 1887, iar investitura formală ca prinț moștenitor a avut loc la 3 noiembrie 1888. În timp ce era prinț moștenitor era numit adesea Tōgu (東宮) (termen tradițional utilizat în Asia de Est pentru prinț moștenitor).

A fost primul prinț moștenitor care a plecat din Japonia, a vizitat Coreea în octombrie 1907, împreună cu amiralul Togo Heihaciro, generalul Katsura Tarō, și prințul Arisugawa Taruhito. În această perioadă, a început să studieze limba coreeană.

A fost numit primul împărat de Tokio din cauză că el a fost primul împărat care și-a trăit întreaga viața în Tokio.

A fost căsătorit cu prințesa Kujō Sadako, viitoarea împărăteasă Temmei. De-a lungul domniei sale a avut mari probleme de sănătate, încă de la naștere.

În decembrie 1926, a fost anunțat faptul că împăratul s-a îmbolnăvit de pneumonie. A murit din cauza unui atac de cord pe data de 25 decembrie 1926.

Emperor Taishō 大正天皇
Împăratul Taishō
Date personale
Nume la naștere	Yoshihito (嘉仁?)
Născut	31 august 1879 Tokyo, Imperiul Japoniei
Decedat	25 decembrie 1926 (47 de ani) Hayama, Kanagawa
Înmormântat	8 februarie 1927 Hachiōji, Tokyo, Japonia
Cauza decesului	cauze naturale[*] (infarct miocardic)
Părinți	Împăratul Meiji Yanagihara Naruko[*]
Frați și surori	Princess Fusako Kitashirakawa[*] Yohime Mikoto[*] Toshiko Higashikuni[*] Masako Takeda[*] Princess Nobuko Asaka[*] Takenomiya Yukihito-shinnō[*] Akinomiya Michihito-shinnō[*] Mitsunomiya Teruhito-shinnō[*] Wakamitsuteru-hiko no Mikoto[*]
Căsătorit cu	Sadako Kujō, Împărăteasa Teimei
Copii	Hirohito (Prințul Michi) Yasuhito (Prințul Chichibu) Takahito (Prințul Mikasa)
Cetățenie	Imperiul Japonez  Japonia
Religie	Shinto
Ocupație	om politic personal militar[*]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa Imperială a Japoniei
Imn regal	Kimigayo
Împărat al Japoniei
Domnie	30 iulie 1912 – 25 decembrie 1926
Încoronare	10 noiembrie 1915
Predecesor	Împăratul Meiji
Succesor	Împăratul Shōwa

·         1935: Paul Bourget, scriitor francez (n. 1852)

·         1938: Karel Čapek (n. 9 ianuarie 1890 - d. 25 decembrie 1938) a fost un desenator, jurnalist, prozator și un dramaturg ceh, unul dintre cele mai populare nume ale literaturii cehe.

Čapek s-a născut în Malé Svatoňovice, pe atunci Austro-Ungaria, acum în Republica Cehă.

·         1942: Aurel Stodola, inginer, fizician și inventator slovac (n. 1859)
* 1946: William Claude Dukenfield (29 ianuarie 1880^[1] – 25 decembrie 1946), mai bine cunoscut ca W. C. Fields, a fost un actor american, comic, jongler și scriitor.^[2]

·         1950 - A murit scriitorul mexican Xavier Villaurrutia (n.27.03.1903).
* 1954: Ioan P. Arbore (n. 23 februarie 1892, satul Cucuteni, județul Iași - d. 25 decembrie 1954, Închisoarea Văcărești) a fost un general de divizie și politician român, care a luat parte la ambele războaie mondiale. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a participat la forțarea Prutului (1941) și la marile bătălii de la Stalingrad și Cotul Donului, după acea subsecretar de stat. Ioan Arbore, descendent din familia hatmanului Luca Arbore (d. 1523), și-a petrecut copilăria în Dobrogea, în apropierea Deltei, la Sarinasuf, unde tatăl sau era preot. Mai avea un frate, profesor de limba română la Focșani. A parcurs drumul, S-a decis pentru o carieră de ofițer, pe care a parcurs-o, de la sublocotenent până la gradul de general prin puterile lui, fără a fi ajutat de cineva din afară.^[1]

După absolvirea studiilor militare la Școala de Ofițeri de Artilerie, Geniu și Marină (1909-1911),^[2] a devenit sublocotenent în 1911, apoi locotenent în 1914. Cu acest rang a luptat la intrarea României în Primul Război Mondial. În anul 1917 a fost avansat la gradul de căpitan și comandant de baterie tunuri de câmp. Și-a terminat educația militară la Școala Superioară de Război în Paris (1919-1921) facut maior (1920). Apoi a preluat diferite funcții de comandă în regimente de artilerie de stat major și avansat în 1929 la gradul de locotenent-colonel și la 16 octombrie 1935 la gradul de colonel,^[2] fiind numit comandant unui regiment.^[3]

La 10 mai 1941, cu puțin timp înaintea intrării României în al Doilea Război Mondial, a fost înaintat la gradul de general de brigadă.^[2] A fost numit comandantul brigăzii a III-a mixte, iar un an mai târziu, în 1942, comandantul brigăzii de fortificații nr. II. A devenit șef de stat major al Armatei a III-a între 1942-43, apoi, numit general de divizie, subșef al Marelui Stat Major.^[4]

În perioada între 14 iulie 1943-23 august 1944 a fost subsecretar de stat la Ministerul Economiei Naționale pentru Aprovizionare (din 1 septembrie 1942: Ministerul Economiei Naționale pentru Aprovizionarea Armatei și Populației Civile), funcție care avea sa-i atragă condamnarea și moartea.^[5]

După instalarea guvernului Petru Groza generalul de divizie Ioan Arbore a fost trecut din oficiu în poziția de rezervă, alături de alți generali, prin decretul nr. 860 din 24 martie 1945, invocându-se legea nr. 166, adoptată prin decretul nr. 768 din 19 martie 1945, pentru „trecerea din oficiu în rezervă a personalului activ al armatei care prisosește peste nevoile de încadrare”.^[6]

Pe 24 mai 1945 a fost arestat alături de Ion Marian (fost ministru al agriculturii), și Ion Sandu (fost subsecretar de stat la culte). Pe 3 octombrie la secția a VIII a Curții Criminale din București a început judecarea „lotului de miniștri antonescieni, autorii aservirii României la carul imperialismului fascist german”, cum îi caracteriza „Scînteia. Pe 9 octombrie Comitetul de judecată al Curții Criminale secția a VII-a a pronunțat sentința în procesul miniștrilor antonescieni. A fost condamnat la 10 ani de temniță grea. Imediat după proces generalul a fost dus la închisoarea Aiud unde avea să execute cea mai mare parte a pedepsei.^[1]

Condamnat mai apoi la muncă silnică pe viață, a fost închis mai întâi la penitenciarul Jilava. După aceea, grav bolnav (hipertensiv), a fost adus nu pentru a fi tratat, ci pentru a fi la dispoziția Securității, în vederea șantajului, pentru obținerea unor declarații compromițătoare în schimbul tratamentului medical, la Văcărești.^[7] Avea să-și găsească sfârșitul in spitalul penitenciar de acolo, cu capul despicat în patru, cu creierii pe un colț de masă, stâlciți de lama toporului.^[8]

·         1956 - A murit scriitorul elveţian Robert Walser (“Asistentul”, “Plimbarea”, “Jakob von Gunten”) (n.15.04.1878).

·         1963 - A încetat din viaţă Tristan Tzara (pseudonim al lui Samuel Rosenstock), poet şi eseist de origine română. În 1916, la Zürich, a fondat, împreună cu Hans Arp şi R. Hünselbeck mişcarea dadaistă (sau Dada, semnificând aici-aici, da = hier = aici, în limba germană) (n. 16 aprilie 1896)

·         1972 - A încetat din viaţă Harry Truman, presedinte al SUA (1945-1953), autor moral (cel ce a ordonat, de fapt, executarea acestora) al bombardamentelor atomice de la Hiroshima si Nagasaki. Fondator, în 1947, al CIA (Central Intelligence Agency).
* 1973: Mustafa İsmet İnönü (n. 24 septembrie 1884, Izmir; d. 25 decembrie1973, Ankara) a fost un politician turc care în perioada Imperiului otoman a deținut funcția de colonel, pe cea de general în timpul Republicii Turcia și fost șef de stat major al armatei. El a fost și primul prim ministru al Turciei în momentul în care aceasta a fost proclamată republică, dar și al doilea președinte din istoria acesteia. A fost decorat și cu medalia pentru fapte de eroism din perioada războiului de independență a Turciei, desfașurat după primul război mondial. După decesul lui Kemal Atatürk a fost ales secretar general al Partidului Republican al Poporului, care i-a conferit și titlul de „Șef al Națiunii”. A fost căsătorit cu Mevhibe İnönü și a avut trei copii: doi băieți, Ömer İnönü, Erdal İnönü, și o fată, Özden Toker.

A participat la Războiul de independență a Turciei și a participat la lucrările conferinței de la Lozan unde a semnat acordul.

·         1977: Charles (Charlie) Spencer Chaplin (n. 16 aprilie 1889, Londra, Marea Britanie - d. 25 decembrie 1977, Vevey, Elveția) a fost un actor și regizor englez. Este considerat a fi unul dintre cele mai mari staruri de cinema din secolul XX. Cele mai renumite filme ale sale sunt City Lights (Luminile orașului), Modern Times (Timpuri noi) și The Great Dictator (Marele dictator). 

• Hetty Kelly a fost prima dragoste a lui Chaplin, o dansatoare de care s-a îndrăgostit „instantaneu” când aceasta avea 15 ani și cu care aproape s-a căsătorit când ea avea 19 ani, în 1908. Se spune că Chaplin s-a îndrăgostit nebunește de ea și i-a cerut să se mărite cu el. Când aceasta a refuzat, Chaplin a sugerat că ar fi cel mai bine să nu se mai vadă niciodată. A fost foarte afectat când ea a refuzat. De-a lungul anilor, amintirea ei va rămâne o obsesie pentru Chaplin. A fost devastat în 1921, când a aflat că a murit de gripă în timpul Marii Epidemii din 1918.
• 
  

  Chaplin cu Edna Purviance în filmul The Immigrant (1917).
  Edna Purviance a fost prima interpretă principală a lui Chaplin după Mabel Normand. Purviance și Chaplin au fost implicați într-o relație romantică în timpul producerii filmelor la Essanay în 1916-1917. Aceasta pare să fi încetat în 1918, iar căsătoria lui Chaplin cu Mildred Harris din acel an a eliminat orice posibilitate de reconciliere. Purviance a continuat să fie interpreta principală în filmele lui Chaplin până în anul 1923 și a rămas salariata lui până la moartea ei, în anul 1958. Ea și Chaplin au vorbit frumos unul despre celălalt pentru tot restul vieții.

Sănătatea robustă a lui Chaplin a început încet să se deterioreze spre sfârșitul anilor '60, după terminarea ultimului său film, „A Countess from Hong Kong” și într-un ritm mai accelerat după primirea Premiului Oscar al Academiei de Film (Academy of Motion Picture Arts and Sciences (AMPAS)) în anul 1972. În 1977 avea deja dificultăți în comunicare și se deplasa într-un scaun cu rotile. Chaplin a murit în somn în ziua de Crăciun a anului 1977, la vârsta de 88 de ani.^[20]

Chaplin a fost înhumat în cimitirul Corsier-Sur-Vevey, Vaud, Elveția. Pe data de 1 martie 1978, cadavrul său a fost furat de un mic grup de mecanici elvețieni, cu scopul de a cere bani de răscumpărare de la familia lui Chaplin.^[21] Planul lor a eșuat. Aceștia au fost prinși , iar cadavrul a fost recuperat după 11 săptămâni lângă lacul Geneva. Corpul său a fost reînhumat sub 1,8 metri de beton pentru a preveni alte incidente.

·         1981: Gheorghe Mihoc (n. 7 iulie 1906, Brăila - d. 25 decembrie 1981, București) a fost un matematician și statistician român, membru titular al Academiei Române. Împreună cu Octav Onicescu a pus bazele Școlii matematice românești de teoria probabilităților și statistică matematică.

·         1983: Joan Miró, grafician și pictor spaniol (n. 1893)

* 1989: Nicolae Ceaușescu (n. 26 ianuarie 1918, Scornicești, România^[2] – d. 25 decembrie 1989, Târgoviște, România) a fost un politician român, secretar general al Partidului Comunist Român, șeful de stat al Republicii Socialiste România din 1967 până la căderea regimului comunist, survenită în 22 decembrie 1989.

La 22 decembrie 1989, printr-un decret al CFSN ^[10] semnat de Ion Iliescu, a fost constituit Tribunalul Militar Excepțional. La 25 decembrie 1989, soții Nicolae și Elena Ceaușescu au fost judecați de acest tribunal în cadrul unui proces sumar, condamnați la moarte și executați la câteva minute după pronunțarea sentinței.

În iulie 2015, România a interzis prin lege „cultul lui Ceaușescu”

În timpul dictaturii lui Nicolae Ceaușescu ziua sa de naștere era sărbătorită pe 26 ianuarie. În perioada postdecembristă a fost prezentat Registrul stării civile care dovedește că Ceaușescu s-a născut în ziua de 23 ianuarie 1918.^[12][13] Din Revista muzeelor și monumentelor reiese că actul de naștere eliberat de primăria localității se găsea la muzeul din Scornicești^[14] încă dinainte de 1989, astfel încât prezentarea din perioada postdecembristă nu este o noutate. Data de 26 ianuarie 1918 apare și într-un referat întocmit în perioada interbelică.^[15] Familia Ceaușescu a fost o familie de țărani cu 10 copii. Tatăl său, Andruță, avea 3 hectare de pământ, câteva oi și își mai susținea familia din croitorie. „Nu se interesa de copiii lui; fura, bea, sărea la bătaie și înjura...”, spunea despre el bătrânul preot din Scornicești.^[16] Mama lui, Alexandrina (născută Lixandra), era o femeie supusă și muncitoare.^[16] Casa lor avea două camere, iar mâncarea de bază era mămăliga. Nicolae a făcut patru clase la școala din sat, în care învățătorul preda într-o sală cursuri simultane pentru elevii mai multor clase. Micul Ceaușescu nu a avut cărți și adesea mergea la școală desculț. Nu avea prieteni, era nervos și imprevizibil.^[16] La vârsta de 11 ani, după absolvirea școlii primare, Ceaușescu a plecat la București, unde s-a angajat ca ucenic de cizmar.^[17][18] Alexandru Săndulescu, membru activ al PCR, și-a inițiat ucenicul în misiuni conspirative.

Perioada ilegalistă

Nicolae Ceaușescu arestat de poliția din Târgoviște (1936)

În noiembrie 1933 a devenit membru al Uniunii Tineretului Comunist din România, formațiune politică aflată în ilegalitate la acea vreme^[19]. A fost arestat prima oară în 1933 pentru agitație comunistă în timpul unei greve. În 1934 a fost atras în Comitetul raional din Negru unde a lucrat până în august când a fost desemnat să muncească în mișcarea antifascistă. A făcut parte din Comitetul Na­țional antifascist și în Comitetul Central al tineretului antifascist. Au urmat încă trei arestări – pentru colectare de semnături în sprijinul eliberării unor muncitori feroviari acuzați de activitate comunistă și pentru alte acțiuni similare, dar a fost pus imediat în libertate. În urma acestor arestări, a fost etichetat de autoritățile vremii drept „agitator comunist periculos”, precum și „distribuitor activ de material de propagandă comunistă și antifascistă”.

După eliberarea din arest, Ceaușescu a dispărut pentru o vreme, el povestind în autobiografia sa de după război că a activat în rețelele comuniste din Oltenița și „regionala Prahova” (ceea ce în organizarea interbelică a PCdR însemna județele Prahova și Dâmbovița).^[19]

Procesul de la Brașov și detenția la Doftana

Cert este că în 1936 Ceaușescu era secretar regional al UTC și încerca, împreună cu agitatorul polonez Vladislav (sau Vladimir) Tarnovski, să coaguleze celulele comuniste. În ianuarie 1936 cei doi au vizitat celula comunistă constituită în comuna Ulmi de lângă Târgoviște, încercând să-i atragă pe membrii ei cu funcții mai înalte în ierarhia comunistă. Întâlnirea a fost deconspirată de un informator al Siguranței, Ion Olteanu, iar Ceaușescu a fost din nou arestat împreună cu Tarnovski, Gheorghe Dumitrache (organizatorul celulei) și alți comuniști.^[20] În cursul anchetei și interogatoriilor separate, Ceaușescu a rămas singurul care a refuzat să recunoască, împotriva tuturor evidențelor, activitatea subversivă. La sfârșitul lunii grupul a fost transferat la Palatul de Justiție din Brașov, unde a fost judecat. În perioada judecării procesului a fost încadrat în PCdR^[19]. Ceaușescu a fost condamnat la doi ani și jumătate de închisoare (doi ani pentru acțiunile propriu-zise și șase luni pentru ultraj în urma protestelor vehemente la adresa curții). El și Tarnovski au primit cele mai mari pedepse din lotul de 13 activiști comuniști condamnați. Transferat ulterior la Închisoarea Doftana, Ceaușescu i-a întâlnit pe Vasile Luca, Alexandru Moghioroș și apoi pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica și Gheorghe Apostol.^[21] Propaganda comunistă avea să creeze multiple legende romanțate în jurul detenției la Doftana.

Ceaușescu (al doilea din stânga) în lagărul de la Târgu Jiu

Eliberat la termen în 1938, Ceaușescu a rămas în libertate doar doi ani, întrucât în 1939 a fost condamnat în lipsă la 3 ani de închisoare pentru continuarea propagandei comuniste, fiind din nou arestat în 1940. În această scurtă perioadă de libertate, a cunoscut-o pe Elena Petrescu, activistă comunistă din București.^[22] Încarcerat la închisoarea din Jilava, Ceaușescu a continuat întâlnirile cu Elena, profitând de permisiunea primită din partea conducerii penitenciarului de a primi tratament stomatologic la Spitalul Militar.^[23] Transferat în 1942 la Caransebeș și în 1943 la Văcărești, la terminarea detenției în 1943 nu a fost eliberat, în condițiile în care generalul Antonescu se ferea să elibereze activiști comuniști ce i-ar fi subminat regimul, ci a fost transferat în lagărul de la Târgu Jiu, unde erau aduși comuniștii. A fost eliberat la 4 august 1944.

Perioada postbelică

După cel de-al doilea război mondial, în timp ce controlul sovietic asupra României devenea tot mai pronunțat, Ceaușescu a fost numit secretar al Uniunii Tineretului Comunist – UTC - (1944-1945).^[24]

Gheorghiu-Dej, Ceaușescu și delegații în februarie 1948

După preluarea puterii de către Partidul Comunist Român, în urma abdicării regelui Mihai I, la 30 decembrie 1947 a fost proclamată Republica Populară Română și în februarie 1948 a avut loc primul congres al PMR. Ulterior, la 13 mai 1948, Nicolae Ceaușescu a fost numit subsecretar de stat în ministerul Agriculturii,^[25] în Guvernul Petru Groza (4), iar la 18 martie 1950, generalul-maior Ceaușescu a fost numit ministru adjunct la Ministerul Apărării Naționale și Șef al Direcției Superioare Politice a Armatei.^[17][26] Nicolae Ceaușescu a devenit general în ianuarie 1950, deși nu făcuse armata.^[27]

Ceaușescu în timpul procesului de colectivizare

În funcția de subsecretar de stat în ministerul Agriculturii a activat direct la cooperativizarea forțată a agriculturii și a ordonat reprimarea sau arestarea țăranilor care se împotriveau cooperativizării. În 1952, devine membru al Comitetului Central (CC) al Partidului Muncitoresc Român (PMR), la doar câteva luni după eliminarea „facțiunii moscovite” (condusă de Ana Pauker) din conducerea partidului. În 1954, Ceaușescu devine membru deplin al Biroului Politic al PMR, responsabil cu problemele de cadre, iar ulterior ajunge să ocupe poziția numărul doi în ierarhia PMR.^[28]

În toamna anului 1956, aflându-se la Cluj, Ceaușescu a avut un rol important în reprimarea mișcărilor de simpatie față de revoluția ungară.

Gheorghiu-Dej și Hrușciov la Aeroportul Băneasa din București. Ceaușescu în plan secundar (stânga), iunie 1960

Elena Ceaușescu soția lui Nicolae Ceaușescu

La 4 decembrie 1957, având gradul de general-locotenent de armată (fiind șeful Direcției Superioare Politice a Armatei și adjunct al Ministrului Forțelor Armate), Ceaușescu a condus unitățile militare care au înăbușit răscoala țăranilor din Vadu Roșca (jud. Vrancea) care se împotriveau colectivizării forțate. Flancat de două tancuri, Ceaușescu ordonă personal deschiderea focului de pe mitralierele aflate în camioanele care însoțeau tancurile. 9 țărani sunt uciși de gloanțe (Aurel Dimofte, Ionuț Cristea, Ion Arcan, Dumitru Crăciun, Toader Crăciun, Stroie Crăciun, Dumitru Marin, Marin Mihai, Dana Radu) și alți 48 sunt răniți.^{[29][30][31][32][33][34][35][36][37][38]} Varujan Vosganian, politician, economist și scriitor de origine armeană, relatează în cartea sa autobiografică „Cartea șoaptelor” întreaga desfășurare a evenimentelor.

„Tancurile se opriră și odată cu ele și camioanele, care făcură un viraj și se proptiră cu spatele la baricadă, ridicând prelatele și scoțând la iveală, într-adevăr, țevile lungi și perforate ale mitralierelor. Din camioane coborâră câțiva ofițeri în uniformele Securității, iar în fruntea lor același bărbat scund, cu căciula militară și scurtă bleumarin. Ei se opriră în dreptul tancurilor. Atunci unii dintre oameni ieșiră în fața baricadei. Bărbatul mărunțel ridică mâna dreaptă și ei crezură că vrea să le vorbească. Clopotele amuțiră. Oamenii făcură un pas înapoi. Lângă Nițu Stan, Costică Arbănaș căzu în genunchi și-și desfăcu la piept, rupând-o, cămașa. Lângă el, Aurică Dimofte, Stroie Crăciun, și, strângând în mână toporul, Ionică Areaua. Apoi ceilalți veniră unul câte unul. Cocoțată pe cabina mașinii răsturnate, Dana lui Radu rămase încremenită, strângându-și basmaua la piept. Atunci se întâmplară câteva lucruri dintr-odată. Bărbatul acela, Ceaușescu, își lăsă brațul în jos cu o mișcare iute. Clopotul porni să bată din nou, acoperind șuierul gloanțelor, dar rămaseră focul stârnit de țevi și plumbii care umplură aerul. Primul căzu Aurel Dimofte, întâi în genunchi, privindu-și nedumerit palmele lipite de pieptul din care țâșnea sângele și apoi prăvălit, tot cu genunchii îndoiți, pe spate, împins de gloanțele ce continuau să i se îndese în trup. Dana lui Radu fu secerată cu atâta putere, încât țâșni în sus, ca o păpușă de câlți, și rămase câteva clipe în aer, proptită de gloanțe, înainte de a se prăbuși pe capotă, cu brațele desfăcute. Pe Costică Arbănaș, în genunchi, gloanțele îl feriră ca printr-o minune, dar rămase așa, neclintit, cu găvanele golite, într-un plâns pe care nici măcar nu și-l simțea. Nițu Stan se aruncă în țărână și se rostogoli spre margine, dar se întoarse să-l tragă pe Stroie Crăciun, care gemea întruna: „Stane, nu mă lăsa...”, până când sângele îi țâșni pe gură, sufocându-l.... Clopotul continua să bată... Mitralierele răpăiră clopotnița, dar clopotul continua să bată. Tancurile porniră încet, continuând să răpăie și spulberară baricada ca pe un mușuroi, scuturând peste blindajul lor laolaltă scânduri și trupuri. Răniții se târau din calea lor, ca să nu-i strivească șenilele. Mitralierele măturau acum doar clopotnița, se dădea o luptă gigantică între dangătul clopotului și șuierul gloanțelor în care clopotul, chiar dacă turla, cu tencuiala mușcată de gloanțe, sfârtecată și înăbușită în fumul alb al văruielii, rămăsese ca o scurteică zdrențuită, ieșea biruitor. Până când țeava unuia dintre tancuri se ridică încet și slobozi un obuz care ținti chiar în miezul clopotniței. Ionuț Cristea murise cu siguranță mai demult și clopotul luptase singur mai departe. Obuzul ucise și clopotul. Când dangătul tăcu, atunci tăcură și gloanțele. „Nu se mai termina, își aminteau unii, credeam că o să ne omoare pe toți”. „A ținut doar ca la zece minute, spuneau alții, a fost ca o grindină, ca o răpăială de vară.” ”

— Varujan Vosganian , Cartea șoaptelor, 2009, pp. 256-272^[39]

18 țărani au fost întemnițați pentru „rebeliune” și „uneltire contra ordinii sociale”, petrecând între 15-25 de ani de închisoare la Gherla și Aiud.^[39]

După datele PMR-ului, între 1949-1952 au avut loc peste 80.000 de arestări de țărani, dintre care 30.000 finalizate cu sentințe de închisoare.^[40]

Ceaușescu la conducerea României (1965—1989)

Articol principal: Epoca de aur-epoca Ceaușescu.

Articol principal: Republica Socialistă România.

Politica externă

Fragmente audio:

Fragmente din discursul din 1968

MENIU 0:00

• Probleme în ascultarea fișierului? Consultați pagina de ajutor.

Întâlnirea președintelui american Richard Nixon și vicepreședintelui Gerald Ford cu Nicolae Ceaușescu în 1973

Ceaușescu petrecând timp cu Jacques Chirac pe litoralul românesc din Neptun (1975)

Nicolae Ceaușescu și soția sa cu împăratul Hirohito în timpul unei vizite în Tokyo din 1975

Cuplul prezidențial român este primit de către Elisabeta a II-a la Palatul Buckingham în iunie 1978

Ceaușescu cu Pol Pot, 1978

Ceaușescu este întâmpinat de regele Juan Carlos I al Spaniei în Madrid, 1979

Relația cu Pactul de la Varșovia

În primii ani de regim, Ceaușescu s-a îndepărtat de linia de obedientă față de Moscova a predecesorilor săi. Astfel, la puțini ani după preluarea puterii, Ceaușescu nu doar că a refuzat să participe la intervenția trupelor Pactului de la Varșovia în Cehoslovacia din 1968, ci chiar a condamnat-o explicit într-un discurs public, ținut la 21 august 1968. Prin discursul său, Ceaușescu a indus teamă, devenind astfel un adevărat erou.^[41] Teama a fost exprimată de o frază rostită în fața a 100.000 de oameni: „se vor găsi mâine unii care să spună că și aici, în această adunare, se manifestă tendințe contrarevoluționare.”

La începutul carierei sale ca șef al statului, Nicolae Ceaușescu s-a bucurat de o oarecare popularitate, adoptând un curs politic independent față de Uniunea Sovietică. În anii 1960 Ceaușescu a pus capăt participării active a României în Pactul de la Varșovia, deși formal țara va continua să facă parte din această organizație până la dizolvarea acesteia (1 iulie 1991). Pactul de la Varșovia și NATO au fost părți în Războiul rece pentru mai mult de 35 de ani. La 20 august 1968, Cehoslovacia a fost invadată de către trupele Pactului de la Varșovia, cu excepția României și Iugoslaviei. Prin refuzul său de a permite armatei române să ia parte la invazia Cehoslovaciei alături de trupe ale țărilor membre ale Tratatului de la Varșovia și o atitudine de condamnare publică activă a acestui act, Ceaușescu reușește pentru o vreme să atragă atât simpatia compatrioților săi, cât și pe cea a lumii occidentale.

Relația cu Statele Unite

În timpul administrației Nixon, Statele Unite au manifestat o oarecare deschidere față de România, pe fondul răcirii relațiilor dintre România și URSS după invazia Cehoslovaciei de către URSS din 1968, invazie intens criticată de președintele român. Nixon a vizitat România pe 2 august 1969, iar în urma discuțiilor purtate cu președintele român, Nixon și-a făcut impresia că „Ceaușescu este un marxist stalinist dur, iar discuțiile cu el exclud platitudinile uzuale diplomatice.”^[42][43]

Vizita președintelui Nixon în România a făcut parte din turneul mondial al președintelui american început în luna iunie în Guam, în care a făcut cunoscute principiile a ceea ce avea să fie denumită ulterior „Doctrina Nixon”.^[44] Ea a reprezentat prima vizită a unui președinte american într-o țară comunistă, fapt care a provocat reacții ostile, atât din partea Uniunii Sovietice cât și a Taiwanului, pe atunci deținând locul Chinei în Consiliul de Securitate al ONU. Astfel Moscova a trimis un avertisment clar României prin intermediul ministrului de externe Andrei Gromîko, care a precizat că „Doctrina Brejnev” era valabilă pentru toți membrii Tratatului de la Varșovia și că acesta „nu va permite niciodată să se aducă atingere securității statelor semnatare și cuceririlor socialismului din aceste țări”, accentuând explicit calitatea de membru a României. ^[45] La rândul lor, naționaliștii chinezi ai lui Cian Kai-și i-au chestionat pe oficialii americani dacă „vizita președintelui Nixon în România va avea implicații pentru relațiile SUA cu China comunistă și dacă SUA doreau ca România să intermedieze îmbunătățirea contactelor lor cu Pekinul”.^[46]

Pe parcursul vizitei Nixon i-a solicitat lui Nicolae Ceaușescu ca România să joace un rol de mediator între România și China.^[47] După vizită, oficialitățile americane apreciau că la acel moment „suntem pe cale să dezvoltăm o relație specială cu România”.^[48] Faptul că Statele Unite ale Americii considerau relația cu România ca utilă din punct de vedere politic, „ca un ghimpe în coasta Uniunii Sovietice”, avea să ducă la o dezvoltare a sa pe perioada mandatelor președintelui Nixon. Astfel, Nicolae Ceaușescu a efectuat o vizită de răspuns în SUA, în octombrie 1970. A urmat acordarea de către partea americană a unei serii de favoruri economice, culminând cu acordarea „clauzei națiunii celei mai favorizate.” Totodată, SUA a sprijinit intrarea României într-o serie de organisme internaționale cum ar fi Acordul General pentru Tarife și Comerț - G.A.T.T., în 1971, sau Fondul Monetar Internațional și Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare, în 1972.”^[49]»

În contextul relațiilor tensionate dintre România și Uniunea Sovietică și al deschiderii administrației Nixon față de România în acea perioadă, Nicolae Ceaușescu dorea să cumpere din SUA rachete antiaeriene și antitanc (Stinger, Redeye și TOW).^[43][50] Pe fondul deschiderii SUA inițiate de administrația Nixon, Nicolae Ceaușescu a făcut o vizită în Statele Unite în anul 1973,^[51] iar România comunistă a obținut, în 1975, clauza națiunii celei mai favorizate, printr-o serie de concesii făcute Washingtonului, inclusiv acceptul de a permite emigrarea evreilor către Israel sau Statele Unite ale Americii.^[52]

Relația cu Vaticanul

În data de 26 mai 1973, în cursul unei vizite oficiale în Italia, Ceaușescu a fost primit în audiență particulară de către papa Paul al VI-lea, ocazie cu care Ceaușescu a afirmat cu privire la chestiunea Bisericii Române Unite, interzisă cu 25 de ani în urmă, că o socotește închisă pentru totdeauna, care pentru autoritățile române nu există.^[53] Anterior ambasadorul Cornel Burtică s-a întâlnit de mai multe ori cu Agostino Casaroli, ministrul de externe al Vaticanului, ocazii cu care cei doi au ajuns la un acord în acest sensul reglementării situației Bisericii Române Unite.^[54] Nicolae Ceaușescu s-a arătat dispus la o ameliorare a relațiilor dintre România și Sfântul Scaun doar cu condiția „totalei abandonări de către Vatican a problemei fostului cult greco-catolic”, fapt neacceptat de Vatican.^[55]

Politica internă și politica economică

La trei zile de la moartea lui Gheorghiu-Dej, în martie 1965, Ceaușescu preia funcția de secretar general al Partidului Muncitoresc Român (acesta era numele Partidului Comunist Român la acea vreme, după asimilarea forțată, în 1948, a unei aripi a Partidului Social Democrat). Una dintre primele acțiuni ale lui Ceaușescu, odată ajuns la putere, a fost redenumirea Partidului Muncitoresc Român în Partidul Comunist Român. În același timp, el afirmă că România a devenit o țară socialistă și decide schimbarea numelui oficial al țării din Republica Populară Română (R.P.R.) în Republica Socialistă România (R.S.R.). Grupul „baronilor” (Maurer, Bodnăraș, Stoica), Ion Gheorghe Maurer în primul rând, nu a socotit ascensiunea lui Ceaușescu drept periculoasă și a permis încălcarea articolului 13 din statutul abia adoptat la congresul al IX-lea al PCR, care interzisese cumulul de funcții și a îngăduit secretarului general al PCR (ambele denumiri au fost adoptate la numitul congres) să ocupe, în 1967, funcția de președinte al Consiliului de Stat. Ceaușescu a lărgit continuu atribuțiile Consiliului de Stat, subordonând atât Consiliul Economic, creat în 1967 cât și pe cel al apărării, creat în 1968. Pe nesimțite Consiliul de Stat s-a transformat dintr-un organ onorific într-unul de conducere efectivă, dublând sau preluând din atribuțiile guvernului condus de Maurer. Pe de altă parte, în 1969, la congresul al X-lea, două treimi din membrii Prezidiului Permanent fuseseră promovați după 1965 prin grija lui Ceaușescu. Preluarea puterii era acum desăvârșită. ^[56]

A existat o dispută între Ceaușescu și Maurer asupra căilor de dezvoltare a societății românești. Disputa, despre care se știe încă foarte puțin, avea în centru problema ritmului de industrializare pe care Ceaușescu îl dorea accelerat, cu un accent și mai sporit pe industria grea și pe care primul-ministru Maurer l-ar fi vrut mai măsurat, fără neglijarea industriei bunurilor de consum, în acord cu resursele interne, umane, naturale și tehnologice ale țării. Maurer a pierdut această dispută.^[57] La numai câteva luni de la plenara din noiembrie 1971, care-și însușise pe deplin tezele din iulie 1971, lansate de Ceaușescu la întoarcerea din China, Maurer cu linia sa economică, de orientare relativ liberală, era criticat indirect dar public de secretarul general. El este acuzat de neîncredere în politica partidului și de defetism economic. Maurer a fost îndepărtat în martie 1974 după alegerea lui Ceaușescu în funcția de președinte.^[58] Prim-ministru devine Manea Mănescu. La congresul al XI-lea din noiembrie 1974 Maurer își pierde și locul în Comitetul Central.^[59]

Pe de altă parte în aprilie 1972 Ceaușescu anunță că rotirea cadrelor va deveni un principiu de bază al partidului și promisiunea devine realitate: demnitarii statului și activiștii de toate gradele sunt schimbați periodic, în funcție de bunul plac al secretarului general, împiedicând astfel formarea unei baze proprii de putere. În iunie 1973 intră în Comitetul Executiv și Elena Ceaușescu, care avea să devină o a doua putere în stat.^[60]

La 28 martie 1974 Marea Adunare Națională a instituit funcția de președinte al Republicii Socialiste România, iar Nicolae Ceaușescu a fost ales în unanimitate și devine astfel primul președinte al României. Prin politica sa externă, condusă cu abilitate, a încercat să se elibereze de dominația sovietică, atrăgând simpatia și aprecierile unor mari lideri politici ca Charles de Gaulle și Richard Nixon. În realitate, singurul scop era consolidarea puterii dictatoriale. În CAER, la indicația lui, delegațiile române se opun la toate propunerile venite din partea URSS. De exemplu, România este una dintre cele doar două țări comuniste europene care au participat la Jocurile Olimpice organizate la Los Angeles, în Statele Unite ale Americii în 1984. De asemenea, România a fost singura țară din blocul răsăritean, cu excepția URSS, care la acea vreme, întreținea relații diplomatice cu Comunitatea Europeană, cu Israelul și cu R. F. Germania. Un tratat incluzând România pe lista țărilor favorizate de Comunitatea Europeană este semnat în 1974, iar în 1980 este semnat un acord vizând schimburile de produse industriale între România și Comunitatea Europeană. Acest fapt a determinat vizitarea oficială a României de către doi președinți ai Statelor Unite ale Americii (Nixon și Ford).

După anul 1974, legăturile dintre Nicolae Ceaușescu și Leonid Ilici Brejnev au cunoscut o oarecare îmbunătățire, această apropiere culminând în 1976 cu vizita președintelui român în Basarabia și Crimeea și cu vizita liderului sovietic la București. Există informații (Vlad Georgescu, 1992, op. cit. p. 298) că pentru a face pe placul conducerii sovietice, Bucureștiul a transmis rușilor date despre activitatea unor naționaliști basarabeni care se adresaseră președintelui Ceaușescu cu speranța de a fi sprijiniți. Ca urmare, ei au fost arestați și condamnați la detenție în lagărele din Siberia, înainte de a li se îngădui, unora dintre ei, să emigreze definitiv dincoace de Prut.

În ciuda cursului independent în relațiile politice internaționale, introdus încă de Gheorghiu Dej, Ceaușescu se opune cu încăpățânare introducerii oricăror reforme liberale pe plan intern. În anii 1980, după venirea lui Mihail Gorbaciov la conducerea Uniunii Sovietice, opoziția lui Ceaușescu față de linia sovietică este dictată în principal de rezistența lui față de destalinizare. Securitatea continuă să își mențină controlul draconic asupra mediilor de informare și înăbușă în fașă orice tentativă de liberă exprimare și opoziție internă.

Întreruperea căldurii

Temperaturile din case ajung iarna între 5-12 grade în apartamentele celor mai mulți dintre românii care stau la bloc. Raportul Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (pag 423) face referire la „obligarea populației la un trai în condiții insuportabile, la temperaturi sub 10 grade C”.^[61][62]

Lipsa apei calde

Apa caldă este livrată din ce în ce mai rar, cam două ore zilnic iar adesea la etajele superioare aceasta nu ajungea deloc.^[61]

Întreruperea curentului

Lumina începe să fie întreruptă în fiecare zi cel puțin o oră, seara. „Din ianuarie 1982 s-a început limitarea distribuirii energiei electrice către populație; până la căderea regimului comunist în 1989, livrarea curentul electric către populație se oprea de câteva ori pe zi, fără niciun program ori logică aparente și fără anunțarea prealabilă a consumatorilor casnici. Simultan, cetățenii erau îndemnați să economisească energia electrică prin scoaterea din funcțiune pe timpul iernii a frigiderelor, prin neutilizarea mașinilor de spălat și a altor bunuri electrocasnice sau prin nefolosirea ascensoarelor”.^[63] Benzina, deși raționalizată, devine greu de găsit. Consumul de energie pentru populație a scăzut forțat cu 20% în 1979 și 1982, apoi cu 50% în 1983, iar în 1985 cu încă 50% față de anii precedenți.^[64]

Lipsa principalelor bunuri de consum

Articol principal: Republica Socialistă România#Lipsa principalelor bunuri de consum.

În perioada 1981-1989 în magazine nu se găseau în mod curent carne și produse din carne, ouă, lapte și produse lactate, fructe de import, cafea, ciocolată, orez, făină. Oamenii se hrăneau în mod obișnuit cu legume, fructe și pește, toate autohtone.^{[65][66][67][68][69]} „Lipsurile de tot felul, mai ales cele alimentare au devenit acute și cronice din toamna lui 1981”.^[70]

Prețuri comparative 1985-2010

Prețurile raportate la salarii erau mai mari în 1985 față de 2010 la principalele alimente de bază și anume: carne de vită cu oase (113%), carne de porc cu oase (104%), ouă (45%), orez cu bob lung (68%), zahăr (41%), cafea (420%), unt (51%), făină (12%), ulei (40%), portocale (98%). Existau câteva alimente la care prețurile erau mai mici în 1985 față de 2010 și anume: cartofi (61%), mere (74%), ceapă (16%), pește (16%), brânză, când se găsea (50%).^[71][72]

La sfârșitul anilor 80 întreținerea unui apartament de 3 camere – 3 persoane, într-un cartier bucureștean mărginaș, era de circa 300 de lei pe lună, adică 10% din salariu mediu. În 2013 ea are circa aceeași valoare, 300 lei, ceea ce înseamnă 18% din salariu mediu. Dar în 2013 există căldură în case și apă caldă.

O Dacie costa 70 000 lei, adică 23,3 salarii medii, în 2013 un Logan costa 30 000 lei, adică 18,68 salarii medii.

În anii 80, un apartament de 3 camere în Drumul Taberei costa 160.000 de lei – 53,3 salarii medii, iar în 2013 prețul apartamentului respectiv (cu termopane, ușă metalică, gresie etc.) era de circa 242.000 lei – 150,68 salarii.^[73]

Datoria externă

În ciuda regimului său dictatorial, relativa sa independență față de Moscova are drept rezultat o atitudine binevoitoare (deși departe de a fi dezinteresată sau neprofitabilă) din partea statelor occidentale. Regimul Ceaușescu beneficiază de unele împrumuturi pentru finanțarea programelor sale economice. În anii „Epocii Ceaușescu” se construiesc Metroul din București, Canalul Dunăre-Marea Neagră, zeci de mii de noi blocuri de locuințe. În ultimă instanță, datoria creată a devenit o povară pentru economia românească, între 1971-1982, datoria externă crescând de la 1,2 miliarde $ la aproape 13 miliarde $. În 1982, veniturile comerțului exterior al României au scăzut cu 17% față de anul precedent. Ceaușescu s-a văzut pus în situația de a nu-și putea plăti creditorii occidentali, țara fiind declarată în incapacitate de plată.^[74]

Ceaușescu a dispus achitarea rapidă a datoriilor externe, fără a mai lua noi credite. În acest scop, o mare parte a producției agricole și industriale a țării ia calea exportului, privând astfel populația până și de cele mai elementare alimente și bunuri de consum. Începând cu anii 1986-1987 se instituie raționalizarea produselor de bază, iar benzina și alimente ca pâinea, uleiul, zahărul, făina, orezul au început să fie distribuite pe bonuri sau cartele.^[75] Bunurile destinate exportului au standarde de calitate ridicată și sunt vândute de obicei în pierdere, la prețuri de dumping. Bunurile destinate consumului intern sunt de calitate inferioară, așa că oamenii de rând sunt bucuroși atunci când pot cumpăra bunuri refuzate la export din motive calitative.

Plata întregii datorii externe, în valoare nominală de 60 de miliarde de lei (10 miliarde dolari), se încheie în primăvara lui 1989, cu câteva luni înaintea căderii regimului comunist.^[76] Ceaușescu urmărea organizarea unui referendum prin care să se introducă în constituția României interdicția de a contracta împrumuturi externe. Pentru a evita deprecierea leului, Ceaușescu a continuat exporturile excesive, acumulând aur în Banca Națională. Se spune totuși că Ceaușescu, ar fi avut de gând să facă leul convertibil încă de prin anii '70, deci cu aproximativ 30 de ani mai devreme față de când acest lucru s-a înfăptuit.^[77]

Emigrarea etnicilor germani

Potrivit declarațiilor lui Heinz-Günter Hüsch, avocatul care a reprezentat RFG în negocierile cu România în perioada 1968-1989, în martie – decembrie '70, s-a negociat plecarea a 4.000 de etnici germani din România. Pentru '71 – 6.000 de etnici germani, la fel în 1972, în 1973 - 4.000 de etnici germani. Decretul Consiliului de Stat nr.402 din 1 noiembrie 1982^[78] prevedea următoarele: „Persoanele care cer și li se aprobă stabilirea definitivă în străinătate sînt obligate să plătească integral datoriile pe care le au față de stat, unități socialiste și alte organizații. De asemenea, au obligația să achite în întregime pensiile de întreținere și orice alte datorii față de persoanele fizice. Persoanele cărora li s-a aprobat stabilirea definitivă în străinătate sînt obligate să restituie, în valută, statului roman, cheltuielile efectuate pentru școlarizare, specializare și perfecționare, inclusiv bursele, în cadrul învățămîntului liceal, superior, postuniversitar și doctorat.” Sumele plătite de statul german pentru compensarea cheltuielilor de școlarizare erau împărțite pe categorii: 1.800 de mărci germane pentru persoanele cu studii medii, 5.500 de mărci germane pentru studenți și 7.000 de mărci germane pentru cei cu studii superioare încheiate. În 1988 suma cerută pentru fiecare persoană era unică – 8.950 de mărci. Banii ajungeau într-un cont al Băncii Române de Comerț Exterior. „În 99% din cazuri, banii au fost folosiți pentru plata datoriei externe a României”, a arătat Florian Banu, cercetător în cadrul CNSAS, care a publicat un studiu pe această temă. În urma negocierilor purtate de Heinz-Günter Hüsch cu reprezentanții Securității, din România au plecat între 1968 și 1989 peste 200.000 de etnici germani.^[79][80]

Politica demografică și sanitară

Articol principal: Politica demografică a regimului Ceaușescu.

Stimularea forțată a sporului natural al populației a reprezentat una din prioritățile regimului Ceaușescu. Un element important al acestei politici este reprezentat de abrogarea, în 1966, a decretului din 1957 care permitea avorturile la cerere (la acea dată, avortul nu era permis decât în unele țări comuniste). Prin decretul 770/1966 se permitea avortul terapeutic efectuat în primele trei luni de sarcină numai pe baza unor stricte indicații medicale și doar în cazuri excepționale se accepta sacrificarea fătului și până la șase luni. Acest decret cu putere de lege a fost înăsprit prin Decretul 441 din 26 decembrie 1985, care permitea avorturile doar în cazul femeilor care au depășit vârsta de 42 de ani sau care au dat deja naștere la cel puțin cinci copii. În teorie, mamele a 5 sau mai mulți copii ar fi avut dreptul la privilegii substanțiale. Mamele „eroine” a 10 sau mai mulți copii aveau dreptul să primească gratuit din partea statului un automobil ARO, transportul cu trenul, precum și o vacanță pe an într-o stațiune balneară.

În timp ce sporul populației era încurajat, mii de copii erau abandonați în orfelinate. Se estimează că, la începutul anului 1990, în România orfelinatele „adăposteau” aproximativ 100.000 de copii^[81] în condiții de trai tragice.^[82] Rata mortalității infantile rămânea cea mai mare din Europa.^[83]

În perioada 1988-1992, mii de copii din toată România au fost infectați cu HIV. În majoritatea cazurilor a fost vorba despre o combinație de nepricepere medicală, indiferență și dotări precare. Parțial cuantificabilă ani mai târziu, „rețeta” exploziei SIDA din România este construită în jurul a două tragedii: injecții cu seringi expirate și microtransfuzii de sânge.^[82] Regimul Ceaușescu a ignorat problema epidemiei de HIV/SIDA pe motive ideologice, considerând-o specifică societății capitaliste. În România anilor 1980 nu se practica testarea HIV a donatorilor de sânge și a sângelui pentru transfuzii. Acest fapt, la care se adaugă folosirea de ace de transfuzie inadecvat sterilizate în orfelinate, a condus România pe locul doi în topul infecțiilor pediatrice cu HIV în Europa (în anul 2004 s-a asigurat medicația și tratamentul pentru 6000 de bolnavi de HIV SIDA).^[84]

Programul de sistematizare rurală

Articol principal: Sistematizare (istoria României).

Cu prilejul vizitelor efectuate în 1971 în China și Coreea de Nord, Ceaușescu e fascinat de ideea transformării naționale totale, așa cum era ea prefigurată în programul Partidului Muncitoresc Coreean și deja pusă în aplicare sub egida Revoluției Culturale din China. La scurtă vreme după întoarcerea sa în țară, Ceaușescu începe transformarea sistemului autohton după modelul nord-coreean, influențat fiind de filozofia Juche a președintelui Kim Ir Sen. Cărți nord-coreene pe această temă sunt traduse în română și distribuite pe scară largă în țară.

Vizita oficială a lui Nicolae Ceaușescu și a Elenei Ceaușescu în Republica Populară Chineză. Vizita protocolară la Ciu Enlai - iunie 1971

Nicolae Ceaușescu și Kim Ir Sen cu prilejul vizitei delegației de partid și de stat în R.P.D. Coreea, 15 iunie 1971

Începând cu 1972 Ceaușescu a trecut la punerea în aplicare a unui proiect de „sistematizare” a localităților urbane și rurale. Prezentat de către mașina de propagandă ca fiind un pas major pe calea „construirii societății socialiste multilateral dezvoltate”, programul debutează la sate prin demolări în masă ale gospodăriilor țărănești și strămutarea familiilor afectate în apartamente de bloc.^[85] Demolarea satelor este de fapt o încununare a politicii de industrializare forțată, care a dus la destructurarea societății rurale românești. Apogeul acestui program a fost însă reprezentat de demolarea a numeroase monumente istorice, inclusiv biserici și remodelarea Bucureștiului în stil ceaușist (peste o cincime din centrul capitalei a fost afectată). Casa Poporului (actualmente sediul Parlamentului) este reprezentativă. 400 de arhitecți în frunte cu arhitectul-șef, Anca Petrescu, au proiectat clădirea. Au fost rase de pe fața pământului trei cartiere - Uranus, Antim și parțial Rahova - și 17 biserici. Zilnic, peste 20.000 de muncitori lucrau în trei schimburi. În cinci ani, a răsărit ca din pământ a doua clădire, ca mărime, din lume, după Pentagon, cu un volum de 2.500.000 mc, cu peste 7.000 de încăperi, unele de mărimea unui stadion. Nota de plată a fost de circa 2 miliarde dolari în condițiile în care poporul era confruntat cu frig și grave lipsuri alimentare.^[16] Proteste venite din partea unor organizații neguvernamentale internaționale au jucat un rol important în stăvilirea acestor planuri megalomane și probabil în salvarea a ceea ce a mai rămas din monumentele istorice aflate pe lista neagră a dictatorului.

Termocentrala de la Anina

Termocentrala de la Anina a fost una dintre ideile de suflet ale lui Ceaușescu. Ea a costat 1 miliard de dolari^[86] (9 miliarde de lei la vremea respectivă, jumătate cât a costat Casa Poporului). 8000 de muncitori au fost aduși din toate colțurile țării. În aproape 100 de blocuri trăiau oameni din Moldova, Oltenia și Maramureș. Se intenționa producerea de energie electrică prin arderea șisturilor bituminoase în combinație cu cărbune, păcură ori gaz. Angajații termocentralei de la Anina aveau salarii de cca 13 000 lei, de patru ori cât medicii din București. Construcția a început în 1976, a început să funcționeze în 1984 (dar fără a produce vreodată curent), a fost închisă în 1988, a fost vândută la fier vechi în 2003. Termocentrala de la Anina a fost un eșec foarte costisitor.^[87]

Fuga lui Pacepa

În 1977 Ion Mihai Pacepa, pe atunci director adjunct al Departamentului de Informații Externe (spionaj) al Securității, părăsește țara și obține azil politic în Statele Unite. Plecarea lui Pacepa dă o grea lovitură regimului comunist, iar încercările lui Ceaușescu de a restructura Securitatea nu reușesc să-i îndepărteze pe toți colaboratorii lui Pacepa și să limiteze pierderile. În cartea sa Red Horizons: Chronicles of a Communist Spy Chief (ISBN 0-89526-570-2) (în românește: Orizonturi roșii: Cronicile unui spion comunist), apărută în 1986, Pacepa dezvăluie detalii despre colaborarea regimului Ceaușescu cu organizații teroriste arabe, activitățile intense de spionaj contra industriei americane, precum și planurile bine ticluite de a atrage susținere politică din partea lumii occidentale. După plecarea lui Pacepa, izolarea României pe plan internațional se accentuează, paralel cu o înrăutățire a situației economice. Serviciile străine de informații își intensifică eforturile de infiltrare a Securității, în timp ce controlul lui Ceaușescu asupra aparatului începe să se clatine.^[88][89]

Învățământul

O atenție specială a fost acordată reorganizării până la dezorganizare a învățământului, aproape toate progresele perioadei precedente fiind anulate. Legea educației din 1978 a introdus principiul drag președintelui al integrării învățământului cu producția, alungând practic din școli multe discipline și punând liceele și facultățile sub tutela unor uzine și dându-le planuri de producție. Din punct de vedere practic rezultatele acestei legături dintre învățământ și producție sunt neglijabile, greutățile uzinelor tutelare făcând de cele mai multe ori activitatea productivă a școlilor și facultăților irelevantă pentru economia națională. Învățământul a ajuns o instituție de pe băncile căreia elevii și studenții ies cu o formație intelectuală redusă în multe domenii de activitate. Numărul studenților era în continuă scădere. A fost reintrodusă obligativitatea prezentării unei recomandări din partea UTC pentru intrarea în facultățile de științe sociale. Cadrele didactice au fost epurate începând din anul 1974 când președintele țării a declarat că „nu poate lucra în învățământul superior acela care se sustrage de la activitatea de educare a tinerei generații în spiritul concepției marxist-leniniste, al programului partidului nostru”. De atunci această poziție a fost extinsă la învățământul de toate gradele. Din 1975, admiterea la doctorat nu s-a mai putut face decât cu aprobarea comitetului municipal de partid, această autoritate fiind transferată ulterior unei comisii speciale a Comitetului Central. Clasa conducătoare era hotărâtă să îngăduie accesul la învățământul superior numai persoanelor care i se păreau de încredere și pe care nădăjduia să le poată controla.^[90]

Dărâmarea de biserici și mănăstiri

Întrevederea dintre Nicolae Ceaușescu (flancat de Manea Mănescu și Ștefan Voitec) și patriarhul Iustin Moisescu,
București, 18 iunie 1977

Nicolae Ceaușescu a ordonat dărâmarea de biserici și mănăstiri, între care Biserica Văcărești și Mănăstirea Văcărești (1716), Mănăstirea Cotroceni (1679), Mănăstirea Mihai Vodă (1594) sau Biserica Sf. Vineri (1854) pentru a face loc Casei Poporului. În total au fost distruse în București 23 de biserici.^[91] Iată lista lor:

• Biserica Sf. Nicolae-Sârbi, începutul secolului XVI, demolată în 1985.
• Biserica Crângași (1564) și cimitirul adiacent, distruse în 1986.
• Biserica Alba-Postavari (1568), cu picturi murale de Anton Serafim, demolată în martie 1984.
• Biserica Sf. Nicolae-Jitnita (1590) din Calea Văcărești, demolată în iulie 1986.
• Clădirea Mănăstirii Mihai Vodă, 1591, demolată în 1984.
• Biserica Spirea Veche, secolul XVI, reînnoită în secolul XVIII, demolată în aprilie 1984.
• Biserica Enei (1611), avariată de o macara în timpul lucrărilor de reconstrucție după cutremurul din 1977 și demolată în primăvara aceluiași an. Acest lăcaș de cult cu un ansamblu important de pictură murală a fost prima victimă a demolărilor regimului ceaușist.
• Biserica Sf. Vineri-Hereasca din secolul XVII, demolată în iunie 1987, doar la câțiva ani după renovare. Biserica era împodobită cu picturi de Dumitru Belizarie.
• Biserica Sf. Spiridon-Vechi din secolul XVII, demolată în iulie 1987. În timpul demolării a fost furată icoana dăruită bisericii de către Patriarhul Silvestru al Antiohiei la 1748.
• Mănăstirea Cotroceni din 1679, cu biserica din 1598, demolată în 1985.
• Biserica Olteni, ctitorită în 1696, demolată în iunie 1987. În 1821, în timpul luptelor dintre eteriști și otomani, biserica servise arnăuților drept loc de rezistență și fusese avariată de bombardamente. Între 1863 și 1865 biserica fusese restaurată în stil neogotic. Picturile murale executate de Gheorghe Tattarescu au fost parțial distruse, parțial furate în timpul demolării.
• Aripile de nord și de est ale Mănăstirii Antim (1713-1715), demolate în 1984.
• Mănăstirea Văcărești (1716-1722), cea mai însemnată mănăstire din București, demolată între 1984 și 1987. Dintr-o suprafață de cca 2.500 m² de frescă datând din timpul edificării au putut fi salvați de către prof. Dan Mohanu și studenții săi de la Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu doar cca 140 m². Pictura murală care împodobea paraclisul locului de închinare a voievodului a fost aproape complet distrusă, cu excepția unor fragmente cu icoane sau scene biblice care au fost probabil furate de muncitorii șantierului de demolare.
• Biserica Bradu Staicu, 1726, restaurată în 1875 de arhitectul Al. Freiwald, demolată în octombrie 1987. Odată cu biserica a dispărut pilonul mesei altarului, considerat a fi mai vechi decât biserica.
• Biserica Mănăstirii Pantelimon, 1750, demolată în 1986.
• Biserica Izvor, 1785, demolată în 1984.
• Biserica Sf. Troita-Izvor, 1804, descrisă de Barbu Ștefănescu Delavrancea în nuvela Hagi-Tudose, demolată în octombrie 1987. Odată cu demolarea au dispărut numeroase obiecte de cult.
• Biserica Gherghiceanu, 1939, demolată în 1984.
• Biserica Crângași 2, 1943, demolată în 1982.
• Biserica Mărgeanului, 1946, demolată în 1981.
• Biserica Doamna Oltea, 1947, demolată în 1986.^[92]

Grație și eforturilor lui Eugen Iordăchescu, inginer în domeniul translatării de clădiri, au fost salvate de la demolare printre altele: Biserica Mihai Vodă, Biserica Schitul Maicilor (1726, din vremea Voievodului Nicolae Mavrocordat), Biserica Sfântul Ilie Rahova (1706, cu picturi de Gheorghe Tattarescu, Palatul Sinodal din incinta Mănăstirii Antim și altele. Eugen Iordăchescu a asigurat translatarea a 12 biserici de interes major, 10 în București și două în afara lui.^[93] Pentru că muncitorii au refuzat să dărâme Biserica Sf. Vineri, autoritățile comuniste au adus pușcăriașii care au dărâmat biserica în iunie 1987.^[91]

Controlul cultelor religioase

Toate cultele religioase au fost infiltrate cu agenți ai Securității și s-au aflat sub controlul strict al Departamentului Cultelor. Inclusiv Biserica Română Unită cu Roma, care oficial nu exista, era urmărită de Direcția I a Securității, care în anul 1989 deținea 263 de informatori în rândul clerului greco-catolic, care se cifra la 586 de persoane (episcopi, preoți și călugări).^[94]

Lichidarea instituțiilor culturale

Ceaușescu și Iliescu, jucându-se cu cercurile, 1976

În ceea ce privește istoriografia propriu-zisă, transferarea sediului ei la Academia Ștefan Gheorghiu și la Institutul de Istorie al Partidului a lichidat-o practic ca știință. Academia Română a fost lichidată ca instituție de cercetare, toate instituțiile i-au fost luate, noii membri au fost aleși aproape exclusiv din rândul activiștilor culturali de partid, în frunte cu soția președintelui. Foarte prestigiosul Institut de Matematică a fost desființat în 1975, Institutul de Pedagogie a avut aceeași soartă în 1982. Au fost de asemenea desființate numeroase institute tehnice.^[95]

Perioada autoritară și cultul personalității

Afiș propagandistic pe Calea Moșilor (București, 1986)

Ceaușescu în vizită la Sibiu, iunie 1967

Adunare Piața Palatului August 1968

Ștefan Voitec înmânându-i lui Nicolae Ceaușescu sceptrul prezidențial în 1974 ^[96]

Articol principal: Cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu.

Începând cu anii ’70, Ceaușescu devine obiectul unui cult al personalității tot mai pronunțat, nemaiîntâlnit în Europa de la moartea lui Stalin.^[84] În acest context, poeții proletcultiști joacă un rol important. Titulatura completă, sub care era adresat de presa vremii includea funcțiile sale politice și statale: „Nicolae Ceaușescu, secretar general al Partidului Comunist Român, președintele Republicii Socialiste România, comandant suprem al forțelor armate”. Deseori se adăugau și apelative precum „genialul cârmaci”, „cel mai iubit fiu al poporului român”, „patriot înflăcărat” „personalitate excepțională a lumii contemporane”, „luptător pentru cauza dreptății și păcii, și socialismului”, „geniul Carpaților”, „marele conducător”. Primul volum omagial i-a fost dedicat în 1973. Fostul ucenic muncitor nu mai era așezat doar în rândul „eroilor clasei muncitoare”, ci el începe să fie văzut la capătul unui șir lung de principi, regi, voievozi, de unde i se putea revendica legitimitatea. Activiștii culturali au mers până într-acolo încât descoperă în apropierea Scorniceștilor, satul natal, rămășițele unui prim homo sapiens european, pompos intitulat Australanthropus Olteniensis.^[60] Cultul personalității i-a dat liderului comunist ambiții nebănuite, inclusiv aceea de a scrie un nou imn pentru RSR,^[27], el modificând, se pare, o parte din bine-cunoscutul Tricolor, pentru a introduce versuri ca: „Azi partidul ne unește/Și pe plaiul românesc/Socialismul se clădește/Prin elan muncitoresc”.

Soția sa, Elena, cu o pregătire școlară elementară,^{[97][98][99][100]} era „savant de renume mondial” și „mamă iubitoare” a poporului. Cu toate acestea, ea avea dreptul de a semna cu dr.h.c.mult. Elena Ceaușescu, deoarece primise mai multe titluri dr.h.c. de la diverse universități din lume. Deoarece acest titlu se poate acorda pentru merite politice, titlul său dr.h.c.mult. nu era o înșelătorie: prin acordarea acestui titlu se recunoșteau merite politice ale soțului ei și se urmăreau avantaje politice și comerciale reale. Astfel, acordarea acestor titluri era o monedă de schimb pentru autoritățile anumitor țări, dar titlurile erau cât se poate de reale. Dr.h.c.mult. Nicolae Ceaușescu a primit un doctorat de onoare de la Universitatea din Nisa, pe care îl deține și în prezent.^[101][102]

Cultul personalității lui Ceaușescu se asemăna cu cel comunist practicat în China și Coreea de Nord de unde poate a fost copiat după vizite efectuate în respectivele țări. El este particularizat și de un complex cultural, care face din familia conducătoare nu numai depozitara înțelepciunii politice, dar și a valorilor culturale și științifice ale umanității. Președintele „scrie” cărți de filosofie, economie politică, istorie, este proclamat drept „mare gânditor al contemporaneității”. Soția sa a devenit membră a Academiei RSR și a multor altor academii, doctor în științe chimice, „savant de renume mondial”, autoare de cărți publicate în toate limbile pământului.^[103] Cultul personalității nu a fost practicat de niciun domnitor, rege sau conducător român din istorie cu excepția legionarilor.^[104] La o ședință de deschidere a Marii Adunări Naționale, Ceaușescu a apărut purtând sceptrul prezidențial, similar cu cele folosite de monarhi. Astfel de excese îl determină pe pictorul Salvador Dali să-i trimită dictatorului o telegramă de „felicitare”. Cotidianul central al partidului - Scînteia - nesesizând tonul ei vădit ironic, publică textul integral al telegramei^[105].^{[nefuncțională]}

Pentru a evita noi situații de „gen Pacepa”, Ceaușescu numește membri ai propriei familii, în frunte cu Elena, în funcții cheie de conducere.

Statura politică a lui Ceaușescu

Pe parcursul „Epocii Ceaușescu”, România devine al patrulea mare exportator european de armament^{[necesită citare]}. În pofida acestui fapt, se pare că fostul șef de stat se visa laureat al Premiului Nobel pentru Pace. În acest sens, Ceaușescu face mari eforturi pentru a obține statutul de mediator în conflictul israeliano-palestinian (România fiind singura țară în contact oficial cu ambii beligeranți). Mai mult, în anul 1986, el a organizat un referendum pentru aprobarea reducerii cheltuielilor și personalului Armatei Române cu 5%. Acestea nu îl împiedică să oblige liceenii la pregătire militară, sub forma detașamentelor premilitare P.T.A.P., să oblige studentele să facă pregătire premilitară, o zi pe săptămână, în primii 3 ani de facultate și să organizeze pregătirea militară a tuturor oamenilor muncii, sub forma Gărzilor Patriotice. În aceeași perioadă, la inițiativa șefului de partid și de stat, erau convocate frecvent mari „adunări populare” pentru susținerea păcii mondiale, la care oamenii erau obligați să participe.

Principiul „neamestecului în treburile interne” este intens promovat de către Ceaușescu care dorea ca nimeni din exterior să nu-l acuze pentru dezastrul în care se afundă țara. Pe măsură ce își consolidează puterea, șeful de stat român devine megaloman, amăgit se pare de propaganda propriului partid: aparatul de propagandă partinic îl prezintă ca măreț personaj istoric, pe linia lui Burebista, a lui Decebal și a marilor domnitori medievali. Deseori, oameni de cultură, obligați de susținătorii regimului, îl proslăvesc pe „Marele Cârmaci”. Ajutat de istorici obedienți, „Mult iubitul și stimatul” își permite să modifice istoria: Mircea cel Bătrân devine „cel Mare”, iar Ioan Vodă cel Cumplit devine „cel Viteaz”. „Președintele însuși a scris în repetate rânduri despre trecut, publicând chiar și un volum intitulat «Pagini din istoria poporului român»(1983). Numeroși activiști culturali, între ei și unul din frații președintelui (generalul Ilie Ceaușescu), au devenit peste noapte istorici oficiali, preocupați în egală măsură de istoria antică, contemporană, medievală. Obsesia istorică reflectă pe de-o parte criza de legitimitate a regimului; pe de altă parte, ea are și menirea unei diversiuni, căutând să pună în interesul partidului firescul sentiment național. Modul însă foarte elementar în care se pune în practică acest naționalism istoric, caracterul său aniversativ, patriotard, fals euforic sunt de natură de a avea mai degrabă rezultate inverse”.^[106]

Ceaușescu patronează un sistem politic de tip comunist, cu partid unic și alegeri de fațadă căci pe buletinele de vot nu existau mai multe partide astfel că P.C.R. câștiga cu 99,7%. Oamenii se prezintă la alegeri în procent de 99,9% de frică, pentru a nu intra în vizorul Securității. Este clamată o „democrație socialistă” pe care oamenii trebuie să o accepte și să o laude în public.

Îngrădirea libertății de exprimare

În martie 1983 Consiliul de Stat a hotărât înregistrarea mașinilor de scris și multiplicat. Posesia și folosirea lor au fost strict reglementate, pentru a preveni utilizarea lor de către persoane care „reprezintă un pericol pentru ordinea publică ori securitatea statului”, cu alte cuvinte de către cei care ar fi îndrăznit confecționarea de manifeste. O lege similară existase între 1948-1964, dar după aceea stăpânirea și folosirea mașinilor de scris de către particulari fusese liberă. Conform noului decret, aprobările de folosire a mașinilor de scris vor fi date de către Ministerul de Interne care poate „efectua și controlul asupra modului cum acestea sunt folosite”; o fișă cu literele, cifrele și semnele ortografice ale fiecărei mașini urmează a fi depusă la miliție. Astfel se putea identifica locul unde ar fi fost create manifestele. Decretul prevedea, de asemenea, că „închirierea mașinilor de scris ... precum și împrumutarea acestora în afara domiciliului deținătorului sunt interzise.”^[107]

În același an, pe motiv că a criticat într-o predică faptul că ziua de Crăciun era zi obișnuită de lucru în România comunistă, preotul Géza Pálfi din Odorheiu Secuiesc a fost arestat și omorât în bătaie de organele de Securitate.

După o vizită în China și Coreea de Nord în anul 1971, la o ședință a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. din 6 iulie 1971, Ceaușescu a prezentat propunerile sale pentru „îmbunătățirea activității politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid a tuturor oamenilor muncii.”^[108] Cele 17 propuneri sau „teze” au fost considerate o „minirevoluție culturală” de către majoritatea observatorilor. Propunerile chemau la „creșterea continuă a rolului conducător al partidului în toate domeniile activității politico-educative”, cereau sublinierea „marilor realizări ale poporului român - constructor al socialismului”, „un control mai riguros... pentru a evita publicarea operelor literare care nu sunt la nivelul cerințelor activității politico-ideologice a partidului, a cărților care promovează idei și concepții dăunătoare intereselor construcției socialiste.” În repertoriul teatrelor, operelor și teatrelor de varietăți trebuia să se pună accentul „pe promovarea producțiilor naționale cu un caracter militant revoluționar.” După 1981 n-au mai fost permise conferințele naționale ale Uniunii Scriitorilor. Ședințele secțiilor de proză și poezie ale Uniunii Scriitorilor au fost interzise. În aceste condiții de limitare a libertății de exprimare a fost promovat protocronismul, ca ideologie culturală care se baza pe o perspectivă naționalistă asupra trecutului și pe negarea influențelor externe în cultura românească.(Mihai Bărbulescu ș.a, 2002, op. cit.)

Monitorizarea discuțiilor cu străinii

Legi și decrete speciale au fost adoptate pentru a îngrădi și controla contactele cetățenilor români cu străinii; astfel s-a decretat obligativitatea raportării oricărei convorbiri cu un cetățean străin, iar în 1982 a fost limitat numărul convorbirilor telefonice pe care abonații le puteau avea cu străinătatea. Toate aceste măsuri au îngreunat sensibil contactele cu lumea din afară, ușurând în același timp reprimarea acțiunilor de disidență.^[107]

Proteste în perioada regimului Ceaușescu

În primăvara anului 1977 s-a înregistrat mișcarea inițiată de scriitorul Paul Goma. În vara anului 1977 a avut loc greva minerilor de pe Valea Jiului. În anul 1984 a eșuat o tentativă de lovitură de stat pusă la cale de trei generali, între care și Nicolae Militaru.^[27] La sfârșitul anului 1987 a avut loc un nou protest, de data aceasta al muncitorilor de la uzine brașovene: 61 dintre ei vor fi condamnați la închisoare, iar 67 vor fi arestați la domiciliu.

Gabriel Andreescu, Dorin Tudoran, Dan Petrescu sau Radu Filipescu au protestat și ei în anii '80 față de abuzurile regimului totalitar.

În martie 1989, șase membri marcanți ai Partidului Comunist: Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu, Silviu Brucan, Corneliu Mănescu, Constantin Pârvulescu și Grigore Răceanu i-au trimis lui Ceaușescu o scrisoare, cunoscută apoi ca „scrisoarea celor șase”, în care îi imputau faptul că exercita o dominație absolută asupra partidului.

Sfârșitul regimului lui Ceaușescu

Revoluția din decembrie 1989

Articole principale: Revoluția română din 1989 și Cronologia ultimelor 80 zile ale regimului Ceaușescu.

Evenimentele sângeroase de la Timișoara și București din decembrie 1989 au culminat cu căderea lui Ceaușescu și a regimului comunist.

Spre exasperarea majorității covârșitoare a românilor, Ceaușescu este confirmat în fruntea PCR pentru un nou termen de cinci ani, la Congresul al XIV-lea al PCR din noiembrie 1989. La acest congres Ceaușescu denunță Pactul Molotov-Ribbentrop și cere anularea consecințelor acestuia.

Prima tentativă de organizare a unor proteste ar fi trebuit să se materializeze la Iași, în 14 decembrie 1989, dar manifestația, ce ar fi urmat să se desfășoare în Piața Unirii, este dejucată de autoritățile comuniste.^[109] O tentativă a regimului de a-l evacua pe pastorul reformat maghiar László Tőkés din locuința parohială pe care o ocupa de drept la Timișoara, pe motiv că acesta ar fi fost mutat la o altă parohie, întâmpină rezistență din partea enoriașilor, care înconjoară casa parohială într-o demonstrație de sprijin. Acestora li se alătură și români, iar demonstrația capătă în scurtă vreme un caracter mai larg, de protest împotriva regimului comunist. Trupe ale armatei, miliției și Securității apar la fața locului la 17 decembrie 1989 și deschid focul asupra manifestanților.

La 18 decembrie 1989, Ceaușescu pleacă într-o vizită oficială în Iran, lăsându-i soției sale, Elena, și altor colaboratori apropiați, misiunea de a înăbuși revolta de la Timișoara. Revolta continuă să ia amploare. După revenirea sa în țară, la 20 decembrie 1989, Ceaușescu ține o cuvântare televizată dintr-un studio de televiziune amenajat în incinta clădirii CC al PCR, în care califică evenimentele de la Timișoara drept o încercare din afară de imixtiune în afacerile interne și de subminare a suveranității României. Până la cuvântarea lui Ceaușescu, mediile oficiale de informare evită cu strictețe orice referință la evenimentele care se derulau în Timișoara, singurele surse de informare fiind posturile de radio din afara granițelor țării, precum Radio Europa Liberă și Vocea Americii. O „adunare populară” în sprijinul regimului este organizată pentru ziua următoare, 21 decembrie, în fața sediului CC al PCR, într-un loc care, în urma evenimentelor acelei zile, poartă azi numele de Piața Revoluției.^[110] Demonstrația degenerează în mișcare de răsturnare a regimului. Soții Ceaușescu, surprinși de această turnură a lucrurilor, se dovedesc incapabili de a păstra controlul asupra maselor. Populația capitalei se adună în Piața Revoluției, unde se confruntă cu unități ale miliției și armatei. Din păcate, raportul de forțe înclină în favoarea forțelor de represiune, bine reprezentate numeric și bine înarmate, care până la miezul nopții reușesc să degajeze piața, omorând zeci și arestând sute de protestatari.

Cu toată întreruperea transmisiunii televizate a demonstrației din 21 decembrie, reacția ineptă și neajutorată a lui Ceaușescu nu scapă neobservată de telespectatorii din întreaga țară. Până în dimineața zilei de 22 decembrie 1989, protestele se răspândiseră deja în toate marile orașe ale României. Moartea în condiții suspecte a ministrului apărării, generalul Vasile Milea, este anunțată în 22 decembrie de către posturile naționale de radio și televiziune. Imediat după acest anunț, o ședință extraordinară a comitetului politic executiv al PCR are loc, sub conducerea lui Ceaușescu, care cu acest prilej anunță că preia comanda armatei. Ceaușescu mai face o încercare disperată de a se adresa mulțimii adunate în fața sediului CC, dar fără succes. Protestatarii forțează ușile și pătrund în sediul CC, iar soților Ceaușescu nu le rămâne decât opțiunea de a fugi cu un elicopter care îi aștepta pe acoperișul clădirii CC.

Procesul și execuția

Articol principal: Procesul și execuția soților Ceaușescu.

Soții Ceaușescu au fost condamnați printr-un proces-spectacol ținut în pur stil stalinist^[111] cu verdict trasat dinainte de Victor Atanasie Stănculescu^[111][112] și sacii de învelit cadavre aduși dinainte^[111] la pedeapsa capitală și confiscarea totală a averii pentru săvârșirea următoarelor infracțiuni:

- Genocid, prevăzut de articolul 357, aliniat 1, literele a-c, Cod Penal;

- Subminarea puterii de stat, prevăzut de articolul 162, aliniat 1, Cod Penal;

- Acte de diversiune, prevăzut de articolul 163 Cod Penal;

- Subminarea economiei naționale, prevăzut de articolul 165, aliniat 2, Cod Penal, toate cu aplicarea articolelor 33-34 și 41, aliniat 2, Cod Penal.^[113]

Deshumarea

Nicolae Ceaușescu și soția sa, Elena Ceaușescu, au fost deshumați pe 21 iulie 2010 pentru prelevarea de probe ADN, după 21 de ani, la cererea fiului lor Valentin Ceaușescu și a ginerelui Mircea Oprean (soțul Zoiei Ceaușescu), pentru a stabili dacă ei au fost sau nu înmormântați acolo.^{[114][115][116]} Probele ADN au demonstrat că, într-adevăr, soții Ceaușescu au fost înmormântați la Cimitirul Ghencea din București.^[117]

Ceaușescu în conștiința populară

Ceaușescu vânător, 1976

Potrivit unui sondaj CURS realizat în 2009, 31% dintre cei chestionați sunt de părere că în manualul de istorie Nicolae Ceaușescu ar trebui prezentat ca un om care a făcut României mai mult bine, 13% că a făcut mai mult rău, iar 52% ca un om care a făcut bine și rău în mod egal. Cei mai mulți care consideră că Ceaușescu a făcut mai mult bine sunt persoane de peste 56 de ani.^[118] În emisiunea „Tănase și Dinescu”, Stelian Tănase arătă că, întrebați de ce regretă epoca Ceaușescu, nostalgicii lui Ceaușescu de vârstă înaintată invocă în primul rând faptul că erau tineri. Adrian Cioroianu a afirmat și el același lucru pe 7 august 2011 la postul Realitatea TV: oamenii care au nostalgia lui Ceaușescu au, de fapt, nostalgia propriei tinereți. Tiberiu Conțiu Șoitu, conf. dr. la catedra de Asistență Socială, sociologul constănțean Ionel Alexe din Constanța, istoricul clujean Vasile Lechințan, sociologul bucureștean Lazăr Vlăsceanu exprimă și ei aceeași părere.^[119] Alte categorii care regretă epoca Ceaușescu sunt unii favorizați ai regimului de atunci (aceia al căror nivel de trai a scăzut comparativ cu cel din vremea aceea) și unii din cei care au în prezent o situație economică precară sau disperată, arată sociologul constănțean Ionel Alexe din Constanța și sociologul Marius Matichescu. Ultimul arată că nostalgia nu va fi întâlnită niciodată la „un capitalist, un patron de firmă, la cineva care nu are probleme și poate să-i ofere copilului un apartament sau chiar un loc de muncă“.^[119] Printre locuitorii din mediul rural, doar 9% consideră că Ceaușescu ar fi făcut României mai mult rău decât bine.^[118] Un studiu al opiniei publice executat de Marsh Copsey and Associates și Biroul de Cercetari Sociale arată că majoritatea românilor spun că regretă epoca Ceaușescu și nu sunt de acord cu faptul că soții Ceaușescu au fost executați. Totuși răsturnarea vechiului regim este considerată a fi fost în folosul țării de 40,3%, față de 35,7% care consideră că a fost în dauna țării și de 24% care au spus că nu știu. Mai mult, 60,2% nu ar prefera ca România să revină la rânduielile din vremea lui Ceaușescu față de 22,3% care ar prefera acest lucru, 17,5% spunând că nu știu sau nu răspund.^[120] Sondajele s-au făcut numai pe românii aflați pe teritoriul României, deci fără cele 2,1 milioane de români care muncesc în străinătate.^[121]

Neexistența de „conturi secrete” ale lui Ceaușescu

În primele zile ale revoluției din decembrie 1989 s-a vorbit mult despre conturile secrete ale lui Nicolae Ceaușescu. La procesul din 25 decembrie 1989, membrii Tribunalului Militar Excepțional au pus întrebări legate de acești bani, dar ambii soți Ceaușescu au declarat că nu au nici un dolar pe conturi în bănci străine. Deși acuzația de delapidare a banilor statului român nu a fost inclusă între capetele de acuzare (care erau 4 la număr),^[122] totuși, în comunicatul care a fost difuzat de televiziune și radio, și a doua zi de presa scrisă, s-a adăugat un al cincilea punct cu următorul conținut: „Încercarea de a fugi din țară pe baza unor fonduri de peste un miliard de dolari, depuse în bănci străine”.^[123]

În 1990 un grup de experți canadieni angajați de Guvernul României pentru a da de urma banilor lui Ceaușescu, a propus arestarea lui Dan Voiculescu, dar investigațiile lor au fost oprite în mod nejustificat.^{[124][125][126]}

Parlamentul însă a adoptat, în data de 14 octombrie 2008, raportul Comisiei parlamentare de anchetă pentru investigări și clarificări referitoare la conturile lui Nicolae Ceaușescu, concluzia finală fiind că fostul șef de stat nu a avut conturi sau averi depozitate în străinătate. „În doi ani de activitate, am invitat diferite persoane care au făcut parte din sistemul de stat de atunci, oameni din BCRE, jurnaliști care s-au ocupat de acest subiect. De altfel, tot raportul cuprinde mărturiile acestor persoane. Concluziile sunt bazate pe aceste mărturii. Concluzia comună a tuturor celor audiați a fost că Nicolae Ceaușescu nu a avut conturi în afara țării”, a declarat președintele comisiei de anchetă, senatorul Sabin Cutaș.^[127]

Ipoteza existenței unor conturi secrete a fost infirmată inclusiv de gen. Silvu Predoiu, fost șef al Serviciului de Informații Externe care, într-un interviu pentru Europa Liberă, a declarat: "A fost o anchetă extinsă și a fost reflectată și în presă într-o perioadă. În principiu, eu nu sunt de acord neapărat cu ideea de „conturile lui Ceaușescu”.Sunt convins că nu avea o evidență „conturile lui”. Dacă erau ale lui, ar fi avut o evidență. Nu-mi aduc aminte să fi fost găsite în cabinetul lui... Unde putea să țină o evidență a conturilor Ceaușescu? Pentru că n-a apucat să-și adune nimic de acolo. Nu cred neapărat că avea conturi. Erau niște conturi, aflate la dispoziția unor unități operative, pentru o serie de activități. Să nu uităm că era perioada când s-au plătit datoriile externe și s-au făcut o serie de contracte spectaculoase la timpul respectiv. Nu știu nimic despre soarta lor. S-au făcut niște anchete în serviciu. Una foarte profundă, cred că la nivelul anilor 2000, care s-a terminat cu niște rapoarte trimise către Parchet la momentul respectiv.” Mitul conturilor lui Ceaușescu i-a fost atribuit, fără dovezi, lui Dan Voiculescu.^[128]

Altele

Familia

Nicolae Ceaușescu cu soția și părinții (1968)

Valentin Ceaușescu, fiul soților Ceaușescu

Ceaușescu jucând biliard, 1976

Ceaușescu a avut 3 copii: un fiu, Valentin Ceaușescu (n. 1947), specialist în fizică și care nu a deținut funcții politice, o fiică, Zoia Ceaușescu, matematician (n. 1 martie 1949, d. 20 noiembrie 2006) și un fiu mai tânăr, Nicu Ceaușescu (n. 1 septembrie 1951, d. 25 septembrie 1996), care s-a implicat direct în politică. Însă singurul nepot de sânge al lui Ceaușescu avea să se afle abia după aproximativ 20 de ani, acesta fiind fiul lui Valentin Ceaușescu, născut în 1981.^[129]

Venituri legale

Salariul oficial al lui Ceaușescu era de 18.000 lei (aproximativ 1.200 dolari la cursul oficial de schimb din 1989, având o medie de 14,92 lei, echivalent al salariului mediu din SUA în acea perioadă).^[130] Au existat zvonuri că deținea conturi secrete în străinătate, dar urma acestora nu a putut fi descoperită.^[131] Există în schimb dovezi că luxul în care trăia Ceaușescu era finanțat din bani publici.^[132]

Garda personală

Garda personală a lui Ceaușescu consta din 40 de membri, responsabili pentru protecția întregii sale familii, precum și a locuințelor acestora^{[necesită citare]}. Șeful gărzii, colonelul Dumitru Burlan, afirmă că întreaga gardă era dotată cu numai două arme automate (dotare insuficientă pentru o apărare serioasă). Colonelul Burlan susține că Ceaușescu se credea iubit de popor și nu simțea nevoia protecției. De fapt pe Ceaușescu îl apăra tot regimul său și întreaga Securitate și nu avea nevoie de o gardă de corp prea puternică. Departamentul Securității Statului a avut 8.474 de oameni, iar Trupele de Securitate, comandate de generalul Ghiță, erau de aproximativ 15.000.^[133]

Preferințe

Într-un articol recent, se afirmă că Ceaușescu ar fi fost implicat în închisoare într-un caz de homosexualitate, care s-ar fi consumat între el și un alt deținut numit Marcovici. Cazul a fost prelucrat de Chivu Stoica, care a acționat la indicațiile lui Gheorghe Gheorghiu-Dej în sensul prevenirii unor întâmplări similare.^[134]

Suzana Andreias, șefa personalului la reședința de la Snagov a familiei Ceaușescu timp de aproape trei decenii, a declarat: „Erau foarte apropiați, se țineau de mână. Ceaușescu nu ieșea din cuvântul ei, dar și tovarășa se interesa mult de el, dacă a mâncat, dacă are tot ce-i trebuie, dacă e mulțumit. Luau masa în curte și se simțeau bine împreună. Lui îi plăcea mult muzica Ioanei Radu și a Miei Braia și, după ce mâncau, el cânta, jucau table și ea îl mai fura. Zicea tovarășul: «Iar m-ai furat, nu mai joc.» «Hai, Nicule, că nu te mai fur...» Și uite-așa se distrau ei în familie” . Lui Ceaușescu îi plăceau șahul, biliardul și voleiul. După versurile pe care le recita pe la congrese, se pare că citea literatura română, și în primul rând poezia lui Eminescu. Nu era pretențios la mâncare și avea gusturi rustice. Filmele le-a descoperit pe la 35 de ani. Era mare fan Kojak și se uita cu plăcere la filme polițiste americane. Toate reședințele lui erau dotate cu o sală specială de proiecție. După 1955, s-a apucat de vânătoare, mai întâi invitat de șefii locali de partid, pe care îi controla la vremea aceea în calitatea lui de membru al Biroului Politic al CC. Din 1968, cuvântările sale au început să fie tipărite. S-a ajuns la Ceaușescu în 33 de volume. În ultimii 10 ani din viață, a suferit de diabet. Odată cu înaintarea în vârstă, a devenit tot mai fricos. Din 1972, nu mai purta niciun articol de îmbrăcăminte mai mult de o zi. Direcția a V-a a Securității a înființat ateliere de croitorie care produceau numai pentru el: îmbrăcăminte de birou, șepci Lenin, jachete Mao, paltoane de stofă englezească, hanorace vătuite, în stil sovietic, costume de vânătoare în stil german. Era pedant și obsedat de punctualitate. În fiecare dimineață, la 8 fix, coloana de mașini îl ducea la birou. Lua masa de prânz la ora 13 fix. Folosea gel de duș Badedas și se rădea cu Gillette. Îi plăceau Galbena de Odobești și șampania roze.^[16]

„„A fost vorba de dereglare psihică în cazul lui Nicolae Ceaușescu. Mulți întreabă dacă răposatul a fost paranoic și eu, de regulă, le răspund - și aceasta este opinia mea personală - că n-a fost paranoic, ci psihopat paranoic. Diferența este de grad, ambii au un sistem ideativ rigid, cred foarte tare că ceea ce este în capul lor este și adevărat, diferența între un paranoic și un psihopat paranoic este gradul de desprindere de realitate. De pildă, paranoicul o să îți spună că el comunică cu extratereștrii și că dușmanii pun otravă în lampa din plafon și îți dai seama repede că este prea de tot, în timp ce un psihopat paranoic te va convinge până la un anumit punct, pentru că el pare coerent. La o primă analiză, parcă nu este chiar nebun de tot. Paranoizii sunt printre noi și sunt în funcții foarte înalte, peste tot în lume. Paranoid au fost și Hitler, și Stalin”, a fost descrierea făcută de psihologul Holdevici Irina fostului dictator la emisiunea „Profesioniștii” de pe TVR.”

—Cristian Andrei, Holdevici: „Am fost un amărât de agent. N-am fost niciodată împotriva unui regim”. Lista celor turnați: Ion Vulcănescu, Gregorian Bivolaru, Vladimir Gheorghiu, puterea.ro, 22 februarie 2011

Decorații

Nicolae Ceaușescu a primit mai multe medalii și decorații printre care:^[135]

• 1988: Ordinul Karl Marx.^[136]
• 1971 (17 mai): Marea Cruce a Ordinului de Merit al Republicii Federale a Germaniei.

A fost singurul român care a avut onoarea să se plimbe cu trăsura reginei Elisabeta a II-a.

Nicolae Ceaușescu
Ceaușescu tânăr
Date personale
Născut	26 ianuarie 1918[1][2][3][4][5][6][7][8][9]  Scornicești, România[2]
Decedat	25 decembrie 1989 (71 de ani)[1][3][4][5][6][7][8][9]  Târgoviște, România
Înmormântat	Cimitirul Ghencea
Cauza decesului	pedeapsa cu moartea (execuție de către un pluton de execuție)
Părinți	Andruță și Alexandrina (născută Lixandra)
Frați și surori	Ilie, Nicolae Andruță, Niculina, Marin, Florea, Maria, Elena, Ion
Căsătorit cu	Elena Ceaușescu
Copii	Valentin Ceaușescu, Zoia Ceaușescu, Nicu Ceaușescu
Cetățenie	Regatul României  RSR
Religie	ateu
Ocupație	om politic personal militar[*] cizmar[*]
Secretar General al PCR
În funcție 11 iulie 1965 – 25 decembrie 1989
Vicepreședinte	14 august 1952
Locțiitor	20 octombrie 1944
Precedat de	Gheorghe Gheorghiu-Dej
Succedat de	Funcție desființată
Primul Președinte al României
În funcție 29 aprilie 1974 – 25 decembrie 1989
Precedat de	Funcție nou înființată
Succedat de	Ion Iliescu
Președinte al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România
În funcție 9 decembrie 1967 – 22 decembrie 1989
Precedat de	Chivu Stoica
Succedat de	Funcție desființată
Premii	Ordinul Erou al Muncii Socialiste[*] Ordinul Karl Marx Gold Olympic Order[*] Legiunea de Onoare în grad de Ofițer[*] Ordinul Sfântul Olaf în grad de mare cruce[*] Ordinul Național Crucea Sudului în grad de mare cruce[*] Decoration of the Order of Civil Merit[*] (1979) Erou al Republicii Socialiste România⁠ Order of the Victory of Socialism[*] ...mai multe...
Partid politic	Partidul Comunist Român
Alma mater	Scornicești
Profesie	Cizmar
Infracțiuni
Activitate
Condamnat pentru	genocid
Pedeapsă	Pedeapsa capitală
Situația pedepsei	Executat prin împușcare Demolarea (în locul restaurării) Bisericii Enei (sec. XVIII) în urma avariilor cauzate de cutremurul din 1977   Nicolae Ceaușescu și Suleyman Demirel

·         1989: Elena Ceaușescu (numele la naștere Lenuța Petrescu; n. 7 ianuarie 1916,^[1][2][3] Petrești, Dâmbovița, România – d. 25 decembrie 1989,^[1][2][3] Târgoviște, România) a fost o politiciană comunistă română, soția președintelui Republicii Socialiste România, Nicolae Ceaușescu. A deținut funcțiile de membră a Biroului Permanent al Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al PCR și prim-viceprim-ministru al Consiliului de Miniștri, având un rol politic tot mai important în Epoca Nicolae Ceaușescu, odată cu trecerea timpului.

În calitate de soție, a devenit subiect al cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu. A fost înfățișată drept o importantă cercetătoare chimistă, deși în realitate publicațiile apărute sub numele ei nu îi aparțineau. Printre numeroasele onoruri conferite, a fost și acela de membru titular al Academiei Române. Elena Ceaușescu a fost prezentă la mitingul din 22 decembrie 1989, însoțindu-l pe Nicolae Ceaușescu în fuga spre Târgoviște. Arestați și predați noilor autorități, cei doi au fost judecați sumar și executați prin împușcare.

Născută într-o familie săracă, după absolvirea celor patru clase primare, se mută cu fratele său în București. În 1939 intră în rândurile Partidului Comunist din România, unde-l va întâlni pe Nicolae Ceaușescu. Cei doi se căsătoresc în 1947.

Până la alegerea lui Nicolae Ceaușescu în funcția de secretar general al PCR, Elena Ceaușescu a ocupat posturi puțin importante, cum ar fi cel de secretară în Ministerul Afacerilor Externe. Odată cu ascensiunea soțului său, ea a început să preia funcții importante în aparatul de stat și în conducerea Partidului Comunist. Până în anul 1969 nu cumulează nicio funcție politică, fiind directoare la ICECHIM (Institutul de Cercetare Chimică). În 1972 a devenit membru al Comitetului Central al PCR.^[4] Din anul 1979 numele Elenei Ceaușescu este asociat "Cabinetului nr. 2", devenind astfel a doua persoană în stat din punct de vedere al importanței politice.

În 1980 Elena Ceaușescu a fost aleasă deputat în Marea Adunare Națională și a deținut funcția de prim-viceprim-ministru al Consiliului de Miniștri. Deține această funcție până în decembrie 1989, făcând parte din guvernele Verdeț 2 (29 martie 1980 - 20 mai 1982), Dăscălescu 1 (21 mai 1982 - 28 martie 1985) și Dăscălescu 2 (29 martie 1985 - 22 decembrie 1989).

În anii '80 ea l-a ajutat pe poetul Nichita Stănescu în tratarea afecțiunilor ficatului facilitându-i un tratament special la Mangalia Nord.^[5]

A ordonat în 1987 demolarea bisericii "Sfânta Vineri" din București.^[6]

În timpul revoluției române din 1989, a fost arestată, a fost condamnată la moarte și executată, împreună cu soțul ei, Nicolae Ceaușescu. Cei doi au fost executați prin sentința Tribunalului Militar Excepțional înființat printr-un decret al CFSN pe 24 decembrie 1989.^[7]. Înaintea execuției, fiind pusă în față cu executarea separată a fiecăruia și referindu-se la soțul ei, a afirmat: "Împreună am luptat, împreună murim!" (imagini difuzate de documentarul "Doctor horroris causa").

În perioada 1968-1989, Elena Ceaușescu a primit o serie mare de distincții din partea a zeci de state.^[8]

De asemenea, între 1962-1983, i-au fost acordate zeci de titluri și premii din partea unor instituții științifice importante ale lumii.

Elena Ceaușescu a devenit doctor în chimie cu teza de doctorat „Polimerizarea stereospecifică a izoprenului”, redactată de alți savanți^[10] și susținută în condiții dubioase^[10] în decembrie 1967, deși cunoștințele ei în chimie se limitau doar la noțiuni elementare.^{[necesită citare]}

Formula dr.h.c.mult. indică faptul că respectivei persoane i-a fost conferit titlul de doctor honoris causa de mai multe ori (de către mai multe universități). Titlul dr.h.c. se acordă în special persoanelor care s-au distins în anumite domenii profesionale, sociale sau politice.

Dr.h.c.mult. Elena Ceaușescu avea tot dreptul să poarte acest titlu, deoarece primise mai multe doctorate honoris causa de la diverse universități din lume. Chiar dacă ar fi fost dobândite în mod nemerituos (faptul că era soția președintelui României nu era o înșelătorie, chiar dacă teza ei de doctor în chimie fusese scrisă de dr. Osiaș, Bordeianu, Bittman și Cornilescu),^[10] unele dintre ele nu pot fi retrase, deoarece regulamentele unor universități nu permit retragerea unui astfel de titlu, de exemplu în cazul soțului ei.^[11][12]

Notă: a nu se confunda titlul dr.h.c. cu titlul științific de doctor: nu este necesar a fi doctor în vreo disciplină pentru a primi titlul dr.h.c., de exemplu Maica Tereza a primit D.D.h.c. (Doctor of Divinity honoris causa) de la Universitatea din Serampore, iar Sandra Brown a primit Honorary Doctorate of Humane Letters din partea Universității Creștine din Texas.

În anul 1974, Elena Ceaușescu a fost aleasă ca membru titular al Academiei Române. Imediat după 1989, conform unui articol din statutul Academiei Române care prevede că sunt excluși toți acei membri care au suferit condamnări penale, a fost exclusă post-mortem din această instituție.

Cronologie:

1916 • În data de 7 ianuarie 1916 se naște în satul Petrești din județul Dâmbovița, Lenuța Petrescu. Părinții ei se numeau Nae și Alexandrina Petrescu și erau țărani mijlocii care practicau atât munca câmpului, cât și negoțul (de aici și porecla de "Lenuța lui Briceag"). A avut un singur frate mai mare care s-a numit Gheorghe (Gogu) Petrescu. Acesta va pleca în București și se va căsători cu Adela, care îl va converti la marxism-leninism și va fi una din cele mai apropiate prietene ale Elenei Ceaușescu. Gogu și Adela Petrescu au avut trei copii. Aceștia vor fi nepoții preferați ai Elenei Ceaușescu.

1930 • Primele trei clase primare le face în Petrești. La vârsta de 14 ani, când se afla în clasa a IV-a primară, este declarată repetentă ca urmare a rezultatelor slabe la învățătură. A promovat doar la disciplinele de muzică, sport și lucru manual.

1930-36 • După ce lucrează o vară-două la câmp își părăsește satul natal pentru București pentru a sta cu fratele ei Gogu și soția acestuia, Adela. Primul ei serviciu a fost ca muncitoare necalificată într-o fabrică de produse farmaceutice. Ceva mai târziu își va găsi, prin relațiile fratelui ei, un post de ucenică la fabrica de textile Jaquard (care se afla pe Dealul Spirii). După război, Elena își va găsi un post de laborantă la un laborator chimic.

1937 • Elena Ceaușescu devine membră a Partidului Comunist Român (P.C.R.). Începe să frecventeze Cercul cultural muncitoresc, apropiindu-se de mișcarea sindicală comunistă. A activat în Comitetul de organizare al tineretului comunist din Capitală, reprezentând sectorul II Negru, perioadă în care este înregistrată cu numele conspirativ "Florina".

1939 • În primăvara anului 1939, la una din acțiunile Cercului cultural muncitoresc din București (al breslei metalurgiștilor și lucrătorilor din îmbrăcăminte), Nicolae Ceaușescu o cunoaște pe Lenuța Petrescu. S-a aflat ulterior că fratele mai mare, Marin Ceaușescu, ar fi cunoscut-o primul pe ilegalista Lenuța Petrescu. Acesta i-ar fi prezentat-o ulterior fratelui său mai mic, Nicolae. • La 1 mai 1939, participă la demonstrația organizată de breslele bucureștene (episod a cărui natură avea să fie, mult mai târziu, falsificată de propaganda oficială, prezentându-se că ar fi fost vorba de „o puternică demonstrație antifascistă”, organizată și condusă de Nicolae și Elena Ceaușescu).

• La 13 august 1939, în cadrul unei serbări câmpenești organizate în „Parcul Veseliei” de muncitorimea Capitalei, Lenuța Petrescu a fost aleasă „regina balului”, transformată ulterior în „regina muncii”. • În octombrie Nicolae Ceaușescu este ales de „Conferința de organizare a UTC” secretar al UTC. Reușește să părăsească locul, dispărând din activitate 6 luni.

1943 • La 14 august, Nicolae Ceaușescu este internat în lagărul de la Târgu Jiu, pentru deținuți politici, unde au fost transferați comuniștii din închisori. Conform literaturii de partid, tânăra utecistă Lenuța l-a vizitat de câteva ori la închisoarea de la Târgu-Jiu. Scopul vizitelor era acela de a asigura legătura deținutului cu exteriorul, pentru "a organiza și conduce din lagăr lupta partidului". Astăzi, unele surse din cadrul familiei Ceaușescu afirmă că, de fapt, Lenuța nu avea cum să-l viziteze la închisoare pe Nicolae, deoarece vizitele nu erau permise decât membrilor familiei. La acea dată cei doi nu erau căsătoriți legal. Lenuța Petrescu procura de la Ajutorul Roșu alimentele și îmbrăcămintea pe care unul din frații lui Ceaușescu i le ducea apoi la închisoare. Un sâmbure de adevăr există totuși în legăturile Elenei, deoarece ea îl vizita de fapt pe fratele său, Gheorghe Petrescu, închis și el la Târgu-Jiu.

• După 23 august 1944, ca vechi lucrător „cu munca politică”, Elena Ceaușescu devine membră CC al UTC, în vreme ce, pe linie profesională, ocupa doar un post de laborantă.

• La 30 august 1944 Nicolae Ceaușescu, însoțit de Lenuța Petrescu, împreună cu Petre Constantinescu-Iași, Constantin Agiu, Gheorghe Apostol, întâmpină la Colentina primele unități ale Armatei roșii. În aceeași zi, în numele tineretului comunist, Ceaușescu, asistat de Lenuța Petrescu, susține primul său mare discurs în balconul Societății Generale (vis-a-vis de Universitate) din București în cadrul mitingului de întâmpinare a unităților Armatei roșii. Tot în aceeași zi, Nicolae Ceaușescu este numit secretar CC al UTC (poziție deținută până în octombrie 1945).

1945 Elena Ceaușescu lucrează ca secretară la Ministerul Afacerilor Externe însă va fi demisă pentru incompetență. Această situație era văzută ca incompatibilă cu calitatea ei de soție a unui personaj de seamă al conducerii de partid, drept care, la ordin, se înființează în cadrul Facultății de Chimie Industrială a Institutului Politehnic din București un curs fără frecvență pe care, urmându-l (la sfârșitul anilor’40 – începutul anilor’50), Elena Ceaușescu dobândește titlul de „inginer chimist”. Trebuie menționat că după acest episod cursul respectiv a fost desființat.

1946 – 47 • Nicolae Ceaușescu îndeplinește funcția de instructor de partid (și nu secretar așa cum s-a spus în timpul regimului său) al comitetelor regionale Dobrogea, iar apoi Oltenia ale P.C.R.. Elena Ceaușescu îl însoțește în ambele locații. • Pe 17 noiembrie, Nicolae Ceaușescu este ales deputat în Circumscripția Slatina, județul Olt, fiind deputat în toate legislaturile până în decembrie 1989.

1947 • Pe 23 decembrie 1947, Nicolae Ceaușescu și Lenuța Petrescu se căsătoresc (actul de căsătorie nr. 2592/947).

1948 Pe 7 februarie 1948 se naște Valentin Ceaușescu, primul copil al soților Ceaușescu.

Zoia și Elena Ceaușescu în 1978

1949 Pe 1 martie 1949 se naște Elena – Zoia Ceaușescu, al doilea copil al soților Ceaușescu.

1951 • Pe 1 septembrie se naște Nicu Ceaușescu, al treilea copil al soților Ceaușescu.

1957 • Elena Ceaușescu ocupă funcția de cercetător științific la Institutul de Cercetări Chimice din București (ICECHIM).

1964 • Pe 20 martie 1964, Elena Ceaușescu se înscrie pentru teza de doctorat. „Doctoratul” Elenei Ceaușescu în chimie are o poveste interesantă. Acad. Constantin Nenițescu, șeful Catedrei și decan al Facultății de Chimie Industrială din cadrul IPB, s-a opus categoric. Partidul găsește însă o soluție și în această situație. Astfel, Institutul de Chimie Macromoleculară „Petru Poni”, din subordinea Filialei Iași a Academiei R.P.R., făcea cunoscut ICECHIM-ului, la 20 martie 1964, că „s-a aprobat înscrierea Elenei Ceaușescu la aspirantură, specialitatea chimie macromoleculară. Termenul de doi ani pentru susținerea examenelor de minim de candidat a început la data de 14 martie 1964” (adresa nr. 253, semnată de prof. dr. I. Zugrăvescu). De menționat că teza de doctorat a Elenei Ceaușescu, intitulată „Polimerizarea stereospecifică a izoprenului” a fost elaborată, de fapt, de prof. univ. dr. Osiaș, lucrarea fiind trimisă la amintitul institut ieșean pentru a fi susținută de cea care pretindea a o fi realizat. • În lunile iunie și iulie sunt grațiați 6711 deținuți politici (3.467 în iunie și 3.244 în iulie). • La 15 noiembrie 1964, Elena Ceaușescu preia funcția de director al ICECHIM (prin Ordinul nr. 1.895 al ministrului Industriei Petrolului și Chimiei, Mihail Florescu), „cu un salariu brut lunar de 3.500 lei”. • Pe 21 octombrie Gheorghe Gheorghiu-Dej cere noii conduceri sovietice, prin intermediul ambasadorului de la București, retragerea totală a consilierilor sovietici din România, ce va fi dusă la îndeplinire în decembrie același an.

1965 • Elena Ceaușescu devine membră a Consiliului Național al Cercetării Științifice (care avea 90 de membri) • Pe 18 martie MAN alege ca președinte al Consiliului de Stat pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, pe Ion Gheorghe Maurer ca președinte al Consiliului de Miniștri și pe Ștefan Voitec ca președinte al MAN. • Pe 19 martie 1965 încetează din viață Gheorghe Gheorghiu-Dej, prim–secretar al C.C. al P.M.R. și președinte al Consiliului de Stat.

1967 Pe data de 18 decembrie 1967, Elena Ceaușescu obține titlul științific de „doctor inginer” (cum îi comunica prin adresa nr.896, din 18 decembrie 1967, Ministerul Învățământului, Direcția Comisia Superioară de Diplome, sub semnătura secretarului științific, prof. Dr. Gheorghe Buzdugan).

1968 Pe 24 -25 octombrie, Plenara CC al PCR hotărăște înființarea organizației politice Frontul Unității Socialiste, care să grupeze în jurul – PCR și sub conducerea lui – toate organizațiile politice, obștești și profesionale din România și să fie singura structură abilitată să propună candidați la alegerile legislative locale. • Elena Ceaușescu devine membru al Comitetului Municipiului București al P.C.R.

1970 • În perioada 1970 – 1980, Elena Ceaușescu deține funcția de director general al ICECHIM-ului, postură din care – cu concursul nemijlocit al aparatului de partid și Securitate – începe să colecționeze titluri științifice care mai de care mai prestigioase de la o serie de instituții de profil din lume. • În perioada 13 - 27 octombrie, Nicolae și Elena Ceaușescu efectuează o vizită de stat în S.U.A., la invitația președintelui Richard Nixon.

1971 În perioada 1 – 25 iunie, Nicolae și Elena Ceaușescu efectuează o serie de vizite de stat în: R.P. Chineză (1 – 9 iunie), R.P.D. Coreeană (9 – 15 iunie), R.D. Vietnam (15 – 19 iunie), R.P. Mongolă (21 – 25 iunie). Aceste vizite de stat (în special cele din R.P. Chineză și R.P.D. Coreeană) vor avea consecințe catastrofale asupra vieții social-culturale a României.

1972 La Conferința Națională a PCR, din 19 – 21 iulie 1972, Elena Ceaușescu este aleasă membră CC (Comitetul Central) al P.C.R. • Elena Ceaușescu devine membră a Biroului Executiv al Consiliului Național pentru Știință și Tehnologie.

1973 • Elena Ceaușescu devine membră în Consiliul Suprem pentru Dezvoltare Economică și Socială. • Plenara CC al PCR, din 18 – 19 iunie, o alege pe Elena Ceaușescu membră a Comitetului Executiv (C.Ex.) al CC al P.C.R. (fostul Birou Politic). În cadrul Plenarei, Nicolae Ceaușescu dispune, în luna iulie, să se continue construirea Canalului Dunăre–Marea Neagră. • În perioada 4 - 8 decembrie, Nicolae și Elena Ceaușescu efectuează o nouă vizită de stat în S.U.A. la invitația președintelui Richard Nixon.

1974 • În perioada 28 februarie – 1 martie, drept „recunoaștere a excepționalelor sale merite științifice”, Elena Ceaușescu este aleasă membru al Academiei Republicii Socialiste România. Până în 1988 va reuși să devină membră a șase academii, Doctor Honoris Causa a 10 universități și va primi numeroase alte titluri și distincții.

• În perioada 5 – 8 martie, Nicolae și Elena Ceaușescu efectuează o vizită de stat în Argentina la invitația președintelui Juan Peron și a soției acestuia, vicepreședintele Isabel Peron. Ambițiile politice ale Elenei Ceaușescu vor crește și mai mult după întâlnirea cu Isabel Peron.

La Congresul al XI-lea al PCR, care are loc în perioada 25 – 28 noiembrie 1974, Nicolae Ceaușescu este reales în funcția de Secretar General al C.C. al P.C.R.. Comitetul Executiv (C.Ex.) al CC al P.C.R. își schimbă denumirea în Comitetul Politic Executiv (C.P.Ex.) al C.C. al P.C.R. Elena Ceaușescu este realeasă membră a Comitetului Politic Executiv (C.P.Ex.) al CC al PCR. Tot la Congresul al XI-lea al PCR este aleasă și membru al Biroului Permanent al Comitetului Politic Executiv (C.P.Ex.) al CC al PCR. (care deținea 16 membri) – poziție deținută până în 22 decembrie 1989. Elena Ceaușescu este însărcinată cu problemele de cadre din PCR. Din acest moment Elena Ceaușescu devine persoana numărul doi în stat și în partid. Biroul ei din Comitetul Central al PCR va fi cunoscut de acum înainte sub numele de 'CABINETUL 2'.

1978 • În perioada 12–17 aprilie, Nicolae și Elena Ceaușescu efectuează a treia vizită de stat în S.U.A. la invitația președintelui Jimmy Carter.

• În perioada 13–16 iunie, Nicolae și Elena Ceaușescu efectuează o vizită de stat în Regatul Unit al Marii Britanii. Cei doi sunt sunt primiți de regina Elisabeta a II-a la Palatul Buckingham.

1979 • În ianuarie 1979, Elena Ceaușescu devine Președintele Comisiei C.C. însărcinat cu cadrele de Partid și de Stat (Comisia de Cadre a C.C. - poziție deținută până în 22 decembrie 1989), ceea ce însemna că practic ea controla toate numirile în partid și în guvern, atât la secretariatele de județ, cât și în funcțiile publice. În această funcție, Elena Ceaușescu controla întreaga politică în domeniu a P.C.R., nicio numire mai importantă nefăcându-se fără avizul său. • În luna martie se constituie „Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii” din România, unul din primele din Europa răsăriteană.

• Pe date de 7 iunie 1979, Elena Ceaușescu este aleasă Președintele Consiliului Național pentru Știință și Tehnologie (poziție deținută până în 22 decembrie 1989), devenind astfel membru cu drepturi depline în Cabinetul Ministerial.

• La Congresul al XII–lea al P.C.R. din 19 – 23 noiembrie 1979, Nicolae și Elena Ceaușescu sunt realeși în funcțiile pe care le dețin. Congresul se încheie cu o zi mai devreme decât fusese programat, datorită incidentului creat de veteranul partidului, Constantin Pârvulescu, care se ridică în plen împotriva cultului personalității creat în jurul lui Nicolae și al Elenei Ceaușescu, cerând congresului să nu-l mai aleagă în fruntea partidului. Incidentul este oprit de Elena Ceaușescu care, împreună cu restul CPEx-ului, începe să-l aplaude pe Nicolae Ceaușescu.

1980 • Pe 30 martie 1980, la Plenara CC al PCR, Marea Adunare Națională (M.A.N.) alege Consiliul de Stat și Guvernul. Elena Ceaușescu este aleasă în funcția de prim-viceprim–ministru al Guvernului (poziție deținută până în 22 decembrie 1989).

• Pe 8 aprilie, Elena Ceaușescu este re-numită președintă a Consiliului Național pentru Știință și Tehnologie.

1981 • Elena Ceaușescu devine președintele Comitetului Național Român „Oamenii de știință și pacea” •

• Pe 29 decembrie se constituie Comitetul Național Român “Oamenii de știință și pacea”, în fruntea căruia se află Elena Ceaușescu. • 31 decembrie – PCR numără 3.150.812 membri.

1982 Pe 21 mai ședința de lucru a CC al PCR operează masive mișcări de cadre la nivelul guvernului și CPEx al CC al PCR. Primul ministru Ilie Verdeț este eliberat din funcție. MAN alege în funcția de prim-ministru, pe Constantin Dăscălescu. Elena Ceaușescu, Gh. Oprea și Ion Dincă sunt realeși în funcția de prim vice-primi-miniștri.

• În luna decembrie, Elena Ceaușescu este aleasă vicepreședinte al Consiliului Suprem al Dezvoltării Economice și Sociale.

1983 • Pe 21 mai CPEx al CC al PCR numește un nou guvern condus de Constantin Dăscălescu, prim-ministru; sunt prim-viceprim-miniștrii: Elena Ceaușescu, Gh. Oprea și Ion Dincă.

1984 Pe 25 iunie, Nicolae și Elena Ceaușescu inaugurează oficial temelia viitoarei „Casa Republicii (Poporului)” și a Bulevardului „Victoria Socialismului”.

Se desfășoară, la București, lucrările Congresului al XIII–lea al P.C.R. La Congresul al XIII–lea al P.C.R. din 19 – 23 noiembrie 1984, Nicolae și Elena Ceaușescu sunt realeși în funcțiile pe care le dețin.

1985 • Pe 28-29 martie MAN, rezultată din alegeri, realege ca președinte al României pe Nicolae Ceaușescu. Sunt alese, de asemena, Consiliul de Stat, guvernul condus de Constantin Dăscălescu (având ca prim-viceprim-miniștri pe Elena Ceaușescu, Gh. Oprea și Ion Dincă).

• Primul Congres al Științei și Învățământului, care are loc în perioada 28 – 29 noiembrie 1985, o desemnează pe Elena Ceaușescu în funcția de președinte al Consiliului Național al Științei și Învățământului.

Elena Ceaușescu
Date personale
Născută	7 ianuarie 1916 Petrești, Dâmbovița, Regatul României
Decedată	25 decembrie 1989 (73 de ani) Târgoviște, Dâmbovița, România
Înmormântată	Cimitirul Ghencea
Cauza decesului	pedeapsa cu moartea (execuție de către un pluton de execuție)
Frați și surori	Gheorghe Petrescu
Căsătorită cu	Nicolae Ceaușescu (1947-1989)
Copii	Valentin Ceaușescu (n. 1948) Zoia Ceaușescu (1949-2006) Nicu Ceaușescu (1951-1996)
Cetățenie	România
Religie	Liber-cugetătoare
Ocupație	funcționară publică[*]
Prim-viceprim–ministru al Consiliului de Miniștri
În funcție 29 martie 1980 – 22 decembrie 1989
Președinte	Nicolae Ceaușescu
Premii	Erou al Republicii Socialiste România⁠ Order of the Victory of Socialism[*] Grand Collar of the Order of Prince Henry[*] Order of the Liberator General San Martín[*] Ordinul de Merit al Republicii Italiene în grad de Mare Cavaler[*] Order of the Yugoslav Star[*] Anniversary Medal at the occasion of the 25th anniversary of the founding of the Iranian Empire[*]
Partid politic	Partidul Comunist Român
Alma mater	Universitatea din București
Profesie	Chimist

* 1991: Constantin Bănică (n. 24 august 1942, Chișinău - d. 25 decembrie1991, Sinaia) a fost un matematician român, membru corespondent al Academiei Române. Banică Constantin,a murit într-un accident,pe data de 25 decembrie 1991,în urma unei intoxicări cu monoxid de carbon, de la o sobă defectă,la o gazdă din Sinaia. A fost căsătorit cu Manuela Stoia (14 aug 1944 - 25 dec 1991), matematiciană, și împreună au avut doi copii,Valeria și Teodor,matematicieni si ei. Acesta este fiul lui Banică Gheorghe și Chițu Maria, el provenea dintr-o familie cu patru frați (Banică Mihai,Banică Elena,Banică Gheorghe), aceștia fiind originari din Boteni,Câmpulung,Județul Argeș.

·         1997 - A murit Giorgio Strehler, unul dintre cei mai compleţi oameni de teatru ai secolului XX. După ce montează în Elveţia (în timpul războiului) şi în Italia pentru mai multe companii, fondează la Milano împreună cu Paolo Grassi, Piccolo Teatro (1941), inaugurat cu „Azilul de noapte” de Gorki. A semnat afişele a circa 200 de spectacole, unele reluate în decursul anilor. Printre ultimele spectacole se numără „Elvira o la passione teatrale”(1987) şi „Faust fragmente” (1991) unde avea rolul titular. În 1968 fondează Teatro Azione, unde realizează „Cântecul călugăriţei lusitane” de P. Weiss - anticipînd teatrul sărac - şi „Sfânta Ioana a abatoarelor” de Brecht (n.14.08.1921).

·         1997 - A murit compozitoarea Myriam Marbe ("Cîntecele ploii", "Inscripţie pe un inel", "Profilul unui ţărm") (n.09.01.1931).

·         2000: Willard Van Orman Quine (25 iunie 1908 – 25 decembrie 2000), frecvent întâlnit sub forma W.V. Quine sau W.V.O. Quine (dar cunoscut de prietenii apropiați drept „Van”) a fost unul din cei mai influenți filozofi și logicieni americani ai secolului XX. Quine este cel mai important continuator al ideilor lui Rudolf Carnap, precum și cel mai mare empiristamerican.

·         2006: James Joseph Brown (n. 3 mai 1933 - d. 25 decembrie 2006) a fost un cântăreț american.

El mai este cunoscut și sub numele de Soul Brother Number One, the Godfather of Soul, Universal James, Mr. Dynamite și The Hardest Working Man in Show Business. Ca un prolific lider de formație, compozitor, producător și cântăreț, James Brown a fost o verigă foarte importantă în evoluția stilurilor gospel, R&B, soul și funk. Și-a lăsat amprenta și asupra altor genuri, cum ar fi rock, jazz, reggae, disco, dance și electronică, precum și în hip-hop.

Patru albume de-ale lui James Brown au apărut în lista Rolling Stone Magazine din 2003 „the 500 greatest albums of all time”:^[1]

* 2010: Carlos Andrés Pérez Rodríguez (n. 27 octombrie 1922, Rubio, Táchira, Venezuela – d. 25 decembrie 2010, Miami, SUA) a fost un om politic, președintele Venezuelei în perioadele 12 martie 1974- 12 martie 1979 și 2 februarie 1989-20 mai 1993. A fost de asemenea ministrul de interne în perioada 1959–1964. Primul său mandat este cunoscut ca Saudi Venezuela datorită prosperității economice și sociale aduse de exportul de petrol.

* 2016: Geórgios Kiriákos Panagiótou (greacă Γεώργιος Κυριάκος Παναγιώτου, n. 25 iunie 1963, Londra, Regatul Unit - d. 25 decembrie2016, Oxfordshire, Regatul Unit), cunoscut mai bine ca George Michaela fost un cântăreț și compozitor englez de origine cipriotă. A devenit popular fiind vocalist al formației Wham! și apoi fiind solist.

A vândut mai mult de 100 de milioane de albume la nivel mondial.

Michael a încetat din viață la locuința sa din Goring-on-Thames, Oxfordshire, la vârsta de 53 de ani. A fost găsit mort de partenerul său, Fadi Fawaz, în dimineața de Crăciun, 25 decembrie 2016.^[159]

Cauza morții este încă necunoscută;^[159] managerul său, Michael Lippman, a presupus că insuficiența cardiacă a fost cauza morții, și că Michael „s-a stins liniștit, fără dureri." Fawaz a descris, într-un interviu pentru The Daily Telegraph, cum l-a găsit pe cântăreț în dimineața de Crăciun: „m-am dus să-l trezesc și era mort, întins în pat. Încă nu știm ce s-a întâmplat. Totul a fost foarte complicat în ultima vreme, dar George aștepta cu nerăbdare Crăciunul, la fel și eu."^[

Autopsia făcută în 29 decembrie, pentru a determina cauza exactă a morții, a fost neconcludentă. Poliția din Thames Valleya spus că se vor face analize suplimentare, dar că rezultatele nu se vor cunoaște decât peste câteva săptămâni

În necrologul său pentru Michael, BBC l-a descris ca un „superstar pop" și a scris, „binecuvântat cu un chip arătos și o voce frumoasă, prezența sa scenică l-a făcut un preferat al circuitelor de concerte live, pe măsură ce s-a maturizat, devenind dintr-un idol al adolescenților, o celebritate pe termen lung."^[164] În afară de partenerul său, Fadi Fawaz, este deplâns de tatăl său și cele două surori.

Sărbători

·         Ziua Crăciunului – Nașterea Domnului Iisus Hristos (în toate religiile creștine)

VA URMA