MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
VINERI 20 DECEMBRIE 2019
PARTEA ÎNTÂI

Bună ziua, prieteni!
În tradiția populară românească astăzi se taie porcii! Mulți au tăiat nu numai porcii, dar și cotețele! Eu i-am tăiat de pe listă și cred că mulți români au făcut aceasta! Am spus aceste cuvinte pentru a nu se pierde tradiția!
Continuă să fie în vigoare blocarea pe care o am din partea Facebook prin care nu pot posta nimic în grupurile tematice în care sunt membru și atunci, îmi pun întrebarea: pentru ce mai figurez ca membru în aceste grupuri? Pot posta numai în grupurile administrate de mine!
Riscă vreun administrator de grup în care sunt membru să mă promoveze ca administrator pentru a putea posta MATERIALE SELECȚIONATE și în grupul respectiv? Aștept comunicare!
Mă puteți găsi și în pagina mea de blogger!

ISTORIE PE ZILE 20 Decembrie

Evenimente

· 69: Vespasian, un fost general din Nero, intră Roma si isi aroga titlul deîmpărat. Proclamat împărat la Alexandria, la 1 iulie 69 de legiunile din Orient, Vespasian este recunoscut în întregul Imperiu după ocuparea Romei și moartea lui Vitellius (20 decembrie 69), întemeind o nouă dinastie, aceea a Flavilor (69-96). A fost preocupat de restabilirea liniștii și securității statului, grav afectate de războiul civil, a reorganizat finanțele și armata, a întărit frontiera Dunării inferioare, creând o flotă în Marea Neagră, a reconstruit Capitoliul și numeroase edificii din Roma distruse și a început construcția Colosseumului. În august 70, fiul său Titus a cucerit Ierusalimul și a încheiat în 72-73 războiul din Iudeea, pe care a reorganizat-o ca provincie de sine stătătoare. Vespasian a dispus construirea la Roma a sute de latrine publice (vespasiene), pentru care a perceput taxe de folosire, iar cand fost criticat de unii senatori că scoate bani din ceva atât de murdar,el a replicat: „banii nu au miros” (în latină:” pecunia non olet”).

· 1191: A fost facuta prima mențiune a cetății Sibiului sub numele Cibinium într-un document ecleziastic emis de papa Celestin al III-lea, care a recunoscut la rugămintea regelui Béla al III-lea, existența unei prepozituri a Sibiului (praepositura Cibiniensis), scoasă de sub jurisdicția Episcopiei Transilvaniei. Prima atestare documentară în forma germana Hermannstadt, datează din anul 1223, dar există și mențiuni ale numelui Villa Hermanni. În anul 1241 orasul a fost atacat, cucerit și parțial distrus, în timpul marii invazii tătare. Menţionat sub numele de Hermannsdorf în anul 1321, în a doua jumătate a secolului XIV Sibiul obţine calitatea de civitas, într-un document din 1366 fiind pomenit numele localităţii prima dată sub forma Hermannstadt. Spre sfârşitul secolului al XV-lea se formează instituţia numită Universitatea Săsească, aflată în fruntea ierarhiei administrative a tuturor saşilor, condusă de un jude regal, mai târziu comite al saşilor.

· 1192: Richard I al Angliei este capturat și luat prizonier de Leopold al V-lea al Austriei în timp ce era în drum spre Anglia după ce a semnat tratatul cu Saladin care a încheiat cea de-a Treia Cruciadă. Contra unei răscumpărări adunate în urma presiunii exercitate de popor, în fruntea căruia s-a aflat haiducul Robin Hood (zis și „Robin al Codrilor”), Richard își reia tronul și îl atacă imediat pe regele Franței. A murit într-un asediu împotriva unuia dintre vasalii săi trădători, contele de Limoges, fiind lovit de o săgeată. Rana nu era mortală dar a fost prost îngrijită și după o săptămână s-a instalat septicemia care a provocat moartea. A fost îngropat la catedrala din Rouen, dar revoluționarii francezi i-au distrus mormântul în 1789. În tezaurul catedralei se mai păstrează încă într-o cutie, inima lui Richard Inimă de Leu.

· 1522: Asediul Rhodosului. Sultanul otoman Suleiman Magnificul accepta predarea si evacuarea Cavalerilor de Rhodos cunoscuti sub numele de Cavalerii Ospitalieri, supravietuitori ai asediului turc al insulei. Acestia se stabilesc in Malta. În secolul al XVI –lea, Ordinul Ospitalierilor a devenit Ordinul Cavalerilor de Malta.

· 1803: Provincia Louisiana, cumparata de Statele Unite de la francezi cu suma de 15 milioane de dolari, este preluata oficial in urma unei ceremonii la New Orleans. Achiziționarea teritoriului prevazut în tratat, acoperă aproximativ 23% din suprafața totală a Statelor Unite de azi, iar la vremea respectivă a reprezentat mai mult decât dublarea teritoriului Uniunii.

· 1837: Apare la Bucureşti, în Muntenia, primul cotidian românesc întitulat “România“, sub redacţia lui Florian Aaron şi Gheorghe Hill, care oglindea viaţa politică, social-economică, ştiinţifică şi culturală a românilor de pe ambele versante ale Carpaţilor, precum şi evenimentele politice din întreaga lume. Publicaţia a fost editată pănă în data de 31 decembrie 1838.

· 1842: Obşteasca Adunare Extraordinară a Munteniei alege ca domn pe Gheorghe Bibescu. Gheorghe Bibescu (n. 1804, Craiova - d. iunie 1873, Paris), a fost domnitor în Muntenia (Valahia): 1 ianuarie 1843 - 13/25 iunie 1848. Gheorghe Bibescu este frate cu principele Barbu Ştirbei. După ce-şi face studiile la Bucureşti şi Paris, intră în 1824 în administraţia publică a ţării, la Ministerul de Justiţie şi de Externe, dar demisionează în 1834, trăind pînă la 1842 la Paris şi Viena. Reîntors în Muntenia, conduce opoziţia contra domnitorului Alexandru D. Ghica şi reuşeşte să ia tronul. La domnia Munteniei (Valahiei) a luat unele măsuri bune: a majorat numeric armata, a făcut ordine în finanţele ţării, i-a ajutat pe sinistraţii bucureşteni care şi-au pierdut casele în urma unui incendiu în ziua de Paşti a lui 1847. Domnia lui a suferit din cauza influenţei covîrşitoare a Rusiei. Concesia minelor dată rusului Trandafiloff, produce mari nemulţumiri, iar adunarea ţării o anulează. Bibescu însă, suspendă adunarea "pentru rele aplicări şi gîndiri". La fel de rău a fost primită încercarea lui de a introduce limba franceză ca limbă de predare în şcolile superioare. Revoluţia Franceză de la 1848, se repercutează şi în Bucureşti. După citirea Proclamatiei de la Islaz (9 iunie 1848), ea este impusă şi domnitorului la Bucureşti. Bibescu a fost indecis, nu a trecut nici de partea revoluţiei şi nici nu a înăbuşit-o, astfel încît este nevoit să abdice la 13/25 iunie 1848 şi să părăsească ţara plecînd în Transilvania.

· 1880: Lascăr Catargiu este desemnat preşedinte al Partidului Conservator, în urma morţii lui Costache (Manolache) Epureanu, survenită la 22 septembrie 1880.

· 1880 - A fost inaugurat iluminatul public electric pe Broadway – New York.

· 1892: Se înfiinţează, din iniţiativa profesorului Mina Minovici, Institutul Medico-Legal (Morga) din Bucureşti, România. Institutul a fost inaugurat de către medicul legist Mina Minovici, în prezența primarului Bucureștiului, Pache Protopopescu, și a ministrului de justiție Alexandru Marghiloman. Denumirea inițială, „Morga orașului”, a fost schimbată șase ani mai târziu (1898), clădirea devenind „Institutul medico-legal”, primul de acest fel din lume. Schimbarea denumirii a fost hotărâtă de către medicul Minovici, în dorința de a iniția o rețea națională de institute specializate în sectorul medicinei legale. Istitutul Medico-Legal era destinat spre a servi învăţămîntului medicinii legale, expertizelor cerute de instanţele judiciare şi nevoilor oraşului.

· 1909: Este adoptata Legea pentru înfiintarea Bancilor populare de meseriasi si a cooperativelor de productie, consum, constructie si de comert din România.

· 1915: Prima audiție, la Ateneul Român din București, sub bagheta lui Dimitrie Dinicu, a primului poem simfonic românesc "Acteon" de Alfred Alessandrescu.

· 1915: Ultimele trupe australiene sunt evacuate de la Gallipoli (Turcia), fiind decimate in timpul luptelor sangeroase purtate cu armata turca.

· 1917: Consiliul Comisarilor Poporului decretează înființarea Comisiei Extraordinare de Combatere a Contrarevoluției (CEKA), prima organizație de poliție secretă din epoca modernă; mai târziu, aceasta va purta o serie de denumiri, celebra KGB.

· 1924: Hitler este eliberat din inchisoarea Landsberg in care fusese incarcerat 264 de zile in urma puciului esuat de la Munchen. In timpul detentiei Hitler a scris cartea Mein Kampf, devenita “biblia” nazismului.

· 1925: Este promulgată Legea de organizare a Curţii de Casaţie din România.

· 1936: Se tipareste la Cluj ziarul “Poporul“, organul legal de presa al Frontului Plugarilor din România. Ziarul va aparea pînă în decembrie 1937.

· 1937: Alegeri pentru Parlament. Partidul Totul pentru Țară câstigă poziția a treia, cu 66 de locuri în legislativ. Alarmat, regele Carol al II-lea demite guvernul liberal și numește premier pe Octavian Goga. Va fi ultimul guvern dinainte de dictatura regală.

· 1940: A fost deschisă prima autostradă din California.

· 1946: A fost etatizată Banca Națională a României, primul pas în preluarea controlului comunist asupra pârghiilor economice.

· 1946: Popularul film It's a Wonderful Life se lansează la New York.

· 1973: A fost inaugurată noua clădire a Teatrului Național "I.L.Caragiale" din București.

· 1985: Papa Ioan Paul al II-lea anunță instituirea Zilei Mondiale a Tineretului.

· 1987: Feribotul de pasageri MV Doña Paz, care se îndrepta către capitala statului Filipine, s-a ciocnit cu petrolierul Vector în strâmtoarea Tablas, în apropiere de Marinduque. Scufundarea navei a dus la pierderea a 4.341 de vieți omenești; doar 24 de persoane au supraviețuit. Este considerat cel mai mare dezastru maritim pe timp de pace.

· 1989: Revolutia romana de la Timisoara a luat proportii, manifestantii cerand demisia dictatorului Ceasusescu. La Timisoara, centrul orasului a fost ocupat de coloane impresionante de muncitori. In Piata Operei, 100.000 de manifestanti au inceput sa strige lozinci impotriva regimului. Totodata, a fost stabilita conducerea Frontului Democratic Roman, organizatie care trebuia sa organizeze rezistenta si care il avea ca presedinte pe Lorin Fortuna, ca vicepresedinte pe Ioan Chis si ca secretar pe Claudiu Iordache. In balconul Operei a urcat, alaturi de liderii protestatarilor, si primarul orasului de pe Bega caruia i s-a inmanat lista cu revendicarile multimii: eliberarea arestatilor, redarea cadavrelor familiilor care le revendicau, demisia lui Nicolae Ceausescu, circulatia libera a ideilor. Primul ministru, Constantin Dascalescu, a facut cateva promisiuni, dar a declarat ca revendicarile majore, ca demisia lui Ceausescu si a guvernului, vor trebui sa astepte intoarcerea din Iran a presedintelui. Negocierile s-au incheiat fara rezultat, cu putin inainte de ora 19.00. La scurt timp dupa aceea, primul ministru a plecat cu avionul la Bucuresti. Intors in tara dupa vizita din Iran, Nicolae Ceausescu a emis, in seara zilei, un decret prezidential pentru constituirea starii de necesitate pe teritoriul judetului Timis, ca urmare a “gravei incalcari a ordinii publice prin acte teroriste, de vandalism si de distrugere a unor bunuri obstesti”. In aceeasi seara, dictatorul comunist a prezentat o declaratie, transmisa in direct la radio si televiziune, in care a spus ca evenimentele de la Timisoara sunt opera unor “huligani” si a unor “grupuri fasciste si antinationaliste”.

· 1989: Interventia militara a Statelor Unite ale Americii în Panama. Dictatorul Manuel Noriega a fost arestat de trupele americane si trimis in fata unui tribunal din Statele Unite, unde a fost judecat pentru opt capete de acuzare printre care: trafic de droguri, înșelătorie, și spălare de bani. La 16 septembrie 1992, el a fost condamnat la 40 de ani de închisoare (pedeapsa care a fost redusa ulterior la 30 de ani). Noriega si-a încheiat detentia in SUA în septembrie 2007. Atat Panama cat si Franta au inaintat cereri de extradare pentru executarea unor condamnări în lipsă formulate pentru crimă în 1995, spălare de bani în 1999. Franța a inaintat cererea sa de extrădare în aprilie 2010. El a sosit la Paris la 27 aprilie 2010, și în urma unei reluarii procesului, ca o condiție a extrădării, el a fost găsit vinovat și condamnat în iulie 2010. I s-a acordat o eliberare condiționată la 23 septembrie 2011 si a fost extrădat in Panama unde fusese condamnat la 20 de ani de puscarie și a fost încarceratla închisoarea El Renacer, pentru a ispasi condamnarea pentru crime comise in timpul dictaturii sale. La 5 februarie, 2012, Noriega a fost mutat din închisoarea El Renacer la Spitalul Santo Tomas, dupa ce detinutul Noriega a acuzat tulburari datorate hipertensiunii arteriale si o hemoragie cerebrală. El a rămas în spital timp de patru zile înainte de a fi retrimis la închisoare.

· 1997: A avut loc premiera filmului "La vita é bella" (regia Roberto Begnini) distins, la Cannes, cu Marele Premiu al Juriului și cu trei Premii Oscar.

· 1999: Macao, care a fost timp de 442 de ani colonie portugheză, a revenit sub suveranitatea Republicii Populare Chineze, cu statutul de Regiune Administrativă Specială.

· 2000: Ion Iliescu a depus jurământul pentru un nou mandat de președinte al României în fața Camerelor reunite ale Parlamentului.

· 2003: Preşedintele Ion Iliescu a declarat că “a garanta proprietatea este una şi a garanta material este alta”, referindu-se la retrocedarea imobilelor naţionalizate de regimul comunist şi la acordarea de despăgubiri foştilor proprietari.

· 2004: Traian Băsescu a depus primul jurământ de președinte al României.

· 2004: Un grup de hoți au furat 50 de milioane de dolari în lire sterline de la Banca Nordică din Belfast, Irlanda de Nord. Jaful este considerat unul dintre cele mai mari din istoria Regatului Unit.

· 2007: Elisabeta a II-a devine cel mai în vârstă monarh al Regatului Unit, surclasând-o pe regina Victoria, care a trăit 81 de ani, 7 luni și 29 de zile.

Nașteri

· 1494: S-a nascut matematicianul si cartograful francez, Oronce Fine sau Finé (d. 8 august 1555). În 1532 a devenit primul profesor de matematică titular la Colegiul Regal, devenit ulterior Collège de France, întemeiat de regele Francisc I cu doi ani înainte. A studiat calculul sexagesimal și transformările figurilor geometrice si a construit o serie de instrumente astronomice. În tinerețe s-a opus concordatului dintre Vatican si Franta, ceea ce i-a cauzat condamnarea la 6 ani de închisoare.

· 1537: Ioan al III-lea al Suediei (d. 1592)
* 1784: Georg Wilhelm, Prinț de Schaumburg-Lippe (20 decembrie 1784 – 21 noiembrie 1860) a fost Conte și mai târziu Prinț de Schaumburg-Lippe.

S-a născut la Bückeburg ca fiu al lui Filip al II-lea, Conte de Schaumburg-Lippe și al celei de-a doua soții a acestuia, Prințesa Juliane de Hesse-Philippsthal (1761–1799).

A moștenit titlul tatălui său la 13 februarie 1787, pe când avea 2 ani, însă până la majoratul său comitatul a fost condus de mama lui, Prințesa Juliane, iar după moartea acesteia în 1799, de către Contele von Wallmoden-Gimborn.

Landgraful Wilhelm al IX-lea de Hesse-Kassel a ocupat întreg comitatul Schaumburg-Lippe, cu excepția regiunii Wilhelmstein, susținând că strămoșii Prințesei Juliane nu ar fi fost de rang suficient de înalt. Curtea Imperială de la Viena a decis în favoarea lui Georg Wilhelm și a dispus ca Wilhelm al IX-lea să se retragă, lucru pe care l-a făcut după o ocupație de două luni.

Comitatul Schaumburg-Lippe s-a alăturat Confederației Rinului la 15 decembrie 1807 și a devenit principat: Georg Wilhelm a devenit astfel primul Prinț de Schaumburg-Lippe. În 1815 Schaumburg-Lippe s-a alăurat Confederației Germane. Georg Wilhelm a murit la Bückeburg în 1860, după o domnie de 73 de ani. I-a urmat ca Prinț fiul său cel mare, Adolf.

Georg Wilhelm s-a căsătorit la 23 iunie 1816 la Arolsen cu Prințesa Ida de Waldeck și Pyrmont (1796–1869); au avut nouă copii:

Prințul Adolf I (1817–1893)
Prințesa Matilda (1818–1891); căsătorită cu Ducele Eugen de Württemberg (1820–1875)
Prințesa Adelheid, Ducesă de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (1821–1899)
Prințul Ernst (1822–1831)
Prințesa Ida (1824–1894)
Prințesa Emma (1827–1828)
Prințul Wilhelm (1834–1906); căsătorit cu Prințesa Bathildis de Anhalt-Dessau.
Prințul Hermann (1839–1839)
Prințesa Elisabeta (1841–1926); căsătorită cu Prințul Wilhelm de Hanau și Horowitz, un fiu morganatic al lui Frederic Wilhelm, Elector de Hesse.

Date personale
Georg Wilhelm

Născut	20 decembrie 1784 Bückeburg
Decedat	21 noiembrie 1860 (75 de ani) Bückeburg
Înmormântat	Stadthagen
Părinți	Filip al II-lea Juliane de Hesse-Philippsthal
Frați și surori	Clemens von Althaus[*]
Căsătorit cu	Prințesa Ida de Waldeck și Pyrmont
Copii	Adolf I, Prinț de Schaumburg-Lippe Matilda Adelheid, Ducesă de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg Ernst Ida Emma Wilhelm Hermann Elisabeta
Cetățenie	Germania
Ocupație	suveran[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Conte
Familie nobiliară	Casa de Lippe
Conte, apoi Prinț de Schaumburg-Lippe
Domnie	13 februarie 1787 – 21 noiembrie 1860
Predecesor	Filip II
Succesor	Adolf I

· 1808: Andrei Șaguna, mitropolit, cel care prin întreaga sa activitate a întărit spiritualitatea ortodoxă a românilor din Ardeal (d.1873)

· 1837: Constantin Ene, maior român, Erou al Războiului de Independență, căzut în luptele de la Rahova (d. 1877)

* 1838: Edwin Abbott Abbott (n. 20 decembrie 1838; d. 12 octombrie 1926) a fost un învățător englez și teolog, cunoscut pentru nuvelă sa din 1884: „Flatland: A Romance of Many Dimensions”. El este fiul lui cel mare al lui Edwin Abbott (1808-1882), director al Școlii Filologice, Marylebone și al lui Jane Abbott (1806-1882). Părinții lui erau veri primari.

„Flatterland” de Ian Stewart și Sphereland de Dionys Burger sunt continuările nuvelei „Flatland”.

· 1841: Ferdinand Buisson, academician, pastor protestant, pacifist și politician socialist francez, laureat Nobel (d. 1932)
* 1851: Isabella, Infantă a Spaniei (20 decembrie 1851 - 23 aprilie 1931) a fost fiica cea mare a reginei Isabella a II-a a Spaniei. S-a căsătorit cu Prințul Gaetan, Conte de Girgenti, fiul regelui Ferdinand al II-lea al celor Două Sicilii. Soțul ei s-a sinucis trei ani mai târziu.

Infanta Isabel de Bourbon, c. 1865.

Născută la Palatul Regal din Madrid la 20 decembrie 1851, a fost fiica cea mare a reginei Isabella a II-a a Spaniei și a soțului ei, regele consort, Francisc al Spaniei. Nașterea ei a fost așteptată cu nerăbdare deoarece mama ei născuse anterior doi copii care au murit la scurtă vreme. În epoca tumultuoasă a revoltelor carliste și a războiului civil, Isabella a fost imediat recunoscută ca moștenitoare la tronul mamei sale și i s-a acordat titlul tradițional de prințesă de Asturia.

Isabella a fost botezată de arhiepiscopul de Toledo cu numele María Isabel Francisca de Asís Cristina Francisca de Paula Fernanda Luisa Josefa Trinidad Joaquina Ana Melchora Gaspara Baltasara María del Olvido Dolores Pilar Concepción Carmen Desamparados Filomena Micaela Rafaela Gabriela Dominga de la Cogolla Tomasa Teresa Rita Lucía Águeda Bárbara Bibiana María de la Cabeza Isidra Rosalía Polonia Lugarda Ramona de Cosme Damiana Antonia de San Antón Juana Bautista Vicenta de Ferrer Genara Francisca de Borja Blasa Jacoba de Roque Caralampia y de Todos los Santos de Borbón y Borbón. După nașterea ei, mama ei a mai născut două fiice care au trăit doar scurtă vreme și doi fii care au murit la naștere.

Isabella avea șase ani când s-a născut fratele ei mai mic, viitorul rege Alfonso al XII-lea; au urmat surorile ei: Infanta María și Infanta Eulalia. Isabella și-a pierdut titlul de Prințesă de Asturia după nașterea fratelui ei, la 2 noiembrie 1857, și a fost crescută separat de restul fraților ei.

Mariajul părinților ei avea probleme. Mama ei a fost căsătorită împotriva dorinței ei la vârsta de 16 ani cu vărul ei primar, Francis, Duce de Cádiz. Regina n-a putut trece peste antipatia față de efeminatul ei soț; ea și-a găsit repede consolarea în brațele altor bărbați. Istoricii și biografii au atribuit paternitatea infantei Isabella lui Juan de Arana, un aristocrat spaniol tânăr și frumos, favoritul reginei Isabella de atunci.

După ce fratele ei a accedat la tronul Spaniei la 29 decembrie 1874, deoarece nu avea încă moștenitori, Isabella în vârstă de 23 de ani a devenit încă o dată moștenitoare a tronului și deținătoare a titlului de Prințesă de Asturia. Și-a pierdut titlul în 1880 după nașterea primului copil al lui Alfonso, Mercedes, Prințesă de Asturia.

Infanta Isabella de Bourbon și Prințul Gaetan de Bourbon-Două Sicilii.

Ca moștenitoare prezumptivă a coroanei Spaniei și numai cu un frate cu o sănătate delicată care o separa de tron, exista un interes mare la mâna infantei. Primul ministru Antonio Cánovas del Castillo a vrut s-o căsătorească cu Prințul Amadeo de Savoia a cărui soră, Maria Pia, se căsătorise recent cu Luis I al Portugaliei. Regina nu a fost încântată de propunere și în cele din urmă proiectul a eșuat.

Din motive politice, Isabella a II-a a trebuit să recunoască unificarea Italiei sub coroana de Savoia, și, pentru a-i compensa pe verii ei de Bourbon-Două Sicilii care s-au supărat la această recunoaștere, regina a aranjat căsătoria fiicei ei cu unul dintre frații vitregi ai recent detronatului rege, Francisc al II-lea al celor Două Sicilii, Prințul Gaetan, Conte de Girgenti, fiul regelui Ferdinand al II-lea al celor Două Sicilii și al Arhiducesei Maria Theresa de Austria. Prințul Gaetan își pierduse recent mama și unul dintre frații săi mai mici iar familia avea dificultăți financiare. Gaetan era văr primar atât al mamei Isabellei cât și a tatălui ei.

Nici Isabella nici Gaetan nu erau încântați de proiectul căsătoriei; Gaetan era înalt, bun la suflet și frumos însă fără nici un ban, chinuit de probleme de sănătate și cunoscut pentru lipsa lui de intelect. Isabella era scundă, blondă, cu ochi albaștri, cuminte, conservatoare și încăpățânată.

Căsătoria a avut loc cu mare pompă la 13 mai 1868. După nuntă, tânărul cuplu a plecat în luna de miere; în drumul lor de întoarcere spre Spania, în timp ce-l vizitau pe Napoleaon al III-lea și pe împărăteasa Eugénie la Fontainebleau, ei au primit vestea că revoluția a costat-o pe Isabela a II-a tronul. Gaetan s-a grăbit să ajungă în Spania unde a luptat apărând monarhia în bătălia de la Alcolea; înfrângerea a marcat sfârșitul domniei reginei Isabella a II-a, care a trecut granița în Franța împreună cu familia regală. În exil, regina detronată s-a stabilit la Paris unde o aștepta fiica ei Isabella. Inițial, infanta Isabella și Gaetan au locuit și ei la Paris într-o casă aparținând unchiului lui Gaetan.

Timp de doi ani cuplul a făcut o serie de călătorii în Europa vizitând Austria, Germania și Anglia căutând zadarnic să îmbunătățească sănătatea lui Gaetan. Gaetan reușise să ascundă soției sale că era epileptic însă într-o seară a făcut o criză în fața Isabellei; infanta care era însărcinată a suferit un avort spontan. Pierderea copilului, pierderea coroanei și sănătatea în declin l-au scufundat pe Gaetan într-o depresie adâncă și a încercat să se sinucidă. De atunci nu i s-a mai permis să stea singur. Totuși, la 26 noiembrie 1871, în timp ce stăteau la un hotel în Lucerna, Elveția, Gaetan a reușit să se blocheze într-o cameră și s-a împușcat în cap. A fost găsit în viață însă a murit la scurt timp.

Tânăra văduvă în vârstă de 20 de ani, Infanta Isabella, care se atașase profund de soțul ei, a jelit moartea lui tragică. S-a mutat la palatul Castille din Paris împreună cu mama ei.

Infanta Isabel de Bourbon.

La 29 decembrie 1874, fratele infantei, Alfonso al XII-lea, a fost instalat pe tronul Spaniei. După scurtă vreme, Infanta Isabella a fost chemată de guvern în Spania ca Prima Doamnă de la curte și ca moștenitoare prezumptivă a coroanei spaniole. În această perioadă au existat diferite proiecte de căsătorie. Arhiducele Ludwig Salvator de Austria, care trăia în Spania, a fost prima alegere a guvernului însă din cauza comportamentului lui excentric, proiectul a fost abandonat. Un alt candidat a fost Prințul Arnulf de Bavaria însă Isabella nu a vrut să se recăsătorească iar fratele ei - de care ea era foarte atașată - i-a respectat dorința.

Isabella a servit ca gid pentru tânăra sa verișoară, regina Mercedes, care s-a căsătorit cu fratele ei în 1880 și care a înlocuit-o ca Prima Doamnă a regatului. După moartea timpurie a reginei Mercedes, Isabella a ales-o pe Arhiducesa Maria Christina de Austria ca noua ei cumnată și a promovat-o ca soție a fratelui ei. Ea era nepoată a unei bune prietene a Isabellei, Maria Christina de Savoia, care era mamă vitregă a lui Gaetan.

Moartea timpurie a fratelui ei a fost o lovitură teribilă pentru Isabella care prețuia relația lor. Ea a fost o figură influentă în timpul regenței Maria Cristina de Austria și a susținut-o pe cumnata sa; Isabella a devenit a doua mamă a copiilor fratelui ei.

Isabella era foarte populară și respectată în Spania.

Isabella a murit la 23 aprilie 1931, la vârsta de 79 de ani, în exil în Franța. A murit la cinci zile după ce nepotul ei, regele Alfonso al XIII-lea al Spaniei a pierdut tronul spaniol și întreaga familie regală a plecat în exil. Cea mai mare parte a bijuteriilor sale i le-a lăsat lui Alfonso al XIII-lea iar faimoasa ei tiara Mellerio Shell este purtată frecvent de regina Sofía a Spaniei. În 1991, regele Juan Carlos al Spaniei a ordonat transferul rămășițelor ei din Franța în Spania.

Date personale
Infanta Isabella
Prințesă de Asturia Infantă a Spaniei Contesă de Girgenti Prințesă a celor Două Sicilii
Portret al Infantei Isabella de Bourbon
Nume la naștere	María Isabel Francisca de Asís Cristina Francisca de Paula Dominga de Borbón y Borbón
Născută	20 decembrie 1851 Madrid, Spania
Decedată	23 aprilie 1931 (79 de ani) Paris, Franța
Înmormântată	Royal Palace of La Granja de San Ildefonso[*]
Părinți	Francisc, Duce de Cádiz Isabela a II–a a Spaniei
Frați și surori	Alfonso al XII-lea al Spaniei Fernando, Prince of Asturias (1850-1850)[] Infanta Eulalia a Spaniei Infanta María de la Paz a Spaniei Infanta María del Pilar of Spain[] María de la Concepción de Borbón y Borbón[] Infante Francis of Assisi Leopold of Spain[]
Căsătorită cu	Prințul Gaetan, Conte de Girgenti
Cetățenie	Spania
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Bourbon

· 1852: S-a nascut la Focsani arhitectul roman Ion Mincu, intemeietor al scolii nationale de arhitectura. Dupa ce a urmat cursurile liceale, s-a inscris la Scoala de ingineri de poduri si sosele din Bucuresti, iar intre anii 1877-1882 a studiat arhitectura la Scoala de Arte Frumoase din Paris. De numele sau se leaga proiecte arhitecturale deosebite, cum ar fi Casa Lahovary, Casa Vernescu, Scoala centrala de fete, “Bufetul de la Sosea” din Bucuresti, Palatul Bancii Comertului din Craiova, Palatul Administrativ din Galati. Casa Vernescu este considerata o adevarat bijuterie din piatra. Oferita ca dar de nunta pentru Lisaveta Balotescu Carpinisteanu, cladirea a fost considerata cea mai frumoasa resedinta din Bucuresti multi ani la rind. A valorificat intr-un stil modernist elementele de constructie din perioada feudala, precum si decoratiunile din arta populara. S-a stins din viata la varsta de 60 de ani in Bucuresti.

· 1854 - S-a născut Ioan Nădejde, sociolog, lingvist, publicist şi om politic (m. 29 decembrie 1928)

· 1861: Constantin Mille, gazetar și scriitor român (d. 1927)

· 1868: S-a nascut Harvey S. Firestone, industrias american, pionier al industriei de cauciuc; (d.7 februarie 1938).

· 1879: S-a nascut Ion Gheorghe Duca, jurist si om politic român; a fost de mai multe ori ministru în guvernul român. În noiembrie 1933 a fost numit prim-ministru însa la 29 decembrie a fost asasinat de un comando legionar.

* 1873: Mehmet Âkif Ersoy (n. 20 decembrie 1873 – d. 27 decembrie 1936) a fost o pesonalitate turcă a perioadei otomane, fiind poet, veterinar, profesor, predicator, hafiz^[2], traducător al Coranului, înotător și deputat.

M. Afik Ersoy este cunoscut pentru că este autorul imnului de stat al Republicii Turcia – İstiklâl Marșı (Marșul Independenței). Este supranumit „poetul patriei” și „poet național”. Cele mai importante opere sunt „Canaklale destani”- Epopeea Galiopolli- „Bulbul” – Privighetoarea-„Sahafat”- .

După a doua perioadă constituțională a fost redactor-șef al revistei Sirat-i Mustakim (Calea dreaptă) care și-a schimbat numele în Sebil ül-Reşad. În timpul Războiului de Independență a fost deputat în Primul Parlament.

Deși a fost adeptul unei republici laice, nu a fost de acord cu unele reforme făcute după întemeierea Republicii și a plecat în Egipt, unde s-a angajat ca lector de literatura turcă și și-a consacrat 10 ani din viață creației literare.^[3]

· 1890: Jaroslav Heyrovský, chimist ceh, laureat Nobel (d. 1967)
* 1894: Sir Robert Gordon Menzies (n. 20 decembrie 1894 – d. 15 mai 1978), a fost un politician australian, cel de-al doisprezecelea prim ministru al Australiei^⁠(en).

Cel de-al doilea mandat al său ca prim ministru al țării (1949 - 1966) a fost cel care l-a făcut ca până astăzi să dețină recordul celui mai lung mandat de lider al guvernului din istoria Australiei. Menzies a avut o ascensiune politică scurtă și spectaculoasă, câștigând alegerile din 1940, datorită câștigării strânse a alegerilor de către partidul său. Un an mai târziu, guvernul său a căzut datorită membrilor Parlamentului Australiei (în original, crossing the floor).

În timpul celor opt ani petrecuți în opoziție, Menzies a fondat partidul liberal australian, Liberal Party of Australia. Împreună cu partidul său a câștigat alegerile federale din 1949, dominând apoi scena politică australiană până la retragerea sa în 1966. Menzies era renumit ca fiind un vorbitor deosebit, atât în Parlament cât și pe alte scene și în diferite ocazii. Cuvântarea sa devenită clasică a genului, Oamenii care au fost uitați, conform originalului "The forgotten people", este un exemplu al calităților sale oratorice.

· 1898 - S-a născut actriţa americană Irene Dunne (m.04.09.1990).

· 1902: Prințul George, Duce de Kent (George Edward Alexander Edmund; 20 decembrie 1902 – 25 august 1942) a fost membru al familiei regale, al patrulea fiu al regelui George al V-lea al Regatului Unit și Mary de Teck. A deținut titlul de Duce de Kent din 1934 până la moartea sa, în 1942.

· 1904: S-a născut istoricul Aurelian Sacerdoţeanu, specialist în istoria medievală a românilor, în practica şi teoria arhivistică; (m. 1976).

· 1907 - S-a născut Paul Francis Webster, textier american.
* 1910: Helene Mayer (nume de căsătorie Helene Falkner von Sonnenburg, n. 20 decembrie 1910, Offenbach am Main, Germania – d. 15 octombrie 1953, Heidelberg, Germania) a fost o scrimeră germană specializată pe floretă.

La vârsta de 17 ani a fost laureată cu aur la Jocurile Olimpice din 1928de la Amsterdam după ce a câștigat 18 din 20 de meciuri. S-a clasat pe locul 5 la Olimpiada din 1932 de la Los Angeles. A rămas in Statele Unite ale Americii după Jocurile Olimpice, în cadrul unui schimb studențesc, luând parte la competițiile din această țară.

Având un tată evreu și o mamă creștină, a fost exclusă în anul 1933 din clubul său de scrimă de la Offenbach din cauza epurărilor naziste antievreiești.^[1] Totuși, i s-a propus să reprezinte Germania la Jocurile Olimpice din 1936 de la Berlin, organizate de Al Treilea Reich: Comitetul Olimpic din Germania a asigurat Comitetul Olimpic Internațional că sportivii germani evrei nu ar fi excluși. Astfel, Helene Mayer a fost singurul membru evreu al delegației germane.^[2] A cucerit medalia de argint după ce a fost învinsă în faza finală de maghiara Ilona Elek, care era și ea evreică. Helene Mayer a câștigat aurul la Campionatele Europene (Campionatele Mondiale de fapt) în 1929 și 1931, precum și la Campionatul Mondial în 1937.

După ce s-a retras în anul 1947 a devenit profesoară de limbi străine la Mills College, de lângă San Francisco, apoi profesoară de științe politice la City College din San Francisco.^[1] A dobândit cetățenia americană cu puțin timp înainte de cel de-al Doilea Război Mondial. A murit răpusă de cancer în anul 1953.^[1]

* 1912: Nereo Rocco (20 mai 1912, Trieste – 20 februarie 1979, Trieste) a fost un fotbalist și antrenor italian. El a fost unul din cei mai de succes antrenori italieni, și primul promotor al stilului catenaccio în țară.

* 1921: George Roy Hill (n. 20 decembrie 1921, Minneapolis, Minnesota – d. 27 decembrie 2002, New York City) a fost un regizor american.^[1]

· 1927: S-a născut economistul Constantin Bărbulescu. După 1989 a făcut parte din Comisia numită de Guvernul României pentru elaborarea strategiei privind trecerea la economia de piaţă. A avut o amplă activitate pedagogică (a gândit restructurarea învăţământului superior economic românesc potrivit noilor condiţii ale economiei de piaţă); membru corespondent al Academiei Române din 1993 (m. 2010).

· 1929 - S-a născut poetul Alexandru Căprariu (m.04.02.1988).

* 1929: Andrei Ursu (n. 20 decembrie 1929) este un pedolog moldovean, care a fost ales ca membru titular al Academiei de Științe a Moldovei.

· 1930 - S–a născut Antoine Vitez, actor, regizor şi director francez de teatru (m.30.04.1990).

· 1934: George Apostu (n. 20 decembrie 1934,^[1]^[2]^[3] Stănișești, Tecuci, România – d. 13 octombrie 1986,^[1]^[3] Paris, Franța) a fost un sculptor român. A absolvit în 1959 Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București, unde a studiat sculptura cu Ion Lucian Murnu și Constantin Baraschi.

Începând cu 1964 și până când s-a stins din viață, George Apostu a avut numeroase expoziții personale în România și în străinătate (Franța, Belgia, Italia, Spania, Brazilia, India etc.). În 1983 i se atribuie un atelier de creație de către primăria orașului Paris.

Încă din primii ani ai producției sale artistice, Apostu a găsit în creația populară - în deosebi în sculptura în lemn sau piatră și în piesele de etnografie - temeiurile inovației stilistice, drumul spre modalități de expresie eliberate de clișeele și convențiile unui realism îngust, academizant. Apelul la izvoarele artei populare a fost făcut de pe pozițiile unei concepții originale, rezultat al culturii plastice și al temperamentului său, care are forța să individualizeze forme de largă circulație, să supună întregul material imaginativ al operei la o matrice stilistică personală. Prin acest mod creator de raportare la valorile patrimoniale, Apostu a dovedit că și-a însușit esența lecției lui Constantin Brâncuși. Realizează sculpturi în aer liber la Grenoble, 1967; Măgura, 1970, 1975; Costinești, 1972; Voroneț, 1972; Balta Albă-București, 1972.

Unul din cele mai cunoscute cicluri ale sale, „Tatăl și Fiul”, constituie o prelucrare sculpturală a vechiului motiv al „arborelui vieții”, starea de comunicare dintre elementul uman și cel vegetal făcând posibilă reactualizarea mitului regenerării organice. Alte cicluri - „Laponele”, „Fluturi” - dezvoltă sugestii formale ale artefactului țărănesc, ale căror morfologii preiau în mod firesc datele naturii vii.

În ultimii ani ai vieții, George Apostu trece de la păgânismul declarat al primelor sale lucrări, angajate în dialogul cu acel fond ecumenic neolitic la care se referea Mircea Eliade, și care îl inspirase și pe Constantin Brâncuși, aducând tema tatălui și fiului în aria de semnificație creștină.

George Apostu a fost distins în 1966 cu premiul Ioan Andreescu al Academiei Române, în 1970 cu marele premiu pentru sculptură al Uniunii Artiștilor Plastici din România.

Este înmormântat în zona de sud a cimitirului Père-Lachaise din Paris.

Expoziții personale:

1964 - Grădina Casei Ziariștilor, București;
1966 - Galeria de Artă a Uniunii Artiștilor Plastici, filiala Cluj-Napoca;
1967, 1973 - Galeria Raymonde Cazenave, Paris, Franța;
1968 - Castelul Charlottenburg, Copenhaga, Danemarca;
1969 - Vrö, Danemarca;
1970 - Fine Arts Palace, Bruxelles, Belgia;
1970 - Galeria Vysokie Myasto, Praga, Cehia;
1970 - Galeria Apollo, București;
1971 - Galeria Taidehalli, Helsinki, Finlanda și Galeria Apollo, București;
1973 - Galeria Raymonde Cazenave, Paris, Franța;
1974 - Galeria Apollo, București;
1976 - Muzeul de Artă Vizuală, Galați;
1978 - Galeria Sipca, Sofia;
1979 - Muzeul de Artă, Bacău;
1982 - Fundația Pagani, Milano, Italia;
1985 - Galeria Anne et J.C. Lahumière, l‛espace ACNAV, Paris, Franța;
1986 - Galeria Le Portail à roulletes, Paris, Franța;
1988 - Carcassone, Franța (retrospectivă postumă);
2000 - MIAMB, București;
2001 - Galeria 3/4, Teatrul Național București.

Expoziții de grup:

1957 - Festivalul Mondial al Tineretului, Moscova, Rusia;
1962 - Sala Dalles, București;
1963 - Expoziția tinerilor artiști - Paris, Franța și Galați;
1965, 1970 - Bienala La Jeune sculpture, Paris, Franța;
1966 - Expoziția artiștilor plastici, Londra, Marea Britanie;
1966 - Expoziția Națională, București;
1967 - Expoziția Internațională în aer liber, Middelheim Anvers, Belgia;
1967 - Expoziția cu ocazia Colocviului Brâncuși, București;
1968 - Fundația Pagani, Legnano-Castellanza, Italia;
1968 - Expoziția Internațională de sculptură în aer liber, Legnano, Italia;
1969 - Bienala Internațională de la Sao Paulo, Brazilia;
1969 - Sala Galeriilor de Artă, București;
1969 - Expoziția Opt artiști românii, Haga, Olanda;
1970, 1976, 1980 - Bienala de la Veneția, Italia;
1970 - Bronzuri unice, Madrid, Barcelona, Spania;
1971 - Bienala de Sculptură Mică, Mücsarnok, Budapesta, Ungaria;
1971 - La Jeune Sculpture, Paris, Franța;
1972 - Lemn și tehnologie, Sala Dalles, București;
1972 - Expoziția Arta plastică românească din secolul al XX-lea, Varșovia, Polonia;
1972 - Galeria Pulchri studio, Haga, Olanda;
1972 - Expoziția de artă decorativă românească, Budapesta, Ungaria;
1972 - Congresul Internațional de Estetică, București;
1972 - Sala Ateneu și Sala Dalles, Bienala de Pictură și Sculptură, București;
1973 - Expoziția de artă decorativă, Belgrad, Serbia;
1974 - Quadrienala de la Erfurt, Germania;
1974 - Expoziția de artă decorativă românească, Moscova, Rusia;
1974 - Expoziția de sculptură românească contemporană, Ernst Muzeum, Budapesta, Ungaria;
1974 - Muzeul de Arheologie, Varșovi, Polonia;
1974 - Galeria Nouă, București;
1974 - Congresul al XI-lea al P.C.R., Craiova;
1975 - Plastik und Blumen, Berlin, Germania;
1975 - Expoziția românească de forme sculpturale mici, Varșovia, Polonia;
1975 - Muzeul Galliéra Hommage de la sculpture roumaine contemporaine à Brancusi, Paris, Franța;
1975 - Bienala de la Veneția, Italia;
1976 - Expoziția Magistralele socialismului, București;
1976 - Arta și natura, Galeria Nouă, București;
1977 - Bienala de Sculptură Mică, Padova, Italia;
1977 - Țărănimea - puternică forță socială și revluționară, Galeria Simeza, București;
1977 - Sculptura românească din secolul al XX-lea, Galeria Tretiakov, Moscova, Rusia;
1979 - Trienala de pictură și sculptură, New Delhi, India;
1979 - Bienala Internațională de sculptură în aer liber Muzeul Skironio, Atena, Grecia;
1979 - Expoziția de grup de sculptură și artă decorativăi, Plovdiv, Bulgaria;
1979 - A 35-a aniversare a Eliberării, Bucureșt;
1979, 1981, 1985 - Bienala de Sculpturã, Muzeul Skironio, Atena, Grecia;
1980 - 2050 de ani de la crearea statului dac, București;
1980 - Expoziție de sculptură românească contemporană, Moscova; Praga; Bratislava; Rostock;
1981 - Bienala Internațională, Muzeul Skironio, Atena, Grecia;
1981 - Expoziție de artă contemporană românească, Montréal, Canada;
1982 - Quadrienala de artă decorativă a țărilor socialiste, Erfurt, Germania;
1983, 1984, 1985 - Salon des grands et jeunes artistes d’aujourd’hui, Salon de Mai, Paris, Franța;
1983, 1985 Salon de Mai, Paris, Franța;
1985 - Femina, organizată de UNESCO în memoria Alice Penalba, Paris, Franța;
1985 - Les Mille et Une Nuits, Centrul Cultural, Boulogne, Franța;
1985 - Les Têtes de l’Art, Galeria Gérard Laubie, Paris, Franța;
1985 - Salon d’Art Sacré, Paris, Franța;
1985 - Cent sculpteurs face au public, Centrul Cultural din Boulogne, St. Cloud;
1986 - Salon de mai; Salon d‛Art Sacré; Salon réalités nouvelles, Paris și Association pour le développement des arts à Colliure, Château royal de Collioure, Franța.

Simpozioane:

1967 - Grenoble, Franța;
1970,1975 - Măgura, Buzău;
1973 - Siklos, Ungaria;
1974 - Lindabrunn, Austria;
1976 - Austria și Krapina, Iugoslavia;
1978 - Suwako, Japonia;
1979 - Galați și Zarand, Ara;
1981 - Brăila;
1985 - Aix-en-Provence, Franța.

· 1935: S-a născut producătorul de televiziune Valeriu Lazarov; în 1968 se stabileşte în străinătate, iniţial în Spania (până în 1979) şi apoi în Italia (până în 1989, unde lucrează pentru Silvio Berlusconi, la Canale 5). Între anii 1989 şi 1994 conduce postul sapniol Tele 5; în 1995 îşi înfiinţează propria companie de producţie, Prime Time Communications; (m. 2009).

* 1935: S–a născut Daniel Drăgan, prozator, fondator al revistei „Astra“ din Braşov. Daniel Drăgan a debutat ca poet în 1953. Opera sa cuprinde 25 de romane, volume de povestiri, teatru, eseuri, memorialistică. A absolvit Școala de Literatură și Critică Literară Mihail Eminescu a Uniunii Scriitorilor (1955) și Facultatea de ziaristică din București (1977).

A inițiat și a condus revistele ASTRA (1966-1968 și 1980-1990), Brașovul literar și artistic (serie nouă – 1978-1982) și Coresi(1990-1993. A înființat și a condus Editura Arania (1991-2008) și Fundația Culturală Arania (din 1996). Membru al Uniunii Scriitorilor. A fost președinte al Societății Patronilor de Edituri din România, două legislaturi (1994-1996). A fost distins de trei ori cu premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Brașov (1984, 2002, 2004), și cu Premiul Opera Omnia al Uniunii Scriitorilor, filiala Brașov, în 2006. Membru al Uniunii Scriitorilor; Membru al Societății Scriitorilor Târgovișteni; Membru al Asociațiunii Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA).

· 1939: Ștefan Glăvan (n. 20 decembrie 1939, Constanța) este un fost senatorromân în legislatura 1990-1992, ales în județul Timiș pe listele partidului FSN. În cadrul activității sale parlamentare în legislatura 1990-1992, Ștefan Glăvan a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Franceză-Senat, Canada, Australia, Republica Argentina și Republica Chile. În legislatura 1992-1996, Ștefan Glăvan a fost deputat ales deputat pe listele PD și a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Franceză-Adunarea Națională și Republica Venezuela. În legislatura 2004-2008, Ștefan Glăvan a fost ales deputat pe listele Partidului Conservator și a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Muntenegro, Republica Cipru și Republica Algeriană Democratică și Populară. În perioada 1996-2000, Ștefan Glăvan a fost ambasador al României în Serbia și Muntenegru. Ștefan Glăvan este profesor la Universitatea Politehnica din Timișoara din anul 1986.

· 1940 - S–a născut Maria Mănucă, pictor, membră a UAPR.

· 1940 - S–a născut sculptorul Mihai Buculei, nominalizat, în anul 2000, la Premiul pentru Excelenţă în Cultura Română.

· 1940 - S-a născut Larry Willis, pianist american.
* 1942: Jean-Claude Trichet (n. 20 decembrie 1942, la Lyon, Franța) este un înalt funcționar francez. După ce fusese director al Trezoreriei, din 1987până în 1993, guvernator al Băncii Franței, din 1993 până în 2003, el a fost președinte al Băncii Centrale Europene, din 2003 până în 2011.

· 1943: Ruxandra Sireteanu (n. 20 decembrie 1943, Craiova - 18 februarie 2014) a fost o importantă actriță română.

Ruxandra Sireteanu s-a născut la Craiova, pe data de 20 decembrie 1943 și a debutat la vârsta de 9 ani pe scena Teatrului Național din București, cu rolul Maia din „Platon Krecet”, în regia lui Alexandru Finți. După absolvirea Liceului „Sf. Sava” din București, în 1961, a intrat la IATC Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București, la clasa profesorului Ion Finteșteanu, lector Sanda Manu. În 1965, la examenul de absolvire, a jucat rolurile Tofana din „Patima Roșie” de Mihail Sorbul și Fata, Iubita, Nevasta din „Omul care s-a transformat în câine” de O. Dragun, regia Andrei Șerban. Între anii 1965–1969, Ruxandra Sireteanu a fost angajată la Teatrul Național Marin Sorescu Craiova. Pe scena Naționalului craiovean a interpretat: Catarina din „Femeia îndărătnică” de William Shakespeare, regia Miron Niculescu; Dorina din „Tartuffe” de Moličre, regia Miron Niculescu; Șura din „ Egor Bulîciov” de Maxim Gorki, regia Petre Sava Băleanu; Elena din „Suflete tari” de Camil Petrescu, regia Geta Tomescu.

Între 1971–1972 Ruxandra Sireteanu a fost angajată la Teatrul de Stat din Oradea, unde a jucat rolurile Nina Zarecinaia din „Pescărușul” de Cehov (regia Alexandru Colpacci) și Maria din „Omul care ...” de Horia Lovinescu. Din anul 1972, este angajată a Teatrului Nottara din București. Timp de 36 de ani petrecuți pe scena acestui teatru, actrița Ruxandra Sireteanu a întruchipat o serie lungă de personaje, printre care: Jennifer din „ Adio Charlie” de G. Alexod, regia George Rafael (1972); Ghizi din „Familia Tott” de Orkeny, regia Val Paraschiv (1977); Nina din „N-am încredere în bărbați” de Anatoli Sofronov, regia Dan Micu (1975); Senia din „Calandria” de D. Babiena (1982); Agripina din „5 romane de amor” de Teodor Mazilu, regia George Rafael (1978); Veta din „O noapte furtunoasă” de I. L. Caragiale, regia Dan Micu (1986); Doamna Vintilă din „Jocul de-a vacanța” de Mihail Sebastian, regia Alexandru Dabija (1984); Charlotta din „ Livada de vișini” de A. P. Cehov, regia Dominic Dembinschi (1987); și Pin din „Taifun” de Ca O Yu, regia Alexandru Dabija (1988); Margareta din „ Simeyașul” de Gherman, regia Horațiu Mălăele (1990); Elena Sergheevna din „Șantaj” de Ludmila Ruzumovskaia, regia D. Dembinschi (1992); Frosina din „Avarul” de Moličre, regia Mircea Cornișteanu (1994); Doamna Pearce și Doamna Higgins din „Misterele Londrei”, muzical după „Pygmalion” de G. B. Shaw, regia D. Dembinschi (1995); Fiokla din „Căsătoria” de Gogol, regia Gavriil Pinte (1998); Nanny din „Nanny” de Fenwik, regia Tom Ferriter (1999); Judy din „Moștenirea lui Cadâr”, muzical de Eugen Rotaru, regia Tania Filip (1999; Teatrul Nottara a făcut un turneu cu acest spectacol în SUA și Canada, în 2001); Dragna, Boiana și Olivera în „Larry Thomson” de Kovacevici (2001); Mama din „Minciuna din mine” de Sam Sheppard, regia Ada Lupu (2002); Tița din „Prăpăstiile Bucureștilor” de Matei Millo, regia Ada Lupu (2003); Chiriachița din „Titanic Vals” de Tudor Mușatescu, regia Dinu Cernescu (2003); Crapart din „Jocul dragostei și al morții” de Romain Rolland, regia Lucian Giurchescu (2003); Raisa Pavlova și Ulita din „Pădurea” de A. N. Ostrovski, regia Tudor Mărăscu (2005); Eileen din „Billy Șchiopul” de Martin McDonagh, regia Vlad Masacci (2005); Nina Ivanovna din piesa „Un pensionar fatal” de Al. Galin, regia Tudor Țepeneag (2008).

Roluri la Teatrul „George Ciprian” din Buzău: Luiza din „Fierarii” de M. Nicolici, regia Răzvan Săvescu (2000); Lady Bracknell din „Ce înseamnă să fii onest” de Oscar Wilde, regia Răzvan Dincă.

A debutat la vârsta de 9 ani pe scena Teatrului Național din București, cu rolul Maia din „Platon Krecet”, în regia lui Alexandru Finți.

A susținut multe recitaluri de poezie atât în România cât și în Suedia(Malmö și Göteborg) și Grecia (Atena și Salonic). În anul 1968 a primit o bursă de două luni la Paris, la „Maison des jeunes”, condusă de Jean-Louis Barrault și Tania Balachova.

În perioada 1992–1995 a fost profesoară la Facultatea de Teatru a Universității Hyperion din București.

Din 1996 face dublaje la filmele de desene animate, Studiourile „AGER FILM”. Între 1998–1999, dublaj la serialul de televiziune „Suflet de femeie.” A jucat în:

* 1943: Magda Usache (n. 20 decembrie 1943, București) este o scriitoareromână. S-a născut în București în 1943. A urmat Colegiul „B.P. Hasdeu” din Buzău. În 1967 a absolvit Facultatea de filologie a Universitătii „Al.I. Cuza” din Iași, cu diplomă de merit. A lucrat în redactia revistei „Cronica” (redactor, Sectia Poezie) și la Universitatea „Al.I. Cuza” (asistent la Catedra de limbă română).

· 1944 - S-a născut Bobby Colomby, baterist american (Blood, Sweat & Tears).

· 1945 - S-a născut Peter Criss (Crisscoula), baterist şi vocalist american (Kiss).

* 1946: Andrei Codrescu (nume original: Andrei Perlmutter, n. 20 decembrie 1946, Sibiu, România) este un eseist, pedagog, poet și prozator american, originar din România.

S-a născut ca Andrei Perlmutter într-o familie evreiască din Sibiu. Până la 13 ani, părinții nu i-au spus că este evreu iar în 1966, a emigrat în Israel împreună cu mama sa (Într-un interviu mai târziu, scriitorul a menționat că pentru a putea emigra s-a plătit din străinatate suma de 4.000 de dolari).^[5] A debutat ca poet de limbă română iar după emigrarea în SUA (1966) s-a afirmat ca scriitor în limba engleză, publicând poezii, lucrări cu caracter memorialistic și eseuri. Este colaborator la National Public Radio. În 1989 s-a întors în țara natală ca să transmită Revoluția Română în direct pentru programul de știri ABC's Nightline (articolele sale au fost reluate în revista Dilema). A descris această experiență în cartea Gaura din steag (The Hole in the Flag) desemnată de suplimentul literar al ziarului New York Times drept Notable Book of the Year. Romanul său, Contesa sângeroasă (The Blood Countess) (Simon and Schuster, 1995), a devenit best seller în America de Nord. Un al doilea roman, Mesi@ a avut aceeași soartă. Volumul de versuri se numește Alien Candor: Selected Poems. 1970-1996 (Santa Rosa; Black Sparrow Press, 1996). Toate volumele au fost traduse în limba română.

A publicat în The Baltimore Sun, The Chicago Tribune, Playboy Magazine și The New York Times.

Predă cursuri de creative writing la Louisiana State University în Baton Rouge, Louisiana, și editează revista de avangardă poetică Exquisite Corpse: A Journal of Letters and Life. Locuiește în New Orleans. Este căsătorit și are doi fii.

Este autorul următoarelor volume de poezie:

Comrade Past and Mister Present (Tovarășul Trecut și Domnul Prezent), 1991,
Belligerence (Beligeranță), 1993,
Alien Candor: Selected Poems (Candoare străină, poeme alese, 1970 - 1995), 1996.

A publicat următoarele volume de eseuri:

The Life and Times of an Involuntary Genius (1975),
In America's Shoes (1983),
A Craving for Swan (1986),
Raised by Puppets Only to Be Killed by Research (1989),
The Disappearance of the Outside: a Manifesto for Escape (1990),
The Hole in the Flag: A Romanian's Exile Story of Return and Revolution (1991),
The Muse Is Always Half-Dressed in New Orleans (1995; 1996),
Zombification: Essays from NPR (1995; 1996),
The Dog with the Chip in His Neck: Essays from NPR & Elsewhere (1996),
Hail Babylon! Looking for the American City at the End of the Millenium (1998),
The Devil Never Sleeps & Other Essays (2000),
An Involuntary Genius in America's Shoes: (And What Happened Afterwards) (2001),
Ay, Cuba! A Socio-Erotic Journey, cu fotografii de David Graham (2001)^[6]
The Posthuman Dada Guide - Tzara & Lenin Play Chess (2009).
Candoarea străină, București, Editura Fundației Culturale Române, 1997.

A publicat, de asemenea, volumul de proză scurtă Monsieur Teste in America & Other Instances of Realism (1987) și romanele:

The Repentance of 1994,
The Blood Countess (Contesa sângeroasă, 1995; 1996),
Messiah(Mesi@) (1999),
A Bar in Brooklyn: Novellas & Stories, 1970-1978 (1999),
Wakefield (2004), traducere românească 2006.

În limba română a publicat volumul de proză scurtă: Domnul Teste în America (1993), antologia bilingvă de poezie Alien Candor / Candoare străină. Poeme alese 1970-1996 (1997), Prințesa sângeroasă (1999), Mesi@ (1999, 2006), Casanova in Boemia (2005) și Scrisori din New Orleans (2006).

Toate operele:

2011: Whatever Gets You through the Night: A Story of Sheherezade and the Arabian Entertainments (Princeton University Press, ISBN 978-1-4008-3801-1)^[7]
2010: The Poetry Lesson (Princeton University Press)
2009: The Posthuman Dada Guide: Tzara and Lenin Play Chess (Princeton University Press)
2008: Jealous Witness: New Poems (with a CD by the New Orleans Klezmer All-Stars) (Coffee House Press)
2007: Submarinul iertat, with Ruxandra Cesereanu. A long collaborative poem, Timișoara, Romania: Editura Brumar. Translated into English by Andrei Codrescu, as “The Forgiven Submarine,” published by Black Widow Press in 2009.^[8]^[9]
2007: Femeia neagră a unui culcuș de hoți, Bucharest: Editura Vinea. An art-book of early poetry recovered via the Rare Books collection at Emory University.
2006: New Orleans, Mon Amour: Twenty Years of Writing from the City, New York and Chapel Hill: Algonquin Books. Essays, stories.
2006: Miracol și catastrofă: Dialogues in Cyberspace with Robert Lazu, Timișoara, Romania: Editura Hartman. A book-length interview in Romanian.
2004: Wakefield: a novel New York and Chapel Hill: Algonquin Books.
2003: It Was Today: New Poems Minneapolis: Coffee House Press
2002: Casanova in Bohemia, a novel New York: The Free Press ^[10]
2001: An Involuntary Genius in America’s Shoes (and What Happened Afterwards) Santa Rosa: Black Sparrow Press, Re-issue of The Life & Times of an Involuntary Genius, 1976, and In America’s Shoes, 1983, with new forward and coda-essay..
2000: The Devil Never Sleeps & Other Essays. New York: St. Martin’s Press. Essays.
2000: Poezii alese/Selected Poetry, bi-lingual edition, English and Romanian Bucharest: Editura Paralela 45. Poetry.
1999: A Bar in Brooklyn: Novellas & Stories, 1970-1978 Santa Rosa: Black Sparrow Press.
1999: Messiah, a novel. New York: Simon & Schuster.
1999: Hail Babylon! Looking for the American City at the End of the Millennium. New York: St. Martin's Press 1999, New York and London: Picador, 1999. Essays.
1999: Ay, Cuba! A Socio-Erotic Journey. With photographs by David Graham. New York: St. Martin's Press, New York and London: Picador. Travel/Essay.
1997: The Dog With the Chip in His Neck: Essays from NPR & Elsewhere. New York: St. Martin's Press, New York and London: Picador.
1996: Alien Candor: Selected Poems, 1970-1995 Santa Rosa: Black Sparrow Press.
1995: The Muse Is Always Half-Dressed in New Orleans. New York: St. Martin's Press. New York and London: Picador,1996. Essays.
1995: The Blood Countess, a novel. New York: Simon & Schuster. New York: Dell.
1995: Zombification: Essays from NPR. New York: St. Martin's Press. New York and London: Picador.
1994: The Repentance of Lorraine, a novel. New York: Rhinoceros Books. Reprint with new introduction of 1976 Pocketbooks edition by “Ames Claire”)
1993: Belligerence, poems. Minneapolis: Coffee House Press.
1993: Road Scholar: Coast to Coast Late in the Century, with photographs by David Graham. A journal of the making of the movie Road Scholar. New York: Hyperion.^[11]
1991: The Hole in the Flag: a Romanian Exile's Story of Return and Revolution (New York: Morrow. New York: Avon.
1991: Comrade Past and Mister Present, poetry Minneapolis: Coffee House Press.
1990: The Disappearance of the Outside: a Manifesto for Escape. Boston: Addison-Wesley Co.1990; reissued by Minneapolis: Ruminator Press, 2001, with new essay)
1989: At the Court of Yearning: Poems by Lucian Blaga, translation of Romania's modern poet. Columbus: Ohio State University Press.
1988: A Craving for Swan, essays. Columbus: Ohio State University Press.
1987: Monsieur Teste in America & Other Instances of Realism, stories. Minneapolis: Coffee House Press.
1987: Raised by Puppets Only to Be Killed by Research Boston: Addison-Wesley.
1983: In America’s Shoes San Francisco: City Lights.
1983: Selected Poems 1970-1980 New York: Sun Books.
1982: Necrocorrida, poems. San Francisco: Panjandrum Books.
1979: The Lady Painter, poems. Boston: Four Zoas Press.
1978: For the Love of a Coat, poems. Boston: Four Zoas Press.
1975: The Life & Times of an Involuntary Genius, memoir. New York: George Braziller.
1974: The Marriage of Insult & Injury. Poems. Woodstock: Cymric Press.
1973: The History of the Growth of Heaven, poems. New York: George Braziller.
1973: A Serious Morning, poems. Santa Barbara: Capra Press.
1971: Why I Can’t Talk on the Telephone, stories San Francisco: kingdom kum press.
1970: license to carry a gun, poems. Big Table Poetry Award. Chicago: Big Table/Follet. Reprinted by Pittsburgh: Carnegie-Mellon University Press.

Date personale
Andrei Codrescu
Andrei Codrescu în 2009.
Născut	1946 (73 de ani)^[2]^[3]^[4] Sibiu, România
Cetățenie	SUA
Ocupație	jurnalist romancier[*] poet
Activitate
Limbi	limba engleză^[1] limba română

· 1948 - S-a născut Steve Wright, vocalist australian (The Easybeats).

· 1950: S-a născut Ioan Flora, poet şi traducător, poet de limba română din Banatul Sârbesc (Iugoslavia);(d. 3 februarie 2005).
Volume de poezie:

Valsuri, 1970;
Iedera, 1975;
Fișe poetice, 1977 (premiul Festivalului de Poezie de la Struga, Macedonia);
Terapia muncii, 1981;
Starea de fapt, 1984,1986;
O bufniță tânără pe patul morții,1988, 1998 (Premiul Belgrad, Serbie);
Memoria asasină, antologie, 1989 (Premiul scriitorilor din Voievodina);
Tălpile violete, 1990, 1998;
Poeme, antologie, 1993;
Discurs asupra struțocămilei), 1995, 1998 (Premiul Uniunii Scriitorilor din România și din Republica Moldova);
Cincizeci de romane și alte utopii/ Fifty Novels and Other Utopias (Cinquante romans et autres utopies), antologie, 1996;
Iepurele suedez, 1997, 1998 (Prix de l’Union des Ecrivains și premiul ASPRO).
Medeea și mașinile ei de război, 2000
Dejun sub iarbă, 2003^[2]^[3]
Trădarea metaforei, 2004^[4]

Traduceri:

Poeziile sale au fost traduse în limbile sârbă, germană, maghiară, macedoneană, slovacă, engleză și franceză. A tradus poeziile lui Vasko Popa, Poezii I-II (1983);

Adam Puslojic, Nu-mi amintesc prea bine, bunul meu prieten (1986);
Pregrad Bogdanovivi, Biblioteca rătăcitoare;
Dragoslav Mistici, Starea sârbească (2001);
Die Donau - leicht ansteigend, Gedichte (LYRIK- Sammlung; ISBN: 3-937139-04-4; 111 Seiten, POP-Verlag, Ludwigsburg, 2004) Traduceri semnate de Hellmut Seiler Edith Konradt Horst Fassel Helmut Britz Francisca Ricinski-Marienfeld Traian T Pop Gerald Bisinger

* 1951: Ion Neagu (n. 20 decembrie 1951) este avocat, profesor universitar de drept (la Facultatea de Drept a Universității din București și la Facultatea de Drept a Universității "Nicolae Titulescu" din București). Ion Neagu este un fost senator român în legislatura 1990-1992 ales în județul Călărași pe listele partidului FSN și fost deputat în legislatura 1992-1996ales în județul Călărași pe listele partidului PDSR.

Ion Neagu a fost Rectorul Universității "Nicolae Titulescu" din București și a publicat mai multe manuale școlare și tratate de procedură penală.^[1]

* 1952: Alexandru Pereș (n. 20 decembrie 1952, Bistrița, Republica Populară Română), este senator de Alba din partea PNL. Din 18 decembrie 2008până în 2012 a îndeplinit funcția vicepreședinte al Senatului Românieidin partea PDL.^[1]

* 1956: Ivan Ionaș (n. 20 decembrie 1956, Cărpineni - d. 8 noiembrie 2014, Chișinău) a fost un politician din Republica Moldova, deputat în Parlamentul Republicii Moldova între anii 2010 și 2014.^[2] El era membru al Partidului Liberal Democrat din Moldova din anul 2007 și pentru alegerile parlamentare din 30 noiembrie 2014 era înscris cu numărul 52 în lista de candidați ai PLDM. Tot din 2010 acesta a fost și consilier raional în raionul Cantemir.

Ivan Ionaș a murit pe 8 noiembrie 2014, la Spitalul de Urgență din Chișinău, în urma unui atac cerebral.^[3] A fost înmormântat la Cimitirul Central din Chișinău.^[4]

· 1957 - S-a născut Billy Bragg, cântăreţ şi compozitor britanic.

· 1957 - S-a născut Anita Baker, cântăreaţă americană (Chapter 8).

· 1957: Anna Vissi, cântăreață greacă, originară din Cipru

· 1957: S–a născut actorul de teatru şi film Marian Rîlea; în 1990, la Festivalul de Teatru „I.L.Caragiale” a fost desemnat cel mai bun actor de comedie pentru rolul „Lysander” din piesa „Visul unei nopţi de vară”. A jucat în:

1983: Buletin de București, regia Virgil Calotescu - Aristid Englezul
1988: Păstrează-mă doar pentru tine, regia Virgil Calotescu - Sergiu
1989: O vară cu Mara, regia George Cornea - rol secundar
1990: Cenușa păsării din vis, regia Dorin Mircea Doroftei - Matei
1991: Pasaj, regia George Bușecan - Dinu
1991: Șobolanii roșii, regia Florin Codre
1992: Sanda, regia Cristiana Nicolae - Marin
2001: Martor ocular, regia Costa Gavras - Ofițer german
2007 - 2008: Razboiul Sexelor, regia Ducu Ion - Toma Burlac
2008 - 2009: Îngerașii, regia Ducu Ion - Ion Napoleon Pop
2009 - 2010: Aniela, regia Iura Luncașu - Prințul, nebunul Serafim
2010 - 2011: Iubire și Onoare, regia Alex Cseh - Traian
2013: Sunt o babă comunistă, regia Stere Gulea - Tucu
2013: Îngeri pierduți, regia Ducu Ion - Horia Neacșu
2014: Cuscrii, regia Ducu Ion - Ionel Ungureanu
2016: #Selfie 69, regia Cristina Iacob - orbul
2016-2017:O grămadă de caramele, regia Ruxandra Ion - Tănase Șapte Case;
2017-2018: Fructul oprit, regia Ruxandra Ion - Vasile „Sile” Boască.

· 1962 - S-a născut Ray Coburn, clăpar şi compozitor canadian (Honeymoon Suite).
* 1963: Infanta Elena, Ducesă de Lugo (Elena María Isabel Dominica de Silos de Borbón y de Grecia; n. 20 decembrie 1963, Madrid) este fiica cea mai mare a regelui Juan Carlos I al Spaniei și a reginei Sofia a Spaniei. Este a patra în linia de succesiune la tronul Spaniei. Are o soră mai mică, Infanta Cristina a Spaniei, și un frate mai mic, Felipe, Prinț de Asturia.

Infanta Elena a participat la multe întâlniri oficiale în țări ca Germania, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, Peru, Argentina, Japonia sau Filipine ca reprezentant al casei regale spaniole. S-a căsătorit cu Jaime de Marichalar y Sáenz de Tejada, fiu al Contelui și al Contesei de Ripalda pe data de 18 martie 1995, la Catedrala din Sevilla. Atunci tatăl ei i-a acordat pe viață titlul de Ducesă de Lugo.

Împreună au doi copii: Felipe Juan Froilán de Todos los Santos de Marichalar y de Borbón și Victoria Federica de Todos los Santos de Marichalar y de Borbón. În noiembrie 2009 s-a anunțat divorțul Infantei Elena de Jaime de Marichalar. La data de 21 ianuarie 2010 divorțul a fost înregistrat în Registrul Civil al familiei regale. Jaime de Marichalar și-a pierdut titlul de duce și statutul de membru al Familiei Regale Spaniole.

Date personale
Infanta Elena
Ducesă de Lugo

Nume la naștere	Elena María Isabel Dominica de Silos
Născută	20 decembrie 1963 (55 de ani) Madrid, Spania
Părinți	Juan Carlos I al Spaniei^[3] Regina Sofía a Spaniei^[3]
Frați și surori	Felipe al VI-lea Infanta Cristina a Spaniei
Căsătorită cu	Jaime de Marichalar (1995-2010)
Copii	Felipe Juan Froilán de Marichalar y Borbón Victoria Federica de Marichalar y Borbón
Cetățenie	Spania
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Infante[] Duchess of Lugo[]
Familie nobiliară	Casa de Bourbon^[1]^[2]

* 1968: Codrin Ștefănescu (n. 20 decembrie 1968) este un politician român, fost deputat în legislatura 2000–2004. Secretar general al PSD.

* 1969: Nicușor Daniel Dan (n. 20 decembrie 1969, Făgăraș, România) este un activist civic și matematician român, inițiator și fost președinte al partidului Uniunea Salvați România, candidat pentru funcția de primar general al Bucureștiului la alegerile din iunie 2012 și alegerile locale din 2016 și, din iunie 2016, consilier general al municipiului București.

După un doctorat în matematică în Franța, Nicușor Dan s-a întors în țară, unde a fondat Școala Normală Superioară București, o instituție științifică având scopul de a îndruma spre cercetare pe cei mai buni studenți români. Cunoscut drept fondator al asociației Salvați Bucureștiul, care militează pentru respectarea legii în dezvoltarea urbană a Bucureștiului, Nicușor Dan și-a bazat campania electorală pe ideea de a crea un București în care „să ne placă să trăim”.

În luna iunie 2015, Nicușor Dan a lansat platforma politică Uniunea Salvați Bucureștiul, alături de care își propunea să câștige alegerile locale din 2016 pentru postul de primar general și pentru consiliul general al municipiului București. La alegerile din 2016, a obținut locul al doilea în cursa pentru postul de primar, cu un procent de 30,5% și a fost ales consilier general al Bucureștiului.

Nicușor Dan s-a născut la Făgăraș, județul Brașov, România, la 20 decembrie 1969^[1] într-o familie în care tatăl era muncitor, iar mama contabilă.^[2] A absolvit, cu Diplomă de Bacalaureat, cursurile Liceului Teoretic „Radu Negru” (acum Colegiul Național Radu Negru) din localitatea natală, secția matematică-fizică, în anul 1988. În timpul liceului, a obținut medalia de aur la Olimpiada Internațională de Matematică în anii 1987 și 1988. La vârsta de 18 ani, s-a mutat la București pentru a studia matematica la Universitatea din București.^[1]

În 1992, Nicușor Dan a plecat în Franța pentru a-și continua studiile: a urmat cursurile École Normale Supérieure, una dintre cele mai prestigioase grandes écoles franțuzești, apoi a urmat cursurile de master la Universitatea Paris XI și și-a prezentat teza de doctorat în matematică la Universitatea Paris-XIII. S-a întors în București în 1998, spunând că nu s-a putut adapta la cultura franceză și că dorea să ajute la schimbarea României.^[3]

Nicușor Dan a fost unul dintre fondatorii și primul director administrativ al Școlii Normale Superioare București, o universitate creată pe modelul École Normale Supérieure în cadrul Institutului de Matematică din Academia Română.^[3] În momentul de față, este profesor de matematică și cercetător la acest institut al Academiei Române.

În 1998, Dan a fondat Asociația „Tinerii pentru Acțiune Civică”, care dorea să adune tineri care doresc o schimbare în România. ^[3] Cu toate că asociația nu și-a îndeplinit scopul, a reușit să organizeze două forumuri dedicate tinerilor care au studiat în străinătate, în 2000 și 2002, la care au participat câteva sute de persoane. Ca rezultat al acestor forumuri, asociația „Ad Astra” a cercetătorilor români a fost creată în 2000.

Nicușor Dan trăiește cu prietena lui într-un apartament luat cu chirie.^[34] În mai 2016, în timpul campaniei pentru primăria Bucureștiului, Nicușor Dan a devenit tatăl unei fetițe.

Date personale
Nicușor Dan
Nicușor Dan
Născut	20 decembrie 1969 (49 de ani) Făgăraș, România
Cetățenie	România
Ocupație	matematician activist[*] om politic
Membru al Camerei Deputaților a României
Deținător actual
Funcție asumată 20 decembrie 2016
Circumscripția	București
Consilier general al Municipiului București
În funcție 23 iunie 2016 – 19 decembrie 2016

Partid politic	IND (din 1 iunie 2017) USR (21 august 2016–1 iunie 2017) Uniunea Salvați Bucureștiul[*] (până la 21 august 2016)
Alma mater	Universitatea din București Universitatea din Paris École Normale Supérieure

* 1969: Serhii Vitaliovici Holubîțkîi cunoscut în lumea sportului ca Sergei Golubitsky (ucraineană Сергій Віталійович Голубицький; n. 20 decembrie 1969, Kiev) este un scrimer ucrainean specializat pe floretă. A fost vicecampion olimpic la Barcelona 1992 și campion mondial de trei ori la rând în 1997, 1998 și 1999. După ce s-a retras din competiție a devenit antrenor de scrimă. A fundat Centrul „Golubitsky Fencing” la Irvine, California.

Este soțul floretistei germane Carolin Golubytskyi. În anul 2004 și-a publicat autobiografia, intitulată Scrima este viața mea (în englezăFencing is My Life).

* 1970: Édouard Montoute (n. 20 decembrie 1970, la Cayenne) este un actor francez.

* 1972: Marc Silk (uneori menționat greșit ca Mark Silk) (n. 20 decembrie 1972) este un actor de comedie^[1]^[2] și de voce din Solihull, Anglia.^[2]

Printre lucrările sale se numără apariții în Chicken Run și ca vocea pentru SUA a lui Bob în Bob constructorul,^[3]^[4] rolul lui Aks Moe în Războiul stelelor - Episodul I: Amenințarea fantomei, Johnny Bravo,^[4]Scooby Doo și comisioane pentru Disney.

· 1975: Iulian Claudiu Manda, politician român
* 1978: Mircea-Titus Dobre (n. 20 decembrie 1978) este un deputat român, ales în 2012 din partea Partidului Social Democrat (PSD).

A fost ministru al turismului în guvernele Grindeanu și Tudose. După ce acesta din urmă a demisionat în ianuarie 2018, în luna mai Dobre a demisionat din PSD și a trecut la PPR.^[1]

* 1980: Ashley Cole (n. 20 decembrie 1980) este un fotbalist englez care în prezent joacă pentru echipa din MLS, LA Galaxy și evoluează pe postul de fundaș. Anterior Cole a mai evoluat la echipele Chelsea, Arsenal și Crystal Palace.
* 1980: Martín Gastón Demichelis (n. 20 decembrie 1980 în Justiniano Posse, Córdoba) este un jucător de fotbal argentinian retras din activitate care ultima oară a evoluat pentru clubul spaniol Malagapostul de fundaș central.
* 1980: Anthony da Silva cunoscut ca Tony (20 decembrie 1980, Le Creusot, Franța) este un fotbalist de origine portugheză, născut în Franța, care este liber de contract și a jucat ultima oară la clubul CFR 1907 Cluj pe postul de fundaș dreapta.
* 1982: Ioana Barbu (n. 20 decembrie 1982, Timișoara) este o actriță română de teatru și film. A jucat atât în piese de teatru cât și în filme. Este absolventă, în anul 2005, a Facultății de Film, secția de actorie, clasa profesorului dr. Gelu Colceag, din cadrul Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București. Apoi a urmat cursurile de masterat în actorie la aceeași instituție de învățământ superior. A jucat în:

2003: Gunpowder, Treason and Plot (în română Praf de pușcă, Trădare și Complot), regia: Gillies MacKinnon;
2004: Călătorul, regia: Florin Filipescu;
2004: The Black Sea (în română Marea Neagră), regia: Andrew Reuland (scurtmetraj);
2004: Heather, regia: Chris Sewell;
2005: Quick Fresh, regia George Dogaru;
2006: Legături bolnăvicioase, regia: Tudor Giurgiu.

Ioana Barbu

* 1983: Jonah Hill Feldstein, cunoscut ca Jonah Hill^[1] (n. 20 decembrie 1983),^[1] este un actor, producător, scenarist, comediant și actor de voce american. A fost nominalizat de două ori la Premiile Oscar, pentru interpretările din filmele Moneyball (2011) și Lupul de pe Wall Street(2013). El este, de asemenea, cunoscut pentru rolurile sale din Superbad (2007), Knocked Up (2007), Funny People (2009), Get Him to the Greek (2010), 21 Jump Street (2012), și This Is the End (2013), precum și pentru rolul său de voce în How to Train Your Dragon (2010).

* 1983: Kevin Systrom (n. 30 decembrie 1983) este un antreprenor și programator american, fiind co-fondator și CEO al Instagram. ^[1]

* 1983: Ognjen Vukojević (n. 20 decembrie 1983, Bjelovar, Yugoslavia) este un fotbalist croat care joacă pe postul de mijlocaș la clubul Dinamo Zagreb,împrumutat de la Dinamo Kiev.

* 1987: Michihiro Yasuda (n. 20 decembrie 1987) este un fotbalist japonez.

· 1990: Joanna „JoJo” Levesque, cântăreață americană de muzică pop/R&B
* 1993: Iana Karapetovna Egorian (rusă Яна Карапетовна Егорян, n. 20 decembrie 1993, Tbilisi) este o scrimeră rusă specializată pe sabie, laureată cu bronz la Campionatul Mondial de Scrimă din 2014 de la Kazan. Cu echipa Rusiei a cucerit medalia de aur la Campionatul Mondial din 2015 de la Budapesta și este triplă campioană europeană de la 2013 până în 2015.

Decese

· 217: Moare papa Zephyrinus si este succedat de papa Callixtus I, care a deținut funcția papală pana in anul 222.

· 1355: A murit Stefan Dušan, țarul Serbiei (n. 1308). Ștefan Uroș IV Dușan (n.aprox.1308 ), a fost regele Serbiei (din 8 septembrie 1331) și țar al sârbilor și grecilor (din 16 aprilie 1345). Sub conducerea sa, Serbia și-a atins apogeul extinderii sale teritoriale, ajungand unul dintre cele mai mari state din Europa acelei vremi.

· 1590: Ambroise Paré, chirurg și anatomist francez (n. 1510)
* 1697: Frederic Karl de Württemberg-Winnental (12 septembrie 1652 – 20 decembrie 1697) a fost din 1677 Duce al nou-fondatei linii de Württemberg-Winnental și regent al minorului Duce Eberhard Ludwig.

Născut la Stuttgart, Frederic Karl a fost al doilea fiu al Ducelui Eberhard al III-lea de Württemberg și a Annei Catharina von Salm-Kyrburg.

La 27 noiembrie 1677 a primit regența pentru nepotul său minor după moartea fratelui său mai mare. Regența a luat sfârșit la 22 ianuarie 1693 când Eberhard Ludwig a atins vârsta majoratului. Din recunoștință el a primit o sumă mare de bani și a fost numit Generalfeldmarschall de Kaiser.

Frederic Karl s-a căsătorit la 31 octombrie 1682 cu Eleonore Juliane von Brandenburg-Ansbach (1663–1724), fiica lui Albert al II-lea, Margraf de Brandenburg-Ansbach. Cuplul a avut șapte copii:

Karl Alexander, (1684–1737), care a devenit cel de-al 11-lea Duce de Württemberg.
Dorothea Charlotte (1685–1687)
Frederic Karl (1686–1693)
Henric Frederic (1687–1734), a servit în armata olandeză până în 1713.
Maximilian Emanuel (1689–1709), voluntar în armata regelui Carol al XII-lea al Suediei și un devotat prieten al regelui.
Frederic Ludwig (1690 - 19 septembrie 1734) ucis în Bătălia de la Guastalla. S-a căsătorit la 22 octombrie 1722 cu Ursula von Alten Brockum (1680 - 1743).
Christiane Charlotte (1694–1729) căsătorită cu Wilhelm Frederich, Margraf de Brandenburg-Ansbach

Frederic Karl, Duce de Württemberg-Winnental
Frederic Karl, Duce de Württemberg-Winnental
Căsătorit(ă)	Eleonore Juliane von Brandenburg-Ansbach
Familie nobilă	Casa de Württemberg
Tată	Eberhard al III-lea, Duce de Württemberg
Mamă	Anna Catharina von Salm-Kyrburg
Naștere	12 septembrie 1652 Stuttgart
Deces	20 decembrie 1697 (45 de ani) Stuttgart

· 1722: Împăratul erei Kangxi (Împăratul K'ang –hsi, chineză :康熙帝; pinyin: Kangxi Di, Wade - Giles: K'ang1 - hsi1 Ti4, numele de la templu: Shengzu ( Sheng - tsu , chineză :圣祖, ceeace înseamnă "Sacrul Strămoș" ); manciuriană: elhe taifin hūwangdi; mongolă: Enkh Amgalan Khaan; n. 4 mai 1654 – d. 20 decembrie 1722 ) a fost al patrulea împărat al dinastiei Qing,^[3]^[4] primul care se naște pe pământ chinez, la sud de Trecătoarea Shanhai (Beijing), și al doilea împărat Qing care a domnit peste China propriu-zisă, din 1661 până la 1722.

Domnia Împăratului Kangxi, de 61 ani, este cea mai lungă domnie din istorie, a unui monarh chinez (deși nepotul său, Împăratul Qianlong, a avut cea mai lungă perioadă în care a deținut, de facto, puterea) și totodată unul dintre conducătorii cu cea mai longevivă domnie din lume.^[5] Cu toate acestea, după ce a urcat pe tron la vârsta de șapte ani, nu a fost conducătorul efectiv al dinastiei, decât până mai târziu, conducerea revenind temporar, timp timp de șase ani, la patru regenți și bunicii sale, Marea Împărăteasă Văduvă Xiaozhuang.

Împăratul Kangxi este considerat unul dintre cei mai mari împărați din China.^[6] El a suprimat Revolta Celor Trei Feudali, a forțat Regatul Tungning din Taiwan să se supună autorității Qingului, a blocat Rusia Țaristă la râul Amur și a extins imperiul spre nord-vest. De asemenea, el a patronat opere literare precum elaborarea Dicționarului Kangxi.

Era Kangxi a adus stabilitate pe termen lung și o relativă bogăție, după ani de război și haos. El a inițiat perioada cunoscută sub numele de "Epoca Prosperă Kangxi – Qianlong ", care a durat generații după moartea sa. Până la sfârșitul domniei sale, Imperiul Qing controla toată China propriu-zisă, Taiwan, Manciuria, o parte din Orientul Îndepărtat Rus (Manciuria Exterioară), Mongolia Interioră și Exterioară, Tibet.

Date personale
Împăratul Kangxi 康熙帝
Împărat Qing

Nume la naștere	chineză 愛新覺羅玄燁 Manciuriană: Aisin Gioro hala i Hiowan Yei
Născut	4 mai 1654 Beijing, Dinastia Qing
Decedat	20 decembrie 1722 (68 de ani) Beijing
Înmormântat	Mormintele Qing de Est, Zunhua
Cauza decesului	variolă
Părinți	Împăratul Shunzhi^[1]^[2] Împărăteasa Xiaokangzhang
Frați și surori	Q7335118[] Fuquan[] Niuniu[] Longxi[] Changning[] Prince Rong[] Qishou[] Yonggan[]
Căsătorit cu	Împărăteasa Xiaochengren Împărăteasa Xiaozhaoren Împărăteasa Xiaoyiren Împărăteasa Xiaogongren
Copii	Yinzhi, Prințul Zhi Rongxian, Prințesa de Baarin Yinreng, Prințul Li Prințesa Duanjing de Rangul doi Yinzhi, Prințul Cheng Yinzhen, Împăratul Yongzheng Kejing, Prințesa mongolilor Khalkha Yinqi, Prințul Heng Yinyou, Prințul Chun Yinsi, Prințul Lian Wenxian, Prințesa de Prim rang Yintang Yin'e Chunque, Prințesa de Prim Rang Yintao, Prințul Lü Yinxiang, Prințul Yi Prințesa Wenke de Rangul doi Yinti, Prințul Xun Prințesa Quejing de Rangul doi Prințesa Dunke de Rangul doi Yinwu, Prințul Yu Yinlu, Prințul Zhuang Yinli, Prințul Guo Yinyi, Beile Yinxi, Prințul Shen Yinhu, Beile Yinqi, Beile Yinmi, Prințul Xian
Cetățenie	Dinastia Qing China
Etnie	Manchu[*]
Ocupație	caligraf[*]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Aisin-Gioro
Al IV-lea Împărat Qing
Domnie	5 februarie 1661 – 20 decembrie 1722
Încoronare	1667
Predecesor	Împăratul Shunzhi
Succesor	Împăratul Yongzheng
Regent	Împărăteasă Xiaozhuang Sonin (1661–1667) Ebilun (1661–1667) Suksaha (1661–1669) Oboi (1661–1669)

· 1765: A decedat Ludovic, Delfin al Franței (n.4 septembrie 1729) cel mai mare fiu și unicul care a supraviețuit copilăriei, al regelui Ludovic al XV-lea al Frantei și al soției sale, regina Maria Leszczynska. A murit de tuberculoza, la vârsta de 36 de ani, în timp ce tatăl său încă traia, deci n-a fost niciodată rege al Franței. Mama sa, regina Marie Leszczyńska și bunicul matern Stanisław Leszczyński, duce de Lorraine de asemenea i-au supraviețuit. Fiul său mai mare, Ludovic-Auguste, duce de Berry a devenit noul Delfin (print mostenitor), iar mai târziu, la moartea lui Ludovic al XV-lea, a fost încoronat ca Franței. Trei dintre fiii delfinului Ludovic au devenit regi ai Franței: Ludovic al XVI-lea, Ludovic al XVIII- lea, si Carol al X- lea. Ținut departe de treburile guvernării de către tatăl său, Ludovic a fost centrul unui grup religios care sperau să câștige puterea atunci când Ludovic va urca pe tron.

Ludovic a murit de tuberculoză la Fontainebleau în 1765 la vârsta de 36 de ani, în timp ce tatăl său încă traia, deci n-a fost niciodată rege al Franței. Mama sa, regina Marie Leszczyńska și bunicul matern Stanisław Leszczyński, duce de Lorraine de asemenea i-au supraviețuit. Fiul său mai mare, Ludovic-Auguste, duce de Berry a devenit noul Delfin iar mai târziu, la moartea lui Ludovic al XV-lea, a fost încoronat ca Franței.

Ludovic a fost înmormântat la Catedrala St.Étienne în Sens. Inima sa a fost înmormântată la biserica Saint Denis.

Ludovic s-a născut la Palatul Versailles. Nașterea unui moștenitor la tronul Franței era așteptată după decimarea familiei regale franceze de la începutul anilor 1710. Când cea de-a patra sarcină a Marie Leszczyńska a avut ca rezultat un fiu, în 1729, a fost sărbătoare populară. În toate marile orașe din Franța au fost focuri de artificii. La naștere, Ludovic a primit titlul de Delfin al Franței.

Potrivit unei tradiții a familiei regale franceze, botezul lui Ludovic a fost privat. La 27 aprilie 1737 când Ludovic avea șapte ani a avut loc o ceremonie publică. Nașii săi au fost Ludovic, Duce de Orléans și Dowager Ducesă de Bourbon (văduva lui Ludovic al III-lea, Prinț de Condé).

Guvernanta lui Ludovic a fost Madame de Ventadour care fusese și guvernanta tatălui său. Când a împlinit șapte ani, episcopul de Mirepoix, Jean-François Boyer, a fost numit preceptorul său. De la o vârstă fragedă, Ludovic a fost interesat de militărie. A suferit o dezamăgire când tatăl său nu i-a permis să i se alăture în 1744 în campania din timpul războiului de succesiune austriac. Când tatăl său era bolnav de moarte la Metz, Ludovic n-a ascultat ordinele și s-a dus la capătul patului său. Acestă acțiune imprudentă, care ar fi putut duce la moartea atât a regelui cât și a Delfinului, a determinat o relație tată-fiu destul de schimbătoare. Ludovic a devenit mult mai apropiat de cele trei surori ale sale mai mari.

Ludovic, Delfin al Franței, în 1747.

În 1744 Ludovic al XV-lea a negociat căsătoria fiului său în vârsta de cincisprezece ani cu infanta Maria Teresa Rafaela a Spaniei în vârsta de nouăsprezece ani, fiica regelui Filip al V-lea al Spaniei. Contractul de căsătorie a fost semnat la 13 decembrie 1744; căsătoria a fost celebrată în lipsa mirelui la Madrid la 18 decembrie 1744 și în prezența mirelui la Versailles la 23 februarie 1745.

Ludovic și Maria Teresa se potriveau și aveau o reală afecțiune unul pentru celălalt. Au avut o singură fiică:

Marie-Thérèse a Franței (19 iulie 1746 – 27 aprilie 1748).

La trei zile după nașterea fiicei lor, Maria Teresa a murit la 22 iulie 1746. Ludovic avea șaisprezece ani. A suferit intens pentru pierderea soției sale însă responsabilitatea față de succesiunea la tronul Franței l-a determinat să se căsătorească din nou.

La 10 ianuarie 1747 Ludovic s-a căsătorit fără să fie prezent fizic la Dresda cu prințesa Marie-Josèphe de Saxonia, fiica în vârstă de cincisprezece ani a regelui August al III-lea al Poloniei, prinț elector de Saxonia și a soției sale arhiducesa Maria Josepha a Austriei. Ceremonia celei de-a doua căsătorii a avut loc la Versailles la 9 februarie 1747.

Ludovic și Marie-Josèphe au avut opt copii:

Marie-Zéphyrine a Franței (26 august 1750–1 septembrie 1755).
Ludovic al Franței, Duce de Burgundia (13 septembrie 1751–22 martie 1761).
Xavier al Franței, Duce de Aquitaine (8 septembrie 1753–22 februarie 1754).
Ludovic-Auguste al Franței, Duce de Berry, viitorul rege Ludovic al XVI-lea (23 august 1754 – 21 ianuarie 1793).
Ludovic-Stanislas al Franței Conte de Provence, viitorul rege Ludovic al XVIII-lea (17 noiembrie 1755 – 16 septembrie 1824).
Carol-Filip al Franței, Conte de Artois, viitorul rege Carol al X-lea (9 octombrie 1757 – 6 noiembrie 1836).
Marie Adélaïde Clotilde Xavière a Franței (23 septembrie 1759 – 7 martie 1802), căsătorită cu regele Charles Emmanuel al IV-lea al Sardiniei, Prinț al Piemontului.
Élisabeth Philippine Marie Hélène a Franței (3 mai 1764 – 10 mai 1794), cunoscută drept Madame Élisabeth (ghilotinată).

Ținut departe de treburile guvernării de către tatăl său, Ludovic a fost centrul unui grup religios care sperau să câștige puterea atunci când Ludovic va urca pe tron.

Ludovic a murit de tuberculoză la Fontainebleau în 1765 la vârsta de 36 de ani, în timp ce tatăl său încă trăia, deci n-a fost niciodată rege al Franței. Mama sa, regina Marie Leszczyńska și bunicul matern Stanisław Leszczyński, duce de Lorraine de asemenea i-au supraviețuit. Fiul său mai mare, Ludovic-Auguste, duce de Berry a devenit noul Delfin iar mai târziu, la moartea lui Ludovic al XV-lea, a fost încoronat ca Franței.

Ludovic a fost înmormântat la Catedrala St.Étienne în Sens. Inima sa a fost înmormântată la biserica Saint Denis.

Date personale
Ludovic
Delfin al Franței
Ludovic, Delfin al Franței
Nume la naștere	Louis Ferdinand de France
Născut	4 august 1729 Palatul Versailles, Franța
Decedat	20 decembrie 1765 (36 de ani) Palatul Fontainebleau, Franța
Înmormântat	Biserica Saint Denis, Franța
Cauza decesului	cauze naturale[*] (tuberculoză)
Părinți	Ludovic al XV-lea al Franței Maria Leszczyńska
Frați și surori	Prințesa Louise-Marie a Franței Prințesa Louise-Élisabeth a Franței Marie Adélaïde a Franței Henriette-Anne a Franței Prințesa Louise a Franței Princess Thérèse of France[] Sophie-Philippine a Franței Prințesa Victoria a Franței Philippe, Duke of Anjou[] Charles de Vintimille[] Philippe de Narbonne-Lara[] Louis, comte de Narbonne-Lara[*]
Căsătorit cu	Infanta Maria Teresa a Spaniei Ducesa Marie-Josèphe de Saxonia
Copii	Ludovic XVI Ludovic XVIII Carol X Clothilde, regină a Sardiniei Prințesa Élisabeth
Cetățenie	Franța
Religie	catolicism
Ocupație	om politic
Apartenență nobiliară
Titluri	prinț
Familie nobiliară	Casa de Bourbon Ludovic al Franţei cu mama sa. Infanta Maria Teresa Rafaela a Spaniei. Marie-Josèphe a Saxoniei. Ludovic al XVI-lea. Ludovic al XVIII-lea. Carol al X-lea. Marie Clothilde a Franţei. Madame Élisabeth.

* 1849: William Miller (n. 15 februarie 1782 - d. 20 decembrie 1849) a fost un predicator baptist american, care a declanșat marea trezire interconfesională din anii 1840-1844, prin anunțarea celei de-a doua veniri a lui Iisus Christos în 1843-1844, întemeiat pe o serie de studii biblice, în special profetice și apocaliptice. Deoarece în limba engleză venirea lui Christos se numește Advent, adepții lui William Miller (milleriții) au fost numiți adventiști, iar curentul religios și teologic s-a numit adventism. Confesiunile care își au originea în această mișcare sunt clasificabile ca adventiste, indiferent dacă mențin numele de adventist sau caracterul și teologia inițială.

· 1903: Kornél Ábrányi (tatăl), memorialist, muzicolog și compozitor maghiar (n.1822)
* 1904: Alexandrina de Baden (Alexandrine Luise Amalie Friederike Elisabeth Sophie; 6 decembrie 1820 - 20 decembrie 1904) a fost cel mai mare copil al lui Leopold, Mare Duce de Baden (1790–1852) și a soției lui Prințesa Sofia a Suediei (1801–65).

Date personale
Prințesa Alexandrine de Baden
Ducesă de Saxa-Coburg și Gotha
Pictură de Franz Winterhalter, 1842
Nume la naștere	Alexandrine Luise Amalie Friederike Elisabeth Sophie
Născută	6 decembrie 1820 Karlsruhe
Decedată	20 decembrie 1904 (84 de ani) Callenberg Castle[*], Germania
Înmormântată	Cemeteries in Coburg[*]
Părinți	Leopold, Mare Duce de Baden Prințesa Sofia Wilhelmina a Suediei
Frați și surori	Prințul Wilhelm de Baden Frederic I, Mare Duce de Baden Ludovic al II-lea Olga Feodorovna de Baden Maria Karl von of[*]
Căsătorită cu	Ernest al II-lea, Duce de Saxa-Coburg și Gotha
Cetățenie	Germania
Religie	luteranism
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Duce duchess[*] Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Saxa-Coburg și Gotha Casa de Zähringen
Domnie
Domnie	1844–1893

· 1929: Émile Loubet, avocat și politician francez, al 8-lea președinte al Franței (n. 1838)
* 1937: Erich Friedrich Wilhelm Ludendorff (n. 9 aprilie 1865 – d. 20 decembrie 1937) a fost un ofițer în armata germană, activ în timpul Primului Război Mondial, învingător în bătălia de la Liège, și, alături de Paul von Hindenburg, învingător în bătălia de la Tannenberg. Între 1916-1918 a avut o influență puternică și pe plan politic, fiind un fel de "cancelar tainic" (din umbră), al Germaniei. A fost contra unei rezoluții de pace a parlamentului german, contra capitulării necondiționate a Germaniei și contra condițiilor de pace impuse de președintele american Wilson, astfel că la 28 octombrie 1918 a fost destituit din funcția de comandă de către împăratul Wilhelm al II-lea. Ludendorf susținea ideea că „armele germane” sunt invincibile. După război el a devenit un idol al multor naționaliști germani, a participat în1923 la puciul lui Hitler din München. A susținut, după 1926, în cadrul dreptei politice germane, o puternică luptă publicistică (propagandă) contra celor care (comuniști/marxiști, iezuiți, evrei), după părerea sa, cauzaseră pierderea războiului (Primul Război Mondial) și condițiile grele de pace impuse Germaniei.

În 1935, Adolf Hitler l-a vizitat fără înștiințare de ziua sa și i-a propus să fie ridicat la rangul de feldmareșal. Acesta nu a acceptat.

· 1944: Nicolae Cartojan (n. 4 decembrie 1883, Călugăreni, județul Vlașca, azi în județul Giurgiu - d. 20 decembrie 1944, București) a fost un academician, autor, biograf, cercetător literar, istoric literar, pedagog și publicist român. Specialist în literatura română veche, profesor la Universitatea din București, s-a remarcat prin amplitudinea documentării și prin analiza minuțioasă a contextului istoric și cultural al epocilor literare.

Este fiul lui Anghel Cartojan și al Mariei (n. Petrescu). A fost bursier la Liceul „Sfântul Sava” din București. Îl întâlnește pe profesorul Ion Bianu, care preda în ciclu secundar, iar această șansă îi va modifica destinul. Se înscrie în anul 1902 la Facultatea de Litere unde îi va avea profesori pe Titu Maiorescu, Nicolae Iorga și Ion Bianu, ajuns între timp profesor universitar. Ultimul îl va angaja după absolvirea facultății la secția de manuscrise a Bibliotecii Academiei Române. A fost profesor de limbă și literatură română la Școala Comercială din Giurgiu și la Gimnaziul Ion Maiorescu din același oraș, din 1907 pînă în timpul Primului Război Mondial. După declanșarea acestuia, se va muta în București, la liceele Matei Basarab și Gheorghe Lazăr. Apoi va fi profesor la Seminarul Central și la Seminarul Pedagogic Universitar Titu Maiorescu, iar între 1923-1930 la Școala Superioară de Arhivistică și Paleografie. Timp de doi ani, între 1 octombrie 1912 și 1 septembrie 1913, 1 noiembrie 1913 și 1 februarie 1914, își va întrerupe activitatea de dascăl pentru a urma cursuri de specializare la Universitatea din Berlin. Își ia examenul de docență la Catedra de istorie a literaturii române în 1921 sub conducerea lui Ion Bianu. Va fi pe rând asistent, din 1923 conferențiar. Din 1930 devine profesor titular al Facultății de Litere din București, ocupând chiar catedra magistrului său, Ion Bianu.

A fost cel mai aplicat exeget al cărților populare, acoperind în studiile consacrate acestora originile, motivele, temele, filiația, circulația, mediile sociale de receptare în Europa și Peninsula Balcanică.

Ca membru al Comisiei Internaționale de Istorie Literară Modernă din Paris, a colaborat la realizarea unui Repertoriu cronologic al literaturilor moderne (Répertoire chronologique des littératures modernes, 1935), coordonat de Paul van Tieghem

Opere publicate:

Alexăndria în literatura românească, București, 1922, teza sa de doctorat, susținută în anul 1920, în fața unei comisii formată din Dimitrie Onciul, decanul Facultății de Litere, Ramiro Ortiz și Demostene Russo, referenți fiind Ion Bianu, Ovid Densusianu .
Noi contribuții la Alexăndria în literatura românească, București, 1922
Legendele Troadei în literatura românească, București, 1925
Breve storia della letteratura romena, Roma, 1926
Cărțile populare în literatura românească, București, 1929-1938, monografie în două volume: I. Epoca influenței sud slave, 1929, și II. Epoca influenței grecești, 1938
Istoria literaturii române vechi, vol. I-III, București, 1940-1945
Mihail Kogălniceanu, București, 1942
Cercetări literare, 5 volume publicate între 1929 și 1943

Date personale
Nicolae Cartojan

Născut	4 decembrie 1883 Călugăreni- Vlașca, România
Decedat	20 decembrie 1944, (61 de ani) București, România
Părinți	Anghel Cartojan și Maria (n. Petrescu).
Cetățenie	România
Ocupație	scriitor, biograf, cercetător literar, istoric literar, pedagog și publicist
Activitate
Alma mater	Facultatea de Litere a Universității din București
Organizație	Universitatea din București

* 1947: Luigi Chiarelli (n. 7 iulie 1880 - d. 20 decembrie 1947) a fost un dramaturg, critic de teatru și pictor italian, creatorul genului teatral grotesc.

* 1952: Alexandru Filipașcu (n. 20 aprilie 1902, Petrova, Maramureș – d. 20 decembrie 1952, Valea Neagră, Constanța) a fost un istoric, primar al orașului Sighetu Marmației, profesor și preot român, provenit dintr-o familie greco-catolică.^[1] În perioada 1948 -1952 a fost profesor la Institulul Teologic Cluj.^[2] A fost deținut politic din vara anului 1952 la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde a decedat.

Cărți publicate antum

1940 – Istoria Maramureșului, București, 270 de pagini, ediție online.
1943 – De la românii din Maramureș - Oameni, locuri, cântece, Sibiu, 87 de pagini
1944 – Maramureș, Sibiu, 52 de pagini
1945 – Voievodatul Maramureșului - Originea, structura și tendințele lui, Sibiu, 32 de pagini

Cărți publicate postum

1957 – Manualul Istoriei Bisericii Române, coautor al manualului, București, două volume, 464 și respectiv 655 de pagini
2006 – Enciclopedia familiilor nobile maramureșene de origine română, Editura Dacia

* 1954: James Hilton (n. 9 septembrie 1900 – d. 20 decembrie 1954) a fost un romancier englez cunoscut în special pentru câteva best-seller-uri precum Lost Horizon și Goodbye, Mr. Chips.

El a scris și scenarii de film pentru Hollywood.^[2]

* 1958: Constantin Brăiloiu (n. 13 august 1893, București - d. 20 decembrie1958, Geneva) a fost un compozitor, critic muzical, etnomuzicolog, folclorist și profesor român din prima jumătate a secolului al XX-lea, animator al vieții muzicale, cu un rol însemnat în dezvoltarea școlii românești de compoziție și pedagogie muzicală. Este considerat și teoreticianul etnomuzicologiei moderne.

S-a născut la data de 13 august 1893 în București, fiind urmașul unei vechi familii boierești din Oltenia, cu rădăcini în neamul Brâncoveanu. Familia sa se mai înrudește cu alte familii celebre (Știrbei, Glogoveanu, Obedeanu, vechii Craiovești). Bunicul său, care purta tot prenumele Constantin studiase dreptul la Geneva și la Paris, s-a ocupat de redactarea legiuirii domnitorului Nicolae Caradja și a fost în Comisia de revizuire a Constituției din 1879. Tatăl său, Nicolae Brăiloiu, a fost om politic, jurist, cu studii în Franța și consilier la Curtea de Conturi.

Studiile muzicale le-a început în București (1901-1907) cu Dumitru Georgescu-Kiriac (teorie-solfegiu), continuându-le la Viena și Vevey (1908-1909), Lausanne (Institut cantonal „Thelin”, 1909-1911) și Paris (1912-1914) cu Andre Gedalge (contrapunct, compoziție).^[1] În anul 1918 înființează, împreună cu Ernest Ansermet, Societatea independentă a Compozitorilor de Muzică din Geneva.^[2]

Constantin Brăiloiu în Fundu Moldovei, înregistrându-l pe cimpoierul Gheorghe Musuleac. Fotografie de Iosif Berman (1928).

În 1920 inițiază și organizează împreună cu George Enescu, D.G. Kiriac, Ion Nonna Otescu, Mihail Jora ș.a. Societatea Compozitorilor Români, în cadrul căreia devine secretar (1920-1926) și mai apoi secretar general (1926-1943).^[2]

Din 1923 ajunge profesor suplinitor la Conservatorul din București, catedra de istorie și estetica muzicii, unde predă istoria muzicii. Doi ani mai târziu instituie premiul pentru stimularea colecționării de muzică populară.^[2]

În anul 1928 întemeiază Arhiva de folklore a Societății Compozitorilor Români, fiind conducătorul ei până în 1943.^[2] În același an se alătură echipelor de cercetare sociologică monografică, din cadrul „Școlii sociologice”, conduse de profesorul și sociologul Dimitrie Gusti.

Între 1928-1934, ia parte la anchetele sociologice din mai multe sate ale țării, notabile fiind: Fundu Moldovei (județul Suceava), Drăguș (județul Brașov), Runcu (județul Gorj).^[3]

În 1929 devine membru în consiliul de administrație al Operei din București. În același an ajunge rector și profesor la Academia de muzică religioasă a Sfintei Patriarhii Române, unde activează până în 1935.^[4]

În 1931, publică articolul Schița a unei metode de folklor muzical în revista „Boabe de grîu”, text fundamental pentru studiul vieții muzicale țărănești, căci prin aceasta teoretizează cercetarea științifică a folclorului muzical.

Cimpoierul Gheorghe Musuleac din Fundu Moldovei (Județul Suceava, Bucovina), acuarelă de Ioana Olteș.

În 1932 ajunge membru al comisiei pentru Arhiva fonogramică a Ministerului Cultelor și Artelor, înființată și condusă din 1927 de George Breazul. Doi ani mai târziu devine membru al Fundației culturale regale „Principele Carol” și membru în consiliul de administrație al Operei din Cluj.

Între 1932-1941 ține un curs facultativ de folclor muzical la Conservatorul din București, care din 1941 va deveni obligatoriu.

În anul 1940 ajunge consilier tehnic în Ministerul Propagandei Naționale. În același an devine membru al Consiliului administrativ al Casei compozitorilor, pictorilor și sculptorilor de pe lângă Ministerul Muncii.

În 1943, presimțind deteriorarea situației politice românești, ia calea exilului stabilindu-se în Elveția.

Între 1943-1946 devine consilier tehnic la Legația română din Berna.

Pe 26 iunie 1944 fondează, împreună cu Eugene Pittard, „Archives internationales de musique populaire” (Arhiva internațională de muzică populară) din Geneva, pe care o conduce până în 1958, anul morții.^[2]^[5]

În 1948 devine lector (până în 1950) și mai apoi conferențiar (1951-1958) la Centre national de la recherche scientifique d'ethno-musicologie du Musée de l'Homme și la Institut de musicologie de l'Université de Paris.^[1] Din acest moment este invitat să participe la numeroase colocvii în toată Europa.

Între 1951-1958 lansează 40 volume (discuri de vinil) în seria Collection universelle de musique populaire enregistrée (Universal collection of recorded popular music), înregistrate pe discuri de gramofon.

Constantin Brăiloiu înregistrând cu fonograful la Drăguș, jud. Făgăraș (astăzi Brașov) în vara anului 1929.

În 1954 fondează cercul internațional de studii etnomuzicologice Les colloques de Wégimont.^[6]

Este membru corespondent al Academiei Române din 1946.

· 1963: Paul Constantinescu (n. 30 iunie 1909, Ploiești - d. 20 decembrie1963, București) a fost un compozitor român de origine evreiască ^[1], membru corespondent (1963) al Academiei Române.Profesor la Conservatorul de muzică "Ciprian Porumbescu" din București.Constantinescu a fost un talent artistic cu certe aptitudini și față de literatură (poezie), artă plastică (desen, caricatură), cinematografie (operatorie). A manifestat o constantă preocupare față de folclor și melosul bizantin, transformându-se dintr-un cercetător pasional într-un creator de forme sonore novatoare, originale. Contrar generației anterioare ce și-a făcut studiile peste hotare, Constantinescu s-a călit la flacăra unor pedagogi de vocație din țară, reușind să-și apropie sursele de inspirație din solul natal, chiar de la debutul creator.

A susținut conferințe, concerte-lecții, emisiuni radiofonice în țară și în străinătate (Paris, Praga, Bratislava, Geneva, Freiburg, Berna, Lausanne, Softens etc.).^[8]

A susținut comunicări științifice la diferite simpozioane, conferințe și congrese: Praga (1930, 1936), Paris (1930, 1931, 1937, 1946-1958), Londra (1935), Budapesta (1937), Bratislava (1942), Geneva, Berna, Lausanne (1943-1952), Wegimont (1948, 1954, 1958), Veneția (1949), Palermo (1954) etc.^[8]

A colaborat la enciclopedii, dicționare și lexicoane străine printre care Die musik in Geschichte und Gegenwart, Kassel (1954), Encyclopedie de la Musique, Paris (1959).

A semnat cronici de artă plastică, pictură pe sticlă, istorie literară (Rainer Maria Rilke).

A întreprins importante culegeri de folclor muzical în țară și în străinătate (Elveția, Franța, Iugoslavia etc.), imprimând numai în România 2.817 cilindri de fonograf cu 5.976 de melodii populare, precum și 851 discuri cu 1.784 de melodii.

A pus bazele școlii românești de folclor și etnomuzicologie, printre colaboratori și discipoli numărându-se Tiberiu Alexandru, Ilarion Cocișiu, Matei Socor, Emilia Comișel, Harry Brauner, Mihai Pop, Paula Carp, Constantin Bugeanu, Gheorghe Ciobanu, Achim Stoia, Tatiana Gălușcă, Ioan R. Nicola etc. A redactat numeroase prefețe, studii introductive la culegeri de folclor și cântece pentru copii.^[9]

A publicat studii, articole, recenzii, note (unele semnate cu pseudonime - Pescatore di perle - și inițiale C., C.B. sau T.) în „Muzica”, „Muzică și poezie”, „Cuvântul”, „Epoca”, „Curentul”, „Rampa”, „Universul”, „Dimineața”, „Adevărul”, „Gândirea”, „Revista Fundațiilor Regale”, „Luptătorul”, „Ultima oră”, „Revista vremii”, „Cele trei Crișuri”, „Timpul”, „Dreptatea”, „Radio și Radiofonia”, „Adevărul literar și artistic”, „Credința”, „Izbânda”, „Argus”, „Politica”, Almanahul ziarelor „Adevărul”, „La Politique”, „L'Independance Roumaine”, „L'Orient”, „Le Progres”, „Journal de Geneve”, „La Vie Musicale” (Lausanne), „Tribune de Lausanne”, „Gazette de Lausanne”, „Feuilles d'avis de Lausanne”, „Le Monde Musical” (Paris), „Lar Revue Musicale” (Paris), „Gazette des Etrangeres” (Geneva), „Schweitzerische Musikzeitung” (Zürich), „Musik-padagogische Zeitung” (Basel), „Musikblatter des Anbruch” (Viena), „Die Musiek” (Amsterdam), „Fidac” (Paris), „La Nation Roumaine” (București), „Revue de musicologie” (Paris), „Arhiva pentru știința și reforma socială”, „Analele culturale”, „Boabe de grâu”, „Rampa”, „Bulletin Mensual des Musees et Collections de la Ville de Geneve”, „Anuario Musical del Instituto Espanol de Musicologie del CSIC” (Barcelona) „Formes et Couleures” (Paris), „Suisse Contemporaine” (Geneva), „Viața românească” etc

Moare la data de 20 decembrie 1958 la Geneva, în Elveția, în urma unei congestii cerebrale

Volume (postum)

https://www.prestomusic.com/classical/products/8060027--constantin-brailoiu-village-music-from-romania-moldavia-fundu-moldovei-and-bukovina

Problemes d'ethnomusicologie, texte adunate și prefațate de Gilbert Rouget, Paris, 1959
reed. Minkoff, Geneva, 1973, ISBN 2826601016
tradusă în engleză de A.L. Lloyd: Problems of Ethnomusicology, Cambridge University Press, 1984, ISBN 0521245281
Opere, ediții critice de Emilia Comișel, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R.S.R., București
Volumul 1, 1967, 454 pag.
Volumul 2, 1969, 235 pag.
Volumul 3: Cronici, 1974, 380 pag.
Volumul 4: Probleme de metodologie, 1979, 295 pag.
Volumul 5: Probleme de metodologie. Partea II; Studii, articole, conferințe, 1981, 347 pag.
Volumul 6: Prima parte, 1998, 400 pag., ISBN 9734202065
Volumul 7: Corespondență. Partea I (1907–1939), 2008, 295 pag., ISBN 9789734205059
Volumul 8: Corespondență. Partea II (1939–1958), 2009, 380 pag., ISBN 9789734205554
Folclor din Dobrogea, Editura Minerva, București, 1978, 612 pag. (în colaborare cu Emilia Comișel și Tatiana Gălușcă-Crâșmaru)
Constantin Brăiloiu. Culegător și editor de folclor, ediții îngrijite de Nicolae Constantinescu și Mihail Adrian șerban, Editura Etnologică, București
Volumul 1, 2017, 136 pag., ISBN 978-606-8830-32-2
Volumul 2, 2018, 260 pag., ISBN 978-606-8830-40-7
Volumul 3, 2019, 76 pag., ISBN 978-606-8830-63-6

Studii de etnomuzicologie și folclor

La musique populaire roumaine, în „La Revue Musicale” nr. 6, Paris, 1930
Societatea Compozitorilor Români. Arhiva de folklore, în „Boabe de grâu”, București, 2, nr. 4, 1931; idem versiune prescurtată în Îndrumări pentru monografiile sociologice, București, Institutul de Științe Sociale din România, 1940 (sub titlul Plan pentru cercetarea vieții muzicale)
Esquisse d’une methode de folklore musical (Les Archives de la Societe des Compositeurs Roumains), Paris, 1931 (extras din „Revue de musicologie” nr. 40, Paris, 1931); idem în traducerea în engleză de Ann Briegleb, Mariana Kahane și Margaret Mooney - Outline of a Method of Musical Folklore, în „Ethnomusicology”, vol. XIV, nr. 3, New Orleans, 1970
Despre bocetul de la Drăguș (județul Făgăraș), în „Arhiva pentru știința și reforma socială” nr. 1-4,București, 1932
„Ale mortului” din Gorj, în „Muzică și poezie” nr. 1, București, 1936
Vicleiul din Târgu Jiu (în colaborare cu H. H. Stahl), în „Sociologie românească” nr. 12, București, 1936
Nunta la Feleag, în „Muzică și poezie” nr. 6, București, 1937; idem în extras, București, Societatea Compozitorilor Români, publicațiile Arhivei de Folklore, 1938
Techniques des enregistrements sonores (1937), în Travaux du I-er Congres International de Folklore, Tours, Imprimerie Arrault, 1938; idem în „Muzica” nr. 8, București, 1968 (text complet)
Colindele Dlui G. Breazul, în „Viața românească” nr. 8, 1938; idem în extras, București, 1938
Bocete din Oaș (în colaborare cu Paula Carp), în Grai și Suflet, București, nr. 7, 1938
Bela Bartok. Melodien der rumanischen Colinde (Weinachslieder), Wien, Universal Edition, 1935, în „Sociologie românească” nr. 10-12, București, 1938
La musique populaire roumaine, în La Revue Musicale, Paris, numero special La musique dans les pays latins, 1940
Nunta în Someș, București, 1941
Les Archives Internationales de Musique Populaires, în „Bulletin Mensuel des Musees et Collections de la Ville de Geneve” nr. 3, Geneva, 1945
Sur une ballade roumaine (La Mioritza), Geneva, 1946
Le giusto syllabique bichrone. Un systeme rytmique propre a la musique populaire roumaine (1946-1948), în Polyphonie, Paris, 1948; idem în „Anuario Musical del Instituto Espanol de Musicologia del CSIC” nr. 7, Barcelona, 1952
A propos de Jodel (1948), în Kongressbericht der Internationalen Gesellschaft fur Musikwissenschaft, Basel, 1949
Le folklore musical, în Musica Aeterna, Zurich, 1948; idem în Encyclopedie de la musique, Paris, 1959
Le rythme aksak, în „Musique Russe” nr. 2, Paris, 1953; idem în extras, 1952
Elargissement de la sensibilite musicale devant les musiques folkloriques et extraoccidentales, în „Domaine Musicale” nr. 1, Paris, 1954
Le vers populaire roumain chanté, în Revue des Etudes Roumaines, Paris, 1954
La rythmique enfantine. Notions liminaires, în „Les Colloques de Wegimont” nr. 1, 1954-1955, Paris-Bruxelles, 1956
Un type melodique mediterraneen. Melodie, ritmi, strumenti e simboli delle danze mediterranee, în „Congresso Internazionale di Musiche Popolari Mediterranee”, Palermo, 1954
Un probleme de tonalite (la metabole pentatonique), în „Melanges d’Histoire et d’Esthetique Musicales offerts a Paul-Marie Masson”, Paris, I, Richard-Masse, 1955
L’Ethnomusicologie II, Etude interne, în „Precis de Musicologie par Jac ques Chailley”, Paris, Presse Universite de France, 1958 (în colab. cu C. Marcel-Dubois
Musicologie et Ethnomusicologie aujourd’hui, în „Bericht uber den siebenten internationalen Musikwissenschaften Kongress”, Koln, 1958, Barenreiter Verlag, 1959; idem în „Muzica” nr. 1,București, 1967
Reflexions sur la creation musicale collective, în „Diogene” nr. 25, Paris, 1959
Vie musicale d’un village. Recherche sur le repertoire de Drăguș (Roumanie 1929-1932), Paris, Institut Universitaire Roumaine, 1960.

Studii de muzicologie

Spre muzica românească, în „Revista muzeelor”, 1, nr. 1, București, 1928
Societatea Compozitorilor Români... 1920-1930, Tipografia Bucovina-Torouțiu, București, 1931
Gabriel Faure, în „Convorbiri literare”, 67, nr. 3, București, 1934
Patru muzicanți francezi: Faure, Duparc, Debussy, Ravel, Editura Fundației pentru Literatură și Artă, București, 1935
Străinii despre muzica noastră. Dl. Ludwig Schmid în „Die Musik”, în „Revista Fundațiilor Regionale”, nr. 1, 1939
Les ecoles nationales, în „Les musiciens celebres”, Editura Mazenod, Paris, 1946
Bela Bartok folkloriste, Paris, 1947
Enescu George, în „Die Musik in Geschichte und Gegenwart” (MGG), vol. 2, Kasel, 1954
Pentatonism chez Debussy, în „Studia Memoriae Belae Bartok Sacra”, Aedes Academiae Scientiarum Hungaricae, Budapesta, 1956
Coup d’oeil historique sur l’oeuvre de Debussy, în „Revue de musicologie”, tome 48, Paris, 1962
La vie anterieure, în „Histoire de la musique” par Rolland Manuel, Editura Gallimard, Paris, 1963

Culegeri de folclor

Treizeci cântece populare alese din culegerile premiate sau menționate cu prilejul concursului instituit de Societatea Compozitorilor Români în anul 1925, București, 1927
Colinde și Cântece de stea, București, 1931
Cântece bătrânești din Oltenia, Muntenia, Moldova și Bucovina, Societatea Compozitorilor Români, București, 1932, 152 pag.
reed. Editura Alfa, Iași, 2011, 172 pag.
„Ale mortului” din Gorj, București, Societatea Compozitorilor Români, publicațiile Arhivei de folklore, 1936
Bocete din Oaș (transcrierile muzicale în colaborare cu Paula Carp), Societatea Compozitorilor Români, București, 1938, 90 pag.
Poeziile soldatului Tomuț din războiul 1914-1918, Societatea Compozitorilor Români, București, 1944, 80 pag.

Lucrări didactice

Manual de muzică pentru clasa I a școalelor secundare, în colaborare cu Ion Croitoru, București, 1935
Manual de muzică pentru clasa II-a a școalelor secundare, în colaborare cu Ion Croitoru, București, 1936
Manual pentru clasa III-a a școalelor secundare, în colaborare cu Ion Croitoru, București, 1937
Manual pentru clasa IV-a a școalelor secundare, în colaborare cu Ion Croitoru, București, 1938
Bocetul și „Hora lungă” în liceu, în „Universul”, București, 1 septembrie 1937; idem în „Curierul Asociației Profesorilor Muzicologi” nr. 2-3, București, 1937; idem în extras (îndreptar), 1937
Abecedarul muzical, curs primar, în colaborare cu Ion Croitoru, București, 1937
Manual de muzică pentru clasa I a liceelor comerciale, în colaborare cu Ion Croitoru, București, 1938
Manual de muzică pentru clasa II-a a liceelor comerciale, în colaborare cu Ion Croitoru, București, 1938

Constantin Brăiloiu
Compozitorul, etnomuzicologul și profesorul Constantin Brăiloiu

* 1963: Paul Constantinescu (n. 30 iunie 1909, Ploiești - d. 20 decembrie 1963, București) a fost un compozitor român de origine evreiască ^[1], membru corespondent (1963) al Academiei Române.Profesor la Conservatorul de muzică "Ciprian Porumbescu" din București.Constantinescu a fost un talent artistic cu certe aptitudini și față de literatură (poezie), artă plastică (desen, caricatură), cinematografie (operatorie). A manifestat o constantă preocupare față de folclor și melosul bizantin, transformându-se dintr-un cercetător pasional într-un creator de forme sonore novatoare, originale. Contrar generației anterioare ce și-a făcut studiile peste hotare, Constantinescu s-a călit la flacăra unor pedagogi de vocație din țară, reușind să-și apropie sursele de inspirație din solul natal, chiar de la debutul creator.
Studiile muzicale le-a început la Ploiești în 1919, după care le-a continuat la Conservatorul din București (1929-1933), având ca profesori pe Mihail Jora (armonie, compoziție, contrapunct), Constantin Brăiloiu (Istoria muzicii), Dimitrie Cuclin (estetica muzicală) Din 1933 și până în 1935 și-a perfecționat studiile muzicale la Viena cu Franz Schmidt, Joseph Marx
A fost profesor de armonie, contrapunct și compoziție la Academia de muzică religioasă, apoi la Școala de muzică militară și la Conservatorul din București. Paul Constantinescu a avut o activitate multilaterală în calitate de violinist, dirijor, compozitor, profesor, 18 ani la rând fiind profesor de armonie la Conservatorul din București. A întreprins culegeri de folclor, a susținut prelegeri, conferințe, emisiuni de radio și televiziune. A fost consilier pentru secția de cinematografie în Ministerul Propagandei Naționale din București și la Radiodifuziunea română.
Întreaga sa creație arată orientarea spre valorificarea valențelor folclorului și ale melosului psaltic, bizantin. A compus practic în toate genurile muzicii clasice, de la operă la lied, de la balet la simfonie, de la muzică de film la oratoriu.

Muzică de teatru liric

1935 – O noapte furtunoasă, operă comică în 2 acte;
1938 - Meșterul Manole, operă în 3 acte, pe un libret de Mircea Streinul;
1939 – Nuntă în Carpați, poem coregrafic;
1955 – Pană Lesnea Rusalim, operă.

Muzică simfonică

1930-1936 – Suita românească
1937 – Simfonieta
1944 - Simfonia I
1946 – Variațiuni libere asupra unei melodii bizantine din secolul XIII, pentru violoncel și orchestră
1952 – Concert pentru pian și orchestră
1955 – Concertul pentru orchestră de coarde
1957 – Concert pentru vioară și orchestră
1960 – Concert pentru harpă și orchestră
1963 – Triplu concert pentru vioară, violoncel, pian și orchestră
1963 - Simfonia ploieșteană

Muzică vocal-simfonică

1936 – Ryga Crypto și Lapona Enigel
1943 – Patimile și Învierea Domnului, oratoriu bizantin de Paști
1947 – Nașterea Domnului, oratoriu bizantin de Crăciun

Muzică de cameră

1929 – Două studii în stil bizantin, pentru vioară, violă și violoncel
1943 – Sonatina bizantină pentru violă sau violoncel solo
1947 – Concert pentru cvartet de coarde
1950 – Baladă haiducească pentru violoncel și pian

Muzică pentru pian:

1951 – Trei piese pentru pian
1957 – Toco-Toccatina

Muzică corală:

1952 – Miorița, poem coral

4 madrigale pe versuri de Mihai Eminescu:

Freamăt de codru
La mijloc de codru des
Peste vârfuri
Stelele-n cer

Muzică vocală:

numeroase lieduri, pe versuri de Eminescu, Coșbuc, Goga, Șt. O. Iosif, Cicerone Theodorescu etc.

Muzică de film:

1952 – O noapte furtunoasă
1953 – O scrisoare pierdută
1956 – Moara cu noroc

Paul Constantinescu

Compozitorul Paul Constantinescu

Date personale

Născut

30 iunie 1909
Ploiești, România

Decedat

20 decembrie 1963, (54 de ani)
București, Republica Populară Română

Naționalitate

România

Cetățenie

România

Ocupație

compozitor,violonist,dirijor.

Activitate

Educație

Conservatorul din București

Alma mater

Universitatea Națională de Muzică București

Organizație

Universitatea Națională de Muzică București

Premii

Premiul II (1932), Mențiunea a II-a (1934) și Premiul I (1938) de compoziție „George Enescu”. Premiul „Anhauch” (1937), Premiul de Stat, clasa II (1954)

Profesor pentru

Laurențiu Profeta

Membru corespondent al Academiei Române

· 1966 - A încetat din viaţă Mihail Sorbul, dramaturg, autor al pieselor "Patima roşie", "Letopiseţi". Mihail Sorbul a fost primul laureat al Premiului naţional pentru literatură dramatică (1937) (n. 29 octombrie 1885)

· 1968: John Ernst Steinbeck. (/ˈstaɪnˌbək/; n. 27 februarie 1902, Salinas, California - d. 20 decembrie 1968, New York) a fost scriitor american, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1962. El este cunoscut pe scară largă pentru romanul care a câștigat Premiul Pulitzer Fructele mâniei (1939), romanele La răsărit de Eden (1952) și Șoareci și oameni(1937). A fost autorul a douăzeci și șapte de cărți, acestea incluzând șasisprezece romane, șase cărți non-ficțiune și cinci colecții de povestiri; Steinbeck fiind recompensat cu Premiul Nobel pentru Literatură în 1962.

Născut la Salinas, în comitatul Monterey, California, John Steinbeck a fost fiul unuia dintre pionierii regiunii și al unei învățătoare. Școala elementară și liceul le-a urmat în orășelul natal, după care s-a înscris la Universitatea din Stanford ca student special, deoarece trebuia să-și finanțeze singur studiile. Din acest motiv și-a întrerupt adesea cursurile, făcând diferite munci ocazionale ca lucrător de fermă, culegător de fructe, zugrav, muncitor constructor și altele. După patru ani, fără să-și termine studiile, a părăsit Universitatea, în frecventarea căreia a arătat o pasiune deosebită pentru biologie și mai ales pentru biologie marină.

Din Stanford a plecat la New York, unde a încercat să trăiască din scris ca gazetar. Nereușind, s-a întors în California unde a lucrat ca laborant chimist, zidar și muncitor agricol, pribegind din loc în loc.

Golful Californiei

Un timp a trăit pe o ambarcațiune proprie, câștigându-și existența din pescuit. Locuind în Pacific Grove cunoaște pe conducătorul unui laborator de biologie, Ed Ricketts, care devine un prieten apropiat și sfătuitor al lui Steinbeck. Împreună ei au publicat în 1941 o carte: Sea of Cortez (Marea lui Cortez), în care romancierul și-a expus în mod sistematic opiniile asupra literaturii și asupra destinului uman, văzute dintr-o perspectivă biologistă, organicistă.

Primul roman al lui Steinbeck, Cup of Gold (Cupa de aur), fusese publicat în 1929, fiind o povestire romantică de aventuri care, ca și următoarele două cărți (Pastures of Heaven, Pășunile Raiului, culegere de nuvele publicată în 1932, și To a God Unknown, Unui Dumnezeu necunoscut, 1933), nu s-a bucurat de succes sau de atenția criticii. De remarcat totuși, că în Pășunile Raiului, scriitorul se oprește asupra obiceiurilor și miturilor regiunii în care a trăit și a peregrinat, ceea ce a constituit apoi filonul întregii sale epici. Cu noua sa carte, Tortilla Flat (Cartierul Tortilla), din 1935, istorisire a aventurilor unei fictive comunități de vagabonzi excentrici din Monterey, Steinbeck devine un nume cunoscut în literatura americană. Scrisul romancierului se maturizează în anii marii depresii, oamenii mărunți și muncitorii agricoli migratori devenind eroii principali al cărților sale. Viața umiliilor paisanos din Monterey sau a fermierilor săraci din Salinas Valley sau Oklahoma este descrisă cu cald umor și culoare regionalistă, tehnica realistă a narațiunii alunecând uneori într-un naturalism brutal, în care protestul social este atenuat de frecvente implicații mistice.

După Tortilla Flat, Steinbeck a publicat o succesiune de cărți, bucurându-se de o mare popularitate în rândul cititorilor: In Dubious Battle (Bătălie îndoielnică) în 1936, Of Mice and Men (Oameni și șoareci) în 1937, care va fi și dramatizată, și The Grapes of Wrath (Fructele mâniei), în 1939, cel mai bun roman al scriitorului, inspirat de o călătorie întreprinsă împreună cu un grup de okies (familii de fermieri săraci din Oklahoma, izgoniți de pe pământurile lor) în migrația lor spre vest, în căutare de lucru pe meleagurile fertile ale Californiei. Cartea va fi distinsă cu Premiul Pulitzer și va avea un ecou larg în opinia publică din SUA.

În timpul celui de-al doilea război mondial, Steinbeck a fost corespondent special în Europa al forțelor aeriene americane și al ziarului New York Herald Tribune.

După război a continuat să publice romane și scrieri cu caracter documentar sau de reportaj, încercând să repete succesul Fructelor mâniei, dar fără să reușească. Cu romanele: East of Eden (La răsărit de Eden), 1952, și apoi The Winter of Our Discontent (Iarna vrajbei noastre), 1961, o critică ascuțită a declinantelor valori ale societății americane, Steinbeck a câștigat o mai largă apreciere din partea cititorilor și a criticii.

În anul 1962, i-a fost decernat Premiul Nobel pentru literatură. Romancierul a murit în decembrie 1968.

Date personale
John Steinbeck

Nume la naștere	John Ernest Steinbeck
Născut	27 februarie 1902 Salinas, California
Decedat	20 decembrie 1968 (66 de ani) New York, Statele Unite
Cauza decesului	insuficiență cardiacă
Căsătorit cu	Elaine Anderson Steinbeck[] (1950–1968) Gwyn Conger[] (1943–1948) Carol Henning[*] (1930–1943)
Copii	John Steinbeck IV[] Thomas Steinbeck[]
Naționalitate	American
Cetățenie	SUA
Religie	agnosticism
Ocupație	romancier, scriitor de povestiri, corespondent de război
Limbi	limba engleză^[1]
Studii	Universitatea Stanford
Activitatea literară
Activ ca scriitor	Secolul 20
Specie literară	roman, povestiri
Opere semnificative	Fructele mâniei (1939) La răsărit de Eden (1952) Șoareci și oameni (1937)
Influențe[ascunde] Ed Ricketts, Socrate
Note
Premii	Premiul Nobel pentru literatură^[2]^[3] Medalia Prezidențială pentru Libertate[] National Book Award for Fiction[] California Hall of Fame[] Premiul Pulitzer pentru Ficțiune[]
Premiul Nobel pentru Literatură, 1962 Premiul Pulitzer, 1940

* 1971: Roy Oliver Disney (n. 24 iunie 1893 - d. 20 decembrie 1971) a fost fratele lui Walt Disney și co-fondatorul companiei Disney. Tatăl celor doi străluciți antreprenori americani a fost canadianul (ulterior devenit cetățean al Statelor Unite) Elias Disney.
* 1971: Shigeyoshi Suzuki (13 octombrie 1902 - 20 decembrie 1971) a fost un fotbalist japonez.

· 1974 - A murit compozitorul şi dirijorul francez André Jolivet, cofondator al grupului “La Jeune France” alături de Yves Baudrier, Daniel Lesur şi Olivier Messiaen, grup numit iniţial “La Spirale” (n.08.08.1905).

· 1982: A încetat din viaţă Arthur Rubinstein, compozitor şi pianist american de origine poloneză, recunoscut ca un desăvârşit interpret al muzicii lui Chopin; (n. 28 ianuarie 1887).
* 1989: Ioan Moraru (n. 8 septembrie 1927, Dârlos, județul Târnava Mare - d. 20 decembrie 1989, București) a fost un medic român, ales post-mortem membru al Academiei Române.

Ioan Moraru, alături de Mihail Kuzin (Uniunea Sovietică) și Bernard Lown(Statele Unite), a fost copreședinte al organizației „Medicii lumii pentru prevenirea războiului nuclear”, căreia i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Pace în anul 1985.

A fost absolvent al Facultății de Medicină din Cluj, doctor în științe medicale (din 1957) și doctor docent (din 1968). A activat succesiv la catedrele de fiziopatologie, medicină legală și morfopatologie, parcurgând toate etapele ierarhice, de la preparator până la profesor șef de catedră.

A fost directorul Institutului Medico-Legal Mina Minovici și director al Institutului Victor Babeș, membru titular și vicepreședinte al Academiei de Științe Medicale. A reprezentat România la Organizația Mondială a Sănătății ca membru al Comitetului Executiv și vicepreședinte al acestui comitet.

A fost membru al organizației „International Physicians for the prevention of Nuclear War” căreia i-a fost acordat Premiul Nobel pentru Pace (1985). Anterior a fost secretar general (1964-1966) și apoi ministru adjunct la Ministerul Sănătății (1966-1969); a descris pentru prima oară receptorul Fc pentru IgA pe timocitele umane din myastenia gravis.

Activitatea sa științifică se concretizează în tratate și monografii și peste 300 de lucrări publicate în reviste din țară și străinătate. Este autorul unei „Introduceri în genetica moleculară” (în colaborare cu Ștefan Antohi, 1964), iar sub redacția sa apar tratatele de „Medicină legală” (1967), „Anatomia patologică” (1980), „Dicționar de imunologie” (împreună cu E. Păunescu, 1981), „Imunopatologie” (1984) și colaborează la volumul „Methods in Enzymology” (New York, 1983).

Lucrând peste 3 decenii în domeniul anatomiei patologice în laboratoarele Catedrei de anatomie patologică a Institutului de Medicină din Moscova, la secția de anatomie patologică a IML București și apoi la Institutul „Victor Babeș” din București, a studiat o variată cazuistică legată de boala membranelor hialine, docimazia histologică pulmonară la nou-născut, pneumopatia intrauterină, meningita hipertoxică, leziunile vasculare cerebrale în intoxicația cu alcool metilic, tanatogeneza prin fibroblastoză și miocardită primitivă la copii, metastazele cancerului pulmonar, metastazele în glandele endocrine, carcinomul mamar, mecanismul de producere al leziunilor hepatice, hepatitele toxice și cirozele experimentale nutriționale și altele.

A fost, împreună cu Mihail Kuzin (URSS) și Bernard Lown (SUA), copreședinte al organizației „Medicii lumii pentru prevenirea războiului nuclear” (International Physicians for the Prevention of Nuclear War), care a fost distinsă în 1985 cu Premiul Nobel pentru Pace. Cei trei se cunoșteau din anii '60, când au decis să înființeze această organizație. Ioan Moraru a fost nu numai membru fondator al acestei organizații, dar și coordonator, conform declarațiilor lui Gheorghe Moraru, fratele său, Ioan Moraru fiind în fapt șeful echipei de inventatori. În perioada 1964-1966 el a fost secretar general al acestei organizații. Ani de zile, profesorului Moraru i s-a refuzat deschiderea unei filiale a organizației și care viza să participe la conferințe internaționale.^[1] Subsidiara din România a fost înființată abia în anul 1983.^[2]

Organizația a fost premiată pentru analiza amănunțită, științifică, a consecințelor unui război nuclear - un demers pentru pace în miezul Războiului Rece. La acea dată, organizația avea deja 22 de membri. Faptul că Nicolae Ceaușescu aspira la obținerea unui nou titlu, să fie deținător al Premiului Nobel pentru Pace, a făcut ca regimul de la acea vreme să nu-i permită lui Ioan Moraru să iasă din România pentru a participa la festivitatea de decernare.^[3]

Recunoașterea performanțelor sale au venit în 1990, când a fost primit membru post-mortem al Academiei Române.

Date personale
Ioan Moraru

Născut	8 septembrie 1927 Dârlos, România
Decedat	20 decembrie 1989 (62 de ani) București, Republica Socialistă România
Cetățenie	România
Ocupație	Medic
Activitate
Alma mater	Universitatea de Medicină și Farmacie „Iuliu Hațieganu” din Cluj

· 1996: Carl Edward Sagan (n. 9 noiembrie 1934, Brooklyn – d. 20 decembrie 1996, Seattle) a fost un cunoscut astronom și astrofizician american, care a adus o mare contribuție la promovarea și popularizarea științei. A fost pionier al exobiologiei și fondator al programului de căutare a inteligenței în Univers (SETI - Search for Extra-Terrestrial Intelligence). Este cunoscut în lumea întreagă datorită cărților sale cu temă științifică, dar mai ales datorită serialului de televiziune Cosmos: Călătorie în Univers, cel mai vizionat program al televiziunii PBS înainte de 1990. Odată cu acest serial a fost publicată și o carte cu același nume. Sagan a scris și romanul Contact care a fost ecranizat în 1997, având-o în rolul principal pe actrița Jodie Foster. A fost de asemenea autor, coautor sau editor a peste 20 de cărți, și a publicat peste 600 de lucrări științifice și articole.

O mare parte din cariera sa și-a petrecut-o pe postul de profesor de astronomie la Universitatea Cornell, unde s-a și ocupat de Laboratorul de Studii Planetare.

Acesta a primit numeroase premii printre care se număra și un Pulitzer pentru Non-Ficțiune, câștigat prin intermediul cărtii sale The Dragons of Eden (Dragonii Edenului).

El a fost căsătorit de trei ori și a avut cinci copii. Sagan a murit din cauza pneumoniei pe data de 20 decembrie 1996, la vârsta de 62 de ani.

· 1998 - A murit Alan Lloyd Hodkin, laureat britanic al premiului Nobel pentru medicină în anul 1963 (n.05.02.1914).

· 1999: Valeriu Munteanu, filolog și lexicograf român (n. 1921)

* 2000: Victor Pimsner (n. 26 martie 1920, Cairaclia, Basarabia – d. 20 decembrie 2000, Germania) a fost un aviator, profesor universitar și organizator al învățământului ingineresc de aviație.
După susținerea în 1939 a bacalaureatului, în perioada satisfacerii serviciului militar a intrat prin concurs la Școala de ofițeri de aviație pe care a absolvit-o în 1943 cu gradul de sublocotenent; un an mai târziu, după parcurgerea unui curs de perfecționare, este avansat la gradul de locotenent pilot de avioane de vânătoare.^[1]^[2] În perioada 1943-1948 Pimsner a activat la diferite unități de aviație ca ofițer pilot.

În 1943 s-a înscris la Facultatea Electromecanică a Școlii Politehnice din București la Secția de Mașini Termice, pe care a absolvit-o în 1947, devenind inginer electromecanic cu specialitatea aviație. În 1949 a fost avansat la gradul de căpitan inginer și mutat ca șef birou de studii la Facultatea de Aviație a Academiei Tehnice Militare, care fusese inaugurată chiar în același an. În această calitate, Pimsner a participat efectiv și activ la organizarea învățământului superior ingineresc de aviație din Academia Tehnică Militară (1949–1950). Solidele sale cunoștințe de motoare de aviație i-au permis să parcurgă rapid gradele didactice până la cel de conferențiar (în 1952), devenind titularul cursului de Teoria motoarelor de aviație cu reacție. Până în 1959 Pimsner a profesat în calitate de cadru didactic în Academia Tehnică Militară, fiind avansat succesiv la gradele de maior și lt. colonel (1958). Deși nu a luptat efectiv pe frontul de est, în anul 1959 Pimsner a fost trecut în rezervă.^[1]^[2]

În 1958, Pimsner a intrat prin concurs cercetător principal și șef de sector la Institutul de Energetică al Academiei Române, condus în aceea perioadă de acad. Remus Răduleț. Aici Pimsner a promovat la gradul de șef de laborator, funcție pe care a deținut-o până în anul 1968. În această perioadă și-a elaborat în cadrul Institutului Politehnic București teza de doctorat cu titlul Contribuții asupra unei metode de mărire a forței de tracțiune a motorului turboreactor, pe care a susținut-o în anul 1963.^[1]^[2]^[5] În 1963 i se decernează Premiul de Stat pe 1962 pentru lucrările de cercetare elaborate la Institutul de Energetică și la Academia Tehnică Militară, publicate în lucrarea Exploatarea rațională a gazelor naturale.^[3]^[4]

În 1965 își reia activitatea didactică la Catedra de Termotehnică de la Facultatea de Mecanică a Institutului Politehnic în calitate de conferențiar (1965–1971) și apoi de profesor (1971–1976). La Facultatea de Mecanică a predat cursuri de termodinamică tehnică (termotehnică). În 1971 a obținut titlul științific de doctor-docent în științe tehnice, iar în 1972 dreptul de a conduce lucrări de doctorat.^[1]^[2]

În 1972 a participat la înființarea în cadrul politehnicii bucureștene a Facultății de Aeronave, al cărei decan a fost în perioada 1972–1981. În calitate de profesor la această facultate, între 1976–1988 a predat cursurile de Teoria motoarelor de aviație, Teoria motoarelor cu reacție, Procese și caracteristici în turbomotoarele cu reacție, Procese și caracteristici în turbomotoarele de aviație.^[1]^[2] În calitate de conducător de doctorat (1972–1987) a condus pregătirea prin doctorat a unor personalități din aeronautică și învățământul aviatic (prof. Ștefan Ispas, prof. Virgil Stanciu etc.).

În 1988, după decesul soției sale, Pimsner a plecat din România pentru a se reuni cu restul familiei, care se afla de mai mult timp în Republica Federală Germania.^[1] A rămas în memoria studenților și doctoranzilor săi ca un ofițer corect și conștiincios, un profesor eminent și un îndrumător atent și responsabil al celor tineri.

Lucrări:

Exploatarea rațională a gazelor naturale (în colaborare), București: Ed. Academiei RPR, 1963^[6]
Energetica turbomotoarelor cu ardere internă (în colaborare), București: Ed. Academiei RSR, 1964^[1]^[5]
Supraalimentarea motoarelor Diesel (în colaborare), București: Ed. Tehnică, 1965^[7]
Analiza termodinamică a schemelor centralelor electrice (în colaborare), București: Ed. Academiei RSR, 1967^[8]
Corelațiile dintre combustibilul lichid și motorul cu ardere internă (în colaborare), Ed. Academiei RSR, 1972^[7]
Termodinamica tehnică: Culegere de probleme, București: Ed. Didactică și Pedagogică, 1976^[1]^[5]
Termodinamica tehnică: Culegere de probleme (în colaborare), București: Ed. Didactică și Pedagogică, 1982^[5]^[7]
Motoare aeroreactoare: Procese și caracteristici, București: Ed. Didactică și Pedagogică, 1984^[5]^[7]
Procese în mașini termice cu palete: Aplicații și probleme (coord.) București: Ed. Tehnică, 1986^[7]
Mașini cu palete. Procese și caracteristici (în colaborare), București: Ed. Tehnică, 1988^[1]^[5]
Numeroase studii, cercetări, comunicări științifice și manuale referitoare la procesele termo-gazodinamice din motoarele aeroreactive.

Date personale
Victor Pimsner

Născut	26 martie 1920^[1]^[2]
Decedat	20 decembrie 2000 (80 de ani) ^[1]^[2]
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	universitar[*]
Studii	Școala de ofițeri de aviație Școala Politehnică din București^[1]^[2]
Activitate
Ramura	aviație
Ani de serviciu	1943–1948 (pilot) 1947–1987 (inginer)
Gradul	locotenent-colonel (OF-4)
Ocupații ulterioare	inginer de aviație
Decorații și distincții
Decorații	Premiul de Stat, 1962^[

· 2001 - A murit Jacques Mauclair, actor, dramaturg, regizor francez, unul dintre primii care au pus în scenă piesele dramaturgului român Eugen Ionescu (n.12.01.1919).

· 2001 - A murit Léopold Senghor, poet, om politic, fost preşedinte al statului Senegal (1960–1980). Promotor al conceptului “la négritude”, Senghor a fost unul dintre luptătorii din avangarda mişcării pentru unitate africană (n.09.10.1906).
* 2003: Grigore Grigoriu (n. 4 aprilie 1941, orașul Căușeni, județul Tighina - d. 20 decembrie 2003, satul Palanca, raionul Ștefan Vodă) a fost un actor din Republica Moldova, cunoscut mai ales pentru interpretarea rolului hoțului de cai Luiku Zobar din filmul Șatra (1975).

Grigore Petrovici Grigoriu s-a născut la data de 4 aprilie 1941, în orașul Căușeni (județul Tighina). După absolvirea studiilor medii, devine actor amator pe scena Teatrului popular din Căușeni. În anul 1959 este angajat ca actor la Teatrul Național “Vasile Alecsandri” din Bălți, jucând apoi în perioada 1965-1970 la teatrul de televiziune “Dialog”. În anul 1970 devine actor pe scena Teatrului “Luceafărul”.

Începând din anul 1966, colaborează cu studioul cinematografic “Moldova-film” (al cărui angajat devine în 1976), interpretând roluri în mai multe filme. Debutul său ca actor de film a avut loc în filmul "Poienele roșii", regizat de Emil Loteanu. Rolurile sale cele mai cunoscute sunt Sava Milciu din Poienele roșii (1966), Radu Negostin din Lăutarii (1971) și Luiku Zobar din Șatra (1975).

Grigore Grigoriu a fost căsătorit cu Ecaterina Botnariuc, regizoare la televiziune (care a decedat cu câțiva ani înaintea sa) și cu care avea doi copii, Traian și Octavian ^[5].Traian, actor la Teatrul din Piatra Neamț a decedat cu o jumătate de an mai târziu de la moartea tatălui său, la fel, într-un accident rutier.

Scriitorul Ion Proca (1945 - 2014), cumnatul lui Grigore Grigoriu a editat ]n anul 2006 carte "Grigorie condamnat la glorie" despre Grigore Grigoriu. Cartea a fost reedidată în Ediția a II-a revizuită și adăugată la anul 2007, într-un tiraj mic.

Filmografie:

În rolul hoţului de cai Luiku Zobar din filmul "Şatra" (1975).

1966 Poienele roșii (scenariul și regia Emil Loteanu) - Sava Milciu
1966 Gustul pâinii - Andrei Voinovanu
1967 Serghei Lazo (episod, 1967) ^{[necesită citare]}
1967 Marianna agentul 0555 (Marianna) - "Plopul"
1967 Se caută un paznic - apostol
1968 Annychka - Andrei
1969 Zece ierni pentru o vară - Ștefan
1970 Povârnișul - Marcu
1971 Lăutarii - Radu Negostin
1971 Ofițer în rezervă - Ștefan Barbu
1972 Ultimul haiduc (episod, 1972)
1974 Mînia (episod, 1974)
1975 Șatra (Табор уходит в небо) - Luiku Zobar
1976 Portul (Odessafilm, 1976) - Petrescu
1977 Noapte în Chile - Salvador
1978 Anton, der Zauberer ("Anton, magicianul") - sergentul
1978 Emelian Pugaciov - Chika Zarubin
1978 O dramă la vânătoare (Мой ласковый и нежный зверь)
1978 Agent al serviciului secret
1979 Vreau să cânt - Victor
1980 La porțile satanei - haiducul Gruia
1980 Unde ești, iubire? - Victor
1981 Na Granatovykh ostrovakh
1983 Naydi na schastye podkovu
1984 Cum să devii celebru
1986 Taynyy posol
1987 Luceafărul (film TV) - Chibici
1989 Durerea - Mișa
1989 Maria Mirabela în Tranzistoria - regele faraziților
1989 Vdvoyom na grani vremeni

Date personale
Grigore Grigoriu

Nume la naștere	Grigore Grigoriu Petru
Născut	4 aprilie 1941^[2] Căușeni, Moldova
Decedat	20 decembrie 2003 (62 de ani)^[2] raionul Ștefan Vodă, Moldova
Înmormântat	Cimitirul Central din Chișinău
Cauza decesului	accident rutier[*]
Cetățenie	URSS Moldova
Ocupație	actor
Activitate
Cauza decesului	accident rutier[*]
Ani de activitate	1966 - 2003
Premii	Ordinul Gloria Muncii (14 noiembrie 1995)^[1] Medalia „Meritul Civic” (14 noiembrie 1995)^[1]

· 2009: Brittany Murphy, actriță americană (n. 1977)

* 2016: Michèle Morgan, actriță americană (n. 1920)

Sărbători

· Înainteprăznuirea Nașterii Domnului; Sfântul sfințit Mucenic Ignatie Teoforul, episcopul Antiohiei (calendar creștin-ortodox)

· Ss. Abraham, Isaac si Iacob (calendar romano-catolic)

· Preserbarea Nasterii Domnului nostru Iisus Hristos; Sfântul Ignatie Teoforul (calendar greco-catolic)

VA URMA

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

joi, 19 decembrie 2019