MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU JOI 16 IANUARIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE, PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

Bună dimineața, prieteni!

ISTORIE PE ZILE 16 Ianuarie

Evenimente

· 27 î.Hr.: Gaius Julius Caesar Octavianus (n.23 septembrie 62 i.Hr.- d. 19 august 14 d.Hr. ), a primit titulatura sacrală de “Augustus”(cel venerat), intitulandu-se “Imperator Caesar Augustus divi filius”. A fost primul imparat roman. Deși a păstrat in aparenta republica, a condus ca un dictator mai mult de 40 de ani. A încheiat un secol de războaie civile și a adus o eră de pace, prosperitate și măreție imperială. În 23 î.Hr. Augustus și-a asumat funcția de Împărat al Romei. Totuși, el folosea adesea ca titlu, Princeps, sau “Primul Cetățean.”

· 929: Emirul Abd ar-Rahman al III-lea s-a proclamat calif, înființând pe teritoriul actual al Spaniei, Califatul Córdoba. Califatul Córdoba (Khilāfat Qurṭuba) a fost un stat din peninsula Iberică (Al-Andalus) și Africa de Nord, cu capitala în orașul Córdoba, stat existent între 929 și 1031. Această perioadă s-a caracterizat printr-o remarcabilă înflorire a comerțului și a culturii; multe dintre capodoperele artistice ale Iberiei musulmane s-au construit în această perioadă, inclusiv celebra Mare Moschee din Córdoba, La Mesquita. Abd-ar-Rahman al III-lea făcea parte din dinastia Umayyad; aceeași dinastie deținea titlul de Emir de Córdoba încă din 756. În ianuarie 929, s-a proclamat calif de Córdoba, în locul titlului de Emir de Córdoba. Perioada califatului a fost apogeul prezenței musulmane în peninsula Iberică. Califatul s-a dezintegrat din cauza războiului civil (fitna) dintre descendenții ultimului calif Hisham al II-lea și succesorii primului său ministru (hayib) Al-Mansur. O rămășiță a califatului a continuat să existe până în 1031 când, după ani de lupte intestine, s-a dezmembrat în mai multe regate Taifa independente

· 1120: S-a desfasurat Conciliul de Nablus, o consfatuire a conducatorilor bisericesti si laici ai Regatului cruciatilor de la Ierusalim. Acesta a fost convocat la Nablus de catre Warmund, patriarhul Ierusalimului si de regele Baldwin al II-lea a l Ierusalimului. Acesta a stabilit douăzeci și cinci de canoane atât religioase și laice si poate fi considerat atât un un Sinod ecleziastic cat si un Parlament. Acordului rezultat între patriarh și rege a fost un concordat, similar celui de la Worms,doi ani mai târziu.

· 1547: Ivan cel Groaznic a fost încoronat țar al Rusiei. Ivan al IV-lea, numit și Ivan cel Groaznic, a fost primul cneaz moscovit care s-a intitulat “ţar”.

· 1556: Urca pe tronul Spaniei regele Filip al II-lea. Filip al II-lea (spaniolă Felipe II de Habsburgo; portugheză Filipe I; n. 21 mai 1527 – d. 13 septembrie 1598) a fost rege al Spaniei în perioada 1556 – 1598, rege al Neapolelui și al Siciliei în perioada 1554 – 1598, rege al Angliei și Irlandei (co-regent cu Maria I) în perioada 1554 – 1558, rege al Portugaliei și al Algarvelor (ca Filip I) în perioada 1580 – 1598 și rege al Capitanatului general Chile (Regatul Chile) în perioada 1554 – 1556. A fost prinț suveran al Celor Șaptesprezece Provincii din 1556 până în 1581 și a deținut numeroase titluri de duce și conte pentru anumite teritori – in imagine, Filip al II-lea, portret de Sofonisba Anguissola Cunoscut sub numele Filip cel Prudent, a domnit asupra unuia dintre cele mai mari imperii, care deținea teritorii pe toate continentele cunoscute atunci de europeni.

· 1581: Parlamentul englez adoptă legi împotriva catolicismului.

· 1605: Prima ediție a El ingenioso hidalgo Don Quijote de la Mancha de Miguel de Cervantes este publicată la Madrid, Spania. Miguel de Cervantes Saavedra (n. 29 septembrie 1547, Alcalá de Henares – d. 22 aprilie 1616, Madrid) a fost un romancier, poet și dramaturg spaniol, considerat simbolul literaturii spaniole, cunoscut în primul rând ca autorul romanului „El ingenioso hidalgo don Quijote de la Mancha”, („hidalgo” este un reprezentant al micii nobilimi) pe care mulți critici literari l-au considerat primul roman modern și una din cele mai valoroase opere ale literaturii universale.

· 1632: Are loc ședința de anatomie ținută la Amsterdam, între breasla chirurgilor; corpul este al unui criminal executat prin spânzurare (Adriaan Adriaanszoon, sub pseudonimul de “Aris Kindt”). Rembrandt va picta în același an “Ora de anatomie a doctorului Nicolaes Tulp”.

· 1707: Parlamentul Scotiei a ratificat Act of the Union, prin care s-a deschis calea spre constituirea Marii Britanii.

· 1809: In timpul asa numitului Razboi Peninsular, armatele britanice inving trupele franceze in Batalia de la Coruna.

· 1878: In timpul razboiului ruso-turc (1877-1878) are loc batalia de la Filipopolis, in timpul careia un escadron al armatei imperiale ruse condus de capitanul Aleksandr Burago, elibereaza orasul bulgar Plovdiv de sub ocupatia turca.

· 1885: Apare noul organ de presă junimist "România liberă", ce reflectă grupul junimist intrat în Camere la alegerile din noiembrie 1884.

· 1909: Exploratorul britanic Ernest Shackleton a descoperit polul sudic magnetic al planetei. Sir Ernest Henry Shackleton (n. 15 februarie 1874, Kilkea, Comitatul Kildare, Irlanda – d. 5 ianuarie 1922, Insula Georgia de Sud) a fost un explorator anglo-irlandez, una dintre principalele figuri ale perioadei cunoscute ca epoca eroică de explorări antarctice. Prima experiență a sa în regiunile polare a venit când a participat, în calitate de al treilea ofițer, la expediția Discovery, condusă de căpitanul Scott, în perioada 1901–04, din care a fost trimis acasă mai devreme pe motive de sănătate. Hotărât să se revanșeze pentru ceea ce el percepea ca pe un eșec personal, s-a întors în Antarctica în 1907 la conducerea expediției Nimrod. În ianuarie 1909, împreună cu trei tovarăși, a efectuat un marș spre sud prin care a stabilit un record la acel moment pentru cea mai mare apropiere de polul sud, la latitudinea de 88°23′S, apropiindu-se la 190 km de Polul Sud, de departe cea mai mare apropiere de pol până la acea vreme. Pentru această realizare, Shackleton a fost înnobilat de regele Edward VII-lea la întoarcerea acasă.

· 1919: In Statele Unite este ratificat al XVIII-lea Amendament la Contitutia SUA ceea ce va permite in anul urmator autorizarea Prohibitiei pe teritoriul tarii.

· 1920: Intră în vigoare un amendament la Constituția SUA care interzice fabricarea și consumul băuturilor alcoolice ("Legea prohibiției"), în vigoare până la 5 decembrie 1933.

· 1924: Eleftherios Venizelos devine prim-ministru al Greciei pentru a patra oară. Eleftherios Venizelos (numele complet Elefthérios Kyriákou Venizélos, * 23 august 1864 – † 18 martie 1936) a fost un remarcabil revoluționar elen, om de stat remarcabil și lider carismatic de la începutul secolului al XX-lea. Venizelos a ocupat funcția de premier al Greciei în perioadele 1910 – 1920 și 1928 – 1932. Venizelos a avut o asemenea influență asupra afacerilor interne și externe ale Greciei, încât este considerat „făuritorul Greciei moderne”[4] și a fost supranumit „Ethnarchul”.

· 1927: Filarmonica de Stat din Oradea găzduiește prima audiție mondială a capodoperei – Sonata nr. 3 în la minor pentru pian și vioară în caracter popular românesc op.25 de George Enescu, în interpretarea lui Nicolae Caravia și a autorului, în cadrul unuia din multele sale turnee de „re-romanizare culturală” a Transilvaniei.

· 1945: În urma Convenției de Armistițiu, care stabilea, la articolul 11, reparațiile de război datorate de România Uniunii Sovietice (300 de milioane de dolari), s-a semnat Convenția economică „asupra mărfurilor pe care România urmează să le livreze în compensarea daunelor cauzate de către România Uniunii Sovietice prin operațiunile militare și ocuparea teritoriului sovietic"

· 1945: Adolf Hitler se mută în așa-numitul Führerbunker (buncarul fuhrerului) din Berlin, o rețea complexă de încăperi de sub cancelaria nazistă care l-a adăpostit în ultimele trei luni de viață ale sale, pana la sinuciderea sa in 30 aprilie 1945. Adolf Hitler (n. 20 aprilie 1889, Braunau am Inn, Austria – d. 30 aprilie 1945, Berlin) om politic, lider al Partidului Muncitoresc German Național-Socialist (NSDAP), cancelar al Germaniei din 1933, iar din 1934 conducător absolut (Führer) al Germaniei.

· 1946: George Călinescu începe la Facultatea de Litere din Universitatea București, cursul "Istoria literară ca știință inefabilă și sinteză epică" cu lecția de deschidere intitulată "Sensul clasicismului". George Călinescu (n. 19 iunie 1899, București – d. 12 martie 1965, Otopeni) a fost critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române, de orientare, după unii critici, clasicizantă, după alții doar italienizantă sau umanistă. Este considerat drept unul dintre cei mai importanți critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu. Și-a semnat întotdeauna articolele ca G. Călinescu, după o modă destul de răspândită în perioada interbelică.

· 1948: Este semnat Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală bulgaro-română.

· 1965: Reprezentanțele diplomatice ale României și Danemarcei sunt ridicate la nivel de ambasadă.

· 1967: A avut loc la Monterey festivalul considerat astazi primul mare concert rock. 50.000 de spectatori i-au ascultat pe Janis Joplin, Otis Redding, The Who Mamas & Papas, The Byrds si Jefferson Airplan.

· 1969: Studentul ceh Jan Palach în vârstă de 20 de ani își dă foc, la Praga, lângă clădirea Muzeului Național, pentru a protesta împotriva invaziei armatei sovietice (n. 1948). Jan Palach (n. 11 august 1948, Mělník; d. 19 ianuarie 1969, Praga) a fost un student (la Universitatea Carolină) din Cehoslovacia, care şi-a dat foc în Piaţa Wenceslas din Praga pe 16 ianuarie 1969 în semn de protest faţă de invazia Cehoslovaciei de către trupe ale Tratatului de la Varşovia. Invazia militară a trupelor conduse de URSS din august 1968 a avut intenţia de a opri liberalizarea pe care începuse să o introducă guvernul lui Alexander Dubček, prin aşa-numita Primăvară de la Praga. Palach a fost primul dintr-un grup de studenţi care făcuseră un pact de a se autoimola, dar majoritatea studenţilor din grup s-au răzgândit când Jan Palach le-a spus de pe patul de moarte ce dureri vor suferi. Ceilalţi doi studenţi care totuşi au respectat pactul şi s-au autoimolat au fost Jan Zajíc (pe 25 februarie, 1969, tot în Piaţa Wenceslas) şi Evžen Plocek (pe 4 aprile, 1969 în oraşul Jihlava). Jan Palach a fost un martir şi, în timpul regimului comunist, era un simbol pentru o Cehoslovacie liberă. Astronomul Luboš Kohoutek a numit un asteroid în cinstea lui (1834 Palach). Actualmente o piaţă din centrul Pragăi îi poartă numele.

· 1979: În urma unor puternice manifestații, șahul Mohammad Reza Pahlavi Aryamehr a părăsit Iranul, ceea ce a dus la sfârșitul monarhiei în Iran. Mohammad Reza Șah Pahlavi (n. 26 octombrie 1919 în Teheran; d. 27 iulie 1980 în Cairo), fiul Șahului Reza Pahlavi al Persiei (Iran) și ultimul monarh al Iranului.

· 1991: Este declansata operaţiunea militara ”Furtună în deşert” (ora 3.00, ora Bagdadului) pentru eliberarea Kuwaitului, invadat la 2 august 1990 de Irak. Are loc primul atac aerian al coaliţiei internaţionalăe(SUA, Marea Britanie, Arabia Saudită, Kuwait) împotriva Irakului.

· 2000: Eclipsă totală de soare. Vizibilitate maximă: SUA, Canada, America de Sud.

· 2005: Românca Adriana Iliescu, în vârstă de 67 de ani, a dat nastere unei fetiţe, devenind cea mai vârstnica mamă din lume. Nascuta pe 31 mai 1938, la Craiova a fost până la 29 decembrie 2006 cea mai vârstnică femeie din lume care a dat naștere unui copil, la vârsta de 66 de ani și 320 zile. Ea a născut-o pe Eliza Maria Bogdana la 16 ianuarie 2005, la Maternitatea Giulești din București, România. Fetița nu este totuși copilul său biologic, ținând cont că ovulul fecundat provine de la un donator anonim, Adriana Iliescu fiind practic o mamă purtătoare. Inainte de pensionare a lucrat ca profesor universitar de literatură română și scriitor de povești pentru copii. Eliza Maria a primit și prenumele Bogdana, nume care era destinat surorii sale gemene, care nu a supraviețuit sarcinii.

· 2006: Ellen Johnson Sirleaf depune jurământul ca noul președinte al Liberiei. Ea devine prima femeie din Africa aleasă ca șef al statului.

Nașteri

* 1735: Karl Christian, Prinț de Nassau-Weilburg (16 ianuarie 1735 – 28 noiembrie 1788), a fost conte de Nassau-Weilburg până în 1753, apoi primul conducător al principatului de Nassau-Weilburg între 1753 și 1788.
A fost fiul contelui Karl August, Prinț de Nassau-Weilburg și a Augusta Frederika Wilhelmina de Nassau-Idstein. Și-a succedat tatăl în 1753 și a unit teritoriile sale în 1783 cu Nassau-Saarbrücken, Nassau-Usingen și Nassau-Dietz.

La 5 martie 1760, la Haga, el s-a căsătorit cu Prințesa Wilhelmine Carolina de Orania-Nassau.^[1] Soția lui era fiica lui Willem al IV-lea, Prinț de Orania, Stadtholder al Țărilor de Jos și a soției acestuia, Anne, Prințesă Regală.

Cuplul a avut 15 copii dintre care 7 au atins vârsta adultă:

Georg Wilhelm Belgicus de Nassau-Weilburg (18 decembrie 1760 - 27 mai 1762)
Wilhelm Ludwig Karl Flamand de Nassau-Weilburg (12 decembrie 1761 - 16 aprilie/26 aprilie 1770)
Augusta Carolina Maria de Nassau-Weilburg (5 februarie 1764 - 25 ianuarie 1802). Călugăriță la Quedlinburg și Herford.
Wilhelmine Luise de Nassau-Weilburg (28 septembrie 1765 - 10 octombrie 1837), căsătorită la Kirchheim la 9 ianuarie 1786 cu Heinrich al XIII-lea, Prinț Reuss de Greiz (16 februarie 1747 - 29 ianuarie 1817), a avut copii
Frederic Wilhelm, Duce de Nassau (25 octombrie 1768 - 9 ianuarie 1816).
Karoline Luise Friederike de Nassau-Weilburg (14 februarie 1770 - 8 iulie 1828), căsătorită la Kirchheim la 4 septembrie 1787 cu Karl Ludwig Fürst zu Wied (1763-1824), fără copii
Karl Ludwig of Nassau-Weilburg (19 iulie 1772 - 27 iulie 1772)
Karl Wilhelm Friedrich de Nassau-Weilburg (1 mai 1775 - 11 mai 1807), necăsătorită și fără copii
Amalie Charlotte Wilhelmine Louise de Nassau-Weilburg (7 august 1776 - 19 februarie 1841), căsătorită prima dată la Weilburg la 29 octombrie 1793 cu Victor al II-lea, Prinț de Anhalt-Bernburg-Schaumburg-Hoym; au avut copii. S-a căsătorit a doua oară la Schaumburg la 15 februarie 1813 cu Friedrich Freiherr von Stein-Liebenstein zu Barchfeld (1777-1849); au avut copii
Henriette de Nassau-Weilburg (22 aprilie 1780 - 2 ianuarie 1857). Căsătorită cu Ducele Louis de Württemberg, al doilea fiu al lui Friedrich al II-lea Eugen, Duce de Württemberg.
Karl de Nassau-Weilburg (1784 - la scură vreme după)
Patru copii care nu au apucat să fie botezați (1767, 1778, 1779, 1785)

După decesul soției sale, el a făcut o căsătorie morganatică cu Barbara Giessen von Kirchheim. A murit în 1788 și a fost succedat de fiul său cel mare în viață, Frederic Wilhelm.

Date personale
Karl Christian
Prinț de Nassau-Weilburg
Portretul lui Karl Christian de Wilhelm Böttner, ca.1780
Născut	16 ianuarie 1735 Weilburg
Decedat	28 noiembrie 1788 (53 de ani) Münster-Dreissen, în apropiere de Kirchheim
Înmormântat	Renania-Palatinat
Părinți	Karl August Augusta Frederica Wilhelmine of Nassau-Idstein[*]
Frați și surori	Louise Polyxena of Nassau-Weilburg[*]
Căsătorit cu	Wilhelmine Carolina de Orania-Nassau
Copii	Prințul George Wilhelm Prințul Wilhelm Ludwig Prințesa Maria Luise, Prințesă Heinrich XIII Reuss de Greiz Frederic Wilhelm, Duce de Nassau Karoline, Prințesă de Wied Prințul Karl Ludwig Amalie, Prințesă de Anhalt-Bernburg-Schaumburg-Hoym Henriette, Ducesă Louis de Württemberg Prințul Karl
Cetățenie	Germania
Ocupație	prinț guvernator
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Nassau-Weilburg

· 1749: Vittorio Alfieri (n. 16 ianuarie 1749, Asti, Piemont - d. 8 octombrie 1803, Florența) a fost un poet, dramaturg și filosof italian. A fost foarte influențat de cultura clasică și de spiritul romantic. Este considerat părintele tragediei italiene.

Contele Vittorio Alfieri s-a născut într-o veche familie nobilă. A studiat la Academia Militară din Torino. Pierzându-și tatăl la o vârstă fragedă, educația sa a fost neglijată și a avut o tinerețe foarte dezordonată.

Și-a petrecut mulți ani cutreierând prin aproape toată Europa (Italia, Franța, Olanda, Austria, Spania, Portugalia, Anglia, Suedia, Finlanda și Rusia), în căutare de aventuri; dar la vârsta de 25 de ani, a suferit o subită metamorfoză a stilului său de viață. Dorința de a plăcut unei femei distinse atât prin spiritul său cât și prin rang, contesa de Albany^[13], soția ultimului bărbat din familia Stuart^[14]. Față de aceasta, Alfieri a conceput cea mai vie pasiune, inspirându-i gustul pentru litere și pentru poezie, pe care le disprețuise până atunci. A exersat în scrierea de tragedii și a creat un sistem de compoziție, cu totul nou pentru Italia acelei epoci, substituind un dialog strâns, un stil bărbătesc și concis, manierei efeminate și lipsite de vigoare folosite de înaintașii săi, suprimând personaje inutile de îndrăgostiți sau de confidenți.

Lucrând cu o ardoare de necrezut, Alfieri a compus, în mai puțin de șapte ani (1775 – 1782), paisprezece tragedii, dintre care mai multe capodopere. În același timp, a scris în proză lucrări care trebuiau să-l plaseze alături de Machiavelli, un „Tratat despre Tiranie”, și „Prințul și Literatura”, în autorul care se arată un republican ardent. În aceeași epocă, a compus poemul „Etruria răzbunată”.

Contesa de Albany, devenind văduvă în 1788, Vittorio Alfieri s-a unit cu ea printr-o căsătorie secretă, apoi a mers în Franța, cu dorința de a-și da la tipărit mai multe din lucrările sale și chiar de a se stabili în această țară, pe care o numea atunci „patrie a libertății”. Dar înspăimântat de excesele de la 10 august 1792, s-a grăbit să fugă și s-a retras la Florența. Guvernul revoluționar^[15] instalat la Paris l-a tratat de emigrat și l-a deposedat cea mai mare parte din averea pe care o adunase și pe care o plasase în fondurile franceze. Toate acestea cauze reunite au sfârșit prin a-i inspira, față de Franța și pentru revoluție o ură implacabilă, ură pe care nu a încetat să o difuzeze în toate scrierile sale.

În ultimii ani ai vieții, Alfieri a învățat limba greacă, cu scopul de a studia, în original, marii tragici pe care îi luase drept modele. A tradus și a imitat mai multe dintre cele mai frumoase tragedii de Eschil, de Sofocle și de Euripide.

Epuizat de lucrările sale, a murit, la vârsta de 54 de ani, în 1803, la Florența, lăsând un mare număr de opere postume, printre care se remarcă o autobiografie deosebit de celebră, care este considerată adesea drept cea mai mare operă a sa: „Vita”^[16].

În literatura italiană, Vittorio Alfieri est cel mai mare poet tragic, inamicul neînduplecat al tiranilor, al sclaviei al convenționalismului. Tragediile sale Saul, Filippo, Virginia, Mirra, Bruto secondo sunt, pentru Alfieri, ocazii de luptă pentru libertate și constituie simboluri de voință și de iubire de patrie.

* 1794: Antoni Oleszczyński (n. 16 ianuarie 1794, Krasnystaw - d. 28 februarie 1879, Paris) a fost un gravor polonez. În anii 1818-1824 a studiat la Academia Imperială de Arte Frumoase din Sankt Petersburg. În 1824 i s-a acordat medalia de aur pentru Portretul lui A. F. Kokorinov.

În Muzeul Național din Varșovia se află Portretul lui Nicolaus Copernicus(1841), de A. Oleszczyński. În 1858 a primit titlul de academician al Academiei Imperiale de Arte Frumoase din Sankt Petersburg.

* 1822: Henri Eugène Philippe Louis d'Orléans, duce de Aumale (16 ianuarie 1822 – 7 mai 1897) a fost al cincilea și cel mai mic fiu din cei zece copii ai regelui Ludovic-Filip al Franței și ai reginei Maria Amalia a celor Două Sicilii. A fost un lider al cauzei orleaniste în Franța.

Prințul Henri s-a născut la Palais Royal din Paris. La vârsta de opt ani a moștenit o avere estimată la 66 de milioane de livre (aproximativ 200 de milioane de £ astăzi) și terenuri de la nașul său, Louis al VI-lea Henri de Bourbon-Condé, ultimul prinț de Condé. De asemenea, Henri a moștenit faimosul Castel Chantilly și domeniile Saint-Leu, Taverny, Enghien, Montmorency și Mortefontaine. Și-a făcut studiile la colegiul "Henri IV" din Paris înainte de a intra în armată la 16 ani cu rangul de căpitan de infanterie.

La 25 noiembrie 1844, la Neapole, s-a căsătorit cu Prințesa Maria Carolina de Bourbon-Două Sicilii, fiica lui Leopold, Prinț de Salerno și a soției lui, Arhiducesa Maria Clementina de Austria. Cuplul a avut patru copii, dintre care doar doi au supraviețuit adolescenței:

Louis Philippe Marie Léopold de Orléans, Prinț de Condé (1845–1866); născut la Saint-Cloud.
François Louis de Orléans, Duce de Guise (1854–1872); născut la Twickenham.

S-a distins în timpul invaziei franceze din Algeria. În 1847 a devenit locotenent-general și a fost numit guvernator general al Algeriei, poziție pe care a deținut din 27 septembrie 1847 până la 24 februarie 1848.

Portret al Ducelui de Orléans Henri-Eugène-Philippe-Emmanuel, 1866.

După Revoluția de la 1848 din Franța, a fost înlocuit de Thomas-Robert Bugeaud în funcția de guvernator și s-a retras în Anglia pentru 23 de ani unde s-a îndeletnicit cu studii istorice și militare. Este autorul Histoire des princes de Condé, a cercerărilor asupra La Captivité du roi Jean Le Siège d'Alésia și a studiilor privind infanteria ușoară și Austria publicate de "Revue des Deux Mondes".

În 1861, într-o broșură intitulată Scrisoare despre istoria Franței adresată prințului Napoléon, el a răspuns vehement Prințului Napoléon, vărul împăratului Napoleon al III-lea, care într-un discurs la Senat pe 1 martie a atacat violent membri ai familiilor regale acuzându-i de trădarea "steagului lor, cauzei lor și a prințului lor pentru o popularitate personală falsă". Broșura a fost confiscată și editorul și cel care a imprimat-o au fost condamnați. În 1865, guvernul imperial s-a opus, de asemenea, publicării Histoire des princes de Condé, care totuși a fost publicat în 1869.

La izbucnirea războiului franco-prusac, și-a oferit voluntar serviciile pentru armata franceză, dar oferta sa a fost refuzată. Ales deputat de Oise la 8 februarie 1871 s-a întors în Franța. La 6 octombrie 1873 a prezidat în calitate de decan al generalilor de divizie, la Marele Trianon de la Versailles, consiliul de război care l-a condamnat la moarte pe mareșalul Bazaine - comandant șef al armatei la 13 august 1870 - care la 17 octombrie a încercat să explice capitularea de la Metz din 27 octombrie 1870: "Nu am avut nici un guvern (legal); nu m-am condus decât de conștiința mea".

A fost numit comandant al corpului VII de armată la Besançon și s-a retras din viața politică; în 1879 a devenit inspector-general al armatei. Actul excepțiilor care a trecut în 1883 a lipsit toți membrii familiilor care au domnit în Franța de pozițiile lor militare. În consecință, ducele de Aumale a fost pus pe lista de șomeri.

În primăvara anului 1897 la vârsta de 75 de ani s-a dus să-și petreacă câteva zile la Zucco, Sicilia unde a decedat.

Date personale
Prințul Henri
Duce de Aumale
Prințul Henri, cca. 1880
Nume la naștere	Henri Eugène Philippe Louis
Născut	16 ianuarie 1822 Palais-Royal, Paris
Decedat	7 mai 1897 (75 de ani) Zucco, Sicilia
Înmormântat	Chapelle royale de Dreux[*]
Părinți	Ludovic-Filip al Franței Maria Amalia a celor Două Sicilii
Frați și surori	Louise-Marie a Franței Clementine de Orléans Marie de Orléans Louis, Duce de Nemours François d'Orléans, prinț de Joinville Prințul Ferdinand-Filip al Franței Charles d'Orléans, Duke of Penthièvre[*] Antoine, Duce de Montpensier
Căsătorit cu	Prințesa Maria Carolina de Bourbon-Două Sicilii
Copii	Louis Philippe, Prinț de Condé François Louis, Duce de Guise
Cetățenie	Franța
Ocupație	om politic colecționar de artă[] istoric personal militar[]
Activitate
Apartenență nobiliară
Titluri	Duce
Familie nobiliară	Casa de Orléans
Deputat al Franței[*]
Membru al Consiliului General[*]
Member of the Chamber of Peers[*]
Seat 21 of the Académie française[*]

* 1833: Jules Seigneur Saussine de Seynes (n. 16 ianuarie 1833, Lyon – d. 18 octombrie 1912, Paris, înmormântat la Nîmes) a fost un profesor universitar la Universitatea din Paris, medic, botanist, micolog și naturalist francez. Abrevierea numelui său în cărți științifice este De Seynes.

Jules, descendent unei vechi familii nobile, a fost primul fiu al soților Jean-Philippe Werther de Seynes (1800-1865), neguțător în Lyon și Julie Benézet (1800-1872).^[1] Deja la vârsta de 21 de ani, în 1854, co-fondator al Societății Botanice din Franța, a fost ales președintele ei în 1877 și 1887. În anul 1860 de Seynes a promovat la Facultatea de Științe (pe atunci cu materiile medicina și botanica/biologia) a Universității din Montpellier cu teza Étude sur l'absorption gastro-intestinale în medicină^[2] și apoi cu teza Essai d'une flore mycologique de la région de Montpellier et du Gard: Observations sur les Agaricinés suivies d'une énumération méthodique în științe naturale la Universitatea din Paris în 1863.^[3] În același an a fost numit asistent în cadrul Facultății de Istorie Naturală al Universității, mai târziu a devenit profesor la Facultatea de Medicină tot acolo.

Deosebit de interesant în teza de doctorat din 1863 a fost introducerea unui concept încă puțin cunoscut în micologie cu privire la influența variabilității externe sau fixitatea speciilor din fiecare zonă de vegetație. Mai departe a propus simplificarea clasificării a lui Elias Magnus Fries prin crearea unei familii de Agaricaceae pe care a numit-o Chromospores, cărei îi atribuise aceiași valoare ca celei de Leucospores (cu spori albi) la acest autor, incluzând nu numai Agaricaceae cu spori de nuanțe variate cum ar fi Volvariella, Hyporhodius etc. - care nu au fost clasificate de Fries în Leucospores – ci, în plus, genuri cu spori colorați, cum sunt genurile Coprinus și Cortinarius, dezmembrându-le de anteriorul gen Agaricus.^[4]

De Seynes: Fistulina hepatica

În 1900, comitetul de organizare al Congresului Internațional de Botanică, care a avut loc la Paris cu ocazia Expoziției Universale, i-a încredințat președinția Congresului. Toți cei care au participat la acest eveniment științific s-au aminti de înalta lui imparțialitate și dignitate în dezbateri care au avut loc, mai ales în cadrul câtorva discuții referitoare la revizuirea codului de nomenclatură botanică.^[5]

Peste mulți ani a fost de asemenea primar al comunei Rousson (Departamentul Gard. Fiul său Léonce Jules Étienne (1859-1930) din căsătoria cu Berthe Dumas de Marveille (1835-1932) l-a succedat în această funcție.

Date personale
Jules de Seynes
Jules de Seynes
Născut	16 ianuarie 1833 Lyon
Decedat	18 octombrie 1912 (79 de ani) Paris
Părinți	Jean-Philippe Werther de Seynes și Julie Benézet
Frați și surori	Q68020567[*]
Copii	Étienne de Seynes[] Louis de Seynes[]
Naționalitate	franceză
Cetățenie	franceză
Ocupație	profesor universitar medic botanist micolog naturalist
Activitate
Instituție	Universitatea din Paris
Organizații	Q26963689[] Mycological Society of France[]
Premii	Cavaler al Legiunii de onoare Premiul Desmazières al Academiei de Științe Franceze

· 1836: S-a nascut Francisc al II-lea al Celor Două Sicilii (d. 1894). Francisc al II-lea (italiană Francesco II, botezat Francesco d’Assisi Maria Leopoldo, 16 ianuarie 1836 – 27 decembrie 1894), a fost rege al Regatului celor Două Sicilii din 1859 până în 1861. A fost ultimul rege al Regatului celor Două Sicilii. Invaziile succesive ale lui Giuseppe Garibaldi și Victor Emmanuel al II-lea al Sardiniei au dus la sfârșitul domniei sale și la marcarea primului eveniment major din unificarea Italiei. După ce a fost detronat, regatul celor Două Sicilii și regatul Sardiniei s-au unit cu nou formatul regat al Italiei.

Singurul fiu și moștenitor al regelui Ferdinand al II-lea al Celor Două Sicilii și al primei lui soții, Maria Christina de Savoia, Francisc al II-lea a fost ultimul rege bourbon al Neapolelui. Educația lui a fost neglijată și s-a dovedit un om de caracter slab, puternic influențat de mama lui vitregă, Maria Tereza de Austria, de care se temea.

La 3 februarie 1859 la Bari, Francisc s-a căsătorit cu prințesa Maria Sophie a Bavariei din casa regală de Wittelsbach (sora mai mică a împărătesei Sissi a Austriei). Singura lor fiică, Prințesa Maria Cristina Pia, a trăit doar trei luni (24 decembrie 1869 - 28 martie 1870).

Francisc al II-lea cu soția sa Maria Sophie, c. 1860.

Francisc al II-lea a urcat pe tron la vârsta de 23 de ani, după decesul tatălui său (22 mai 1859). Pentru postul de prim ministru el l-a numit pe Carlo Filangieri, care conștient de importanța victoriei franco-piemonteze din Lombardia l-a sfătuit pe Francisc al II-lea să accepte alianța cu regatul Sardiniei propusă de Camillo Benso, conte di Cavour. La 7 iunie, o parte din Garda Elvețiană s-a revoltat, și în timp ce regele le-a promis că se va gândi la plângerile lor, generalul Alessandro Nunziante și-a adunat trupele i-a înconjurat pe rebeli și i-a împușcat. Incidentul a dus la desființarea întregii Gărzii elvețiene.

Cavour a propus din nou o alianță între Piemont și Neapole pentru a diviza Statele Papale dar Francisc a respins o idee care i se părea ca erezie. Filangieri a susținut insistent o Constituție ca singura măsură care ar putea salva dinastia, dar la refuzul regelui, a demisionat.

Între timp, partidele revoluționare conspirau pentru răsturnarea bourbonilor în Calabria și Sicilia și Giuseppe Garibaldi a fost pregătit pentru un raid în sudul Italiei. O conspirație în Sicilia a fost descoperită și complotiștii pedepsiți cu severitate brutală însă Rosalino Pilo și Francesco Crispi, care au organizat mișcarea, au scăpat de execuție. Când Garibaldi a ajuns la Marsala (mai 1860) cu Expediția celor O Mie, el a cucerit insula cu ușurință uimitoare.

Aceste evenimente l-au determinat pe Francisc al II-lea să garanteze constituția dar promulgarea ei a fost urmată de tulburări în Neapole și de demisia mai multor miniștri; Liborio Romano a devenit șef al guvernului. Dezintegrarea armatei și marinei a urmat rapid. Garibaldi, care a traversat strâmtoarea Messina, avansa spre nord și era primit pretutindeni de către oameni ca un eliberator. După lungi ezitări și chiar un apel la Garibaldi și la sfatul lui Romano, Francisc al II-lea a părăsit Neapole la 6 septembrie împreună cu soția sa, Maria Sophia, curtea și corpurile diplomatice (cu excepția miniștrilor francezi și englezi), și a plecat pe mare la Gaeta, unde se afla concentrată o mare parte a armatei sale.

Ziua următoare Garibaldi a intrat în Neapole unde a fost primit cu entuziasm și a format un guvern provizoriu.

Regele Victor Emanuel al II-lea a decis o invazie a Statelor Papale și după ocuparea regiunilor Umbria și Marche a intrat în regat napolitan. Trupele lui Garibaldi i-au învins pe regaliști în bătălia de la Volturno (care a avut loc la 1 și 2 octombrie), în timp ce piemontezi au capturat Capua.

Regatul celor două Sicilii a încetat să existe și teritoriul său a fost încorporat în cel al Regatului Sardiniei (redenumit curând în Regatul Italiei) iar Francisc al II-lea a fost detronat. Francisc și Maria Sophia, acum fără coroană, au dus de atunci o viață rătăcitoare trăind în Austria, Franța și Bavaria. în 1894, Francisc a murit la Arco în Trentino (acum nord-estul Italiei, în acel moment făcea parte din Austro-Ungaria). Văduva sa i-a supraviețuit 31 de ani și a murit la Munchen. La moartea lui Francisc al II-lea, fratele său vitreg, Prințul Alfonso, a devenit pretendent la tronul Regatului celor două Sicilii.

Jump to navigation Jump to search

Date personale
Francisc II

Nume la naștere	Francesco d'Assisi Maria Leopoldo
Născut	16 ianuarie 1836 Neapole
Decedat	27 decembrie 1894 (58 de ani) Arco
Înmormântat	Santa Chiara[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (diabet zaharat)
Părinți	Ferdinand al II-lea al Celor Două Sicilii Maria Christina de Savoia
Frați și surori	Prințesa Maria Annunciata de Bourbon-Două Sicilii Prințesa Maria Immaculata de Bourbon-Două Sicilii Prințesa Maria Pia de Bourbon-Două Sicilii Maria Luisa Immaculata de Bourbon-Două Sicilii Prince Louis, Count of Trani[] Prințul Gaetan, Conte de Girgenti Prince Januarius, Count of Caltagirone[] Pasquale Prințul Alfonso, Conte de Caserta
Căsătorit cu	Maria Sophie a Bavariei
Copii	Prințesa Maria Cristina Pia
Cetățenie	Regatul Italiei
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	om politic
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Bourbon-Două Sicilii
Rege al Celor Două Sicilii
Domnie	22 mai 1859 - 20 martie 1861
Predecesor	Ferdinand al II-lea
Succesor	-

· 1838: Franz Brentano, filosof german (d. 1917). Franz Clemens Brentano (n. 16 ianuarie 1838 în localitatea Marienberg de lângă Boppard de la Rin, Germania – d. 17 martie 1917, Zürich) a fost un filozof și psiholog de limbă germană, profesor la Universitatea din Viena. Totodată, prin a sa „Școală Brentano” (die Brentano-Schule) și prin numeroșii săi elevi marcanți, printre care Edmund Husserl și Sigmund Freud, Brentano este considerat a fi precursorul psihologiei moderne precum și al fenomenologiei.

* 1846: Iacob N. Lahovari (n. 16 ianuarie 1846, București – d. 7 februarie 1907, Paris) a fost un general și politician român. A fost ministru al afacerilor străine, ministru de război și șef al Marelui Stat Major. A fost fratele lui Alexandru N. Lahovari și Ion N. Lahovari.

Date personale
Iacob N. Lahovari
Iacob N. Lahovari
Născut	16 ianuarie 1846 București, Țara Românească
Decedat	7 februarie 1907 (61 de ani) Paris, Franța
Părinți	Q18538430[*]
Frați și surori	Ion N. Lahovari Constantin Lahovary[*] Alexandru N. Lahovari
Cetățenie	România
Ocupație	om politic diplomat
Activitate
Studii	ParisTech[*]
Gradul	general

* 1890: Virgil Alexandru Dragalina (n. 16 ianuarie 1890, București; d. 06 martie1980, Toledo, Ohio) a fost un ofițer de marină român și scriitor, fiul generalului Ioan Dragalina.

Virgil Alexandru Dragalina s-a născut în București, la 16 ianuarie 1890, fiind al doilea băiat din cei șase copii (Corneliu, Virgiliu-Alexandru, Aurora, Elena, Cornelia și Viorica) ai lui Elena (născută Giurginca) și ai generalului Ioan Dragalina.

A urmat o clasă la Gimnaziul "Mihail Kogălniceanu" din Vaslui, după care a continuat cursurile la Liceul Militar din Craiova (1901) și Liceul Militar din Iași, pe care le-a încheiat în anul 1908.

Căsătorit cu Virginia Theodorescu, are două fete: Ioana Elena (născută în 1941) și Opritsa Alexandra (născută în 1942). Înainte de căsătorie a avut o relație cu Kitty Bursey, fiica unui ofițer britanic, din care a rezultat un copil, Peter, născut în 1922, în Anglia, băiat pe care l-a recunoscut și cu care a ținut legătura toată viața.

La 1 iulie 1910 a absolvit Școala de Artilerie, Geniu și Marină, din București, fiind avansat la gradul de sublocotenent de marină și repartizat la Divizia de Dunăre, de unde a fost detașat pentru instrucție pe crucișătorul "Elisabeta", la Divizia de Mare (1910-1915). În această perioadă a fost ambarcat pe un cargou al Serviciului Maritim Român, cu care a navigat timp de șase luni pe linia Constanța-Rotterdam (1912-1913). Revine pe crucișătorul "Elisabeta" până la sfârșitul lunii august 1913. Pentru o perioadă scurtă a fost ambarcat ca însărcinat administrativ pe bricul "Mircea" (1913-1914). Între 1 aprilie și 4 noiembrie 1916 a fost adjutant al comandantului Marinei Militare, contraamiralul Sebastian Eustațiu.

În Primul Război Mondial a luptat pe Dunăre și la Nistru, fiind comandantul torpilorului "Zborul" din Flota de Operațiuni (1 februarie 1917-1 iulie 1918), comandantul vasului francez "Jeanne Blanche" (1 aprilie - 1 iulie 1918), comandantul vedetei nr. 7 din cadrul Diviziei de Dunăre, la Tighina, pe Nistru (15 octombrie 1918- 26 august 1919), perioadă evocată în volumul memorialistic "Escadrila de Nistru", apărut la Editura Militară și distins cu Premiul " Nicky Chrissoveloni" pe anul 2011 al Fundației Culturale Magazin Istoric. Un episod de război memorabil s-a consumat în ziua de 3 februarie 1918, la Vâlcov, pe Nistru, când vedetele comandate de locotenent-comandorii Virgiliu-Alexandru Dragalina și Nicolae Steriopol au atacat și capturat un vas rusesc care transporta muniția și materialul necesare tragerilor Flotei ruse de Dunăre.

Grade militare: locotenent (1 octombrie 1913), căpitan (1 noiembrie 1916) și locotenent-comandor (1 septembrie 1917); căpitan-comandor (1 octombrie 1927); comandor (10 mai 1934).

După război și-a continuat perfecționarea militară prin cursuri de specializare la Școala de Radiotelegrafie ("Wireless Telegraphy") din Portsmouth (2 martie 1920-31 martie 1921), la Școala de Electricitate și Torpile ("Torpedo School") pe HMS VERNON (2 august-4 decembrie 1921) și la Școala de Artilerie (Gunnery School") din Whale Island-Marea Britanie (5 decembrie 1921-16 aprilie 1922).

Întors în țară, îndeplinește diverse funcții importante, printre care și aceea de aghiotant al Alteței Sale Regale Principele Nicolae în statul major Regal (15 iulie1926 - 15 iulie 1927). La moartea regelui Ferdinand, în 1927, figurează printre moștenitorii regelui. În același an este numit în Comisia de supraveghere a construcției distrugătoarelor tip R pe lângă Șantierul Pattison din Napoli (20 august 1927-1 iulie 1929). Timp de trei luni este ofițer de legătură pe lângă amiralul englez Henderson, însărcinat de Ministerul de Război cu studiul Bazei Navale (15 aprilie-1 iulie 1930).

La 31 august 1937 a demisionat din armată. Și-a continuat activitatea în funcția de director al Serviciului Maritim Român (1940-1942).

În timpul ultimului război mondial a fost concentrat și numit șef de stat-major la comandamentul Escadrilei de Distrugătoare (1 ianuarie-1 februarie 1940).

În timpul detașării la Marele Stat Major a finalizat următoarele lucrări de specialitate militară și navală:

"Transporturile pe apă în diferite ipoteze"
Studiu complet asupra organizării Flotei Ruse din Marea Neagră, bazele și misiunea"
Apărarea gurilor Dunării și a coastei maritime"
Studiu asupra cooperării Flotei de Dunăre cu armata de uscat"
Studiu asupra oportunității neutralizării Mării Negre din punctul de vedere al cerințelor operative"
"Studiu asupra posibilităților noastre de transport pe Marea Neagră în caz de război. Alianțele necesare României pentru a-și asigura libertatea mării"
"Studiul transporturilor pe mare la Odessa a marilor unități ruse de pe costa Mării Negre în caz de mobilizare"
Studiul viitoarei noastre baze navale din punctul de vedere al strategiei terestre"
"Istoricul Marinei Comerciale"
"Serviciul la bordul vaselor S.M.R."
"Enciclopedia Marinei Comerciale".

Alte lucrări:

Viața tatălui meu, Generalul Ioan Dragalina, București, Editura militară, 2009; pref.: colonel Dumitru Roman, Opritsa Dragalina-Popa.
Escadrila de Nistru, București, Editura militară, 2011; pref.: Ion Bulei. Lucrare distinsă cu Premiul Fundației Culturale "Magazin istoric" pe anul 2011.
Comentarii la articolul Insula lui Achile; în Noi, Tracii, Anul II, nr. 1 – septembrie 1975.
La Pașa din Sinope, în "România Maritimă și Fluvială-Magazin" nr. 22, 2010;

În anul 1945, după desființarea Serviciului Maritim Român, s-a pensionat. Au urmat ani grei de izolare socială și persecuție a regimului instaurat de sovietici. Ca să-și poată întreține familia, a lucrat ca electrician la Trustul Alimentației Publice nr. 4 București. În 1975 a emigrat împreună cu soția în Statele Unite, unde se stabiliseră și cele două fiice cu familiile lor.

Moare în anul 1980 și este înmormântat la New York. Soția sa, Virginia, moare în 1988, fiind îngropată la Davis, California.

În cuvântul înainte la volumul Virgil Alexandru Dragalina, Viața tatălui meu, Generalul Ioan Dragalina, apărut la Editura militară, în 2011, Opritsa Dragalina Popa a scris: "Tata a suferit mult de dorul de țară și a făcut încercări repetate de a se reîntoarce acasă, în țara lui dragă, unde își avea moșii și strămoșii. Dar... nu a mai fost cu putință... Casa îi fusese luată, pensia lui mică - anulată, iar surorile lui erau prea sărace și prea bătrâne ca să-l mai poată întreține. N-a apucat să vadă schimbarea de regim, din 1989, la care a visat o viață. N-a apucat să-și vadă nici țara, nici mormintele străbunilor de la Caransebeș, leagănul neamului Dragalina, acolo unde, copile fiind, părinții ne duceau vara. Aproape în fiecare zi mergeam la Monumentul lui Tata-mare (generalul Ioan Dragalina - n.r.) și, așezate pe treptele albe de marmură, încălzite de soare, îl ascultam pe Tata povestindu-ne despre Tata-mare Ioan, erou, căzut pentru Neam și Țară."

Date personale
Virgil Dragalina
Născut	16 ianuarie 1890
Decedat	6 martie 1980 (90 de ani)
Părinți	Ioan Dragalina Elena Giurginca
Frați și surori	Corneliu Dragalina, Aurora, Elena, Cornelia și Viorica
Căsătorit cu	Virginia Theodorescu
Copii	Ioana, Opritsa
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Activitate
A luptat pentru	Armata Română
Gradul	Comandor Marina
Unitatea	Flota de Operațiuni
A comandat	comandant de navă
Bătălii / Războaie	Primul Război Mondial, -Frontiera de Est, Nistru, lupte contra bolșevicilor
Decorații și distincții
Decorații	Legiunea de Onoare franceză în grad de cavaler (1919); Ordinul regal britanic "Victoria" în grad de Comandor(1921); Ordinul "Coroana României" cu spade în grad de ofițer cu panglică de "Virtutea Militară" (1919)

* 1901: Generalul Fulgencio Batista (pronunțat fəlˈhɛnsio bəˈtistə sau [fulˈxensio baˈtihta̩]) y Zaldívar (16 ianuarie 1901 – 6 august 1973) a fost un ofițer militar, politician și dictator cubanez.

Batista a fost conducătorul militar de facto al Cubei între 1933 și 1940 și președinte de jure al Cubei între 1940 și 1944, după câștigarea alegerilor. După succesul din cursa prezidențială din 1952, Batista a participat din nou la alegeri în anul 1954, fără a avea un contra-candidat, și a condus țara până la înmânarea puterii din ultima zi a anului 1958. Cauza acestui eveniment a fost agitația politică cauzată de o insurgență multi partidă, compusă preponderent din studenți. Mișcarea de guerilă a lui Fidel Castroa fost unul dintre grupurile implicate în Revoluția cubaneză. S-a aproximat la 20 000 numărul oamenilor uciși în timpul regimului Batista ca urmare a represiunii politice, majoritatea lor fiind torturați.

· 1911 - S-a născut economistul american George Joseph Stigler, laureat al Premiului Nobel pentru Economie în anul 1982.
* 1920: Ioan M. Bota (n. 16 ianuarie 1920, Rona de Jos, Maramureș) este un preot greco-catolic român, istoric, profesor universitar, prelat papal, veteran de război, colonel în rezervă, deținut politic.

* 1928: Virgil Calotescu (n. 16 ianuarie 1928, Dobroteasa, județul Argeș - d. 6 mai1991, București) a fost un prolific regizor român de filme documentare și de ficțiune, multe dintre acestea realizate pe scenarii scrise de Francisc Munteanu.
Filmografie:

1952 -- Daruri smulse naturii;
1954 -- Aurul alb;
1957 -- Pe urmele lui 1907;
1957 -- Însemnări din Portul Roșu;
1958 -- Ultima generație de săraci;
1960 -- Reconstituirea, scenariul Gheorghe Enoiu, imaginea Pantelie Țuțuleasa; ^[1]
1961 -- Negru pe alb;
1962 -- Scoicile nu au vorbit niciodată;
1963 -- Ochii orașului meu;
1963 -- Mărturiile unei mese de restaurant;
1963 -- Afacerea Splaiul;
1964 -- România orizont '64;
1964 -- Diferite imagini;
1964 -- Camera albă;
1966 -- Ritmuri și imagini;
1966 -- Insula sclavilor;
1967 -- Românii și Marele Octombrie;
Subteranul (1967)
Sâmbătă morților (1968)
Colegialitate (1968)
Roadele pământului (1969)
Războiul domnițelor (1969)
Eroii nu mor niciodată (1970)
Evocări (1971)
O sută de gloanțe (1972)
Necazurile Sfintei Fecioare (1972)
Dragostea începe vineri (1973)
Trei scrisori secrete (1974)
Doftana (1974)
Transfăgărășanul (1975)
Mastodontul (1975)
Ultima noapte a singurătății (1976)
Pagini de istorie (1976)
Cetăți și biserici fortificate în Transilvania (1976)
O viață închinată fericirii poporului (1978)
Drumuri în cumpănă (1978)
Acțiunea „Autobuzul” (1978)
Ultima frontieră a morții (1979)
Rețeaua “S” (1980)
Portretul unei generații (1980)
Partidul, inima țării (1981)
Ana și "hoțul" (1981)
Buletin de București (1983)
Amurgul fântânilor (1983)
Al patriei erou între eroi (1983)
Căsătorie cu repetiție (1985)
Partidul, patria, poporul (1986)
Păstrează-mă doar pentru tine (1987)
Misiunea serial tv (1989)

· 1931 - S-a născut Johannes Rau, preşedintele Germaniei între 1999 şi 2004 (d. 27 ianuarie 2006)

· 1932: S-a nascut la Bucuresti, campionul român de sah Victor Ciocâltea (d. 10 septembrie 1983, Manresa, Spania). A devenit „Maestru internațional” în 1957 și „Mare maestru internațional” în 1978. Una din partidele sale memorabile este cea de la a XVI-a Olimpiadă de șah, de la Varna, in Bulgaria, din anul 1962, în care l-a învins pe Bobby Fischer, viitorul campion mondial. Victor Ciocâltea a câștigat Campionatul național de șah al României în 1952, 1961, 1969, 1970, 1971, 1975 și 1979. A reprezentat România la 11 Olimpiade de șah între 1956-1982. A decedat la masa de șah în timpul unei partide din cadrul unui turneu de șah din Spania în 1983. Începând cu 1984, Asociația RATB organizează la București anual un turneu memorial numit în cinstea lui.

· 1933: S-a nascut Susan Sontag, scriitoare americana. A fost singurul scriitor al generatiei sale care a cistigat principlalele premii literare: National Book Award, National Book Critics Circle Award („Note despre „camp””, „The Benefactor”). Susan Sontag născută Susan Rosenblatt (n. 16 ianuarie 1933, New York – d. 29 decembrie 2004, New York) a fost un critic literar, scenarist și un gânditor american. Cartea care a consacrat-o este Împotriva interpretării, o pledoarie pentru relativismul filosofic din epoca postmodernismului. A decedat la 28.12.2004, la varsta de 71 de ani, într-un spital din New York.
* 1833: Jules Seigneur Saussine de Seynes (n. 16 ianuarie 1833, Lyon – d. 18 octombrie 1912, Paris, înmormântat la Nîmes) a fost un profesor universitarla Universitatea din Paris, medic, botanist, micolog și naturalist francez. Abrevierea numelui său în cărți științifice este De Seynes.
* 1935: Udo Lattek (n. 16 ianuarie 1935) este un fost fotbalist și antrenor german, și actual comentator sportiv.

Cu 14 titluri majore la activ, Udo Lattek este unul din cei mai de succes antrenori din istorie, și cel mai de succes antrenor cu cluburi germane, în special cu Bayern Munchen. El a mai câștigat trofee importante cu Borussia Mönchengladbach și FC Barcelona. Înainte de asta a mai antrenat Borussia Dortmund, Schalke 04 și 1. FC Köln. Alături de italianul Giovanni Trapattoni, el este unicul antrenor care a câștigat toate cele trei competiții de club europene majore, și este unicul care a realizat asta cu trei echipe diferite

* 1836: Francisc al II-lea (italiană Francesco II, botezat Francesco d'Assisi Maria Leopoldo, 16 ianuarie 1836 – 27 decembrie 1894), a fost rege al Regatului celor Două Sicilii din 1859 până în 1861. A fost ultimul rege al Regatului celor Două Sicilii. Invaziile succesive ale lui Giuseppe Garibaldi și Victor Emmanuel al II-lea al Sardiniei au dus la sfârșitul domniei sale și la marcarea primului eveniment major din unificarea Italiei. După ce a fost detronat, regatul celor Două Sicilii și regatul Sardiniei s-au unit cu nou formatul regat al Italiei.

Singurul fiu și moștenitor al regelui Ferdinand al II-lea al Celor Două Siciliiși al primei lui soții, Maria Christina de Savoia, Francisc al II-lea a fost ultimul rege bourbon al Neapolelui. Educația lui a fost neglijată și s-a dovedit un om de caracter slab, puternic influențat de mama lui vitregă, Maria Tereza de Austria, de care se temea.

Între timp, partidele revoluționare conspirau pentru răsturnarea bourbonilor în Calabria și Sicilia și Giuseppe Garibaldi a fost pregătit pentru un raid în sudul Italiei. O conspirație în Sicilia a fost descoperită și complotiștii pedepsiți cu severitate brutală însă Rosalino Pilo și Francesco Crispi, care au organizat mișcarea, au scăpat de execuție. Când Garibaldi a ajuns la Marsala(mai 1860) cu Expediția celor O Mie, el a cucerit insula cu ușurință uimitoare.

Ziua următoare Garibaldi a intrat în Neapole unde a fost primit cu entuziasm și a format un guvern provizoriu.

* 1907: Alexander Knox (16 ianuarie 1907 – 25 aprilie 1995) a fost un actor canadian. Este autorul romanelor de aventură care au acțiunea în secolul al XIX-lea în zona Marilor Lacuri.

· 1937 - S-a născut Bob Bogle, basist, chitarist şi compozitor american (The Ventures).
* 1938: Infantele Carlos al Spaniei, Prinț al celor Două Sicilii, Duce de Calabria(Carlos Maria Alfonso Marcel de Borbón-Dos Sicilias y de Borbón-Parma; 16 ianuarie 1938 - 5 octombrie 2015) a fost fiul lui Don Alfonso de Bourbon-Două Sicilii, Duce de Calabria (1901–1964) și al Prințesei Alicia de Bourbon-Parma (n. 1917).

La 12 mai 1965, la Dreux, Franța, Infantele Carlos s-a căsătorit cu Prințesa Anne a Franței, fiica Prințului Henri, Conte de Paris și a soției acestuia, Isabela, contesă de Paris.^[1] Deși se cunoșteau încă din copilărie, relația lor a început la Atena în 1962, la nunta viitorului rege Juan Carlos al Spanieicu Prințesa Sofía a Greciei.^[1] Ducele și Ducesa de Calabria au decis să trăiască în Spania.^[1]

Anne și Carlos au avut cinci copii:

Prințesa Cristina de Bourbon-Două Sicilii (n. 1966 la Madrid), căsătorită în 1994 cu Pedro López-Quesada y Fernández Urrutia (n. 1964). Au doi copii.
Prințesa María de Bourbon-Două Sicilii (n. 1967 la Madrid), căsătorită în 1996 cu Arhiducele Simeon de Austria (n. 1958), un nepot al împăratului Carol I al Austriei. Au cinci copii.
Prințul Pedro de Bourbon-Două Sicilii, Duce de Noto (n. 1968 la Madrid), căsătorit morganatic cu Sofia Landaluce y Melgarejo (n. 1973) în 2001. S-a căsătorit fără consimțământul dinastic al tatălui și copii săi nu se bucură de drepturile sau titlurile dinastice. Au șase copii.
Prințesa Inés María de Bourbon-Două Sicilii (n. 1971 la Madrid), căsătorită în 2001 cu aristocratul napolitan Michele Carrelli Palombi dei Marchesi di Raiano (n. 1965). Au doi copii.
Prințesa Victoria de Bourbon-Două Sicilii (n. 1976 la Madrid), căsătorită cu armatorul grec Markos Nomikos (n. 1965) în 2003. Au trei copii.

Date personale
Infantele Carlos
Duce de Calabria
Stema de arme a regatului celor Două Sicilii
Nume la naștere	Carlos Maria Alfonso Marcel
Născut	16 ianuarie 1938 Lausanne, Elveția
Decedat	5 octombrie 2015 (77 de ani) Retuerta del Bullaque, Spania
Înmormântat	Mănăstirea El Escorial
Părinți	Infantele Alfonso Infanta Alicia, Ducesă de Calabria
Căsătorit cu	Prințesa Anne, Ducesă de Calabria (1965-2015)
Copii	Prințesa Cristina Arhiducesa María Prințul Pedro Prințesa Inés Prințesa Victoria
Cetățenie	Spania
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Duce
Familie nobiliară	Casa de Bourbon-Două Sicilii
Șeful Casei de Bourbon-Două Sicilii (disputat)
Domnie	3 februarie 1964 – 5 octombrie 2015 (51 ani, 244 zile)
Predecesor	Infantele Alfonso

· 1940 - S-a născut actriţa Melania Ursu ("Pădureanca", "Mere roşii", "Flăcări pe comori").

* 1941: Radu Homescu (n. 16 ianuarie 1941, Arad, România) este un diplomat român. A fost și senator român în legislatura 1990-1992 ales pe listele partidului FSN de la data de 18 iunie 1990 până la data de 13 februarie 1992, când a demisionat și a fost înlocuit de senatorul Spiridon Groza. În cadrul activității sale parlamentare, Radu Homescu a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Japonia, Republica Italiană, Republica Portugheză, Republica Federală Germania și Statul Israel.

Date personale
Radu Homescu
Născut	16 ianuarie 1941 (78 de ani) Arad, România
Cetățenie	România
Ocupație	diplomat fizician
Ambasador al României în Filipine
În funcție 15 noiembrie 2001 – 26 octombrie 2006
Ambasador al României în Israel
În funcție 6 august 1991 – 30 iunie 1995
Senator al României
În funcție 18 iunie 1990 – 13 februarie 1992
Succedat de	Spiridon Groza
Rector în Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad
În funcție 1990 – 1991

Alma mater	Universitatea din București

· 1942: S-a născut în Lăpușna, județul Lăpușna, România, astăzi în Republica Moldova, prozatorul şi eseistul român Aurel Dragoş Munteanu; („După-amiaza neliniştită”, „Scarabeul sacru”, „Oraş în profil”, „Opera şi destinul scriitorului”). A fost primul director al TVR post-decembriste, ambasador al României în SUA, ambasador al României reprezentant permanent al României pe lângă Organizația Națiunilor Unite și președinte al Consiliului de Securitate ONU. La data de 9 februarie 1990, Aurel Dragoș Munteanu a fost eliberat, la cerere, din funcția de președinte al Radioteleviziunii Române. S-a stabilit în SUA in anul 1994, a decedat la 30 mai 2005 la New York, si este înmormântat în orașul Washington D.C., SUA.

· 1942 - S-a născut William Francis, clăpar american (Dr. Hook & The Medicine Show).

· 1942 - S-a născut Barbara Lynn (Barbara Lynn Ozen), cântăreţă, chitaristă şi compozitoare R&B americană.

· 1944: Radu Boruzescu, scenograf. Din 1975, este stabilit în Franța

· 1944: Elena Ghirvu-Călin, scriitoare română

· 1944 - S-a născut Jim Stafford, cântăreţ, chitarist şi compozitor country/pop american.

· 1946 - S-a născut Ronnie Milsap, cântăreţ, pianist şi chitarist country american.

· 1948: John Carpenter, regizor american

· 1948 - S-a născut actriţa Catrinel Paraschivescu ("Lisca", "Baloane de curcubeu").

* 1948: Giorgio Demetrio Gallaro (n. 16 ianuarie 1948, Pozzallo) este un clericitalian, episcop greco-catolic albanez al eparhiei Piana degli Albanesi(Sicilia) din 31 martie 2015

Născut în Pozzallo^[2] în 1948, Giorgio Demetrio Gallaro a studiat la Seminarul din Noto. A continuat studiile teologice la Los Angeles și a fost hirotonit preot în 1972. Din 1987 a slujit la eparhia din Newton (Massachusetts).

La 31 martie 2015 Papa Francisc^[3]^[4] l-a numit pe Giorgio Demetrio Gallaro episcop de Piana degli Albanesi, înlocuindu-l pe episcopul Sotìr Ferrararetras din motivul de vârstei înaintate.

Date personale
Giorgio Demetrio Gallaro
Giorgio Demetrio Gallaro
Născut	16 ianuarie 1948 (71 de ani) Pozzallo, Italia
Cetățenie	Italia Imperiul Roman de Răsărit
Etnie	Arbëreshë people[*]
Religie	Biserica Catolică Italo-Albanian Greek Catholic Church[] Melkite Greek Catholic Church[] Biserica Romano-Catolică
Ocupație	preot catolic[] cleric[]
Funcția episcopală
Sediul	Piana degli Albanesi
Titlul	Episcop de Piana degli Albanesi
Perioada	2015 — prezent
Cariera religioasă

* 1950: Kenji Suzuki (鈴木健二 Suzuki Kenji^?, n. 16 ianuarie 1950, Prefectura Kanagawa, Japonia), cunoscut ca Damo Suzuki (ダモ鈴木), este un cântăreț cunoscut pentru activitatea în formația germană de krautrock Can.

· 1951: S-a născut la Tulcea Radu Gheorghe, actorul român Radu Gheorghe; („Grăbeşte-te încet”, „Rămăşagul”). Modalitățile sale de exprimare artistică cuprind actoria, pantomima, interpretarea muzicală vocală și instrumentală (vioară, chitară și flaut). A absolvit IATC în 1975, la clasa prof. Sanda Manu, fiind coleg de grupă cu Vlad Rădescu și de generație cu Horațiu Mălăele, Dan Condurache, Maria Ploae. A interpretat numeroase roluri în teatru, film, teatrul de televiziune și teatrul radiofonic. Maestru al improvizației, este unul din promotorii genului Stand-Up Comedy în România.

* 1957: Ricardo Darín (n. 16 ianuarie 1957) este un actor din Argentina.

* 1959: Helen Folasade Adu (n. 16 ianuarie 1959), cunoscută sub numele de Sade (pronunțat [Șadei]), este o cântăreață, compozitoare, aranjoare și producătoare muzicală britanico-nigeriană.^[1] A atins succesul în anii '80, ca vocalistă a grupului britanic laureat al premiilor Grammy, Sade.
* 1961: Roy Jones, Jr. (n. 16 ianuarie 1969) este un boxer profesionist, rapper și actor american. Ca boxer el a câștigat numeroase titluri mondiale, fiind unicul boxer din istorie care și-a început cariera în categoria semi-mijlocie, ajungând până în categoria grea și câștigând tiluri mondiale în 4 categorii diferite.

Asociția americană a jurnaliștilor din box l-a numit pe Jones "Boxerul deceniului" pentru anii 1990

· 1962 - S-a născut Paul Webb, basist american (Talk Talk).
* 1963: James Daniel May (n. 16 ianuarie 1963, în Bristol), este cunoscut în calitate de prezentator al emisiunii Top Gear, Grand Tour și a site-ului Drive Tribe împreună cu Richard Hammond și Jeremy Clarkson. De asemenea are în fiecare săptămână un articol în secțiunea auto a The Daily Telegraph.

May își spune deseori "celălalt individ din Top Gear". Se știe că a ieșit ultimul în aproape toate concursurile organizate între prezentatorii Top Gear, lucru care pe lângă faptul că are un stil de condus mai lent i-a adus porecla de "Captain Slow" (Căpitanul Încet).

· 1964 - S-a născut Ionuţ Calotă (Floare Albastră).

* 1965: Gabriela Crețu (n. 16 ianuarie 1965, Târgu Frumos, România) este o politiciană română, membră a Parlamentului României și a Partidului Social Democrat (PSD), parte a Partidului Socialiștilor Europeni. A fost aleasă pentru Camera Deputaților din România pentru județul Vaslui în alegerile parlamentare din 2004. A devenit membră a Parlamentului European pe 1 ianuarie 2007, odată cu intrarea României în Uniunea Europeană. În prezent, este președinta Comisiei pentru Afaceri Europene a Senatului României. Conform biografiei sale oficiale, Gabriela Crețu a fost membru al PCR în perioada 1984 - 1989.^[1] În legislatura 2004-2008, Gabriela Crețu a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Populară Chineză, Republica Socialistă Vietnam și Regatul Danemarcei. În legislatura 2012-2016, Gabriela Crețu a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie Republica Cuba și Republica Argentina iar în legislatura 2016-2020 este membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Regatul Spaniei, Regatul Belgiei și Republica Arabă Egipt.

· 1965: Gabriela Crețu, politician român

· 1969: Per Yngve Ohlin (n. 16 ianuarie 1969 - d. 8 aprilie 1991), mai bine cunoscut sub numele de scenă Dead, a fost solistul vocal și textierul formației norvegiene de black metal, Mayhem. De asemenea a fost, pentru puțin timp, și solistul vocal al formației suedeze de death metal, Morbid.

Roadrunner Records l-a clasat pe locul 48 în lista "Cei mai buni 50 de vocaliști metal ai tuturor timpurilor"
* 1969: Roy Jones, Jr. (n. 16 ianuarie 1969) este un boxer profesionist, rapper și actor american. Ca boxer el a câștigat numeroase titluri mondiale, fiind unicul boxer din istorie care și-a început cariera în categoria semi-mijlocie, ajungând până în categoria grea și câștigând tiluri mondiale în 4 categorii diferite.

Asociția americană a jurnaliștilor din box l-a numit pe Jones "Boxerul deceniului" pentru anii 1990.

* 1974: Katherine Ann "Kate" Moss (n. 16 ianuarie 1974, Croydon, Londra)^[4] este un fotomodel britanic.
* 1979: Aaliyah Dana Haughton (n. 16 ianuarie 1979 - d. 25 august 2001), cunoscută mult mai bine sub numele Aaliyah, a fost o cântăreață și actriță americană. Deși cariera sa muzicală a durat doar șapte ani, materialele sale discografice au fost comercializate în peste 32 de milioane de exemplare.

Viața cântăreței a fost curmată de un tragic accident aviatic, în care au fost implicate 9 persoane, printre care se afla și Aaliyah. Deși a părăsit scena internațională a muzicii lăsând în urmă șapte ani de carieră, cântăreața este încă numită una dintre cele mai importante personalități ale muzicii R&B.

* 1980: Seydou Keita (n. 16 ianuarie 1980, Bamako) este un fotbalist din Mali retras din activitate.

* 1981: Aruna Abrams (n. 16 Ianuarie 1981) este o cântăreață, textieră, DJ, producătoare și pianista americană

* 1981: Vlad Munteanu (n. 16 ianuarie 1981) este un fotbalist român, component al echipei FC Concordia Chiajna.

* 1982: Tuncay Volkan Şanlı (pronunțare în turcă: /tunˈd͡ʒaj ˈʃanɫɯ/, n. 16 ianuarie 1982), sau simplu Tuncay, este un fotbalist turc care evoluează la clubul Umm Salal SC în Qatar Stars League.^[2]Postul său de bază este cel de atacant, dar adesea joacă și ca mijlocaș ofensiv sau extremă. Între 2002 și 2010, Tuncay Șanlı a jucat 80 de meciuri la echipa națională de fotbal a Turciei, marcând 22 de goluri. El este al doilea marcator după numărul de goluri pentru națională și al optulea cel mai selecționat fotbalist turc. Cu naționala Turciei s-a clasat pe locul trei la Cupa Confederațiilor FIFA 2003 și la Euro 2008.

* 1983: Traian Alexandru Marc (n. 16 ianuarie 1983, Brașov) este un fotbalist românretras din activitate^[2]și care a evoluat pe postul de portar.

* 1983: Daisuke Sakata (n. 16 ianuarie 1983) este un fotbalist japonez.

* 1984: Pierre Boya (n. 16 ianuarie 1984) este un jucător camerunez de fotbal, în prezent legitimat la clubul francez Grenoble Foot 38, transferându-se în Ligue 1de la Rapid București.

* 1984: Stephan Lichtsteiner (n. 16 ianuarie 1984) este un fotbalist elvețian care evoluează la clubul Arsenal FC și la echipa națională de fotbal a Elveției.

Un fundaș dreapata ofensiv, Lichtsteiner este cunoscut pentru aportul său destul de energic în cadrul jocului, cu incursiuni în atac pe flancul drept și un atletism deosebit, fapt pentru care este poreclit "Forrest Gump" și "Expresul elvețian"

* 1985: Gintaras (sau Ghintaras) Janusevicius (n. 1985, Moscova) este un pianist lituanian.

* 1985: Pablo Javier Zabaleta Girod (n. 16 ianuarie 1985) este un fotbalist argentinian care evoluează pe poziția de fundaș la clubul englez West Ham United și la echipa națională de fotbal a Argentinei.

* 1986: Aija Andrejeva (n. 16 ianuarie 1986 la Ogre), cunoscută și ca Aisha, este o cântăreațădin Letonia. A participat din partea țării sale la Concursul Muzical Eurovision 2010 cu melodia „What For?”.

* 1986: Dmîtro Boiko (ucraineană Дмитро Бойко; n. 16 ianuarie 1986, Poleana, regiunea Hmelnîțkîi, Ucraina) este un scrimer ucrainean specializat pe sabie, laureat cu argint pe echipe la Campionatul Mondial de Scrimă din 2006 și la Campionatul European de Scrimă din 2010.

A participat la proba individuală la Jocurile Olimpice de vară din 2012. A fost învins în turul întâi de românul Rareș Dumitrescu.

În luna august 2014 s-a căsătorit cu campioana olimpică de sabie Olha Harlan

* 1986: Daiki Niwa (n. 16 ianuarie 1986) este un fotbalist japonez.

* 1988: Nicklas Bendtner (n. 16 ianuarie 1988) este un fotbalist danez liber de contract care evoluează la echipa națională de fotbal a Danemarcei. Poziția sa preferată este cea de atacant central, dar a jucat pe partea dreaptă de atac în sistemul 4-3-3 al antrenorului Arsène Wenger

* 1988: Tahliah Debrett Barnett (n. 16 ianuarie 1988), cunoscută sub numele de scenă FKA twigs, este o cântăreață, compozitoare, producătoare și dansatoare britanică. Născută și crescută în Gloucestershire, ea a devenit dansatoare de rezervă după ce s-a mutat la Londra, atunci când avea 17 ani. Barnett a intrat prima dată în industria muzicală cu lansarea EP-urilor EP1 (2012) și EP2 (2013). Albumul de studio de debut LP1 (2014) a fost lansat cu o apreciere universală din partea criticilor, ajungând pe locul 16 în UK Albums Chart și numărul 30 în Billboard 200. Al treilea extended play, M3LL155X, a fost lansat pe data de 13 august 2015.

* 1989: Kiesa Rae Ellestad^[4]^[5] (n. 16 ianuarie 1989), cunoscută sub numele său de scenă Kiesza, (pronunțare: Caiza)^[6] este o cântăreață, cantautoare, multi-instrumentistă și dansatoare din Calgary, Canada,^[7] care a lucrat cel mai recent în New York City^[8]^[9]^[10] și Londra.^[11]^[12] Este cunoscută în principal pentru single-ul său „Hideaway”.

* 1990: Cornel Râpă (n. 16 ianuarie 1990, Galați, România) este un fotbalist româncare în prezent joacă pentru Pogoń Szczecin.

* 1992: Alin Cârstocea (n. 16 ianuarie 1992, Năvodari) este un fotbalist român, care evoluează pe postul de mijlocaș stânga.

* 1996: Andreea Voicu (n. 16 ianuarie 1996,^[1] Râmnicu Vâlcea, România) este o jucătoare română de fotbal, ce joacă în prezent ca mijlocaș în Superliga pentru Olimpia Cluj,^[2] cu care a jucat de asemenea în Liga Campionilor. Și-a făcut debutul pentru naționala României la 16 ani, în calificările pentru Campionatul European de Fotbal Feminin din 2013 împotriva Elveției

Decese

* 1160: Herman al III-lea de Baden (d. 16 ianuarie 1160) (supranumit cel Mare) a fost markgraf de Verona și de Baden.

El a fost fiul markgrafului Herman al II-lea de Baden cu Iudit de Hohenberg. El a servit ca regent pentru marca de Baden de la 1130 până la moarte.

Credincios devotat față de Hohenstaufeni, Hermann al III-lea a intrat în conflict cu rudele sale din Zähringen-Suabia. În 1140, el a participat la asediul asupra castelului Weibtreu și a primit stăpânirea asupra Selz, în Alsacia.

În 1151, Marca de Verona a fost preluată de Ottokar al III-lea de Stiria și conferită lui Herman. Un act de donație există din 1153, prin care se statuează că împăratul Frederic I Barbarossa a cumpărat castelul Besigheim de la Hermann al III-lea.

Herman a luptat în Lombardia în 1154 și l-a sprijinit pe Frederic Barbarossa în asediul asupra Milanului.

Herman al III-lea a luat parte la Cruciada a doua și a luptat în prima campanie din Italia a împăratului.

El a fost căsătorit cu Bertha von Lothringen (d. după 1162), din 1134. A doua sa căsătorie a fost cu Maria de Boemia după 1141, care era fiica ducelui Sobeslav I de Boemia.

Herman a avut următorii copii:

Herman (d. 13 septembrie 1190)
Gertruda (d. înainte de 1225), căsătorită în 1180 cu Graf Albrecht von Dagsburg (d. 1211)

Herman al III-lea a fost înmormântat în mănăstirea augustiniană din Backnang.

Date personale
Herman al III-lea de Baden
Născut	1105^[1]
Decedat	16 ianuarie 1160 (55 de ani)^[1]
Înmormântat	Backnang Abbey[*]
Părinți	Herman al II-lea de Baden Judith of Backnang[*]
Frați și surori	Judith of Baden[*]
Căsătorit cu	Bertha of Lorraine[] Maria of Bohemia[]
Copii	Gertruda de Baden Herman IV, Margrave of Baden[*]
Cetățenie	Germania
Ocupație	conducător[*]

· 1471: În Moldova sunt executati marii boieri: Isaia-vornicul, Negrilă-paharnicul şi Alexa-stolnicul, care complotaseră împotriva domnitorului Ştefan cel Mare. Ștefan al III-lea, supranumit Ștefan cel Mare (n. 1433, Borzești – d. 2 iulie 1504, Suceava), fiul lui Bogdan al II-lea, a fost domnul Moldovei între anii 1457 și 1504. A domnit 47 de ani, durată care nu a mai fost egalată în istoria Moldovei. În timpul său, a dus lupte împotriva mai multor vecini, cum ar fi Imperiul Otoman, Regatul Poloniei și Regatul Ungariei. Biserici și mănăstiri construite în timpul domniei sale sunt astăzi pe lista locurilor din patrimoniul mondial.

· 1547: A decedat astronomul și cartograful german Johannes Schonner (n.1477).

· 1710: A decedat Împăratul Higashiyama (n.21 octombrie 1675) ,al al 113-lea împărat al Japoniei, potrivit ordinii tradiționale de succesiune. Domnia lui Higashiyama a durat din 1687 până în 1709.

· 1794: A decedat istoricul englez Edward Gibbon; (n.1737). Cea mai cunoscută lucrare a sa este Istoria declinului și a prăbușirii Imperiului Roman, care a fost publicată în șase volume între anii 1776 si 1788. Datorită succesului de care s-a bucurat în epocă opera sa istorică, era considerat „marele monarh al literaturii”, iar Adam Smith scria despre Gibbon că „este în fruntea întregului trib literar care există astăzi în Europa.
* 1844: Roxandra Edling (născută Sturdza; n. 12 octombrie 1786, Constantinopol, Imperiul Otoman – d. 16 ianuarie 1844, Sankt Petersburg, Imperiul Rus) a fost o scriitoare, contesă și filantropă din Basarabia, Imperiul Rus.

Roxandra este membră a familiei Sturdza. A fost fiica primului guvernator al Basarabiei Scarlat Sturdza, sora filozofului Alexandru Sturdza și verișoara domnitorului Moldovei Mihail Sturza. A fost căsătorită cu contele Albert-Gaetan Edling (1774–1841). În decembrie 1812 pleacă în Germania, însoțind-o pe Elizaveta Alekseevna. La Weimar, Roxandra face cunoștință cu Goethe. În anii 1830 întreprinde o altă călătorie în Europa și cunoaște mai multe personalități.^[1]

A avut o rezonanță notorie în regalitatea vremii, fiind domnișoara de onoare a împărătesei Elizaveta, o persoană de încredere a împăratului Alexandru I al Rusiei și lansându-l în politică pe contele Capo d'Istria. A avut și o activitate filantropică prolifică. Împreună cu fratele său Alexandru, a ctitorit în 1828 biserica, casa pentru preoți, școala și spitalul din Mânzari, județul Tighina. La Odesa, printre altele, a înființat un orfelinat și a donat unei mănăstiri de bărbați.^[2] În 1829 a fondat Societatea de Binefacere a Femeilor, fiind unul din liderii mișcării feministe din Basarabia și sudul Imperiului Rus. Această societate a salvat mai multe vieți în timpul foametei din 1833 din Odesa.^[1]

Roxandra Edling a avut o activitate literară, excelând în domeniul epistolar și cel memorialistic. Din opera sa pot fi amintite lucrările Impresiile la 18 ani(Odesa, 1849), Memoires de la contesse Edling, née Stourdza, demoiselle d'honneur de Sa Majesté l'Impératrice Elisabeth Alexeevna (Moscova, 1888).

Jump to navigation Jump to search

Date personale
Roxandra Edling
Roxandra Edling
Născută	12 octombrie 1786 Constantinopol, Imperiul Otoman
Decedată	16 ianuarie 1844 (57 de ani) Odesa, Imperiul Rus
Înmormântată	Odesa
Părinți	Scarlat Sturdza
Frați și surori	Alexandru Sturdza
Căsătorită cu	Albert Kaetan von Edling[*]
Cetățenie	Imperiul Rus Grecia
Ocupație	doamnă de onoare scriitoare

* 1853: Rainer Joseph de Austria (30 septembrie 1783 – 16 ianuarie 1853) a fost vicerege al regatului Lombardia-Veneția din 1818 până în 1848. De asemenea, a fost arhiduce de Austria, prinț regal al Ungariei și Boemiei.

Date personale
Arhiducele Rainer Joseph

Nume la naștere	Rainer Joseph Johann Michael Franz Hieronymus
Născut	30 septembrie 1783 Pisa
Decedat	16 ianuarie 1853 (69 de ani) Bolzano
Înmormântat	Bolzano
Părinți	Leopold al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Maria Louisa a Spaniei
Frați și surori	Maria Anna Ferdinanda Arhiducesa Maria Clementina a Austriei Maria Theresa de Austria Arhiducele Louis de Austria Francisc I al Austriei Ferdinand al III-lea, Mare Duce de Toscana Arhiducele Joseph, Palatin al Ungariei Anton Victor de Austria Alexandru Leopold de Austria Arhiducele Carol, duce de Teschen Rudolf von Habsburg-Lothringen Arhiducele Ioan de Austria Archduchess Maria Amalia of Austria (1780-1798)[*]
Căsătorit cu	Prințesa Elisabeta de Savoia
Copii	Adelaide, regină a Sardiniei Leopold Ludwig Rainer Ferdinand
Religie	catolicism
Ocupație	om politic
Activitate
Apartenență nobiliară
Titluri	Arhiduce
Familie nobiliară	Casa de Habsburg-Lorena
Viceroy[*]
Domnie	3 ianuarie 1818 – 8 iunie 1848
Predecesor	Anton Victor de Austria
Succesor	Josef Radetzky

· 1879: Octave Crémazie, poet canadian (n. 1827)

· 1886: Amilcare Ponchielli (n. 31 august 1834, Paderno Fasolaro, astăzi Paderno Ponchielli - d. 16 ianuarie 1886, Milano), cunoscut mai ales în calitate de compozitor de operă, a rămas în programele spectacolelor din secolele XX - XXI doar cu opera La Gioconda (foarte cunoscut este baletul „Dansul Orelor” din actul III), după o tragedie de Victor Hugo. Cu toate acestea, el este autorul a unsprezece opere, dintre care una neterminată și a unui monolog pentru un bariton.

Ca pedagog la Conservatorul din Milano i-a avut ca elevi pe Giacomo Puccini și Pietro Mascagni, viitori reprezentanți ai curentului „verist”.

Opere:

1851 - Il sindaco babbeo, proiect studențesc
1856 - I promessi sposi, Cremona, ignorată de presa muzicală
1858 - Bertrando del Bornio, programată la Torino, dar ne-jucată
1861 - La Savoiarda, revizuită ca Lina, în 1877
1863 - Roderico, re dei Goti
1872 - I promessi sposi, Milano, Teatro Dal Verme, succes avut ulterior cu versiunea revizuită
1873 - Il parlatore eterno, monolog pentru bariton
1874 - I Lituani, revizuită în 1875
1876 - La Gioconda, Milano, punerea în scenă, Julian Gayarre; versiuni revizuite în 1876 și 1880
1880 - Il figliuol prodigo, Milano, punerea în scenă, Francesco Tamagno
1885 - Marion Delorme, Milano, punerea în scenă, Francesco Tamagno; revizuită, prezentată la Brescia, 1885
I Mori di Valenza (neterminată) - terminată de Arturo Cadore și prezentată în premieră la Monte Carlo, 17 martie 1914, punerea în scenă de Giovanni Martinelli

Amilcare Ponchielli
Gioconda (afiş de epocă)

Amilcare Ponchielli
(1834-1886)

· 1891: Léo Delibes, compozitor francez (n. 1836). Léo Delibes s-a născut în ziua de 21 februarie 1836, la Saint-Germain du Val (Franța). Prima sa compoziție de balet “La source” (“Izvorul”), îi va aduce primul mare succes. În anul 1870 urmează Coppélia – baletul său cel mai popular – apoi Sylvia (în 1876). Cunoaște un triumf copleșitor în 1881 cu capodopera sa Lakmé (prezentată în premieră la Opéra-Comique). În 1881 este numit profesor de compoziție la Conservatorul din Paris, unde îi va succeda lui Henri Reber. Delibes moare la Paris în ziua de 16 ianuarie 1891.

· 1901: Arnold Böcklin, pictor elvețian (n. 1827)
* 1928: Bernhard al III-lea Frederick Wilhelm Albrecht Georg, Duce de Saxa-Meiningen (1 aprilie 1851 – 16 ianuarie 1928), a fost ultimul duce care a condus ducatul de Saxa-Meiningen.

A fost cel mai mare fiu al lui Georg al II-lea, Duce de Saxa-Meiningen și a primei lui soții, Charlotte Frederica a Prusiei. A mai avut o soră, Prințesa Maria Elisabeta și doi frați vitregi din a doua căsătorie a tatălui său.

Bernhard i-a succedat tatălui său după decesul acestuia în 1914. Scurta sa domnie a fost afectată de Primul Război Mondial. Când Germani a pierdut războiul, toți prinții germani și-au pierdut titlurile și statele. Bernhard a fost forțat să abdice ca duce la 10 noiembrie 1918 și și-a petrecut restul vieții în fosta sa țară ca cetățean privat.

S-a căsătorit la Berlin la 18 februarie 1878 cu Prințesa Charlotte a Prusiei, fiica lui Frederic al III-lea al Germaniei și nepoată a reginei Victoria a Regatului Unit. Au avut o fiică:

Prințesa Feodora Victoria Auguste Marie Marianne (12 mai 1879 - 26 august 1945); s-a căsătorit la 24 septembrie 1898 cu Heinrich XXX de Reuss-Köstritz.

Date personale
Bernhard al III-lea

Nume la naștere	Bernhard III Frederick Wilhelm Albrecht Georg
Născut	1 aprilie 1851 Meiningen
Decedat	16 ianuarie 1928 (76 de ani) Meiningen
Înmormântat	Bad Liebenstein
Părinți	Georg al II-lea, Duce de Saxa-Meiningen Charlotte Frederica a Prusiei
Frați și surori	Prințul Friedrich Johann de Saxa-Meiningen Ernst, Prinț de Saxa-Meiningen Princess Marie Elisabeth of Saxe-Meiningen[*]
Căsătorit cu	Prințesa Charlotte a Prusiei
Copii	Prințesa Feodora
Cetățenie	Germania
Religie	luteranism
Ocupație	personal militar[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Duce
Familie nobiliară	Casa de Saxa-Meiningen
Duce de Saxa-Meiningen
Domnie	25 iunie 1914 – 10 noiembrie 1918
Predecesor	Georg al II-lea
Succesor	monarhie abolită

* 1931: Vasile Osvadă (n. 9 septembrie 1875, Măhaciu (azi Măhăceni), Comitatul Turda-Arieș, Austro-Ungaria - d. 16 ianuarie 1931, municipiul Cluj)^[1] a fost un economist și înalt funcționar bancar român,^[2] precum și publicist în domeniul financiar-bancar,^[3] cunoscut pentru contribuțiile sale în planul managementului financiar bancar și în cel al literaturii de specialitate.^[4]

A fost un profesionist deosebit de activ în promovarea și concretizarea ideilor cooperatiste, în procesul de reformă al băncilor românești și în organizarea uniunii bancare „Solidaritatea” ^[2] și a contribuit la afirmarea și dezvoltarea publicisticii economice românești.^[5]

S-a implicat, de asemenea, în activitatea unionistă de la începutul secolului XX,^[6] precum și în aceea de organizare a unui corp al voluntarilor ardeleni și bucovineni în timpul Primului Război Mondial.
A fost fiului unui notar comunal. A urmat liceul la Blaj și Brașov,^[1] absolvind, ulterior, Academia Comercială din Viena.

În perioada Primului Război Mondial a servit în Armata Austro-Ungară cu gradul de sublocotenent, fiind făcut prizonier de război pe frontul din Rusia (1916-1917). Înrolat ca voluntar în Primul Corp al Voluntarilor Români din Rusia, a ajuns în Regatul României. S-a aflat printre cei care au participat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.^[1] și a fost membru ales al Marelui Sfat Național Român.^[14] Datorită activității sale anterioare în domeniile financiar și cel agrar, a ocupat, după 1 decembrie 1918, postul de secretar al resortului de agricultură al Consiliului Dirigent . Din această poziție a fost unul dintre artizanii proiectului de reformă agrară din Transilvania și Banat.^[10]

În perioada 21 octombrie 1926 – 23 iunie 1927 a fost primar al municipiului Cluj^[1] (interimar).^[15]

A fost membru în consiliul de administrație al Institutului de Arte Grafice „Ardealul” din Cluj.^[1]

Este înmormântat în Cimitirul Central din Cluj.

Date personale
Vasile Osvadă
Vasile Osvadă
Născut	9 septembrie 1875 Măhaciu (azi Măhăceni), Comitatul Turda-Arieș, Austro-Ungaria
Decedat	16 ianuarie 1931 Municipiul Cluj
Naționalitate	Română
Cetățenie	Austro-Ungaria România
Ocupație	Economist
Activitate
Alma mater	Academia Comercială din Viena
Cunoscut pentru	• Contribuțiile sale în planul managementului financiar-bancar și în cel al literaturii de specialitate • Implicarea în activitatea de organizare a Corpul Voluntarilor Români Ardeleni-Bucovineni de la Hârlău • Calitatea de membru al Marelui Sfat Național Român

· 1942: A murit Carole Lombard, actriță americană (n. 1908). Carole Lombard (n. 6 octombrie 1908; d. 16 ianuarie 1942), născută Jane Alice Peters în Foer Wayne, Indiana, actriță de origine americană.

· 1942: Prințul Arthur, Duce de Connaught, fiu al reginei Victoria (n. 1850). Prințul Arthur, Duce de Connaught și Strathearn (Arthur William Patrick Albert; 1 mai 1850 – 16 ianuarie 1942) a fost membru al familiei regale britanice, al treilea fiu și al șaptelea copil al reginei Victoria. Arthur a fost Guvernator General al Canadei din 1911 până în 1916. A fost numit Duce de Connaught și Strathearn și Conte de Sussex în 1874. La data de 6 martie 1911, regele George al V-lea a aprobat recomandarea primului ministru britanic Herbert Henry Asquith de a-l numi pe Prințul Arthur Guvernator General al Canadei. Astfel, Arthur William Patrick Albert a devenit cel de-al 53-lea Guvernator General al Canadei și cel de-al 10-lea de la independența Canadei din 1867.

Arthur s-a născut la Palatul Buckingham la 1 mai 1850. A fost botezat de arhiepiscopul de Canterbury, John Bird Sumner, la 22 iunie; nașii prințului au fost Prințul Moștenitor al Prusiei, Prințesa Ida de Saxa-Meiningen și Ducele Arthur de Wellington (după care a fost numit).^[2] La fel ca frații săi mai mari, Arthur a primit o educație privată. S-a spus că a fost copilul favorit al reginei.^[3]

Încă de la o vârstă fragedă Arthur a fost atras de armată iar în 1866 s-a înscris la Colegiul Miliar Regal din Woolwich pe care l-a absolvit doi ani mai târziu și a devenit locotenent 18 iunie 1868.

De ziua mamei sale în 1874, Arthur a primit titlul de Duce de Connaught și Strathearn și Conte de Sussex.^[4] Câțiva ani mai târziu, Arthur a intrat în linia de succesiune al Ducatului de Saxa-Coburg și Gotha din Germania, după decesul nepotului său, Alfred, Prinț de Saxa-Coburg și Gotha, singurul fiu al fratelui său mai mare, Prințul Alfred, Duce de Edinburgh. A decis, totuși, să renunțe la drepturile de succesiune asupra ducatului, drepturi care au trecut altui nepot, Prințul Charles Edward, fiul Prințului Leopold.

Ducele în cosum tradițional scoțian, c. 1875 – 1880

La 13 martie 1879, la Castelul Windsor, Arthur s-a căsătorit cu Prințesa Louise Margaret a Prusiei, fiica Prințului Friedrich Charles și nepoata împăratului german, Wilhelm I. Cuplul a avut trei copii: Prințesa Margaret Victoria Charlotte Augusta Norah (născută la 15 ianuarie 1882), Prințul Arthur Frederick Patrick Albert (născut la 13 ianuarie 1883) și Prințesa Victoria Patricia Helena Elizabeth (născută la 17 martie 1886). Toți copiii au fost crescuți la reședința de la Bagshot Park în Surrey iar după 1900 la Casa Clarence, reședința din Londra.

Prin căsătoriile copiilor săi, Arthur a devenit socru al Prințului Moștenitor Gustaf Adolf al Suediei, Prințesei Alexandra, Ducesă de Fife și Sir Alexander Ramsay.

Timp de mulți ani, Arthur a menținut o legătură cu Lady Leonie Leslie, sora lui Jennie Churchill, în timp ce a rămas devotat soției.^[5]

La 6 martie 1911 s-a anunțat că regele George al V-lea a aprobat recomandarea primului ministru britanic H.H. Asquith de a-l numi pe Arthur reprezentantul său în Canada.^[1] Arthur a devenit primul Guvernator General al Canadei de sânge regal.^[1]

În Canada, Arthur și-a adus cu el soția și fiica cea mică; acesta din urmă va deveni o figură extrem de populară în Canada. Guvernatorul General a călătorit în întreaga țară, executând sarcini constituționale și ceremoniale cum ar fi deschiderea parlamentului în 1911 (unde Arthur a purtat uniforma de mareșal iar Ducesa rochia pe care o purtase la încoronarea regelui cu un an mai devreme). Familia a călătorit în întreaga țară de câteva ori iar Guvernatorul General a făcut o vizită în Statele Unite în 1912 când s-a întâlnit cu președintele William Howard Taft.^[6]

În 1914, la izbucnirea Primului Război Mondial canadieni au fost chemați la arme împotriva Germaniei și Austro-Ungariei. Mandatul său s-a terminat în 1916.

A murit la 16 ianuarie 1942 la Bagshot Park, la vârsta de 91 de ani, 8 luni și 15 zile, la aceeași vârstă la care a murit sora lui mai mare, Louise, Ducesă de Argyll, cu trei ani mai înainte. Un serviciu funerar a avut loc la Capela George de la Castelul Windsor la 23 ianuarie. După decesul său, un singur copil al reginei Victoria a mai rămas în viață, Prințesa Beatrice, care a murit doi ani mai târziu.

Date personale
Prințul Arthur
Duce de Connaught și Strathearn
Ducele de Connaught și Strathearn, 1915
Nume la naștere	Arthur William Patrick Albert
Născut	1 mai 1850 Palatul Buckingham, Londra
Decedat	16 ianuarie 1942 (91 de ani) Bagshot Park, Surrey
Înmormântat	Mausoleul Frogmore
Părinți	Prințul Albert de Saxa-Coburg și Gotha Victoria a Regatului Unit
Frați și surori	Prințesa Victoria a Regatului Unit Prințesa Alice a Regatului Unit Prințesa Beatrice a Regatului Unit Prințesa Elena a Regatului Unit Prințesa Louise a Regatului Unit Leopold, Duce de Albany Alfred, Duce de Saxa-Coburg și Gotha Eduard al VII-lea al Regatului Unit
Căsătorit cu	Prințesa Louise Margaret a Prusiei
Copii	Margaret, Prințesă a Suediei Prințul Arthur de Connaught Lady Patricia Ramsay
Cetățenie	Regatul Unit
Religie	anglicanism[*]
Ocupație	personal militar[*]
Activitate
Apartenență nobiliară
Titluri	Duce
Familie nobiliară	Casa de Windsor Casa de Saxa-Coburg și Gotha
Guvernatorul General al Canadei
Predecesor	Albert Grey, 4th Earl Grey[*]
Succesor	Victor Cavendish, 9th Duke of Devonshire[*]
Member of the Privy Council of Ireland[*]
Membru al Consiliului de Coroană al Regatului Unit[*]
Membru al Camerei Lorzilor[*]

· 1957: A murit Arturo Toscanini, unul dintre cei mai mari dirijori din prima jumătate a secolului XX. A condus mai multe orchestre celebre (La Scala, Milano; Metropolitan Opera şi Filarmonica, New York), a format National Broadcasting Company Orchestra; (n.25.03.1867). Arturo Toscanini (n. 25 martie 1867; d. 16 ianuarie 1957) a fost un renumit dirijor italian. Sub bagheta sa au cântat, printre alții, celebrele Maria Callas și Renata Tebaldi.

· 1957: Alexander Cambridge, Conte de Athlone (Alexander Augustus Frederick William Alfred George; 14 aprilie 1874 – 16 ianuarie 1957), a fost rudă apropiată a familiie regale britanice, comandant militar britanic, maior general care a servit ca Guvernator General în Africa de Sud și în Canada.

Ducesa de Teck și familia ei c. 1880; Prințul Alexander este în centru cu brațele în jurul Ducesei, Prințesa Mary (mai târziu regina Mary) este în partea dreaptă.

Prințul Alexander de Teck s-a născut la Palatul Kensington la 14 April 1874,^[1] ca al patrulea copil și al treilea fiu al Prințului Francis, Duce de Teck și a soției lui, Prințesa Mary Adelaide de Cambridge. Deși mama lui era nepoată a regelui George al III-lea și verișoară a reginei Victoria, Athlone, ca fiu al unui prinț de Teck în Württemberg era doar un membru minor al familiei regale britanice și deținea titlul de Prințul Alexander de Teck.^[1]^[2] În familie era cunoscut sub numele de Alge,^[3] și a fost caracterizat ca un individ meticulos cu un temperament iute dar de scurtă durată și capacitatea de a fi prudent și plin de tact.^[3]

Când prințul Alexander avea nouă ani, părinții au părăsit Regatul Unit pentru Europa continentală pentru a scăpa de datoriile uriașe. Prințul a rămas la Colegiul Eton înainte să fie mutat Colegiul militar regal Sandhurst.^[2] În 1894 cu pregătirea militară completă, prințul Alexander a fost comandant ca locotenent secund al regimentului 7 de husari,^[2]^[4] și pentru scurt timp a servit în al doilea război Matabele. După conflict, prințul a fost numit la 8 decembrie 1898 de către regina Victoria cavaler comandant al Ordinului Victoria.^[5] Mai târziu, pentru acțiunile sale în al doilea război bur, prințul a fost răsplătit în aprilie 1901 de regele Eduard al VII-lea cu "Distinguished Service Order".^[6]

La 16 noiembrie 1903 s-a logodit cu Prințesa Alice de Albany, fiica Prințului Leopold, Duce de Albany și deci nepoată a reginei Victoria și nepoată de frate a a guvernatorului general al Canadei, Prințul Arthur, Duce de Connaught și Strathearn. Cuplul s-a căsătorit la 10 februarie 1904 la Castelul Windsor,^[1]^[2] și șase zile mai târziu prințul a fost numit Cavaler Marea Cruce al Ordinului Victoria.^[7]

Alexander și Alice au avut trei copii: Prințesa May de Teck născută în 1906, Prințul Rupert de Teck născut în 1907 și Prințul Maurice de Teck născut în 1910 care a trăit mai puțin de șase luni.^[8]

La izbucnirea Primului Război Mondial, prințul Alexander, care promovase la rangul de maior și era comandant, a fost nominalizat de primul ministru britanic Herbert Asquith să devină Guvernator General al Canadei. Cu toate acestea, prințul a fost chemat pentru serviciul activ cu regimentul său participând la lupte în Franța și Flandra.
În timpul războiului, sentimentul anti-german în întregul Imperiu Britanic l-a determinat pe rege să schimbe numele german al casei regale Casa de Saxa-Coburg și Gotha în englezescul Casa de Windsor; în același timp a renunțat la toate titlurile germane atât pentru sine cât și pentru întreaga familie regală. Printr-un act regal emis la 14 iulie 1917, Alexander, împreună cu fratele său, prințul Adolphus, Duce de Teck, au cedat toate titlurile lor germane și au ales numele de Cambridge, după bunicul lor, Prințul Adolphus, Duce de Cambridge.^[9]

Alexander a fost apoi cunoscut doar ca Sir Alexander Cambridge, până când, la 7 noiembrie 1917, regele l-a numit Conte de Athlone și Viconte Trematon.^[10] Athlone a refuzat titlul de marchiz deoarece a crezut că titlul nu suna destul de britanic. Soția lui Athlone și-a păstrat titlul regal în timp ce copiii lor au devenit Lady May Cambridge și Rupert Cambridge, Viconte Trematon.

În 1923, Athlone a fost numit de rege general maior (în ciuda retragerii sale din armată) și Guvernator General al Uniunii Africii de Sud,^[3] înlocuindu-l pe vărul său, Prințul Arthur de Connaught. A ajuns la Pretoria în ianuarie 1924 și a început imediat îndatoririle de vicerege deschizând clădirea nou construită a parlamentul.

În alegerile care au urmat, Partidul Național a câștigat majoritatea locurilor în Adunarea Națională, iar Athlone l-a numit pe liderul partidului, James Hertzog, ca noul său prim ministru. În acel timp, naționalismul african era în creștere în dominioane și Hertzog a fost un republican care a promovat secesiunea Africii de Sud de Imperiul Britanic. Ca atare, el a propus ca țară să adopte propriul steag. Athlone s-a dovedit simpatic și plin de tact și a rezolvat problema prin avansarea unui steag care a fost unic în Africa de Sud, dar care conținea încă steagul Uniunii în ea, în ciuda opoziției. De asemenea, el și-a câștigat popularitatea în rândul sud-africanilor de toate rasele, prin frecvente sale tururi ale țării,^[3] îndeplinind numeroase îndatoriri.^[11]

Pentru serviciile sale în Africa de Sud aduse Coroanei, Athlone a fost numit de regele George al V-lea Cavaler al Ordinului Jartierei la 17 aprilie 1928,^[12] și, după întoarcerea sa în UK, l-a numit la 4 august 1931 guvernator al castelului Windsor.^[13] Anul următor a fost numit cancelar la Universitatea din Londra, post pe care l-a deținut până în 1955.

În Canada la sfârșitul anilor 1930, au existat apeluri din cercurile guvernamentale și mass-media pentru rege de a numi un individ născut canadian ca guvernator general. Cu toate acestea, primul ministrul canadian William Lyon Mackenzie King l-a sfătuit pe regele George al VI-lea că nu era momentul potrivit pentru o astfel de schimbare în tradiția viceregelui. Unchiul lui George, Contele de Athlone, al cărui nume Mackenzie King l-a invocat a fost numit Guvernator General.

Date personale
Alexander Cambridge
Conte de Athlone Guvernator General al Canadei
Prințul Alexander of Teck, 28 iunie 1910 purtând însemnele Ordinului Victoria și stele și canatul Ordinului Rautenkrone al regatului german de Saxonia.
Nume la naștere	Alexander Augustus Frederick William Alfred George
Născut	14 aprilie 1874 Londra, UK
Decedat	16 ianuarie 1957 (82 de ani) Londra, UK
Înmormântat	Royal Burial Ground[*]
Părinți	Francisc, Duce de Teck Prințesa Mary Adelaide de Cambridge
Frați și surori	Mary de Teck Adolphus Cambridge Prince Francis of Teck[*]
Căsătorit cu	Prințesa Alice de Albany
Copii	Lady May Abel Smith Rupert Cambridge, Viconte Trematon Prințul Maurice de Teck
Cetățenie	Regatul Unit
Ocupație	om politic
Activitate
Apartenență nobiliară
Titluri	Conte
Familie nobiliară	Duke of Teck[*]
Governor-General of the Union of South Africa[*]
Domnie	21 decembrie 1930
Predecesor	Prințul Arthur de Connaught
Succesor	George Villiers, 6th Earl of Clarendon[*]
Guvernatorul General al Canadei
Domnie	21 iunie 1940 – 12 aprilie 1946
Predecesor	John Buchan[*]
Succesor	Harold Alexander
Membru al Camerei Lorzilor[*]
Membru al Consiliului de Coroană al Regatului Unit[*]

· 1961 - A fost asasinat omul politic Patrice Lumumba din Republica Democratică Congo (n.02.07.1925).

· 1962: A murit Ivan Mestrovic, sculptor, pictor şi gravor croat din Iugoslavia; a realizat la Bucureşti statuile lui Carol I, Ferdinand II şi monumentul lui I. C. Brătianu; ( n.15 august 1883). Ivan Meštrović (n. 1882 – d. 1962) a fost un sculptor croat. Este autor printre altele al statuii ecvestre ce-l reprezenta pe regele Carol I al românilor ridicat în 1939 la București și a statuii lui Brătianu din aceeași capitală.

· 1969: Studentul ceh Jan Palach în vârstă de 20 de ani îşi dă foc, la Praga, lângă clădirea Muzeului Naţional, pentru a protesta împotriva invaziei armatei sovietice; (n. 1948). Jan Palach (n. 11 august 1948, Mělník; d. 19 ianuarie 1969, Praga) a fost un student (la Universitatea Carolină) din Cehoslovacia, care și-a dat foc în Piața Wenceslas din Praga pe 16 ianuarie 1969 în semn de protest față de invazia Cehoslovaciei de către trupe ale Tratatului de la Varșovia. Invazia militară a trupelor conduse de URSS din august 1968 a avut intenția de a opri liberalizarea pe care începuse să o introducă guvernul lui Alexander Dubček, prin așa-numita Primăvară de la Praga. Palach a fost primul dintr-un grup de studenți care făcuseră un pact de a se automutila, dar majoritatea studenților din grup s-au răzgândit când Jan Palach le-a spus de pe patul de moarte ce dureri vor suferi. Ceilalți doi studenți care totuși au respectat pactul și s-au autoimolat au fost Jan Zajíc (pe 25 februarie, 1969, tot în Piața Wenceslas) și Evžen Plocek (pe 4 aprile, 1969 în orașul Jihlava). Jan Palach a fost un martir și, în timpul regimului comunist, era un simbol pentru o Cehoslovacie liberă. Astronomul Luboš Kohoutek a numit un asteroid în cinstea lui (1834 Palach). Actualmente o piață din centrul Pragăi îi poartă numele.

· 1981: A decedat actorul român Cornel Coman („Buzduganul cu trei peceţi”, „Ecaterina Teodoroiu”, „Cireşarii”); (n.14 iunie 1936, localitatea Vizantea, jud. Vrancea).

· 2001: Laurent-Désiré Kabila, președinte al Republicii Democrate Congo (n. 1939)
* 2003: Christopher John (Chris) Mead (n. 1 mai 1940 – d. 16 ianuarie 2003) a fost un cunoscut ornitolog, autor de cărți de specialitate și realizator de programe de radio și televiziune britanic, un important membru al organizației profesionale British Trust for Ornithology (BTO).

Chris Mead a fost un entuziast al lumii naturale, făcând foarte mult în direcția comunicării cunoștințelor și rezultatelor sale. A scris cărți despre lumea naturală, păsări, migrațiile acestora și a avut o serie de emisiuni de radio și televiziune dedicate acestor subiecte.

Printre preferințele sale în afara ornitologiei se numărau jazz-ul, rugby, cursele de mașini, respectiv istoria și arheologia locală. Conform unei surse biografice din 1994, Mead a afirmat că punctele sale de interes în ornitologie sunt "marcarea, migrarea, longevitatea și dinamica populațiilor", conform originalului, "bird ringing, migration, longevity and population dynamics

Date personale
Chris Mead
Născut	1 mai 1940
Decedat	16 ianuarie 2003 (62 de ani)
Naționalitate	Regatul Unit
Ocupație	ornitolog[*]
Activitate
Domeniu	Ornitolog, matematician (studii incomplete)
Instituție	British Trust for Ornithology
Alma Mater	Peterhouse[*]
Cunoscut pentru	Marcarea păsărilor, migrarea păsărilor, ornitologie
Societăți	British Trust for Ornithology
Premii	British Ornithologists' Union Union Medal (1996) BTO Bernard Tucker Medal (1997) RSPB Medal (1999)

· 2008: Sorin Stati (n. 1 februarie 1932, București - d. 16 ianuarie 2008) a fost un lingvist român. S-a stabilit în Italia în 1971 unde obține cetățenia italiană (1978).

Absolvent al Facultății de Filologie a Universității București, secția "filologie clasică", în 1954.

Doctor în filologie la Universitatea București, titlu obținut în 1967 cu o teză de lingvistică generală ("Sistemul sintactic al limbii"), publicată la Editura Academiei Române sub titloul "Teorie și metodă în sintaxă" și tradusă în limba italiană ("Teoria e metodo nella sintassi", Bologna, Il Mulino, 1972). Predă limba și literatura română la Facultatea din Padova și ține cursuri la Facultatea de Litere din Veneția.

Doctorat de stat, cu mențiunea "très honorable", la Universitatea Sorbona(Paris) în 1978, cu o teză intitulată "Le système sémantique des adjectifs dans les langues romanes", ulterior publicată la Paris (editura Jean Fayard, 1979). În 1993 a fost ales membru de onoare al Academiei Române. După 1990 a colaborat la redactarea "Dicționarului limbii române", "Dicționarului ortoepic și de punctuație" și "Gramaticii limbii române" și a fost cercetător la Institutul de Lingvistică al Academiei Române.

Opera:

1961: Limba latină în inscripțiile din Dacia și Sciția Minor.
1962: Dicționar latin - romîn (cu Rodica Ocheșanu, Liliana Macarie, N. Ștefănescu)
1963: Dicționar ceh-român (cu Felix, J. et al.).
1964: Cuvinte românești. O poveste a vorbelor.
1966: Introducere în lingvistica matematică (cu Marcus, S./Nicolau, E.).
1967: Teorie și metodă în sintaxă.
1967: Călătorie lingvistică în țara muzelor.
1968: Limbaj, logică, filozofie (cu Solomon Marcus, Cornel Popa, Gheorghe Enescu, Alexandru Boboc).
1970: Analize sintactice și stilistice (cu Bulgăr, G.).
1971: Interferențe lingvistice.
1971: Introduzione alla linguistica matematica. (Traducere în limba italiană a lucrării din 1966).
1971: Tratat de lingvistică generală (cu Graur, A./Wald, L.).
1972: Teoria e metodo nella sintassi. (Traducere în italiană a lucrării din 1967).
1972: Elemente de analiză sintactică.
1972: Educație și limbaj.
1973: Douăzeci de scrisori despre limbaj.
1974: Il significato della parole.
1974: Dizionario italiano-romeno e romeno-italiano (cu Stati, Y.).
1976: La sintassi.
1977: Teorie sintattiche del Novecento.
1978: Manuale di semantica descrittiva.
1978: Introducción en la lingüística matematica. (Traducere în limba spaniolă a lucrării din 1966)
1979: La sémantique des adjectifs en langues romanes.
1979: La sintaxis. (Traducere în spaniolă a lucrării din 1976)
1982: Il dialogo, Considerazioni di linguistica pragmatica.
1985: Editor (cu Ducos, G.) al: Actes du XI Colloque de linguistique fonctionnelle, Bologne 1984.
1985: Cinque miti della parola. Lezioni di lessicologia testuale.
1990: Le transphrastique.
1992: Editor (cu Hundsnurscher, F/Weigand, E.) al: Dialoganalyse III. Referate der 3. Arbeitstagung Bologna 1990, 2 vol.
1993: Editor (cu Weigand, E.) al: Methodologie der Dialoganalyse.
2002: Principi di analisi argomentativa, Pàtron.

Date personale
Sorin Stati
Născut	1 februarie 1932 București, România^[1]
Decedat	16 ianuarie 2008 (75 de ani) Paris, Franța
Cetățenie	Italia Regatul Italiei
Ocupație	lingvist[*] profesor universitar romanist
Activitate
Alma mater	Universitatea din București
Organizație	Universitatea din București Universitatea din Bologna

* 2014: Hiroo Onoda (小野田寛郎 Onoda Hirō^?, 19 martie 1922 – 16 ianuarie 2014) a fost un japonez devenit celebru datorită neobișnuitei sale povești de viață: a continuat să lupte în cel de-al II-lea Război Mondial încă 29 de ani, pentru că nu a știut că acesta se terminase. Când avea 20 de ani, a fost chemat să se alăture armatei japoneze. A renunțat la slujba de o avea și s-a reîntors în Japonia, pentru antrenamente militare. La un moment dat, Onoda a fost ales pentru a-și continua antrenamentele în cadrul academiei militare Nakano, pentru formarea sa ca ofițer de spionaj. În cadrul acestor antrenamente specifice, a deprins tehnici de colectare a informațiilor și a învățat cum să poarte lupte de gherila. A fost format pentru a se infiltra în spatele liniilor inamice cu un numar foarte mic de soldați și să fie eficient în hărțuirea inamicilor Japoniei, adunând informații în paralel.

Pe 26 decembrie 1944, Onoda a fost trimis pe insula Lubang din Filipine, co ordine clare din partea ofițerului superior, Yoshimi Taniguchi, de a nu capitula indiferent de circumstanțe și de a nu comite suicid, cu promisiunea că, într-un moment sau altul, însă cu certitudine, Onoda și alți soldați detașați pe insulă vor fi recuperați de către armata japoneză.

Onoda s-a alăturat, așadar, soldaților japonezi deja staționați pe insulă și la puțin timp dupa aceasta, insula a fost invadată de trupe inamice, ca urmare a nesecurizării eficiente a portului și a aeroportului de pe insulă. Trupele Aliaților au debarcat în data de 28 februarie 1945 și au cucerit insula cu usurință. La puțin timp după aceasta, soldații japonezi rămași s-au divizat în grupuri mici, de 3, 4 oameni și s-au refugiat în jungla densă și în munții insulei.

Majoritatea acestor grupuri mici au fost anihilate rapid, însă grupul lui Onoda, format din Yuichi Akatsu, Siochi Shimada și Kinshichi Kozuka si bineînteles, Onoda, a reușit să supraviețuiască. Aceștia au continuat să folosească tehnici ale luptei de gherilă pentru a hărțui trupele inamice, în timp ce și-au raționalizat strict proviziile de mâncare și muniții, prin suplimentarea rațiilor mici de orez cu banane, nuci de cocos și alte surse de hrană din jungla, precum și prin ceea ce obțineau prin raiduri sporadice asupra fermelor locale.

În octombrie 1945, după ce au ucis o vacă dintr-o fermă locală, pentru mâncare, grupul lui Onoda a găsit o foaie volantă adresată lor, din partea localnicilor, în care li se spunea că războiul a luat sfârșit pe 15 august și li se cerea să coboare din munți. Grupul lui Onoda și celelalte câteva celule de gherilă rămase au discutat intensiv pe baza foii volante și au decis că aceasta nu este altceva decât propaganda Aliaților, cu scopul de a-i determina să se predea. Oamenii lui Onoda simțeau că este imposibil ca Japonia să fi pierdut războiul într-o perioadă așa de scurtă de la detașarea lor pe insulă, fiind în necunoștință de cauză privitor la bombele atomice aruncate asupra localităților Hiroshima și Nagasaki. Pe deasupra, s-au tras focuri de armă asupra unei alte celule similară cu cea a lui Onoda, cu câteva zile inainte, fapt pe care l-au considerat că nu s-ar fi întamplat dacă războiul într-adevăr se terminase.

Aproape de sfârșitul aceluiași an - 1945 -, localnicii filipinezi, sătui de focuri de armă și raiduri, au folosit un avion Boeing B-17 pentru a lansa foi volante deasupra junglei. Pe aceste foi era tipărit ordinul de a se preda, semnat de generalul Yamashita. Cele câteva celule rămase, analizând încă o dată foile pentru a le determina autenticitatea, au tras o concluzie similară celei dintâi: formularea ordinului dădea de înțeles că Japonia pierduse războiul, ceea ce ei nu puteau concepe. Așadar, încă o dată, au pus foile pe seama propagandisticii Aliaților, care încercau să-i determine să se predea, sătui fiind de hărțuirea eficientă a celulelor de gherilă.

Când foile volante cu ordinul generalului japonez n-au avut efect, din avioane au fost imprăștiate ziare din Japonia, fotografii și scrisori din partea familiilor soldaților. Delegații venite din Japonia au început să străbată jungla și munții, vorbind în amplificatoare, anunțând terminarea războiului, implorând soldații să se predea. În fiecare din aceste situații, Hiroo Onoda și ceilalți găseau câte ceva suspicios și mereu atribuiau evenimentele ca fiind parte a unei înșelătorii regizate de trupele Aliaților.

După 5 ani petrecuți în junglă, Akatsu – unul dintre oamenii lui Onoda – a decis că se va preda, însă nu a împărtășit gândurile sale cu ceilalți trei camarazi. Astfel, în 1949, Akatsu a părăsit grupul pe ascuns și după 6 luni petrecute singur în junglă, s-a predat cu succes celor ce încă îi cosidera că ar fi trupele Aliaților. Din cauza acestui eveniment, celula lui Onoda a devenit și mai precaută, ascunzându-se mai adânc în junglă și asumându-și mai puține riscuri, considerând că Akatsu a fost capturat și acesta reprezintă acum o amenințare în plus la adresa siguranței grupului.

Cinci ani mai târziu, un alt membru al grupului, Shimada, a fost ucis într-un schimb de focuri pe plaja din Gontin. Acum mai rămăseseră doar doi: Onoda și Kozuka.

Pentru încă 17 ani, cei doi au continuat să trăiască în junglă, adunând informații cum puteau ei mai bine și atacând “trupele inamice” atunci când puteau risca o astfel de acțiune. Cei doi încă erau convinși că, într-un târziu, Japonia va trimite mai multe trupe pe frontul lor și că ei vor antrena aceste trupe în stilul luptei de gherilă și că, folosindu-se de informațiile adunate în toți acești ani, vor recuceri insula.

În octombrie 1972, după 27 de ani de stat ascuns, Kozuka a fost ucis în timpul unui incident avut cu o patrulă filipineză. Japonezii îl credeau mort deja, neputându-și imagina că acesta a reușit să supraviețuiască în junglă toți acești ani. Însă acum, când aveau cadavrul lui Kozuka, au început să se întrebe dacă nu cumva Hiroo Onoda este încă în viață, chiar dacă și acesta fusese declarat oficial decedat cu mult timp în urmă.

Japonezii au trimis la scurt timp o echipă de căutare, pentru a-l găsi pe Onoda. Din păcate, acesta era foarte eficient în a se ascunde, mai ales că avea 27 de ani de practică. Așadar, echipa nu l-a putut găsi – Onoda rămânea să-și continue misiunea.

În 1974, un student japonez, Nario Suzuki, a decis să pornească într-un tur al lumii. Pe lista sa de obiective în calătoriile sale, studentul își propusese, printre altele, să-l găsească pe Onoda. Studentul a călătorit pe insula filipineză și a încercat să-i dea de urmă lui Onoda. Șocant, unde literalmente alții au eșuat lamentabil timp de 29 de ani, Suzuki a reușit. A găsit ascunzătoarea lui Onoda și pe Onoda în persoană.

Acum, bineînțeles, pentru student au început eforturile de a-l convinge pe Onoda să vină cu el înapoi în Japonia. Onoda, desigur, a refuzat. Nu dorea să se predea, nici să creadă că războiul s-a terminat, până când superiorii lui nu s-ar fi întors și i-ar fi ordonat să-și înceteze misiunea. În acest moment, Onoda considera că nu-i este permis pur și simplu să plece acasă, ci că va trebui să se predea și să se arunce la mila inamicului, ceea ce considera de neconceput. De-a lungul anilor avusese prea mare succes în folosirea tehnicilor de gherilă pe care le-a perfecționat, ucigând 30 de filipinezi, rănind peste 100 alții și distrugând multe recolte și ferme, de-a lungul a aproape 30 de ani.

Suzuki nu a văzut altă posibilitate decât să călătorească înapoi în Japonia cu știrea că l-a găsit pe Onoda. Maiorul Taniguchi, fostul ofițer superior direct al lui Onoda, acum pensionat și lucrător într-o librărie, a fost adus pe insula din Filipine și pus față în față cu Onoda, pentru a-i spune acestuia din urmă că Japonia a pierdut războiul și că va trebui să lase armele și să se predea filipinezilor.

Pe 10 martie 1975, la vârsta de 52 de ani, Onoda a ieșit din junglă ce-i fusese cămin atâția ani și și-a predat sabia de samurai președintelui filipinez Ferdinand Marcos. Marcos, într-un gest blamat de fiilipinezi dar imens apreciat de japonezi, l-a iertat pe Onoda pentru crimele sale, considerând faptul că Onoda a crezut că este în război în tot acest timp.

Când Onoda s-a reîntors în Japonia, a fost primit ca un erou. A primit chiar și plata pentru ultimii 30 de ani petrecuți în serviciu. Viața în Japonia era acum diferită de ceea ce știa el și nu toată îi era pe plac. Multe dintre virtuțile tradiționale japoneze, precum patriotismul, erau acum aproape inexistente în cultura poporului. În accepțiunea lui Onoda, acum Japonia se aliniase într-un mod nociv restului lumii și își pierduse mândria ce-o avusese odată. Așa că Onoda a decis să se mute în Brazilia, unde și-a cumpărat o fermă și s-a căsătorit.

Onoda a publicat o autobiografie: No Surrender, My Thirty-Year War, în care detaliază viața sa ca și luptător de gherilă.

După ce a citit în presă despre un adolescent japonez ce și-a ucis părinții, în 1980, Onoda a devenit și mai preocupat de starea țării sale și a tinerilor din Japonia. S-a reîntors în Japonia în 1984 și a înființat o școală pentru tineri, unde îi invăța pe aceștia diverse tehnici de supraviețuire, cum să fie mai independenți și mai buni cetățeni japonezi.

În mai 1996, Onoda s-a întors în Filipine, pe insula pe care trăise 30 de ani, donând 10.000 de dolari școlilor locale. Așa cum era de așteptat, Onoda nu este prea popular printre localnicii de acolo, în ciuda donațiilor sale.

* 2017: Eugene Andrew Cernan (n. 14 martie 1934,^[1]^[2]^[3]^[4] Bellwood, Illinois[*], SUA – d. 16 ianuarie 2017,^[5]^[6]^[4] Houston, SUA^[6]) a fost un astronaut american, membru al echipajului spațial Apollo 17, al 11-lea om care a pășit pe suprafața Lunii.

Date personale
Eugene Cernan
Eugene Cernan
Născut	14 martie 1934^[1]^[2]^[3]^[4]^[5]^[6]^[7]^[8] Bellwood, Illinois[], Proviso Township[], SUA
Decedat	16 ianuarie 2017 (82 de ani)^[9]^[10]^[4]^[5]^[7]^[8] Houston, SUA^[10]
Înmormântat	Texas State Cemetery[*]^[11]
Cetățenie	SUA
Etnie	Czech American[] Slovak American[]
Ocupație	ofițer aviator astronaut pilot de vânătoare[] autobiograf[] om de afaceri inginer aerospațial[*]
Activitate
Alma mater	Purdue University[] Naval Postgraduate School[]
Organizație	NASA
Decorații	Crucea pentru Distincție în Zbor National Aviation Hall of Fame[] United States Astronaut Hall of Fame[] Grand Officer of the Order of the White Double Cross[*] (25 septembrie 1994)

Sărbători

· Cinstirea lanțului Sf. Ap. Petru; Sf. Mc. Danact citețul (calendar creștin-ortodox)

· Sf. Marcel I; Priscilla (calendar romano-catolic)

· Cinstirea Lantului Sf. Ap. Petru (calendar Greco-Catolic)

VA URMA

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

marți, 14 ianuarie 2020

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Raportați un abuz