MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU JOI 30 IANUARIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE; PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI (B)

Bună dimineața, prieteni!

Decese

·       680: A decedat Sfânta  Balthild de Ascania (n.în jurul 626), de asemenea numita Bathilda, Baudour, sau Bauthieult,  soția și regina Clovis II, regele Burgundiei și Neustriei (639-658). Bathilde a interzis vânzarea de sclavi creștini pe piețele straine. În plus,  a denunțat  principiul impozitului plătit pe numărul de persoane din gospodărie, care a avut uneori ca efect faptul că noii nascuti erau  lăsati de parinti  să moară.Nu se cunosc cauzele care au determinat-o sa paraseasca puterea. S-a retras  la mănăstirea din Chelles fondata de ea.Bathilde a fost canonizata in secolul al X– lea   de papa Nicolae al II- lea.

·       1181: Împăratul Takakura al 80-lea împărat al Japoniei (n. 1161)

·       1649: Carol I al Angliei (engleză Charles I of England) (n. 19 noiembrie 1600– d. 30 ianuarie 1649) a fost rege al Angliei, Scoției și Irlandei din 27 martie 1625 până la execuția sa din ianuarie 1649.

Carol a fost cel de-al doilea fiu al regelui Iacob al VI-lea al Scoției. Din anul 1603, când tatăl său a devenit și rege al Angliei și Irlandei, s-a mutat în Anglia, iar aici și-a petrecut cea mai mare parte a vieții. Din anul 1612, urmare a morții premature a fratelui său mai mare, Henric Frederick, Prinț de Wales, a devenit moștenitorul tronului Angliei, Irlandei și Scoției. A fost căsătorit cu Henrietta Maria a Franței din anul 1625, după o tentativă nereușită, din anul 1623, de a se căsători cu infanta Maria Anna a Spaniei. Negocierile pentru căsătoria cu infanta Spaniei au culminat cu o vizită de opt luni al curții engleze în Spania, dar tratativele au eșuat datorită opoziției papei Urban al VIII-lea și datorită refuzului lui Carol de a se converti la catolicism.

După încoronare, Carol, care a fost adeptul puterii divine și absolute a regalității, s-a aflat într-o permanentă luptă cu parlamentul care încerca să-i reducă prerogativele de conducător absolut. În prima fază a domniei sale, a dus o dispută dură pentru putere împotriva Parlamentului, pe care de altfel l-a și dizolvat la 10 martie 1629. Văzând tendințele sale absolutiste, mai ales în modul de a impune taxe fără aprobare, Parlamentul s-a opus regelui Carol I al Angliei. O altă cauză de conflict cu societatea engleză a fost și politica sa religioasă: ostil atât fundamentalismului cât și tendințelor reformatoare, și adoptând calea de mijloc, regele Carol I al Angliei a fost acuzat de supușii săi că ar fi filo-catolic, favorizează catolicismul și se opune reformei Bisericii Anglicane.Tensiunile politice și religioase cumulate în decursul anilor, au explodat în războiul civil englez: împotriva lui s-au ridicat forțele Parlamentului, care se opunea tentativelor sale de centralizare a puterii în sens absolut. Alături de Parlament s-au aliat Puritanii, ostili politicii sale religioase. Războiul s-a încheiat cu înfrângerea regelui Carol I al Angliei, care a fost prins, judecat sub acuzația de trădare, condamnat la moarte și executat la 30 ianuarie 1649. Monarhia a fost abolită și în locul ei a fost instituită o republică. Aceasta însă, după moartea liderului ei principal (capul revoluției, care l-a detronat pe Carol), Oliver Cromwell, a intrat în criză, consimțind ca regele Carol al II-lea, fiul lui Carol I, să restaureze monarhia. Carol I al Angliei este sanctificat de Biserica Anglicană, care-l amintește pe 30 ianuarie. Carol, al doilea fiu a lui Iacob I al Angliei și a lui Anne a Danemarcei, s-a născut la castelul Dunfermline în 19 noiembrie 1600. De constituție slabă și bolnăvicios, la trei ani nu știa să vorbească^[1]. La moartea Elisabetei I, tatăl său devine rege, iar copilul din cauza sănătății precare, rămâne în Scoția. Anul următor sosește în Anglia, unde datorită îngrijirii lui Lady Carey, căruia îi fusese încredințat, învață să meargă și să vorbească. Carol, nu era iubit ca fratele său Henric, pe care el însuși îl adora și încerca să-l imite^[2]. În 1605, cum se obișnuia cu al doilea născut al regelui, primește titlul de Duce de York în Anglia, iar cu doi mai devreme primise titlul de Duce de Albany, în Scoția. La moartea fratelui său de febră tifoidă în 1612, Carol devine moștenitorul tronului Angliei, primind titlul de prinț de Galles, iar în 1616 devine conte de Chester. După căsătoria surorii sale Elisabeta și plecarea ei la Heidelberg, este singurul copil al cuplului regal rămas în Anglia. Noul prinț de Galles a fost foarte influențat de George Villiers, Duce de Buckingham, favoritul tatălui său. În 1623, Carol și ducele de Buckingam pleacă în Spania în vederea tratativelor pentru căsătoria lui Carol cu infanta Maria Anna, fiica lui Filip al III-lea, dar misiunea s-a încheiat cu un eșec, deoarece regele dorea convertirea lui Carol la religia romano-catolică. La întoarcerea în Anglia, cei doi îi propun lui Iacob I să pornească război împotriva Spaniei (era în plină desfășurare Războiul de Treizeci de Ani). Încurajat de consilierii săi protestanți, Iacob I a convocat Parlamentul pentru a cere ajutor financiar pentru război și pentru a cere aprobarea căsătoriei dintre Carol și Maria Henrietta a Franței. Parlamentul a votat aceste decizii, dar în același timp a criticat decizia precedentă a unei uniuni cu Spania. Pentru Iacob I, care începuse să arate semne de declin senil, era extrem de dificil să țină Parlamentul sub control, problemă cu care se va confrunta și Carol în timpul domniei. În ultimul an de viață a lui Iacob I, de fapt Carol și ducele de Buckingham dețineau puterea. 

Tânărul Carol I

Carol a urcat pe tron în martie 1625 și la 1 mai s-a căsătorit prin procură cu Maria Henrietta, mai tânără decât el cu nouă ani. Carol o văzuse pe Maria Henrietta la Paris, în timpul călătoriei în Spania. Cuplul s-a căsătorit apoi în 13 iunie 1625 în Canterbury . Carol a întârziat întrunirea cu Parlamentul până după cea de-a doua căsătorie, pentru a evita orice opoziție. La prima sesiune a Parlamentului, mulți membrii erau contrariați de această căsătorie cu o romano-catolică, temându-se că regele va elimina restricțiile impuse catolicilor și că va submina poziția oficială a bisericii anglicane. Deși el a promis Parlamentului că nu va atenua restricțiile impuse catolicilor, el a promis exact contrariul, în contractul secret de căsătorie cu Ludovic al XIII-lea al Franței. Mai mult, el a plasat sub comanda franceză o forță navală engleză, care putea fi folosită împotriva protestanților din La Rochelle. Carol a fost încoronat la 2 februarie 1626, la catedrala Westminster Abbey, de arhiepiscopul George Abbot, dar soția nu-i era alături, pentru că refuzase să participe la o ceremonie religioasă protestantă. Neîncrederea față de politica religioasă a lui Carol, a crescut considerabil datorită lui Richard Montague. Acesta a scris un pamflet împotriva învățăturilor lui Calvin, care a atras imediat ostilitatea Puritanilor. Un membru Puritan al Camerei Comunelor, John Pym, în timpul dezbaterilor, a atacat pamfletul defăimător a lui Montague, iar acesta drept răspuns a scris alt pamflet Appello Caesarem, (Fac apel la Cezar), aluzie la apelul sfântului Paul împotriva persecutării evreilor. Pentru a-l apăra pe Montague, Carol I îl face capelan regal și îl ia sub protecția sa, ceea ce face ca ostilitate Puritanilor să devină și mai mare. Decapitarea lui Carol I a fost programată pentru marți 30 ianuarie 1649. Celor doi copii rămași în Anglia sub controlul parlamentarilor, le-a fost permis să-l vadă în 29 ianuarie. Și-au luat rămas bun în lacrimi^[55]. Se spune că suveranul s-a îmbrăcat cu două cămăși de bumbac, pentru a evita să tremure de frig, iar mulțimea să creadă că tremură de frică^[56]. A fost dus sub pază la castelul Whitehall, în fața căruia fusese ridicată o platformă pentru execuție^[57]. Un șir de soldați îl separa pe Carol de mulțime, așa că ultimele sale cuvinte au fost auzite doar de cei ce erau cu el pe eșafod^[56] Carol a crezut că soarta îl pedepsea pentru că lăsase ca fidelul său servitor Strafford să fie executat^[58]. La ora 14, după ce a spus o rugăciune, Carol și-a aplecat capul și călăul i l-a retezat cu o singură lovitură decisă. Ultimele sale cuvinte au fost "Trec de la o lume coruptibilă la una incoruptibilă, unde e pace, toată pacea posibilă"^[59]. Philip Henry, care era prezent și a notat variatele faze ale execuției, a afirmat că o mulțime de persoane au trecut prin fața coșului în care era capul regelui, pentru a-și înmuia batistele albe în sângele său, începând astfel cultul regelui martir^[59]. Dar nici un alt cronist al epocii nu a povestit acest fapt, nici măcar Samuel Pepys^[60]. Și în zilele noastre se dezbate încă cine a fost călăul care l-a executat pe Carol I. Contemporanii neagă că s-ar fi tratat de Richard Brandon, călăul oficial al Londrei; se spune că ar fi refuzat chiar dacă ar fi primit 200 de sterline. Călăul a fost mascat și deghizat și chiar dacă după execuție era obiceiul să fie arătat mulțimii capul condamnatului cu cuvintele " Iată capul trădătorului", în acest caz călăul nu a spus nimic, poate pentru a nu-i fi recunoscută vocea. Examinarea trupului regelui în 1813, a arătat că gâdele a fost un expert în munca sa. Potențialii candidați au fost numeroși, dar adevăratul responsabil nu a fost individuat. Carol al II-lea când a devenit rege în 1660, a condamnat unsprezece persoane pentru moartea tatălui său, dar nici atunci nu a fost descoperită identitatea călăului. A doua zi după execuție, capul regelui a fost cusut de trup, îmbălsămat și pus într-un sicriu de plumb. Comisia a refuzat înmormântarea la Westminster Abbey.

Oliver Cromwell la sicriul lui Carol I, de Hyppolite Delaroche

Cromwell, unul din cei mai mari antagoniști ai regelui, a permis înmormântarea cu o ceremonie privată. În noaptea de 7 februarie trupul regelui a fost dus la Windsor, iar în 9 februarie un grup restrâns de fideli l-au înmormântat la capela St. Georgede la castelul Windsor. Carol al II-lea a vrut să construiască un mauzoleu regal în onoarea tatălui la Hyde Park, Londra, dar nu a reușit^[61]. După moartea lui Carol I, puterea a trecut definitiv în mâinile Parlamentului Lung și apoi în mâinile lui Oliver Cromwell, care a fost ales Lord Protector . Doar în 1660, fiul cel mare a lui Carol, Carol al II-lea al Angliei, a reușit să urce pe tronul Angliei. La puțin timp după moartea lui Carol a apărut o cărticică despre care s-a crezut imediat că era o monografie a suveranului. Cartea, cu titlul grec Eikon Basilike (Portretul regelui) conținea o exaltare a regelui și a politicii sale. Unul din cei mai fideli adepți a lui Carol, William Levett, care l-a urmat până în ziua execuției, a mărturisit că-l văzuse pe Carol scriind cartea^[62]. Membrii Parlamentului iritați și speriați de difuzarea cărții, l-au însărcinat pe poetul și scriitorul John Milton să scrie o carte cu subiect contrar monografiei, intitulată tot în greacă Eikonoklastes (Iconoclastă).

Henrietta Maria soția lui Carol I, portret de Van Dyck

În anii 20 Iacob I începuse tratativele cu Filip al III-lea al Spaniei pentru unirea copiilor lor Carol prinț de Galles și infanta Maria Ana. În 1623, pentru a completa acordul, l-a trimis pe Carol însoțit de Ducele de Buckingham la Madrid. Ajunsă la Madrid, delegația engleză a fost primită la curtea Spaniei cu toate onorurile, dar în scurt timp tratativele au precipitat. Noul papă Urban al VIII-lea, nu vedea cu ochi buni uniunea fiicei suveranului catolic al Spaniei cu prințul de credință protestantă. Astfel pentru a nu nemulțumi Sfântul Scaun, Filip al III-lea l-a anunțat pe Carol că pentru a se căsătorii cu fiica sa, va trebui să se convertească la religia romano-catolică^[69]. Cum era de așteptat, Carol a refuzat și delegația a părăsit Spania. Înainte de întoarcerea în patrie, Carol s-a oprit la Paris, la curtea tânărului Ludovic al XIII-lea al Franței. Aici o cunoaște pe sora lui Ludovic, Henrietta Maria. După falimentul tratativelor cu Spania, Carol a început tratativele pentru a se căsătorii cu tânăra prințesă. Puțin mai târziu, la 1 mai 1625 cei doi s-au căsătorit prin procură. Poporul englez chiar dacă nu-i iubea pe francezi, sărbătorea. Contemporanii o socoteau pe prințesă atrăgătoare. Iată ce spunea despre ea Van Dyck^[70]: "Avem acum o nouă, nobilă regină a Angliei, care cu adevărata ei frumusețe este cu mult superioară atât de curtate infante. Această fiică a Franței, cea mai tânără floare de Bourbon, are un aspect mai frumos și mai proaspăt, părul castaniu deschis, ochi care strălucesc ca stelele." Când s-a căsătorit cu Carol, Henrietta Maria era foarte tânără având cinsprezece ani. Catolică convinsă, în prima perioadă a căsătoriei nu a avut un raport prea bun cu soțul său. Dar după câțiva ani, între ei s-a instaurat un raport, dacă nu de dragoste, cel puțin de sinceră afecțiune. Henrietta i-a dat lui Carol nouă fii, dintre care cinci i-au supraviețuit tatălui. Când a izbucnit Războiul civil, Henrietta a fugit la curtea nepotului Ludovic al XIV-lea, unde mai târziu au ajuns și Anne Henrietta^[71], Carol și Iacob. Henrietta a murit în 1669 în Franța^[

Copii:

Copiii lui Carol I, Carol, Iacob, Maria de Antoon van Dyck

• Carol Iacob, duce de Cornovaglia n.13 martie 1629 mort la naștere.
• Carol al II-lea n. 29 mai 1630 - d. 6 februarie 1685. S-a căsătorit în 1663 cu Ecaterina de Braganza(1638-1705). Nu au avut copii. În schimb a avut mulți copii ilegitimi cu numeroasele sale amante. Cel mai faimos fiu a fost James Crofts.
• Mary, Prințesă Regală și Prințesă de Orania n. 4 noiembrie 1631 - d.24 decembrie 1660. S-a căsătorit cu William al II-lea, Prinț de Orange în 1648; au avut copii.
• Iacob al II-lea n. 14 octombrie 1633 - d. 16 septembrie 1701. S-a căsătorit cu Anne Hyde în 1659; au avut 8 copii, din care au supraviețuit două fiice Maria și Anna ce vor deveni suverane a Angliei. S-a recăsătorit cu catolica Maria d'Este în 1673; au avut copii.
• Elisabeta Stuart n. 29 decembrie 1635 - d. 8 septembrie 1640.
• Anna Stuart n. 17 martie 1637 - d. 8 decembrie 1640.
• Caterina Stuart n. 29 ianuarie 1639 a murit la naștere.
• Henry, duce de Gloucester n. 8 iulie 1640 - d. 18 septembrie 1660. A murit la 20 de ani de variolă.
• Anne Henrietta a Angliei n. 16 iunie 1644 - d. 30 iunie 1670. S-a căsătorit cu Filip duce de Orléans în 1661; au avut copii.

Carol I
Rege al Angliei, Scoției și Irlandei
Date personale
Născut	19 noiembrie 1600 Dunfermline, Scoția
Decedat	30 ianuarie 1649 (48 de ani) Palatul Whitehall, Anglia
Înmormântat	7 februarie 1649 Castelul Windsor
Cauza decesului	pedeapsa cu moartea (decapitare)
Părinți	Iacob I al Angliei Ana a Danemarcei
Frați și surori	Mary Stuart[*] Elisabeta de Bohemia Margaret Stuart[*] Sophia of England[*] Robert Stuart[*] Henric Frederick, Prinț de Wales
Căsătorit cu	Henrietta Maria a Franței
Copii	Carol II Mary, Prințesă a Angliei Iacob II Elizabeth a Angliei Anne a Angliei Henry, Duce de Gloucester Henrietta Anne a Angliei
Cetățenie	Regatul Angliei
Religie	anglicanism[*] catolicism
Ocupație	Politician
Apartenență nobiliară
Titluri	Prinț de Wales
Familie nobiliară	Casa de Stuart
Rege al Angliei și al Irlandei
Domnie	27 martie 1625 — 30 ianuarie 1649
Încoronare	2 februarie 1626
Predecesor	Iacob I
Succesor	Carol II de jure Oliver Cromwell de facto
Rege al Scoției
Domnie	27 martie 1625 — 30 ianuarie 1649
Încoronare	8 iunie 1633
Predecesor	Iacob I
Succesor	Carol II

·       1652 - A murit pictorul francez Georges de la Tour (n.19.03.1593).

·       1730: A murit tarul Petru al II-lea al Rusiei; (n.1715). A fost singurul fiu al Țareviciului Alexei Petrovici (fiu al țarului Petru I al Rusiei și al primei lui soții, Eudoxia Lopukhina) și al Prințesei Charlotte (fiica Ducelui Louis Rudolph de Brunswick-Lüneburg și cumnată a lui Carol Quintul). De asemenea, a fost singurul nepot pe linie masculină a lui Petru cel Mare. A devenit țar la vârsta de 11 ani, in anul 1727. A mutat Curtea la Moscova, care a redevenit capitală. S-a logodit cu Ecaterina, fiica lui Alexei Dolgoruky ,dar în ianuarie 1730, Petru a murit de variola, chiar în ziua în care urma să se căsătorească (19 ianuarie (s.v)/30 ianuarie s.n). A fost înmormântat în Kremlin. Odata cu moartea lui Petru, linia de sex masculin directă a dinastiei Romanovilor s-a încheiat. El a fost urmat pe tron de Anna Ivanovna, fiica lui Petru cel Mare.

Petru al II-lea
Împărat și Autocrat al tuturor Rusiilor
Împăratul Petru al II-lea, circa 1730
Date personale
Nume la naștere	Piotr Alekseievici
Născut	23 octombrie 1715 Sankt Petersburg
Decedat	30 ianuarie 1730 (14 ani) Moscova
Înmormântat	Kremlin
Cauza decesului	cauze naturale[*] (variolă)
Părinți	Țareviciul Alexei Petrovici al Rusiei Charlotte Christine de Brunswick-Lüneburg
Frați și surori	Grand Duchess Natalya Alexeyevna of Russia[*]
Cetățenie	Imperiul Rus
Religie	Biserica Ortodoxă creștinism ortodox[*]
Ocupație	Politician
Apartenență nobiliară
Titluri	împărat și autocrat al întregii Rusii[*] (6 mai 1727–1730)
Familie nobiliară	Casa Romanov
Domnie
Domnie	18 mai 1727 – 30 ianuarie 1730 (2 ani, 257 zile)
Încoronare	25 februarie 1728
Predecesor	Ecaterina I a Rusiei
Succesor	Ana a Rusiei

* 1777: Enrichetta d'Este (Enrichetta Maria; 27 mai 1702 – 30 ianuarie 1777^[1]) a fost o nobilă italiană. A fost Ducesă de Parma prin căsătoria cu verișorul ei primar, Antonio Farnese, Duce de Parma. Enrichetta a fost a treia fiică a lui Rinaldo d'Este, Duce de Modena și a soției acestuia, Charlotte def Brunswick-Lüneburg. Fratele ei mai mare, Prințul Francesco, era moștenitorul ducatului Modena.

Tatăl ei a fost Duce de Modena și Reggio din anul 1695 după decesul nepotului său Francesco II d'Este, Duce de Modena. Mama ei a fost fiica lui Johann Frederic, Duce de Brunswick-Lüneburg și a soției acestuia, Benedicta Henrietta de Wittelsbach. Mama ei era verișoară primară cu George I al Marii Britanii, Ernest, Duce de York și Albany și Sophia Charlotte de Hanovra, soția lui Frederic I al Prusiei.

Printre verișorii primari ai Enrichettei se includ: Maria Josepha de Austria, Electoare de Saxonia; Maria Amalia de Austria, împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman;^[1] Maria de Modena, regina consort a regelui Iacob al II-lea al Angliei. Odoardo Farnese, Prinț Ereditar de Parma, tatăl Elisabetei Farnese, era un alt văr Farnese. Născută la Modena, ea a fost cel mai mic copil care a supraviețuit din cei cinci ai părinților ei; doi frați mai mici au murit la scurt timp după naștere iar mama ei a murit la naștere. Numai doi din cei cinci copii se vor căsători: Enrichetta și fratele ei Francesco.

În 1720 Francesco s-a căsătorit cu Charlotte Aglaé d'Orléans, fiica lui Filip d'Orléans, regent al Franței în timpul minoratului regelui Ludovic al XV-lea. La curtea din Modena, Charlotte Aglaé s-a înțeles bine cu Enrichetta și cu surorilei ei mai mari Benedetta Maria Ernesta (1697–1777) și Amalia Giuseppina (1699–1778).

Enrichetta s-a logodit cu Antonio Farnese, Duce de Parma, a cărui mamă Maria d'Este era mătușa Enrichettei. Cei doi s-au căsătorit la Modena la 5 februarie 1728, prin procură, mirele fiind reprezentat de fratele ei Francesco.^[1]

Ea a călătorit la Parma unde și-a făcut o intrare magnifică la 6 iulie 1728. Antonio vizitase frecvent curtea din Modena și era prieten apropiat al fratelui Enrichettei.

Căsătoria a fost aranjată de secretarul de stat al lui Antonio, contele Anvidi. În ciuda așteptărilor lui Antonio, căsătoria a rămas fără copii.

Antonio a murit la 20 ianuarie 1731. A doua zi s-a anunțat că Enrichetta era însărcinată; s-a format un consiliu de regență pentru potențialul moștenitor alcătuit din Enrichetta, un episcop, primul secretar de stat și doi nobili de la curte.

S-a decis ca, dacă copilul va fi fată, ducatul să revină Infantelui Carlos al Spaniei care avea 12 ani și era fiul cel mare al Elisabetei Farnese soția regelui Filip al V-lea al Spaniei și nepoata lui Antonio Farnese.

Ducesa a fost examinată de mai mulți doctori fără să se confirme sarcina. Ca urmare, al doilea Tratat de la Viena de la 22 iulie 1731 l-a recunoscut oficial pe tânărul Infante Carlos ca Duce de Parma și Piacenza. Cum el era minor, bunica maternă Dorothea Sofia de Neuburg, văduva lui Odoardo Farnese, a fost numită regentă.

Cum Enrichetta continua să susțină că este însărcinată, Dorothea a ordonat examinarea ei de către patru moașe, care au raportat că Enrichetta era însărcinată în luna a șaptea. Știrea a făcut înconjurul Parmei și a curților europene. Regina Elisabeta a Spaniei a convins-o pe mama ei ca Enrichetta să fie examinată din nou în septembrie 1731; s-a raportat că de fapt nu era nici un copil iar Casa de Farnese s-a stins.

Evitând curtea tatălui ei din Modena, ducesa s-a mutat în palatul ducal din Colorno unde era sub arest la domiciliu escortată de garda elvețiană. În decembrie 1731, ea a fost forțată să se întoarcă la palatul ducal din Parma pentru a returna bijuteriile Dorotheei care era șefa consiliului de regență. ^[1]

La 23 martie 1740 la Piacenza, Enrichetta s-a recăsătorit cu Leopold de Hesse-Darmstadt, fiu al lui Filip de Hesse-Darmstadt și al Mariei Therese de Croÿ. Enrichetta și Leopold nu au avut copii. Leopold a murit în 1764 lăsând-o pe Enrichetta văduvă pentru a douaa oară. Enrichetta a murit la 30 ianuarie 1777 la vârsta de 74 de ani.

Enrichetta d'Este
Date personale
Nume la naștere	Enrichetta Maria d'Este
Născută	27 mai 1702 Modena
Decedată	30 ianuarie 1777 (74 de ani) Fidenza, Parma
Înmormântată	Emilia-Romagna
Părinți	Rinaldo d'Este, Duce de Modena Duchess Charlotte of Brunswick-Lüneburg[*]
Frați și surori	Amalia d'Este[*] Benedetta d'Este[*] Francesco al III-lea d'Este Gianfederico d'Este[*]
Căsătorită cu	Antonio Farnese, Duce de Parma Leopold de Hesse-Darmstadt
Religie	catolicism
Ocupație	politiciană
Apartenență nobiliară
Titluri	Nobile[*] ducesă[*]
Familie nobiliară	Casa de Hesse-Darmstadt Casa de Farnese Casa de Este
Ducesă de Parma
Domnie	5 februarie 1728 – 20 ianuarie 1731

·       1829 - A murit (asasinat la Teheran) Aleksandr S. Griboedov, dramaturg, compozitor si diplomat rus (n.1795).
* 1833: Augustin Dupré (n. Saint-Étienne la 6 octombrie 1748 – d. Armentières-en-Brie^[5] la 30 ianuarie 1833) a fost un gravor de monede și medalii francez. Augustin Dupré și-a început cariera de gravor la manufactura regală de arme.

Pe la 1770, s-a instalat la Paris, unde și-a gravat primele medalii.

Revoluția Franceză i-a dat ocazia să-și dezvolte arta. Schimbarea de regim și reforma monetară cereau o schimbare completă a tipurilor monetare. Un concurs, provocat de pictorul Louis David, a fost deschis în aprilie 1791 de Convenție, iar proiectul lui Dupré a fost reținut pentru moneda cunoscută sub denumirea de Louis conventionnel (în română Ludovic convențional sau Ludovic al Convenției). În urma acestei promovări, Dupré a fost numit Gravor general al monedelor, printr-un decret al Adunării Naționale, emis la 11 iulie 1791. Augustin Dupré a ocupat această funcție până în 1803, când a fost revocat printr-un decret de către Primul Consul, în data de 12 martie 1803. A fost înlocuit de Pierre-Joseph Tiolier

• 

  100 franci aur^[16], 1906, gravor Augustin Dupré; revers, circular: LIBERTÉ ÉGALITÉ FRATERNITÉ, cunună de ramuri de stejar; în centru, pe trei rânduri: 1oo / FRANCS / 1906; avers: circular, RÉPUBLIQUE FRANÇAISE^[17], în centru, Geniul Franței scrie, pe două rânduri CONSTI- / TUTION, pe o placă așezată pe o coloană; un mănunchi de fascii, în stânga coloanei și un cocoș spre stânga, în dreapta coloanei.
 
• 

  Piesă cu valoarea nominală de 5 franci, emisă în 1967, argint, 37 mm diametru, 25 grame; avers: circular: LIBERTE EGALITE FRATERNITE^[18]; în centru, Hercule având în stânga saJustitia, iar în dreapta sa Republica; în exergă, semnătura artistului gravor Augustin Dupré
 
• 

  Piesă cu valoarea nominală de 5 franci, emisă în 1967, revers: circular, RÉPUBLIQUE FRANÇAISE^[17], două ramuri înfrunzite (la stânga de laur, iar la dreapta de stejar), întretăiate la cele două capete; în centru, valoarea nominală și milesimul, pe trei rânduri: 10 / FRANCS / 1967
 
• 

  Dublu sol convențional de argint (24,16 grame); Stânga: avers: circular, LOUIS XVI ROI DES FRANÇOIS^[19], jos: milesimul 1792, A (litera monetăriei din Paris); în centru, cap spre stânga. Dreapta: revers: în centru, un mănunchi de fascii surmontate de o bonetă frigiană şi înconjurate de o cunună de ramuri de stejar; la stânga fasciilor este gravată cifra 2, iar la dreapta lor este gravată litera S (valoarea nominală de 2 sols); circular, în jumătatea superioară: LA NATION LA LOI LE ROI^[20], în partea inferoară: LAN 4 DE LA LIBERTE^[21]

·       * 1836: Betsy Ross (n. 1 ianuarie 1752 - d. 30 ianuarie 1836) a fost o femeie americană, despre care se spune că ar fi cusut primul steag american.
Betsy Ross s-a născut Elizabeth ("Betsy") Griscom în Philadelphia, Pennsylvania (după alte surse s-ar fi născut în Collingswood, New Jersey) fiind al optulea copil din cei 17 ai lui Samuel și Rebecca Griscom, care erau ambii membri ai grupării religioase a Quaker-ilor. Tatăl său a fost un maistru constructor. Betsy a urmat Friends School, numele școlii pentru copii quaker-ilor, unde a învățat să scrie și să citească și o meserie (probabil cele de cusătoreasă și de tapițer). De aici a rezultat și ucenicia sa ulterioară într-o mică firmă de tapițerie.

Pe când lucra în primul său serviciu, Betsy s-a îndrăgostit de un alt ucenic, John Ross, care era fiul unui demnitar din biserica numită Christ Church din Pennsylvania, fiind el însuși un membru al clerului episcopal. Dar cum quakerii dezaprobau total căsătorii între diferite comunități religioase, aidoma mamei și tatălui său, cuplul a părăsit Pennsylvania, trecând în 1773 "clandestin" Delaware River în New Jersey, unde au fost căsătoriți de William Franklin, fiul lui Benjamin Franklin. Ca urmare, ambii tineri au fost dezmoșteniți de comunitatea quaker-ilor.

În mai puțin de doi ani, cei doi au pornit o afacere în domeniul pentru care se pregătiseră, tapițerie. Oricum, deși o porniseră bine, afacerea lor a fost puternic afectată de Revoluția americană, datorită restricțiilor comerciale care afectau puternic obținerea materiilor prime și a reducerii semnificative a cererii. John s-a alăturat miliției din Pennsylvania, fiind rănit mortal de o explozie în 1776. După decesul soțului său, Betsy a preluat total afacerea pe care cei doi o porniseră ca parteneri.

Betsy Ross este amintită ca o artistă în realizarea steagurilor în timpul Revoluției Americane. Conform legendei create în jurul primul steag american, în iunie 1776, Betsy ar fi fost vizitată de George Washington, George Ross și Robert Morris, la vremea respectivă toți fiind trei membri ai Congresului Continental. Betsy se întâlnise anterior cu Washington, datorită afiliației lor cu biserica Christ Church (în plus ea cususe nasturi și butoniere pentru jachetele acestuia), iar George Ross era unchiul lui John. Ei anunțaseră că formaseră acel "comitet de trei" ! Veniseră cu gândul de a-i propune să coase un steag format din "stele și dungi", ce urma să devină primul steag american. Regula era ca stelele să aibă șase colțuri, dar Betsy s-a opus, susținând că stelele cu cinci colțuri ar fi mai potrivite. Lui Washington nu-i convenea schimbarea, deoarece credea că o stea cu cinci colțuri era mai greu de conceput decât una cu șase. Atunci, Betsy a luat o bucată de hârtie și a realizat numaidecât o stea perfectă, cu cinci colțuri. Asta evidențiază faptul că Betsy lucra la steaguri pentru guvern și calitățile excepționale pe care le avea. Oricum ar fi, ea a realizat primul steag cu stele și dungi, aducând în același timp un omagiu Americii, care mai dăinuie și astăzi.

Betsy Ross și doi copii prezentând steagul cusut de ea lui George Washington și altora

1857 - A murit traducătorul Grigore Pleşoianu (n.30.01.1808).
* 1858: Coenraad Jacob Temminck (n. 31 martie 1778 – d. 30 ianuarie 1858) a fost un aristocrat și zoolog olandez.^[2]

Temminck a fost primul director de la Rijksmuseum van Natuurlijke Historie (Muzeul de Istorie Naturală din Leiden) din anul 1820 și până când a decedat. Lucrarea sa, Manuel d'ornithologie, ou Tableau systématique des oiseaux qui se trouvent en Europe (1815), a fost lucrarea standard pentru păsările din Europa pentru mulți ani. Acesta a moștenit o colecție mare de exemplare de păsări de la tatăl său. În 1831, a fost ales membru străin la Academia Regală de Științe din Suedia.

A fost și autorul Histoire naturelle générale des Pigeons et des Gallinacées (1813–1817), Nouveau Recueil de Planches coloriées d'Oiseaux (1820–1839) și a contribuit la secțiunea despre mamifere din cadrul lucrării Fauna japonica (1844–1850) a lui Philipp Franz von Siebold.

Coenraad Jacob Temminck
Date personale
Născut	31 martie 1778 Amsterdam Olanda Amsterdam, Provinciile Unite[1]
Decedat	30 ianuarie 1858 Lisse, Țările de Jos
Naționalitate	olandez
Cetățenie	Țările de Jos
Ocupație	biolog ornitolog[*] zoolog[*] botanist[*] scriitor
Activitate
Domeniu	zoologie
Instituție	Naturalis Biodiversity Center[*]
Organizații	Academia Leopoldină Academia Regală Suedeză de Științe Academia Rusă de Științe Academia de Științe din Berlin Academia Regală Neerlandeză de Arte și Științe

·       1867: A murit Împăratul Kōmei, al 121-lea împărat al Japoniei (n. 1831).  Împăratul Kōmei (n. 22 iulie 1831 – d. 30 ianuarie 1867) al 121-lea împărat al Japoniei. A domnit din 10 martie 1846 până în 30 ianuarie 1867. Numele său era Osahito.

Împăratul Kōmei
Al 121-lea Împărat al Japoniei
Date personale
Născut	22 iulie 1831 Kyoto, Japonia
Decedat	30 ianuarie 1867 (35 de ani) Kyoto, Japonia
Înmormântat	Higashiyama-ku[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (variolă)
Părinți	Împăratul Ninkō Ōgimachi Naoko[*]
Frați și surori	Kazu-no-miya Chikako-naishinnō[*] Katsura-no-miya Sumiko-naishinnō[*] Katsura-no-miya Misahito-shinnō[*] Kuni Asahiko[*]
Căsătorit cu	Eishō[*] Nakayama Yoshiko[*]
Copii	Împăratul Meiji
Cetățenie	Japonia
Religie	Șintoism
Ocupație	conducător[*]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa Imperială a Japoniei
Domnie
Domnie	10 martie 1846 – 30 ianuarie 1867
Încoronare	10 martie 1846
Predecesor	Împăratul Ninkō
Succesor	Împăratul Meiji
Regent	Tokugawa Ieyoshi Tokugawa Iesada Tokugawa Iemochi Tokugawa Yoshinobu

·       1889: Prințul Rudolf al Austriei (21 august 1858 – 30 ianuarie 1889), arhiduce de Austria și prinț moștenitor al Austriei, Ungariei și Boemiei, a fost unicul fiu și moștenitorul împăratului Franz Joseph I al Austriei și a soției acestuia, Elisabeta de Bavaria (cunoscută sub numele de Sisi).

Prințul Rudolf la vârsta de aproape patru ani, 1863

Arhiducele Rudolf Franz Karl Joseph s-a născut la 21 august 1858 la Schloss Laxenburg,^[1] un castel situat în apropiere de Viena, ca fiu al împăratului Franz Joseph I și a împărătesei Elisabeta. Prenumele Rudolf l-a primit în onoarea strămoșului său, Rudolf I al Germaniei, primul împărat germanic al dinastiei de Habsburg.

Prințul Moștenitor Rudolf a fost crescut împreună cu sora lui mai mare, Gisela de bunica paternă, Arhiducesa Sofia. Primul copil al părinților săi, o fiică pe nume Sofia, a murit la vârsta de doi ani înainte de nașterea lui Rudolf, în timp ce sora lui mai mică, Marie-Valerie, s-a născut la zece ani după Rudolf. Gisela și Rudolf au crescut împreună și au fost foarte apropiați. La vârsta de șase ani, el a fost separat de sora lui și a început educația pentru a deveni viitorul împărat. Acest lucru nu a schimbat relația cu sora lui Gisela de care a rămas apropiat până la căsătoria acesteia cu Prințul Leopold al Bavariei.

La șase ani a fost încredințat unui preceptor, generalul Charles-Léopold de Gondrecourt (1814 - 1888), erou de război și mare maestru la curte, cunoscut pentru severitatea sa. Prin metodele sale dure, chiar crude, a traumatizat copilul. După intervenția împărătesei, Gondrecourt a fost înlocuit cu colonelul Joseph Latour von Thurmburg (1820-1904), mult mai pedagog și liberal și care s-a făcut iubit de elevul său.

Rudolf a suferit de lipsa mamei sale care conducea lumea, de înfrângerea Austriei în fața Prusiei (1866), de crearea dublei monarhii (1867), de iubirea exclusivă a mamei sale pentru ultima născută (Marie-Valérie, 1868), de bârfele răspândite care susțineau că este copilul contelui Andrássy. În 1872, bunica sa, arhiducesa Sofia, care s-a ocupat de educația lui, a murit. Anul următor, sora lui, Gisela, s-a căsătorit la vârsta de 16 ani cu Prințul Leopold, o căsătorie de conveniență însă inutilă din punct de vedere politic.

Influențat de tutorele său Ferdinand von Hochstetter (care mai târziu a devenit primul superintendent al Muzeului Imperial de Istorie Naturală), Rudolf a devenit foarte interesat de științele naturale, începând cu o colecție de minerale de la o vârstă fragedă.^[1] (După moartea lui, porțiuni mari din colecția de minerale au intrat în posesia Universității de Agricultură din Viena.

Rudolf și tatăl lui nu vorbeau niciodată în afară de subiecte secundare cum ar fi vânătoarea. Împăratul, o natură secretoasă, se proteja prin ascunderea în spatele protocolului și i-a amintit din timp fiului său că protocolul nu permitea nici unei persoane - chiar și prințului moștenitor - să i se adreseze; prin urmare, tânărul prinț nu putea discuta cu tatăl său ceea ce avea pe inimă.

Spre deosebire de tatăl său care avea idei conservatoare, Rudolf avea idei politice liberale. Apropiat de cercurile progresiste și liberale, singura modalitate pe care a găsit-o pentru a critica linia urmată de tatăl său a fost să scrie numeroase articole în diverse ziare vieneze, publicate sub mai multe pseudonime și unde apăra idealul său. Din punct de vedere social el a luptat și cu privilegiile aristocrației, denunțând viața mizeră a muncitorilor. Pe plan diplomatic, el a respins tratatul cu Germania în favoarea unei alianțe cu Rusia și Franța.

Mai mult decât atât, Rudolf a preluat dragostea profundă a mamei lui pentru Ungaria. A fost frustrat de faptul că la vârsta de 30 de ani nu era decât prinț moștenitor în timp ce tatăl său a devenit împărat la 18 ani iar noul împărat al Germaniei, Wilhelm al II-lea, pe care îl disprețuiește profund are 29. Temându-se că va muri înainte de a avea timp să termine lucrarea sa de liberalizare a imperiului (ca tatăl lui Wilhelm al II-lea, Frederic al III-lea, care a murit în 1888 după aproape trei luni de domnie), Rudolf este foarte afectat de soarta tragică a regelui Bavariei, Ludovic al II-lea.

Rudolf și soția sa Stéphanie, 1882.

În 1879 a început să caute o soție de rangul său, catolică și a cărui uniune nu va cauza sensibilități diferitelor popoare ale monarhiei. După ce a fost refuzat de infantele Spaniei și Portugaliei, ca și de prințesa de Saxa, Rudolf s-a căsătorit la Viena la 10 mai 1881 cu Prințesa Stéphanie, fiica regelui belgian Leopold al II-lea.

Pentru cuplul imperial, căsătoria este un paliativ: împăratul nu are în vedere că tatăl miresei este arivistul rege Leopold al II-lea. Împărăteasa o găsește pe Stéphanie prea tânără și urâtă (o va porecli mai târziu "cămila hidoasă" sau "țăranca flamandă"). Cei doi soți sunt într-adevăr nepotriviți, Rudolf este un tânăr seducător în timp ce mireasa lui, nu prea feminină, are încă un trup de copil.

Unicul lor copil, Arhiducesa Elisabeta Marie de Austria, s-a născut la 2 septembrie 1883 la castelul Laxenbourg. Nașterea micii prințese, supranumită "Erzsi" este o decepție pentru părinții ei care așteptau un fiu. Se presupune că Rudolf este tatăl lui Robert Pachmann, fiul arhiducesei Maria-Antoinette de Austria și Toscana.

Marie Vetsera

Căsătoria, fericită inițial, s-a soldat rapid cu un eșec. Rudolf este foarte inteligent, puțin convențional, impulsiv și foarte liberal în timp ce Stéphanie este serioasă, protocolară și ternă. Dezacordul dintre ei se mărește continuu și în cele din urmă Rudolf se întoarce la vechea lui viață de celibatar. Are multiple cuceriri și își ia ca amantă pe Mizzi Caspar în 1886.

În urma numeroaselor relații extraconjugale, prințul moștenitor face o formă de blenoragie foarte gravă. Și-a contaminat soția care nu mai poate avea alți copii. Rudolf "se vindecă" cu morfină, cocaină și alcool pentru a trece peste impotența lui. Încearcă din răsputeri să ascundă de tatăl său stările de depresie și anxietate.

În timpul verii anului 1888, într-o alarmantă stare fizică și psihică, el propune metresei sale Mizzi Caspar să se sinucidă împreună cu el. După ce este refuzat, Rudolf o întâlnește la începutul toamnei anului 1888 (prin intermediul verișoarei sale, contesa Marie-Louise Larisch) pe Marie, tânăra fiică a Elenei Vetsera. Între cei doi are loc o relație intimă; s-a spus că Marie era însărcinată în patru sau cinci luni în momentul morții ei.

La 26 ianuarie 1889, prințul Rudolf are o dispută violentă cu tatăl său însă nu se știe dacă împăratul era supărat pentru că Rudolf a cerut Papei anularea căsătoriei sale sau i-a cerut fiului său să rupă relația cu Marie Vetsera.

La 27 ianuarie, Rudolf se întâlnește cu verișoara lui Marie-Louise căreia îi spune că este în pericol. La întrebarea dacă pericolul vine de la Stéphanie, Rudolf a răspuns: "Stéphanie! O nu, aceasta este o nenorocire particulară. Pericolul care mă amenință este de natură politică."

La 28 ianuarie, Marie Vetsera și Rudolf părăsesc Viena separat pentru a se duce la cabana de vânătoare de la Mayerling, unde prințul urmează să vâneze împreună cu contele Joseph Hoyos și cu cumnatul său, Prințul Philipp de Saxa-Coburg și Gotha. Rudolf a scris scrisori de adio familiei și a scris șefului de secție a Ministerului Afacerilor de Externe să deschidă biroul său și să distrugă toate scrisorile de la contesa Larisch și de la Marie Vetsera.

La 29 ianuarie, cei doi invitați, contele Hoyos și Prințul Philipp (soțul surorii Stéphaniei), au ajuns la Mayerling. Ei nu bănuiesc prezența Mariei Vetsera.

Rudolf și Marie sunt găsiți morți în dimineața zilei de 30 ianuarie 1889 în pavilionul de vânătoare. Un suicid organizat de Rudolf și amanta sa sau un atentat politic. Zita, ultima împărăteasă a Austriei, a afirmat la sfârșitul vieții sale (1983) că Rudolf și Marie au fost asasinați din rațiuni politice

Prințul Rudolf
Prinț Moștenitor al Austriei, Ungariei și Boemiei
Date personale
Nume la naștere	Rudolf Franz Karl Joseph
Născut	21 august 1858 Laxenburg, Imperiul austriac
Decedat	30 ianuarie 1889 (30 de ani) Mayerling, Austro-Ungaria
Înmormântat	Cripta Imperială de la Viena
Cauza decesului	sinucidere (plagă împușcată[*])
Părinți	Franz Joseph al Austriei Elisabeta, împărăteasa Austriei
Frați și surori	Arhiducesa Gisela a Austriei Arhiducesa Marie Valerie de Austria Arhiducesa Sofia a Austriei
Căsătorit cu	Prințesa Stéphanie a Belgiei
Copii	Arhiducesa Elisabeta Marie de Austria
Cetățenie	Austria
Religie	Biserica Catolică catolicism
Ocupație	ofițer naturalist Politician
Apartenență nobiliară
Titluri	Prinț moștenitor (1858–1889)
Familie nobiliară	Casa de Habsburg-Lorena

·       1897: Constantin Gogu, matematician și astronom român, membru corespondent al Academiei Române (n. 1854)

* 1924: Ferdinand d'Orléans, Duce de Montpensier,^[1] franceză Ferdinand François Philippe Marie Laurent d'Orléans, Duc de Montpensier^[1] (9 septembrie 1884 – 30 ianuarie 1924) a fost membru al Casei de Orléansși prinț al Franței.   

Ferdinand a fost al optulea și cel mai mic copil al Prințului Filip, Conte de Paris și a soției acestuia, Maria Isabelle d'Orléans.^[1] Ferdinand a fost strănepot al regelui Ludovic Filip al Franței și al reginei Maria Amalia a celor Două Sicilii.^[1]

Printre frații mai mari ai lui Ferdinand au fost: Amélie de Orléans regină a Portugaliei, Filip, Duce de Orléans, Hélène, Ducesă de Aosta, Isabelle, Ducesă de Guise și Louise de Bourbon-Două Sicilii.

La 20 august 1921, la Château de Randan, Ferdinand s-a căsătorit cu Maria Isabel González de Olañeta y Ibarreta, a 3-a marchiză de Valdeterrazo, fiica lui Ulpiano González de Olañeta y González de Ocampo, al 2-lea marchiz de Valdeterrazo și a soției acestuia, Isabel de Ibarreta y Uhagón.^[1] Ferdinand și Maria Isabel nu au avut copii.

Ferdinand
Duce de Montpensier
Portret al Ducelui de Montpensier, 1920.
Date personale
Nume la naștere	Ferdinand François Philippe Marie Laurent
Născut	9 septembrie 1884 Château d'Eu, Eu, Seine-Maritime, Republica Franceză
Decedat	30 ianuarie 1924 (39 de ani) Château de Randan, Randan, Puy-de-Dôme, Republica Franceză
Înmormântat	Chapelle royale de Dreux[*]
Cauza decesului	Supradoză
Părinți	Prințul Ludovic Filip, Conte de Paris Prințesa Marie Isabelle d'Orléans
Frați și surori	Philippe de Orléans Prințesa Louise de Orléans Amélie de Orléans Prințesa Hélène de Orléans Prințesa Isabelle de Orléans
Căsătorit cu	Maria Isabel González de Olañeta y Ibarreta, marchiză de Valdeterrazo
Cetățenie	Franța
Ocupație	explorator personal militar[*] scriitor
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Orléans

     
1926 - A murit Bucura Dumbravă, prozatoare. Născută la Bratislava, s-a stabilit în România de la vârsta de cinci ani. Pasionată excursionistă, a fost prima femeie care a ajuns pe vârful Omul. Unul dintre romanele ei, "Pandurul", a fost pus în scenă de Ion Şahighian, în 1942 (n.28.12.1868).

·       1928: Johannes Fibiger, medic danez, laureat Nobel (n. 1867)

·       1948: Este asasinat Mahatma Gandhi, conducator al mișcării de eliberare a Indiei. Se marchează drept „Ziua martirilor” (n. 2 octombrie 1869) Mahatma Gandhi (*2 octombrie 1869, Porbandar/Kathiawar – †30 ianuarie 1948, New Delhi) cu adevăratul său nume Mohandas Karamchand Gandhi părintele independenței Indiei și inițiatorul mișcărilor de revoltă neviolente. Numele de „Mahatma“ (în sanscrită înseamnă „marele suflet“) i-a fost dat de poetul indian Rabindranath Tagore. “Tatăl naţiunii indiene”, Mahatma Gandhi a fost ucis cu trei gloanţe de un extremist hindus, in timpul unui serviciu de religios.Gandhi era criticat ca fiind prea tolerant fata de musulmanii din India. Mohandas Karamchand Gandhi, (Mahatma Gandhi inseamna “Suflet mare”), a condus miscarea de rezsistenta pasiva a indienilor fata de ocupantii britanici. Două milioane de indieni au participat la înmormântarea lui.

·       1951: Ferdinand Porsche, constructor german de automobile (d. 1875)
* 1953: Ernest Augustus III (germană Ernst August Christian Georg; 17 noiembrie 1887 – 30 ianuarie 1953), a fost Duce de Brunswick, nepot al regelui George al V-lea al Hanovrei, pe care prusacii l-au detronat în 1866. Ultimul monarh al Casei de Hanovra, Ernest Augustus a fost descendent direct al lui Henric Leul. Străbunicul lui Ernest, Prințul Ernest Augustus, Duce de Cumberland, al cincilea fiu al regelui George al III-lea al Regatului Unit, a devenit rege al Hanovrei în 1837 din cauza Legii Salice care i-a interzis reginei Victoriasă domnească în Germania.

Prințul Ernest Augustus de Hanovra, Prinț al Marii Britanii și al Irlandei, intitulat "Prințul Ernest de Cumberland" s-a născut la Penzing în apropiere de Viena ca al șaselea și cel mai mic copil al Prințului Moștenitor Ernest Augustus de Hanovra și a soției acestuia, Prințesa Thyra a Danemarcei.^[1] Tatăl său a succedat ca pretendent la tronul hanovrian și ca Duce de Cumberland și Teviotdale în 1878.

Tânărul prinț Ernst August a devenit moștenitor aparent al ducatului de Cumberland și, după moartea celor doi frați mai mari, și moștenitor al tronului din Hanovra.

În 1884, ducele conducător al ducatului de Brunswick-Wolfenbüttel, un văr îndepărtat, a murit și Ducele de Cumberland a pretins acel teritoriu. Cancelarul imperial Otto von Bismarck a reușit să obțină Consiliului Federal (Bundesrat) al Imperiului german să-l excludă pe duce de la succesiune. Bismarck a făcut acest lucru pentru că ducele nu a renunțat la pretențiile sale în mod oficial la regatul de Hanovra, care a fost anexat la Prusia în 1866, după încheierea războiului austro-prusac (Hanovra s-a situat de partea Austriei).
Prințul Albrecht al Prusiei a devenit regent de Brunswick. După moartea prințului Albrecht în 1906, ducele a spus că el și fiul său cel mare, Prințul George, vor renunța la pretențiile lor asupra ducatului pentru a permite lui Ernst să intre în posesia ducatului; această opțiune a fost respinsă de Bundesrat și regența a continuat, de data asta sub Ducele Johann Albert de Mecklenburg, care anterior fusese regent în Mecklenburg pentru nepotul său. Când fratele mai mare al lui Ernest, Prințul George, a murit într-un accident de automobil la 20 mai 1912, Wilhelm al II-lea al Germaniei a trimis un mesaj de condoleanțe Ducelui de Cumberland. Ca răspuns la acest gest prietenesc, ducele l-a trimis pe singurul său fiu în viață, Ernest, la Berlin pentru a-i mulțumi împăratului. Ernest și împăratul erau veri de gradul trei prin descendența de la regele George al III-lea al Regatului Unit.

La Berlin, Ernest s-a îndrăgostit de singura fiică a împăratului Wilhelm, Prințesa Victoria Luise a Prusiei. La 24 mai 1913, Ernest și Victoria Louise s-au căsătorit. Această căsătorie a încheiat ruptura de decenii între Casele de Hohenzollern și Hanovra. Nunta prințului Ernest Augustus și a prințesei Victoria Louise a fost, de asemenea, ultima mare adunare a suveranilor din Europa (mulți dintre ei erau descendenți atât ai reginei Victoria cât și ai regelui Christian al IX-lea al Danemarcei), înainte de izbucnirea Primului Război Mondial. Au participat în plus față de împăratul german și împărăteasă, ducele și ducesa de Cumberland, George al V-lea al Regatului Unit și regina Mary, țarul Nicolae al II-lea.

La anunțarea logodnei sale cu prințesa Victoria Louise, în februarie 1913, prințul Ernest Augustus a făcut un jurământ de loialitate față de împăratul german și a acceptat comanda cu rangul de căpitan de cavalerie și comandant de companie la husari Zieten, un regiment al armatei prusace în care bunicul său George al V-lea de Hanovra și străbunicul său (Ernest Ausust I) au fost colonei.

La 27 octombrie 1913, Ducele de Cumberland a renunțat oficial la pretenția sa asupra ducatului de Brunswick în favoarea fiului său. A doua zi, Consiliului Federal a votat pentru a-i permite prințului Ernest Augustus de Cumberland să devină suveran al ducatului de Brunswick. Noul Duce de Brunswick, care a fost ridicat la rang de colonel al husarilor, a preluat oficial conducerea ducatului la 1 noiembrie.

În timpul Primului Război Mondial ducele a fost promovat la rangul de general maior. La 8 noiembrie 1918 a fost obligat să abdice împreună cu ceilalți regi, mari duci, duci și prinți germani. În anul următor, ducatul britanic al tatălui său a fost suspendat în conformitate cu Legea privind privarea de titluri din 1917, ca urmare a serviciului ducelui în armata germană în timpul războiului, și Ernest Augustus și-a pierdut titlul de prinț al Regatului Unit care a fost suspendat în conformitate cu aceeași lege. Când tatăl lui a murit în 1923, Ernest Augustus nu i-a succedat la titlul de Duce de Cumberland.

Prințul Ernest a trăit să vadă cum unul dintre copii săi - fiica sa Federica - a devenit în 1947 regină a Greciei când soțul ei, prințul Paul al Greciei și Danemarcei i-a succedat fratelui său ca rege. Ducele de Brunswick este bunicul matern al reginei Sofía a Spaniei și al regelui Constantin al II-lea al Greciei.

A murit la castelul Marienburg în apropiere de Hanovra în 1953, la vârsta de 65 de ani.

Ernest Augustus III
Duce de Brunswick
Ernest Augustus, Duce de Brunswick, ca 1910.
Date personale
Nume la naștere	Ernst August Christian Georg
Născut	17 noiembrie 1887 Penzing, Viena
Decedat	30 ianuarie 1953 (65 de ani) Castelul Marienburg, Hanovra
Înmormântat	Hanovra
Părinți	Ernest Augustus, Prinț de Hanovra Prințesa Thyra a Danemarcei
Frați și surori	Princess Olga of Hanover[*] Prințesa Alexandra de Hanovra și Cumberland Prințesa Marie Louise de Hanovra Prince George William of Hanover[*] Prince Christian of Hanover[*]
Căsătorit cu	Prințesa Victoria Luise a Prusiei
Copii	Ernest Augustus IV Prințul George William Frederica, regină a Greciei Prințul Christian Oscar Prințul Welf Henry
Cetățenie	Germania
Ocupație	monarh
Apartenență nobiliară
Titluri	prinț duce
Familie nobiliară	Casa de Hanovra
Duce de Brunswick
Domnie	1 noiembrie 1913 – 8 noiembrie 1918
Predecesor	William VIII
Șeful Casei de Hanovra
Domnie	30 ianuarie 1923 – 30 ianuarie 1953
Predecesor	Ernest Augustus II
Succesor	Ernest Augustus IV

·       1957 - A murit Grigore Gafencu, om politic, ministru de Externe al României (1938-1940), gazetar remarcabil (n.30.01.1892).

·       1963: Francis Poulenc, compozitor francez (n. 1899)
* 1969: Alfonso, Duce de Anjou, Duce de Cádiz (Alfonso Jaime Marcelino Manuel Víctor María de Borbón y Dampierre, cetățean francez ca Alphonse de Bourbon) (20 aprilie 1936 – 30 ianuarie 1989) a fost nepotul regelui Alfonso al XIII-lea al Spaniei și pretendent legitimist la tronul Franței.

·       1975 - A murit compozitorul german Boris Blacher (n.19.01.1903).

·       1989: Alfonso, Duce de Anjou, Duce de Cádiz (Alfonso Jaime Marcelino Manuel Víctor María de Borbón y Dampierre, cetățean francez ca Alphonse de Bourbon) (20 aprilie 1936 – 30 ianuarie 1989) a fost nepotul regelui Alfonso al XIII-lea al Spaniei și pretendent legitimist la tronul Franței.

Alfonso
Duce de Anjou; Duce de Bourbon; Duce de Cádiz
Alfonso, Duce de Anjou și Cádiz în 1963
Date personale
Nume la naștere	Alfonso Jaime Marcelino Manuel Víctor María de Borbón y Dampierre
Născut	20 aprilie 1936 Roma, Italia
Decedat	30 ianuarie 1989 (52 de ani) Colorado, SUA
Înmormântat	Convent of Las Descalzas Reales[*]
Cauza decesului	accident
Părinți	Infantele Jaime, Duce de Segovia Emmanuelle de Dampierre[*]
Frați și surori	Gonzalo, Duke of Aquitaine[*]
Căsătorit cu	María del Carmen Martínez-Bordiú y Franco
Copii	Francisco de Asís, Duce de Bourbon Luis Alfonso, Duce de Anjou
Cetățenie	Italia  Franța  Spania  Regatul Italiei
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	diplomat
Apartenență nobiliară
Titluri	Duke of Cádiz[*]
Familie nobiliară	Casa de Bourbon
Pretendent legitimist la tronul Franței
Domnie	20 martie 1975 – 30 ianuarie 1989
Predecesor	Jacques II
Succesor	Louis XX
Duce de Anjou
Domnie	3 august 1975 – 30 ianuarie 1989
Predecesor	Jaime, Duce de Anjou
Succesor	Louis, Duce de Anjou
Duce de Bourbon
Domnie	25 noiembrie 1950–1975
Succesor	Francisco, Duce de Bourbon

·       1991: John Bardeen (n. 23 mai 1908 — d. 30 ianuarie 1991) a fost un inginer și fizician american. Este singura persoană care a câștigat de două ori Premiul Nobel pentru Fizică: în 1956 pentru tranzistor, împreună cu William Shockley și Walter Brattain, și în 1972 pentru o teorie fundamentală a superconductivității convenționale împreună cu Leon Neil Cooper și John Robert Schrieffer, numită teoria BCS. A fost, totodată, prima persoană care a câștigat două Premii Nobel în același domeniu.

Tranzistorul a revoluționat industria electronică, permițând apariția Erei Informației, și a făcut posibilă dezvoltarea aproape tuturor dispozitivelor electronice moderne, de la telefoane la calculatoare și rachete. Realizările sale din domeniul superconductivității, care i-au adus al doilea premiu Nobel, sunt folosite în tehnologii medicale cum ar fi tomografia calculată și imaginile cu rezonanță magnetică.

În 1990, Bardeen a apărut pe lista celor mai influenți 100 de americani ai secolului, în revista Life

·       1993: Regina Alexandra a Iugoslaviei (greacă Αλεξάνδρα της Ελλάδος και της Δανίας) (25 martie 1921 – 30 ianuarie 1993) a fost soția ultimului rege al Iugoslaviei, Petru al II-lea și mama lui Alexandru, Prinț Moștenitor al Iugoslaviei. S-a născut la cinci luni după decesul tatălui ei, regele Alexandru I al Greciei, și a soției morganatice a acestuia, Aspasia Manos. Bunicul ei, regele Constantin I, a fost restaurat pe tronul Greciei la o lună după decesul lui Alexandru și s-a întors în Grecia din exil. Guvernul său a tratat oficial scurta domnie a lui Alexandru ca regență, ceea ce a însemnat că mariajul lui Alexandru, contractat fără permisiunea tatălui său, a fost din punct de vedere tehnic ilegală, căsătoria anulată și fiica cuplului, Alexandra, nelegitimă.

Steagul regal al reginei

La cererea mamei lui Alexandru, regina Sofia, a fost adoptată în iulie 1922 o lege care a permis regelui să recunoască validitatea căsătoriilor membrilor familiei regale fără acordul regal, chiar și retroactiv, deși pe o bază non-dinastică. Regele Constantin a emis un decret, publicat la 10 septembrie 1922, recunoscând căsătoria lui Alexandru cu Aspasia. Alexandra a devenit legitimă în ochii legii elene dar a continuat să nu aibă drept la succesiunea tronului. În 1944, s-a mutat la Londra, s-a căsătorit cu Petru al II-lea al Iugoslaviei și l-a născut pe Alexandru, Prinț Moștenitor al Iugoslaviei la 17 iulie 1945, în apartamentul 212 al Hotelului Claridge din Londra. Guvernul britanic a cedat suveranitatea asupra apartamentului, Iugoslaviei doar pentru o zi, astfel că prințul se va naște pe "teritoriul iugoslav". Copilul a fost crescut de bunica sa, Aspasia. Alexandra a fost declarată a fi suferit de boli mintale, și există relatări că ar fi avut numeroase încercări de suicid, deși acest lucru nu a fost nici confirmat nici respins de familia ei.

Regina Alexandra a murit la East Sussex, Anglia și a fost înmormântată în fosta reședință regală Tatoi din Grecia.

Alexandra a Iugoslaviei
Regină a Iugoslaviei
Regina Alexandra cu fiul ei, Prințul Alexandru
Date personale
Născută	25 martie 1921 Atena, Grecia
Decedată	30 ianuarie 1993 (71 de ani) East Sussex, Anglia
Înmormântată	Palatul Tatoi, Grecia
Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer)
Părinți	Alexandru I al Greciei Aspasia Manos[*]
Căsătorită cu	Petru al II-lea al Iugoslaviei
Copii	Alexandru, Prinț Moștenitor al Iugoslaviei
Cetățenie	Regatul Iugoslaviei
Religie	Biserica Ortodoxă
Ocupație	politiciană
Apartenență nobiliară
Titluri	regină consoartă[*]
Familie nobiliară	Casa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg Casa de Karađorđević
Domnie
Domnie	20 martie 1944 – 29 noiembrie 1945

·       1994: Pierre Boulle, autor francez (n. 1912)
* 1995: Gerald ('Gerry') Malcolm Durrell (n. 7 ianuarie 1925,^{[1][2][3][4][5]}Jamshedpur[*], India – d. 30 ianuarie 1995,^[2][3][4][5] Jersey) a fost un naturalist, conservaționist, autor și prezentator de televiziune. Este fratele mai mic al cunoscutului scriitor englez Durrell Lawrence. A fost un reputat cercetător în domeniul știintelor naturale și un miliant pentru protecția mediului inconjurator și pentru prezervarea speciilor amenințate de extincție.

Jump to navigationJump to search

Gerald Durrell
Gerald Durrell
Date personale
Născut	7 ianuarie 1925[1][2][3][4][5][6]  Jamshedpur[*], India
Decedat	30 ianuarie 1995 (70 de ani)[2][3][4][5][6]  Jersey
Părinți	Lawrence Samuel Durrell[*] Louisa Durrell[*]
Frați și surori	Margaret Durrell[*] Lawrence Durrell Leslie Durrell[*]
Căsătorit cu	Jacquie Durrell[*] (26 februarie 1951–1979) Lee McGeorge Durrell[*] (din 1979)
Cetățenie	Regatul Unit
Ocupație	scriitor biolog conservationist[*] prezentator[*]
Activitate
Organizație	Durrell Wildlife Conservation Trust[*] Duke University
Premii	Ofițer al Ordinului Imperiului Britanic[*] Ordinul Imperiului Britanic Order of the Golden Ark[*]

* 





































2005: Maxim Berghianu (numele de familie original: Berghian, n. 19 august1925, Sighișoara - d. 30 ianuarie 2005, București)^[1], a fost un demnitar comunist român.

În anul 1945, Maxim Berghianu a devenit membru al Partidului Comunist din România.

A fost membru al CC al PMR, președinte al Comitetului de Stat al Planificării. În mai 1961 a fost decorat cu Medalia „A 40-a aniversare de la înființarea Partidului Comunist din România”.

Maxim Berghianu a fost deputat în Marea Adunare Națională în sesiunile din perioada 1959 - 1989.

A fost membru al CC al PCR (1955-1989); ulterior a fost prim-secretar al regiunii Cluj (1964) și al județului Ilfov (1978), vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (1965-1967), președinte al Consiliului de Stat al Planificării (1965-1972), ministru al Aprovizionării Tehnico-Materiale și Controlului Gospodăririi Fondurilor Fixe (1972-1978), ministru secretar de stat la Agricultură și Industria Alimentară (1979-1981), ministru al Muncii (1981-1990), ministru al turismului în guvernul Constantin Dăscălescu (28 martie 1985 - 22 decembrie 1989).

A fost căsătorit cu actrița Silvia Popovici (1933-1993).

Maxim Berghianu
Politicianul Maxim Berghianu
Date personale
Nume la naștere	Maxim Berghian
Născut	19 august 1925 Sighișoara, România
Decedat	30 ianuarie 2005, (80 de ani) București, România
Căsătorit cu	Silvia Popovici
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Etnie	română
Ocupație	autor scriitor Politician poet
Membru supleant al CC al PMR
În funcție 28 decembrie 1955 – 25 iunie 1960
Membru al CC al PMR / PCR
În funcție 25 iunie 1960 – 22 decembrie 1989
Președinte al Comitetului de Stat al Planificării
În funcție 22 decembrie 1965 – 13 octombrie 1972
Prim-secretar al județului Cluj, 1964 Prim-secretar al județului Ilfov, 1978
Vicepreședinte al Consiliului de Miniștri
În funcție 1965 – 1967
Ministru al Aprovizionării Tehnico-Materiale și Controlului Gospodăririi Fondurilor Fixe
În funcție 1972 – 1978
Ministru secretar de stat la Agricultură și Industria Alimentară
În funcție 1979 – 1981
Ministru al Muncii
În funcție 1981 – 1990
Ministru al Turismului
În funcție 28 martie 1985 – 22 decembrie 1989
Deputat în Marea Adunare Națională
În funcție 1957 – 1989
Premii	1. Erou al Muncii Socialiste 2. A 40-a aniversare de la înființarea Partidului Comunist din România
Partid politic	Partidul Muncitoresc Român Partidul Comunist din România
Alma mater	Facultatea Muncitorească, Facultatea de Economie Generală, Institutul de Studii Economice București, Școala Superioară de Partid „Ștefan Gheorghiu“, Școala Superioarã de Partid de pe lângã CC al PCUS (1962)
Profesie	tehnician la gaz metan, politician comunist

·       2007: Gheorghe Crăciun, scriitor român (n. 1950)

·       2008: A murit Vintilă Corbul, scriitor român (n. 1916). Vintilă Corbul a părăsit ilegal România în 1979, în plină glorie, ajutat de fostul ministru de externe  Stefan Andrei. Printre scrierile sale de mare succes se numara: “Idolii de aur – Dinastia Sunderland-Beauclair”, “Caderea Constantinopolului”. Vintilă Corbul s-a născut la 26 mai 1916 în București și provine dintr-o familie foarte bogată. Sofia, mama acestuia, deținea acțiuni la diverse bănci și studiouri de film americane, motiv pentru care vizitele în Statele Unite ale Americii erau experiențe curente. Constantin Popescu Corbul, tatăl adoptiv al autorului, provine dintr-o mică, dar înstărită familie boierească; deținea multe proprietăți în București și în țară, podgorie la Drăgășani și chiar un grajd cu cai de curse. Lui Vintilă Corbul i s-a sugerat de către părinți că tatăl său vitreg este de fapt tatăl natural. C.P. Corbul s-a căsătorit cu Sofia, mama lui Vintilă, după divorțul acesteia de Mihail Economu, și i-a adoptat imediat copilul. Astfel se explică numele complet al autorului: Vintilă Dumitru Economu Popescu Corbul.

Deși visa să devină ambasador, la îndemnul părinților, Vintilă Corbul urmează cursurile Facultății de Drept și devine magistrat. În paralel, pentru a-și alimenta propria pasiune, urmează Facultatea de Litere și Filozofie - secția Istorie. La doar 23 de ani, imediat după absolvirea facultății, Vintilă Corbul se angajează judecător.

Fiind un "răzvrătit", se căsătorește cu Ana Stoenescu, fata unui simplu muncitor.

Vintilă Corbul a fost, în al II-lea Război Mondial, locotenent de artilerie antiaeriană și, ulterior, pilotul comandantului forțelor aeriene române. După război, toate proprietățile familiei sunt confiscate. Vintilă Corbul și familia sa sunt evacuați și forțați să locuiască în bucătăria unui imobil șubrezit, într-una din cele patru camere locuite de patru familii. Diplomele sale nu mai sunt „valabile”; este exclus din magistratură din cauza originii sale burgheze și a arestării tatălui său de către comuniști. Ocupă un post de bibliotecar, la o bibliotecă de cartier, dar este dat afară din aceleași motive, după numai 6 luni. Vintilă Corbul, licențiat în istorie și magistrat, ajunge muncitor necalificat și, ulterior, inginer la ICAB (Întreprinderea Canal și Apă București), unde lucrează aproape 15 ani. La scurt, timp Ana Stoenescu divorțează și fuge cu un evreu bogat, în Los Angeles.

Câțiva ani mai târziu se căsătorește cu Ioana Sân-Giorgiu, fiica scriitorului legionar Ion Sân-Giorgiu, ce fusese judecat și condamnat la moarte de regimul comunist. Ioana Sân-Giorgiu a fost dată afară de la Conservatorul de Arte Dramatice și se vede obligată să se angajeze muncitoare necalificată într-o fabrică de cuțite. Pentru a-și completa modestul venit, tânăra familie începe să traducă opere literare din limbile franceză și engleză.

Din cauza condițiilor grele de muncă, Vintilă Corbul se îmbolnăvește de tuberculoză oculară, intră în concediu medical și rămâne acasă. În perioada de aproape 2 ani în care își tratează boala, începe din nou să scrie la aproape 30 de ani de la apariția ultimului său roman. Idolii de aur - Dinastia Sunderland-Beauclair (3 volume) dă startul succeselor, cartea fiind editată mai târziu în franceză și poloneză. Din acel moment nu a mai fost nevoit să se angajeze.

În timp ce scria Căderea Constantinopolelui, cartea ce îl va lansa definitiv, Vintilă Corbul primește o lovitură foarte puternică. Ioana moare răpusă de cancer la numai 35 de ani, iar autorul este marcat definitiv și nu se mai căsătorește niciodată.

Vintilă Corbul a părăsit ilegal România în 1979, în plină glorie, împreună cu Eugen Burada.

S-au mutat într-un mic orășel lângă Paris, iar Vintilă Corbul a locuit până la moarte în același loc în care s-a stabilit. Multe dintre titlurile sale au fost editate în franceză, poloneză, rusă, arabă.

A început să scrie încă din adolescență. „Babel Palace” este scris la 16 ani și „Sclavii pământului” este al doilea roman scris de Vintilă Corbul, la numai 18 ani, ... și ultima carte publicată înainte de a fi trecut de către comuniști pe lista scriitorilor interziși.

Căderea Constantinopolului este creația cu cel mai mare succes al lui Vintilă Corbul și, totodată, cea mai vândută carte din beletristica românească, numai la primul tiraj având vânzări de 192.000 de exemplare.^{[necesită citare]} A fost editată în franceză, greacă, arabă, iar în Franța a fost difuzată și sub formă de teatru radiofonic.

„Cenușă și orhidee la New York” este prima carte apărută cu semnăturile Vintilă Corbul și Eugen Burada și pune bazele unei colaborări de aproape 29 de ani. A scris scenariile filmelor Un comisar acuză (1974), Revanșa (1978), Nea Mărin miliardar (1979) și Duelul (1981) - filme regizate de Sergiu Nicolaescu. Un clasament realizat de Uniunea Autorilor și Realizatorilor de Film din România arată că „Nea Mărin miliardar” este cel mai vizionat film românesc din toate timpurile^[2]. Pelicula a fost vizionată de nu mai puțin de 14,6 milioane de români și are, de departe, cea mai mare cotă de popularitate în rândul telespectatorilor ultimelor două generații.

Operaliterară:

• Moarte și portocale la Palermo, cu Eugen Burada
• Cenușă și orhidee la New York, cu Eugen Burada
• Cavalcadă în iad, - 2 volume, închinate tatălui autorului, Generalul Constantin P. Corbul și participării României la cel de-al Doilea Război Mondial
• Căderea Constantinopolelui - 2 volume
• Dinastia Sunderland - Beauclair - Idolii de aur - 3 volume
• Asediul Romei 1527 - 2 volume
• Dinastia Sunderland - Beauclair 2 - Păsări de Pradă - 3 volume
• Uragan asupra Europei, cu Eugen Burada
• Salvați-mă! Sunt miliardar
• Sclavii pământului
• Babel Palace
• Roxelana și Soliman, cu Eugen Burada
• Oameni în Rolls-Royce, cu Eugen Burada
• Iubirile imposibile ale lui Petronius
• Casa din Cherry Street
• Hollywood - infernul viselor
• Groaza vine de pretutindeni, cu Eugen Burada
• Sunt regele Franței! Regele Soare!
• Împărateasa fără coroană
• Calea ducesei, cu Eugen Burada
• Plângi, plângi, balalaikă, cu Eugen Burada
• Atenție! Los Angeles va sări în aer
• Mafia și miliardarii
• Extaz, moarte și rock'n roll
• Miliarde și picioare lungi

Sursa - Prefață la Opere Complete, Colecția Adevarul, Bucuresti, 2007

Scenarii de film:

• Un comisar acuză (1974) - în colaborare cu Sergiu Nicolaescu, Eugen Burada și Mircea Gândilă
• Revanșa (1978) - în colaborare cu Sergiu Nicolaescu, Eugen Burada și Mircea Gândilă
• Nea Mărin miliardar (1979) - în colaborare cu Eugen Burada și Amza Pellea^[3]
• Duelul (1981) - în colaborare cu Sergiu Nicolaescu și Eugen Burada
• Miliarde și picioare lungi, ultimul său scenariu, după cartea omonimă, încă neecranizat

Vintilă Corbul
Date personale
Născut	26 mai 1916 București
Decedat	30 ianuarie 2008 Paris
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Naționalitate	român
Cetățenie	Franța
Ocupație	romancier, scenarist de filme
Limbi	limba franceză[1] limba română[1]
Activitatea literară
Operă de debut	Babel Palace (la 16 ani)
Note
Premii	Ordinul Meritul Cultural

* 2009: Teddy Mayer (n. 8 septembrie 1935 — d. 30 ianuarie 2009) a fost cofondatorul echipei de Formula 1 McLaren.

Teddy Mayer
Teddy Mayer
Date personale
Născut	8 septembrie 1935  Scranton[*], SUA[1][2]
Decedat	30 ianuarie 2009 (73 de ani)[3]  Anglia, Regatul Unit[4][5]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (boala Parkinson)
Număr de copii	2
Cetățenie	SUA
Ocupație	antreprenor
Activitate
Cauza decesului	boala Parkinson
Alma mater	Cornell Law School[*]
Număr de copii	2

·       2014: Maria Murărescu (cunoscută ca Marioara Murărescu, n. 1 octombrie 1947, Stoenesti – d. 30 ianuarie 2014, București) a fost o realizatoare consacrată de programe folclorice, fiind cunoscută în special pentru emisiunea TV Tezaur folcloric.

S-a născut în familia unui preot, după 18 ani de la căsătoria părinților ei.^[1] Despre copilăria ei, rememora: „Bunicul meu cânta la caval și mergea cu oile, era cioban. Pleca dimineața, venea seara, îl vedeam rar, mă lăsa dormind, mă găsea dormind. Dar găseam lângă patul meu, când mă trezeam, o crenguță cu alune, sau fructe de pădure, și știam că a trecut pe-acolo bunicul. Ziua mă jucam cu verișoarele mele, dar eram un copil mai retras.”^[2]

A urmat Conservatorul din București, fiind o studentă eminentă, însă a trebuit să renunțe la planul de a deveni soprană, după o operație de amigdalită care i-a schimbat vocea. În al patrulea an de studii a fost marcată de profesorii Emilia Comișel și Gheorghe Oprea, care i-au îndreptat pașii spre muzica populară. De la ei a învățat să privească „folclorul ca pe ceva viu, care ne reprezintă, și prin care putem să cunoaștem neamul acesta”.^[2] A debutat în radio.^[2]

În calitate de realizatoare de televiziune, numele îi este inseparabil de emisiunea Tezaur folcloric, pe care a realizat-o aproape trei decenii pe postul TVR. În timpul comunismului a fost constrânsă, conform propriilor declarații, să facă anumite compromisuri: „Dacă aș fi cedat intenției cenzurii de a-mi politiza emisiunea mi-aș fi pierdut publicul; dacă nu cedam deloc, mi se suspenda emisiunea.”^[3]Eroare la citare: Eticheta de început <ref> este malformată sau are un nume greșit Ea a străbătut țara în lung și-n lat, căutând piese originale de folclor, pe care le-a adunat în arhiva folclorică a emisiunii.

Alte emisiuni realizate și prezentate de Marioara Murărescu au fost Cântecul amintirii... amintirile cântecului (TVR 1) și Patrimoniu etno-folcloric (TVR Cultural).

Marioara Murărescu a fost decorată la 14 aprilie 2009 cu Ordinul Steaua României, în grad de Cavaler.^[4] În cadrul ceremoniei de la palatul Cotroceni, președintele Traian Băsescu a declarat: „Este pentru mine o decorare ușoară pentru că nu trebuie să explic. O știu toți românii, știu toți cât vă datorăm pentru răbdarea, tenacitatea cu care ați căutat în tezaurul folclorului românesc. Știm toți câtă bucurie ne-ați adus prin promovarea tradițiilor populare și mai ales prin promovarea unor artiști populari, capabili să pună în valoare piesele din tezaurul folcloric românesc. Permiteți-mi să vă mulțumesc în numele românilor și al meu personal.”^[5]

A fost diagnosticată în 2008 cu cancer de sân, suferind două intervenții chirurgicale și mai multe ședințe de chemoterapie. Însă boala a recidivat după o vreme la tiroidă, ceea ce a făcut necesară o altă intervenție chirurgicală. În noiembrie 2012, ea declara că nu mai are motivația să se lupte cu boala, fiind hotărâtă să se bucure de familia ei. Din cauza bolii a trebuit să se pensioneze.^[6] Pe 7 iunie 2013 au apărut știri că ar fi internată în stare gravă la Cluj-Napoca.^[7][8]

Marioara Murărescu a decedat la 30 ianuarie 2014.

Marioara Murărescu
Marioara Murărescu la Festivalul Național Sâmbra Oilor, în 2006.
Date personale
Născută	1 octombrie 1947 Stoenesti
Decedată	30 ianuarie 2014 (66 de ani) București
Copii	Petre Murărescu
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	Producător și realizator de emisiuni de televiziune
Activitate
Cunoscută pentru	Tezaur folcloric, Muguri de Tezaur, Moștenitorii
Program de televiziune	TVR

·       2015: Jeliu Jelev, politician bulgar, fost președinte al Bulgariei (n. 1935)
* 2016: Francis Finlay, CBE (n. 6 august 1926, Farnworth, Lancashire, Anglia - d. 30 ianuarie 2016) a fost un actor englez de teatru, film și televiziune.

Finlay s-a născut la Farnworth, Lancashire, fiind fiul lui Margaret și Josiah Finlay.^[2] Catolic devotat,^[3] a făcut parte din British Catholic Stage Guild. A învățat la Școala St. Gregory the Great, dar a abandonat școala la vârsta de 14 ani și s-a pregătit singur în meseria de măcelar, obținând diploma City and Guilds în comerț. Și-a întâlnit viitoarea sa soție, Doreen Shepherd, atunci când au fost amândoi actori la Farnworth Little Theatre. Ei au avut trei copii (Stephen, Cathy și Daniel) și au locuit la Shepperton, Middlesex, fiind căsătoriți până la moartea ei, în 2005.

Finlay și-a început cariera pe scenă înainte de a absolvi cursurile RADA. Au urmat mai multe apariții la Royal Court Theatre, în special în trilogia Arnold Wesker. El este asociat în special cu National Theatre, mai ales în perioada în care a jucat acolo Olivier și cu Chichester Festival Theatre, unde a jucat o mare varietate de roluri, de la Primul gropar din Hamlet până la Josef Frank în Weapons of Happiness. El a jucat și în The Party, Plunder, Saint Joan, Hobson's Choice, "Amadeus", Much Ado About Nothing (ca Dogberry), The Dutch Courtesan, The Crucible, Mother Courage și Juno and the Paycock.

Jucându-l pe Iago (alături de Laurence Olivier în rolul Othello) în piesa Othello pusă în scenă de John Dexter în 1965 și în adaptarea sa pentru film, interpretarea lui Finlay i-a lăsat indiferenți pe criticii de teatru, dar actorul a primit mai târziu o înaltă apreciere pentru rolul din film și a fost nominalizat la Premiul Oscar.^[5] Criticul John Simon a scris că rolul din film i-a permis lui Finlay șansa de a oferi o interpretare mai subtilă și mai eficace decât a făcut-o pe scenă.

Finlay a jucat și pe Broadway în Epitaph for George Dillon (1958–59), precum și în producțiile pentru National Theatre și Broadway ale Filumenei (alături de soția lui Olivier, Joan Plowright) în 1980.

Primul succes major la televiziune a fost în rolul titular din serialul Casanova, regizat de Dennis Potter pentru BBC2. Ulterior, el a obținut în 1972, probabil, cel mai mare elogiu al carierei sale, pentru rolul lui Adolf Hitler în The Death of Adolf Hitler.

L-a portretizat pe dușmanul lui Richard Roundtree, Amafi, în Shaft in Africa (1973) înainte de a-l interpreta pe Porthos în filmele The Three Musketeers (1973), The Four Musketeers (1975) și The Return of the Musketeers (1989), regizate toate de Richard Lester. El a apărut și în multe alte filme, printre care The Wild Geese (1978).

A devenit celebru în rolul tatălui din controversatul Bouquet of Barbed Wire și a jucat alături de partenera sa din Bouquet of Barbed Wire, Susan Penhaligon, când l-a interpretat pe Van Helsing în filmul realizat de BBC Count Dracula (1977) cu Louis Jourdan în rolul principal.

El a apărut în două filme cu Sherlock Holmes în rolul inspectorului Lestrade, rezolvând crime săvârșite de Jack Spintecătorul (A Study in Terror și Murder by Decree). El a interpretat rolul profesorului Coram în episodul "Ochelarii de aur" (1994) din adaptarea realizată de Granada Television a povestirilor cu Sherlock Holmes cu Jeremy Brett în rolul principal. În 1984, Finlay a apărut la televiziunea americană în Colind de Crăciun. El a interpretat Fantoma lui Marley alături de George C. Scott în rolul lui Ebenezer Scrooge. El a fost invitat de onoare în rolul "The Witchsmeller Pursuivant" în prima serie a serialului de televiziune The Black Adder în 1983.

Finlay l-a interpretat și pe Sancho Panza (alături de Rex Harrison în rolul Don Quijote) în filmul de televiziune britanic The Adventures of Don Quixote (1973),^[7] pentru care a obținut un premiu BAFTA.^[8] El a câștigat un alt premiu BAFTA în acel an pentru rolul lui Voltaire într-o producție de televiziune non-muzicală a cărții Candide, realizată de BBC.

În 1988, Finlay a jucat rolul lui Peter Mahon în premiata miniserie de telviziune din Noua Zeelandă Erebus: The Aftermath.

În 2002 Finlay l-a portretizat pe tatăl personajului interpretat de Adrien Brody în filmul Pianistul (2002), regizat de Roman Polanski. Ultimele sale apariții au avut loc în serialul de televiziune Life Begins și în rolul tatălui lui Jane Tennison din ultimele două povestiri ale Prime Suspect (2006 și 2007). În 2007 a fost invitat de onoare în episodul radiofonic 100 din seria Doctor Who . În noiembrie 2008 Finlay a apărut în episodul 11 al serialului BBC Merlin, în rolul lui Anorah; Paznicul inorogilor.

Frank Finlay
Frank Finlay în Backstage Mutiny! (1985)
Date personale
Nume la naștere	Francis Finlay
Născut	6 august 1926 Farnworth, Lancashire, Anglia
Decedat	30 ianuarie 2016 Weybridge, Regatul Unit
Cauza decesului	cauze naturale[*] (infarct miocardic)
Căsătorit cu	Doreen Shepherd (decedată)
Copii	Stephen Finlay[*]
Cetățenie	Regatul Unit  Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
Ocupație	actor de teatru[*] actor de film[*] actor de televiziune[*]
Alma mater	Royal Academy of Dramatic Art[1]
Alte premii
Comandor al Ordinului Imperiului Britanic[*] British Academy Television Award for Best Actor[*] (1974) pentru Play of the Month[*]

Sărbători

·         Sfinții Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur; Sf Sfințit Mc Ipolit, episcopul Romei -  calendarul orthodox

·         Sf. Martina, fecioară, maritră; Sf. Olga, fecioară – calendarul romanocatolic

·         Ss. Mari Ierarhi și Dascăli Vasile cel Mare, Grigore Teologul și Ioan Gură-de-Aur - Calendarul Greco-catolic

·         Ziua internațională pentru nonviolență în școală

·         SUA: National Popcorn Day

·         Ziua mondială de luptă împotriva leprei


VA URMA