MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU

MIERCURI 29 IANUARIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE; PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI (B)

Bună dimineața, prieteni!

Decese

·         757: Generalul Un Lushan (703-757),  liderul unei  revolte împotriva  împăratului  Yan din dinastia Tang, proclamat împărat în 757, este ucis de propriul fiu, An Qingxu.

·         1119: A murit Papa Gelasiu al II-lea (născut Giovanni Caetani cca.1060). A fost papa al Romei în perioada 24 ianuarie 1118 – 28/29 ianuarie 1119. Numele său înseamnă “cel vesel” (greacă).

·         1342: Louis I, Duce de Bourbon (n. 1279)

·         1601: Louise de Lorraine-Vaudémont (n. 30 aprilie 1553 la Castelul Nomeny— d. 29 ianuarie 1601, Moulins) se trage din casa de Vaudémont, ramură mai tânără a casei de Lorraine și este verișoară cu familia ducilor de Guise. A fost regină a Franței din 1575 până în 1589, în urma căsătoriei sale cu Henric al III-lea al Franței, fiul Caterinei de Medici și al lui Henric al II-lea al Franței.Verișoară a ducelui Carol al III-lea de Lorraine, este primul copil al lui Nicolas de Lorraine, conte de Vaudémont și duce de Mercoeur. Este cea mai mare dintre cei patrusprezece copii ai tatălui său. Nu avea decât un an când a murit mama sa, Marguerite d'Egmont. L-a întâlnit prima oară pe Henric al III-lea la Nancy în 1573, în timpul călătoriei acestuia spre Polonia, unde urma să fie încoronat rege. La Nancy era prevăzută o oprire de trei zile la sora sa, Claude de Valois. Doi ani mai târziu, când Henric al III-lea constrâns de rolul său trebuia să-și aleagă o soție, a ales-o pe Louise de Lorena împotriva voinței mamei sale, Caterina de 'Medici. Pe 15 februarie 1575 s-a celebrat căsătoria acesteia cu regele Franței Henric al III-lea, în catedrala de la Reims. Louise nu a reușit să-i dea un urmaș lui Henric al III-lea, care a fost asasinat în 2 august 1589, de către călugărul Jacques Clément. Moartea lui Henric al III-lea, a însemnat sfârșitul dinastiei de Valois și începutul dinastiei de Bourbon succesorul său pe tronul Franței fiind Henric al IV-lea. După moartea soțului, a îmbrăcat doliul alb al reginelor pentru tot restul vieții, astfel a fost supranumită regina albă. Verișoara ducelui Carol al III-lea de Lorraine, a fost cea de-a patra fiică a ducelui Nicolas de Lorraine, conte de Vaudémontși duce de Mercoeur și a lui Margaret de Egmont, descendentă a unei mari familii din Țările de Jos. Dintre cei patru copii din prima căsătorie a ducelui de Lorraine, a fost singura care a supraviețuit, fratele și surorile sale murind în timpul copilăriei. Cea de-a doua soție a ducelui, Jeanne de Savoie-Nemours, a fost o mamă plină de atenții, care s-a ocupat de educația sa și a introdus-o la curtea din Nancy la vârsta de zece ani. În schimb cea de-a treia soție a tatălui său, Catherine de Lorraine-Aumont, doar cu trei ani mai mare decât ea, a fost de o răutate demonstrată față de ea și frații săi vitregi. La douăzeci de ani, înaltă, subțire, blondă cu pielea albă, ochi căprui voalți de o lejeră miopie, cu un profil elegant și fin, Louise de Lorainne era o tânără de o frumusețe delicată, dar apărea rar în public, fiind ținută închisă de către familie. Avea o sănătate precară. 

Louise de Lorraine c. 1575

În timp ce se găsea la curtea verișorului său Carol al III-lea, în toamna anului 1573, a fost notată de Henric de Anjou, de puțin ales rege al Poloniei. Acesta se oprise la sora sa Claude de Valois, ducesă de Lorena. Henric a notat asemănarea cu Maria de Cléves, soția prințului de Condé, de care era foarte îndrăgostit în acea vreme. La puțin timp după întoarcerea din Polonia, devenit rege al Franței cu numele de Henric al III-lea, a aflat de moartea Mariei de Cléves, cu care dorea să se căsătorească, după anularea căsătoriei care o lega de prințul de Condé. Henric a refuzat o căsătorie aranjată de mama sa Caterina de Medici, care l-ar fi vrut căsătorit cu o prințesă străină și și-a amintit de tânăra dulce și modestă întâlnită în Lorena, care prin asemănarea fizică îi amintea de Maria. În ianuarie 1575, Henric a trimis doi emisari în Lorena, Philip Hurault de Cheverny, viitorul său cancelar și Michel Du Guast, duce de Montgauger, pentru a o cere în căsătorie. Louisa, care era plecată într-un pelerinaj la Saint-Nicolas-de-Port, nu era prezentă când au ajuns emisarii regelui, iar tatăl său a acceptat fără să aștepte întoarcerea ei pentru a o consulta. La întoarcerea sa din pelerinaj, la aflarea veștii că regele vrea să o ia de soție, în primul moment a crezut că este vorba de o glumă. Această căsătorie surprinzătoare pentru un rege, a uimit întreaga țară, deoarece Louisa aparținea unei ramuri tinere a casei de Guise, fiind de rang inferior și nepotrivită pentru a deveni regina Franței. Henric al III-lea se temea că o femeie dominantă l-ar fi făcut să-și piardă libertatea. A ales-o pe Louise, pentru că era convins că va fi o soție blândă și rezervată. Această decizie a dezamăgit-o și preocupat-o pe Caterina de Medici. Regina mamă se temea că partidul catolic al familiei de Guise, familie căreia îi aparținea și Louisa, va deveni prea puternic, dat fiind că și fiica sa Claude era căsătorită cu un membru al casei de Guise, ducele de Lorena. Dar curând, regina mamă a sfârșit prin a aprecia dulceața și smerenia norei sale.În 13 februarie 1575 a avut loc încoronarea lui Henric al III-lea la Reims. Două zile mai târziu a avut loc nunta cu Louisa. Henric a dorit să se îngrijească personal de îmbrăcămintea, coafura și machiajul miresei. Mereu nemulțumit de rezultat, a reînceput lucrul de mai multe ori, astfel încât ceremonia a trebuit amânată pentru după-amiază. Louise dulce și virtoasă, a fost devotată mereu soțului, de care era profund îndrăgostită, în pofida greutăților, probelor, infidelității și morții. Era o persoană pioasă și foarte simplă. A suferit teribil din cauza conflictului dintre casa de Guise, casa de Lorena și în mod particular fratele său Philip-Emanuel de Lorena, duce de Mercoeur și soțul său, în timpul războaielor religioase. Dragostea pentru soțul său a rezistat zvonurilor unei posibile anulări a căsătoriei în mai 1584. Henric s-a atașat imediat de soția sa și chiar dacă i-a fost deseori infidel, nu a neglijat-o niciodată. Cuplul era foarte unit, iar Henric o încuraja mereu când o vedea cum suferă din cauza sterilității ei. A avut numeroase avorturi (se pare că în mai 1575 a avut un avort spontan, care probabil a împiedicat-o să aibe copii) și cu toate pelerinajele, rugăciunile în public și private, cuplul nu avut copii. Totuși cuplul nu s-a dat bătut și în perioada 1579-1586, pelerinajele s-au multiplicat, în special la Chartres și tratamente termale, în speranța de a avea un moștenitor. După moartea lui François, Duce de Anjou, fratele lui Henric, care însemna sfârșitul casei de Valois, Louise era foarte deprimată din cauza sterilității sale. Chiar dacă i se puteau reproșa infidelitățile, Henric o iubea sincer pe Louise, care i-a fost mereu aproape și a fost foarte importantă în viața emotivă și spirituală a suveranului. Era o intimitate aproape unică într-un cuplu regal. Ea i-a fost alături în numeroase ceremonii și sărbătoriri oficiale. Făra a interveni direct în politică, ea a fost prezentă la Consiliul regelui în 2 decembrie 1576. A fost prezentă la primirea ambasadorilor, a influențat sesiunea de deschidere a Statelor generale și a fost prezentă când Henric a pus prima piatră a viitorului Pont-Neuf. În timpul războiului dintre monarhie și Liga Catolică, în 12 mai 1588, extremiștii catolici au provocat o insurecție împotriva coroanei: a fost Ziua baricadelor. Regina mamă, o bolnavă Caterina de Medici, a decis să fie purtată în oraș împreună cu Louise, pentru a liniștii mulțimea furioasă. În realitate, era o tactică pentru a-i permite lui Henric al III-lea să fugă din Paris împreună cu miniștrii săi.După asasinarea soțului său de către călugărul Jacques Clément la 1 august 1589, disperată și cu inima frântă, a îmbrăcat doliul alb al reginelor pentru tot restul vieții, ceea ce a făcut să fie numită regina albă. În 1589 primește titlul de ducesă de Berry.

Mormântul reginei Louise la Saint-Denis

A încercat să reabiliteze memoria soțului său, excomunicat de papă după asasinarea cardinalului de Guise. În 6 septembrie 1589, la o lună după moartea lui Henric al III-lea, i-a cerut lui Henric al IV-lea să se facă justiție. În 1 octombrie 1589 a cerut Sfântului Scaun la Roma, restabilirea memoriei lui Henric al III-lea. În 20 ianuarie 1594, în cursul unei ceremonii la Mantes, regina văduvă a venit să-i ceară solemn lui Henric al IV-lea, să se facă dreptate. Louise a trăit unsprezece ani la castelul Chenonceau, moștenit de la Caterina de Medici. A mutat camera sa de dormit la etajul doi, unde a pus să se vopsească pereții în negru. Mobilierul era sărăcăcios din cauza doliului. Decorații negre și argintii au fost făcute pe pat și ferestre. Foarte credincioasă a instituit un convent de călugărițe de clauzură la mansarda castelului. A suferit grave restricții economice, în particular când Gabrielle d'Estrées a vrut să pună mâna pe castel, apelând la creditorii Louisei și Caterinei. A lăsat moștenire castelul Chenanceau nepoatei sale, unica fiică a fratelui său, Françoise de Lorraine(soția lui César de Bourbon, duce de Vendôme, fiul ilegitim a lui Gabrielle d'Estrées și a lui Henric al IV-lea). Louise a murit la castelul Mills în 29 ianuarie 1601 și toate bunurile sale au fost împărțite sau au servit pentru plata datoriilor. În testamentul său a reafirmat fidelitatea sa față de soțul său și i-a cerut lui Henric al IV-lea, să-i promită că soțul său va fi înmormântat la basilica Saint-Denis. În septembrie 1603 o bulă papală a ordonat construirea unei mănăstiri de călugări capucini la Paris, pentru înmormântarea reginei albe care a avut loc în 20 martie 1608. Resturile sale se odihnesc la basilica Saint-Denis. Pusă în umbră de alte femei la curte, contemporanii i-au lăudat calitățile și au fost de acord că Henric al III-lea, nu putea să aleagă o soție mai bună printre toate prințesele Europei.

·         1676: Alexei Mihailovici (în rusă: Алексей Михайлович, 9 martie 1629 (stil vechi) – 29 ianuarie 1676(stil vechi)) a fost țarul Rusiei în perioada 1645 – 1676. În ajunul morții sale, Țaratul Rusiei avea aproximativ 8.100.000 de km².

Născut la Moscova la 9 martie 1629 ca fiu al țarului Mihail și a Evdokia Streșnieva, Alexei a accedat la tron la vârsta de 16 ani după decesul tatălui său la 12 iulie 1645. Educația lui s-a desfășurat sub supravegherea boierului Boris Morozov, un adept al culturii occidentale. Când a devenit țar, fiind prea tânăr pentru a domni, l-a numit pe Morozov în fruntea guvernului său.

Politica externă a lui Morozov a fost pacifistă. El a asigurat un armistițiu cu Polonia și a evitat cu grijă complicațiile cu Imperiul Otoman. Politica sa internă a fost scrupulos echitabilă și a vizat ameliorarea sarcinilor publice prin limitarea privilegiilor comercianților străini și desființarea a multor birouri inutile și costisitoare de judecată. Obiectivul premierului a fost să-i găsească o soție țarului. La data de 17 ianuarie 1648, Morozov l-a căsătorit cu Maria Miloslavskaia, fiica ministrului de finanțe. Zece zile mai târziu Morozov a devenit cumnatul țarului după ce s-a căsătorit cu sora Mariei, Ana.

Țarul Alexei Mihalovici

Morozov era foarte nepopular; în general detestat de moscoviși a fost acuzat de vrăjitorie. În mai 1648 moscoviții s-au ridicat împotriva lui în ceea ce s-a numit Rebeliunea Sării; s-au adunat în fața Kremlinului și au cerut să le fie predați consilierii nepopulari. Au dat foc caselor celor pe care voiau să-i linșeze iar focul s-a întins pe cuprinsul Moscovei provocând mari pagube. Tânărul țar a trebuit să-l demită pe Morozov și să-l exileze la mănăstirea Kirillo-Belozerski. Suferind de separarea forțată, Alexei a trimis multe scrisori mentorului său și a îndemnat paznicii săi să se poarte civilizat cu el.

În 1653, slăbiciunea Poloniei care tocmai ieșise din revolta de la Khmelnytsky, l-a încurajat pe Alexei să încerce s-o anexeze. La 1 octombrie 1653 Adunarea Pământului s-a întâlnit la Moscova și a aprobat războiul cu Polonia; în aprilie 1654 armata a fost binecuvântată de patriarh.

Campania din 1654 a fost un triumf neîntrerupt și zeci de orașe inclusiv fortăreața de la Smolensk au căzut în mâinile rușilor. În vara anului 1655, o armată suedeză condusă de regele Carol al X-lea a invadat Polonia și a cucerit Varșovia. Rușii, fără opoziție, și-au însușit rapid aproape tot ceea ce nu a fost deja ocupat de suedezi. Din fericire pentru Polonia, țarul și regele Suediei s-au certat pe repartizarea prăzii, iar la sfârșitul lunii mai 1656, Alexei încurajat de către împăratul habsburgic și a altor inamici a Suediei, a declarat război.

Alexei a fost incapabil să cucerească Riga de la suedezi, deși armatele lui au ocupat zone întinse din Letonia, Estonia și Finlanda. În noiembrie 1658 a încetat acordul de încetare a focului dintre Polonia și Rusia. Știind că nu putea învinge și Polonia și Suedia, Alexei a semnat un armistițiu cu suedezii în decembrie 1658. Polonezii au încheiat pacea cu Suedia prin Tratatul de la Oliva în mai 1660. Prin tratatul de la Kardis cu Suedia (iunie 1661) rușii au renunțat la toate teritoriile suedeze pe care le cuceriseră. Războiul cu Polonia a continut până în 1667, timp în care rușii au pierdut teren în Bielorusia și Lituania dar și-au păstrat controlul asupra părții de est a Ucrainei.

În cele din urmă, extenuați de războaie și amenințați de o invazie tătară și o revoltă internă, polonezi au acceptat începerea negocierilor cu Rusia. Prin tratatul de la Andrusovo (semnat la 11 februarie 1667) și cu o valabilitate de treisprezece ani și șase luni, Rusia a câștigat Smolensk-ul și alte teritorii, inclusiv părți din Ucraina aflate la est de Nipru, în timp ce polonezii au păstrat restul Ucrainei și Bielorusia. Kiev-ul avea să rămână în posesia rușilor până în 1669 dar când s-a împlinit termenul Alexei a refuzat să-l cedeze. Polonia a cedat Kievul Moscovei în 1868.

Când regele Carol I al Angliei a fost decapitat de parlamentari sub conducerea lui Oliver Cromwell în 1649, ultragiat, Alexei a rupt relațiile diplomatice cu Anglia și a acceptat refugiații regaliști în Moscova. De asemenea, el a interzis comercianții englezi în țara sa și a oferit asistență financiară pentru "văduva neconsolată a gloriosului martir regele Carol I"

Prima soție a lui Alexei

Prima soție a lui Alexei a născut 13 copii în 21 de ani de căsătorie: cinci fii și opt fiice. În 1669 soția lui Alexei, Maria, a murit la scurt timp după ce a născut cel de-al treisprezecelea copil. În 1670, moștenitorul lui Alexei, țareviciul Alexei, a murit înainte să împlinească 16 ani. Copiii lui Alexei și ai Mariei au fost:

• Țareviciul Dmitri Alexeevici (1648–1649)
• Țarevna Evdokia Alexeevna (1650–1712)
• Țarevna Marfa Alexeevna (1652–1707)
• Țareviciul Alexei Alexeevici (1654–1670)
• Țarevna Anna Alexeevna (1655–1659)
• Țarevna Sofia Alexeevna (1657–1704)
• Țarevna Ecaterina Alexeevna (1658–1718)
• Țarevna Maria Alexeevna (1660–1723)
• Feodor al III-lea (1661–1682)
• Țarevna Feodosia Alexeevna (1662–1713)
• Țareviciul Simeon (1665–1669)
• Ivan al V-lea (1666–1696)
• Țarevna Evdokia Alexeevna (1669–1669)

Țarul s-a recăsătorit cu Natalia Narîșkina, pupila prietenului și consilierului său apropiat Matveviev. Căsătoria a avut loc în ianuarie 1671 și a fost privită cu reproș de familia Miloslavski din care făcuse parte fosta țarină Maria. La 30 mai 1672, Natalia l-a născut pe Petru, care a devenit un copil robust și sănătos spre deosebire de frații lui vitregi Feodor și Ivan, a căror sănătate era precară. Copiii lui Alexei și ai Nataliei au fost:

• Petru (1672–1725)
• Țarevna Natalia Alexeevna (1673–1716)
• Țarevna Feodora Alexeevna (1674–1677)

·         1696: Țarul Ivan al V-lea al Rusiei (n. 1666)

·         1820: George al III-lea (George William Frederick; 4 iunie 1738 – 29 ianuarie1820) a fost rege al Regatului Unit și rege al Irlandei din 25 octombrie1760 până la unirea acestor țări la 1 ianuarie 1801; după această dată a fost rege al Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei până la moartea sa.

Concomitent a fost Duce și prinț elector de Brunswick-Lüneburg până la promovarea sa ca rege al Hanovrei la 12 octombrie 1814. A fost al treilea monarh britanic al Casei de Hanovra dar spre deosebire de precedenții, el s-a născut în Marea Britanie și a vorbit engleza ca limba natală.^[1] Niciodată nu a vizitat Hanovra.^[2]

Lunga domnie a regelui George al III-lea a fost marcată de o serie de conflicte militare care au implicat regatele sale, mare parte a Europei și părți din Africa, America și Asia. La începutul domniei sale, Marea Britanie a învins Franța în Războiul de șapte ani, devenind puterea dominantă europeană în America de Nord și India. Totuși, multe colonii americane au fost pierdute curând în Războiul American de Independență. O serie de războaie împotriva revoluționarilor și a Franței lui Napoleon într-o perioadă de peste 20 de ani, a dus în cele din urmă la înfrângerea lui Napoleon în 1815.

În ultima parte a vieții, George al III-lea a suferit temporar și în cele din urmă permanent de o boală mintală. S-a sugerat că a suferit de porfirie. După o recidivă finală în 1810, s-a stabilit regența și fiul cel mare al lui George al III-lea, George, Prinț de Wales, a condus ca Prinț Regent. La moartea lui George al III-lea, Prințul Regent i-a succedat tatălui său ca regele George al IV-lea.

George s-a născut la Londra la Casa Norfolk. A fost nepotul regelui George al II-lea, și fiul lui Frederic, Prinț de Wales și al Augustei de Saxa-Gotha. Cum prințul George s-a născut prematur cu două luni mai devreme și era posibil să nu supraviețuiască, a fost botezat în aceeași zi de Thomas Secker, care era atât episcop de Oxford^[3] O lună mai târziu, a fost botezat public la Casa Norfolk, tot de Secker. Nașii săi au fost: Frederic I al Suediei (reprezentat de Lordul Baltimore), unchiul său, Frederic al III-lea, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg(reprezentat de Lordul Carnarvon) și de mătușa sa, Sophia Dorothea de Hanovra (reprezentată de Lady Charlotte Edwin).^[4]

Familia s-a mutat la Leicester Square, unde George și fratele său mai mic Prințul Eduard, Duce de York și Albany, erau educați împreună de profesori particulari. Scrisori ale familiei arată că el știa să citească și să scrie atât în engleză cât și în germană și făcea observații cu privire la evenimentele politice ale timpului, de la vârsta de opt ani.^[5]

A fost primul monarh britanic care a studiat știința sistematic. În afară de chimie și fizică, lecțiile sale au inclus: astronomie, matematică, franceză, latină, istorie, muzică, geografie, comerț, agricultură și drept constituțional, împreună cu sport și activități sociale, cum ar fi dansul și echitația. Educația sa religioasă a fost cea a Bisericii Anglicane.^[6]

Bunicul lui George, regele George al II-lea, l-a displăcut pe Prințul de Wales și a avut un interes scăzut pentru nepoții lui. Cu toate acestea, în 1751 Prințul de Wales a murit pe neașteptate de la o leziune pulmonară și George a devenit moștenitorul tronului. El a moștenit unul dintre titlurile tatălui său și a devenit Duce de Edinburgh. Acum mai interesat de nepotul său, trei săptămâni mai târziu, regele l-a numit pe George Prinț de Wales^[7] (titlul nu este dobândit automat)

În primăvara anului 1756, cum George se apropia de celebrarea a 18 ani, regele i-a oferit un sediu măreț la Palatul St James dar George a refuzat oferta, ghidat de mama sa și de confidentul ei, Lordul Bute, care mai târziu a devenit prim ministru.^[8] Mama lui George a preferat să-l păstreze pe George acasă unde ea îl putea îmbuiba cu valorile ei morale stricte.

Când bunicul său a murit brusc la 25 octombrie 1760, cu două săptămâni înainte de a împlini 77 de ani, George i-a succedat ca regele George al III-lea. Căutările pentru o mireasă potrivită s-au intensificat. La 8 septembrie 1761, George al III-lea s-a căsătorit în capela palatului St James cu ducesa Sophie Charlotte de Mecklenburg-Strelitz. George nu-și văzuse mireasa până-n ziua nunții.^[11]

Două săptămâni mai târziu ambii au fost încoronați la Westminster Abbey. În mod remarcabil, George nu a avut nici o amantă (în contrast cu bunicul și cu fiii acestuia) iar cuplul a avut o căsnicie fericită.^[1][12] Împreună au avut 15 copii — 9 fii și 6 fiice. În 1762, George a achiziționat Casa Buckingham pentru refugiul familiei.^[13] Alte reședințe erau: Palatul Kew și Castelul Windsor. Palatul St. James era dedicat pentru uz oficial. Nu a călătorit excesiv și și-a petrecut întreaga viață în sudul Angliei.

George al III-lea în ultimii ani ai vieții.

La sfârșitul anului 1810, la înălțimea popularității sale^[29], dar deja aproape orb, cu cataractă și cu dureri reumatice, George al III-lea a devenit periculos de bolnav. În opinia sa, boala a fost declanșată de stresul suferit la moartea fiicei sale preferate, Prințesa Amelia.^[30] El a acceptat că este nevoie de Actul de Regență din 1811,^[31] iar Prințul de Wales a fost regent pentru restul vieții regelui George al III-lea. La sfârșitul anului 1811, George al III-lea a devenit nebun permanent și a trăit în izolare la Castelul Windsor până la moartea sa.^[32]

Spencer Perceval a fost asasinat în 1812 (singurul prim ministru britanic care a avut o astfel de soartă) și a fost înlocuit de Lordul Liverpool. Liverpool a supervizat victoria britanică în războaiele napoleoniene. Congresul de la Viena a dus la câștiguri semnificative teritoriale pentru Hanovra, care a fost ridicat de la rangul de electorat la cel de regat.

În acest timp sănătatea lui George s-a deteriorat. A suferit de demență, a devenit orb și surd. Era incapabil să știe sau să înțeleagă că a fost declarat rege al Hanovrei în 1814 sau că soția sa a murit în 1818.^[33] După Crăciunul din 1819 a vorbit fără sens timp de 58 de ore iar ultimele câteva săptămâni din viața sa nu a putut să meargă.^[34] A murit la Castelul Windsor la 8:38 p.m. la 29 ianuarie 1820, la șase zile după moartea celui de-al patrulea fiu al său, Ducele de Kent.

Fiul său favorit, Frederic, Duce de York, a fost lângă el.^[35] George al III-lea a fost înmormântat la 16 februarie la Castelul Windsor.^[36][37]

George a fost succedat de doi dintre fiii săi: George al IV-lea și William al IV-lea. Ambii au murit fără să lase moștenitori legitimi în viață, lăsând tronul nepoatei lor, Victoria, ultimul monarh al Casei de Hanovra și singurul copil legitim al Ducelui de Kent.

George al III-lea a trăit 81 de ani și 239 de zile și a domnit 59 de ani și 96 de zile: a avut atât viața cât și domnia cea mai lungă față de orice predecesor al său. Numai nepoata sa, regina Victoria, și stră-stră-strănepoata Elisabeta a II-a i-au doborât recordul.

·         1837: A murit ucis intr-un duel, poetul rus Aleksandr Puskin.  Aleksandr Sergheevici Pușkin (n. 6 iunie, S.V. 26 mai, 1799, d. 10 februarie, S.V. 29 ianuarie, 1837) a fost un poet și dramaturg clasic rus din perioada romantică, considerat a fi cel mai mare poet rus și fondatorul literaturii ruse moderne. Pușkin a fost inițiatorul folosirii dialectului local în poeziile și piesele sale, creând un stil propriu de amestec al narațiunii cu teatrul, idila și satira—asociate cu literatura rusă și influențând major scriitorii ruși care i-au urmat. Intre cele mai importante lucrari ale sale se numara romanul “Boris Godunov”, „Dama de Pica”, si o colectie de poeme care au incantat generatiile care i-au urmat. În dimineaţa zilei din 27 ianuarie 1837 Puskin  a fost provocat la duel de Georges d’Anthes, pentru ca i-ar fi  curtat soţia, Natalie Gonciarova. Poetul a fost grav rănit in duel şi a murit in ziua de 29 ianuarie.
* 1844: Ernest I, Duce de Saxa-Coburg și Gotha (germană Ernst Anton Karl Ludwig Herzog von Sachsen-Coburg und Gotha) (n. 2 ianuarie 1784 - d. 29 ianuarie 1844) a fost duce de Saxa-Coburg-Saalfeld iar din anul 1826, primul suveran al ducatului de Saxa-Coburg și Gotha.
A fost fiul cel mare al lui Francis, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld și a celei de-a doua soții, Contesa Augusta de Reuss-Ebersdorf. Fratele său mai mic Leopold Georg Christian Frederick a fost ales primul rege al Belgiei iar sora sa mai mică, María Luisa Victoria a devenit Ducesă de Kent și mama viitoarei regine Victoria.

Ernest I, Duce de Saxa-Coburg și Gotha

La 10 mai 1803 a fost proclamat în grabă adult din cauza agravării bolii tatălui său și a fost obligat să ia parte la guvernarea ducatului. Când tatăl său a murit în 1806, el i-a succedat la tronul ducatului de Saxa-Coburg-Saalfeld ca Ernest al III-lea, dar nu a putut prelua guvernarea oficială deoarece ducatul era ocupat de trupele lui Napoleon și era sub administrație franceză.

Numai după pacea de la Tilsit (1807) ducatul de Saxa-Coburg-Saalfeld s-a reunit. Acest lucru s-a întâmplat prin presiunea Rusiei, deoarece sora lui, Juliane, era căsătorită cu fratele țarului rus.

Ernest a fost general prusac și a participat la luptele împotriva lui Napoleon. A luptat în bătăliile de la Auerstedt (1806), Lützen și Leipzig (1813). După înfrângerea lui Napoleon în Bătălia de la Waterloo, Congresul de la Viena din 9 iunie 1815 i-a acordat o suprafață de 21,4 km2 cu 25.000 de locuitori în jurul capitalei St. Wendel. În 1819 țara sa a primit numele de Principatul de Lichtenberg. A vândut-o Prusiei în 1834.

Moartea în 1825 a ultimului duce de Saxa-Gotha-Altenburg, unchiul soției sale Louise, a dus la o rearanjare a ducatelor. În acel moment Ernest era în proces de divorț cu Louise și din această cauză celelalte ramuri au obiectat ca el să primească Gotha. La 12 noiembrie 1826 au ajuns la un compromis: Ernest a primit Gotha și a cedat Saalfeld către Saxa-Meiningen. Astfel a el a devenit Ernest I, Duce de Saxa-Coburg și Gotha.

La 3 iulie 1817, la Gotha, Ernest s-a căsătorit cu Prințesa Louise de Saxa-Gotha-Altenburg. Împreună au avut doi copii:

• Ernest al II-lea August Herzog Duce de Saxa-Coburg și Gotha
• Franz August Carl Albrecht Emanuel, mai cunoscut sub numele de Albert, Prinț Consort, soțul reginei Victoria a Regatului Unit.

Căsănicia a fost nefericită din cauza infidelităților lui Ernest iar cuplul s-a despărțit în 1824. Louise a fost obligată să-și părăsească cei doi copii și a murit la vârsta de 30 de ani.

La 23 decembrie 1832, la Coburg, Ernest s-a recăsătorit cu nepoata sa, Ducesa Maria de Württemberg, fiica surorii sale, Antoinette. Nu au avut copii. Prin căsătorie, Maria care era verișoara primară a lui Albert i-a devenit și mama vitregă.

Ernest a avut și trei copii nelegitimi:
—Cu Sophie Fermepin de Marteaux:

1. Berta Ernestine von Schauenstein (n. 26 ianuarie 1817 - d. 15 august 1896), s-a căsătorit cu vărul ei primar Eduard Edgar Schmidt-Löwe von Löwenfels, fiul nelegitim al surorii tatălui ei, Juliane.

—Cu Margaretha Braun:

1. Ernst Albert Bruno von Bruneck (d. 1838).
2. Robert Ferdinand von Bruneck (d. 1856), numit în 1856 Freiherr von Bruneck.

* 1844: Luisa Carlotta de Neaple și Sicilia (Luisa Carlota Maria Isabella; 24 octombrie 1804 – 29 ianuarie 1844), Prințesă a celor Două Sicilii, Infantă a Spaniei, a fost fiica regelui Francisc I al celor Două Sicilii și a celei de-a doua soții, Maria Isabella a Spaniei.

Luisa Carlotta s-a născut la Palatul Portici și a fost copilul cel mare al regelui Francisc I al celor Două Sicilii și a celei de-a doua soții, Maria Isabella a Spaniei. Bunicul matern a fost regele Carol al IV-lea al Spaniei. Luisa Carlotta a avut 11 frați și surori inclusiv pe regele Ferdinand al II-lea al Celor Două Sicilii.

La 12 iunie 1819 la Madrid, Luisa Carlotta s-a căsătorit cu unchiul matern, Infantele Francisco de Paula al Spaniei. EL era cu zece ani mai mare decât Luisa Carlotta și împreună au avut 11 copii:

• Francisco de Asís (1820–1821)
• Isabella (1821–1897), căsătorită cu Ignacy Gurowski, un conte polonez.
• Francisco de Asís, Duce de Cádiz (1822–1902), căsătorit cu regina Isabela a II-a a Spaniei
• Enrique Maria Fernando, Duce de Sevilla (1823–1870)
• Louisa (1824–1900)
• Duarte Felipe (1826–1830)
• Josefina (1827–1920)
• Theresa (1828–1829)
• Fernando (1832–1854)
• Maria Cristina (1833–1902), căsătorită cu Sebastian Gabriël de Bourbon, strănepot al regelui Carol al III-lea al Spaniei
• Amelia (1834–1905), căsătorită cu Prințul Adalbert de Bavaria, fiul cel mic al regelui Ludwig I de Bavaria.

Luisa Carlotta a murit la Madrid la vârsta de 39 de ani.

* 1860: Stéphanie, Mare Ducesă de Baden (28 august 1789 – 29 ianuarie1860) a fost soția lui Karl, Mare Duce de Baden.

A fost bunica maternă a regelui Carol I al României și străbunica paternă a regelui Ferdinand al României.

Portret al Marii Ducese Stephanie de Baden.

Născută la Versailles la începutul Revoluției franceze, Stéphanie a fost strănepoata lui Claude de Beauharnais (1680–1738) și Renée Hardouineau (1696–1744) care s-au căsătorit în 1713. Fiul lor cel mare a fost François de Beauharnais, marchiz de la Ferte-Beauharnais (1714–1800) care a servit ca guvernator al Martinicăi. Fiul cel mic a fost Claude de Beauharnais, Conte de Roches-Baritaud (1717–1784), care a fost bunicul patern al Stephaniei.

Claude s-a căsătorit în 1753 cu Marie Anne Françoise Mouchard (1738–1813), cunoscută între poeți ca Fanny de Beauharnais. Fiul lor cel mare a fost Claude de Beauharnais, al 2-lea Conte de Roches-Baritaud(1756–1819). În 1783 al 2-lea Conte s-a căsătorit cu Claude Françoise de Lezay (1767–1791). Din căsătorie a rezultat nașterea lui Alberic de Beauharnais (1786–1791) și a Stephaniei. Tatăl ei s-a recăsătorit în 1799 cu Suzanne Fortin-Duplessis (1775–1850) cu care a avut o fiică, Joséphine de Beauharnais, marchiză de Quiqueran-Beaujeu (1803–1870).

Soarta familiei ei va fi definită de către o altă Joséphine. La data de 13 decembrie 1779 Alexandre, Viconte de Beauharnais, văr primar cu tatăl ei, s-a căsătorit cu Joséphine Tascher de la Pagerie. La data de 23 iulie 1794, Alexandre a fost ghilotinat. Josephine a avut aventuri cu mai multe figuri influente ale Directoratulului francez, inclusiv cu Paul Jean François Nicolas Barras. Mai târziu o va prezenta pe noua sa favorită lui Napoleon Bonaparte. Curând Napoleon a început să-i facă curte iar la 9 martie 1796 s-au căsătorit.

Generalul Napoléon era acum tatăl vitreg al copiilor lui Joséphine: Eugène de Beauharnais și Hortense de Beauharnais, veri de gradul doi cu Stephanie. După încoronarea lui Napoleon ca împărat al Franței la 2 decembrie 1804, ca membră a noii familii imperiale, Stephanie avea reședința la Palatul Tuileries. Noul statut i-a permis să trăiască o viață luxoasă.

Ca o consecință a eforturilor lui Napoleon pentru a asigura o alianță cu Prințul-elector de Baden, Stephanie a trebuit să părăsească Franța. Napoleon nu avea un moștenitor legitim propriu. A adoptat-o pe Stephanie și a numit-o "prințesă franceză". Căsătoria a avut loc la Paris, la 8 aprilie 1806. La 25 iulie 1806, noul ei socru a devenit Mare Duce de Baden.

La 10 iunie 1811, Karl Ludwig Friedrich i-a succedat bunicului său la tronul ducatului de Baden. El și Marea Ducesă Stephanie au avut patru copii:

• Prințesa Luise Amelie Stephanie de Baden (5 iunie 1811 – 19 iulie 1854). S-a căsătorit la 30 noiembrie 1830 cu Gustav, Prinț de Vasa.
• Prințesa Josephine Friederike Luise de Baden (21 octombrie 1813 – 19 iunie 1900). S-a căsătorit la 21 octombrie 1834 cu Karl Anton.
• Prințul Alexander de Baden (1 mai - 8 mai 1816)
• Prințesa Marie Amelie Elisabeth Karoline de Baden (11 octombrie 1818 – 8 octombrie 1888). S-a căsătorit la 23 februarie 1843 cu William Alexander Anthony Archibald Douglas-Hamilton, al 11-Christian s-a născut la Castelul Gottorp ca al patrulea fiu al lui Friedrich Wilhelm, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg și al soției acestuia, Louisei Caroline, Prințesă de Hessen. A fost numit după Prințul Christian al Danemarcei (mai târziu regele Christian al VIII-lea), care a fost și nașul său.
  Prin mama sa, Christian era strănepotul regelui Frederic al V-lea al Danemarcei, stră-stră-strănepotul regelui George al II-lea al Marii Britaniiși descendent al altor monarhi. Prin tatăl său, Christian era membru al unei ramuri a Casei de Oldenburg și prinț de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg, familie care a condus Danemarca timp de secole (era descendent direct pe line masculină al regelui Christian al III-lea al Danemarcei) și descendent al Contesei de Oldenburg, mama regelui Christian I al Danemarcei. Tatăl său a fost șeful Casei de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Beck, o ramură mai mică a Casei de Oldenburg.
  La 6 iunie 1825, Ducele Friedrich Wilhelm a fost numit Duce de Glücksburg de către cumnatul său Frederic al VI-lea al Danemarcei; și-a schimbat titlul în Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg și a fondat lina Glücksburg. A crescut în Danemarca și a fost educat la Academia Militară din Copenhaga.lea Duce de Hamilton.

·         1870: Leopold al II-lea de Toscana (italiană Leopoldo Giovanni Giuseppe Francesco Ferdinando Carlo, germană Leopold Johann Joseph Franz Ferdinand Karl; 3 octombrie 1797 – 29 ianuarie 1870) a fost penultimul Mare Duce de Toscana (1824–1859).

Portret al tânărului Leopold

Născut la Florența, Leopold al II-lea a fost al doilea fiu al lui Ferdinand al III-lea, Mare Duce de Toscana și a Prințesei Luisa de Neapole și Sicilia. Bunicii materni au fost Ferdinand I al celor Două Sicilii și Maria Carolina a Austriei. Fratele său mai mare, Francesco, a murit la vârsta de cinci ani, așa că Leopold a devenit moștenitor al Marelui Ducat la vârsta de doi ani.

În 1799 și-a însoțit tatăl în exil la Viena, apoi în principatele pe care le-a primit drept compensații pentru pierderea Marelui Ducat, Salzburg și Würzburg. S-a întors în Toscana cu tatăl său la 15 septembrie 1814, după prima abdicare a lui Napoleon, bine primit de către supușii săi pentru politica tatălui său, care nu a efectuat epurări asupra celor care au colaborat cu guvernul francez.

Tânărul moștenitor al tronului a fost iubit de toscani pentru caracterul lui informal, și chiar a fost poreclit cu afecțiune "Broncio", datorită buzei inferioare ușor proeminentă care-i conferea un aer trist (când, de fapt, tânărul prinț nu era lipsit de umor) și "Canapone" pentru părul lui decolorat.

La 16 noiembrie 1817 Leopold s-a căsătorit cu Maria Anna Carolina de Saxonia, de care a fost foarte atașat și cu care a avut trei fiice. În timpul ceremoniilor de nuntă, tatăl lui Leopold s-a simțit atras de sora proaspetei lui nurori, Maria Ferdinanda, cu care mai târziu s-a și căsătorit.

A succedat tatălui său la 18 iunie 1824. Și-a dovedit imediat dorința de a fi un suveran independent, sprijinit în acest sens de ministrul Vittorio Fossombroni, care a contracarat o manevră a ambasadorului austriac de a-l influența pe neexperimentatul Mare Duce.

În primii douăzeci de ani de domnie, el s-a dedicat dezvoltării interne a statului. Deși întotdeauna a fost sub influența austriacă, a refuzat să adopte metodele austriece de guvernare, a permis o măsură corectă de libertate a presei, și a permis multor exilați politici din alte statele să locuiască netulburați în Toscana.

S-a angajat în reducerea impozitului pe carne, a unui plan de lucrări publice, la extinderea portului din Livorno, construcția de drumuri noi, dezvoltarea activităților turistice și exploatarea minelor Marele Ducat. Din punct de vedere politic, Toscana a fost în acei ani cel mai blând și tolerant stat italian.

În 1832 a murit Marea Ducesă Maria Anna Carolina. Pentru a asigura succesiunea Toscanei, Leopold s-a căsătorit în anul următor cu Prințesa Maria Antonia a celor Două Sicilii.

În 1839 și 1841 Leopold al II-lea a permis să se desfășoare "Congresul de știință italien" la Pisa și Florența, în ciuda amenințărilor guvernului austriac și a protestelor papale. În același timp, guvernul Marelui Ducat a planificat o puternică dezvoltare a rețelei feroviare.

A rămas în inima florentinilor (cel puțin până în anul 1849) comportamentul admirabil al Marelui Duce în timpul marelui potop din 3 noiembrie 1844, când suveranul a deschis ușile Palatului Pitti persoanelor sinistrate și s-a implicat personal în efortul de ajutorare cu bărci, a vizitat zonele cele mai îndepărtate afectate de dezastru.

·         1874: A murit Eudoxiu Hurmuzachi, om politic si istoric român; (n.1812).  Eudoxiu baron de Hurmuzachi (sau Eudoxius Freiherr von Hormuzaki), a fost ales in 1861  membru în dieta Bucovinei și Reichsratul austriac. La 20 februarie 1873 a primit tilul de baron de la împaratul austriac Francisc Iosif I pentru meritele sale ca mareșal al Bucovinei. Împreună cu frații săi, Eudoxiu va deveni una dintre figurile importante ale renașterii naționale românești din Bucovina.

* 1893: 

·         1899 - A murit pictorul francez de origine engleza Alfred Sisley, unul dintre creatorii impresionismului francez (n.1939).

·         1901: Regele Milan I al Serbiei (n. 1855)

·         1906: Christian al IX-lea al Danemarcei (8 aprilie 1818 – 29 ianuarie 1906) a fost rege al Danemarcei din 16 noiembrie 1863 până în 29 ianuarie1906.Christian s-a născut la Castelul Gottorp ca al patrulea fiu al lui Friedrich Wilhelm, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg și al soției acestuia, Louisei Caroline, Prințesă de Hessen. A fost numit după Prințul Christian al Danemarcei (mai târziu regele Christian al VIII-lea), care a fost și nașul său.

Prin mama sa, Christian era strănepotul regelui Frederic al V-lea al Danemarcei, stră-stră-strănepotul regelui George al II-lea al Marii Britaniiși descendent al altor monarhi. Prin tatăl său, Christian era membru al unei ramuri a Casei de Oldenburg și prinț de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg, familie care a condus Danemarca timp de secole (era descendent direct pe line masculină al regelui Christian al III-lea al Danemarcei) și descendent al Contesei de Oldenburg, mama regelui Christian I al Danemarcei. Tatăl său a fost șeful Casei de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Beck, o ramură mai mică a Casei de Oldenburg.

La 6 iunie 1825, Ducele Friedrich Wilhelm a fost numit Duce de Glücksburg de către cumnatul său Frederic al VI-lea al Danemarcei; și-a schimbat titlul în Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg și a fondat lina Glücksburg. A crescut în Danemarca și a fost educat la Academia Militară din Copenhaga.

Ca tânăr, el a încercat fără succes să obțină mâna verișoarei sale de gradul trei, Victoria a Regatului Unit. La Palatul Amalienborg din Copenhaga, la 26 mai 1842, s-a căsătorit cu Louise de Hessen-Kassel(sau Hessen-Cassel), nepoata regelui Christian al VIII-lea al Danemarcei.

În 1847, cu binecuvântarea marilor puteri ale Europei, a fost ales ca moștenitor prezumtiv la tronul regatului danez, după dispariția, din cauze naturale, a unei mari părți a dinastiei iar Frederic al VII-lea părea a nu putea avea copii. O justificare a acestei alegeri a reprezentat-o soția lui Christian (ca nepoată a regelui Christian al VII-lea ea era mai aproape de moștenirea tronului decât soțul ei).

În timp ce Danemarca a adoptat Legea Salică, acest lucru a afectat pe urmașii lui Frederic al III-lea al Danemarcei, care a fost primul monarh ereditar al Danemarcei (înainte de el, regatul a fost oficial electiv).

După decesul lui Frederic al VII-lea, Christian îi succede la 15 noiembrie 1863. Danemarca a intrat imediat într-o criză legată de posesia și statutul a două provincii din sudul Danemarcei, Schleswig și Holstein.

În noiembrie 1863 Frederic de Augustenburg a pretins ducatele gemene ca succesiune după regele Frederic. Sub presiune, Christian a semnat Constituția din noiembrie, un tratat prin care Schleswig făcea parte din Danemarca. Acest lucru a dus la al doilea război Schleswig între Danemarca și o alianță prusacă-austriacă în 1864. Rezultatul războiului a fost nefavorabilă Danemarcei și a condus la încorporarea Schleswig în Prusia în 1865. Holstein a fost, de asemenea, încorporat în Prusia în 1865, ca urmare a conflictului care a continuat între Austria și Prusia.

Christian și Louise au avut șase copii:

Portret	Nume	Naștere	Deces	Soț	Copii
	Frederic al VIII-lea al Danemarcei	3 iunie 1843	14 mai 1912	Prințesa Lovisa a Suediei	Christian al X-lea al Danemarcei Haakon al VII-lea al Norvegiei Prințesa Louise Prințul Harald Prințesa Ingeborg Prințesa Thyra Prințul Gustav Prințesa Dagmar a Danemarcei
	Alexandra a Danemarcei	1 decembrie 1844	20 noiembrie 1925	Eduard al VII-lea al Regatului Unit	Prințul Albert Victor, Duce de Clarence și Avondale George al V-lea al Regatului Unit Louise, Prințesă Regală și Ducesă de Fife Prințesa Victoria a Regatului Unit Maud, regină a Norveegiei Prințul Alexander John de Wales
	George I al Greciei	24 decembrie 1845	18 martie 1913	Marea Ducesă Olga Constantinovna a Rusiei	Constantin I al Greciei Prințul George al Greciei și Danemarcei Marea Ducesă Alexandra Georgievna a Rusiei Prințul Nicolae al Greciei și Danemarcei Marea Ducesă Maria Georgievna a Rusiei Prințesa Olga a Greciei și Danemarcei Prințul Andrei al Greciei și Danemarcei Prințul Christopher al Greciei și Danemarcei
	Dagmar a Danemarcei	26 noiembrie 1847	13 octombrie 1928	Țarul Alexandru al III-lea al Rusiei	Țarul Nicolae al II-lea al Rusiei Marele Duce Alexandru Alexandrovici al Rusiei Marele Duce George Alexandrovici al Rusiei Marea Ducesă Xenia Alexandrovna a Rusiei Marele Duce Mihail Alexandrovici al Rusiei Marea Ducesă Olga Alexandrovna a Rusiei
	Thyra a Danemarcei	29 septembrie 1853	26 februarie 1933	Ernst August de Hanovra, Duce de Cumberland	Marie Louise, Prințesă Maximilian de Baden Prințul George William de Hanovra și Cumberland Alexandra, Mare Ducesă de Mecklenberg-Scherwin Prințesa Olga de Hanovra și Cumberland Prințul Christian de Hanovra și Cumberland Ernest Augustus, Duce de Brunswick
	Prințul Valdemar al Danemarcei	27 octombrie 1858	14 ianuarie 1939	Prințesa Marie de Orléans	Aage, Conte de Rosenborg Prințul Axel al Danemarcei Erik, Conte de Rosenborg Viggo, Conte de Rosenborg Margaret, Prințesă René de Bourbon-Parma

·         1918 -  A murit chimistul şi medicul Constantin I. Istrati, membru şi preşedinte al Academiei Române (1913-1916) (n.07.09.1850).

·         1928 - A murit scriitorul spaniol Vincente Blasco Ibanez (n.28.01.1867).
* 1934: Fritz Haber (n. 9 decembrie 1868; d. 29 ianuarie 1934) a fost un chimist evreu-german (botezat ca luteran), laureat al Premiului Nobel pentru chimie (1918). Printre meritele sale se numără sinteza amoniacului din elementele componente.

·         1939: William Butler Yeats, poet englez, laureat al Premiului Nobel (n. 1865)
* 1948: Prințul Aimone de Savoia-Aosta, Duce de Aosta (Aimone Roberto Margherita Maria Giuseppe Torino; 9 martie 1900 - 29 ianuarie 1948) a fost prinț italian din Casa de Savoia și ofițer al marinei regale italiene. Al doilea fiu al Prințului Emanuele Filiberto, Duce de Aosta a primit titlul de Duce de Spoleto la 22 septembrie 1904.

A moștenit titlul de Duce de Aosta la 3 martie 1942 după decesul fratelui său, Prințul Amedeo, într-un lagăr de prizonieri de război britanici în Nairobi.

La 18 mai 1941, a fost nominalizat de vărul său, regele Victor Emanuel al III-lea al Italiei, să-și asume conducerea Statului Independent al Croației, un stat marionetă al Germaniei naziste^[1][2] în Iugoslavia ocupată.^[3] El a acceptat în mod oficial, dar a refuzat să-și asume domnia în opoziție cu anexarea italiană a regiunii Dalmația,^[4] și, prin urmare, este menționat în unele surse ca rege desemnat.^[5][6][7][8]

Mai multe surse se referă la el ca Tomislav al II-lea, rege al Croației (numit după regele medieval croat regele Tomislav) și șeful Statului Independent al Croației în timpul primilor doi ani (1941-1943).^{[9][10][11][12][13]} A demisionat la 31 iulie 1943,^[14][15][16] în mod oficial a renunțat la toate drepturile titlul său croat la 12 octombrie 1943, la o lună după capitularea Italiei

Prințul Aimone Roberto Margherita Maria Giuseppe Torino de Savoia-Aosta s-a născut la Torino ca al doilea fiu al Prințului Emanuele Filiberto, Duce de Aosta (fiul cel mare al lui Amadeus I al Spaniei) și a Prințesei Hélène de Orléans (fiica lui Filip, conte de Paris și a Prințesei Isabela de Orléans). Străbunicul său patern era regele Victor Emanuel al II-lea al Italiei.

La 22 septembrie 1904, el a primit titlul de Duce de Spoleto pe viață.^[18]La 1 aprilie 1921, Prințul Aimone a devenit membru al senatului italian. Prinții din Casa de Savoia deveneau membri ai senatului la împlinirea vârstei de 21 de ani în timp ce-și câștigau dreptul de vot la 25 de ani.^[19]

În 1929, la 20 de ani după ce unchiul său, Ducele de Abruzzi, a încercat să escaladeze K2 în Karakorum, Prințul Aimone a condus o expediție în Karakorum. Un membru al expediției a fost Ardito Desio. Din cauza eșecului escaladării lui K2 cu 20 de ani mai înainte, expediția Prințului Aimone s-a concentrat pe munca științifică.^[20][21]

După o legătură romantică cu infanta Beatriz a Spaniei, fiica regelui Alfonso al XIII-lea, ^[22] el s-a căsătorit la 1 iulie 1939 la Florența cu Prințesa Irene a Greciei și Danemarcei, fiica regelui Constantin I al Greciei și a Prințesei Sofia a Prusiei.

În 1947, după referendumul din 1946 care a hotărât nașterea Republicii Italia, Prințul Aimone s-a mutat în America de Sud.^[23] A decedat pe 29 ianuarie 1948 în reședința sa temporară dintr-un hotel din cartierul Recoleta din Buenos Aires, Argentina.^[24] Fiul său Prințul Amedeo a devenit noul Duce de Aosta.

·         1962: A murit violonistul austriac Friedrich “Fritz”  Kreisler,considerat drept unul dintre cei mai mari violoniști din toate timpurile.; (n.2 februarie 1875).

·         1963:  A încetat din viaţă poetul american Robert Lee Frost (n. 26 martie 1874). Este foarte apreciat pentru descrierile realiste ale vieții rurale și arta limbajului colocvial american. Opera sa implică adesea peisaje ale vieții rurale în Noua Anglie în prima parte a secolului XX. Un poet popular și adesea citat, Frost a fost cinstit adesea în timpul vieții sale, primind patru Premii Pulitzer pentru Poezie.
* 1967: Ion Buzdugan (născut Ivan Alexandrovici Buzdâga, n. 9 martie 1887, Brânzenii Vechi, județul Bălți, Imperiul Rus - 29 ianuarie 1967, București, RSR) a fost un folclorist, poet, publicist și traducător român din Basarabia, membru și secretar al Sfatului Țării.^[1]

Ion Buzdugan a fost un poet important al Basarabiei și un mare patriot. Dacă obținerea independenței acestei provincii românești (de la 24 ianuarie 1918) poate fi socotită opera sa de obște, Unirea Basarabiei cu Patria Mamă nu s-ar fi putut face fără intervenția puternicei personalități a lui Ion Buzdugan.

Născut într-o familie de țărani răzeși, Ion Buzdugan a studiat agronomia la Nijni Novgorod, literele și dreptul la Universitatea din Moscova și a absolvit seminarul pedagogic de la Camenița ^[2]. Fiind ofițer în armata rusă în timpul Primului Război Mondial, Ion Buzdugan a dat în vileag încercarea de asasinare a regelui Ferdinand pe care o pregăteau militarii ruși în forfota bolșevică de la Socola 

În 1917 - 1918 Ion Buzdugan devine unul din fruntașii mișcării naționale din Basarabia. În calitate de secretar al Sfatului Țării la 27 martie 1918 Ion Buzdugan semnează Actul Unirii Basarabiei cu România ^[2]. Proclamând Unirea, el ținea mâna dreaptă pe Biblia lui Șerban Cantacuzino, pentru a dovedi, în modalitatea sacră a jurământului, latinitatea limbii pe care o vorbeau deopotrivă românii din stânga și din dreapta Prutului. După Unirea și-a luat licență în drept la Universitatea din Iași și doctor în economie politică la Universitatea din Cernăuți ^[2].

Fiind deputat de Bălți în Parlamentul României pe parcursul a 14 ani, din 1918 până în 1932, membru al Guvernului^[2], Ion Buzdugan a contribuit substanțial la prosperarea economică și culturală a orașului și județului Bălți. Ion Buzdugan numit cu pietate de către Nicolae Iorga „excelent român” este autorul a mai multor volume de versuri ^[4]. În spectrul vast al activității sale politice și culturale se înscrie și colaborarea lui Ion Buzdugan la multiple publicații din Basarabia, cât și întreaga țară: „Sfatul Țării”, „Moldova de la Nistru”, „Viața Basarabiei”, „Pagini basarabene”, „Convorbiri literare”, „Cuvântul literar”, „Neamul Românesc”, „România” etc.
Din numărul imens de versuri ale poetului se desprinde și oda orașului Bălți „Cetatea Bălților” piblicată în „Almanahul orașului și județului Bălți”.

În 1940 se refugiază la București. În anii postbelici, când tot mai mult i-a fost marginalizată creația literară, se ocupă de traduceri. Rămâne unul dintre cei mai importanți tălmăcitori ai lui Alexandr Pușkin și Serghei Esenin și cel dintâi traducător al poeților simboliști ruși: Valeri Briusov, Konstantin Balmont, Aleksandr Blok etc.

Îmbolnăvindu-se grav, a fost internat la Institutul Oncologic (Filantropia) din București. Se stinge din viață la 27 ianuarie 1967.

* 1987: Prințesa Maria del Pilar a Bavariei (Maria del Pilar Eulalia Antonia Isabella Ludovika Franziska Josepha Rita Euphrasia von Wittelsbach; 13 martie 1891 – 29 ianuarie 1987) a fost singura fiică și al treilea copil al Prințului Ludwig Ferdinand al Bavariei și a soției acestuia, Infanta María de la Paz a Spaniei.
* 1989: Maitreyi Devi (n. 1 septembrie 1914 — d. 29 ianuarie 1989) a fost o poetă și romancieră născută în statul indian Bengalul de Vest. A fost fiica filosofului Surendranath Dasgupta.

Versurile ei au fost elogiate de Rabindranath Tagore, a cărui protejată literară a fost.

În 1929, Maitreyi Devi l-a întâlnit pe viitorul scriitor român Mircea Eliade, care studia sanscrita cu tatăl ei și era găzduit de acesta. Legătura de dragoste dintre cei doi a fost sursa de inspirație a romanului eliadesc Maitreyi^[1]. Maitreyi a fost neplăcut surprinsă de această relatare și a scris propria sa versiune a întâlnirii: Na Hanyate, în limba bengali, sau Dragostea nu moare, în românește. În această lucrare, Maitreyi dezminte alegațiile de natură sexuală din romanul lui Eliade.

·         1994 - A murit scriitorul Valentin Şerbu ("Fantastica deltă", "Provinciale","Expediţia") (n.20.07.1933)

·         1996: A murit Marian Hudac, actor de comedie (teatru: „Ondine”, „Bădăranii”, „Coana Chiriţa”); (n.20.09.1934).

·         2001 - Vicepreşedintele PNL Horia Rusu şi-a pierdut viaţa în urma unui accident rutier produs în localitatea Tălmaciu, din judeţul Sibiu. (n. 18 septembrie 1952)

·         2003 - A încetat din viaţă actorul Matei Gheorghiu, societar de onoare al Teatrului Naţional din Bucureşti şi interpretul unor roluri importante în "Citadela sfărâmată" şi "Numele trandafirului".

* 2003: Lee Yoo-Hyung (21 ianuarie 1911 - 29 ianuarie 2003) a fost un fotbalistjaponez.
* 2004: Augustin Deac (n. 9 august 1928, Giurtelecu Șimleului — d. 29 ianuarie2004, București) a fost un istoric din România, promotor al unor teze protocroniste.

Augustin Deac s-a născut într-o familie greco-catolică. A urmat școala elementară din Giurtelecu Șimleului. A absolvit facultatea de istorie și arheologie a Universității din Cluj, fiind asistent al academicianului Constantin Daicoviciu. A obținut titlul de doctor la București. A fost cercetător principal la Institutul de Istorie și Studii Politice din București. A ținut cursuri la mai multe facultăți și a colaborat la numeroase publicații.

Augustin Deac a publicat peste 40 de lucrări științifice de referință.^[1] A adus în România textul microfilmat al codicelui din Rohoncz.

·         2006 - A murit tenorul Ludovic Spiess, fost ministru al Culturii şi director al Operei Naţionale din Bucureşti (n.13.05.1938). A avut o carieră densă, deși destul de scurtă, pe care a completat-o în plan socio-politic, fiind Directorul Festivalului Internațional “George Enescu” în anul 1991, Ministru al Culturii în Guvernul Stolojan (1991-1992), director al Operei Române din București între 2001-2005 și Președintele Comitetului Național Român pentru UNICEF. Ca ministru al culturii în guvernul Stolojan, a redeschis Castelul Peleș vizitatorilor, amenajându-l ca muzeu, și a organizat centre culturale românești la Viena, Budapesta, Veneția și New York. Ludovic Spiess are numeroase înregistrări la Electrecord dar și în străinătate la case de discuri precum: Decca, Philips, EMI, Intercord, RCA sau Ariola. Rolul său favorit a fost Rodolfo din Boema. A murit de infarct în timpul unei partide de vânătoare în județul Teleorman. Între hobyurile lui Spiess s-au regăsit vânătoarea, pescuitul, ping-pongul, gătitul și colecțonatul pipelor.

* 2017: Ruslan Barburoș (n. 15 noiembrie 1978, Chișinău, RSS Moldovenească, URSS – d. 29 ianuarie 2017,^[1] Chișinău, Moldova) este un fost fotbalist internațional moldovean, care a jucat pe postul de atacant.^[4] În prezent este antrenor la clubul de futsal și fotbal pe plajă CS Joker-Tornado Chișinău^[5] și la naționala Moldovei de fotbal pe plajă

Sărbători

·         Aducerea moaștelor Sf. Sfintit Mc. Ignatie Teoforul; Sf Mc Filotei; (calendar creștin-ortodox)

·         Sf. Valeriu, ep. (calendar romano-catolic)

·         Sf. Ignatiu Teoforul, ep. (Aducerea moaștelor sale la Const., sec V) (calendar greco-catolic)

·         Ziua invenției automobilului

VA URMA