MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
MRȚI 21 IANUARIE 2020
PARTEA A DOUA - RELIGIE ORTODOXĂ

Bună dimineața, prieteni și o săptămână cât mai plăcută să avem de la Domnul!

RELIGIE ORTODOXĂ 21 Ianuarie

Sf Cuv Maxim Mărturisitorul; Sf Mc Neofit; Sf Mc Agnia din Roma

Sfântul Maxim s-a născut către anul 580 în Constantinopol, într-o familie de neam ales. El a primit învăţătură temeinică de la cei mai de seamă dascăli ai vremii. De aceea, în anul 610, a fost chemat de împăratul Heraclie (610-641) la curtea sa, unde l-a făcut mare sfetnic al împărăţiei, dar Sfântul nu a rămas multă vreme în această dregătorie, întrucât, ivindu-se o rătăcire nouă şi împăratul căzând şi el în această învăţătură greşită, Sfântul Maxim a lepădat dregătoria sa şi lumea, mergând la o mănăstire din Hrisopole (azi cartierul Üsküdar din Istanbul), s-a făcut călugăr, alegând a fi mai bine ,,lepădat în casa lui Dumnezeu, decât a locui în locaşurile păcătoşilor” (Psalm 83, 11), precum zice psalmistul. Rătăcirea nouă, numită a monoteliţilor, adică a celor care mărturisesc o singură voinţă şi o singură lucrare în Hristos, se ridica împotriva credinţei celei drepte, care învaţă că Hristos Domnul, deşi este o singură persoană, persoana lui Dumnezeu-Fiul, totuşi are, după întrupare, două firi: cea dumnezeiască şi cea omenească, iar pentru că sunt în El aceste două firi întregi, tot astfel sunt în El două voinţe şi două lucrări, deosebite pentru fiecare fire a Lui, pentru că numai punând la lucru în armonie cele două voinţe şi lucrări, a putut El săvârşi mântuirea noastră, cum arată Scriptura. Iar rătăcirea aceasta, a monoteliţilor, era susţinută de doi patriarhi: Chir din Alexandria şi Serghie din Constantinopol, care se lăudau în faţa împăraţilor că această nouă învăţătură va câştiga de partea împărăţiei popoarele monofizite (o rătăcire mai veche, care învaţă că în Hristos este numai o singură fire) de la graniţa dinspre perşi şi arabi, şi va întări, astfel, hotarele Imperiului. Iar în anul 633 a avut loc chiar o învoială scrisă în acest scop, între bizantini şi monofiziţi. De aceea împăraţii au dat o poruncă aspră, oprind să se mai scrie sau să se mai vorbească despre una sau două voinţe şi lucrări în Hristos. Astfel, împăratul Heraclie a dat hotărârea numită Ecthesis, în anul 638, iar mai apoi împăratul Constans, al II-lea (641-668) pe cea numită Typos, în anul 648. Şi astfel, s-a umplut tot Răsăritul de rătăcire. Cel dintâi care şi-a dat seama de primejdie a fost Sfântul Sofronie († 638), patriarhul Ierusalimului, iar, după moartea lui apărarea Ortodoxiei a fost condusă de Sfântul Maxim.

Aflând, aşadar, că în Apus rătăcirea aceasta nu se întinsese, Sfântul Maxim s-a aprins de râvnă dumnezeiască şi, mergând din Răsărit în Apus, mai întâi în Africa, la Cartagina (641), şi apoi la Roma (646), i-a îndemnat pe cei de acolo ca, strângând multe sinoade de episcopi, să mărturisească dreapta credinţă şi, dând anatemei dogmele rătăcirii monotelite, să osândească şi cele două porunci împărăteşti care opreau mărturisirea adevărului. Sfântul Maxim spunea: „A tăinui cuvântul adevărului înseamnă a te lepăda de el”. Şi a scris Cuviosul Maxim cuvinte şi cărţi, pline de înţelepte dovediri care adevereau temeiul dreptei credinţe, pe care le-a trimis apoi pretutindeni în lume. 

Acestea aflându-le, împăratul Constans al II-lea (641-668) a trimis pe oamenii săi, cu putere ostăşească, în Apus, în anul 653, şi a prins mai întâi pe Sfântul Martin, papa Romei (649-655, pomenit ca Sfânt la 14 aprilie), pe care, judecându-l, l-a surghiunit la Herson, în Crimeea, unde a şi murit, iar peste câteva zile, prinzându-l şi pe Sfântul Maxim împreună cu doi ucenici ai săi, l-a dus la Constantinopol, apoi l-a surghiunit la Vizia, în Tracia (655). După o nouă judecată, a fost surghiunit la Perberis. Iar la cea din urmă înfăţişare, neprimind a tăinui dreapta credinţă, i s-au tăiat limba şi mâna dreaptă, ca să nu mai poată mărturisi adevărul, nici cu graiul, nici prin scris, şi a fost surghiunit pentru toată viaţa în Lazica, din Caucaz (în Georgia de astăzi). Şi aşa, aruncat în surghiun la vreme de bătrâneţe, cu limba şi cu mâna tăiate, ca preţ de sânge pentru credinţă, şi rămânând simplu monah până la sfârşitul zilelor sale, Sfântul Maxim s-a mutat la Domnul în 13 august, anul 662, având 82 de ani. Cuviosul Maxim a fost un mărturisitor şi în războiul cel nevăzut al înnoirii duhovniceşti a omului, prin lupta împotriva patimilor, cu ajutorul harului dumnezeiesc, precum arată scrierile sale din Filocalie.

Prăznuirea sa se face la 21 ianuarie şi 13 august. Mâna sa dreaptă, tăiată pentru apărarea prin scris a dreptei credinţe, se păstrează până astăzi la Mănăstirea Sfântul Pavel din Muntele Athos, iar celelalte moaşte ale sale au fost descoperite în anul 2010 în Georgia, acolo unde a murit exilat.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului mucenic Neofit.

Muncitorul, umplându-se de frică şi de spaimă şi neştiind ce să mai facă, a poruncit ostaşului să străpungă cu ţepi de fier tot trupul mucenicului, până când îi va ieşi duhul.

Acest sfânt mucenic a fost din Niceea Bitiniei, fiu de părinţi binecredincioşi, pe nume Teodor şi Florentina, în timpul împăratului Diocleţian. De la începutul vieţii sale a fost plin de darul lui Dumnezeu. Astfel pe când era abia de 9 ani şi învăţa carte cu alţi copii, făcea rugăciuni şi sporea minunat la învăţătură. Şi venea o porumbiţă de zbura în jurul patului lui, vorbind un grai omenesc. Întâmplându-se ca maica lui să moară, copilul a înviat-o prin rugăciunea sa.

Pornind apoi către muntele Olimpului, a intrat într-o peşteră, unde a fost călăuzit de porumbiţă. Gonind fiara care se găsea acolo, a locuit în peşteră, fiind hrănit de un înger. Când a fost în vârstă de 11 ani, din arătare dumnezeiască s-a coborât din munte, şi-a sărutat părinţii, a dat la săraci din avutul lor şi s-a întors în munte. La vârsta de 15 ani a stat înaintea guvernatorului Deciu, povăţuit fiind de îngeri. Aici, pentru îndrăzneala lui neaşteptată, întâi a fost supus la felurite chinuri, după care a fost omorât cu sabia de un barbar, care s-a repezit asupra lui.

Sfânta Muceniţă Agnia s-a născut în Roma cea veche, din părinţi creştini, şi a fost crescută de dânşii întru buna credinţă; iar în anul al treisprezecelea al vieţii sale, prin moartea cea vremelnică a scăpat de aici şi viaţa cea nesfârşită a aflat-o; deci pe singur Dătătorul de viaţă L-a iubit şi de Acela din tinereţe s-a lipit. Tânără era cu anii, dar bătrână cu înţelegerea cea desăvârşită, tânără cu trupul, iar în sufletul ei era înţelepciunea cărunteţelor; era frumoasă la faţă, dar mai frumoasă cu credinţa. Aceasta cu dragostea dulcelui ei Iisus, Celui ce S-a născut din curată Fecioară, rănindu-se, fecioria sa a logodit-o Lui şi afară de El pe nimeni altul n-a voit să-L aibă sieşi logodnic.

Fiind de bun neam şi prea frumoasă, prin frumuseţea sa a atras la sine ochii şi inima oarecărui tânăr, care era fiul lui Simfronie, eparhul cetăţii; încât când se întorcea de la şcoala fecioarelor, văzând-o acela, îndată s-a robit spre dragostea ei; şi degrabă întrebând şi aflând casa părinţilor ei, multe daruri a început a-i trimite ei şi multe îi făgăduia, voind să-i fie mireasă şi să se unească cu dânsul prin nuntă. Iar Sfânta Agnia toate darurile acelea le lepăda ca pe nişte gunoaie, întru nimic socotindu-le şi spunând că ea este logodită Mirelui Celui mai bun, de la Care are darurile cele înalte şi mai scumpe şi Aceluia mireasă fiind, nu poate să-l lase pe El şi să-şi schimbe dragostea şi credinţa ei.

Dar tânărul, din zi în zi cu mai mare dragoste se apropia de dânsa şi se zicea despre el că este mai cinstit şi mai bogat decât alţi tineri de bun neam; dar socotind că fecioara mai mari daruri voieşte de la dânsul, i-a trimis mai multe şi mai scumpe decât cele dintâi, adică pietre şi mărgăritare, podoabe şi haine de mult preţ; şi el însuşi le-a adus la dânsa, rugând-o pe de o parte singur, iar pe de alta prin cunoscuţi, prieteni şi vecini, ca pe nimeni mai mult decât pe el să nu cinstească, ştiindu-i numele cel bun al său, bogăţiile, casele şi moştenirile cărora ea poate să fie stăpână, de va voi să se logodească cu el.

Atunci, pe faţă a început a-i grăi lui sfânta: „Du-te de la mine aprinzătorule al văpăii păcatului, pătimaşule neiubitor al curăţiei şi mâncarea cea pregătită morţii celei veşnice; depărtează-te de la mine, de vreme ce te-a întrecut pe tine alt iubitor al meu, care fără de asemănare mai mari frumuseţi mi-a dăruit şi cu inelul credinţei Sale m-a logodit, dar tu nici cu neamul, nici cu dragostea nu poţi să te asemeni Lui.

Acela a pus pe mine podoaba cea scumpă a înfrumuseţării celei duhovniceşti, dreapta mea şi grumazul meu le-a înveselit cu pietre de mai mult preţ, a pus în urechile mele cercei de mărgăritare fără de preţ şi m-a încins cu mărgăritare de lumină strălucitoare. El a pus semn în faţa mea, ca astfel pe nici un iubitor să nu-l voiesc decât pe El. M-a îmbrăcat cu haină ţesută cu aur şi cu nenumărate podoabe m-a înfrumuseţat, şi arătându-mi şi o comoară fără de preţ, a făgăduit ca să mi-o dea mie, de voi păzi credinţa către El; deci nu pot să caut spre altcineva, ca să nu necinstesc pe iubitul meu cel dintâi, nici nu pot să-L las pe Acela cu care, prin legătura dragostei tare sunt legată, al Cărui bun neam este mai înalt, puterea mai mare, podoaba mai frumoasă, dragostea mai dulce, tot dorul covârşind, Cel care a pregătit mie acum cămara, al Cărui glas este dulce.

Acum a plecat din gura Lui lapte şi miere, acum cu braţele Sale cele curate m-a cuprins pe mine, inima Lui cu inima mea acum S-a unit şi sângele Lui a înfrumuseţat faţa mea, Cel a Cărui Maică este o Fecioară nenuntită, Căruia îngerii Îi slujesc şi soarele şi luna de frumuseţea Lui se minunează, care prin porunca Lui morţii înviază, prin atingerea Lui bolnavii se tămăduiesc şi ale Cărui bogăţii niciodată nu se împuţinează şi vistieriile nu-L ispitesc. Aceluia Unul îi păzesc credinţa şi Lui cu toată osârdia mă încredinţez; şi când Îl am pe Acela tovarăş, fecioară rămân, iubindu-L, fără prihană sunt, şi atingându-mă de El, curată rămân; nici nu voiesc să fac după nuntă fii, ci mă duc unde nu este durere şi roadele bune în toate zilele se înmulţesc”.

Auzind acestea nebunul de tânăr, mai mult s-a cuprins cu nesăţioasa dragoste către dânsa şi bolind cu inima, din rănirea de dragoste a căzut în grea boală de jale şi de mâhnire; deci, pe pat zăcând şi din adâncul inimii cu greu suspinând, şi-a arătat la doctori rana inimii sale. Iar tatăl lui, când a auzit acestea, cercetând pricina bolii, îndată a trimis la fecioară şi la părinţii ei, dorind să o logodească ca mireasă fiului lor. Iar ea s-a lepădat ca şi întâi, zicând: „Nicidecum nu mă voi lepăda de Cel mai înainte logodnic al meu”.

Dar eparhul cu mânie întreba cu dinadinsul: cine este cel ce voieşte să se asemene cu fiul său şi să-mi defăimeze casa? Atunci cineva din cei ce stăteau de faţă i-a spus că Agnia este din tinereţe creştină şi de vrăjile creştineşti atâta este înşelată, încât pe Hristos, pe care creştinii Îl au ca Dumnezeu, Îl socoteşte că îi este ca şi logodnic. Acestea auzindu-le eparhul, s-a bucurat, de vreme ce putea, fiind judecător, ca pe cea nevinovată de pedeapsă să o judece pentru necinstirea zeilor săi şi nădăjduia ca, cu puterea sa, să o silească spre însoţirea cu fiul lui.

Drept aceea, îndată trimiţându-şi slugile, a adus-o înaintea judecăţii sale păgâneşti. Unde mai întâi cu momiri, apoi cu îngroziri se ispitea şi se nevoia să o întoarcă de la Hristos şi de la fecioria cea făgăduită Lui. Însă fecioara lui Hristos nici de momire nu se înşela, nici de îngrozire nu se înfricoşa; ci, fiind îmbărbătată cu mintea, de cel ce o înfricoşa şi de cel ce o momea îşi bătea joc.

Văzând Sofronie eparhul o bărbăţie ca aceea a fecioarei, spre părinţii ei s-a întors şi cu ei despre logodnic a vorbit foarte mult. Dar de vreme ce erau de bun neam, necutezând ca să le facă lor silire, îi sfătuia ca cu adevărat să îndemne pe fiica lor spre nuntă; dar ei se lepădau, zicând: „Noi, o! eparhule, nu putem a o îndemna, căci precum din copilăria ei îi ştim gândul, aceasta niciodată nu o vom face, nici de la scopul său cândva nu se va întoarce”. Atunci eparhul iarăşi punând înainte pe fecioara la judecată şi multe vorbindu-i despre dragostea trupească şi de însoţire, când a părăsit tot cuvântul cel amăgitor şi momitor, la sfârşit a zis: „Din două una să-ţi alegi ţie: sau să te uneşti cu nunta fiului meu, sau zeiţei Vesta, dacă doreşti fecioria să-ţi păstrezi, întru veşnică slujbă să te dai; căci nişte fecioare ca acestea îi trebuiesc ei”.

La aceste cuvinte ale aceluia, fericita Agnia a răspuns: „Dacă pe fiul tău, care este răzvrătit de nebuna poftă, dar ca om are minte şi poate vedea, umbla şi gusta bunătăţile lumii acesteia, eu însă nu pot, pentru Hristos al meu, nici măcar a căuta spre dânsul, apoi cum aş putea să cinstesc pe idolul cel surd, mut, neînsufleţit şi nepriceput? Şi, ca să nu fac strâmbătate Atotputernicului Dumnezeu, capul meu nu-l voi pleca la piatra cea nesimţită, ştiind cu încredinţare că nu este alt Dumnezeu afară de Acela Care a făcut cerul şi pământul, prin Fiul Său, Domnul nostru Iisus Hristos, Care pentru noi S-a întrupat şi a treia zi a înviat; Care acum la ceruri împărăţeşte cu împărăţie fără de sfârşit. Acestuia eu îi slujesc şi mă închin ca unui Dumnezeu adevărat şi viu. Iar pe zeiţa ta cea mincinoasă şi pe necuraţii voştri zei îi blestem”.

Acestea auzindu-le eparhul Sofronie, i-a zis: „Îţi cruţ tinereţile tale şi hulele pe care le-ai zis contra zeilor noştri le iert ţie, că te văd că nu ai înţelegere desăvârşită; deci, cruţă-te şi tu singură pe tine şi nu mânia pe zei”.

Iar Sfânta Agnia a zis: „Pentru ce tinereţile mele ca nedesăvârşite şi nepricepute le socoteşti; ce ţi se pare că-mi trebuie vreo milă de la tine? Deci, să ştii că credinţa se păstrează nu în ani şi în vârsta trupului, ci întru înţelegere, căci Dumnezeu Atotputernicul laudă mai mult mintea decât anii şi binevoieşte înţelegerea mai mult decât anii. Iar zeii tăi, întru a cărora urgisire nu doreşti a fi eu, lasă-i ca singuri să se mânie asupra mea, singuri să-mi grăiască şi să-mi poruncească, ca să-i cinstesc şi să mă închin lor”. Zis-a eparhul: „Una din două să-ţi alegi: sau cu alte fecioare, spre lauda casei tale, să jertfeşti zeiţei Vesta, sau să mergi în casa de desfrânare spre veşnica ocară a numelui tău, la femei fără de ruşine”.

Atunci Sfânta Agnia cu îndrăzneală a răspuns: „De-ai fi ştiut cine este Dumnezeul meu, n-ai fi grăit unele ca acestea; iar eu văd puterea Dumnezeului meu Iisus Hristos şi întru nimic socotesc îngrozirile tale, nădăjduind cu neîndoire că nici zeilor tăi nu voi jertfi şi nici fecioria mea cea curată nu se va întina; pentru că am păzitor al trupului meu pe îngerul lui Dumnezeu şi pe Domnul meu Iisus Hristos, Unul născut Fiul lui Dumnezeu, pe care tu nu-L ştii încă; Acela îmi este zid nesurpat, străjer neadormit şi apărător neîncetat; iar nu ca zeii tăi, care sunt de aramă, din care mai bine se fac căldări pentru trebuinţe omeneşti, sau de pietre, care se aştern pe drum; iar Dumnezeu nu în piatră locuieşte, ci scaunul Lui este cerul, nu în aramă sau în oricare altă materie scumpă, ci întru împărăţia cea de sus, unde de toată zidirea este lăudat şi închinat. Iar tu cu cei asemenea ţie, de nu te vei întoarce de la închinarea de idoli la adevăratul Dumnezeu, apoi împreună cu zeii tăi, care în foc se varsă şi în foc se toarnă, în focul cel veşnic te vei chinui”.

Atunci eparhul, mâniindu-se foarte tare, a poruncit să dezbrace pe sfânta şi s-o ducă goală în casa de desfrânare, iar crainicul striga astfel: „Agnia, rău credincioasa fecioară, care a hulit pe zei ca o desfrânată, se dă în casa de desfrânare”. Şi fiind dezgolită sfânta fecioară spre batjocură, Dumnezeu nelăsând pe aceea care nădăjduia spre El, nici lăsând să fie ruşinată şi batjocorită mireasa Sa, îndată a făcut să crească perii capului ei atât de mari, încât tot trupul ei cu totul l-a acoperit, ca o haină prea frumoasă, încât nimeni nu putea să-i vadă goliciunea ei.

Apoi, intrând în casa cea de păcat, a văzut pe îngerul lui Dumnezeu, pe păzitorul cel gata al fecioriei sale, care atât de mult a luminat-o pe ea cu o negrăită lumină, încât pentru mărirea slavei, nu puteau să caute la dânsa ochii celor fără de ruşine şi necuraţi; pentru că strălucea cămara aceea ca soarele, când străluceşte întru puterea sa; şi cu cât încerca cineva cu mai iscoditori ochi să caute la dânsa, cu atât se întunecau ochii lui de chipul cel nevăzut; iar când a început a se ruga fecioara, a văzut înaintea sa o haină albă, ţesută nu de mâini omeneşti, ci de mâini îngereşti, cu care îmbrăcându-se şi văzând-o potrivită staturii sale, a zis: „Mulţumesc Ţie, Doamne al meu, Iisuse Hristoase, că rânduindu-mă în rândul roabelor Tale, această haină mi-ai dăruit mie”.

Atunci casa păcatului era ca o casă de rugăciune şi locul petrecerilor diavoleşti se făcuse sălăşluire a casei lui Dumnezeu, desfrânarea cea necurată s-a făcut cămară frumoasă, unde mireasa lui Hristos, cu îngerul ce i se arătase ei, lăuda şi cânta pe Dumnezeu. Şi veneau mulţi răzvrătiţi cu mintea şi aprinşi cu pofta; dar temându-se de slava aceea ce înconjura pe fecioară şi cunoscând dumnezeiasca putere ce apăra fecioria ei, se înţelepţeau şi închinându-se, ieşeau de acolo.

Apoi, însuşi tânărul acela, începătorul răului, a venit cu prietenii săi, plin de patima desfrânării, vrând să facă silă sfintei fecioare şi văzând că cei care intraseră şi ieşiseră mai înainte de dânsul nimic au sporit, îi batjocorea, numindu-i neputincioşi şi mişei; deci, a intrat singur cu îndrăzneală, în cămara în care se ruga sfânta, şi văzând cereasca strălucire, n-a dat cinste slavei Domnului, ci fără de ruşine, s-a repezit la mireasa lui Hristos; şi mai înainte de a se atinge el cu mâna de dânsa, îndată a năvălit asupra lui diavolul, şi aruncâdu-l tare la pământ, l-a sugrumat şi l-a lăsat fără de suflet. Iar tinerii cei ce veniseră cu dânsul, văzând că el zăboveşte mult acolo, socoteau că el săvârşeşte lucrul păcatului; unul din cei mai iubiţi prieteni ai lui vrând să-l laude, a intrat acolo, dar găsindu-l fără suflet, a început a striga cu mare glas: „Bărbaţi romani, ajutor! Iată, fermecătoarea aceasta cu vrăjile sale a omorât pe fiul eparhului”.

Alergând îndată mulţime de popor şi văzând ceea ce se făcuse, unii o numeau fermecătoare, alţii nevinovată; însă tatăl celui mort, auzind de aceasta, a mers degrabă în popor şi văzând pe fiul său zăcând fără de suflet, cu tânguire a zis către dânsa: „O! fără de omenie şi mai rea decât toate femeile, pentru ce ai omorât pe fiul meu? Au n-ai putut cu altul oarecare să-ţi arăţi puterea meşteşugului vrăjilor tale? Vai, mie, ce-ai făcut? Spune-mi cum l-ai ucis pe el?”

Sfânta, cu blândeţe, i-a răspuns: „Acela a cărui voie poftea s-o împlinească fiul tău, adică cel din început vrăjmaş al neamului omenesc, care are putere asupra desfrânaţilor şi netemătorilor de Dumnezeu şi mai ales asupra batjocoririlor de fecioare, acela l-a ucis pe el; pentru că toţi cei care mai înainte de el au intrat sunt vii şi sănătoşi, de vreme ce au dat cinste Dumnezeului tuturor, Cel ce a trimis pe îngerul Său să mă îmbrace în această haină a milostivirii şi să-mi păzească întreagă fecioria mea, cea din scutece făgăduită lui Hristos. Deci, văzând toţi luminarea cea îngerească, se închinau şi ieşeau fără vătămare, iar fiul tău fiind fără ruşine şi vrând să se atingă de mine, îndată l-a dat pe el îngerul cel dumnezeiesc satanei, spre această amară şi necinstită moarte, pe care o vezi. Şi iată, nu cu ale mele farmece, precum ţie ţi se pare, ci cu puterea şi cu porunca îngerului lui Dumnezeu este omorât”.

Eparhul a zis către dânsa: „Ca să mă încredinţez că nu cu farmece ai făcut-o, roagă pe îngerul tău ca să învieze pe fiul meu”. Răspuns-a sfânta: „Deşi sunteţi nevrednici în necredinţa voastră de o minune ca aceasta, dar pentru că a venit ceasul ca puterea Domnului meu Iisus Hristos să fie arătată şi preamărită, ieşiţi toţi de aici ca să fac obişnuitele rugăciuni Dumnezeului meu”.

Deci, când se ruga cu faţa la pământ, plângând, atunci îngerul Domnului arătându-se, a ridicat-o pe ea şi a înviat pe tânărul cel mort. Ieşind afară, a început a striga cu glas mare: „Unul este Dumnezeu în cer şi pe pământ şi pe mare, Dumnezeul creştinesc şi alţi zei nimic nu sunt, fără numai înşelăciune a rătăcirii, aducând şi lor şi altora pierzanie veşnică”. Acestea auzindu-le şi văzându-le mulţi din popor, au crezut în acea zi 160 de oameni şi, mergând, s-au botezat. Dar acestora, puţin mai pe urmă, necredincioşii le-au tăiat capetele, împreună cu al tânărului celui înviat.

Pentru o minune ca aceasta s-au tulburat slujitorii idolilor şi vrăjitorii, apoi făcând gâlceavă şi tulburare mare în popor, strigau către judecător: „Scoate în mijlocul nostru pe vrăjitoare, ucide pe fermecătoarea aceasta, care nu numai trupul ucide, ci şi sufletele şi inimile bărbăteşti”. Sofronie, văzând o minune ca aceasta, era întru nepricepere şi voia să elibereze pe sfânta, însă se temea de răscularea asupra lui a slujitorilor idolilor. Şi ca să nu fie izgonit din patrie, a lăsat pe omul său, cel cu numele Aspazie, pentru împăcarea tulburării poporului, iar el singur s-a dus mâhnit, căci n-a putut ca pe sfânta fecioară, după învierea fiului său, s-o libereze.

Aspazie, luând puterea, a poruncit ca în mijlocul cetăţii să facă un foc şi să arunce pe Sfânta Agnia spre ardere. Şi fiind aruncată sfânta, îndată s-a despărţit văpaia în două părţi, făcându-i în mijloc loc şi răcoare, iar asupra celor ce stăteau împrejur, focul se întindea şi-i ardea. Popoul văzând pe fecioară nearsă, socotea că aceea nu are putere dumnezeiască, ci vrajă.

Deci, întărtându-se gâlceava, cu glasuri de hulă strigau tare. Sfânta muceniţă în mijlocul focului, ridicându-şi mâinile în sus se ruga: „Slavă Ţie Atotputernice, de toţi închinat şi slăvite Părinte al Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care m-ai izbăvit de mâinile oamenilor celor necuraţi şi de spurcăciune ai păzit sufletul şi trupul meu curat. Iată şi acum cu cereasca rouă a Sfântului Duh se răcoreşte mie locul acesta, văpăile se despart şi toată puterea focului se duce asupra slujitorilor celor care se sârguiesc să mă ardă. Bine Te cuvântez, Dumnezeule, Cel Prealăudat, căci în mijlocul văpăii, fără temere îmi dai cale spre Tine, aceasta, care acum o cred şi o văd. De aceea, ce am nădăjduit, aceea am primit şi dorirea mi-am câştigat. Acum pe Tine Te mărturisesc cu inima, pe Tine cu toată dorirea Te-am dorit; iată, la Tine merg, Dumnezeul Cel viu şi adevărat, Care cu Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul Tău, şi cu Sfântul Duh, locuieşti şi împărăţeşti în toţi vecii. Amin”.

Săvârşindu-şi rugăciunea şi focul stingându-se, Aspazie, nesuferind tulburarea poporului, a poruncit să înfigă sabia în grumazii sfintei. Şi astfel Mucenița lui Hristos Agnia, roşindu-se cu sângele său, s-a dus la nunta Mirelui Celui fără de moarte. Iar părinţii ei, luând cu bucurie cinstitul trup al Sfintei Agnia, fiica lor, l-au dus la un sat al lor, nu departe de cetate, pe calea ce se numea Nomentana, unde mulţi din credincioşi se adunau la rugăciune, mai ales noaptea, de frica necredincioşilor, care şi acolo şi pe cale pândind, mare răutate făceau.

Odată năvălind fără de veste, pe mulţi i-au rănit, aruncând cu pietre şi pe toţi i-au gonit şi numai o fecioară a rămas, anume Emerențiana, care era de o vârstă cu Sfânta Agnia. Aceea umplându-se de îndrăzneală, ocăra pe tâlhari, zicându-le: „Pentru ce, împietriţilor, ucideţi cu pietre pe oamenii cei nevinovaţi? Ce pricină aţi aflat într-aceştia care pe unul Dumnezeu laudă şi vouă multe bunătăţi vă mijlocesc cu rugăciunile lor?” Iar ei, mâniindu-se, au ucis-o cu pietre. Şi astfel, rugându-se la mormântul Sfintei Agnia, şi-a dat duhul său Domnului. Şi îndată s-a făcut cutremur mare, fulgere şi înfricoşate tunete şi cea mai mare parte din ucigaşi au căzut morţi, ucişi de sus. Şi într-acea vreme cu îndrăzneală mai mult se făcea rău credincioşilor celor ce mergeau la mormântul muceniţei lui Hristos.

Părinţii Sfintei Agnia, mergând noaptea cu prezbiterii, au spălat cinstitul trup al Sfintei Emerențiana, fiind sângerat, şi l-au îngropat aproape de Sfânta Agnia. Iar ei neîncetat erau la mormântul iubitei lor fiice, în toate nopţile priveghind şi plângând. Într-o noapte au văzut o ceată de fecioare, mergând pe lângă dânşii, cu hainele ţesute cu aur, frumos împodobite şi cu slavă cerească luminate, iar în mijlocul lor au văzut pe sfânta lor fiică, Agnia, de asemenea strălucitoare, având de-a dreapta sa un mieluşel mai alb decât zăpada. Aceea spunând către prietenele sale să stea şi să aştepte puţin, a zis către părinţi: „Nu mă plângeţi pe mine ca pe o moartă, ci mai ales vă bucuraţi cu mine, căci cu fecioarele acestea am luat luminoase locaşuri şi pe Cel pe Care L-am iubit cu toată inima pe pământ, cu Acela m-am unit acum în ceruri”. Acestea zicând, s-a făcut nevăzută.

După mulţi ani, sosind împăratul Constantin cel Mare, fiica acestuia bolea cu trupul, cuprinsă fiind de bube de la cap până la picioare şi nu era loc neatins pe trupul ei, încât nici doctorii nu puteau să-i ajute cu ceva. Şi sfat bun luând, a mers noaptea la mormântul Sfintei Muceniţe Agnia şi acolo cu neîndoită credinţă rugându-se cu lacrimi, a adormit şi a văzut în vedenie pe Sfânta Agnia zicând către dânsa: „Îndrăzneşte, Constanțio, şi crede în Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul tău, prin care acum te tămăduieşti de rănile tale”.

Deşteptându-se din somn Constanția, s-a simţit atât de sănătoasă, ca şi cum niciodată n-ar fi bolit. Şi întorcându-se la palatul ei, a spus tatălui său şi fraţilor, cum a tămăduit-o Sfânta Agnia şi s-a făcut bucurie mare în casa împărătească, încât toată cetatea se bucura, slăvind pe Dumnezeu de acea minune preaslăvită; şi mulţi mergând la mormântul sfintei muceniţe, primeau multe tămăduiri.

După aceea, Constanția, fiica împăratului, a rugat pe tatăl ei să zidească o biserică în numele Sfintei Muceniţe Agnia, la mormântul ei, unde rânduindu-şi viaţa, a petrecut în feciorie cu multe altele de neam bun şi slăvite fecioare, până la sfârşitul ei. Şi astfel s-a făcut mănăstire de fecioare lângă biserica fecioarei şi miresei lui Hristos, Sfânta Agnia întru cinstea şi lauda ei şi întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, Celui împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, slăvit în veci. Amin.