MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
MRȚI 21 IANUARIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE; PERSONALITĂȚI RĂMÂNEȘTI (B)

Bună dimineața, prieteni și o săptămână cât mai plăcută să avem de la Domnul!

Decese

·         917 – A murit asasinat din ordinul regelui Conrad,  ducele Erchanger (sau Erchangar) (n. cca. 880), membru al familiei Ahalolfingerilor. A fost duce de Suabia din septembrie 915 până la moarte. Erchanger era fiul lui Berthold I, conte palatin de Suabia. Mama sa a fost Gisela, fiica regelui Ludovic Germanul din Francia răsăriteană. S-a casatorit cu sora regelui Conrad I, Cunegunda, vaduva ducelui Luitpold (sau Liutpold) al Bavariei. Dupa batalia de la Wahlwies in  Hegau, in care a invins trupele regale, Erchanger s-a  proclamat duce. Dupa aceasta, el a fost condamnat de Inalta Curte de la Hohenaltheim in septembre 916 la recluziune intr-o manastire, pentru ofense aduse regelui si episcopului, fiind ucis in urma ordinului dat de rege, la 21 ianuarie 917.

·         1118: Moare papa Pascal al II-lea, pe numele sau de mirean  Rainier de Bleda. S-a nascut la Bleda Forlì, in jurul anului 1050. A fost papa intre  13 august  1099 si 21 ianuarie 1118 si  intrat in conflict cu imparatii Sfantului Imperiu Romano-German, Henric al  IV - lea si  Henric al  V-lea. A creat  Ordinul Cavalerilor teutoni si Ordinul Templierilor.
* 1330: Ioana a II-a, Contesă de Burgundia (franceză Jeanne de Bourgogne; 15 ianuarie 1292 – 21 ianuarie 1330), a fost fiica cea mare a lui Otto al IV-lea, Conte de Burgundia și a soției acestuia, Matilda, Contesă de Artois. S-a căsătorit în 1307 cu Filip al Franței, al doilea fiu al regelui Filip al IV-lea al Franței. Ioana a avut cel puțin șapte copii dintre care numai patru fiice au supraviețuit.

·         1519 – A murit conchistadorul spaniol Vasco Nunez de Balboa (n.1475),  fondatorul  primei  colonii permanente din Lumea Noua, pe teritoriul actual al statului Panama, in  anul 1512. Este cunoscut de asemenea ca primul european care a descoperit Oceanul Pacific.

·         1775 – A fost executat Emilian Pugaciov, conducatorul rascoalei taranesti din Rusia; (1773-1775). Emelian Ivanovici Pugaciov (n.1742, Simoveiskaia pe Don) a fost un conducător al cazacilor de pe Don, intrat in istorie in urma revoltei  țărănesti  dintre anii 1773-1775 (Revolta lui Pugaciov). A luat parte ca soldat în războiul de șapte ani și în războiul ruso-turc (1768–1774).
* 1789: Paul Henri Thiry d'Holbach (născut Paul Heinrich Dietrich von Holbach) (n. 8 decembrie 1723 - d. 21 ianuarie 1789) a fost un savant, filozof materialist, enciclopedist de origine germană, dar de limbă franceză, cunoscut mai ales ca fiind primul ateu autodeclarat din Europa.
Se naște la Edesheim^[5] în 1723. Provenea dintr-o familie bogată de arabicatolici. La Leyden urmează dreptul apoi în 1749 se mută la Paris și devine cetățean francez. Participă la redactarea Enciclopediei Franceze alături de Denis Diderot și Jean le Rond d'Alembert

·         1793: Ludovic al XVI-lea (n. 23 august 1754, Versailles - d. 21 ianuarie 1793, decapitat în Paris) a fost rege al Franței și al Navarei din 1774 și până în 1789, rege al francezilor din 1789 și până în 1793. A fost ultimul reprezentant al Absolutismului și o victimă a Revoluției Franceze. A fost ultimul rege care a locuit în Palatul de la Versailles. Ludovic al XVI-lea a fost fiul delfinului Ludovic al Franței și al lui Marie-Josèphe de Saxonia. Devenit delfin la moartea tatălui său, căsătorit cu Maria Antoaneta a Austriei, a urcat pe tron la vârsta de nouăsprezece ani, când i-a succedat bunicului său Ludovic al XV-lea în 1774. A fost fratele mai mare al viitorilor regi Ludovic al XVIII-lea și Carol al X-lea.

Moștenind un regat în pragul falimentului, acesta a instituit mai multe proiecte de reformă financiară, în special puse în aplicare de miniștrii Turgot, Calonne și Necker, cum a fost proiectul unui impozit direct egalitar, dar care a eșuat în fața blocajului parlamentelor, a înaltului cler, a nobilimiiși a curții. A reușit să schimbe dreptul persoanelor (eliminarea torturii, a iobăgiei, etc.) și a repurtat o victorie militară mare împotriva eternului dușman al Franței, Anglia, o data cu victoria coloniștilor americani în fața dominației engleze. Dar intervenția franceză în America a dus la ruinarea regatului.

Ludovic al XVI-lea este mai ales cunoscut pentru rolul său în revoluția franceză, care a început după convocarea Stărilor Generale în 1789, una dintre încercările regelui de a reforma finanțele statului. Mișcarea transformă rolul politic al regelui și sistemul de guvernare al Franței, punând capăt monarhiei absolute a dreptului divin. Inițial, regele Ludovic al XVI-lea, deși un pic îngrijorat de cursul evenimentelor, este de acord să devină un monarh constituțional, dar expus unei opoziții din ce în ce mai ostile și după ce a încercat să plece din Paris, unde a fost condus sub constrângere populară, contribuie la izbucnirea unui război între monarhiștii absolutiști și revoluționari - apoi a unui război civil. Înaintarea armatelor străine și monarhiste spre Paris provoacă, la 10 august 1792, răsturnarea sa de către facțiunile republicane: monarhia a fost abolită la 21 septembrie. Întemnițat, și apoi găsit vinovat de a fi uneltit împotriva revoluției, „Louis Capet”, a fost condamnat la moarte și ghilotinat la 21 ianuarie 1793 în Piața Revoluției din Paris, cu câteva luni înainte de Mariei Antoaneta.

Cu toate acestea, regalitatea nu a disparut o data cu el, deoarece monarhiștii îl recunosc pe fiul său, întemnițat în închisoarea Templului, rege al Franței, sub numele de „Ludovic al XVII-lea”. Dar copilul a murit în închisoare în 1795, fără să fi domnit niciodată, iar unchiul său exilat, contele de Provence, este recunoscut de susținătorii săi sub numele de „Ludovic al XVIII-lea”. El va deveni într-adevăr rege al Franței în 1814, după căderea lui Napoleon I.

După ce l-a considerat la început fie ca trădător de patrie, fie ca martir, istoricii francezi au adoptat, în general, o vedere nuanțată asupra personalității și rolului lui Ludovic al XVI-lea, descris ca un om onest condus de bun intenții, dar care nu era înzestrat cu caracterul necesar pentru a realiza o reformă profundă a monarhiei.

Delfin al Franței, la moartea tatălui său, căsătorit cu Maria Antoaneta a Austriei, a urcat pe tron la vârsta de nouăsprezece. S-a confruntat, mai ales după intervenția franceză alături de coloniștii americani, cu dificultăți financiare semnificative, însoțite de speculații bursiere. Reformator prudent, uneori ezitat, a încercat să realizeze reformele monarhiei alături de miniștrii săi. A restabilit parlamentele, a reformat dreptul persoanelor (abolirea torturii în 1781 și 1788, abolirea iobăgiei pe domeniul regal în 1779, eliminarea taxei corporale a evreilor din Alsacia în 1784, edictul de toleranță a protestanților în 1787) dar s-a împiedicat de reformele impozitării și de finanțele regatului (reformele din 1774-1776, 1781, 1787 de două ori). Planul său de a stabili o taxă directă egalitaristă controlată de către adunările provinciale alese, s-a lovit de ostilitatea privilegiaților, în special cea a nobililor, a parlamentului de la Paris și a curții de la Versailles. Ludovic al XVI-lea a încercat apoi să treacă peste opoziția lor prin introducerea unor reforme înaintate unei Adunări a Notabililor (1787) și apoi în fața Stărilor generale (1789).

Cererile statului terț și revolta oamenilor au provocat revoluția franceză, care a transformat rolul politic al regelui și sistemul de guvernare al Franței prin care s-a încheiat monarhia absolutistă de drept divin. Inițial, regele Ludovic al XVI-lea era de acord să devină un monarh constituțional, dar expus unei opoziții din ce în ce mai ostile și după ce a încercat să plece din Paris, unde a fost condus sub constrângere populară, contribuie la izbucnirea unui război între monarhiștii absolutiști și revoluționari - apoi a unui război civil. naintarea armatelor străine și monarhiste spre Paris provoacă, la 10 august 1792, răsturnarea sa de către facțiunile republicane: monarhia a fost abolită la 21 septembrie. Odată închis, poreclit „Ludovic Ultimul” sau „Ludovic Capet” de către revoluționari, Ludovic al XVI-lea a fost pus sub acuzare pentru trădare, acuzat de faptul că nu și-a respectat rolul constituțional, că a uneltit în secret împotriva revoluției și că a încercat să fugă din Franța, în iunie 1791. Găsit vinovat de Convenția națională, a fost condamnat la moarte și ghilotinat la 21 ianuarie 1793 în piața Revoluției din Paris, cu câteva luni înaintea Mariei Antoaneta. Monarhiștii l-au recunoscut atunci pe fiul său, întemnițat la Paris, ca rege al Franței sub numele de Ludovic al XVII-lea, dar copilul a murit în închisoare doi ani mai târziu. Numai în 1814, în timpul căderii lui Napoleon, familia regală s-a putut întoarce în Franța: atunci fratele lui Ludovic al XVI-lea a domnit sub numele de Ludovic al XVIII-lea.

Ludovic-Auguste^{[note 1]} al Franței s-a născut la palatul Versailles la 23 august 1754 la ora 6:24.^{[a 1]}.

A fost al patrulea copil și al treilea băiat al delfinului Ludovic al Franței (1729-1765) și a celei de-a doua soții ale sale Marie-Josèphe de Saxonia. Din această căsătorie s-au născut în total opt copii:

1. Marie-Zéphyrine a Franței (1750-1755);
2. Ludovic al Franței (1751-1761), duce de Burgundia;
3. Xavier al Franței (1753-1754), duce de Aquitania;
4. Ludovic-Auguste al Franșei, duce de Berry, viitorul Ludovic al XVI-lea;
5. Ludovic Stanislas Xavier al Franței (1755-1824), conte de Provența, care va deveni rege sub numele Ludovic al XVIII-lea în 1814;
6. Carol Filip al Franței (1757-1836), conte de Artois, care va deveni rege sub numele Carol Filip al Franței după moartea regelui precedent;
7. Clothilde a Franței (1759-1802), regina Sardiniei din 1796 până în 1802 prin căsătoria cu regele Charles Emmanuel al IV-lea al Sardiniei;
8. Élisabeth a Franței (1764-1794), a împărtășit până la capăt destinul familiei regale. A fost ghilotinată.

Din prima căsătorie cu Maria Teresa a Spaniei, Ludovic a avut o fiică, Maria Teresa a Franței (1746-1748).

Multe persoane s-au aflat la palat pentru a asista la sosirea nou-născutului: moașa familiei regale Jard; cancelarul Guillaume de Lamoignon de Blancmesnil, păstrătorul sigiliilor Jean-Baptiste de Machault d'Arnouville și controlorul general al finanțelorJean Moreau de Séchelles, portari, paznici și santinele. Delfinul, îmbrăcat într-un halat, a primit pe toată lumea, spunând: „Intră, prietene, vino repede, să vezi că soția mea naște.”

Cu puțin timp înainte de naștere, Binet, primul valet al delfinului, a trimis la Ludovic al XV-lea, bunicul viitorului copil, un sulițaș pentru a anunța nașterea iminentă, regele aflându-se la reședința de vară, la castelul Choisy-le-Roi. Imediat după naștere, delfinul a trimis pe unul dintre soldații săi, domnul de Montfaucon, să anunțe de data aceasta vestea nașterii în sine. Pe drum, Montfaucon s-a întâlnit cu sulițașul, care căzuse de pe cal și care a murit la scurt timp după aceea,^{[b 1]} și nu a putut ajunge cu primul mesaj. Astfel că al doilea soldat a adus simultan cele două mesaje la rege: cea a nașterii viitoare și cea a nașterii care a avusese loc. Ludovic al XVI-lea a dat 10 ludovici sulițașului și 1.000 de lire soldatului înainte de a pleca spre Versailles.

Imediat după naștere, copilul este botezat^{[note 2]} în biserica Notre-Dame de Versailles^[1] de către Sylvain Leonard de Chabannes (1718-1812)^[2], capelan al regelui.

Când regele a intră în cameră, a prezentat nou-născutul și prenumele său Louis-Auguste înainte de a-l numi imediat duce de Berry. Copilul a fost imediat încredințat lui Marie-Louise de Rohan (cunoscută sub numele de Madame de Marsan), guvernatoarea copiii regelui, înainte de a fi dus în apartamentul său de Louis François Anne de Neufville de Villeroy, duce de Villeroy și căpitan al gărzilor de corp al regelui.^{[a 2]}

Vestea nașterii este anunțată suveranilor europeni, prieteni ai coroanei, precum și papei Benedict al XIV-lea. În jurul orei 13, regele și regina Maria Leszczyńska a participat la un Te Deum în capela castelului. Clopotele bisericilor din Paris au încep să bată și, seara, un foc de artificii este tras de la palatul armelor și aprins de către rege de la balconul acestuia, care a folosit o „rachetă obișnuită“

Nou-născutul avea o sănătate destul de fragilă în primele luni ale vieții sale. Se spunea despre el că avea un „temperament slab și bolnăvicios”.^[4] Asistenta lui, amanta lui Louis Phélypeaux de Saint-Florentin, marchiz de Vrillière, nu dădea suficient lapte. La insistența delfinei, ea a fost înlocuită de Madame Mallard.^{[a 3]} Din 17 mai până în 27 septembrie 1756, Louis-Auguste și fratele său mai mare au fost trimiși la castelul Bellevue, la sfatul medicului genevez Théodore Tronchin, pentru a respira un aer mai pur decât la Versailles.^{[a 4]}

La dreapta, ducele de Berry, viitorul Ludovic al XVI-lea; la stânga contele de Provence, viitorul Ludovic al XVIII-lea. Pictură de François-Hubert Drouais (1756)

Ca și frații săi, Louis-Auguste a avut-o guvernatoare pe Madame de Marsan, guvernanta copiilor regali.^{[a 5]} Acesta din urmă îl favoriza, pe de o parte, pe ducele de Burgundia ca moștenitor al tronului, iar pe de altă parte pe contele de Provența, pe care îl prefera fraților săi. Simțindu-se neglijat, ducele de Berry nu o va purta niciodată în inima sa și, odată încoronat, a refuzat mereu să participe la sărbătorile pe care le-a organizat pentru familia regală. Guvernanta era responsabilă pentru a-i învăța pe copiii să citească, să scrie și sfânta istorie. Părinții lor au urmărit îndeaproape această educație, delfinul învățându-i istoria religiilor, iar delfina limbile străine și lecțiile de moralitate. El i-a învățat că „toți oamenii sunt egali prin dreptul naturii și în ochii lui Dumnezeu care i-a creat”.^[5]

Ca nepot al regelui, Ludovic-Auguste a fost obligat ca frații săi să participe la o serie de obligații și ritualuri: a participat atât la înmormântări regale cât și la căsătoriile importante și au primit vizite ale suverani străini și ale oamenilor importanți ai bisericii. Astfel, în mai 1756, trei cardinali noi i-au vizitat: „Ducele de Burgundia (în vârstă de 5 ani) i-a primit, a ascultat discursurile lor și le-a hărțuit, în timp ce ducele de Berry (22 luni) și cel de Provența erau așezați în fotolii, cu îmbrăcămintea lor și cu bonetele lor mici, imitau gesturile celor mai mari.”^[6]

Pe măsură ce creșteau, nepoții regelui au trebuit să treacă din mâna guvernatoarei în cea a unui guvernator care s-a ocupat de toate activitățile educaționale. După ce s-au gândit la Victor de Riqueti, contele de Mirabeau și tatăl celebrului revoluționar, delfinul a ales pentru copiii săi în 1758 un om mai aproape de ideile monarhice: Antoine de Quelen Stuer Caussade, duce de la Vauguyon, prinț de Carency și pair al Franței. Acesta din urmă îl va numi pe elevii săi „Cei patru F”: Sfârșitul (în franceză:le Fin) (ducele de Burgundia), cel slab (ducele de Berry), cel fals (contele de Provența) și francul (contele de Artois).^[7]. Vauguyon era asistat de patru adjuncți: Jean-Gilles du Coëtlosquet (tutore), Andre-Louis Spirit Sinéty de Puylon (viceguvernator), Claude-François Lizarde Radonvilliers (sub-tutore) și Jean-Baptiste du Plessis d Argentré (cititor). Delfinul i-a cerut lui Vauguyon să se bazeze pe Sfintele Scripturi și modelul Idomene, eroul Aventurilor lui Telemah de Fenelon: „Veți găsi tot ceea ce se potrivește pentru a învăța un rege care vrea să îndeplinească perfect toate îndatoririle care îi revin”.^[7]Acest ultim aspect este important, deoarece viitorul Ludovic al XVI-lea este ținut departe de afaceri, el nu trebuia să învețe să conducă.^[8]

Ducele de Burgundia, moștenitorul coroanei și fratele mai mare al ducelui de Berry decedat în 1761, pictură de Jean-Martial Frédou.

Cutuma curții prevedea trecerea copiii regali de la guvernantă la guvernator la vârsta de șapte ani. Astfel, ducele de Burgundia este încredințat ducelui de La Vauguyon la 1 mai 1758, cu puțin timp înainte de a împlini 7 ani. Această separare de guvernantă este dificilă pentru ea ca și pentru el, iar ducele de Berry este de asemenea întristat de această ruptură bruscă. Ducele de Burgundia este admirat de părinți și de curte. Inteligent și sigur pe el însuși, este totuși capricios și convins de superioritatea sa. Își întreabă familia într-o zi, spunând: „De ce nu m-am născut Dumnezeu?”. Totul părea să arate că va fi un mare rege.

Un eveniment inofensiv, totuși, va schimba destinul familiei regale: în primăvara anului 1760, ducele de Burgundia cade de la înălțime de pe un cal de carton care îi fusese oferit cu ceva timp înainte. El începe să șchioapete și medicii îi găsesc o umflătură la șold. Operația pe care o realizează nu are nici un rezultat. Prințul este apoi condamnat să rămână în camera lui și studiile îi sunt întrerupte. El dorește să fie consolat de fratele mai mic, ducele de Berry. Astfel, în 1760, viitorul rege trece în mod excepțional în mâinile guvernatorului înainte de a ajunge la vârsta de 7 ani. Vauguyon angajează pentru el un al doilea sub-preceptor. Cei doi frați sunt, prin urmare, educați împreună, ducele de Burgundia fiind distras colaborând la educația fratelui său mai mic, și fiind mult mai interesant de geografie și artele mecanice. Starea de sănătate a ducelui Burgundiei se înrăutățește totuși și în noiembrie 1760 i se diagnostichează o dublă tuberculoză (pulmonară și osoasă). Curtea trebuie să se confrunte cu faptele: moartea prințului este iminentă. Părinții lui simt „o durere copleșitoare care nu poate fi imaginată”. De urgență, copilul este botezat la 29 noiembrie 1760, face prima comuniune a doua zi și primește maslul pe 16 martie 1761 înainte de a muri în noaptea de 20 spre 21 martie, în absența fratelui său mai mic, care, de asemenea, avea febră mare.

Moartea ducelui de Burgundia a fost trăită ca o dramă pentru delfin și delfină. Aceasta din urmă va declara: „nimic nu poate rupe din inima mea durerea gravată pe ea pentru totdeauna”^[9]. Ducele de Berry a fost apoi instalat în apartamentele fratelui său.

La 18 octombrie 1761, în aceeași zi cu fratele său Ludovic Stanislas Xavier, Ludovic Auguste a fost botezat de arhiepiscopul Charles Antoine de La Roche-Aymon în capela regală a palatului de la Versailles, în prezența lui Jean-François Allart (1712-1775 ), pastor al bisericii din Notre-Dame de Versailles. Nașul său a fost bunicul său August al III-lea al Poloniei, reprezentat de Louis-Philippe, ducele de Orleans, iar nașa a fost Marie Adélaïde a Franței.^[10]

Louis de Franța de Anne-Baptiste Nivelon (1764), delfin și tatăl viitorului Ludovic al XVI-lea, decedat în 1765.

Ludovic-Auguste se distinge printr-o mare timiditate; unii văd în ea o lipsă de caracter, cum ar fi ducele de Croÿ în 1762: „Am observat că din cei trei Copii ai Franței, era doar domnul de Provența care arăta spiritul și un ton hotărât. Domnul de Berry, care era cel mai mare și singurul în mâinile adulților, părea bine strâmtorat de haine”.^[11] Cu toate acestea, el este uneori în largul său în fața istoricilor și a filozofilor care se prezintă la curte.^{[note 3]} De asemenea, demonstrează că are umor umorul și are oricând o replică pregătită.^[12] Ducele de La Vauguyon^{[note 4]} și predicatorul Charles Frey de Neuville^[13]remarcă faptul că tânărul are calități superioare pentru a deveni un bun rege.

La nivel intelectual, Berry este un student talentat și conștiincios. El excelează în următoarele domenii: geografie, fizică, scriere, morală, drept public, istorie, dans, desen, scrimă, religie și matematică. A învățat mai multe limbi (latină, germană, italiană și engleză) și cunoaște unii dintre marii clasici ai literaturii Ierusalimul eliberat, Robinson Crusoe sau Athalie, de Jean Racine.^{[a 6]} Tatăl său se arată intransigent și, uneori, îl privează de vânătoare, ceea ce l-ar putea relaxa.^[14] Este studios și pasionat de mai multe discipline științifice. Conform istoricului francez Ran Halévi:^[15] „Ludovic al XVI-lea a primit educația unui «prinț al iluminismului» - A fost un monarh luminat.” Profesorii de istorie Bleuzé Filip și Muriel Rzeszutek afirmă: „Ludovic al XVI-lea știa latină, germană, spaniolă, stăpânea perfect engleza, practica logica, gramatica, retorica, geometria, astronomia. Avea o cultură istorică și geografică incontestabilă și competențe în economie. Ei cred că este foarte influențat de Montesquieu, care îl inspiră pentru a proiecta o monarhie modernă detașată de drept divin.”^[16]

Destinul ducelui de Berry avea să fie bulversat de un eveniment banal. La 11 august 1765, delfinul, tatăl său, a făcut o vizită la mănăstirea Royallieu și s-a întors la Versailles pe ploaie. Cu o stare precară de sănătate, el este cuprins de o febră violentă. A reușit să ducă curtea la castelul Fontainebleau pentru a schimba aerul, dar nimic nu a funcționat și starea lui se înrăutățește pe parcursul lunilor. După o agonie de 35 de zile, delfinul moare pe 20 decembrie 1765 la vârsta de 36 de ani.^[17]

La moartea tatălui său, ducele de Berry devine delfinul Franței. Avea 11 ani și era destinat să îl succeadă imediat pe rege, bunicul său, care avea 56 de ani.

* 1814: Jacques-Henri Bernardin de Saint-Pierre (numit și Bernardin de St. Pierre) (n. 19 ianuarie 1737, Le Havre - d. 21 ianuarie 1814, Éragny, Val-d'Oise) a fost scriitor și botanist francez, precursor al romantismului, discipol al lui Jean-Jacques Rousseau.
* 1846: Francisc al IV-lea Joseph Charles Ambrose Stanislaus (italianăFrancesco IV Giuseppe Carlo Ambrogio Stanislao d'Absburgo-Este; 6 octombrie 1779 – 21 ianuarie 1846) a fost Duce de Modena, Reggio și Mirandola (din 1814), Duce de Massa și Prinț de Carrara (din 1829), Arhiduce de Austria-Este, Prinț Regal al Ungariei și Boemiei, Cavaler al Lânii de Aur. A fost nepot al împărătesei Maria Tereza a Austriei, șeful Casei de Habsburg, și moștenitor al ramurii Modena a Casei de Este prin mama sa.

Francisc s-a născut la Milano. Tatăl lui a fost Arhiducele Ferdinand de Austria-Este, Duce de Breisgau iar mama sa a fost Maria Beatrice Ricciarda d'Este, Ducesă de Massa și Prințesă de Carrara, Lady de Lunigiana.

În 1812 Francisc s-a căsătorit cu Prințesa Maria Beatrice de Savoia, fiica regelui Victor Emanuel I al Sardiniei. Cuplul a avut patru copii:

• Maria Tereza (1817-1886), căsătorită cu Henri, conte de Chambord.
• Francisc al V-lea, Duce de Modena (1819-1875), căsătorit cu Prințesa Adelgunde de Bavaria.
• Ferdinand Karl (1821-1849), căsătorit cu Arhiducesa Elisabeta Franziska de Austria. A fost tatăl Maria Theresia, Arhiducesă de Austria-Este.
• Maria Beatrix (1824-1906), căsătorită cu Juan, Conte de Montizón.

·         1851 - A murit Gustav Albert Lortzing, actor, compozitor, cîntăreţ si dirijor german (operele comice: "Braconierul", "Ţar şi teslar", "Armurierul") (n.1801).

·         1865: Alecu Donici, sau Alexandru Donici, (n. 19 ianuarie 1806, Piatra-Bezin, azi Donici, Orhei – d. 21 ianuarie 1865, Piatra Neamț) a fost un poet fabulist român basarabean.
Este primul din cei patru băieți ai clucerului Dimitrie Donici și ai Elenei, născută Lambrino. Și-a început în tinerețe cariera militară, absolvind liceul de profil din Sankt Petersburg, alături de fratele său Petrache. În 1825 este trimis ca sublocotenent în regimentul „Ekaterinburg”, în Sudul Basarabiei. Invocând motive familiale, revine la baștină și activează la început în Chișinău, apoi la Iași și Piatra-Neamț. În Marea arhondologie a boierilor Moldovei^[1] istoricul Mihai Răzvan Ungureanucitează un document în care se menționa că Donici Aleco era prezident Giudecătoriei Neamțul și agă, la 1846.

Debutează cu traduceri din Pușchin și Krâlov, fiind menționat în 1835 ca traducător în revista moscovită „Teleskop”. În colaborare cu Constantin Negruzzi traduce și publică „Satire și alte poetice compuneri” de Antioh Cantemir, traduce poemul lui Pușkin „Țiganii” (scris de poetul rus după vizitarea Basarabiei), mai traduce „Torentele și oamenii” de Mihail Lermontov, „Tunsul” de Aleksandr Veltman și alte creații ale clasicilor literaturii universale. În anii 1840 și 1842 editează două cărți de „Fabule” cu opere proprii și traduceri. Donici a avut un deosebit spirit de observație, criticând în fabulele sale, pe exemplul unor animale, moravurile proaste în societatea umană. În creația sa sunt populare fabulele: Antereul lui Arvinte, Musca la arat, Racul, broasca și știuca, Doi cîini ș.a.

La Iași, deține o funcție în Epitropia școlilor, apoi - cea de asesor al curții de apel, activează și ca membru al divanului obștesc. Se alătură inițiativelor culturale legate de dezvoltarea învățămîntului public, a presei periodice, a teatrului național. Întreține legături strînse cu aproape toți literații moldoveni, colaborează la „Albina Românească”, „Dacia literară”, „Propășirea” și la alte publicații periodice. În afară de fabule, a compus poezii și piese de teatru. Creația lui Donici a fost înalt apreciată de Mihail Kogălniceanu, Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri și alți contemporani. Însuși Eminescu îl situa printre scriitorii care „și-au încuscrit talentul individual cu geniul poporului...”, numindu-l, în poezia „Epigonii” - „Donici, cuib de-nțelepciune”^[2].

A murit la 21 ianuarie 1865 la Iași, în Principatele Unite.

·         1872: Franz Grillparzer, poet austriac (n. 1791)
* 1883: Prințul Friedrich Carl Alexander al Prusiei (29 iunie 1801 - 21 ianuarie1883) a fost fiul cel mic al regelui Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei și al soției lui, Louise de Mecklenburg-Strelitz.

La 26 mai 1827 la Charlottenburg, s-a căsătorit cu Prințesa Marie de Saxa-Weimar-Eisenach, fiica lui Charles Frederick, Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach și a soției lui Marea Ducesă Maria Pavlovna a Rusiei.^[1] Marie a fost sora mai mare a Augustei de Saxa-Weimar, soția fratelui său, Wilhelm I. Friedrich Carl și Marie au avut trei copii:

• Prințul Friedrich Karl (1828-1885); căsătorit cu Prințesa Maria Anna de Anhalt-Dessau; tatăl Louise Margaret, Ducesă de Connaught și Strathearn.
• Prințesa Louise a Prusiei (1829–1901); căsătorită cu Alexis de Hesse-Philippsthal-Barchfel
• Prințesa Anna a Prusiei (1836–1918); căsătorită cu Friedrich Wilhelm de Hesse-Kassel

Familia a locuit la Wilhelmstrasse, lângă reședința cancelarului Otto von Bismarck

* 1892: John Couch Adams (n. 5 iunie 1819 - d. 21 ianuarie 1892) a fost un matematician, astronom, profesor universitar englez și director al Observatorului din Cambridge.

Este cunoscut mai ales pentru faptul că a prezis, independent de Le Verrier, fără observații directe, doar prin calcule matematice, existența planetei Neptun și aceasta studiind (în septembrie 1845) perturbațiile mișcării de revoluție a planetei Uranus.

A scris lucrări în domeniul mecanicii cerești: determinarea paralaxei lunare (1852) și a accelerației seculare a Lunii (1853) În domeniul matematicii, a întocmit formulele de integrare aproximativă a ecuațiilor diferențiale care-i poartă numele. Adams a publicat și lucrări despre triunghi și proprietățile sale. De asemenea, a calculat Constanta lui Euler cu 263 de zecimale fără a descoperi vreo perioadă.

Prin confirmarea ulterioară (prin observații astronomice directe) a existenței planetei Neptun, Adams a confirmat valabilitatea legilor mecanicii ale lui Newton.

John Couch Adams
John Couch Adams
Date personale
Născut	5 iunie 1819[3][4][5][6]  Laneast[*], Cornwall[*], Regatul Unit[1]
Decedat	21 ianuarie 1892 (72 de ani)[3][4][7][5][6]  Cambridge, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
Cetățenie	Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
Etnie	Cornici
Ocupație	matematician astronom profesor universitar
Activitate
Domeniu	astronomie[1] matematică[1]
Instituție	Cambridge Observatory[*][1] Universitatea Saint Andrews
Alma Mater	St John's College[*]
Organizații	Societatea Regală din Londra Academia Regală Suedeză de Științe Academia Americană de Arte și Științe[*] Academia Rusă de Științe Academia Națională de Științe a Statelor Unite ale Americii[*]
Premii	Membru al Societății Regale[*] (1849)[1] Medalia Copley (1848)[2] Medalia de Aur a Royal Astronomical Society (1866) Honorary Fellow of the Royal Society of Edinburgh[*] (19 februarie 1849)[1] Membru al Academiei Americane de Arte și Științe[*]
Modifică date / text

·         1907 - A murit Vicenţiu Babeş, publicist, jurist, om politic şi membru fondator al Academiei Române (n.21.01.1821).

·         1907 -  A murit filologul italian Graziadio Isaia Ascoli, membru de onoare străin al Academiei Române.

·         1918: Victor Mihaly de Apșa, mitropolit greco-catolic, membru de onoare al Academiei Române (n. 1841).   Cunoscut și ca Victor Mihali (n. 19 mai 1841, Ieud, Comitatul Maramureș ), a fost episcop al Eparhiei de Lugoj între 1875-1895 și arhiepiscop Arhidiecezei de Alba Iulia și Făgăraș și mitropolit al Bisericii Române Unite cu Roma din 1895, până la moarte. Din anul 1894 a fost membru de onoare al Academiei Române. A fost fratele mai mare al istoricului Ioan Mihaly de Apșa, de asemenea membru al Academiei Române. După moartea mitropolitului Vancea, scaunul mitropolitan a rămas vacant vreme de 9 luni. Autoritățile maghiare au fost foarte atente la desemnarea persoanei noului ales, căutând în acest fel să nu întărească spiritul de luptă al românilor transilvăneni. Mitropolitul Victor Mihali de Apșa a pășit însă pe drumul marilor săi înaintași, punându-se cu același spirit de sacrificiu în serviciul neamului. Păstorirea sa a cuprins perioada frământată a mișcării memorandiste, a ieșirii din pasivitate a Partidului Național și a înființării episcopiei de Hajdúdorog (1912)

* 1924: Vladimir Ilici Lenin ^{► pronunţie ►} (rusă Влади́мир Ильи́ч Ле́нин), numele de familie originar: Ulianov (Улья́нов), (n. 10 aprilie 1870 (S.N. 22 aprilie) – d. 21 ianuarie 1924) a fost un revoluționar rus care a condus partidul bolșevic, primul premier al Uniunii Sovietice și fondatorul ideologiei cunoscute sub numele de leninism. S-a născut în Simbirsk (Ulyanovsk) avându-i ca părinți pe Ilia Ulianov și Maria Alexandrovna. A avut doi frați și trei surori, el fiind al treilea născut. Tatăl său Ilia era inspector al școlilor primare din provincia Simbirsk în momentul nașterii lui Vladimir Ilici Lenin.

„Lenin” a fost unul dintre pseudonimele sale. Se crede că l-a creat ca să demonstreze antagonismul față de Gheorghi Plehanov, care folosea pseudonimul Volghin, după râul Volga; Lenin a ales râul Lena care este mai lung și care curge în direcția opusă. În orice caz, sunt multe teorii despre proveniența pseudonimului său, iar Lenin nu a explicat niciodată alegerea sa. Uneori, în Occident, este în mod eronat numit „Nikolai Lenin”, deși niciodată nu a purtat acest nume în Rusia.

Sănătatea lui Lenin era deja deteriorată în mod serios în urma eforturilor sale făcute în revoluție și în război. Tentativa de asasinat a mai adăugat o problemă la multele probleme de sănătate pe care le-a avut. În mai 1922, Lenin a avut primul atac cerebral. A rămas parțial paralizat (pe partea dreaptă) și rolul său în guvern a început să se diminueze. După al doilea atac din decembrie 1922, Lenin a demisionat din funcțiile politice. În martie 1923, a suferit al treilea atac, a rămas țintuit la pat și incapabil să mai vorbească.

Lenin a murit la 21 ianuarie 1924. La puțin timp după deces, au început să circule zvonuri potrivit cărora ar fi suferit de sifilis. Cauza oficială a morții lui Lenin a fost ateroscleroza cerebrală sau al patrulea atac cerebral, dar din cei 27 de medici care l-au tratat numai opt au fost de acord cu concluziile raportului de autopsie. Din acest motiv, s-au făcut mai multe supoziții privind cauzele morții lui Lenin.

Documente declasificate după căderea Uniunii Sovietice, alături de memoriile medicilor lui Lenin, sugerează că liderul bolșevic a fost tratat de sifilis încă din 1895. Documentele sugerează, de asemenea, că anatomo-patologului Alexi Abrikosov, care era însărcinat cu autopsia, i s-a ordonat să demonstreze că Lenin nu a murit de sifilis. Abrikosov nu a menționat această boală în raportul de autopsie, dar distrugerile vaselor de sânge, paralizia și alte incapacități pe care le-a citat sunt tipice pentru această boală. La un al doilea raport de autopsie nici un organ, arteră importantă sau zone ale creierului, afectate în mod obișnuit de sifilis, nu au fost menționate.

În 1923, doctorii lui Lenin l-au tratat pe acesta cu salvarsan, singurul medicament care la acea vreme era folosit în mod special pentru tratarea sifilisului, dar și cu iodură de potasiu care era, de asemenea, folosită, în mod obișnuit, la tratarea acestei boli.

În 2004 s-au făcut noi afirmații medicale conform cărora Lenin a suferit de sifilis și a decedat din această cauză.^[6]

Orașul Petrograd a fost redenumit Leningrad în onoarea sa și acesta i-a rămas numele până la prăbușirea Uniunii Sovietice în 1991, când și-a recăpătat numele original, Sankt Petersburg.

După primul său atac cerebral, Lenin a publicat un numar de scrieri prin care da indicații viitoare pentru guvern. Cea mai importantă dintre acestea este Testamentul lui Lenin, unde, între altele, critica și lideri ai partidului precum Lev Troțki și Stalin. Despre Stalin, secretar general al partidului încă din 1922, Lenin spunea că „în mâinile sale este concentrată o putere nelimitată” și sugera ca „tovarășii să se gândească la o cale de a-l îndepărta pe Stalin din funcție”. Aceste critici dure ale vieții interne a partidului nu au fost niciodată aduse la cunoștința publicului larg.

La începutul secolului al XX-lea, mișcarea rusă a cosmismului (teoria evoluției cosmice) era foarte populară și a fost făcută o încercare de conservare a trupului lui Lenin prin crionică pentru a permite reînvierea lui în viitor. S-a procurat echipamentul necesar din import, dar din mai multe motive, acest plan nu a fost dus la bun sfârșit. În loc de criogenare, trupul său a fost îmbălsămat și expus pentru vizitare în Mausoleul din Moscova.

Deși Lenin și-a exprimat cu puțin timp înaintea morții dorința să nu fie create memoriale pentru el, diferiți politicieni au văzut o cale de a-și îmbunătăți propria poziție în partid prin legarea numelui de acela al liderului bolșevic. Figura primului conducător al statului sovietic a fost ridicată la un statut aproape mitic, iar statui, monumente și memoriale au apărut în onoarea sa de-a lungul și de-a latul țării.

Creierul lui Lenin a fost scos înainte de îmbălsămarea trupului său. Guvernul sovietic l-a însărcinat pe cunoscutul neurochirurg german Oskar Vogt să studieze creierul lui Lenin și să localizeze zona precisă a celulelor creierului care erau responsabile de geniu. Institutul Creierului a fost creat în Moscova pentru acest scop. Vogt a publicat o lucrare despre creier, în 1929, în care raporta că unii neuroni piramidali din al treilea strat al cortexului cerebral al lui Lenin erau foarte mari. Totuși, legătura dintre aceștia și genialitate a fost contestată. Munca lui Vogt a fost considerată de către sovietici ca fiind nesatisfăcătoare. Alte cercetări au fost făcute după aceea de o echipă sovietică, dar rezultatele muncii pe creierul lui Lenin nu au mai fost făcute publice.

Anatomia modernă nu mai crede că doar morfologia singură poate determina funcționarea creierului.

·         1927 – A  decedat Mitrofan Piatnitki, muzician rus, fondator (1910) al Corului popular rus, care din 1940 ii poarta numele;(n.02.07.18964).
* 1934: Friedrich Ferdinand de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg(12 octombrie 1855 - 21 ianuarie 1934) a fost al patrulea Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg.
Friedrich Ferdinand a fost fiul cel mare al lui Friedrich, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg și a Prințesei Adelheid de Schaumburg-Lippe și nepot al regelui Christian al IX-lea al Danemarcei.^[1] Friedrich Ferdinand a succedat ca Șef al Casei de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg și la titlul de duce după decesul tatălui său la 27 noiembrie 1885.^[1] Când Șeful Casei de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg Albert, Duce de Schleswig-Holstein a murit la 27 aprilie 1931,^[1] Friedrich Ferdinand a devenit Șef al Casei de Oldenburg și a moștenit titlurile de Duce de Augustenborg și Duce de Schleswig-Holstein.

Friedrich Ferdinand s-a căsătorit cu Prințesa Karoline Mathilde de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg, fiica lui Frederic al VIII-lea, Duce de Schleswig-Holstein și a soției acestuia, Prințesa Adelheid de Hohenlohe-Langenburg,^[1] la 19 martie 1885 la Primkenau.^[1] Soția lui era sora mai mică a împărătesei Augusta Viktoria, soția împăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei. Friedrich Ferdinand și Karoline Mathilde au avut cinci copii^[1]:

• Prințesa Viktoria Adelheid Helene Luise Marie Friederike de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (31 decembrie 1885 – 3 octombrie 1970)
• Prințesa Alexandra Viktoria Auguste Leopoldine Charlotte Amalie Wilhelmine de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (21 aprilie 1887 – 15 aprilie 1957)
• Prințesa Helene Adelheid Viktoria Marie de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (1 iunie 1888 – 30 iunie 1962)
• Prințesa Adelheid Luise de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg(19 octombrie 1889 – 11 iunie 1964)
• Wilhelm Friedrich Christian Günther Albert Adolf Georg, Duce de Schleswig-Holstein (23 august 1891 – 10 februarie 1965)
• Prințesa Karoline Mathilde de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (11 mai 1894 – 1972)

* 1940: Prințul Christofor al Greciei și Danemarcei (10 august 1888 – 21 ianuarie 1940) a fost membru al casei regale Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg

Prințul Christofor s-a născut la Pavlovsk, Imperiul rus; părinții săi erau George I al Greciei și Olga, regină a Greciei; a fost cel mai mic copil din cei opt (cu 20 de ani mai mic decât cel mai mare copil, Constantin) iar în familie i se spunea "Christo". La puțin timp după naștere, Christofor al Greciei a fost botezat în țara Romanoviloriar nașii de botez au fost Țarul Alexandru al III-lea al Rusiei și Țarina Maria Feodorovna.^[2]

La fel ca frații săi, Christofor, era poliglot, vorbea greaca, engleza, daneza, rusa, franceza și italiana. Frații vorbeau în limba greacă între ei și engleza cu părinții. Părinții între ei vorbeau în germană.

A fost logodit pentru scurtă vreme cu Prințesa Alexandra, Ducesă de Fife în anul 1910. (Mama Alexandrei, Prințesa Louise, Ducesă de Fife era fiica reginei Alexandra a Marii Britanii, sora mai mare a tatălui său George I) Logodna s-a încheiat când părinții au aflat de legătură.

La 1 ianuarie 1920, Christofor s-a căsătorit cu o văduvă americană None May "Nancy" Stewart Worthington Leeds la Vevey, Elveția.^[3] Soției lui i s-a garantat titlul de "HRH Prințesa Anastasia a Greciei și Danemarcei" a ajutat cu averea ei moștenită de la cel de-al doilea soț, familia regală greacă în exil. La scurt timp după nuntă, Anastasia s-a îmbolnăvit de cancer și a murit la Londra la 29 august 1923. Prințul Christofor a avut un fiu vitreg, William Bateman Leeds Jr (1902–1971) care s-a căsătorit în 1921 cu Prințesa Xenia Georgievna Romanova a Rusiei, nepoata lui Christofor, fiica surorii sale mai mari, Prințesa Maria Georgievna a Greciei.

Mai târziu prințul Christofor s-a recăsătorit. A doua soție a fost Prințesa Françoise de Orléans. Françoise era fiica lui Jean d'Orléans, Duce de Guise și a Isabelle d'Orléans. Căsătoria civilă a avut loc la 10 februarie 1929 la Palermo, Italia iar a doua zi căsătoria religioasă. Prințul și Prințesa Christofor au avut un singur copil Prințul Mihail, care s-a născut în 1939, la scurt timp înainte de decesul tatălui său la Atena.

În 1927, Christofor și-a vizitat fiul vitreg și soția acestuia Xenia în America. Xenia i-a vorbit de o femeie, Anna Anderson, care pretindea că este Marea Ducesă Anastasia a Rusiei, fiica cea mică a ultimului Țar Nicolae al II-lea al Rusiei.

Ea a fost găsită într-unul din spitalele din Berlin, unde a fost dusă după încercarea de sinucidere. Povestea ei a fost că, atunci când restul familiei sale ar fi fost asasinat, ea a reușit să ajungă la București cu un soldat care a salvat-o din pivnița din Ekaterinburg. El a adus-o apoi la Berlin.^[4]

Prințul Christofor o descria pe Anna Anderson, "În primul rând nu știa să vorbească în limba rusă, pe care Marea Ducesă Anastasia, ca toți copiii Țarului o vorbea fluent, și conversa numai în germană."^[5] "...Nu a putut să recunoască persoane pe care Marea Ducesă le-a cunoscut foarte bine iar descrierile ei despre camerele palatului și alte scene familiare oricărui membru al familiei imperiale erau inexacte."^[6]

Prințul Christofor al Greciei a murit la 21 ianuarie 1940 la vârsta de 51 de ani.

·         1950  - A murit scriitorul britanic George Orwell ("Ferma animalelor", "1984", "O gură de aer", "Omagiul Cataloniei") (n.25.06.1903).
* 1951: Prințesa Hélène de Orléans (13 iunie 1871 - 21 ianuarie 1951) a fost membră a Casei regale de Orléans și, prin căsătoria cu Prințul Emanuel, Ducesă de Aosta.

A fost al treilea copil din cei opt ai Prințului Filip, Conte de Paris și ai Prințesei Marie Isabelle d'Orléans. Hélène a fost sora cu Amélie, regină a Portugaliei, Prințesa Isabelle de Orléans și Ferdinand, Duce de Montpensier.

Tatăl ei a fost nepotul regelui Ludovic Filip I al Franței și moștenitorul aparent din 1842 până în 1848. Bunicii materni au fost Antoine, Duce de Montpensier și Infanta Luisa Fernanda a Spaniei.

Părinții Hélènei aveau mari speranțe că ea se va căsători cu un moștenitor al unui tron. Ceilalți frați ai ei se căsătoriseră bine; sora ei mai mare Amélie cu regele Portugaliei, sora ei mai mică Isabelle cu Ducele de Guise.

Pretendenții ei erau încurajați de faptul că Hélène era considerată o mare frumusețe a timpului ei.

Hélène s-a îndrăgostit de Prințul Albert Victor, Duce de Clarence (fiul cel mare al lui Eduard al VII-lea și nepot al reginei Victoria care încă domnea) însă cei doi au fost obligați să pună capăt relației lor.^[1][2]

La început, regina Victoria s-a opus logodnei deoarece Hélène era romao-catolică. Victoria i-a scris nepotului ei sugerându-i ca o alternativă o altă nepoată, Prințesa Margaret a Prusiei.^[3]

Odată ce cuplul și-a mărturisit dragostea reginei, Victoria a cedat și a sprijinit căsătoria lor. Hélène a fost de acord să se convertească,^[4] iar Albert Victor s-a oferit să renunțe la drepturile sale asupra succesiunii la tronul britanic pentru a se căsători cu ea, scriindu-i fratelui său "Nu știi cât de mult o iubesc pe fata asta atât de dulce și simt că nu aș putea fi fericit niciodată fără ea".^[5] Mama lui, Prințesa de Wales, a simpatizat cu situația lor și a aprobat căsătoria.^[2][6] Spre dezamăgirea cuplului, tatăl ei a refuzat căsătoria și nu i-a permis să se convertească. Hélène a călătorit personal pentru a interveni la Papa Leon al XIII-lea, însă el a confirmat verdictul tatălui și relația a luat sfârșit.^[7]

Albert Victor nu a putut trece peste sentimentele sale față de Hélène; relația lor este comemorată la mormântul lui de la Castelul Windsor de o coroană cu un singur cuvânt scris pe ea "HELENE".^[7] Mai târziu s-a aranjat pentru el logodna cu Prințesa Mary de Teck însă Albert Victor a murit înainte ca nunta să aibă loc.

Ea a fost prima alegere ca mireasă făcută de către împăratului Alexandru al III-lea și împărăteasa Maria Feodorovna pentru fiul lor cel mare, țareviciul Nicolae (mai târziu împăratul Nicolae al II-lea). Relația nu a progresat dincolo de prietenie și Nicolae s-a căsătorit cu Prințesa Alix de Hesse-Darmstadt la sfârșitul anului 1894.

Au existat mari speranțe că Hélène se va căsători cu fiul cel mare și moștenitorul regelui Umberto I al Italiei, Prințul de Neapole. Hélène a călătorit la Neapole cu speranța că va atrage atenția regelui și reginei.^[2] Totuși, nu a avut loc nici o căsătorie iar Victor Emanuel s-a logodit cu Prințesa Elena de Muntenegru în 1896. Au existat zvonuri legate de o căsătorie a ei cu Infantele Afonso, Duce de Porto, care era cumnatul surorii sale Amélie. Zvonul s-a dovedit fals iar el nu a arătat nici un interes Helenei.

La 25 iunie 1895 Hélène s-a căsătorit cu Emanuele Filiberto, al 2-lea Duce de Aosta (1869–1931).^[8] La nuntă au participat mai multe figuri regale importante inclusiv Prințul Moștenitor Victor Emmanuel al Italiei și Ducele și Ducesa de Connaught.^[8]

Cuplul a avut doi copii:

• Amedeo, al 3-lea Duce de Aosta (21 octombrie 1898 - 3 martie 1942)
• Aimone, al 4-lea Duce de Aosta (9 martie 1900 - 29 ianuarie 1948)

Văduvă în 1931, Prințesa Helene s-a recăsătorit în 1936 cu colonelul Otto Campini (1872–1951)

* 1959: Cecil Blount DeMille (n. 12 august 1881, Ashfield, statul Massachusetts – d. 21 ianuarie 1959, Hollywood, California) a fost un regizor american și producător de filme care a câștigat Academy Award atât cu filme mute cât și cu sunet.^[11] Cele mai cunoscute filme ale sale sunt Cleopatra (1934), Samson and Delilah (1949), The Greatest Show on Earth (1952) și The Ten Commandments (1923 și 1956).

·         1966 - A murit prozatorul Mihail Lungianu (n.13.12.1876).

* 1984: Arhiducele Gottfried de Austria (germană Gottfried Maria Joseph Peter Ferdinand Hubert Anton Rupert Leopold Heinrich Ignaz Alfons, Erzherzog von Österreich, Prinz von Toskana^[1][2]) (14 martie 1902 – 21 ianuarie1984) a fost membru al liniei toscane a Casei de Habsburg-Lorena și Arhiduce de Austria prin naștere.

Gottfried a fost fiul cel mare^[1][2] al Arhiducelui Petru Ferdinand de Austriași a soției acestuia, Prințesa Maria Cristina de Bourbon-Două Sicilii.^[1][2]Gottfried a crescut împreună cu cei trei frați ai lui (un frate și două surori) la Salzburg și Viena până la sfârșitul Primului Război Mondial în 1918, când familia lui a emigrat la Lucerna, Elveția.

La 2 august 1938 Gottfried s-a căsătorit civil cu Prințesa Dorothea de Bavaria, al cincilea copil și a patra fiică a Prințului Franz de Bavaria și a soției acestuia, Prințesa Isabella Antonie de Croÿ,^[1][2] și religios la 3 august 1938, la Sárvár, Ungaria.^[1][2] Gottfried și Dorothea au avut patru copii împreună:^[1][2]

• Arhiducesa Elisabeta de Austria (n. 2 octombrie 1939)
• Arhiducesa Alice de Austria (n. 29 aprilie 1941)
• Arhiducele Leopold Franz de Austria (n. 25 octombrie 1942)
• Arhiducesa Maria Antoinette de Austria (n. 16 septembrie 1950)

* 1989: Robert James Leslie Halliwell^[2] (23 februarie 1929 – 21 ianuarie 1989) a fost un critic de film și enciclopedist britanic (precum și impresar de televiziune) care a redactat în 1965 The Filmgoer's Companion românăManualul amatorului de filme, prima enciclopedie într-un singur volum consacrată tuturor aspectelor cinematografului.^[3] Douăsprezece ani mai târziu, a însoțit acest volum cu Halliwell's Film Guide română Ghidul de filme al lui Halliwell, altă operă monumentală prin efort și devotament. În perioada de dinainte de apariția Internetului, cărțile lui Halliwell erau văzute ca principală sursă de informații despre lumea filmului și numele său devenise sinonim cu înțegerea și cercetarea cinematografului. Jurnalistul ziarului Times Anthony Quinton scria în 1977

Absorbiți de bucuria adusă de aceste splendide cărți, oamenii ar trebui să caute, preț de un moment, să se gândească să admire combinația pe deplin extraordinară de industrie și autoritate specifice unui om, combinație ce a dat naștere acestor cărți^[4]

În calitatea sa de achizitor principal pentru rețeaua de televiziune ITV, Halliwell a fost răspunzător și pentru aducerea, pe ecranele britanice, a celor mai populare filme și show-uri de televiziune din perioada anilor '70 și '80, printre care se numără The Six Million Dollar Man, Charlie's Angels, The Incredible Hulk, The A-Team, The Winds of War, Fălci, Războiul stelelor și filmele cu James Bond.^[5]

Promovarea, de către Halliwell, a artei cinematografice prin intermediul volumelor scrise și prin intermediul seriilor televizate numite 'golden oldies' română Filme intrate în fondul de aur al cinematografului și difuzate pe Channel 4 i-a adus acestuia distincții din partea Cercului de critici de film britanici, din partea Institutului de Film Britanic și un premiu BAFTA postum

·         1991: Principesa Ileana a României (cunoscută și ca domnița Ileana; n. 5 ianuarie 1909, București – d. 21 ianuarie 1991, Pennsylvania) a fost fiica cea mică a regelui Ferdinand I al României și a reginei Maria, dobândind prin naștere titlul de Principesă a României. Se înrudea prin mama sa cu familiile domnitoare din Marea Britanie și Rusia.

După venirea la tron a fratelui ei mai mare, Carol al II-lea, acesta le-a izolat pe plan intern pe mama sa și pe Ileana, limitându-le îndatoririle și aparițiile publice. Pentru principesa Ileana a fost aranjat în 1931 un mariaj cu arhiducele Anton de Austria, ea primind titlurile de arhiducesă a Austriei și principesă de Habsburg-Toscana prin căsătorie. În anii următori Ileana a locuit împreună cu soțul lângă Viena și i-au fost permise doar scurte vizite în România, regele interzicându-i să dea naștere copiilor săi în România.

Ileana a continuat activitatea caritabilă a mamei sale, îngrijindu-se în timpul celui de-al Doilea Război Mondial în Germania nazistă de militarii români răniți. Atașată inexorabil de România, s-a stabilit în timpul regimului Antonescu împreună cu familia în țară și a deschis la Bran Spitalul „Inima Reginei”, care a funcționat prin eforturile sale. În acest scop, principesa nu a ezitat să mențină legături cu noii lideri comuniști ai României. La scurt timp după abdicarea la 30 decembrie 1947 a regelui Mihai, nepotul ei, Ileana a fost nevoită să părăsească din nou țara, proprietățile fiindu-i confiscate în cursul anului 1948.

Pentru a-și întreține familia în exil, Ileana a ținut cuvântări despre România și comunism. A divorțat de arhiducele Anton, recăsătorindu-se cu Ștefan Isărescu, mariaj soldat la rândul său cu un divorț. Alegând calea monahismului, și-a luat numele monastic „maica Alexandra” și a fondat Mânăstirea ortodoxă „Schimbarea la Față” din Ellwood City (Pennsylvania), a cărei stareță a fost până la moarte. După căderea comunismului, a vizitat România o singură dată, în septembrie 1990.

Ileana s-a născut la București la 5 ianuarie 1909, ca fiica cea mică a reginei Maria a României și a regelui Ferdinand I al României. Deși au existat zvonuri că tatăl adevărat al Ilenei este de fapt Prințul Barbu Știrbei, regele a admis paternitatea, scrisorile prințului Știrbei către regină nelăsând nimic de înțeles în acest sens, el păstrând față de Ileana aceeași atitudine pe care o avea față de ceilalți copii ai cuplului princiar Ferdinand-Maria.^[1]

Ileana a avut patru frați mai mari: Carol, Elisabeta - mai târziu Prințesă Moștenitoare a Greciei, Maria - mai târziu regină a Iugoslaviei - și Nicolae. Despre fratele ei mai mic, Mircea, de asemenea s-a spus că ar fi fost copilul Prințului Știrbei; Prințul Mircea a murit la aproape patru ani de febră tifoidă.

Până la vârsta de 5 ani s-a bucurat de toate privilegiile unei vieți la palat. Declanșarea Primului Război Mondial, a obligat familia regală, împreună cu guvernul și parlamentul, să se refugieze din calea trupelor germane la Iași. Educația a primit-o cu precădere în familie, de la pregătitori, de la părinti și de la personalul curții. De la mama sa a învățat limbile engleza și franceza, iar de la tată - germana. Regina Maria considera că Ileana a fost singura dintre copiii săi care ar fi meritat cu adevărat să poarte o coroană regală. Asta deoarece Ileana a înțeles de mică ce înseamnă datoria față de țară, de a fi prințesă, de a se fi născut într-o familie domnitoare, dar și nevoia de a-și dedica viața celorlalți.^[2]

Copilăria Ilenei a fost marcată de două evenimente tragice. Unul, de mare amploare, a fost războiul, iar celălalt a fost moartea fratelui său, despre care spunea că a fost "marea dragoste a inimii mele". În timpul Primului Război Mondial, în timpul refugiului de la Iași, Principesa Ileana și-a însoțit mama în vizitele sale prin spitale, alături de celelalte principese, Mignon și Elisabeta, chiar dacă nu avea nici zece ani împliniți. Ileana dorea să-i ajute și să-i aline pe răniți, nesfiindu-se deloc de scenele din spitale, deși erau dureroase pentru ochii unui copil. Perioada refugiului de la Iași a fost foarte grea pentru Familia Regală, care a simțit direct toate lipsurile și greutățile cu care se confrunta populația. Astfel, Ileana avea să își amintească, ani mai târziu, că pe atunci îi era tot timpul foame, dar că nici nu dorea să mănânce din cauză că mâncarea la care aveau acces nu era variată, ba chiar uneori aproape necomestibilă.^[3]

A fost crescută cu dragostea față de România, poporul, tradițiile și limba română. A frecventat Colegiul din Heathfield-Ascot din Marea Britanie, unde au învățat și surorile sale. A studiat sculptura cu Ion Jalea și pictura cu Jean Al.Steriadi. În 1926 călătorește împreună cu Regina Maria și fratele Nicolae în America, și apoi în Spania.
Domnița Ileana - cum o numeau apropiații - a fost fondatoarea sau președintele a unor organizații de cercetași ca Asociația Creștină a femeilor române, Asociația Ghidelor și Ghizilor din România etc. Principesa Ileana fiind pasionată de yachting, obține brevetul de căpitan de cursă lungă,( nu putea sa fie capitan de cursa lunga ci doar skipper) navigând mai mulți ani cu yachtul „Isprava”, fiind singura femeie din România cu această calificare. Participă la diverse expediții în Munții Carpați și își urmează interesul pentru sport prin înscrierea la cursurile Școlii de Educație Fizică din București, și dragostea pentru navigație.

Principesa Ileana în costum popular.

Principesa Ileana

În timpul „Restaurației“, Ileana se afla într-un voiaj în Egipt. Ea a salutat gestul politic al fratelui său, însă, la scurt timp, noul Rege, Carol al II-lea, a hotărât să-i restrângă aparițiile publice, deranjat de popularitatea Domniței de strânsa legătură a acesteia cu Regina Maria. La sfârșitul anului 1930, Ileana îi scria Regelui Carol al II-lea: „Te rog să înlături neîncrederea ce o ai în mine căci știi cât de mult țin la tine și cum mă doare să te văd supărat. Fii îngăduitor, vreau să fac bine, vreau să te mulțumesc, dar sunt tânără și greșesc fără să vreau. În orice clipă sunt gata să te servesc fiindcă îmi ești Rege și apoi ești fratele meu pe care îl iubesc atât de mult”. Dar Regele, hotărât să nu împartă cu nici un alt membru al familiei regale puterea politică și popularitatea de care se bucura familia regală, a găsit o soluție simplă de „a scăpa” de sora sa: Ileana trebuia să se mărite cu un prinț străin și să plece din țară. În vara anului 1930, însoțind-o pe Regină într-o vizită în Spania, Principesa îl întâlnește la Barcelona pe Arhiducele Anton de Habsburg, „un băiat foarte frumos, înalt, blond, sportiv, distins“^[4].
În martie 1931, Ileana și Regina Maria, întorcându-se dintr-o vizită la Paris, răspund unei invitații primite din Umrich, de la reședința verilor Hohenzollern. Aici, Ileana îl reîntâlnește pe Arhiducele Anton. Se pare că reîntâlnirea nu era întâmplătoare, Arhiducele fiind chemat la dorința expresă a Regelui Carol al II-lea. Inițiativa s-a dovedit inspirată. Pe 20 aprilie 1931, Ileana îi cere fratelui său binecuvântarea și consimțământul ca șef al Casei Regale. La întoarcerea în țară, Ileana a anunțat oficial că intenționează să se căsătorească cu arhiducele austriac. Șeful Casei Regale Române, Regele Carol al II-lea, își dă acordul.
Anton era fiul Arhiducelui Leopold-Salvador de Habsburg-Toscana și al Arhiducesei Blanka de Bourbon, infanta Spaniei, născut la 20 martie 1901, în Viena imperială. Numele complet al Arhiducelui era Anton Maria Franz Leopold Blanka Carl Iosef Ignatz Raphael Michael Margaretha Nicetas, un nume demn de un arhiduce de Austria, primit în amintirea nașilor de botez. După proclamarea Republicii Austria, Anton și familia sa se retrag în Spania. Arhiducele, absolvent al școlii Superioare de Inginerie din Madrid, s-a angajat la uzinele Ford din Londra, după care s-a stabilit la Barcelona, unde a deschis, împreună cu fratele său Franz-Josef, un service automobilistic și de aviație. Împătimit aviator, era câștigătorul a numeroase concursuri aviatice internaționale. Astfel, pe cei doi logodnici îi apropia și pasiunea pentru sport, fiind cunoscute preocupările Ilenei pentru călărie, automobilism și yachting.

Căsătoria Ilenei a fost rodul unei iubiri împărtășite de ambii soți și o decizie acceptată fără rezerve de Casa Regală Română, fiind pentru prima oară când un membru al familiei regale române s-a căsătorit fără a încheia o căsătorie morganatică sau fără a trebui să respecte o alianță matrimonială. A fost ultima căsătorie oficială încheiată în țară pentru un membru al familiei regale române. Ceremonia căsătoriei are loc la Castelul Pelișor, pe dată de 26-27 iulie, la vârsta de 22 de ani. Pentru că tatăl ei murise în 1927, a fost condusă la altar de fratele ei mai mare, regele Carol al II-lea.
Însă până la momentul căsătoriei, a trebuit rezolvată o problemă importantă: mirii erau de confesiuni diferite, iar Biserica Catolică era extrem de intransigentă când venea vorba de acceptarea unor astfel de uniuni. În urma negocierilor acerbe dintre cele două familii și Sf. Scaun, singura variantă acceptată a fost oficierea unei ceremonii catolice, fără nicio intervenție din partea clerului ortodox. Ileana a insistat însă să se spovedească și să primească împărtășania înainte de căsătorie, ceea ce a dat Bisericii Ortodoxe șansa de a se implica în nunta principesei. Nunta a fost un prilej de sărbătoare pentru țară; au sosit invitați din familiile regale europene, reprezentanți ai altor state și numeroși ziariști trimiși chiar și de peste ocean. Mirii au plecat în luna de miere chiar în aceeași zi: au petrecut o săptămână la Bran, apoi au pornit într-un voiaj prin Europa.^[5]

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial Ileana a organizat un spital pentru soldații români la castel. În martie 1944, ca să scape de persecuțiile naziștilor s-a mutat de la Viena cu întreaga familie înapoi în România unde a locuit la Castelul Bran, primit de mama sa cadou din partea orașului Brașov. Înființează lângă Castel, Spitalul „Inima Reginei”, în onoarea reginei Maria.

În primăvara lui 1938 Austria este anexată Reich-ului german, iar noua situație politică, cu naziștii la putere, a complicat mult viața familiei. Descendența princiară a acesteia și a soțului a atras atenția noilor autorități, castelul fiind percheziționat de mai multe ori, iar cei doi, urmăriți pentru a preveni eventualele comploturi dinastice împotriva noii puteri. În aceeași perioadă, Ileana a început un curs de instrucție pentru Crucea Roșie, dorind să-și aprofundeze cunoștințele pentru munca de infirmieră, dar nu s-a alăturat organizației în mod oficial deoarece asta ar fi însemnat să depună un jurământ față de Hitler. Aflată la Viena, Ileana află că unul dintre spitalele militare din oraș adăpostea un ofițer român rănit. Principesa se hotărăște să meargă să-l viziteze, iar la fața locului află că erau de fapt doi ofițeri, separați de camarazii lor răniți cu care fuseseră trimiși la Viena. Atunci, principesa Ileana s-a străduit să-i găsească pe ceilalți treizeci de soldați români răniți și i-a ajutat pe fiecare cum a putut. Astfel, domnița Ileana a început munca în slujba soldaților care o va aduce,în cele din urmă, înapoi în România. Din aceste eforturi s-a născut ideea organizării unui spital la Sonnberg, dedicat soldaților români care urmau să fie operați, spital devenit operațional câteva luni mai târziu, în aprilie 1943.^[6]

În vara aceluiași an, Ileana a venit în România, unde s-a întâlnit cu oficiali ai Crucii Roșii pentru a discuta despre extinderea muncii sale în folosul soldaților români. Aflată la Ploiești, a fost surprinsă de un bombardament, iar asta a pus-o pe gânduri: România trecea prin clipe grele și avea nevoie de ajutorul ei, datoria de principesă a României o chema înapoi în țară. Ileana s-a consultat atunci cu prințul Barbu Știrbey, vechiul sfătuitor al mamei sale, Regina Maria. Devenise foarte greu să trăiască în Austria, unde nu se mai putea ține departe de problemele politice, de îndoctrinarea nazistă, și nici nu putea rămâne indiferentă la abuzurile care aveau loc în Reich. Barbu Știrbey i-a pus atunci o întrebare: "Trebuie să te hotărăști ce ești: austriacă, nemțoaică sau româncă? Răspunsul era simplu: "Sunt româncă".^[7] A început astfel o perioadă de un an de zile în care principesa va face mai multe călătorii în România în slujba misiunii pe care și-o asumase, pentru soldații români, iar în cele din urmă a revenit definitiv în România. Astfel, în primăvara lui 1944 și-a adus cei trei copii mici la Bran (Dominic, Maria Magdalena și Elisabeta), ceilalți trei, mai mari, fiind deja înscriși la școli din Brașov încă din septembrie 1943. Ileana a început să lucreze la Crucea Roșie din Brașov, începându-și munca la cantină, servind ceai cald și mâncare soldaților sosiți cu trenul, apoi a lucrat la un dispensar. De asemenea, s-a implicat și în eforturile de înființare a unui spital al Crucii Roșii, inaugurat pe 10 mai, de ziua națională a României.

După 23 august 1944, țara a fost invadată de facto de Armata Roșie, iar regele Mihai a fost forțat să abdice în cele din urmă la 30 decembrie 1947, de Petru Groza și Gheorghiu-Dej. Conform propriilor ei memorii, Ileana s-a întâlnit cu regele Mihai și regina mamă Elena pe drumul dintre București și Sinaia, aceștia povestindu-i ce se întâmplase pe 30 decembrie. Regele a părăsit țara pe 3 ianuarie 1948, fiind urmat la câteva zile de mătușile sale, Ileana și Elisabeta.

Prin Decretul nr. 38 din 1948 se treceau în proprietatea statului toate bunurile deținute de regele Mihai și ceilalți membri ai familiei regale la data de 6 martie 1945 și toate bunurile dobândite după această dată.^[9]

Plecarea în exil a fost o lovitură extrem de dură pentru Ileana: "După ce am plecat de acasă, care pentru mine a fost întotdeauna în România, am fost ca și moartă. Nu împrejurările au fost greu de suportat, ci însăși nevoia de a trăi. Nu m-am îndoit nicio clipă de necesitatea fizică a prezenței mele pentru cei șase copii ai mei; dragostea mea pentru ei a rămas și atunci la fel de puternică. Dar în interior, <eul> esențial, pe care tot restul era construit, a suferit un șoc mortal când am fost îndepărtată de poporul meu."^[10]

Principesa s-a mutat cu întreaga sa familie întâi în Elveția apoi în Argentina. În Elveția s-a reîntâlnit, după câteva săptămâni, cu Regele Mihai, revederea fiind tristă, umbrită de durerea despărțirii de țară. La Buenos Aires a înființat un cămin destinat refugiaților politici români, cămin ce a purtat numele mamei sale, “Regina Maria”. În 1950 Ileana împreună cu copiii au ajuns la Boston, Statele Unite. În următorii 11 ani, până în 1961, Ileana a călătorit de-a lungul și de-a latul Americii, ținând sute de conferințe pentru a vorbi oamenilor despre România și situația tragică a țării sale.^[11]

În 1954 mariajul cu Arhiducele Anton s-a terminat prin divorț. În același an principesa s-a recăsătorit, de acestă dată cu Ștefan Isărescu în Newton, Massachusetts, mariaj terminat în 1965 prin divorț. În 1959, principesa a fost foarte afectată de moartea fiicei sale, Maria Ileana (Minola) și a soțului ei, contele polonez Jaroslav Kottulink, într-un accident aviatic în Brazilia (15 ianuarie 1959). În 1961, Ileana a decis să se călugărească și a plecat la o mănăstire ortodoxă în Franța, unde a petrecut 6 ani ca novice. Și-a lăsat astfel trecutul regal în spate și a devenit Maica Alexandra. În 1967, Principesa s-a alăturat Bisericii Ortodoxe Române și a devenit stareța mănăstirii cu hramul "Schimbarea la față" din Ellwood City, Pennsylvania, până la moartea sa în 1991.

După căderea regimului Ceaușescu, Maica Alexandra a apucat să viziteze România, eliberată de regimul comunist care o alungase din țară în 1948, în septembrie 1990, la vârsta de 81 de ani, fiind întâmpinată de sute de oameni care o aclamau și strigau "Trăiască Regele Mihai". Aici a vizitat câteva mănăstiri de maici, mormintele familiei regale de la Curtea de Argeș și Branul ce-i fusese atât de drag unde a descoperit că localnicii încă își mai aduceau aminte de "domnița" lor.^[12] Câteva luni mai târziu, în ianuarie 1991, cu o zi înainte de aniversarea sa, Maica Alexandra a suferit o fractură de bazin iar la 21 ianuarie, a murit la Spitalul St. Elizabeth din Youngstown, Ohio, ca urmare a complicațiilor survenite în urma fracturii bazinului, accident survenit chiar în chilia mânăstirii unde a locuit de la început. Este înmormântată în Mânăstirea „Schimbarea la Față”.

Memoriile sale au apărut în Anglia în anul 1951 iar în România în 2005 sub titlul Trăiesc din nou.

Conjuncturile politice ale timpurilor, revoluția din Spania și decizia lui Carol al II-lea ca descendenții din familia Habsburg sa nu fie născuți pe pământ românesc a pus pe tinerii căsătoriți în mare dificultate. Ei sunt nevoiți să plece în Austria în 1931. După căsătorie, cei doi au locuit un timp la Munchen, apoi la Modling, lângă capitala austriacă, odată ce Anton s-a putut întoarce în țara sa natală. În 1934 s-au stabilit la Castelul de la Sonnberg, în apropierea Vienei. Castelul, vechi de patru secole, era la momentul respectiv într-o stare nu tocmai bună, și s-a muncit mult pentru restaurarea lui astfel încât să fie potrivit ca locuință de familie. Era o casă mare, de 35 de camere, dintre care Ileana a păstrat cinci pentru Regina Maria, care o va vizita frecvent în ultimii ani, în care familia a locuit confortabil timp de zece ani.^[13]

Aici s-au născut cei șase copii:

• Ștefan, Arhiduce de Austria (1932-1998)
• Maria Ileana, Arhiducesă de Austria (1933-1959)
• Alexandra, Arhiducesă de Austria (n. 1935)
• Dominic, Arhiduce de Austria (n. 1937)
• Maria Magdalena, Arhiducesă de Austria (n. 1939)
• Elisabeta, Arhiducesă de Austria (1942-2019)

·         1999: Charles Brown, cântăreț american de blues, pianist (n. 1920)

·         2004 - A murit Dinu Adameşteanu, arheolog italian de origine română, membru al Academiei Române. El este cel care a contribuit decisiv la descoperirea siturilor de la Histria, a cetăţii Heracleea şi cel care a revoluţionat tehnicile de studiu în domeniu (n.25.03.1913). Dinu Adameșteanu (n. 25 martie 1913, Toporu, județul Vlașca), a fost  profesor la Universitatea din Lecce (Italia) și director al Școlii de specializare în Arheologie Clasică și Medievală la aceași universitate. Fratele său, medicul veterinar Ion Adameșteanu, este unul din fondatorii școlii românești de patalogie medicală veterinară.

·         2005  - Baschetbalistul echipei CSU Asesoft Ploieşti, Antonio "Toni" Alexe, şi-a pierdut viaţa în urma unui accident rutier produs pe raza localităţii Sinaia.

·         2006 – Moare Ibrahim Rugova, om politic si scriitor albanez din Kosovo,cunoscut pe plan international.

* 2007: Maria Cioncan (n. 19 iunie 1977, Maieru, județul Bistrița-Năsăud – d. 21 ianuarie 2007, lângă Plevna, Bulgaria) a fost o atletă română, laureată a medaliei de bronz la proba de 1500 m de la Jocurile Olimpice de vară din 2004 de la Atena. A murit în urma unui accident de mașină, când se întorcea din Bulgaria.

S-a născut la 19 iunie 1977 în satul Maieru, județul Bistrița-Năsăud, situat la 55 km de Bistrița, într-o familie cu patru copii, ea fiind al doilea copil al familiei. A urmat școala generală în comuna natală, între anii 1983 și 1991. Părinții ei doreau ca ea să urmeze un liceu cu profil economic, sanitar sau pedagogic. Fără știrea lor, Maria s-a antrenat săptămîni în șir, alergând de una singură pe ulițele satului. Maria Cioncan a urmat apoi Liceul cu program sportiv din Bistrița (1991-1995).

Între anii 1999 și 2003 a urmat cursurile Facultății de Educație Fizică și Sport din Cluj, cu media generală 9,50, iar în februarie 2004 a obținut licența. În anul 2004, a fost admisă la masterat, la specializarea Știința sportului.

A început să practice atletismul întâmplator la Bistrița, în anul 1991, cu antrenorul Zsolt Gyongyossy la CSS Bistrița, cel care o antrena și pe campioana Gabriela Szabo. În anul 1993 devine pentru prima dată campioană de cros junioare II la proba de 3.000 m și vicecampioană de pistă la 1.500 m. În același an, dintr-un motiv necunoscut, Zsolt Gyongyossy a renunțat s-o mai pregătească.

Timp de doi ani, Maria Cioncan nu a mai participat la nici o competiție. În anul 1996, îl roagă pe Zsolt Gyongyossy să-i găsească un antrenor experimentat care s-o pregătească. Din anul 1996 s-a transferat la C.S. Siderurgica Hunedoara, având dublă legitimare și la Universitatea Cluj (între 1999-2004) și se antrenează cu prof. Ștefan Beregszaszi.

A obținut de trei ori titlul de campioană balcanică la 800 m și 1.500 m, de asemenea a cucerit două titluri de campioană națională de tineret la 800 m și 1.500 m, cinci titluri de campioană națională de senioare la 800 m, 1.500 m și 3.000 m. A câștigat numeroase concursuri de Grand Prix 1 și Super Grand Prix.

În anul 1998, Maria Cioncan a suferit o fractură de peroneu care a necesitat o perioadă lungă de refacere. La vârsta de 22 de ani, în anul 1999, obține titlul de Maestră a Sportului. În primăvara anului 2000 Maria Cioncan a participat la patru concursuri din care a câștigat trei, devenind și campioană balcanică în proba de 1.500 m. Însă, în ciuda timpilor buni care erau sub baremul de participare la Olimpiadă, nu a fost selectată în lotul de atleți care au reprezentat România la Jocurile Olimpice de la Sydney din anul 2000.

Din anul 2001 a început să participe la competiții internaționale și a debutat cu locul trei la Stockholm, apoi s-a clasat pe primul loc la Budapesta. Tot în anul 2001 a câștigat patru medalii de aur la Campionatele Naționale de sală și în aer liber.

În anul 2002 a concurat la Supercupa Europei de la Anecsy (locul 1 - 1.500 m) și concursurile desfășurate în cadrul circuitului mondial Golden League - Oslo (locul 1 - 1.500 m) și Paris (locul 1 - 1.500 m). La Campionatele Mondiale de la Paris din anul 2003, s-a clasat pe locul 9 la proba de 1.500 m. În același an, obține locul II la proba de 800 m de la Supercupa Europei desfășurată în orașul Florența, Italia.

Maria Cioncan a reprezentat România la Jocurile Olimpice de vară din 2004 de la Atena, concurând în probele de alergări 800 m și 1500 m feminin. A obținut medalia de bronz la proba de 1500 m feminin (cu un timp de 3:58,39), fiind devansată de britanica Kelly Holmes (3:57,90) și de rusoaica Tatiana Tomashova (3:58,12). De asemenea, s-a clasat pe locul 7 la proba de 800 m feminin (cu un timp de 1:59,44).

Ca o recunoaștere a performanței sale, în anul 2004 a devenit Maestră Emerită a Sportului. În septembrie 2004, prin Decret al Președintelui României, atletei Mariei Cioncan i s-a decernat Ordinul Meritul Sportiv clasa a III-a cu două barete.

La Cupa Europei din anul 2005 a obținut locul 1 la proba de 800 m și locul 2 la 1.500 m. În martie 2006 a devenit cetățean de onoare al municipiului Cluj-Napoca ^[1]. De asemenea, Maria Cioncan este și cetățean de onoare al comunei Maieru și al municipiului Hunedoara.

După Olimpiada din 2004, a fost mai tot timpul accidentată, ratând concursurile care i-ar fi putut aduce bani din prime de start și din premiile puse la bătaie. A ratat Campionatele Mondiale de la Helsinki, din cauza unei rupturi musculare la gambă. După tratamente îndelungate, Maria se pusese din nou pe picioare și începea să revină la forma din anul 2004.

În noiembrie 2006, Maria Cioncan a plecat împreună cu antrenorul său, Ștefan Beregszaszi, la un stagiu de pregătire la Ifran (Maroc). Au hotărât ca ultimele trei săptămâni de antrenament să le efectueze în Grecia. Din Grecia se întorceau spre casă la 21 ianuarie 2007 cu mașinile personale. Mașina condusă de Maria Cioncan (o Skoda Fabia) a pierdut direcția într-un viraj la stânga și s-a izbit violent de un copac, la 20 km de orașul Plevna (Bulgaria). Cauza accidentului a fost o dublă explozie la cauciucul față dreapta, mașina neavând mai mult de 90 km/h. A murit în aceeași zi.

* 2010: Kage Baker (n. 10 iunie 1952^[1], Hollywood, California – d. 21 ianuarie 2010^[2], Pismo Beach, California) a fost o scriitoare americană de science fiction & fantasy.

Romane din seria 'The Company'

• In the Garden of Iden (1997)
• Sky Coyote (1999)
• Mendoza in Hollywood (2000) (Publicată în Marea Britanie sub denumirea At the Edge of the West)
• The Graveyard Game (2001)
• The Life of the World to Come (2004)
• The Children of the Company (2005)
• The Machine's Child (2006)
• The Sons of Heaven (2007)
• Not Less than Gods (2010) ISBN 978-0765318916

Kage Baker
Kage Baker
Date personale
Născută	10 iunie 1952[1][2][3][4][4][5]  Hollywood, SUA
Decedată	31 ianuarie 2010 (57 de ani)[6][1][2][3][4][4][5]  comitatul San Luis Obispo, SUA
Cauza decesului	cauze naturale[*] (uterine cancer[*])
Cetățenie	SUA
Etnie	americani[*]
Ocupație	romancieră[*] scriitoare scriitoare de science-fiction[*]
Limbi	engleza americană
Specie literară	fantasy
Note
Premii	Premiul Nebula

* 2013: János Kőrössy^[1] (n. 26 decembrie 1926, municipiul Cluj - 21 ianuarie2013^[2]) a fost un muzician (pianist, aranjor și compozitor) român de jazz.

Numele de persoană al interpretului se regăsește și sub formele: Jancsi, Jancy,^[3] Jancsy,^[4] Iancsi,^[5] Yancy^[6] sau Yancey.^[7] (Forma Jancsi este cel mai frecvent diminutiv pentru numele maghiar de botez János – echivalentul lui Nelu.) Numele de familie mai este scris cu umlaut în loc de dublu accent ascuțit – Körössy^[3] – sau chiar fără diacritice: Korossy

Sărbători

·         Sf Cuv. Maxim Marturisitorul; Sf. Mc. Neofit; Sf Mc Agnia din Roma (calendar creștin-ortodox)

·         Sf. Agneza, fecioară martiră (calendar romano-catolic)

·         Sf. Maxim Marturisitorul; Sf. Neofit (calendar greco-catolic)

VA URMA