MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
SÂMBĂTĂ 11 IANUARIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE, PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

Bună dimineața, prieteni!
Restricția impusă de Facebook mai durează !

ISTORIE PE ZILE 11 Ianuarie

Evenimente

· 532: Imperiul Bizantin: A început, la Constantinopol, răscoala Nika, care a fost reprimată de către comandantul militar Belisarius, răsculații fiind masacrați în hipodrom. Aproape un sfert din oraș a fost incendiat în cele șase zile cât a durat răscoala, in incendiu fiind curpinse spitale, cu pacienții încă internați, biserici, o parte a Palatului Sacru, administrații și azile. Revolta nu a încetat decât în urma intervenției armatei, conduse de generalul Belisarius , care a ucis peste 30.000 de oameni. Armata a surprins mulțimea adunată în Hipodrom în jurul senatorului Hepatius, fiul fostului imparat Anastasiu I, pe care voiau să îl proclame împărat. După încetarea luptelor execuțiile au continuat din ordinul împăratului Lustinian , în rândurile suspecților de crime sau răzvrătire, acest val de execuții prinzându-l și pe Hepatius, care încercase, fără izbândă totuși, să oprească răscoala.

· 1055: Theodora a III-a (n. ca. 985 ) este încoronată la vârsta de 70 de ani, împărăteasă a Imperiului Bizantin, după moartea împăratului Constantin al IX-lea. A fost fiica lui Constantin al III -lea și sora cea mai mică a Zoei. În anul 1032 fusese nevoită să se retragă la o mănăstire. A domnit până la decesul sau, în anul 1o56. Înainte de moarte, Teodora a III-a, neavând copii, l-a desemnat ca urmaș pe Mihail al VI-lea Bringas, astfel incat pe tronul bizantin a urmat o dinastie macedoneană.

· 1158: Vladislav al II-lea devine rege al Boemiei. Vladislav al II- lea Premysl (cca. 1110 – 18 ianuarie 1174) a fost duce al Boemiei din 1140 pana in anul 1158, cand a fost ales rege. In anul 1172 cand a abdicat in favoarea fiului sau Frederic.

· 1569: Prima loterie despre care sunt date istorice în Anglia.

· 1571: Nobilimea austriacă obține libertatea religioasă.

· 1600: Împăratul Rudolf al II–lea primește solia lui Mihai Viteazul, condusă de banul Mihalcea, care cerea recunoașterea domnului român ca principe al Transilvaniei

· 1693: Vulcanul Etna erupe. Un cutremur puternic distruge zone din Sicilia și Malta.

· 1753: A fost deschis British Museum

· 1787: Astronomul german William Herschel (Friedrich Wilhelm Herschel) descoperă Titania și Oberon, doi sateliți ai planetei Uranus. Titania este cel mai mare satelit al lui Uranus și al optulea satelit ca dimensiuni din Sistemul Solar.

· 1805: In Statele Unite este creat Teritoriul Michigan.

· 1830: S-a constituit, la Iaşi, un „cerc de cetire medicinală”, prima societate ştiinţifică din România, denumită iniţial „Societatea Doftoricească Moldo-Romanika”, viitoarea „Societate de Medici şi Naturalişti”; fondatori: doctorii Mihai Zota şi Iacob Cihac.

· 1838: In seara zilei de 11 ianuarie (stil vechi)/23 ianuarie (stil nou), in regiunea Vrancea se producea al doilea seism distrugator din secolul al XIX-lea, pe teritoriul actualei Romanii,cutremur care a provocat pagube importante cu deosebire in Muntenia, inclusiv in Bucuresti. Seismul vrancean de la 23 ianuarie 1838 (creditat cu o magnitudine Ms=7,3/Mw=7,5) a fost al doilea cutremur ca ordin de marime produs in zona Vrancea dupa cel din anul 1802. Desi de mai mica amploare fata de seismul catastrofal precedent (produs la 26 octombrie 1802, Mw=7,9), seismul din 1838 a afectat o arie vasta, si a fost resimtit inclusiv in tarile vecine, desi cele mai grave urmari au fost consemnate in sudul si estul Romaniei.

· 1846: Pe scena Teatrului Naţional din Iaşi a avut loc reprezentaţia comediei "Băcălia ambiţioasă", cea dintâi lucrare dramatică a lui Alecu Russo, care avea să-i atragă autorului exilul la mănăstirea Soveja

· 1851: În China, taipinii proclamă "Statul ceresc al marii păci" (Tai Pin Tien Cuo) (Căderea Nankinului la 19 iulie 1864; înfrângerea războiului țărănesc al taipinilor).

· 1861: Statul Alabama își declară secesiunea față de SUA.

· 1865: A avut loc la Cernăuți prima adunare a „Societății pentru cultura și literatura română din Bucovina”. A fost continuatoarea Societatii „Reuniunea pentru Leptură” infiintata la 1 mai 1862, la Cernăuți, în condițiile revenirii la un regim constituțional în Imperiul Habsburgic, de catre un grup de boieri și intelectuali în frunte cu frații Gheorghe și Alecu Hurmuzachi, sprijiniți de preoțimea românească a Bucovinei. Aceasta avea să-și schimbe denumirea în Societatea pentru Literatura și Cultura Română în Bucovina în 1865, pentru a deveni, începând din 1869, Societatea pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina (SCLRB), nume sub care s-a reactivat în martie 1990.

· 1903: Apare săptămînal la Timişoara, Transilvania, ziarul socialist "Votul poporului ". Ziarul va apărea pînă la 17 mai 1905.

· 1909: Congresul Partidului Național Liberal îl alege pe Ionel I.C. Brătianu președinte. Ion I.C. Brătianu (cunoscut și ca Ionel Brătianu, n. 20 august 1864, Florica, azi Ștefănești, Argeș – d. 24 noiembrie 1927, București) a fost un om politic român, care a jucat un rol de primă importanță în Marea Unire din 1918 și în viața politică din România modernă. A deținut funcția de președinte al Partidului Național Liberal. De formație inginer, Ionel Brătianu nu a profesat, ci s-a dedicat vieții politice, fiind cel mai potrivit acestei cariere dintre cei trei băieți ai liderului liberal Ion C. Brătianu.

· 1922: Este folosita pentru prima data insulina pentru tratamentul diabetului. Pacientul a fost un tanar canadian de 14 ani, Leonard Thompson.

· 1923: Franța și Belgia ocupă zona Ruhr ca urmare a refuzului Germaniei de a plăti despăgubirile de război

· 1925: apare ziarul "Socialismul ", organ al Partidului Social-Democrat din România, avînd în calitate de redactor-şef pe Conatantin Titel Petrescu. Ziarul a fost ulterior redenumit în "Lumea nouă " şi va apărea pînă în 1940.

· 1931: Este semnat decretul guvernului român prezidat de G.G.Mironescu privind dizolvarea Gărzii de Fier (primul decret de dizolvare al acestei organizatii), iar conducătorul ei, căpitanul Corneliu Zelea Codreanu, a fost arestat. În februarie însă, justiţia a decis în favoarea lui Codreanu şi a organizaţiei sale. Ulterior, în martie 1932, Guvernul Iorga-Argetoianu a reînnoit decretul de dizolvare, iar la 10 decembrie 1933 premierul liberal I.G. Duca operează a treia dizolvare a Gărzii de Fier, iar în urma presiunilor politice la 21 februarie 1938, Corneliu Zelea Codreanu este nevoit sa dispuna autodizolvarea partidului „Totul pentru Ţară”

· 1940: Are loc premiera baletului "Romeo și Julieta" de Serghei Prokofiev, la Leningrad

· 1942: Al Doilea Război Mondial: Japonia declară război Olandei și invadează Indiile Orientale Olandeze.

· 1942: Japonezii ocupa Kuala Lumpur, in Malaezia britanica.

· 1943: Al Doilea Război Mondial: Statele Unite și Marea Britanie renunță la pretențiile teritoriale din China.

· 1943: A fost încheiat Protocolul germano-român, prin care guvernul condus de mareşalul Ion Antonescu se angaja să continue războiul, cu condiţia ca Germania să mărească ajutorul militar pentru echiparea unor noi unităţi, care să le înlocuiască pe cele pierdute sau decimate la Stalingrad, cotul Donului şi în Caucaz

· 1946: Proclamarea Republicii Albania

· 1952: Crearea "Comisiei ONU pentru Dezarmare".

· 1958: Ion Gheorghe Maurer este ales președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale.

· 1962: Erupția vulcanului Huascaran în Peru; se înregistrează 4.000 de morți

· 1963: S-a deschis prima discotecă din lume, la Los Angeles, "Whisky a-go-go"

· 1972: Pakistanul de Est își schimbă numele în Bangladesh, dupa obtinerea independentei ca urmare a infrangerii Pakistanului in razboiul indo-pakistanez.

· 1982: NATO condamnă URSS pentru sprijinul acordat generalului Jaruzelski în acțiunile de descurajare a manifestațiilor de protest din Polonia.

· 1990: Aproximativ 300.000 de oameni demonstrează pașnic în favoarea independenței Lituaniei fata de Uniunea Sovietica.

· 2002: La închisoarea Guantanamo Bay (Cuba) au început să sosească primii prizonieri membri ai grupării teroriste Al-Qaeda

· 2003: 500 de inregistrari originale ale formatiei Beatles, furate in urma cu mai bine de 30 de ani au fost gasite in Olanda, dupa o operatiune comuna a politiilor britanica si olandeza.

Nașteri

· 347: S-a nascut împăratul roman Theodosius I “cel Mare”; (d. în 395). Sfântul și binecredinciosul împărat Teodosie I, numit şi Teodosie cel Mare a fost ultimul împărat roman care a condus întregul Imperiu Roman (între anii 379 și 395), înainte de divizarea acestuia în cel două imperii – de răsărit şi de apus. Teodosie cel Mare este cunoscut şi pentru că a decretat creştinismul ortodox ca religie oficială a Imperiului Roman. A fost un puternic apărător al credinţei ortodoxe şi trecut în rândul sfinţilor.

· 1503: Se naște in Parma, pictorul manierist italian Parmigianino; (d. 24 ugust 1540).
* 1545: Guidobaldo del Monte (alte forme: Guidobaldi sau Guido Baldi, numele complet fiind Guidi Ubaldo dal Monte din Pisaro, n. 11 ianuarie 1545 la Pesaro - d. 6 ianuarie 1607) a fost un matematician, filozof și astronom italian.

S-a născut într-o familie bogată. A studiat matematica la Universitatea din Padova, pe care a absolvit-o în 1564.

În tinerețe a fost soldat și a participat la luptele dintre habsburgi și otomani, prilej cu care a scris două cărți de inginerie militară.

După încheierea stagiului militar, se dedică studiilor în matematică, mecanică, astronomie și optică. Studiază matematica avându-l ca profesor pe Federico Commandino, persoană influentă la Curtea din Toscana. Printre discipolii acestuia se afla și Bernardino Baldi, cu care Guidobaldo leagă o relație de prietenie.

În 1579 a introdus construcția mecanică a hiperbolei. În 1615 a studiat în detaliu linia elicoidală și a introdus denumirea de elice circulară. A studiat curba-melc, pe care a numit-o helix ("iedera").

A tratat mecanica din punct de vedere tehnic, studiind dispozitive mecanice și probleme legate de șurub, centru de greutate, echilibrul pârghiilor.

A studiat perspectiva și a demonstrat, în toate cazurile particulare, teorema punctului de fugă al paralelelor orizontale.

A tradus operele lui Arhimede despre suprafețele plane.

Guidobaldo del Monte

· 1643: S-a nascut compozitorul si organistul german Johann Friedrich Alberti; (d. 14 iunie 1710). A fost organist la catedrala din Marsebourg pana in 1698 cand a suferit un atac cerebral in urma caruia i-a paralizat mana dreapta, fiind succedat ca organist la catedrala si la curtea regelui Saxoniei de catre elevul sau Georg Friedrich Kaufmann.

· 1673: Christian August de Holstein-Gottorp-Eutin (11 ianuarie 1673 – 24 aprilie 1726) a fost prinț de Eutin, prinț-episcop de Lübeck și regent al ducatului Holstein-Gottorp. A fost bunicul matern al țarinei Ecaterina cea Mare a Rusiei. A fost fiul cel mic al lui Christian Albert, Duce de Holstein-Gottorp și al Prințesei Frederica Amalia a Danemarcei, fiica regelui Frederic al III-lea al Danemarcei. Fratele său mai mare, Frederic al IV-lea, a succedat tatălui lor la conducerea ducatului iar Christian August a primit micuțul fief de Eutin în 1695 și titlul de Duce de Holstein-Eutin.^[1]

Fratele său a murit în 1702, lăsându-l ca moștenitor pe minorul Karl Frederic, Duce de Holstein-Gottorp. Din 1702 până în 1708 Christian August a fost co-regent cu cumnata sa, Hedvig Sophia a Suediei, în timpul minoratului lui Karl Frederic. După decesul ei în 1708, Christian August a rămas singurul regent al ducatului Holstein-Gottorp.

La 2 decembrie 1704, Christian August s-a căsătorit cu Albertina Frederica de Baden-Durlach (3 iulie 1682 – 26 decembrie 1755), cu care a avut zece copii:^[1]

Hedwig Sophie Auguste de Holstein-Gottorp (9 octombrie 1705 – 4 octombrie 1764), stareță de Herford, 1750–1764
Karl Augustus de Holstein-Gottorp (26 noiembrie 1706 – 31 mai 1727)
Frederica Amalia de Holstein-Gottorp (12 ianuarie 1708 – 19 ianuarie 1782), călugăriță la Quedlinburg
Anne de Holstein-Gottorp (3 februarie 1709 – 2 februarie 1758), s-a căsătorit cu Prințul Wilhelm de Saxa-Gotha-Altenburg (1701-1771)
Adolf Frederick de Eutin (14 mai 1710 – 12 aprilie 1771), a devenit prinț moștenitor al Suediei în 1743 și rege al Suediei în 1751.
Frederick August de Eutin (20 septembrie 1711 – 6 iulie 1785), episcop de Lübeck și, după ascensiunea lui Adolf Frederick, Prinț de Eutin. În 1773, Frederick August a primit un nou ducat, Oldenburg, care consta în comitatele Oldenburg și Delmenhorst.
Joanna Elisabeth (24 octombrie 1712 – 30 mai 1760), s-a căsătorit cu Christian August, Prinț de Anhalt-Zerbst și a fost mama împărătesei Ecaterina cea Mare a Rusiei.
Wilhelm Christian de Holstein-Gottorp (20 septembrie 1716 – 26 iunie 1719)
Frederick Conrad de Holstein-Gottorp (12 martie 1718 – 1719)
Georg Ludwig de Holstein-Gottorp (16 martie 1719 – 7 septembrie 1763)

Date personale
Christian August de Holstein-Gottorp
Christian August de Holstein-Gottorp, Prinț de Eutin
Născut	11 ianuarie 1673 Gottorf Castle[*], Germania
Decedat	24 aprilie 1726 (53 de ani) Gottorf Castle[*], Germania
Înmormântat	Lübeck Cathedral[*]
Părinți	Christian Albert de Holstein-Gottorp Prințesa Frederica Amalia a Danemarcei
Frați și surori	Frederic al IV-lea de Holstein-Gottorp Sophie Amalie of Slesvig-Holsten-Gottorp[] Marie Elisabeth, Abbess of Quedlinburg[]
Căsătorit cu	Albertina Frederica de Baden-Durlach
Copii	Adolf Frederic al Suediei Johanna Elisabeth de Holstein-Gottorp Frederick August I Prince Georg Ludwig of Holstein-Gottorp[] Charles Augustus of Holstein-Gottorp[] Ana de Holstein-Gottorp[] Hedwig Sophie af Slesvig-Holsten-Gottorp[] Frédérique-Amélie de Holstein-Gottorp[]^[1] Friederike Sophie von Holstein-Gottorp[]^[1] Wilhelm Christian von Holstein-Gottorp[]^[1] Friedrich Conrad von Holstein-Gottorp[]^[1]
Cetățenie	Germania
Religie	luteranism
Ocupație	principe-episcop
Activitate
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Holstein-Gottorp
Regent

* 1746: William Curtis (n. 11 ianuarie 1746, Alton, Hampshire – d. 7 iulie 1799, Brompton) a fost un botanist, entomolog, fitolog, micolog, dar de asemenea un traducător și farmacist englez. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Curtis.

William s-a născut în Alton într-o familie de quakeri ca primul fiu al tăbăcarului John Curtis. După absolvirea școlii locale a început o ucenicie la un farmacist în oraș. Deja la această vârstă fragedă, a dezvoltat o pasiune pentru studiul istoriei naturale. În 1766, după terminarea instruirii ca farmacist, s-a mutat la Londra, unde a lucrat în această meserie, dar numai scurt timp, pentru că interesul său în științele naturale devenise astfel de dominant, că a reziliat contractul de muncă la farmacistul Talwin.^[4]

Prima lui publicare a fost Instructions for Collecting and Preserving Insects (Instrucțiuni pentru colectarea și conservarea insectelor), din anul 1771, urmată de traducerea faimoasei opere a lui Carl Linné Fundamenta Entomologiae un an mai târziu. Tot în 1772, Curtis a fost numit demonstrator de botanică la Societatea Apothecaries, la Chelsea Physic Garden, unde a predat lecțiuni publice în botanică. Scurt timp după acea, el a achiziționat o grădină pentru cultivarea de plante. Fiind repede prea mică, a strămutat-o (încă de două ori), în final la Lambeth Marsh, unde a plantat și colectat cel mai mare număr de plante britanice aduse vreodată împreună.^[4]

Curtisia dentata

Savantul și-a creat un nume strălucitor în domeniul botanicii prin marea sa operă în șase volume, Flora londinensis, cu care a început în anul 1775 și a terminat în 1798. Acolo a descris multe plante și ciuperci (astfel a descris în volumul 2 al lucrării sale principale între alte specia Agaricus velutipes).^[5] din domeniul Londrei. Lucrarea i-a adus multă onoare dar pentru mulți ani nici un câștig. Altfel s-au dezvoltat lucrurile cu jurnalul Botanical Magazine, publicat de el pentru prima oară pe 1 februarie 1787, unde în fiecare ediție au fost prezentate trei ilustrații de plăci colorate manual, completate de descrieri minuțioase și vândut pentru un Șiling. Jurnalul s-a dovedit foarte rentabil. Pentru crearea plăcilor Curtis a angajat diverși gravori și coloriști cu renume. Cunoștința cu el era acum curtată de fiecare naturalist eminent. În urma morții lui Curtis în 1799, fiul său Thomas Curtis a preluat revista. Cu toate acestea, a fost nepotul său, Samuel Curtis, un biograf, care a stabilit într-adevăr revista. Mai târziu, publicația a fost preluată de către John Sims, care a redenumit-o în Curtis’s Botanical Magazine (1826).^[6]^[7]

Toate ideile lui Curtis au servit beneficiului omenirii. El a fost primul botanist cu renume în această țară care a aplicat botanica pentru scopurile agriculturii. Prin neîncetata cultivare de plante, el a posedat avantaje superioare fâță oricăruia care îl precedase și a fost astfel în stare, să atragă atenția agricultorilor referitor la calitățile nocive precum cele utile ale plantelor
* 1747: François Alexandre Frédéric de La Rochefoucauld, duce de Liancourt, apoi duce de La Rochefoucauld (1792), s-a născut la La Roche-Guyon^[10] (în actualul departament Val-d'Oise) la 11 ianuarie 1747 și a murit la Paris la 27 martie 1827. A fost un om politic, întreprinzător, călător și militar francez.

François Alexandre Frédéric de La Rochefoucauld era fiul lui François Armand de La Rochefoucauld, duce d'Estissac, mare maestru al Garderobei Regelui, și al uneia dintre fiicele ducelui de La Rochefoucauld. El însuși a purtat titlul de conte de La Rochefoucauld, apoi, începând din 1765, pe cel de duce de Liancourt^[11], care era numele unei posesiuni a familiei sale.

După asasinarea vărului său, Louis Alexandre^[12], la Gisors^[13], la 14 septembrie 1792, a luat titlul de duce de La Rochefoucauld.

Ofițer de carabinieri în 1763, el ia succesiunea tatălui său în același an ca mare maestru al Garderobei Regelui, dar nu face decât foarte scurte apariții la Curte. Se căsătorește la vârsta de 17 ani, la 14 septembrie 1764, cu Félicité Sophie de Lannion^[14].

În 1765 - 1766, îl ia cu sine, în Marele său Tur al Italiei pe pictorul și gravorul lyonez Jean-Jacques De Boissieu^[15].

O vizită în Anglia, în 1769, pare să-i fi dat ideea de a construi o fermă model la Liancourt, unde crește vite importate din Anglia și din Elveția. Pune în funcțiune o mașină de tors și fondează o școală de arte și meserii destinată copiilor soldaților, care, în 1788, devine l'École des Enfants de la Patrie^[16], aflată sub protecția regelui.

Paralel, își urmează cariera militară: colonel al regimentului de cavalerie La Rochefoucalud-Liancourt, este brigadier de Dragoni în 1781.

Ales fiind deputat al nobilimii în Stările Generale, pentru baillage-ul^[17] din Clermont, i se atribuie un cuvânt faimos, pe care l-ar fi pronunțat, la 12 iulie 1789^[18], la întrebarea lui Ludovic al XVI-lea:

„Este, deci, o revoltă?”

El ar fi răspuns:

„Nu, Sire, este o revoluție!”

Președinte al Adunării Constituante^[19] după 14 iulie, el a încercat să concilieze ideile noi și protejarea monarhiei, apărând ca unul dintre primii liberali.

Stabilit apoi în fruntea unei divizii militare în Normandia, i-a oferit lui Ludovic un refugiu la Rouen, iar, tentativa sa eșuând, îi făcu donația unei sume importante de bani

După evenimentele din 10 august 1792, s-a exilat în Anglia, unde a fost invitat de Arthur Young. A cerut în van să fie ascultat în cursul procesului Regelui, apoi a părăsit Anglia în 1794 și a emigrat în Statele Unite.

A publicat, în această perioadă, mai multe eseuri relative la experiențele sale: "Notice sur l’Impôt territorial en Angleterre"^[20] (1790), "Des prisons de Philadelphie"^[21] (1796).

În 1795, a pus la cale, cu cinci însoțitori, o călătorie care a acoperit o mare parte din Statele din Nord și din Canada. Au traversat Niagara pentru a ajunge la Fort Erie și au văzut și Fort Chippawa. La Newark (Niagara-on-the-Lake), au fost primiți de locotenentul-guvernator John Graves Simcoe. Călătoria lor s-a terminat la frontiera cu Canada. S-a întors în Statele Unite.

Puțin apreciat de Contele de Provence, viitorul Ludovic al XVIII-lea, nu s-a amestecat decât puțin în anturajul său din exil, iar în 1797 a solicitat, fără succes, autorizația de a se reîntoarce în Franța. De unul singur a întrerupt exilul, în 1799.

Radiat de pe lista emigraților, s-a reîntors în Liancourt și și-a gerat afacerile și lucrările; a fost tratat cu demnitate și distanță de Napoleon.

În 1814, în timpul primei Restaurații, Ludovic al XVIII-lea nu i-a redat demnitatea ereditară^[22] de mare maestru al Garderobei, și l-a numit, în compensație, la Camera Pairilor.

Apoi a fost deputat, ales la Camera Reprezentanților constituită în timpul celor O Sută de Zile.

A exercitat apoi mai multe funcții publice, cu titlu benevol, a apărat abolirea Comerțului cu Negri, și interzicerea jocurilor și a loteriilor.

A fondat, la 15 noiembrie 1818, Casa de Economii și de Prevedere de la Paris, prima casă de economii din Franța

A avut trei fii:

Scrieri:

Notice sur l’Impôt territorial en Angleterre, 1790.
Des prisons de Philadelphie, 1796.
Voyage dans les États-Unis d’Amérique, fait en 1795, 1796 et 1797 (8º, Paris, 1799); traducere în limba engleză^[24], în două volume: Travels through the United States of North America, the country of the Iroquois, and Upper Canada, in the years 1795, 1796, and 1797; with an authentic account of Lower Canada.

Date personale
François Alexandre Frédéric de La Rochefoucauld-Liancourt
François Alexandre Frédéric de La Rochefoucauld-Liancourt
Născut	11 ianuarie 1747^[1]^[2]^[3]^[4]^[5]^[6]^[7]^[8]^[9] La Roche-Guyon[*], Franța
Decedat	27 martie 1827 (80 de ani)^[1]^[2]^[4]^[5]^[6]^[7]^[9] Paris, Franța
Căsătorit cu	Félicité-Sophie de Lannion[*]
Copii	François, duc de La Rochefoucauld[] Alexandre-François de La Rochefoucauld[] Frédéric Gaëtan, marquis de La Rochefoucauld-Liancourt[*]
Cetățenie	Franța
Ocupație	om politic sociolog[] om de afaceri personal militar[]
Deputat al Franței
Membru al Consiliului General
Pair

Premii	Legiunea de Onoare în grad de cavaler[] Knight of the Royal and Military Order of Saint Louis[] Knight of the Order of the Holy Spirit[] Knight of the Order of Saint-Michel[] Q3140156[*] (13 martie 1765)
François Alexandre Frédéric

* 1755: Alexander Hamilton (n. 11 ianuarie 1755 ori 1757 – d. 12 iulie 1804) a fost un politician, om de stat, finanțist și intelectual american, fondator al Partidului Federalist din Statele Unite. Hamilton a fost unul dintre cei mai buni specialiști în drept constituțional ai timpului său, fiind un delegat influent la Convenția Constituțională de redactare a Constituției Statelor Unite, unul din cei doi creatori majori ai Federalist Papers, Actelor Federaliste, prima constituție a țării. Hamilton a explicat Constituția Statelor Unite cetățenilor sceptici ai New York-ului, rămânând o sursă standard a semnificației documentului.

* 1747: François Alexandre Frédéric de La Rochefoucauld, duce de Liancourt, apoi duce de La Rochefoucauld (1792), s-a născut la La Roche-Guyon^[9] (în actualul departament Val-d'Oise) la 11 ianuarie 1747și a murit la Paris la 27 martie 1827. A fost un om politic, întreprinzător, călător și militar francez.

François Alexandre Frédéric de La Rochefoucauld era fiul lui François Armand de La Rochefoucauld, duce d'Estissac, mare maestru al Garderobei Regelui, și al uneia dintre fiicele ducelui de La Rochefoucauld. El însuși a purtat titlul de conte de La Rochefoucauld, apoi, începând din 1765, pe cel de duce de Liancourt^[10], care era numele unei posesiuni a familiei sale.

După asasinarea vărului său, Louis Alexandre^[11], la Gisors^[12], la 14 septembrie 1792, a luat titlul de duce de La Rochefoucauld.

· 1757: Samuel Bentham, inginer mecanic american (d. 1831)

· 1812: Carol Popp Szathmary, pictor și fotograf român (d. 1887). A fost primul fotograf de artă și documentarist din Regatul Roman și unul dintre primii zece fotografi din Europa. În anul 1843 a realizat primele dagherotipii, iar în urma unor cercetări, a realizat și primele talbotipii (calotipii). În perioada 1860-1870, Carol Popp de Szathmari a publicat un volum cu 100 de fotografii. A fost printre primii 10 fotografi din Europa și a realizat primul reportaj fotografic de război din lume în timpul Războiului Crimeii. Prin aceasta, el este recunoscut cunoscut ca primul foto-jurnalist de război. A călătorit în China, iar cu acordul Țarului Rusiei, a ajuns și în Siberia, unde a realizat fotografii artistice. A deținut un atelier de fotografie pe terenul închiriat de la Ștefan Greceanu, pe Podul Mogoșoaiei, vis-a-vis de Biserica Sărindar. În anul 1855 a primit patru medalii, pentru albumele de fotografie realizate și pentru activitatea sa fotografică, medaliile fiind acordate de Regina Angliei, Împăratul Austriei, Napoleon al III-lea al Franței și Regele Spaniei. În anul 1860 a contribuit la înființarea Bukuresti Magyar Közlöny, prima asociație culturală a maghiarilor din București.

· 1815: John A. Macdonald, primul prim-ministru al Canadei (d. 1891)
* 1845: Albert Victor Bäcklund (n. 11 ianuarie 1845 - d. 23 februarie 1922) a fost un matematician și fizician suedez.

A fost profesor universitar la Lund (1868), titular de matematică și fizică(1878).

S-a ocupat de studiul transformărilor ecuațiilor cu derivate parțiale, care îi poartă numele și care au fost studiate și de matematicieni români ca Mendel Haimovici și Radu Roșca.

* 1855: Alexandru Barbini (n. 11 ianuarie 1855 – d. 28 august 1925, Graz) a fost un Feldmarschall-Leutnant de origine română în Armata Imperială Austro-Ungară.

· 1859: George Nathaniel Curzon (Lord Curzon), politician britanic (d. 1925)

· 1860: Marie Bashkirtseff, artistă de origine ucraineană (d. 1884)

· 1878 - S-a născut Zaharia Bârsan, poet, prozator, dramaturg şi actor (d. 13 decembrie 1948)

· 1883 - S-a născut Ion Bâlea, autorul celei mai bogate şi valoroase culegeri de folclor din Maramureş, realizată între anii 1905-1909 şi 1910-1913, parţial în colaborare cu Tiberiu Brediceanu şi Bela Bartok (m.13.05.1969).

· 1885: Alice Paul, activist pentru drepturile femeii

· 1899: Eva LeGallienne, actriță britanică (d. 1991)

· 1901: Joachim Ernst, Duce de Anhalt (d. 1947)

· 1903: Alan Paton, scriitor sud african (d. 1988)

· 1906 - S-a născut sculptorul Boris Caragea, membru corespondent al Academiei Române ("Monumentul Victoriei" - Constanţa, "Maternitate" - Eforie, "Enescu" - Detroit, SUA) (m.08.08.1982). În tinerețe a fost barcagiu în Balcic, in Cadrilater. După Primul Război Mondial, între 1924-1925, a luat lecții de desen cu Hrandt Avakian si un an mai târziu, sprijinit de sculptorița Zoe Băicoianu, s-a înscris la Școala de Arte Frumoase din București, unde i-a avut ca profesori pe Frederic Storck și Oscar Han. Și-a perfecționat sudiile cu Dimitrie Paciurea, lucrând doi ani în atelierul maestrului, după ce, în 1932 câștigase bursa Paciurea. Aflat intr-o situatie materiala precara, profesorul Oscar Han l-a ajutat să plateasca examenele doi ani într-unul singur și astfel Caragea a reușit să-și termine studiile

· 1906: Albert Hofmann, chimist elvețian (d. 2008)
* 1906: Vilmos Zombori (n. 11 ianuarie 1906 - d. 17 ianuarie 1993) a fost un fotbalist român, care a jucat în Echipa națională de fotbal a Românieila Campionatul Mondial de Fotbal din 1934 (Italia). Este portarul cu cele mai multe goluri înscrise în Divizia A, toate în perioada interbelică, 5
* 1918: Edward A. Murphy (11 ianuarie 1918 – 17 iulie 1990) a fost un inginer de aviație din Statele Unite, inventatorul legilor lui Murphy.

· 1924: Slim Harpo, muzician american (d. 1970)
* 1924: Roger Charles Louis Guillemin (n. 11 ianuarie 1924, Dijon, Bourgogne, Franța) este un om de știință francez laureat al Medaliei Naționale pentru Știință în 1976, și al Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină în anul 1977 pentru activitatea sa în domeniul cercetării neurohormonilor, împărțind premiul din acel an cu Andrew Schally și cu Rosalyn Sussman Yalow.

A absolvit Universitatea Burgundiei, și și-a primit doctoratul la Facultatea de Medicină de la Lyon în 1949, după care a plecat la Montreal, Canada, pentru a lucra împreună cu Hans Selye la Institutul de Medicină și Chirurgie Experimentală de la Université de Montréal unde și-a luat doctoratul în 1953. În același an, s-a mutat în Statele Unite pentru a preda la Colegiul de Medicină Baylor de la Houston. În 1965, a devenit cetățean naturalizat al Statelor Unite. În 1970 a ajutat la înființarea Institutului Salk din La Jolla, California unde a lucrat până în 1989 când s-a pensionat.

Guillemin și Andrew V. Schally au descoperit structurile TRH și GnRH în laboratoare separate.

Împreună cu alți laureați ai Premiului Nobel, Guillemin a semnat o petiție prin care cerea ca o delegație a Comitetului Națiunilor Unite pentru Drepturile Copilului să poată vizita un copil tibetan aflat în arest la domiciliu în China din 1995, și anume Gendhun Choekyi Nyima, recunoscut ca al 11-lea Panchen Lama de al 14-la Dalai Lama, Tenzin Gyatso.

· 1926: Lev Demin, cosmonaut (d. 1998)

· 1926: S-a născut la Ismail in Basarabia, poetul Leonid Dimov (m.05.12.1987). A fost unul dintre precursorii curentului Postmodernist românesc si un membru marcant al curentului oniric. Alături de Dumitru Țepeneag va teoretiza onirismul estetic. În 1971, după Tezele din iulie lansate de Ceausescu, presiunea cenzurii se resimte acut și grupul omiric se destramă, unii dintre membri plecând în exil (Țepeneag, Gabrea, Ivănceanu), alții retrăgându-se din zona vizibilă a lumii culturale (Dimov, Mazilescu, Turcea, Titel). Relația apropiată a lui Dimov cu Țepeneag și apartenența la Grupul oniric l-a adus pe poet în atenția Securitatii, care l-a urmărit ani de-a rândul, după cum o dovedesc documentele din arhiva CNSAS, studiate de Luminița Corneanu.

* 1929: Rafael "Raful" Eitan (în ebraică רפאל "רפול" איתן‎) (n. 11 ianuarie 1929 - d. 23 noiembrie 2004) a fost un general și om politic israelian. A îndeplinit funcția de șef al Marelui Stat Major al Armatei Israeliene în perioada 1978-1983.

· 1931 - S-a născut istoricul şi poetul Ioan Saizu ("Fîntîni cereşti", "Armonii din orgi divine").

* 1934: Charles Antony Richard Hoare (n. 11 ianuarie 1934, Colombo, Sri Lanka) este un informatician britanic, celebru pentru inventarea, în 1960, a algoritmului de sortare quicksort, unul dintre cei mai eficienți și mai utilizați algoritmi de sortare. De asemenea, a dezvoltat logica Hoarepentru verificarea corectitudinii programelor, și limbajul formal CSP, folosit pentru descrierea interacțiunilor proceselor concurente (de exemplu, problema filosofilor). A primit, în 1980, Premiul Turing din partea ACM.

· 1934: Jean Chrétien, prim-ministru al Canadei

· 1935: Domițian Cesereanu, critic literar român

* 1936: Masashi Watanabe (11 ianuarie 1936 - 7 decembrie 1995) a fost un fotbalistjaponez.
* 1937: Paul Radu Popovăț ( n. 11 ianuarie 1937)^[1] este un inginer constructor și politician român, fost primar al sectorului 2 în perioada februarie 1992 - iunie 1996 din partea PAC. A fost primul primar al sectorului 2 ales prin alegeri locale libere după 1989.^[2] Din iunie 1996 până în septembrie 2002 a fost consilier în Consiliul General al Municipiului București din partea PNL

· 1937 - S-a născut criticul literar Ion Apetroaie. A realizat prima sinteză a vieţii şi operei lui Vasile Voiculescu ("Orfeu şi Aristarc", "Literatură şi reflexivitate").

* 1940: Andres Tarand (n. 11 ianuarie 1940) este un om politic eston, membru al Parlamentului European în perioada 2004-2009 din partea Estoniei.
* 1941: Gérson de Oliveira Nunes (n. 11 ianuarie 1941, Niterói, Brazilia) este un fost jucător brazilian de fotbal. A jucat pentru naționala Braziliei la Campionatele Mondiale din '66 și '70.

Gérson a jucat pentru Botafogo, Flamengo, São Paulo FC și Fluminense.

· 1942: Clarence Clemens, muzician american

· 1943: Florin Manolescu, critic, istoric literar și prozator român

· 1946: Naomi Judd, cântăreață americană de muzică folk

· 1946: Tony Kaye (născut Anthony John Selvidge, pe 11 ianuarie 1946, în Leicester, Anglia) este un muzician britanic.

Kaye a fost claviaturistul original al trupei de rock progresiv Yes din 1968 până în 1971 și din nou din 1983 până în 1995. Între perioadele petrecute în Yes a fost membru fondator al formațiilor Flash, Badger și Detective devenind și membru al grupului Badfinger pentru ultimul lor album din 1981. Momentan Kaye cântă cu Circa, formație în care se regăsește și fostul membru al Yes, Billy Sherwood și din care a făcut parte și bateristul acestora Alan White; Kaye cântă de asemenea și cu Yoso, din nou cu Sherwood și cu fostul solist vocal al trupei Toto, Bobby Kimball.

* 1946: Eugen Uricaru (n. 11 ianuarie 1946, Buhuși, județul Bacău) este un scriitor, scenarist, diplomat, istoric român. Între anii 2001-2005 a fost președinte al Uniunii Scriitorilor din România. În 2003 a fost, pentru o scurtă vreme, director al postului de radio România Cultural din Cadrul Societății Române de Radiodifuziune. A fost atașat cultural și secretar de stat în MAE.

Eugen Uricaru s-a născut la 11 ianuarie 1946 la Buhuși, ca fiu al muncitorului Eugen Uricaru și al Mariei Uricaru. A absolvit școala primară și gimnazială la Liceul Ferdinand din Bacău. A urmat apoi cursurile Liceului militar Ștefan cel Mare din Câmpulung Moldovenesc și a promovat examenul de Bacalaureat în 1964. A studiat filologia la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj.

În facultate a participat la fondarea și redactarea ulterioară a revistei Echinox ^[1], alături de Marian Papahagi, Ion Pop și Ion Vartic. A fost primul redactor-șef al acestei publicații, în paginile căreia aveau să se afirme de-a lungul anilor mulți scriitori, istorici, filosofi de valoare.

În 1971 și-a luat diploma de licență. În 1974 i-a apărut prima carte, Despre purpură, subintitulată „proze fantastice”, primită cu interes de critica literară. Între 1971-1989 a lucrat, succesiv, ca redactor la revistele Ateneu din Bacău și Steaua din Cluj. A publicat numeroase cărți, care i-au adus notorietate. Unul dintre romanele sale, Rug și flacără, 1977, a fost ecranizat, cu Ion Caramitru în rolul principal (regizor Claudiu Petringenaru) și a obținut Marele Premiu la Festivalul de la Santarem.

În 1990 se stabilește la București, unde lucrează ca redactor-șef adjunct al revistei literare Luceafărul. Susține explicit demonstrația anticomunistă din Piața Universității și condamnă în termeni severi (într-un interviu acordat în ziua de 14 iunie 1990 ziarului italian Corriere della sera) reprimarea ei brutală cu ajutorul minerilor.

Colaborează cu ziarul Ziua unde ingrijește un supliment literar periodic.

A colaborat, ca scenarist, cu regizorul Stere Gulea la realizarea filmului Stare de fapt (distins cu Marele Premiu la Festivalul Internațional de la San Marino).^[2]^[3]

A generat o sumă de reacții în presa culturală, ca urmare a unor atitudini, replici, acte.^[4]^[5]^[6]

A fost acuzat de a fi colaborat cu Securitatea ca poliție politică a Statului socialist.^[7]^[8]^[9]

Eugen Uricaru este căsătorit cu Lucia, profesor universitar, cu care are o fiică, Ioana Uricaru, care trăiește la Los Angeles, în Statele Unite.^[10]

În anul 2005, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a constatat calitatea de colaborator al Securității a lui Eugen Uricaru.

În martie 1992 este numit atașat cultural la Atena (făcând parte dintre scriitorii care primesc funcții similare, la propunerea Anei Blandiana: Mihai Sin, Grete Tartler, Ioana Ieronim și Gheorghe Schwartz). După câteva luni demisionează, în urma unui conflict de principii cu ambasadorul român din Grecia.

În noiembrie 1992 pleacă la Roma, ca director adjunct al Accademia di Romania. Lucrează ca detașat la Ministerul Afacerilor Externe până în anul 1995. În anul 2003 este numit Secretar de Stat la MAE.

În 1995 a fost ales secretar al Uniunii Scriitorilor din România.

Funcționează, un timp, între 1997 și 2001, ca vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor în mandatul președintelui Laurențiu Ulici.

În 2001 a fost ales președinte al Uniunii Scriitorilor, funcție pe care a deținut-o până în 2005.^[12]

A înființat Institutul Limbii Române, Copyro - societate de gestiune colectivă a drepturilor de autor și s-a remarcat, în general, printr-o activitate susținută.

Despre proza lui Eugen Uricaru, Alex Ștefănescu afirma:

„Literatura pe care o scrie ilustrează o vocație a secretului. Ca sursă de inspirație sunt folosite istorii vechi, uitate de oamenii de azi, teorii din științe oculte, amintiri din copilărie, visuri.^[13]”

Calificativul „misterios” este folosit de alți critici.^[14]

Preocupat de istorie în viziune alternativă, însuși autorul simte nevoia să explice modul în care a tratat evenimentele. Unele cărți conțin explicații considerate necesare de Uricaru.

Astfel, o ediție Rug și flacară cuprinde o Explicație semnată Eugen Uricaru:

„Textul de față este o interpretare liberă a biografiei revoluționarului român, din Transilvania, Alexandru Bujor, participant la revoluția din 1848”

...iar Memoria este însoțită de o precizare din partea autorului:

„Această carte este o reconstituire afectivă și nu istorică a unor evenimente tragice, petrecute după terminarea celui dintâi război mondial.”

Referitor la tematica predilectă, Alex Ștefănescu arăta, în articolul citat mai sus:

„Pe romancier l-au preocupat diverse momente istorice: revolta țărănească în fruntea căreia s-au aflat Horea, Cloșca și Crișan (1784. Vreme în schimbare), revoluțiile europene din 1848 (Rug și flacără), ocupația germană din București, din timpul primului război mondial (Așteptându-i pe învingători) etc.”

Dar, Eugen Uricaru aduce, în cazul unor subiecte larg abordate, idei noi.

De exemplu, în mulțimea de cărți pe temă publicate în 1984, cu prilejul comemorării Răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan, Uricaru își permite să exprime un punct de vedere insolit.

„În «1784. Vreme în schimbare», el a recurs la o punere în scenă ingenioasă. În prim-planul aparent al romanului se află nu Horea, ci un fel de dublură a lui, gornicul (paznicul de pădure) Nuț Mătieș. Acesta seamănă la înfățișare cu liderul țăranilor răzvrătiți și, în împrejurări disperate, îi ia locul pentru a salva situația. De exemplu, atunci când într-o adunare spontană de țărani se pune la îndoială existența lui Horea sau îndreptățirea acțiunilor lui, Nuț Mătieș iese din umbră și, lăsând să se înțeleagă că el este marele personaj, ține un discurs clarificator. În aceste inițiative este încurajat și sfătuit de un om cu o identitate misterioasă, Anton Melzer - poate un mesager al împăratului, sugerează evaziv romancierul - care, cu o inteligență nefirească, diabolică, descifrează motivațiile nebănuite de alții ale fiecărui eveniment.^[13]”

Eugen Uricaru a scris o ficțiune documentată istoric.

A publicat:

Proză scurtă

Despre purpură, proze fantastice, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1974 (cuprins: Inventând, Vladia, trei imagini, Prietenul meu Sokol, Despre purpură, Inima care bate, Din plictiseală, Totul e în ordine)
Antonia, o poveste de dragoste, Editura Eminescu, București, 1978 (cuprins: Târziul octombrie, Antonia, Vladia, alte imagini)

Romane

Rug și flacără, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977
Mierea, Editura Albatros, București,1978
Așteptându-i pe învingători, Editura Albatros, București,1981
Vladia, Editura Cartea Românească, București, 1982
Memoria, Editura Dacia, Cluj-Napoca,1983
1784. Vreme în schimbare, Editura Eminescu, Bucuresti,1984
Stăpânirea de sine, Editura Cartea Românească, București, 1986
Glorie, Editura Eminescu, București,1987
La anii treizeci..., Editura Cartea Românească, București, 1989
Complotul sau Leonard Bâlbâie contra banditului Cocoș, Editura militară, București,1990
Așteptându-i pe barbari, Editura Cartea Românească, București, 1999
Pentimento, Editura Elion, București, 2000

· 1947: Bryan Robson, jucător englez de fotbal
* 1948: Terry Williams (n. 11 ianuarie 1948, Swansea, Glamorgan, Țara Galilor) este un baterist de rock galez ce a lucrat cu nume precum Dire Straits, B. B. King și Bob Dylan.

În anii '60, Williams a cântat în câteva trupe ca The Smokeless Zone și Dream. După ce Dream s-a destrămat, Williams s-a alăturat formației lui Dave Edmunds, Rockpile, lucrând de asemenea și cu grupul rock galez Man din care făceau parte doi foști membri ai trupelor Dream și The Smokeless Zone - Deke Leonard și Martin Ace. Când Man s-au despărțit în 1976, Williams s-a alăturat din nou lui Edmunds, colaborând și cu Leonard dar și cu Dire Straits din 1982 până în 1989. În perioada 1981 - 1982 a făcut parte din trupa lui Meat Loaf, Neverland Express .

În prezent conduce un club de blues în Swansea.

· 1949: Terry Williams, baterist britanic (Dire Straits)

· 1949 - S-a născut Frederick Dennis Green, vocalist american (Sha Na Na).
* 1950: Oleg Anatolievici Platonov (rusă: Олег Анатольевич Платонов) (n. 11 ianuarie 1950, Ekaterinburg, RSFSR) este un scriitor rus, istoric și economist.
* 1951: Frederic Stanley "Rick" Mishkin (n. 11 ianuarie 1951) este un economist evreu din SUA și profesor la Columbia Business School. A fost membru al Consiliului Guvernatorilor Sistemului Federal de Rezerve al Statelor Unite ale Americii (Board of Governors of the Federal Reserve System) în perioada 2006-2008.

· 1952: Ben Crenshaw, jucător american de golf

· 1952 - S-a născut Lee Ritenour, chitarist şi compozitor american.
* 1954: Tahar Djaout (n. 11 ianuarie, 1954 - d. 2 iunie, 1993) a fost un jurnalist și poet de origine algeriană.
* 1954: Kailash Satyarthi (n. 11 ianuarie 1954) este un activist indian pentru drepturile copiilor. În 2014 i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Pace, împărțind laurii cu activista pakistaneză Malala Yousafzai. Satyarthi luptă împotriva exploatării copiilor din anii '90.

· 1956: Mihai Tănăsescu, politician român

· 1958: Vicki Peterson, solista formației pop "The Bangles" ("Maniac Monday")
* 1958: Vasile Pintilie (n. 11 ianuarie 1958, Obârșeni, județul Vaslui, România) este un om politic român, senator începând din 2008, în județul Vaslui, într-un colegiu ce cuprinde orașul Bârlad și 20 de comune din jurul acestuia. Este absolvent al Facultății de Cibernetică Economică din cadrul ASE București, promoția 1982, a lucrat la Fabrica de rulmenți din Bârlad. Din 1990, derulează afaceri în domeniile televiziunii prin cablu, comerțului și tehnologiei informației.

· 1960: Stanley Tucci, actor american de origine italiană
* 1961: Karl von Habsburg (Karl Thomas Robert Maria Franziskus Georg Bahnam; n. 11 ianuarie 1961), cunoscut sub numele Arhiducele Karl de Austria,^[1]^[2] este un politician austriac, actualul Șef al Casei de Habsburg și Mare Maestru al Ordinului Lânii de Aur.

Născut la Starnberg, Bavaria, Germania, este fiul lui Otto von Habsburgși a Prințesei Regina de Saxa-Meiningen; este nepotul ultimului împărat al Austriei, Carol I. A fost membru al Parlamentului European pentru Partidul Popular Austriac în perioada 1996–1999.

Karl von Habsburg s-a născut în Germania. A fost botezat la Pöcking, Bavaria, ca Arhiducele Karl de Austria (Erzherzog Karl von Österreich). La momentul nașterii sale, tatăl său era apatrid de facto și poseda un pașaport diplomatic, în timp ce mama lui era cetățean german. La fel ca tatălui său și fraților acestuia, i s-a interzis accesul în Austria în primii ani ai vieții. A trăit la Salzburg, Austria, din anul 1981.

La 31 ianuarie 1993, s-a căsătorit cu Francesca Thyssen-Bornemisza, singura fiică a baronului Hans Heinrich Thyssen-Bornemisza de Kászon și Impérfalva, un industriaș european, și a celei de-a doua soții, Fiona Campbell Walter.^[5]

Karl și Francesca au trei copii:

Eleonore Jelena Maria del Pilar Iona (n. 28 februarie 1994, Salzburg)
Ferdinand Zvonimir Maria Balthus Keith Michal Otto Antal Bahnam Leonhard (n. 21 iunie 1997, Salzburg)
Gloria Maria Bogdana Paloma Regina Fiona Gabriela (n. 15 octombrie 1999, Salzburg); nașa ei este Gloria, Prințesă de Thurn și Taxis.^[6]

Karl și Francesca s-au separat în 2003.^[7]

În iulie 1998 un tribunal austriac l-a amendat pe Karl von Habsburg cu 180.000 schillings (14.300 $); el nu a declarat funcționarilor vamali atunci când a trecut granița din Elveția în iulie 1996 că are în bagaje o diademă.^[8] Diadema aparținea soției sale care intenționa s-o poarte la o nuntă.

Date personale
Karl von Habsburg

Nume la naștere	Karl Thomas Robert Maria Franziskus Georg Bahnam
Născut	11 ianuarie 1961 (58 de ani) Starnberg, Bavaria, Germania
Părinți	Otto von Habsburg Prințesa Regina de Saxa-Meiningen
Frați și surori	Georg von Habsburg[] Andrea von Habsburg[] Michaela von Habsburg[] Walburga Habsburg Douglas[] Gabriela von Habsburg[] Monika von Habsburg[]
Căsătorit cu	Baroneasa Francesca Thyssen-Bornemisza de Kászon și Impérfalva
Copii	Arhiducesa Eleonore Arhiducele Ferdinand Zvonimir Arhiducesa Gloria
Cetățenie	Austria
Ocupație	om politic jurnalist
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Habsburg
Șeful Casei de Habsburg
Domnie	1 ianuarie 2007 – prezent
Predecesor	Principele Moștenitor Otto
Succesor	Arhiducele Ferdinand

· 1962 - S-a născut Julie Roberts, vocalistî şi compozitoare britanică (Working Week).

· 1968: Titus Corlățean (n. 11 ianuarie 1968, Medgidia, România) este un jurist și politician român, vicepreședinte al Partidului Social Democrat. Între august 2012- 2014 a fost ministrul Afacerilor Externe în guvernele Ponta II și III, după ce anterior fusese ministrul Justiției în guvernul Ponta I.

· 1970: Daniel Buda (n. 11 ianuarie 1970, Românași, România) este un politician român, parlamentar, deputat de Cluj din 2004 ales pe listele PD, care a devenit ulterior PDL. Daniel Buda a fost reales în 2008 în circumscripția electorală nr. 13 (Cluj), colegiul uninominal nr. 2, Cluj-Napoca, în legislatura 2008-2012 ocupând funcția de președinte al Comisiei Juridice, de Disciplină și Imunități din cadrul Camerei Deputaților din Parlamentul României. În legislatura 2004-2008, Daniel Buda a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Muntenegru, Republica Slovenia, Republica Panama și Statul Plurinațional Bolivia. În legislatura 2008-2012, Daniel Buda a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Ungaria și Republica Arabă Egipt.

· 1971: Mary J. Blige (n. 11 ianuarie 1971) este o cântăreață, compozitoare și actriță americană, care a primit nouă premii Grammy.
* 1972: Konstantin Iurievici Habenskii (n. 11 ianuarie 1972, Leningrad, URSS) este un actor rus de teatru și film, artist al poporului din Rusia (2012).^[3]Este cunoscut in special pentru rolul lui Anton Gorodețki în filmele «Ночной Дозор» si «Дневной дозор». De asemenea, actorul joacă și în filme turnate la Hollywood.
* 1972: Andrei Malahov (rusă Андре́й Никола́евич Мала́хов; n. 11 ianuarie 1972)^[1] este un actor, jurnalist, showman și prezentator TV/radio rus. El este cunoscut în special ca prezentator al emiziunii ″Pusti Govoriat″ (română Lasă-i să vorbească) de la Pervîi Kanal. De asemenea, Andrei este și redactor principal al revistei «StarHit».
* 1977: Anni Friesinger-Postma (născută Anna Christine Friesinger pe 11 ianuarie 1977 în Bad Reichenhall) este o patinatoare germană de talie mondială.
* 1978: Daniel Nicolae Jinga (n. 11 ianuarie 1978, Buzău) este Maestru de Cor^[1] al Corului Operei Naționale din București și Dirijor Principal al Orchestrei Simfonice Muntenia^[2] din Târgoviște. S-a afirmat ca dirijor secund al Corului de Cameră Madrigal și dirijor fondator al Corului de cameră Accoustic, cu care abordează o paletă repertorială complexă: muzică sacră, prelucrări folclorice, renaștere europeană, muzică contemporană și muzică de teatru și film, colaborând cu regizori precum Alexandru Tocilescu, Alexandru Darie, Alexander Hausvater, Alice Barb, George Ivașcu, Alexandru Dabija. I-a avut ca profesori de dirijat sau mentori pe Marin Constantin, Petre Crăciun, Stelian Olariu, Dan Mihai Goia, Valentin Gruescu, Sharon Hansen și Erwin Ortner.

Este cunoscut publicului larg mai ales ca inițiator și dirijor al unor proiecte pop-rock simfonic sau mainstream, ce i-au avut ca protagoniști pe Vlad Miriță, PHOENIX, IRIS, Smiley, Marius Moga, Gheorghe Zamfir, Angela Gheorghiu, Valentina Naforniță, Teodor Ilincăi, Felicia Filip, Irina Iordăchescu, Maria Jinga, Iordache Basalic, Ana Cebotari, Irina Baiant, Corul „Song” și mulți alții.

Ulterior, s-a apropiat de genul musical, colaborând ca dirijor cu Teatrul Național de Operetă și Musical „Ion Dacian”, pentru spectacolele ”Romeo și Julieta” și ”Dolce Vita”, și ca preparator muzical și dirijor al spectacolului ”My Fair Lady”^[3], produs și regizat de Razvan I.Dincă.^[4]

În calitate de maestru de cor al Corului Operei Naționale din București, a pregătit premierele spectacolelor O scrisoare pierdută^[5]^[6], Don Giovanni, Cosi fan tutte, Bărbierul din Sevilla, Lucia di Lammermoor și are în portofoliu cele peste 25 de titluri de operă din repertoriul curent al Operei Naționale din București.^[7]

Dintre titlurile vocal-simfonice abordate, amintim Requiem, Carmina Burana și Messa da Requiem.

* 1978: Emile William Ivanhoe Heskey (n. 11 ianuarie 1978) este un fost fotbalist profesionist englez care a jucat ca atacant. A făcut mai mult de 500 de apariții în Football League și Premier League pe parcursul unei cariere de 18 ani și a reprezentat Anglia în fotbalul internațional. De asemenea, a jucat în Australia pentru clubul din A-League Newcastle Jets.

* 1980: Peterson dos Santos Peçanha (n. 11 ianuarie 1980, São Gonçalo, Brazilia) este un fotbalist brazilian, care evoluează pentru clubul CD Feirense pe poziția de portar.

* 1981: Alina Horjea (n. Braniște, 11 ianuarie 1981, în Buzău) este o handbalistă din România care joacă pentru SCM Gloria Buzău pe postul de intermediar stânga. Ea s-a transferat la echipa brăileană^[care?] în ianuarie 2012, după ce HC Oțelul Galați, clubul la care era legitimată, nu i-a mai putut plăti salariul din cauza problemelor financiare.^[1]

În total, Horjea a evoluat pentru loturile de junioare, tineret și senioare ale reprezentativei României în 38 de partide, în care a înscris 106 goluri.^[2]

Alina Horjea are o soră, Daniela Braniște, cu care a fost colegă de club la HC Dunărea Brăila și HC Oțelul Galați.

* 1981: Alexandr Nesterovschi (n. 11 ianuarie 1981, Răuțel, Fălești) este un om politic din Republica Moldova, care din decembrie 2014 este deputat în Parlamentul Republicii Moldova de legislatura a XX-a (2014-2018), în cadrul fracțiunii Partidului Socialiștilor din Republica Moldova (PSRM).

La alegerile parlamentare din 30 noiembrie 2014 din Republica Moldovaa candidat la funcția de deputat de pe locul 24 în lista candidaților PSRM.

* 1982: Emel Mathlouthi(Tunis, 11 ianuarie 1982), în arabă آمال المثلوثي , este o cântăreață tunisiană.

Ea a devenit celebră în timpul Revoluției Iasomiei cu cântece de protest, cum ar fi Ya Tounes ya meskina (Sărmana Tunisie) și Kelmti Horra(Cuvântul este liber). Primul său album de studio este lansat în 2012.

* 1982: Son Ye-jin (n. Son Yeon-jin la 11 ianuarie 1982) este o actriță sud-coreeană cunoscută pentru rolurile din A Moment to Remember, Open City sau My Wife Got Married.

* 1983: Adrian Sutil, (născut la data de 11 ianuarie 1983, în Starnberg, Germania) este un pilot de curse care a concurat în Campionatul Mondial de Formula 1 între anii 2007 - 2011 și 2013.

* 1984: Marius Postolache(n. 11 ianuarie 1984 în Timișoara) este un fotbalist român care în prezent joacă la USV Viehdorf pe postul de mijlocaș dreapta.

În martie 2006 a primit Medalia „Meritul Sportiv” clasa a II-a cu o baretă din partea președintelui României de atunci, Traian Băsescu, deoarece a făcut parte din echipa Rapidului care a obținut calificarea în sferturile Cupei UEFA 2005-2006

* 1984: Stefanus Johannes „Stijn” Schaars (n. 11 ianuarie 1984, Gent, Gelderland) este un fotbalist olandez, care joacă pentru Heerenveen și pentru echipa națională de fotbal a Olandei.

* 1985: Kazuki Nakajima, (născut la data de 11 ianuarie 1985, în Okazaki, Aichi, Japonia) este un pilot de curse care a concurat în Campionatul Mondial de Formula 1 între anii 2007 - 2009.

* 1986: Oana Ban (n. 11 ianuarie 1986, Cluj-Napoca) este o gimnastă română de valoare mondială, laureată cu aur olimpic la Atena 2004^[1].

Oana Mihaela Ban este o gimnastă artistică retrasă din activitate. Ea a fost medaliată cu aur olimpic împreună cu echipa și medaliată cu argint la bârnă. Aparatele favorite ale gimnastei au fost solul și bârna. Oana Ban a început să se antreneze pentru gimnastică în orașul său natal, la clubul "Viitorul", cu antrenorii Rodica Câmpean și Ciupe Anton. Ban a crescut ca importanță, ajungând una dintre gimnastele junioare de talie mondială. Ea a concurat la primul ei campionat în România în 1998 și a câștigat proba la sol. În anul următor, ea a fost invitată să se alăture echipei naționale a României și a început să lucreze cu antrenorii Octavian Belu și Mariana Bitang la lotul olimpic din Deva. În perioada următoare câștigă primul loc la turneul Gym top în Belgia, în 1999 și o medalie de bronz în 2001 la Zilele Tineretului Olimpic European.

Cariera de senioară

Fiind născută în ianuarie, Ban nu a îndeplinit standardele de eligibilitate pentru Campionatele Mondiale din 2001 la diferență de doar unsprezece zile față de vârsta minimă.Oana a fost forțată să aștepte până în 2002 pentru a debutape plan internațional la senioare. La Campionatele Mondiale de la Debrecen din 2002 Ban a câștigat o medalie de argint la bârnă, și s-a plasat pe locul al patrulea în finala de la sol. Ban a contribuit la câștigarea medaliei de argint a echipei României în 2003 la Campionatele Mondiale. În acel an ea a concurat cu succes la mai multe concursuri internaționale.

Atena 2004

Punctul culminant din cariera Oanei a venit în anul 2004 prin Jocurile Olimpice de vară de la Atena, unde, împreună cu colegii de echipă Monica Roșu, Alexandra Eremia, Cătălina Ponor, Daniela Sofronie și Silvia Stroescu, a câștigat medalia de aur în concursul pe echipe. Ban a contribuit în mare măsură la victoria românească, la paralele, bârnă și sol din finala pe echipe. Individual, ea s-a calificat atât pentru individual compus cât și în finala pe aparate la sol. Din pacate, un eveniment nefericit, o accidentare, a forțat-o să rămână în afara ambelor concursuri și așa s-a încheiat experiența ei la Jocurile Olimpice.

Oana Ban s-a retras din gimnastică după Jocurile Olimpice și este în prezent antrenoare de gimnastică în orașul ei natal, Cluj-Napoca.

S-a căsătorit în 20 martie 2010, schimbându-și numele în Oana Ban-Grigore

* 1987: Jamie Vardy (n. 11 ianuarie 1987) este un jucător de fotbal englez, care joacă pe postul de atacant pentru clubul din Premier League Leicester City. Are 19 selecții în naționala Angliei și a marcat 6 goluri.

* 1991: James Honeybone (n. 11 ianuarie 1991, Truro, Anglia) este un scrimerbritanic specializat pe sabie. A participat la Jocurile Olimpice de vară din 2012, unde a fost eliminat în tabloul de 64 de bielorusul Valeri Priiomka

* 1992: Daniel Dani Carvajal Ramos (n. 11 ianuarie 1992 în Leganés, Spania) este un fotbalist spaniol, care evoluează la Real Madrid.

* 1993: Tatiana Mihailovna Gudkova (în rusă Татьяна Михайловна Гудкова; n. 11 ianuarie 1993, Smolensk) este o scrimeră rusă specializată pe spadă.

S-a apucat de scrimă la vârsta de nouă ani. La categoria de juniori a fost lidera clasamentului general în 2011 și 2012, și dublă campioană mondială în 2012 și în 2013. Datorită acestor rezultate, s-a alăturat lotului național de seniori, cu care a fost vicecampioană europeană pe echipe și campioană mondială pe echipe în 2014.

* 1993: Michael Vincent Keane (n. 11 ianuarie 1993) este un fotbalist englez care evoluează pe postul de fundaș la Everton FC.

Keane a reprezentat Republica Irlanda la sub 17 ani și sub 19 ani și Anglia la sub 19 ani, sub 20 ani, sub 21 ani și la niveluri înalte. A fost numit Jucătorul Anului rezervelor lui Manchester United în 2012.

* 1993: Mahmut Orhan (n. 11 ianuarie 1993, Bursa, Turcia) este un DJ și producător muzical turc. Activitatea lui se concentrează în special în zonele deep house, indie dance și nu-disco.

Într-un interviu pentru cotidianul turc Sabah, Orhan spunea că a început să lucreze în domeniul muzicii în Bursa, orașul lui natal, la vârsta de 15 ani, pentru ca ulterior să se mute în Istanbul unde avea să mixeze pentru clubul Chilai din cartierul Bebek.^[1] În același interviu, artistul a numit clubul Epic Society din Timișoara drept locația lui favorită

* 1996: Leroy Sané (n. 11 ianuarie 1996,^[2] Essen, Germania) este un fotbalistgerman de origine senegaleză și burkines. Joacă ca atacant la echipa Manchester City din Premier League din Anglia. Poartă tricoul cu numărul 19

Decese

· 314: Papa Miltiade

· 705: Papa Ioan al VI-lea. A fost grec de origine și papa al Romei între 701 și 705. Pontificatul lui a început pe data de 30 octombrie 701 și a fost marcat de năvălirile langobarzilor în Campania. A reușit să-i convingă să se retragă in Benevento, in Campania.

· 812: A decedat imparatul bizantin Stauraciu (Staurakios), fiul lui Nicefor I. A domnit între 26 iulie și 2 octombrie 811. În 803 a fost asociat de către tatăl său la domnie. În 811, a participat alături de tatăl său în campania din Bulgaria , și a reușit să scape din batalia de la Pliska. Din păcate, a paralizat din cauza unei lovituri de spadă la gât, și a fost retras de pe câmpul de luptă de către garda imperială. Din cauza incapacității sale de a conduce, Curtea s-a împțit în două facțiuni: cea a soției lui Staurakios, Theophano, și cea a sorei lui, Prokopia, care voia ca soțul ei, Mihail I Rangabe să devină împărat. Pe 2 octombrie 811 , Mihail Rangabe l-a forțat pe Staurakios să abdice si sa se retraga într-o mănăstire unde a si murit.

· 1494: Moare Domenico Ghirlandaio, pictor italian renascentist, reprezentant al Școlii florentine . A fost contemporan cu Botticelli, Verrocchio și Filippino Lippi și l-a avut ca discipol pe Michelangelo. Doi dintre frații săi Benedetto Ghirlandaio (1458 – 1497), David Ghirlandaio(1452 – 1525), ca și nepotul, Ridolfo del Ghirlandaio (1483 – 1561) au fost de asemenea pictori; (n. 1449).

· 1762: Moare sculptorul francez Louis-François Roubillac;(n. 1695). A lucrat multa vreme in Anglia, iar printre cele mai cunoscute creatii ale sale se numara monumentele dedicate lui Haendel,George Wade,statuile regilor George I si Georgeal II- lea ai Marii Britanii

· 1801: Domenico Cimarosa, compozitor italian (n. 1749). A compus oratorii, mese, cantate, sonate pentru clavecin, opere (“Casatoria secreta”); (n.17.12.1749).

· 1837 - A murit pictorul si desenatorul francez Francois Gerard, care prin lirismul sau anunta romantismul (n.04.05.1770). A fost elevul lui Jean Louis David si unul dintre cei mai importanti pictori ai primului imperiu si in timpul Restauratiei, pictor al curtii lui Napoleon I si apoi al regilor Ludovic al XVIII si Carol al X-lea. Gerard a dobandit un mare renume nu doar in Franta, dar si la nivel european, fiind supranumit “pictorul regilor” pentru ca a realizat portretele tuturor familiilor regale din Europa.
* 1843: Francis Scott Key (n. 1 august 1779 – d. 11 ianuarie 1843) a fost avocat, magistrat și poet amator din Georgetown, care a scris versurile imnului național al Statelor Unite, "The Star-Spangled Banner".

Date personale
Francis Scott Key

Născut	1 august 1779 Comitatul Carroll, Maryland, Statele Unite
Decedat	11 ianuarie 1843 Baltimore, Maryland, Statele Unite
Înmormântat	Mount Olivet Cemetery[*]
Părinți	John Ross Key[*]
Copii	Philip Barton Key II[*]
Naționalitate	American
Cetățenie	SUA
Etnie	English American[*]
Religie	Biserica Episcopală
Ocupație	Poet, avocat, judecător districtual
Activitate
Alma mater	St. John's College[*]
Cunoscut pentru	Scrierea versurilor imnului Uniunii, The Star-Spangled Banner
Premii	Songwriters Hall of Fame[*]

· 1865: Alexandru Depărățeanu, dramaturg și poet român (n. 1834). Și-a făcut studiile în România și apoi în Franța, la Paris. Implicat în politică, a ajuns deputat în Camera care a urmat după lovitura de stat din 1864, dar a murit la scurt timp după aceea. Pe lângă drama Grigore-Vodă a mai publicat o colecția de poezii Doruri și amoruri în 1861. Criticii literari consideră că, deși avea talent, nu a ajuns decât în faza de imitație a maeștrilor săi, printre care posibil Ion Heliade-Rădulescu, dar mai ales francezi. Influența acestora este evidentă în vocabularul întrebuințat, plin de neologisme care nu s-au păstrat și care îi fac versurile greu de înțeles pentru cititorul contemporan. Depărățeanu este cunoscut astăzi mai ales prin „Vara la țară”, poezie postumă și care a ajuns de notorietate prin parodia lui George Topîrceanu „Al. Depărățeanu: Vara la țară…”, din ciclul Parodii originale (1916).

· 1874: Moare Gail Borden, comerciant american, inventatorul laptelui condensat si al extractului de carne (numit meat biscuit); (n.9 noiembrie 1801).
* 1910: Teohari Antonescu (n. 1 septembrie 1866, București - d. 11 ianuarie1910 la Iași) a fost un arheolog, istoric și pedagog universitar român, membru al societății Junimea. A fost căsătorit cu Eugenia Vârgolici, fiica universitarului și junimistului Ștefan Vârgolici.

Din păcate, istoricul a decedat tragic, la numai 43 de ani, în ziua 11 ianuarie 1910 (la orele 15.30), „răpus de un cancer al rărunchiului”.
Opera:

Lucrări științifice

1889 - Lucrarea de licență - Cultul cabirilor în Dacia
1901 - Lumi uitate - Studii literare și archeologice - Iași - Tipografia Editoare Dacia P.Iliescu și D. Grossu
1905 - Le trophee d'Adamclissi. Etude archeologique - Jassy
1906 - Cetatea Sarmizegetusa - reconstitutită după Columna Traiana și ruinele din Grădiștea
1906 - Știința sau Vandalismul d-lui Tocilescu - Lipsa unei metode de cercetare a ruinelor - Iași
1906 - Săpăturile d-lui Tocilescu la cetatea Drobetae. Nimicirea unei stațiuni istorice importante - Iași

Publicate în Convorbiri literare (listă incompletă)

Dacia, patria primitivă a popoarelor ariane (1895 nr. 5);
Manifestările artistice în raport cu rasa, (1895, nr. 10);
Descoperirile din Troia, (1895, nr. 12);
Activitatea științifică a lui Alexandru Odobescu (1897, nr. 3-4);
Originea egiptenilor și semiților (1897, nr. 11 și 12);
Din lumea Chaldee (1898, nr. 4);
Epopeea lui Izdubar (1898, nr. 5);
Priviri asupra filosofiei Upanișadelor (1899);
Din literatura egipteană (1901, nr. 3);
Cum s-a format Preistoria (1901, nr. 11);
Originile omului (1902, nr. 6);
Buddhismul și Nirvana (1903, nr. 9);
Trofeul de la Adamclisi (1906, nr. 3-5);
Culele sunt sau nu naționale? (1907, nr. 5).

· 1923: Constantin I (greacă Κωνσταντίνος A', Βασιλεύς των Ελλήνων; n. 2 august 1868; d. 11 ianuarie 1923) a fost rege al Greciei din 1913 până în 1917 și din 1920 până în 1922. A fost comandantul armatei elene în timpul războiului greco-turc din 1897 și a condus forțele grecești în timpul războaielor balcanice din 1912-1913 în care Grecia a câștigat Salonicul și și-a dublat populația și suprafața. A devenit rege al Greciei la 18 martie 1913 după asasinarea tatălui său.

Familia regală greacă la sfârșitul anului 1880 în timpul unui voiaj al Marelui Duce Paul Alexandrovici al Rusiei la Atena. De la stânga la dreapta Prințul Nicolae al Greciei, Prințesa Maria (jos), regina Olga, Prințul Constantin, Marele Duce Paul Alexandrovici al Rusiei (ținând un câine pe genunchi), Prințesa Alexandra, regele George I și Prințul George.

Născut la 2 august 1868 la Atena și botezat la 12 august, Constantin a fost cel mai mare fiu al regelui George I al Greciei și al reginei Olga. A primit numele Constantin după bunicul matern, Marele Duce Constantin Nicolaevici, dar și după împărații bizantini^[1]. În familie era cunoscut sub numele Tino.

Așa cum a fost prevăzut prin constituție, Constantin și frații săi au fost crescuți în religia ortodoxă greacă^[2], spre deosebire de tatăl lor care a rămas luteran^[3].

Prințul a avut o copilărie fericită, între Palatul Regal din Piața Syntagma din Atena și Palatul Tatoi, la poalele muntelui Parnes. Pentru Constantin și frații săi, părinții lor, George și Olga, au fost părinți atenți; regele își petrecea adesea timpul în compania copiilor și se juca cu ei^[4]. Cu părinții și cu bona, Constantin vorbea în engleză iar la școală în greacă.

În 1884, Constantin la vârsta de 16 ani a fost declarat major. Cu această ocazie a primit titlul de prinț moștenitor și cel de duce de Sparta. Constantin a plecat doi ani în Germania unde și-a completat studiile.
La Berlin, la curtea Hohenzollernilor, Constantin o reîntâlnește pe prințesa Sofia a Prusiei pe care o cunoscuse cu câțiva ani în urmă la unchiul său, Prințul de Wales. Cei doi tineri s-au îndrăgostit și s-au logodit la 3 septembrie 1888^[5].

La 27 octombrie 1889, Constantin și Sofia s-au căsătorit la Atena și au avut două ceremonii religioase, una publică ortodoxă și alta privată protestantă. Festivitățile au reunit la Atena reprezentanți ai tuturor caselor regale europene. Wilhelm al II-lea al Germaniei, Christian al IX-lea al Danemarcei, viitorul Eduard al VII-lea al Regatului Unit și Nicolae al II-lea al Rusiei au fost invitații de onoare. Noul cuplu s-a instalat la reședința special construită pentru ei iar relațiile dintre ei au fost armonioase. În ciuda acestui lucru, Constantin a avut o relație amoroasă la începutul anului 1912 cu contesa Paola d’Ostheim, divorțată de prințul Hermann de Saxa-Weimar-Eisenach. Cei doi au ținut corespondență până la moartea lui Constantin^[6].

Împreună cu frații săi, Prințul George și Nicolae, Constantin a participat la pregătirea primelor Jocuri Olimpice moderne în calitate de președinte al comitetului de organizare

Victoria otomană de la Domokos, de Fausto Zonaro.

În ianuarie 1897, Creta s-a revoltat încă o dată contra conducerii otomane și a cerut unificarea cu Grecia. La Atena, partizanii Marii Idei (greacă Μεγάλη Ιδέα; Megáli Idéa) au solicitat intervenția monarhiei grecești în conflict. Sub presiunea lor, regele și primul ministru Theodoros Deligiannis au trimis întăriri insurgenților. Prințul George a fost numit comandant al flotei care trebuia să împiedice Marea Poartă să intervină contra revoltelor. În același timp, 1.500 de soldați greci au debarcat pe insulă.^[8] În fața atitudinii Atenei, Imperiul Otoman a declarat război Greciei la 17 aprilie 1897. Este începutul războiului greco-turc din 1897 (sau "războiul de treizeci de zile")^[9].

Numit comandant șef al armatei la 26 martie, Constantin este considerat responsabil pentru penetrarea Macedoniei. Tentativa de invazie este însă un eșec iar grecii se retrag rapid la Thessalie. Cartierul general grec stabilit în orașul Larissa este ocupat de otomani. La sfârșitul lunii aprilie, războiul este pierdut de greci iar ultimele bătălii din mai nu fac decât să confirme superioritatea turcilor^[10].

În ciuda intervenției mai multor puteri străine în favoarea Atenei în timpul convorbirilor de pace din decembrie 1897,^[10] consecințele înfrângerii sunt foarte grave pentru greci: trebuie să renunțe la ambițiile teritoriale din Creta și Macedonia și frontierele sunt corectate în favoarea Imperiului Otoman. Grecia trebuie să plătească, de asemenea, o indemnizație de război de aproape patru milioane lire turcești iar acest lucru se întâmplă într-un moment când deja finanțele publice sunt la cel mai mic nivel^[11].

Prințul moștenitor Constantin este considerat principalul responsabil pentru înfrângere iar o parte a opiniei publice a cerut să fie judecat de Curtea Marțială^[12]. Soția sa, prințesa Sofia a Prusiei, este criticată în mod egal din cauza atitudinii fratelui ei, kaiserul Wilhelm al Germaniei, care a susținut în mod deschis Turcia în timpul conflictului. Cuplul a părăsit pentru o perioadă Grecia și s-a instalat în Germania la mama Sofiei

Armata greacă intră în Salonic.

La 8 octombrie 1912, Muntenegru declară război Imperiului Otoman. Zece zile mai târziu, Serbia, Bulgaria și Grecia fac același lucru. Este începutul Primului Război Balcanic^[14].

De partea greacă, conflictul are loc pe două fronturi: în nord-est-ul țării, spre Tesalia și Macedonia și nord-vest spre Epir. Trupele elene alcătuite din 120.000 de oameni sunt împărțite în două armate iar cea din nord-est este condusă de Constantin. Obiectivul acestei armate este să ajungă la Salonic înaintea trupelor bulgare.
După victoria grecilor în bătălia de la Sarantaporo de la 22 octombrie și după alte câteva victorii, trupele conduse de prințul moștenitor ajung la porțile Salonicului și încercuiesc orașul. Comandantul orașului și al celei de-a treia armate turce, Pașa Hussein Tashin a cerut începerea negocierilor cu Statul Major grec și cu reprezentanți ai Bulgariei a cărui armată se apropia rapid de oraș. Condițiile oferite de greci au fost mai bune pentru turci astfel încât la 8 noiembrie trupele grecești au intrat în Salonic^[14]^[15].
Predarea Pașei Tashin Hussein care îi dă sabia simbolic lui Constantin în interiorul Palatului de administrație, este unul dintre punctele culminante ale acelei zile

Dornic să profite de popularitatea câștigată de prințul moștenitor pentru a-și întări dinastia, regele George I ia decizia să abdice în favoarea fiului său. La 18 martie 1913 regele profită de un dejun cu fiii săi Nicolae, George și Andrei la Salonic pentru a-i anunța că vrea să predea coroana cu ocazia jubileului care urma să aibă loc în octombrie.

După prânz, George I a plecat la o plimbare pe străzile orașului, ca în fiecare după-amiază de când a ajuns la Salonic. El a mers fără nici un fel de protecție, la fel cum făcea la Atena încă de la începutul domniei sale. În acea zi a fost așteptat de anarhistul Alexandros Schins care l-a împușcat cu un revolver. La scurt timp de la eveniment, Prințul Nicolae este avertizat și el este cel care va da vestea restului familiei^[17]^[18].

Constantin era la cartierul general de la Ioannina împreună cu fratele său Christophe când a primit telegrama prin care era anunțat de moartea tatălui său și de noul său statut de rege.

Când a urcat pe tron, în ciuda faptului că nu a avut aceeași experiență politică ca a tatălui său, Constantin s-a bucurat de un prestigiu enorm în rândul poporului său^[19]. Pe lângă recenta sa glorie militară, noul rege are multe avantaje: este primul suveran modern născut în Grecia, este de asemenea primul care a fost crescut în religia ortodoxă. Poartă un un nume prestigios, al celui care a a fondat Constantinopolul (împăratul roman Constantin I) și a ultimului împărat bizantin (Constantin al XI-lea Paleologul).

Modificările teritoriale după Tratatul de la Londra (1913) (sus) și Tratatul de la București (1913) (jos).

Începutul domniei lui Constantin a fost marcat de negocierile de pace de la sfârșitul primului război balcanic. Prin Tratatul de la Londra din 30 mai 1913, Grecia a primit o bună bucată din Macedonia (împreună cu Salonicul, legat definitiv de regalitatea greacă prin moartea regelui George I), o parte din Epir, Creta și mai multe insule din Marea Egee. În acest fel suprafața țării s-a dublat. Au avut loc diviziuni profunde între regatele din Balcani și Grecia care trebuia să facă față revendicărilor bulgarilor ce n-au acceptat pierderea Salonicului^[20].

O lună după semnarea Tratatului de la Londra, în noaptea de 29 spre 30 iunie 1913, Bulgaria a atacat fără avertisment foștii aliați greci și sârbi. Elementul surpriză i-a permis să captureze rapid orașul grec Nigrita^[21].

De la izbucnirea ostilităților, Constantin a preluat conducerea armatei sale iar la 30 iunie, forțele elene au contraatacat pe uscat și pe mare. Lupte grele au avut loc la Kilkis între 30 iunie și 4 iulie soldate cu victoria grecilor. După mai multe tentative de contraatac pentru a-și recupera pozițiile pierdute, armata a II-a bulgară recunoaște înfrângerea și s-a retras spre nord abandonând orașele Serres și Drama.^[22]
Armata greacă a continuat să înainteze ajungând la 23 iulie pe teritoriile bulgare.

Primul ministru Eleftherios Venizelos vrea să negocieze un armistițiu cu guvernul bulgar. Se deplasează la cartierul general grec la Hadji Beylik și încearcă să-l convingă pe rege să ceară pacea.^[23] Constantin însă dorește o victorie militară decisivă și refuză.^[23] Între timp, forțele bulgare se organizează și încep atacul la 29 iulie. Contraofensiva lor este puternică iar relieful din Cheile Kresna este nefavorabil grecilor astfel încât a doua zi, trupele elene sunt la un pas de anihilare totală. Regele a trimis o telegramă primului ministru prin care îi cere să plece la București și să ceară armistițiu.^[23]
În cele din urmă, Constantin I și armata sa au fost salvate de guvernul bulgar, care a sugerat, între timp, o încetare a focului pentru a proteja capitala. Semi-înfrângerea greacă de la Kresna a limitat consecințele asupra evoluției generale a conflictului

La sfârșitul lunii iulie 1914, kaiserul Wilhelm a trimis o telegramă lui Constantin prin care îi întreabă care va fi atitudinea Greciei în caz de război. Regele îi răspunde că nu intenționează să implice țara într-un nou conflict și, prin urmare, ar alege neutralitatea.^[24] La acest răspuns, împăratul amenințată și îi declară cumnatului său că dacă Grecia refuză să se alieze cu Germania, aceasta va fi tratată ca dușman. Cu toate acestea, regele elenilor a rămas ferm pe poziție și și-a menținut decizia de a nu interveni. El este de asemenea conștient de faptul că Grecia este slăbită de războaiele din Balcani și nu este pregătită să participe la un nou conflict.^[24]

Primul ministru Eleftherios Venizelos care bănuiește familia regală de o alianță cu kaiserul, intră în contact cu guvernele Antantei. Dar ele nu par grăbite să vadă Grecia intrată în conflict. De fapt, Rusia se teme de revendicările grecești asupra Constantinopolului și a strâmtorilor^[25].
Atitudinea aliaților s-a schimbat la începutul anului 1915. Constantin este grav bolnav, suferă de pleurezie agravată de pneumonie. În septembrie Bulgaria intră în război alături de Puterile Centrale și atacă Serbia, aliat al Greciei din 1913. Venizelos profită de aceste evenimente și cere regelui să proclame mobilizarea generală însă acesta refuză. În consecință primul ministru amenință cu demisia ceea ce ar determina o criză politică majoră ^[26] iar regele sfârșește prin a declara mobilizare generală însă spune clar armatei că este o măsură pur defensivă. Pentru a forța mâna regelui, Venizelos a invitat la 3 octombrie aliații să ocupe portul de la Salonic.

Jump to navigation Jump to search

Date personale
Constantin I
Portret oficial
Născut	2 august 1868 Atena, Grecia
Decedat	11 ianuarie 1923 (54 de ani) Palermo, Italia
Înmormântat	22 noiembrie 1936 Palatul Tatoi, Grecia
Cauza decesului	cauze naturale[] (hemoragie cerebrală[])
Părinți	George I al Greciei Olga Constantinovna a Rusiei
Frați și surori	Alexandra Georgievna a Greciei Prințesa Maria Georgievna a Greciei Prințesa Irene a Greciei și Danemarcei Regina Sofía a Spaniei Prințul Andrei al Greciei și Danemarcei Prințul Nicolae al Greciei și Danemarcei Prințul George al Greciei și Danemarcei Prințul Christofor al Greciei și Danemarcei
Căsătorit cu	Sofia a Prusiei
Copii	George II Alexandru I Elena, regina mamă a României Paul I al Greciei Prințesa Irene, Ducesă de Aosta Prințesa Ecaterina
Cetățenie	Grecia
Religie	Biserica Ortodoxă Greacă[*]
Ocupație	suveran[*]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg
Rege al Greciei
Domnie	18 martie 1913 - 11 iunie 1917
Predecesor	George I
Succesor	Alexandru I
Rege al Greciei
Domnie	19 decembrie 1920 - 27 septembrie 1922
Predecesor	Alexandru I
Succesor	George II

· 1928: Moare Thomas Hardy, scriitor englez („Tess d’Urberville”, „Jude Nestiutul”, „Primarul din Casterbridge”); (n. 1840).

* 1955: Prințesa Elisabeta a Greciei și Danemarcei (greacă Πριγκίπισσα Ελισάβετ της Ελλάδας και Δανίας; 24 mai 1904 – 11 ianuarie 1955) a fost a doua fiică a Prințului Nicolae al Greciei și Danemarcei și a Marii Ducese Elena Vladimirovna a Rusiei. Prințesa Elisabeta s-a născut la Atena, Grecia, la 24 mai 1904. Tatăl ei era Prințul Nicolae al Greciei și Danemarcei, al treilea fiu al regelui George I al Greciei. Mama ei era Marea Ducesă Elena Vladimirovna a Rusiei, o nepoată a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei.

Ca și surorile ei Olga și Marina, Elisabeta a fost considerată o mare frumusețe. Familia a poreclit-o 'Woolly' din cauza părului ei închis care era mai gros și mai greu de gestionat decât al surorilor ei.

În general familia era săracă și forțată să trăiască în exil de când ea avea 10 ani, în urma răsturnării monarhiei grecești. Mai târziu familia s-a mutat la Paris.

Elisabeta s-a căsătorit cu Contele Carl Theodor de Toerring-Jettenbach, care era cunoscut ca "Toto". Mama lui Carl Theodor era soră cu regina Elisabeta a Belgiei și cu Prințesa Maria Gabriela de Bavaria. Contele Toerring-Jettenbach a fost numit după bunicul său, Karl Theodor, Duce de Bavaria. Elisabeta și Carl Theodor au avut doi copii:

Contele Hans Veit Kaspar Nikolaus de Toerring-Jettenbach, născut la 11 ianuarie 1935
Contesa Helene Marina Elisabeth de Toerring-Jettenbach, născută la 20 mai 1937

Elisabeta a murit de cancer la 11 ianuarie 1955 la Munchen la vârsta de 50 de ani.

Date personale
Prințesa Elisabeta
Contesă de Toerring-Jettenbach

Născută	24 mai 1904 Palatul Tatoi, Tatoi, Grecia
Decedată	11 ianuarie 1955 (50 de ani) Munchen, Bavaria, Germania
Înmormântată	Winhöring
Părinți	Prințul Nicolae al Greciei și Danemarcei Marea Ducesă Elena Vladimirovna a Rusiei
Frați și surori	Prințesa Olga a Greciei și Danemarcei Prințesa Marina a Greciei și Danemarcei
Căsătorită cu	Carl Theodor, Conte de Toerring-Jettenbach
Copii	Contele Hans Veit Contesa Helene
Cetățenie	Grecia
Ocupație	politiciană
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg

· 1968: Isidor Isaac Rabi, fizician american, laureat al Premiului Nobel (n. 1898)

· 1972: A murit poetul şi eseistul român Eugeniu Speranţia; (n.18 mai 1888). A participat la mișcarea simbolista reprezentata de Macedonski, Densusianu și Gheorghe Bogdan-Duică. In același timp, a fost apreciat de Constantin Radulescu-Motru pentru contributiile sale filozofice și sociologice. Cărțile sale includ colecții de poeme simboliste, un roman (Casa cu Nalba, 1916) si studii estetice. A fost premiat de Academia Română si membru al Societății Scriitorilor Români din 1916, precum și al asociațiilor internaționale pentru filosofi și sociologi juridice. A luat parte la numeroase congrese în străinătate si a avut de asemenea, o activitate culturală prodigioasă în Transilvania în primii ani după război. Savant multidisciplinar cu un spirit enciclopedic, Sperantia face parte din tradiția umanistă a vietii inelectuale din România. El a ajuns la vârsta de pensionare în 1949, la începutul regimului comunist si a fost obligat sa se retraga după ce a trecut printr-o serie de atacuri concertate în cursul a câțiva ani, atât din partea unor ideologi comunisti cat și a oportuniștilor care au aderat la marxism peste noapte.

* 1985: Abdul Rauf Benawa (Abdurrauf Benawâ) (n. 23 august 1913 - d. 11 ianuarie 1985) a fost un prozator și critic literar afghan. A fost autorul imnului de stat al Afghanistanului
Opera:

1941: Nu mai este timp ("Wacht nelarem");
1942: Fecioara nefericită ("Nâmurâda ndželej");
1947: Teoria literaturii ("Adabi funun");
1948: Gânduri mâhnite ("Prêsâna afkâr");
1961: Scriitori contemporani ("Osani likwâl");
1966: Taina inimii ("De zrre chwâla").

Date personale
Abdul Rauf Benawa

Născut	1913
Decedat	1985
Naționalitate	afghană
Cetățenie	Afganistan
Ocupație	prozator, critic literar
Limbi	Limba paștună
Activitatea literară
Specie literară	Povestire, studiu literar

* 1988: Isidor Isaac Rabi (n. 29 iulie 1898,^[ Rymanów, Polonia – d. 11 ianuarie 1988, Manhattan, New York, SUA) a fost un fizician evreu-american, unul din oamenii importanți ai Proiectului Manhattan și laureat al Premiului Nobel pentru Fizică pentru cercetările sale privind natura forțelor care leagă protonii de nucleu, cercetări care au condus la dezvoltarea metodei de detecție bazată pe rezonanța magnetică nucleară.

Jump to navigation Jump to search

Date personale
Isidor Isaac Rabi
Isidor Isaac Rabi
Născut	29 iulie 1898^[7]^[8]^[9]^[10]^[11] Rymanów, Polonia
Decedat	11 ianuarie 1988 (89 de ani)^[12]^[7]^[8]^[9]^[10]^[11] Manhattan, New York, SUA^[13]
Cetățenie	SUA Polonia
Religie	iudaism apostazia în catolicism[*]
Ocupație	fizician fizician nuclearist[] profesor universitar fizician teoretician[]
Activitate
Domeniu	fizică atomică
Număr Erdős	4
Instituție	Universitatea Columbia Massachusetts Institute of Technology
Alma Mater	Universitatea Columbia Universitatea Cornell
Organizații	Academia Națională de Științe a Statelor Unite ale Americii[] American Physical Society Academia Americană de Arte și Științe[] Asociația Americană pentru Progresul Științei[] American Philosophical Society[]
Conducător de doctorat	Albert Potter Wills[*]^[1]
Doctoranzi	Norman Foster Ramsey^[2] Julian Schwinger^[3] Martin Lewis Perl^[4] Harold Brown[] Gabriel Weinreich[]
Premii	Atoms for Peace Award[] Medalia Internațională Niels Bohr[] (1967) Premiul Nobel pentru Fizică (1944)^[5]^[6] Medalia Elliott Cresson[] (1942) Four Freedoms Award - Freedom from Fear[] Oersted Medal[] (1982) Public Welfare Medal[] (1985) Legiunea de Onoare în grad de Ofițer[] Richtmyer Memorial Award[] (1945) Fellow of the American Physical Society[*]

· 1991: Carl David Anderson, fizician american, laureat al Premiului Nobel (n. 1905)

· 2001: Prințesa Vera Constantinovna a Rusiei (rusă Вера Константиновна Раманова; 24 aprilie 1906 – 11 ianuarie 2001), a fost cel mai mic copil al Marelui Duce Constantin Constantinovici al Rusiei și al soției lui, Prințesa Elisabeta de Saxa-Altenburg. A fost strănepoata Țarului Nicolae I al Rusiei, s-a născut în Rusia imperială și s-a jucat cu copiii Țarului Nicolae al II-lea al Rusiei.^[1] Și-a pierdut mare parte din membrii familiie în timpul Primului Război Mondial și al Revoluției ruse din 1917. La vârsta de 12 ani, a părăsit Rusia revoluționară împreună cu mama și cu fratele ei George, plecând în Suedia.

Și-a petrecut restul vieții în exil, la început în Europa de Vest, apoi, din anii 1950, în Statele Unite.

Date personale
Prințesa Vera Constantinovna
Prințesa Vera, copil, în brațele fraților ei
Nume la naștere	Vera Konstantinovna Romanova
Născută	24 aprilie 1906 Palatul Pavlovsk, Imperiul rus
Decedată	11 ianuarie 2001 (94 ani, 262 zile) New York, Statele Unite
Înmormântată	Novo-Diveevo Russian Orthodox Cemetery[*]
Părinți	Marele Duce Constantin Constantinovici al Rusiei Prințesa Elisabeta de Saxa-Altenburg
Frați și surori	Prințul Ioan Constantinovici al Rusiei Prințul Igor Constantinovici al Rusiei Prințul Constantin Constantinovici al Rusiei Prințul George Constantinovici al Rusiei Prințul Oleg Constantinovici al Rusiei Prințul Gabriel Constantinovici al Rusiei Prințesa Tatiana Constantinovna a Rusiei
Cetățenie	Imperiul Rus Rusia
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa Holstein-Gottorp-Romanov

* 2001: Sir Denys Lasdun CH (n. 8 septembrie 1914 - d. 11 ianuarie 2001) a fost un arhitect faimos englez al secolului XX, cel mai des asociat proiectului său modernist de factură brutalistă al Teatrului Naţional Regalde pe malul stâng al Tamisei din Londra.

Lasdun a studiat la Architectural Association School of Architecture din capitala Regatului Unit, practicând în perioada sa de ucenicie arhitecturală la firma de arhitectură a cunoscutului arhitect canadian expatriat Wells Coates.

La fel ca alți arhitecți moderniști, printre care și Sir Basil Spence sau Peter și Alison Smithson, Lasdun a fost influențat profund de Le Corbusier și Ludwig Mies van der Rohe, dar a existat și o influență clasică, datorată lui Nicholas Hawksmoor.

Printre proiectele lui Lasdun se numără:

Colegiul Fitzwilliam, Cambridge (1959 - 1960);
Colegiul Regal de Medici, Londra (1960 - 1964);
Căminele Universității Angliei de Est, Norwich (1962 - 1968);
Casa Keeling și Casa Bradley, Bethnal Green, Londra de est;
Institutul de Educație și biblioteca Școala de Studii Orientale și Africane, Bloomsbury, Londra;
Teatrul Naţional Regal, Londra (1967 - 1976)
Prima fază a Băncii Europene de Investiții, Luxemburg (1974 - 1980)

Date personale
Denys Lasdun

Născut	8 septembrie 1914 Londra, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
Decedat	11 ianuarie 2001 Londra, Regatul Unit^[1]
Naționalitate	Regatul Unit
Cetățenie	Regatul Unit
Ocupație	arhitect
Activitate
Alma Mater	Architectural Association School of Architecture[*]
Clădiri semnificative	* Teatrul Național Regal din Londra (Royal National Theatre London) * Colegiul Fitzwilliam, Cambridge

· 2002 - A încetat din viaţă cineastul Henri Verneuil ("Maimuţa în iarnă", "Clanul sicilienilor") (n. 15 octombrie 1920)

· 2003: Mickey Finn, muzician britanic (n. 1947)

· 2005: Spencer Dryden, toboșar american (Jefferson Airplane) (n. 1938)
* 2005: Jerzy Władysław Pawłowski (n. 25 octombrie 1932, Varșovia – d. 11 iunie 2005) a fost un scrimer polonez specializat pe sabie. Din șase participări la Jocurile Olimpice a cucerit cinci medalii olimpice, inclusiv aurul la individual la México 1968. La Campionatul Mondial a câștigat și 18 medalii, inclusiv șapte de aur. A fost și un spion și un agent dublupentru CIA.

S-a născut în 1932 într-o familie foarte patriotă. Bunicul său fusese un membru Legiunii poloneze comandată de Józef Piłsudski, și tatăl său a luptat mai întâi în armata poloneză în timpul invaziei Poloniei, apoi în Batalionul „Zośka” al mișcării de rezistență Armia Krajowa.^[1] A crescut în Varșovia ocupată de naziști.

După cel de-al Doilea Război Mondial a practicat boxul, săritura în lungime și săritura cu prăjina. S-a interesat de scrimă din întâmplare, după ce a găsit o sabie veche într-o groapă de gunoi.^[2] Pan Wołodyjowski, Andrzej Kmicic și Jan Skrzetuski, eroii romanului istoric Prin foc și sabie lui Henryk Sienkiewicz, au devenit idolii săi. În anul 1949 a fost descoperit de maestrul Janos Kevey, care l-a selecționat în lotul național chiar după un an de pregătire.^[2]

În paralel, el s-a alăturat serviciului de informații polonez, Urząd Bezpieczeństwa. Potrivit lui Pawłowski, era vorba de a elimina pericolul represaliilor împotriva tatălui, legate de rolul acestuia în AK.^[1] Serviciul secret i-a cerut să-i spioneze pe colegii săi de lot când se deplasează în străinătate. El și-a început activitatea de spion sub porecla „Papagal” (în poloneză Papuga).^[1] Curând după aceea s-a înrolat ca ofițer în armata poloneză și s-a alăturat serviciilor militare de informații sub porecla „Cinstit” (Szczery). În mod ironic, făcea și în același timp trafic de ceasuri și de echipamente vestici.^[1] În aceeași perioadă s-a căsătorit cu actrița Teresa Szmigielówna.

În anul 1953 a avut primele sale rezultate de notat: medalia de argint la individual la Campionatul Mondial de juniori și bronzul pe echipe la Campionatul Mondial de seniori. La Melbourne 1956 a obținut prima sa medalie olimpică, argintul, fiind depășit de maghiarul Rudolf Kárpáti. A fost laureat și cu argint la proba pe echipe. Un an următor a creat surpriză, devenind pentru prima dată campion mondial la individual: comitetul de organizare nu avea nici un disc cu imnul național al Poloniei, care a fost cântat a capella de polonezii prezenți în sală.^[1] Pawłowski devenit o celebritate în Polonia, ducând un stil de viață somptuos, cu o mașină de lux și tablouri cu semnătura unor mari pictori, pe care îl explica de sume câștigate la poker. În realitate, some mari de bani pierdute la acest joc l-au condus la divorț.^[1]

În anul 1964 a fost recrutat de CIA ca agent dublu pe marginea unei competiție în Statele Unite. Treizeci de ani mai târziu a afirmat că a acționat din patriotism și din ură pentru comunism.^[1] Potrivit generalului Czesław Kiszczak, Pawłowski era motivat mai degrabă de cupiditate. În orice caz, Pawłowski nu avea nici un acces la documente confidențiale, ci a transmis zvonuri despre personalitățile pe care le frecventa. La Jocurile Olimpice din 1968 de la Ciudad de México a ajuns în fază finală, unde l-a întâlnit pe marele său rival, sovieticul Mark Rakita. Condus cu scorul de 3–4, a dat două tuse la rând pentru a câștiga titlul olimpic.^[3] Și-a continuat activitatea competițională până în 1970, cucerind de-a lungul carierei cinci medalii olimpice și 18 medalii mondiale. În anul 1972 a fost desemnat de Federația Internațională de Scrimă drept „cel mai bun sabrer vreodată în lume”.^[3] Un an mai târziu a fost ales președintele Federației Poloneze de Scrimă.^[3]

În luna aprilie 1975 a fost arestat în cel mai mare secret. Un an mai târziu a fost condamnat pentru spionaj la 25 de ani de închisoare. Și-a ispășit sentința în Varșovia și Barczew. În 1985 a făcut obiectul unui schimb cu spioni KGB arestați în Vest, dar a ales să rămână în Polonia.^[3] Câteva zile mai târziu a fost amnistiat de Consiliu de Stat. A rămas foarte discret până la căderea Zidului Berlinului în 1989, după care s-a prezentat drept un patriot și drept un prizonier de conștiință.^[3] La vârsta de 57 de ani, a luat parte la o competiție de nivel înalt și le-a bătut pe conaționalii săi mai tineri, pierzând chiar cu Janusz Olech, vicecampionul olimpic în 1988. După acest incident, Federația Poloneză de Scrimă i-a interzis să participe la competițiile nationale.^[3] În anul 1994 și-a publicat autobiografia sub titlul Duelul meu cel mai lung (Najdłuższy pojedynek).

A murit acasă, în urma unui infarct miocardic, la vârsta de 72 de ani.

Informații personale
Jerzy Pawłowski
Pawłowski în 1968
Născut(ă)	25 octombrie 1932 Varșovia, Polonia
Decedat(ă)	11 ianuarie 2005 (72 de ani) Varșovia
Înălțime	1,74 m
Greutate	74 kg
Țară	Polonia
Armă	sabie
Mână	dreptaci

· 2008: A murit Sir Edmund Hillary, din Noua Zeelanda, primul alpinist care a escaladat Everestul, pe 29 mai 1953; (n. 20 iulie 1919).

· 2009 - Georges Cravenne, creatorul premiilor César şi un promotor în domeniul relaţiilor publice din Franţa, a decedat. A creat, în 1975, Academia artelor şi tehnicilor cinematografice, care urma să decerneze începând din 1976 premiile César. De asemnea, el a creat, pentru Asociaţia Profesională şi Artistică a Teatrelor din Franţa, premiile Molière şi, ulterior, premiile 7 d'Or, dedicate producătorilor de televiziune (n. 24 ianuarie 1914)

· 2009 - A murit cineastul Eric Rohmer, reprezentant al Noului Val din cinematografia franceză a anilor 1960 şi autor al multor comedii romantice
* 2012: Ion Focșa (n. 14 februarie 1925, Peceneaga, județul Tulcea - d. 11 ianuarie 2012, Pitești) a fost un actor român de teatru și film, regizor și membru al UNITER.

Este al șaptelea copil al unei familii de slujbași la stat (tatăl - perceptor, mama - casnică).

Debutează la Teatrul Național din București în 1945, cu piesa, Asta-i ciudat, de M.R. Paraschivescu, în regia lui Tudor Mușatescu. Apoi joacă pe scenele mai multor teatre unde este angajat: Teatrul Muncă și Voie bună, Comedia, Teatrul Mic, Teatrul Nostru, Alhambra, Tineretului, Studioul actorului de film „CI. Nottara", Teatrul din Galați și, din 1958, pe scena Teatrului „Al. Davila" din Pitești.

A colaborat cu cei mai mari regizori: Victor Ion Popa, Ion Șahighian, Sică Alexandrescu, Marietta Sadova, Vlad Mugur, Aurel Ion Maican, Horea Popescu, Radu Penciulescu, Valeriu Moisescu, Petre Sava Băleanu, Sorana Coroamă-Stanca, Nae Cosmescu, Mihai Radoslăvescu etc.

Sintetizând întreaga sa carieră, pe parcursul celor 60 de ani de teatru, vom reține următoarele date: a interpretat 210 roluri, pregătite în 11.000 de repetiții a câte două-patru ore, iar numărul spectacolelor la care a luat parte depășește cifra de 12.500.

Urmărit de Securitatea comunistă în perioada 1960-1961.

Roluri în film

Iancu Jianu, haiducul (1981)
Iancu Jianu, zapciul (1980)
Vlad Țepes (1979)
Din nou împreună (1978)
Cireșarii (1974)
Desfășurarea (1954)
Mitrea Cocor (1952)

Roluri în teatru:

MITREA COCOR, Teatrul Mic București, 17.01.1951
FATA LUI TUDORAN, Teatrul Mic București, 31.01.1951
POEMUL LUI OCTOMBRIE, Teatrul Mic București, 17.11.1951
MICII BURGHEZI, Teatrul Mic București, 30.03.1952
PATRU SCHIȚE ȘI O PIESĂ ÎNTR-UN ACT, Teatrul Mic București, 09.04.1952
VIAȚĂ NOUĂ, Teatrul Mic București, 17.11.1952
TRĂIASCĂ AI NOȘTRI, Teatrul Mic București, 23.11.1952
NEPOȚII GORNISTULUI, Teatrul Mic București, 17.02.1953
STEAUA FĂRĂ NUME, Teatrul Mic București, 12.11.1953
TACHE, IANKE ȘI CADÎR, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 29.12.1955
GAIȚELE, Teatrul Dramatic 'Fani Tardini' - Galați, 19.07.1956
HANUL DE LA RĂSCRUCE, Teatrul Dramatic 'Fani Tardini' - Galați, 11.05.1957
INSPECTORUL DE POLIȚIE, Teatrul Dramatic 'Fani Tardini' - Galați, 19.07.1957
TRAGEDIA OPTIMISTĂ, Teatrul Dramatic 'Fani Tardini' - Galați, 01.11.1957
GÎLCEVILE DIN CHIOGGIA, Teatrul Dramatic 'Fani Tardini' - Galați, 12.12.1957
HARAP ALB, Teatrul Dramatic 'Fani Tardini' - Galați, 18.04.1958
VLAICU VODĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 30.05.1958
FURTUNA, Teatrul Dramatic 'Fani Tardini' - Galați, 29.07.1958
MIREASA DESCULȚĂ, Teatrul Dramatic 'Fani Tardini' - Galați, 15.09.1958
NUNTA LUI KRECINSKI, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 22.01.1959
POARTA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 01.05.1959
SURORILE BOGA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 22.08.1959
VIAȚA NOUĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 01.11.1959
SETEA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 10.01.1960
INTRIGĂ ȘI IUBIRE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 16.01.1960
OMUL CU MÎRȚOAGA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 14.02.1960
MOȘ TEACĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 10.04.1960
ANII NEGRI, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 18.06.1960
UN MILION PENTRU UN SURÎS, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 09.07.1960
SINGUR PRINTRE DUȘMANI, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 06.11.1961
NEAMURILE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 28.11.1961
ÎNȘIR-TE MĂRGĂRITE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 27.12.1961
VLAICU VODĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 13.02.1962
FATA FĂRĂ ZESTRE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 30.03.1962
SPECTACOL 'ION LUCA CARAGIALE', Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 10.04.1962
FEBRE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 02.10.1962
ÎNDRĂZNEALA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 28.10.1962
ORAȘUL VISURILOR NOASTRE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 15.12.1962
OAMENI ȘI UMBRE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 13.03.1963
ȘEFUL SECTORULUI SUFLETE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 14.11.1963
PUNCTUL CULMINANT, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 14.01.1964
NOAPTEA REGILOR, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 11.04.1964
FII CUMINTE, CRISTOFOR, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 19.09.1964
MARELE FLUVIU ÎȘI ADUNĂ APELE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 29.10.1964
CANIOTA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 03.04.1965
RĂZVAN ȘI VIDRA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 16.10.1965
CIUTA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 20.01.1966
SIMPLE COINCIDENȚE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 12.05.1966
NEÎNCREDERE ÎN FOIȘOR, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 06.11.1966
OMUL CARE ADUCE PLOAIE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 18.03.1967
SFÎNTUL MITICĂ BLAJINU, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 26.05.1967
ECATERINA TEODOROIU, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 02.08.1967
IO MIRCEA VOIEVOD, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 13.08.1967
ZECE ZILE CARE AU ZGUDUIT LUMEA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 05.11.1967
GOANA DUPĂ FLUTURI, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 27.01.1968
TOPAZE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 28.06.1968
O CASĂ ONORABILĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 01.10.1968
BĂLCESCU, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 13.12.1968
MEȘTERUL MANOLE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 30.03.1969
PUPĂZA DIN TEI, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 24.04.1969
PENDULA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 24.04.1969
ARCUL DE TRIUMF, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 01.07.1969
VLAICU VODĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 27.12.1969
TAIFUN, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 20.03.1970
CĂRUȚA CU PAIAȚE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 27.05.1970
TIMP ȘI ADEVĂR, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 23.03.1971
SAM, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 26.05.1971
PISICA SĂLBATICĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 15.09.1971
VIFORUL, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 11.01.1972
TREPTE; AUTOGRAFUL; ANA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 11.05.1972
ȚARA FERICIRII, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 01.06.1972
JOCUL DE-A VACANȚA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 30.09.1972
SÎMBĂTA PĂCĂLELILOR, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 20.03.1973
VIFORNIȚA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 08.05.1973
PUTEREA ȘI ADEVARUL, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 29.12.1973
NUNTA DIN PERUGIA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 04.04.1974
JUDECATA DE LA MIEZUL NOPȚII, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 11.12.1974
AZILUL DE NOAPTE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 29.04.1975
PAPA SE LUSTRUIEȘTE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 09.10.1975
CAFEAUA ACTRIȚEI, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 26.05.1976
MOARTEA LUI VLAD TEPEȘ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 14.11.1976
CAZUL ENĂCHESCU, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 14.06.1977
VLAICU VODĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 24.11.1977
UNDEVA O LUMINĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 25.12.1977
CONFRAȚII, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 23.05.1978
GAROAFA ALBĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 11.09.1978
STRIP-TEASE PE RING, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 10.01.1979
CUZA VODĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 08.02.1979
HOȚII DE ILUZII; OMUL DE PAIANTĂ; EXPERIMENTUL, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 14.02.1980
VOIEVOZI PESTE VEACURI, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 08.06.1980
ANONIMA SEMNATĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 12.10.1980
MOARTEA UNUI COMIS VOIAJOR, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 19.12.1980
ADEVĂRATA LUMINĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 05.05.1981
ROMAN SENTIMENTAL, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 05.11.1981
MĂSURĂ PENTRU MĂSURĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 19.02.1982
OSPĂȚUL LUI TRIMALCHIO, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 15.09.1982
TITANIC VALS, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 15.12.1982
REGELE GOL, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 29.06.1983
ULTIMA ORĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 15.09.1983
DRAGOSTE LA MADRID, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 14.03.1984
OPERAȚIUNEA LIFTING, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 09.06.1984
DOMNUL DECAN, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 05.04.1985
HAINA CU DOUĂ FEȚE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 12.07.1985
MIELUL TURBAT, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 15.09.1985
OMUL CARE A VĂZUT MOARTEA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 19.02.1986
NU NE NAȘTEM TOȚI LA ACEEAȘI VÎRSTĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 08.10.1986
PÎNDA, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 16.09.1987
UȘILE ÎMPĂRĂTEȘTI, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 19.04.1988
OPERAȚIE DIFICILĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 15.09.1988
VIS DE DRAGOSTE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 26.01.1989
CONVOIUL, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 09.06.1989
FATA FĂRĂ ZESTRE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 24.09.1989
WEEK-END LA SECTORUL 9, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 30.09.1990
PERSECUTAREA ȘI ASASINAREA LUI JEAN-PAUL MARAT, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 01.11.1990

Piese regizate:

1907, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 04.02.1977
CASA CU DOUĂ FETE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 18.10.1979
O FELIE DE LUNĂ, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 04.04.1963
PAPA SE LUSTRUIEȘTE, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 09.10.1975
PIESE ÎNTR-UN ACT, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 28.01.1961
TIGRUL ÎN PAPUCI, Teatrul 'Alexandru Davilla' - Pitești, 06.03.1978

Cărți publicate:

Ghinionul a fost norocul meu. Memorialistică (editura Tip Naste, Pitești 1999 - ISBN 973-97212-8-1)
Ghinionul a fost norocul meu. Memorialistică (volumul I, editura Tip Naste, Pitești 2004)
Ghinionul a fost norocul meu. Memorialistică (volumul II, editura Paralela 45, Pitești 2007)
Ghinionul a fost norocul meu. Memorialistică (volumul III, editura Paralela 45, Pitești 2010)

· 2013: Aaron Swartz (n. 8 noiembrie 1986 - d. 11 ianuarie 2013) a fost un programator american și activist pentru libertatea Internetului. Este co-autor al RSS 1.0. A fost proprietar al site-ului web Reddit.

La 6 ianuarie 2011 a spart baza de date JSTOR,^[3] organizație pe care o considera nedreaptă pentru că percepe sume foarte mari în schimbul articolelor academice pe care le conține, în timp ce nu remunerează autorii lor, și pentru că îngreunează astfel accesul foarte multor oameni la cele mai noi rezultate ale cercetării științifice americane.

Risca o amendă de maximum 1 milion de dolari și peste 35 de ani în închisoare.^[4] Swartz s-a sinucis prin spânzurare în apartamentul său din Brooklin. După moartea sa, peste 40 de mii de oameni au semnat o petiție online pe pagina de internet a Casei Albe, cerând înlăturarea procuroarei Carmen Ortiz, pentru reacția excesivă și disproporțională la faptele lui Swartz.

Aaron Swartz s-a născut în orașul Chicago, în familia lui Susan and Robert Swartz. Mai avea doi frați. Tatăl său fondase firma de software Mark Williams Company, care crease sistemul de operare Coherent. Astfel Swartz a intrat din copilărie în contact cu calculatoarele, informatica și Internetul.

La vârsta de 13 ani, a câștigat Premiul ArsDigita, într-o competiție pentru tineri, unde țelul era de a crea pagini de internet non-comerciale, care să fie „utile, educaționale și colaborative”. Premiul a inclus o vizită la universitatea prestigioasă Massachusetts Institute of Technology și întâlniri cu personalități ale Internetului. La vârsta de 14 ani, Swartz, în colaborare cu experți în networking, a elaborat ediția 1.0 a RSS. Swartz a mers la școală la North Shore Country Day School, o mică școală privată din Winnetka, în statul Illinois.

A fost admis la Universitatea Stanford, însă a abandonat-o după numai un an, pentru a întemeia compania de software Infogami, cu finanțare prin Summer Founders Program (română Programul de vară pentru fondatori) al companiei Y combinator. Swartz a creat platforma Infogami, bazată pe limbajul de programare wiki, însă simțea că are nevoie de parteneri pentru a avansa. Astfel, la sugestia organizatorilor programului de la Y Combinator, Infogami a fuzionat cu Reddit în noiembrie 2005. Deși la început proiectul a mers greu, cu timpul a dobândit milioane de utilizatori lunari. La sfârșitul lui 2006, Reddit a fost cumpărat de proprietarii revistei Wired. Swartz s-a mutat la San Francisco ca să lucre pentru Wired, însă a fost decepționat și a trebuit să își dea demisia în ianuarie 2007. Conform mărturiei sale, a fost constant depresiv de-a lungul anului 2007. În septembrie 2007, în colaborare cu Simon Carstensen, a lansat Jottit. În 2010 și 2011 a fost fellow al Centrului Edmond J. Safra din cadrul Universității Harvard.

La un protest împotriva PIPA

Swartz a fost implicat într-o campanie publică de oprire a proiectului de lege intitulat „Stop Online Piracy Act” (SOPA), care dorea extinderea monitorizării internetului în chestiunea violărilor drepturilor de autor și ar fi ușurat guvernului Statele Unite ale Americii închiderea paginilor de internet acuzate de astfel de violări.

După eșecul acestui proiect legislativ, Swartz a fost principalul vorbitor la F2C:Freedom to Connect 2012 (română F2C:Libertatea de a interacționa), în data de 21 mai 2012. În discursul intitulat „How we stopped SOPA” (română Cum am oprit SOPA) spunea: „La momentul de față are loc o luptă, o luptă pentru a defini totul ce ține de internet în termenii învechiți care sunt pe înțelesul jurisprudenței (…) [Sub SOPA, n.m.], noua tehnologie, în loc să ne sporească libertatea, ne-ar fi îngrădit drepturile fundamentale pe care le luasem totdeauna de bune.”

Swartz a declarat că SOPA fusese învinsă de oameni, că bătălia fusese câștigată pentru că „fiecare devenise propriul erou, decis să își facă o misiune din a salva această libertate crucială”. Se referea la o serie de proteste împotriva proiectului - Fundația Electronic Frontier vorbește despre cel mai mare protest din istoria internetului - în cadrul cărora peste 115.000 de pagini de internet au protestat împotriva inițiativei legislative.

Date personale
Aaron Swartz
Aaron Swartz în 2009
Nume la naștere	Aaron Hillel George Swartz
Născut	8 noiembrie 1986 Chicago, SUA
Decedat	11 ianuarie 2013 (26 de ani) Brooklyn, SUA^[2]
Înmormântat	Highland Park[*]
Cauza decesului	sinucidere (spânzurare)
Părinți	Robert Swartz[] Susan Swartz[]
Naționalitate	New York, SUA
Cetățenie	SUA
Religie	ateism
Ocupație	informatician, antreprenor, activist
Activitate
Cauza decesului	spânzurare
Alma mater	Universitatea Stanford North Shore Country Day School[*]
Partener(ă)	Quinn Norton[]^[1] Taren Stinebrickner-Kauffman[]
Premii	EFF Pioneer Award[] (2013) James Madison Award[] (2013) Internet Hall of Fame[*] (2013)
Prezență online
site web oficial tweeter Internet Movie Database Împreună cu Lawrence Lessig, în 2001

· 2014: Ariel Șaron (sau după ortografia în sursele israeliene oficiale Ariel Sharon, în ebraică:אריאל שרון, cunoscut adesea ca „Arik” Sharon, născut Ariel Scheinermann^[2], אריאל שיינרמן în ebraică, la 27 februarie 1928, în Kfar Malal, în Palestina sub mandat britanic - d. 11 ianuarie 2014, Tel Hashomer, Ramat Gan, Israel^[3]) a fost un general și politician israelian. A fost cel de-al 11-lea prim ministru al Israelului între anii 2001-2006, fondator al micului partid „Shlomtzion”, apoi al partidului de centru-dreapta Likud și apoi al partidului de centru Kadima, ministru al apărării (1981-1983), ministru de externe (1998-1999), ministru al agriculturii, al comerțului și industriei etc. Înainte de intrarea în viața politică, s-a distins ca militar, ca unul din comandanții brigăzii de parașutiști, fondator al unității de comando 101 și ca general-maior, comandant al trupelor frontului de sud.
Tatăl său, Shmuel Scheinermann era un tehnician agronom originar din Brest-Litovsk, pe atunci Lituania în sensul lărgit, în Imperiul Rus. Mama sa, Vera sau Dvora, născută Schneier, era medic, originară din Mohilev, în Belarus. Bunicul patern Mordehai Scheinerman a fost fiul unui „cantonist”, adică al unui evreu luat la oaste, care a slujit 25 ani în armata țaristă, pentru care a dobândit un lot de pământ la eliberarea din serviciul militar. Mordehai Scheinerman a devenit un sionist înflăcărat, unul din fondatorii organizației sioniste locale din orașul Brest Litovsk. El a fost bun prieten cu coorășeanul Zeev Begin, tatăl liderului sionist revizionist și viitor prim ministru al Israelului, Menachem Begin. Atât bunicul lui Sharon cât și tatăl lui Begin au fost delegați la primele congrese sioniste. În anul 1910 Scheinerman și familia sa au emigrat în Palestina,care era,pe atunci, parte a Imperiului Otoman. Ei s-au stabilit în noua așezare evreiască Rehovot, unde Mordehai a lucrat ca profesor. Au trăit în Palestina numai 2 ani, și din cauza condițiilor precare de viață și a lipsei de mijloace financiare s-au întors în Rusia. Mordehai Scheinerman a cunoscut-o pe soția sa, Vera, în vremea în care amândoi se refugiaseră la Tbilisi, în Georgia, în împrejurările Primului Război Mondial. În anul 1920 cuplul a emigrat în Palestina în 1920 și s-a instalat în moshavul (sat semicooperatist) Kfar Malal, unde s-a născut Ariel Scheinermann, devenit Ariel Sharon. Ariel are o soră mai mare, Yehudit (Dita).

Ariel Sharon s-a ilustrat ca luptător și comandant în cursul războaielor israelo-arabe: Războiul arabo-israelian din 1948-1949, Războiul Suezului din 1956, Războiul de Șase Zile din 1967, precum și în Războiul de Iom Kipur din 1973.

În perioada 1969-1973, generalul Ariel Sharon a fost comandant al Armatei de Sud a Israelului.

O comisie juridică desemnată de guvernul israelian, sub conducerea judecătorului suprem Kahan, l-a considerat pe Sharon responsabil indirect pentru masacrul vindicativ înfăptuit de Falangele libaneze de sub comanda lui Elie Khobeika în taberele de refugiați palestinieni Sabra și Șatila, care a avut loc în timpul invaziei israeliene a Libanului în 1982. În urma acestor circumstanțe a fost poreclit de către unii „călăul din Beirut”.^[4], iar demonstranții în Israel și în lume l-au condamnat ca „criminal”. Drept consecință a raportului comisiei Kahan, Sharon și-a dat demisia din guvern. El a dat în judecată pentru calomnie revista americană Time care afirmase că ar fi încurajat organizarea masacrului, acuzație care la 16 ianuarie 1985 a fost infirmată ca nejustificată de către un tribunal din New York.^[5]. Acțiunea judiciară s-a încheiat printr-o înțelegere în conformitate cu care revista americană l-a despăgubit pe Sharon cu suma de 200.000 dolari.

Unitatea din cadrul forțelor Hagana a lui Sharon a fost angajată în lupte grele și continue începând din toamna anului 1947 , participând la începutul Bătăliei pentru Ierusalim. Fără a avea forțele militare suficiente pentru a controla drumurile, unitatea sa a inițiat raiduri împotriva forțelor arabe din apropierea localității sale natale Kfar Malal. Grupați în subunități de câte treizeci de oameni, luptătorii ei loveau în mod constant satele arabe, poduri, baze militare, și organizau ambuscade pe căile de acces dintre satele și bazele militare arabe. Sharon a relatat în autobiografia sa:

„„Am devenit pricepuți în a găsi drumul în cele mai întunecate nopți și, treptat, ne-am construit forța și rezistența necesară acestor tipuri de operațiuni. Stresul luptelor permanente ne-a apropiat unii de alții și unitatea a început să funcționeze nu doar ca o unitate militară, dar aproape ca o familie .... Luptam aproape în fiecare zi. Ambuscadele și luptele urmau unele după altele ca și cum ar fi toate una și aceeași bătălie" ^[7]”

Ca urmare a rolului său într-un raid de noapte asupra forțelor irakiene de la Bir Adas, Sharon a fost avansat comandant de pluton în Brigada Alexandroni.^[8] După proclamarea Statului Israel și declanșarea Războiului de Independență a acestuia, plutonul lui Sharon a oprit înaintarea irakienilor la Kalkiliya. Sharon era considerat un soldat călit și agresiv și a înaintat cu repeziciune în grad în cursul războiului. În Prima bătălie de la Latrun, într-o încercare nereușită de a ajuta comunitatea evreiască asediată din Ierusalim, el a fost rănit în zona inghinală, la stomac și la un picior, de tirul unor soldați din Legiunea arabă transiordaniană. În lupte unitatea sa a suferit pierderi grele, numărând 136 morți. După ce s-a refăcut de pe urma rănilor primite la Latrun, el a reluat comanda unității sale de patrulare. În acele zile, primul ministru și ministrul apărării al Israelului, și părintele fondator al acestui stat, David Ben-Gurion, i-a ebraizat numele de familie din Scheinerman în „Sharon”.^[8] În septembrie 1949, Sharon a fost promovat comandant de companie în fruntea unității de recunoaștere a Brigăzii Golani, și în 1950 a devenit ofițer de informații la Comandamentul Central al armatei israeliene. Sharon și-a luat ulterior un concediu pentru a începe studiile de istoria și cultura Orientului Mijlociu la Universitatea Ebraică din Ierusalim. Cariera militară ulterioară a sa s-a caracterizat prin nesupunere și agresivitate , dar, de asemenea,prin calități de comandant strălucit.

Sharon, al doilea de la stânga, rândul de sus, cu membrii Unităţii 101 după Operaţiunea Egged (noiembrie 1955). În picioare, de la stânga la dreapta: Lt. Meir Har-Tzion, Maior Arik Sharon, Gen. Lt. Moshe Dayan, Căpt. Dani Matt, Lt. Moshe Efron, Gen. Maior Asaf Simhoni; rândul de jos, de la stg. spre dr.: Căpt. Aharon Davidi, Lt. Yaakov Yaakov, Căpt. Rafael Eitan

Un an și jumătate mai târziu, la ordinele directe ale primului-ministru Ben Gurion, Sharon a revenit la serviciul activ cu gradul de maior, ca fondator și comandant al unei noi unități, Unitatea 101, o unitate de forțe speciale, însărcinată cu operațiuni de represalii, ca răspuns la atacurile fedainilor palestinieni. Prima unitate israeliană de comando, Unitatea 101, era specializată în război de gherilă ofensivă pe teritoriu inamic.^[10] Unitatea era alcătuită din 50 de oameni, în mare parte foști parașutiști și din personalul Unității 30. Ei au fost înarmați cu arme nestandardizate, fiind însărcinați cu efectuarea unor acțiuni speciale de represalii dincolo de granițele statului, în principal, manevre tactice de dimensiuni reduse, de pătrundere pe teritoriul inamic. Antrenamentul însuși implica și el atacarea de forțe inamice în afara granițelor Israelului.^[11]

„Noii recruți au început un regim dur de antrenament de zi și de noapte, exercițiile lor de orientare și de navigație purtându-i de multe ori peste graniță. Întâlnirile cu patrulele inamice sau paznici din sate erau considerate cea mai bună pregătire pentru misiunile care îi așteptau. Unii comandanți, cum ar fi Baum și Sharon, căutau în mod deliberat angajarea în luptă.
- Istoricul israelian Benny Morris descriind Unitatea 101 ^[12].”

Ca represalii la atacurile fedainilor asupra Israelului, Unitatea 101 a întreprins o serie de raiduri împotriva Iordaniei, care din 1948-1949 deținea și apoi, anexase Cisiordania. Raidurile au ajutat, de asemenea, la susținerea moralului israelienilor și la efortul de a convinge statele arabe că tânăra națiune este capabilă de acțiuni militare cu rază lungă de acțiune. Cunoscută pentru raidurile sale împotriva civililor și obiectivelor militare arabe, unitatea este considerată responsabilă pentru masacrul de la Qibya, care a avut loc în toamna anului 1953. După ce un grup de fedaini palestinieni a folosit localitatea Qibya ca bază de pornire pentru un atac în localitatea israeliană Yehud, atac în care a fost ucisă o mamă evreică și cei doi copii ai ei, Unitatea 101 a organizat o acțiune de represalii asupra satului, care a provocat aprox.65-70 victime în rândul civililor, inclusiv copii și femei.^[10] Aceste victime apăruseră atunci, când luptătorii lui Sharon au dinamitat 45 de case și o școală.^[13]^[14]^[15]^[16]. Ulterior, Sharon, în memoriile sale a susținut că înainte de a detona explozibilii unitatea ar fi verificat toate casele, și că credea că erau goale.</ref>^[14] Deși a recunoscut că rezultatele au fost tragice, Sharon a respins atacurile mediei, spunând: „De acum, se poate spera că bandele teroriste se vor gândi de două ori înainte de un atac, și pot fi siguri că vom riposta. Guvernele Iordaniei și Egiptului știu acum că dacă noi suntem vulnerabili, așa vor fi și ei”.^[13] La câteva luni de la înființare, Unitatea 101 a fuzionat cu Batalionul 890 Parașutiști pentru a crea Brigada de parașutiști, al cărui comandant a devenit mai târziu și Sharon. Ca și Unitatea 101, și această unitate a continuat raiduri de represalii pe teritoriul arab, culminând cu atacul asupra sediului poliției din Kalkilia în toamna anului 1956.^[17]^[18]

Sharon (stânga), înarmat cu un cuţit de luptă Ka-Bar, alături de membrii comandoului de paraşutişti, înainte de Operaţiunea Frunze de măslin, 1955.

Până la izbucnirea Crizei Suezului, operațiunile la care a participat Sharon au fost:

Operațiunea „Shoshana”
Operațiunea „Săgeata neagră”
Operațiunea „Elkayam”
Operațiunea „Egged”
Operațiunea „Frunze de măslin”
Operațiunea „Volcan”
Operațiunea „Gulliver”
Operațiunea „Lulav”

În cursul unei operațiuni de pedeapsă în tabăra de refugiați Deir al-Balah în Fâșia Gaza, Sharon a fost din nou rănit de focuri de armă, de această dată la picior.^[10] Incidente cum ar fi cel în care a fost implicat Meir Har-Tzion, alături de multe altele, au contribuit la tensiunile dintre noul prim-ministru israelian Moshe Sharett, care de multe ori s-a opus raidurilor lui Sharon, și șeful Marelui stat major Moshe Dayan, care, el însuși devenise din ce în ce ambivalent în sentimentele sale față de Sharon. Mai târziu, în același an, Sharon a fost investigat de către poliția militară în legătură cu modul în care și-a disciplinat unul din subordonații săi. Cu toate acestea, acuzațiile contra sa au fost retrase în perioada dinainte de declanșarea Crizei Suezului.

În Criza Suezului din 1956 (operațiunea britanică „Mușchetar”), Sharon a comandat Unitatea 202 (Brigada de parașutiști). Luptătorii brigăzii au aterizat între Trecătoarea Mitla și partea de est a peninsulei Sinai, și au pătruns în trecătoare, împotriva recomandărilor superiorilor, suferind grele pierderi în luptă.^[19] După ce a realizat cu succes prima parte a misiunii sale (reunirea unui batalion parașutat lângă Trecătoarea Mitla cu brigada care se deplasa pe teren), unitatea comandată de Sharon a fost desfășurată în apropierea trecătorii. Nici avioanele de recunoaștere, nici cercetașii nu au raportat existența unor forțe inamice înăuntrul trecătorii. Sharon, ale cărui forțe inițial se deplasau spre est, a raportat superiorilor săi că este din ce în ce mai îngrijorat de posibilitatea prezenței inamicului în trecătoare, și de posibilitatea ca acesta să atace brigada din flanc sau din spate. Sharon a cerut în repetate rânduri permisiunea de a ataca trecătoarea, dar cererile sale au fost respinse. I s-a permis, totuși, să verifice dacă trecătoarea este sau nu goală, și dacă da, i s-a promis că i se va permite s-o ocupe mai târziu. Sharon a trimis o mică forță de cercetași, care a fost însă întâmpinată de un foc intens, vehiculul lor împotmolindu-se în mijlocul trecătorii. Sharon a ordonat restului trupei sale să atace, în scopul de a ajuta camarazii lor. Sharon a fost criticat de către superiorii săi, fiind acuzat câțiva ani mai târziu de mai mulți foști subordonați, care pretindeau că Sharon a încercat să-i provoace pe egipteni și a trimis cercetașii din rea-credință, asigurându-se că va rezulta o încleștare armată.

Cucerirea peninsulei Sinai de către forțele israeliene (1956)

Sharon a atacat orașul Themed în zori, luând cu asalt localitatea cu blindate prin Strâmtoarea Themed.^[20] Sharon a dirijat compania de poliție sudaneză, capturând așezarea. Pe drum spre Fortăreața Nakla, oamenii lui Sharon a fost întâmpinați de avioane de vânătoare MiG-15 egiptene. Pe data de 30, în aproape de Nakla trupele lui Sharon au făcut joncțiune cu cele ale lui Eitan.^[20] Dayan nu a avut în plan să avanseze dincolo de trecători, dar Sharon a decis totuși să atace pozițiile egiptene de la Jebel Heitan.^[20] Sharon a trimis parașutiștii săi cu arme de calibru mic împotriva egiptenilor plasați în tranșee, având suportul aviației și având în dotate tancuri și artilerie grea. Sharon a acționat în acest fel ca urma a rapoartelor primite cu privire la faptul că în zonă urma să sosească Brigada 1 și 2 egipteană de blindate și Divizia 4 egipteană de blindate, despre care Sharon credea că dacă până la sosirea acestor forțe inamice nu va ocupa pozițiile înalte din zonă, aceste trupe vor anihila forțele sale. În după-amiaza zilei de 31 octombrie 1956, Sharon a trimis în Defileul Heitan două companii de infanterie, o baterie de mortiere și câteva tancuri AMX-13, aflate sub comanda lui Mordechai Gur.

Forțele egiptene au ocupat poziții defensive puternice și au întâmpinat cu foc puternic de arme antitanc, mortiere și mitralieră Armata Israeliană (IDF) ^[21]

Oamenii lui Gur au fost forțați să se retragă într-o mică depresiune, unde au fost înconjurați și supuși unui foc puternic. Auzind de aceasta, Sharon a trimis alte forțe, în timp ce oamenii lui Gur folosindu-se de vălul nopții, încercau să urce pereții defileului Heitan. În timpul acțiunii care a urmat, egiptenii au fost învinși și forțați să se retragă. În luptele de la Trecătoarea Mitla au fost uciși 260 soldați egipteni și 38 israelieni. Având în vedere aceste pierderi, acțiunile lui Sharon la Mitla sunt considerate ca fiind controversate, mulți din armată socotind că aceste pierderi au fost urmare a agresiunii inutile și neautorizate.^[20]

Urmările incidentului

Incidentul de la strâmtoarea Mitla a frânat pentru mai mulți ani cariera militară a lui Sharon. În același timp, el a ocupat poziție de comandant de brigadă de infanterie și a primit diplomă în drept de la Universitatea din Tel Aviv. Cu toate acestea, atunci când Yitzhak Rabin a devenit șef de stat major în 1964, Sharon a început din nou să avanseze rapid în grad, ocupând postul de șef al Școlii de Infanterie și Pregătire Armată, ajungând în cele din urmă la rangul de Aluf (general-maior).

Cucerirea peninsulei Sinai. 5–6 iunie 1967

„A fost un plan complex. Dar elementele de care trebuia să se țină cont le-am dezvoltat și predat ani la rând... ideea luptei de aproape, luptei pe timp de noapte, atacul de surpriză cu parașutiști, atacul din spate, atacul pe un front îngust, planificarea meticuloasă, conceptul de „tahbouleh”, adică relația dintre comandamentul central și comanda de pe teren ... Dar toate aceste idei s-au maturizat deja, nu era nimic nou în ele. A fost pur și simplu o chestiune de a pune toate elementele împreună și de a le pune la lucru."

- Ariel Sharon, 1989, despre activitatea sa de comandant în Bătălia de la Abu-Ageila^[22]

Cucerirea peninsulei Sinai. 7–8 iunie 1967

În Războiul de Șase Zile din 1967, primind rol defensiv, Sharon aflat la comanda celei mai puternice divizii de blindate, în loc să se supună ordinelor, a elaborat propria sa strategie ofensivă, complexă, care combina acțiunea trupelor de infanterie, tancuri și parașutiști lansați din avioane și elicoptere, pentru a distruge forțele egiptene, cu care brigada lui Sharon s-a confruntat atunci când a pătruns în zona fortificată Kusseima-Abu-Ageila.^[10]

Victoriile lui Sharon și strategia ofensivă în Bătălia de la Abu-Ageila dus la recunoașterea sa internațională de către de strategii militari, el a fost considerat că a creat un nouă model de comandă operațională. Cercetătorii de la Centrul de Pregătire și Doctrine în Comanda Armatei din SUA au studiat planificarea operațională a lui Sharon, concluzionând că aceasta a aplicat în lupte o serie de inovații unice. Atacul condus de el a fost un atac simultan realizat de o multitudine de mici forțe, fiecare având un anumit scop, care atacau sinergic o anumită țintă a rețelei egiptene de apărare. Ca rezultat, în loc să sprijine și să acopere reciproc unul pe altul așa cum au fost concepuți să facă, fiecare unitate egipteană se lupta pentru propria sa viață.^[23] În 1969, a fost numit Șeful Comandamentului de Sud al IDF. El nu a mai fost promovat până la retragerea sa din august 1973. Curând după aceea, el a ajutat la fondarea partidului politic Likud („Unitatea”).

Războiul de Iom Kipur

Divizia 143 a lui Sharon traversând Canalul Suez în direcția Cairo, în 15 octombrie 1973.

La începutul Războiului de Iom Kipur, pe 6 octombrie 1973, Sharon a fost chemat înapoi la datorie, împreună cu divizia sa de blindate de rezervă pe care o comanda. La ferma lui, înainte de a pleca pe front, comandantul rezerviștilor, Zeev Amit, l-a întrebat: „Cum vom ieși din situația asta?" Sharon i-a răspuns: „Nu știi? Vom traversa Canalul Suez și războiul se va termina acolo." Sharon a ajuns pe front pentru a participa la cel de-al patrulea război al său, într-un taxi.^[25]

În ciuda insistențelor lui, forțele lui nu au atacat imediat Armata egipteană. Sub acoperirea întunericului, forțele lui Sharon s-au deplasat la un punct de pe Canalul Suez, care a fost pregătit înainte de război. Într-o mișcare care a încălcat din nou comenzile superiorilor săi, divizia lui Sharon a trecut peste Canalul Suez, câștigând în mod eficient războiul pentru Israel.^[10] Apoi el s-a îndreptat spre nord, în direcția Ismailiei, cu intenția de a tăia liniile de aprvizionare a Armatei a II-a egipteană, dar divizia sa a fost oprită la sud de Canalul apă dulce.^[26]

Divizia lui Avraham Adan a trecut peste capul de pod în Africa, avansând până la 101 km de Cairo. Divizia lui a reușit să încercuiască Suez, tăind și înconjurând Armata a III-a egipteană. Tensiunile dintre cei doi generali care au urmat deciziei lui Sharon au dus la acuzații aduse lui Sharon, dar un tribunal militar a constatat mai târziu, că acțiunea sa a fost eficace din punct de vedere militar.

Operațiunea Gazela, Manevra terestră a forțelor israeliene de încercuire a Armatei a III-a egipteană, octombrie 1973

Manevra terestră complexă a lui Sharon este considerată ca o acțiune decisivă în Războiul de Yom Kippur, subminând acțiunile Armatei a II-a egipteană și încercuind Armata a III-a egipteană.^[27] Aceasta mișcare a fost considerată de mulți israelieni ca punctul de cotitură al războiului în războiul de pe frontul din Peninsula Sinai. Astfel, Sharon este considerat de mulți ca erou al Războiului de Yom Kippur, căruia i se datorează victoria terestră a Israelului din Sinai în 1973.^[10] O fotografie cu Sharon purtând un bandaj pe cap lângă Canalul Suez a devenit un simbol al abnegației în luptă a israelienilor.

Poziția politica a lui Sharon în acest conflict armat a fost controversată, și el a fost eliberat din funcție în februarie 1974.

Președintele Bush și prim-ministrul Sharon la Casa Albă, aprilie 2004

Sharon și Vladimir Putin în Israel

Ariel Sharon și-a început cariera politică în calitate de co-fondator al partidului de centru-dreapta Likud, apoi a ocupat mai multe posturi ministeriale, printre care Ministerul Apărării, în timpul încheierii Tratatului de pace israelo-egiptean și în timpul intervenției militare israeliene în Liban din 1982.

La 7 martie 2001, Ariel Sharon devine Prim-ministru al Statului Israel, după declanșarea celei de-a doua Intifade. Ca urmare a morții numeroșilor civili, ia măsuri pentru reprimarea actelor de teroare, prin operația militară Zid de apărare și construirea gardului care desparte așezările palestinene din Cisiordania de teritoriul Statului Israel, precum și de așezările de coloni evrei în teritoriul ocupat al Cisiordaniei, iar ulterior pune la punct și aplică un plan de dezangajare din teritoriile ocupate din Fâșia Gaza.

A fost prim-ministru al Israelului în perioada 7 martie 2001 - 16 aprilie 2006. Din 4 ianuarie 2006 s-a aflat în stare de comă în urma unei grave hemoragii cerebrale.

Ariel Sharon a decedat la 11 ianuarie 2014, la spitalul Tel Hashomer, din Ramat Gan. A fost înmormântat luni, 13 ianuarie 2014, la ferma familiei sale - Havat Hashikmim (Ferma sicomorilor) din nord vestul Neghevului, în apropierea graniței cu Fâșia Gaza.^[28]

Ariel Sharon a fost căsătorit de două ori: mai întâi cu Margalit (Gali), născută Zimmermann, originară din Brașov, România, și care a murit într-un accident de automobil în anul 1962, iar apoi cu sora acesteia, Rozalia Lilly, care a murit de cancer în anul 2000. Copilul născut cu prima sa soție, Gur, a murit la vârsta de 11 ani în octombrie 1967 într un accident provocat de un glonte tras din greșeală pe când se juca cu un prieten cu o pușcă dintre cele cinci aflate la vremea respectivă în colecția tatălui său. Din a doua căsătorie s-au născut alți doi fii: Omri și Ghilad.

Date personale
Ariel Șaron
Ariel Sharon, prim ministru al Israelului între anii 2001-2006
Nume la naștere	אריאל שיינרמן
Născut	27 februarie 1928 Kfar Malal, Palestina
Decedat	11 ianuarie 2014 Tel Hashomer, Ramat Gan, Israel
Înmormântat	Giv'at ha-Kalaniyot[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (insuficiență renală)
Părinți	Shmuel Scheinermann și Vera sau Dvora, născută Schneier
Frați și surori	Yehudit (Dita)
Căsătorit cu	Surorile Margareta și Rozalia Zimmermann^[1]
Copii	Gur (cu Margareta) și Omri, Gilad (cu Rozalia)
Naționalitate	Israel
Cetățenie	Israel Palestina sub mandat britanic
Ocupație	politician, general
Activitate
Cauza decesului	insuficiență renală
Alma mater	Universitatea Ebraică din Ierusalim Universitatea din Tel Aviv

· 2015: Anita Ekberg, actriță italiană de origine suedeză (n. 1931)
* 2019: Michael Atiyah, matematician britanic (n. 1929)

Sărbători

· †) Cuv. Teodosie, începatorul vieții călugărești de obște din Palestina; Cuv. Vitalie (calendar creștin-ortodox)

· Sf. Honorata; Teodosie, abate (calendar romano-catolic)

· Sf. Teodosiu (calendar greco-catolic)

VA URMA

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

vineri, 10 ianuarie 2020

Proză scurtă

Romane

Lucrări științifice

Publicate în Convorbiri literare (listă incompletă)

Roluri în film

Războiul de Iom Kipur

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Raportați un abuz