MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
DUMINICĂ 2 FEBRUARIE 2020
PARTEA A DOUA - RELIGIE ORTODOXĂ
Bună dimineața prieteni!
DUMINICĂ 2 FEBRUARIE 2020
PARTEA A DOUA - RELIGIE ORTODOXĂ
Bună dimineața prieteni!
RELIGIE ORTODOXĂ 2 Februarie
(+) Întâmpinarea Domnului: Duminica a 17-a după Rusalii - a Cananeencei
(+) Întâmpinarea Domnului:
După Nașterea Domnului Iisus Hristos, trecând patruzeci de zile şi împlinindu-se vremea curăţiei celei legiuite, Preacurata şi Preabinecuvântata Fecioară Maică plecând din Betleem cu Sfântul Iosif, logodnicul, şi venind la Ierusalim, în Biserica lui Dumnezeu, purtând pe Hristos Pruncul cel de patruzeci de zile, au mers să împlinească Legea Domnului şi să se curăţească după naştere, prin aducerea jertfei celei cuviincioase lui Dumnezeu şi prin rugăciunea preotului. Apoi să pună înaintea Domnului pe Pruncul cel întâi născut şi să-L răscumpere cu preţul cel rânduit, precum s-a poruncit lui Moise de către Domnul, în Legea Veche şi cum se scrie despre aceea în legea curăţirii, şi anume: "Femeia care va zămisli şi va naşte parte bărbătească, necurată va fi şapte zile şi în ziua a opta să se taie pruncul împrejur, iar ea va şedea treizeci şi trei de zile sub acoperământul necurăţiei sale; de tot lucrul sfânt să nu se atingă şi în biserică să nu intre, până ce se vor sfârşi cele patruzeci de zile ale curăţiei ei. Şi când se vor împlini zilele curăţirii, să aducă un miel de un an, fără de prihană, spre arderea cea de tot şi un pui de porumbel sau de turturea, pentru păcat; iar de nu va fi bogată ca să aducă miel, atunci să aducă două turturele sau doi pui de porumbel, unul spre arderea cea de tot şi altul pentru păcat; apoi se va ruga pentru dânsa preotul şi se va curăţi".
Despre punerea înaintea Domnului a celui dintâi născut, astfel este scris: "Sfinţeşte-Mi pe tot cel dintâi născut (parte bărbătească), care deschide pântecele". Şi iarăşi: "Pe cel întâi născut al fiilor tăi să Mi-l dai Mie". Aceasta se urma pentru facerea de bine cea mare a lui Dumnezeu, încă din Egipt, când s-au cruţat cei întâi născuţi ai lui Israil. Pentru aceasta, israilitenii aduceau pe pruncii lor cei întâi născuţi în biserică, dându-i dajdie lui Dumnezeu, ca pe o datorie stabilită prin lege. Şi iarăşi de la Dumnezeu îi răscumpăra pe aceia cu preţ, care se numea argintul răscumpărării, şi acela se da leviţilor care slujeau în Biserica Domnului, precum este scris despre aceasta în cartea a patra a lui Moisi. Preţul hotărât al răscumpărării era cinci sicli, iar fiecare siclu sfânt preţuia cam vreo trei lei.
Deci, acea lege a Domnului împlinind-o Maica lui Dumnezeu, a venit acum în biserică, cu Dătătorul Legii. A venit să se curăţească deşi nu-i trebuia curăţire, fiind neîntinată şi Preacurată. Pentru că aceea care a zămislit fără bărbat şi a născut fără dureri şi fără vătămarea curăţiei sale celei fecioreşti, aceea n-a avut nici un fel de necurăţie obişnuită femeilor celor ce nasc. Pentru că ceea ce a născut pe Izvorul curăţiei, cum putea să se afle sub necurăţie? Din ea S-a născut Hristos, ca un rod din pom; iar pomul nu se vatămă, nici se întinează după înflorirea rodului său.
Nevătămată şi curată a rămas Fecioară după naşterea lui Hristos, adică a rodului celui binecuvântat. Prin ea a trecut Hristos precum raza soarelui trece prin sticlă sau prin cristal. Precum nu se sfarmă nici întinează raza care trece prin sticlă şi prin cristal, ci mai curat îl străluceşte, tot aşa şi Soarele dreptăţii, Hristos, n-a vătămat fecioria Preacuratei Maicii Sale, nici cu durerile cele obişnuite femeilor n-a întinat uşa naşterii celei fireşti, cea cu curăţia pecetluită şi cu fecioria păzită, trecând mai presus de fire; ci mai ales i-a îndoit curăţia ei, sfinţind-o prin trecerea Sa şi luminând-o cu dumnezeiasca lumină a harului.
Nu era nevoie de curăţire a aceleia care a născut fără strică-ciune pe Dumnezeu Cuvântul. Dar ea, ca să nu se arate potrivnică Legii, ci mai ales să fie ascultătoare, a venit să se curăţească, ea cea cu totul curată şi fără prihană. Pe lângă această fiind şi smerită, nu se mândrea întru curăţia Sa, ci, ca şi cum ar fi fost necurată, a venit înaintea uşii bisericii Domnului, ca să stea şi să ceară curăţenie, neîngreţoşîndu-se de cei necuraţi şi păcătoşi. Apoi a adus jertfă, nu ca cei bogaţi, care aduceau un miel de un an fără prihană, ci ca acei săraci, care aduceau două turturele sau doi porumbei, arătând în toate smerenie şi iubind sărăcia, iar de mândria bogaţilor fugind. Din aurul cel adus de împăraţi puţin a luat şi acela l-a împărţit la săraci şi la scăpătaţi, păstrând foarte puţin pe calea spre Egipt. Deci, cumpărând păsările cele zise după Lege, le-a adus jertfă şi cu acelea a adus şi pe Pruncul său cel întâi născut, cum se spune: "Au adus părinţii pe Pruncul Iisus, în Ierusalim, ca să-L pună înaintea Domnului, precum este scris în legea Domnului, că toată partea bărbătească, ce deschide pântecele, sfânt Domnului se va chema. Deci, ţiindu-L în mâinile Sale, şi-a plecat genunchii şi cu cinste-L înălţa lui Dumnezeu, zicând:
"Iată, o! Preaveşnice Părinte, Acesta este Fiul Tău, pe Care L-ai trimis ca să se întrupeze din mine, pentru mântuirea neamului omenesc. Iată, pe Care Tu L-ai născut mai înainte de veci, fără maică; iar eu, prin a Ta bunăvoire, în anii cei mai de pe urmă, L-am născut fără de bărbat. Iată rodul pântecelui meu cel întâi născut, Care prin Duhul Tău cel Sfânt în mine S-a zămislit şi negrăit din mine a ieşit, precum Tu Însuţi ştii. Iată Fiul meu întâi născut - şi Care este al Tău mai întâi - cu Tine de o fiinţă şi fără de început, pentru că de la Tine S-a pogorât, nedepărtîndu-Se însă de dumnezeirea Ta. Primeşte pe Cel întâi născut, cu Care ai făcut toate. Primeşte pe cuvântul Tău cel din mine întrupat, prin Care ai întărit cerurile, ai întemeiat pământul şi ai adunat apele. Primeşte pe Fiul Tău cel din mine, pe Care Îl aduc Ţie, ca pentru El şi pentru Mine să rânduieşti precum Îţi este plăcut şi pentru ca cu trupul şi cu sângele Acestuia, cel din mine luat, să se răscumpere neamul omenesc".
Unele ca acestea zicând, a pus pe iubitul ei Fiu în mâinile arhiereului, slujitorul lui Dumnezeu, ca în mâinile lui Dumnezeu. Şi, după Legea dumnezeiască L-a răscumpărat pe El, cu preţul cel hotărât, adică cu cinci sicli, care era înainte închipuire a celor cinci răni mari ale lui Hristos, pe Care le-a primit pe cruce, prin care toată lumea s-a răscumpărat de blestemul Legii şi de robia vrăjmaşului.
Se mai povesteşte încă, de Sfinţii Părinţi, că Sfântul prooroc Zaharia, tatăl Mergătorului înainte, a aşezat pe Preacurata Fecioară, care a intrat cu Pruncul pentru curăţire în biserică, nu în locul celor ce se curăţau, ci în locul fecioarelor, în care femeile care aveau bărbaţi nu se cădea să stea. Văzând cărturarii şi fariseii aceasta, au început a cârti, iar Zaharia a stat împotriva lor, încredinţându-i că acea maică şi după naştere e fecioară curată. Iar ei necrezând, sfântul le spunea că firea omenească, cu toată făptura, este slujitoare Ziditorului său, şi în mâinile Lui cele atotputernice este, ca după a sa voie să rânduiască toate, adică să facă astfel că fecioară să nască şi după naştere să rămâie iarăşi fecioară. "Deci pentru aceasta nu am deosebit pe această Maică de la locul fecioarelor, de vreme ce este fecioară cu adevărat".
În aceeaşi vreme când părinţii au suit pe pruncul Iisus, ca să facă după obiceiul legii pentru dânsul, în biserică a venit, purtându-se de Duhul lui Dumnezeu, Sfântul Simeon, bătrânul, om drept şi credincios, aşteptând mângâierea lui Israil, care era să fie prin venirea lui Mesia, pentru că ştia că acum se apropie Mesia cel aşteptat, de vreme ce sceptrul lui Iuda trecuse la Irod, după proorocia strămoşului Iacov patriarhul, care mai înainte a zis: "Nu va lipsi domn din Iuda, până ce va veni aşteptarea neamurilor, Hristos Domnul". Asemenrea şi cele şaptezeci de săptămâni de câte şapte ani ale lui Daniil, acum se sfârşiseră, după care se socotise că va fi venirea lui Mesia. Pe lângă această, lui Simeon era făgăduit de la Duhul Sfânt să nu vadă moartea mai înainte de a-L vedea pe Hristos Domnul.
Acela, privind spre Fecioara cea Preacurată şi spre Pruncul cel ţinut de ea, a văzut darul lui Dumnezeu, înconjurând pe Maica şi Pruncul ei şi cunoscând, cu duhul, că Acela este Mesia cel aşteptat, s-a apropiat cu sârguinţă şi, primind în mâini cu bucurie negrăită şi cu frică cucernică, cel albit ca o lebădă de cărunteţe a dat mare mulţumire lui Dumnezeu, înaintea sfârşitului său, cu veselie cântând şi zicând: "Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după Cuvântul Tău, în pace. Eu n-am avut linişte în gândurile mele, în toate zilele aşteptându-Te şi în toate zilele îngrijindu-mă, când vei veni. Acum, văzându-Te, pace am câştigat şi de grijă scăpând, mă duc din cele de aici, veste de bucurie ducând părinţilor mei pentru că voi spune despre venirea Ta în lume, strămoşului Adam, lui Avraam, lui Moise, lui David, lui Isaia şi celorlalţi sfinţi părinţi şi prooroci.
Apoi voi umple de negrăită bucurie pe cei ce sunt mâhniţi acum şi către care degrabă mă slobozeşte, ca degrabă şi ei, lepădând mâhnirea, să se veselească de Tine, izbăvitorul lor. Slobozeşte-mă pe mine, robul Tău, ca să mă odihnesc, după ostenelile cele de mulţi ani, în sânul lui Avraam; căci acum au văzut ochii mei mântuirea Ta cea pregătită tuturor popoarelor. Ochii mei au văzut lumina cea pregătită pentru izgonirea întunericului, spre luminarea neamurilor, spre descoperirea tainelor dumnezeieşti cele neştiute, lumina care ai răsărit spre slava poporului Tău Israil, şi pe care, prin proorocul Isaia, ai făgăduit-o, zicând: "Am dat în Sion mântuire lui Israil, spre preamărire". Auzind Iosif şi Preacurată Fecioară unele ca acestea despre Prunc, de la sfântul şi dreptul bătrân, se mirau de cele grăite pentru El, pentru că vedeau pe Simeon grăind către Prunc ca spre un om bătrân. Apoi, se ruga nu ca unui om, ci ca unui Dumnezeu Care are puterea vieţii şi a morţii şi Care putea să-l slobozească îndată pe bătrân spre altă viaţă sau să-l ţie încă în cea de aici.
Deci, i-a binecuvântat Simeon, lăudând şi mărind pe Maica cea Preanevinovată, care a născut pe Omul Dumnezeu şi, fericind pe Sfântul Iosif, părutul tată, care s-a învrednicit a fi slujitor unei Taine ca aceasta. Apoi a zis către Maria, Maica Lui, iar nu către Iosif, pentru că vedea cu prooroceşti ochi pe Maica cea fără de bărbat: "Iată, Acesta este spre căderea şi scularea multora în Israil", adică spre căderea celor care nu vor voi să creadă cuvintele Lui, iar spre scularea celor ce vor primi cu dragoste sfântă Lui propovăduire; spre căderea cărturarilor şi a fariseilor, pe care i-a orbit răutatea lor, iar spre scularea pescarilor celor simpli şi neştiutori. Pentru că va alege pe cei neînţelepţi, ca să ruşineze pe cei înţelepţi ai veacului acestuia. Apoi va fi spre căderea sinagogii evreeşti a Legii celei Vechi şi spre ridicarea Bisericii lui Dumnezeu, prin darul cel nou şi spre semnul Căruia se va zice împotrivă. Căci multă grăire împotrivă va fi pentru Dânsul între popoare; unii vor zice că este bun, iar alţii nu, ci că înşeală poporul. Şi-L va pune pe El, după cuvântul proorocului Ieremia, ca pe o ţintă spre săgetare, spânzurându-L pe lemnul Crucii şi rănindu-L cu piroanele ca cu săgeţile şi cu suliţa. În acea vreme, ţie, o! Maică fără de bărbat, prin suflet îţi va trece sabia şi vei suferi dureri în inimă, când vei vedea pe Fiul tău pironit pe cruce, pe care l-ai născut în lumea aceasta fără de dureri. Pe Acela îl vei petrece din lumea aceasta cu multe dureri şi cu mare tânguire".
Atunci era acolo şi Ana proorociţa, fiica lui Fanuil, din seminţia lui Aşer, care îmbătrânise în văduvie foarte mult, ca la optzeci şi patru de ani şi care numai şapte ani vieţuise cu bărbatul său din fecioria ei. Rămânând văduvă, tot restul vieţii ei l-a petrecut cu dumnezeiască plăcere, nedepărtîndu-se de biserică, ci cu postul şi cu rugăciunile slujind lui Dumnezeu ziua şi noaptea. Aceea, apropiindu-se într-acel ceas, multe proorociri spunea despre Pruncul cel adus în Biserica Domnului, tuturor celor ce aşteptau izbăvirea în Ierusalim (Luca 2,36-38).
Auzind şi văzând aceasta, fariseii şi cărturarii cârteau în inimile lor, mâniindu-se cu zavistie asupra lui Zaharia, ca asupra unui călcător de lege, căci chiar în locul fecioarelor pusese pe Maica ce venise pentru curăţire. Iar asupra lui Simeon şi a Anei se mâniau, căci au dat aceste mărturii despre Prunc. Şi nu le-au tăcut acestea, nici chiar în faţa lui Irod împăratul, ci le-au spus pe toate cele făcute şi grăite în biserică. Pentru aceasta, îndată a fost căutat spre ucidere pe dumnezeiescul Prunc, Hristos Domnul, dar nu L-au aflat pentru că, prin dumnezeiască poruncă dată prin înger lui Iosif în vis, a fost dus în Egipt.
Atunci Sfântul Iosif cu Preacurata Născătoare de Dumnezeu, sfârşind în biserică toate, după Legea Domnului, nu s-au întors în Betleem, ci în Galileea, în cetatea Nazaret, iar de acolo au pornit în Egipt. Iar Pruncul creştea şi se întărea cu duhul, umplându-se de înţelepciune şi harul lui Dumnezeu era peste Dânsul (Luca 2,40).
Prăznuirea Întimpinării Domnului s-a aşezat în vremea împărăţiei lui Iustinian, căci mai înainte de aceea, deşi se făcea în Biserică pomenire despre Întimpinarea Domnului, nu era prăznuită ca sărbătoare. Iustinian, dreptcredinciosul împărat, a poruncit să se cinstească ca un praznic dumnezeiesc al Născătoarei de Dumnezeu, precum sunt şi alte praznice mari. Şi aceasta, pentru aceste pricini:
Pe vremea împărăţiei lui a fost molimă mare de moarte în Bizanţ şi în părţile de primprejur, trei luni, începând din zilele cele de pe urmă ale lui Octombrie, murind la început câte cinci mii de oameni în fiecare zi, apoi câte zece mii. Multe trupuri de ale oamenilor bogaţi şi cinstiţi erau neîngropate, pentru că murind slugile şi robii tuturor nu avea cine să îngroape pe stăpânii lor. Iar în Antiohia era îndoită pedeapsa lui Dumnezeu, căci la rana cea de moarte s-a adăugat, pentru păcatele omeneşti, şi un înfricoşat cutremur de pământ, încât toate casele cele mari, zidirile cele înalte şi bisericile au căzut şi mulţime de popor cazând sub ziduri a pierit. Între aceştia era şi Eufrasie, episcopul Antiohiei, căci, căzând pe dânsul biserica, a murit. Încă şi Pompeiopol, cetatea Misiei, s-a risipit de cutremur, iar jumătate din ea a fost înghiţită de pământ cu toţi locuitorii ei. În acea înfricoşată moarte şi pierzare i s-a descoperit unuia, din cei plăcuţi lui Dumnezeu, să se prăznuiască Întimpinarea Domnului şi a Născătoarei de Dumnezeu.
Venind ziua Întimpinării Domnului, la februarie, în ziua a doua, când a început să se prăznuiască cu priveghere de toată noaptea şi cu ieşire cu crucile, în acea zi s-a ridicat molima cea de moarte cu desăvârşire şi cutremurul pământului s-a alinat, prin milostivirea lui Dumnezeu şi cu rugăciunile Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, căreia, împreună cu Cel ce S-a născut dintr-însa, Hristos, Dumnezeu, să-i fie cinste, slavă, închinăciune şi mulţumire în veci. Amin.
Ev. Luca 2, 22-40
În vremea aceea au adus părinţii pe Iisus Pruncul în Ierusalim, ca să-L pună înaintea Domnului precum este scris în legea Domnului, că orice întâi-născut de parte bărbătească, să fie închinat Domnului şi să dea jertfă, cum zice în legea Domnului, o pereche de turturele sau doi pui de porumbel. Dar iată, era un om în Ierusalim, anume Simeon; şi omul acela era drept şi temător de Dumnezeu, aşteptând mângâierea lui Israel şi Duhul Sfânt era asupra lui. Iar el era înştiinţat de Duhul Sfânt că nu va vedea moartea, până ce nu va vedea pe Hristosul Domnului. Şi din îndemnul Duhului a venit la templu, tocmai când părinţii aduceau acolo pe Iisus Pruncul, ca să facă pentru Dânsul după obiceiul legii. Atunci Simeon a luat Pruncul în braţele sale, a binecuvântat pe Dumnezeu şi a zis: acum, liberează pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace; că au văzut ochii mei mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor; lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel. Iar Iosif şi mama Lui se mirau de cele grăite despre Prunc. Şi Simeon i-a binecuvântat, iar către Maria, mama Lui, a zis: iată, Acesta este pus spre căderea şi ridicarea multora din Israel şi ca un semn, care va stârni împotriviri. Iar prin însuşi sufletul tău va trece sabie, ca să se dea pe faţă gândurile din multe inimi. Mai era acolo proorociţa Ana, fata lui Fanuil, din neamul lui Aşer, ajunsă la adânci bătrâneţe, care trăise cu bărbatul ei numai şapte ani de la căsătorie. Iar de optzeci şi patru de ani era văduvă şi nu se depărta de la templu, slujind lui Dumnezeu ziua şi noaptea, în posturi şi în rugăciuni. În ceasul acela, venind şi ea acolo şi aducând, de faţă cu toţi, slavă lui Dumnezeu, vorbea despre Prunc tuturor celor care aşteptau mântuirea lui Israel. După ce părinţii, au săvârşit toate, potrivit legii Domnului, s-au întors în Galileea, în oraşul lor Nazaret. Iar Pruncul creştea şi se întărea cu duhul, umplându-se de înţelepciune; şi harul lui Dumnezeu era peste Dânsul.
Ap. Evrei 7, 7-17
Fraţilor, fără de nici o îndoială, cel mai mic se binecuvintează de cel mai mare. Şi aici iau zeciuială nişte oameni muritori, pe când dincolo, unul care e dovedit că este viu. Şi ca să spun aşa, prin Avraam, a dat zeciuială şi Levi, cel ce lua zeciuială, fiindcă el era încă în coapsele lui Avraam, când l-a întâmpinat Melchisedec. Dacă deci desăvârşirea ar fi fost prin preoţia Leviţilor (Căci legea s-a dat poporului pe temeiul preoţiei lor), ce nevoie mai era să se ridice un alt preot după rânduiala lui Melchisedec, şi să nu se zică după rânduiala lui Aaron? Iar dacă preoţia s-a schimbat, urmează numaidecât şi schimbarea Legii. Căci Acela, despre Care se spun acestea, Îşi ia obârşia dintr-o altă seminţie, de unde nimeni n-a slujit altarului, ştiut fiind, că Domnul nostru a răsărit din Iuda, iar despre seminţia acestora, cu privire la preoţi, Moise n-a vorbit nimic. Apoi este lucru şi mai lămurit că, dacă se ridică un alt preot după asemănarea lui Melchisedec, El s-a făcut nu după legea unei porunci trupeşti, ci cu puterea unei vieţi nemuritoare, căci se mărturiseşte: «Tu eşti Preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec».
Predica Părintelui Ilie Cleopa la Întâmpinarea Domnului
Părinţilor şi fraţilor şi iubiţi credincioşi, iată care a fost istoria acestui praznic. Nichifor Calist, un istoric bizantin din secolul XIV, spune: Arhanghelul Gavriil s-a arătat sfântului şi dreptului Simeon şi i-a spus că nu va muri până ce nu va vedea pe Hristos Domnul.
Iar marele istoric Egesip descrie mai pe larg istoria acestui praznic, zicând: De la zidirea lumii şi până la moartea lui Avraam au trecut 3.407. În vechime, adică de la Set până la Avraam, oamenii trăiau foarte mult, cum a trăit Adam 930 de ani, cum a trăit Matusalem 969 de ani, Set 812 ani şi Eva 950. Dar după aceea, a început să scadă viaţa omului; înainte de potop, a zis Dumnezeu să fie anii omului 120, iar pentru cei drepţi numărul acesta a fost întrecut. Pentru că îl vedem pe Avraam că trăieşte 175 de ani. Deci de la Adam până la Avraam a scăzut viaţa omului cu 755 de ani. De la Avraam şi până la împăratul Ptolemeu Filadelf, când trăia şi Sfântul Simeon Bătrânul, au trecut 1700 ani (Prolog, februarie). Şi în timpul acestui împărat Ptolemeu, care trăieşte cu 283 de ani înainte de venirea Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, s-a întâmplat un mare eveniment cu Sfânta Scriptură. Atunci s-a făcut traducerea ei din limba evreiască în cea elinească, numită Septuaginta, pentru că a fost tâlcuită de 70 de mari cărturari, pe care împăratul Ptolemeu Filadelf i-a pus să tâlcuiască Scriptura, deoarece evreii erau în robia lor. Şi între aceşti 7o de bărbaţi care au tâlcuit Dumnezeiasca Scriptură a fost şi Sfântul Simeon Bătrânul, care pe vremea aceea avea 77 de ani. Şi s-a împărţit Biblia, după cum spune istoricul Egesip, în 70 de părţi, iar fiecare cărturar şi preot, care era pus la tâlcuirea Scripturii, avea o parte a ei. Deci unul tâlcuia Facerea, altul Ieşirea, altul Numerii, altul Deuteronomul şi altul cărţile Regilor, şi celelalte care urmează în Scriptură. Iar sfântului şi dreptului Simeon (care, cum am spus, era bătrân de 77 de ani) i-a căzut să traducă pe Sfântul Prooroc Isaia, care vorbeşte de naşterea Mântuitorului din Fecioară. Şi traducând el, a ajuns la locul unde Duhul Sfânt spune prin gura acestui prooroc: „Iată, Fecioara în pântece va lua şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuil” (Isaia 7, 13), care se tâlcuieşte: „Cu noi este Dumnezeu”.
Şi acest om, cu toate că era sfânt şi cărturar mare, când a auzit acest cuvânt din Scriptură, s-a îndoit: Cum poate o fecioară să nască? Că fecioara nu poate să nască, fără numai femeia care a trăit cu bărbat, numai aceea poate să nască. Şi şi-a zis în mintea lui, ca om, că locul care s-a pus mai înainte de el în Scriptură nu e bun. Şi şi-a luat, fiindcă fiecare tâlcuia în cămăruţa lui, exemplarele Scripturii, ce se scriau atunci pe piele de viţel sau pe piele de ied. Şi a luat Sfântul Simeon cuţit şi a ras de pe membrană textul acela: „Iată, Fecioara în pântece va lua…” şi a scris după mintea lui altceva: „O tânără tăinuită de bărbatul său va lua în pântece” (cuvânt la Mineiul lui februarie).
Câtă hulă era aici: dintr-o fecioară făcuse o femeie care a căzut pe ascuns de bărbatul ei! Şi a scris aşa, că i s-a părut lui că aşa trebuie să fie: o tânără care fără ştirea bărbatului a trăit cu altul poate să nască, măcar că nu-i femeia acelui bărbat, dar fecioară să nască nu se poate. Asta-i mintea omului, dar nu a lui Dumnezeu. Şi fiindcă era seară, s-a dus să se odihnească. Şi când a venit dimineaţa în camera sa, unde avea de lucru, a găsit scris din nou, mai frumos: „Iată, fecioara în pântece va lua…”. Şi s-a minunat întrebându-se : Cine a intrat noaptea asta la mine şi mi-a şters sensul şi a scris altfel decât am scris eu? Şi a ras a doua oară de pe membrană cuvântul cel hotărât de Duhul Sfânt: „Iată, Fecioara…” şi scris: „O tânără tăinuită de bărbatul său…”. Şi a tradus mai departe, până seara, şi atunci i-a zis gândul: „Lasă că am să încui cămara, am să pun lacăt, să vedem cine o să intre să mai poată şterge ceea ce am scris eu!”. Şi s-a dus să se odihnească. Şi când a venit, a treia zi, a găsit a doua oară, mai luminat şi mai frumos: „Iată, Fecioara în pântece va lua…”; şi s-a speriat, căci ştiuse uşa încuiată, şi şi-a zis: „Cine a putut să şteargă acest text pe care l-am şters eu şi să scrie iar cum era scris înainte?”. Şi a îndrăznit şi a treia oară să şteargă, şi atunci l-a prins de mână Arhanghelul Gavriil, iar el a căzut cu cutremur la pământ: „Stai, Simeoane! Au ţi se pare că acest lucru este cu neputinţă la Dumnezeu? Adică Dumnezeu, Care a făcut pe femeie din bărbat la început fără de bărbat – că Adam a născut femeie din coasta lui fără amestecare de femeie –, nu poate să scoată bărbat din fecioară fără de bărbat şi fără să-şi strice peceţile fecioriei ei? Deci, pentru că n-ai crezut cuvântul Domnului, care se va împlini la vremea lui, iată vei trăi şi n-ai să mori până ce n-ai să vezi cu ochii tăi pe Hristosul Domnului şi până n-ai să-l pipăi cu mâinile tale”. Şi s-a dus Arhanghelul Gavriil de la dânsul.
Şi era Simeon atunci, cum v-am mai spus înainte, de 77 de ani. Şi de la faraonul Ptolemeu Filadelf şi până la venirea Domnului au trecut 283 de ani. Aceştia şi cu 77 fac la un loc 360 de ani. Atâta a trăit Simeon Bătrânul. Şi era o spaimă în Ierusalim, că atâtea rânduri de oameni muriseră şi lumea se minuna că omul acesta trăieşte, nu după legile firii, ci după minunea lui Dumnezeu. Că el era legat şi nu spunea la nimeni taina ce-a văzut-o.
Dar toţi cărturarii legii vechi ştiau că el trăieşte de 360 de ani, într-un timp când nimeni n-a mai trăit atâta. Că v-am spus că de la Adam până la Avraam au scăzut 755 de ani din viaţa omului şi a rămas Avraam cu 175 de ani. Şi Isaac a trăit 182, iar Iacov 147 de ani. Iar de la Avraam până la David, timp de 839 de ani, a mai scăzut 100 de ani din viaţa omului şi Duhul Sfânt a hotărât prin gura lui David: „Zilele anilor noştri sunt şaptezeci de ani; iar de vor fi în putere, optzeci de ani… ” (Psalmii 89, 10-11).
Va să zică Sfântul Simeon Bătrânul trăieşte după ce Duhul Sfânt a hotărât prin gura lui David să trăiască oamenii 70 de ani, iar de vor fi în putere, 80. Şi după alcătuirea firii, unii din ei trăiesc şi astăzi până la 130-140, dar mai mult nu. Deci minune mare era să vezi un om de 360 de ani, în timpul de la David până la Hristos, împăratul Ptolemeu trăind cam la 600 de ani după David!
Şi iată cum a luat fiinţă, praznicul de astăzi. Acestui Sfânt Simeon, pe care l-a legat Dumnezeu prin graiul Arhanghelului Gavriil să nu moară până ce nu va vedea pe Hristosul Domnului, îi spuneau la Templul din Ierusalim, şi cărturarii, şi arhiereii, “Simeon cel fără de moarte”, pentru că credeau că nu va mai muri. Şi-l întrebau: “Până când ai să trăieşti tu?”. Iar el spunea: “Până când va voi Domnul”. Dar nu spunea taina, că l-a legat pe el Domnul.
Iar când a venit Prea Sfântul nostru Dumnezeu cu trup, Cel ce s-a născut din Prea Curata Fecioară Maria, la 40 de zile în biserică, după rânduiala legii evreieşti, să aducă jertfă de curăţire două turturele sau doi pui de porumb
Şi s-a dus Simeon în Templul lui Solomon. Acolo erau mii de evrei cu prunci de 40 de zile pentru curăţire. Dar venind bătrânul Simeon, gârbov şi foarte plecat, cu vederea şi auzul slăbite, s-a făcut de unde era Maica Domnului – între atâtea mii de femei şi bărbaţi – o rază de lumină ca soarele. Şi pe acea rază de lumină el a mers până la Maica Domnului. Iar Mântuitorul strălucea în braţele Maicii Domnului ca fulgerul. Şi când L-a văzut bătrânul Simeon, L-a luat în braţe şi cu lacrimi a spus: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după Cuvântul Tău în pace”, adică acum dă-mi, Doamne, drumul să mă duc cu linişte în cealaltă lume, „că văzură ochii mei mântuirea Ta”. Căci Tu ai venit să mântuieşti lumea, „că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţii tuturor popoarelor…”.
Auzi, n-ai venit să mântuieşti numai pe evrei, ci pe toate popoarele lumii! Şi a mai zis: „… lumină spre descoperirea neamurilor”; adică prin acest Prunc se va descoperi lumina la toate popoarele pământului. Şi la urmă a zis: „… şi slavă poporului tău Israil”, pentru că după trup Mântuitorul se trage din neamul lui David şi al lui Avraam, deci din neamul evreiesc. Şi este slavă pentru poporul acela.
Şi zicând aceasta, bătrânul s-a risipit acolo în biserică. Şi osemintele lui le-au îngropat lângă biserică şi le-a adus împăratul roman mai târziu la Constantinopol.
Iubiţi credincioşi, aşa s-a întâmplat Întâmpinarea Domnului.
Dar oare de ce femeile veneau la 40 de zile în biserică, să aducă jertfă de curăţire lui Dumnezeu? Oare există legea aceasta şi în legea darului? Da, există, pentru că în legea veche a spus Moise în Levitic (cap. al XII-lea): „Toată femeia care va zămisli şi va naşte… necurată este”; până la 40 de zile să nu se culce cu bărbatul său şi la 40 de zile să aducă pruncul să-l îmbisericească în biserică, să i se facă aghiasmă şi să aducă jertfă de curăţire lui Dumnezeu, şi apoi poate să intre în biserică. Aşa era în legea veche şi această rânduială s-a pus în legea darului la fel. Dar oare se păzeşte în legea darului? Ne-a venit la ureche că nu. Ne-a venit la spovedanie şi ni s-a spus că bărbaţii n-au răbdare şi femeile n-au ce face şi nu păzesc curăţenia până la 40 de zile. Şi aceasta e mare păcat. Pentru că copiii care se nasc din aceste amestecări, dacă bărbatul se împreună cu soţia până ea nu se curăţeşte, se nasc orbi, rahitici, cu oasele moi şi cu nici un fel de fericire în viaţă. E o pedeapsă a lui Dumnezeu că n-au înfrânare nici măcar şase săptămâni, până se curăţeşte femeia de urmele naşterii ei. Deci luaţi aminte de la praznicul Întâmpinării şi aduceţi-vă aminte să nu vă ispitească satana ca să nu păziţi curăţenia după copiii dumneavoastră, că veţi fi sub blestem şi veţi avea pagube şi scârbe în viaţa aceasta, iar dincolo – munca cea veşnică. Că şi legea căsătoriei are o măsură de curăţenie. Nu dezlegaţi frâul – nici bărbatul, nici femeia – ca dobitoacele, măcar că şi acelea au rânduiala lor. Cât timp femeia este în timpul menstruaţiei, bărbatul n-are voie să se culce cu dânsa; la fel timp de 40 de zile după naştere, cât este în curăţenie, n-are voie; nici în sărbători, nici în posturi, în duminici şi aşa mai departe. E o măsură de curăţenie pentru toţi, şi dacă nu e păstrată, din mocirla asta ne ducem în fundul iadului.
Dar oare de ce trebuie să aducă doi pui de porumb , iar cei mai bogaţi un miel fără meteahnă, adică nici şchiop, nici chior, nici cu vreo altă meteahnă în trup? Acesta era simbolul lui Hristos celui desăvârşit, Mielul lui Dumnezeu. Şi simbolul desăvârşirii jertfei noastre, adusă lui Dumnezeu, care trebuie să fie curată, nu întinată de furtişaguri, sau de alte păcate. Iar cel mai sărac aducea jertfă două turturele sau doi pui de porumb. De ce se aducea jertfă de către cei săraci porumbelul? Pentru că porumbelul este o pasăre care foarte mult iubeşte pe soţia sa, şi soţia pe el. Mare dragoste este între porumbei. Aşa trebuie să trăiască soţul cu soţia, în mare unire, în mare dragoste, în mare blândeţe. Că zice Hristos: „Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii!”. Şi ce mai face porumbelul, chiar şi cel sălbatic din pădure, şi turturica? Dacă i-a murit soţul, până la sfârşitul vieţii el nu se mai însoţeşte. Tot aşa şi turturica. De aceea spune Sfântul Efrem despre călugări: „Pentru ce oare, monahe, cu turturica cea văduvă te-a asemănat pe tine proorocul, care niciodată soţie nu mai caută, şi se ţine în văi şi în pustie, căutându-şi liniştea? Aşa trebuie să fie călugărul: pururea fără căsătorie, pururea căutând pe Hristos”. Aşa face şi porumbelul sălbatic: după ce i-a murit soţia, el zboară prin munţi, pe dealuri, prin poiene, prin văi, şi plânge după soţia lui. Dar nu se mai căsătoreşte cu alta, şi niciodată nu stă pe cracă verde, ci totdeauna pe cracă uscată.
Eram cu oile – că eu am fost cioban la munte – acum vreo zece ani, şi pe piciorul unui deal pândeam nişte porumbei sălbatici. Poate erau şi aceia stingheri, că de câte ori veneau, stăteau pe vârful unui mesteacăn uscat. Şi mă minunam de ce stau pe cel uscat, când tot codrul e verde! Iată de ce stau pe pom uscat: aceasta este o taină şi un simbol. Căci spune Marele Vasile că din toate zidirile lui Dumnezeu pururea ne învăţăm cele ale înţelepciunii. Căci toată lumea aceasta simţită şi văzută este şcoala sufletelor celor cuvântătoare. Ştiţi de ce nu stă porumbelul şi turturica pe lemn verde după ce i-a murit soţul? Lemnul verde e simbolul dulceţii omeneşti, căci ceea ce-i verde şi sănătos trăieşte în îndulcirea veacului de acum, iar lemnul uscat e simbolul că femeia, după ce i-a murit bărbatul, nu se mai îndulceşte cu alt soţ. Să stea pe ramură uscată! Acesta e simbolul uscăciunii, al foamei, al setei, al chinului, al trudei – aşa spun dumnezeieştii Părinţi. Porumbelul care stă pe lemn uscat ne arată nouă să ne uscăm cu postul, cu lacrimile, cu umilinţa, cu foamea şi cu setea. Femeia căreia i-a murit bărbatul să plângă, să se roage, să ducă o viaţă curată şi cinstită, şi de foarte mare fericire se va învrednici dacă va rămâne aşa până la sfârşitul vieţii ei. Iar dacă nu poate, atunci după îngăduinţa marelui Pavel, poate să se mărite, dar mai bine este dacă rămâne nemăritată şi petrece în post, în rugăciune, în foame şi în sete, în trudă şi în osteneală, plângând nu după mirele ce l-a avut, ci după Hristos; după Acela să suspine, după Acela să plângă, că trebuie din nou să fie cu Acela cu Care s-a împreunat la botez, ca Acela să ne ducă pe noi nu la unirea cea trupească, ci la cea duhovnicească şi la bucuria cea fără de margini din ceruri.
Iubiţi credincioşi, dar de ce spune oare evanghelia de astăzi că bătrânul Simeon a blagoslovit pe dreptul Iosif şi pe Maica Domnului? După unii istorici, el a fost preot al legii vechi; alţii zic că nu, ci a fost un om drept, bătrân şi sfânt. Dar mai târziu el s-a arătat oarecărora dintre sfinţi îmbrăcat preoţeşte, după rânduiala legii vechi, şi cu un toiag verde în mână, încredinţând că a fost preot. Dar pe cine blagosloveşte Simeon? Pe Maica Domnului şi pe Pruncul pe Care-L ţine în braţe. Vedeţi smerenia lui Hristos? Vedeţi bunătatea Lui cea fără de margini? Se lasă blagoslovit de un om drept. Cel ce blagosloveşte toate popoarele pământului, şi toate ţarinile, şi toate viile, şi toate moşiile, şi toate vieţuitoarele din apă, din aer şi de pe uscat, se lasă blagoslovit de un om, care avea darul preoţiei.
Vedeţi cât de mare e preoţia? Duhul Sfânt dă preoţia preotului, dar ne învaţă că şi Însuşi Dumnezeu S-a smerit ca să fie binecuvântat de preot, de dreptul Simeon. Astăzi, Dumnezeu Cuvântul, Care a făcut cerul şi pământul, vine, Se face prunc întru smerenie şi blândeţe şi, tăcând, Se lasă binecuvântat de un preot al legii vechi. Dar atunci cu cât e mai mare un preot al legii darului? N-am vreme să vă spun. Iar dumneavoastră, când treceţi pe lângă un preot, poate nici bună-ziua nu-i ziceţi. Vai de cel ce face aşa! Să ştiţi dumneavoastră că arhiereii şi preoţii în lumea aceasta sunt izvoarele binecuvântării. Deci fericit, de trei ori fericit este acela care doreşte pururea să fie blagoslovit de arhiereu şi de preot! Când treci pe lângă un preot, chiar dacă este departe, ia-ţi căciula din cap, du-te şi zi: Blagosloveşte-mă, părinte sfinte! Căci zice dumnezeiescul Gură-de-Aur: „a preotului este numai a deschide gura şi darul le lucrează pe toate”. Şi mai zice acelaşi: „Sfântă este limba preotului şi preasfântă este gura lui”. Şi când te-ai dus la el şi te-a binecuvântat, Domnul te-a umplut de toată blagoslovenia Duhului Sfânt, că nu el blagosloveşte, cu Duhul Sfânt cu Care este îmbrăcat.
Iată ce pildă ne-a dat Mântuitorul la sărbătoarea de astăzi. El, Care blagosloveşte pe toţi Sfinţii şi Arhiereii, şi pe toţi Sfinţii Îngeri, Se blagosloveşte pe pământ de la un preot? De un bătrân cinstit?
Şi apoi, pe cine ţine Sfântul Simeon în braţe? Pe un prunc. Dar cine era pruncul Acesta? Acesta este Cel ce ţine în cumpănă şi în braţele Sale cerul şi pământul, şi toate cerurile cerurilor şi toate văzduhurile, şi noianurile, şi vânturile, şi munţii, şi toate cetele de sus, şi toată zidirea cea de jos; şi acum vine cu atâta smerenie ca să-L ţină în braţe un bătrân slab, care a aşteptat cu suspin şi cu umilinţă 360 de ani venirea Lui. Iată bunătatea şi mila lui Dumnezeu până unde se coboară, că vrea să fie binecuvântat de om, vrea să fie purtat de om, în nemărginita Lui dragoste, ca şi noi la vreme să dorim blagoslovenia Lui, şi să-L purtăm pe Dumnezeu.
Dar oare nu-L purtăm şi noi pe Iisus Hristos? Oare numai bătrânul Simeon L-a purtat? Doamne fereşte. Noi Îl purtăm mai mult decât Sfântul Simeon. Sufletul omului are chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, căci are minte, gând şi cuvânt. Mintea noastră, sufletul nostru sunt chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, Care stă în minte şi în inimă, şi S-a vărsat în toată firea trupului ca focul prin fier, cum arată dumnezeiescul Ioan Damaschin. Deci fiecare creştin, care s-a scăldat în biserică şi s-a îmbrăcat cu Hristos, după cum cântă biserica: “Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat, Aliluia!”, poartă pe Hristos în el. De aceea ne chemăm toţi creştini, că purtăm pe Hristos în noi, avem pe Dumnezeu Cuvântul şi pe toată Sfânta Treime cu noi. Sfântul Simeon L-a purtat în braţe, iar noi Îl purtăm pururea pe Hristos în inimă şi în minte. Toţi suntem purtători de Dumnezeu, după cum a spus Sfântul Ignatie, căci când l-a întrebat împăratul Traian: „Dar de ce te chemi tu aşa, Teoforul? (adică “purtător de Dumnezeu”), el i-a spus: „Nu te nedumeri, Împărate! Mă numesc Teofor pentru că port pe Dumnezeu în mine; căci toţi creştinii care s-au botezat poartă pe Dumnezeu în ei”.
Deci, fraţii mei, dacă purtăm pe Dumnezeu în noi şi dacă acesta este adevărul, şi nimeni nu poate să-l tăgăduiască, atunci cum trebuie să fie purtările noastre, cum trebuie să fie gândurile noastre, cum trebuie să fie cuvintele noastre, ce fel de mişcări trebuie să facem? Oare ce nu ştie Dumnezeu, Care este în noi şi pe Care Îl purtăm până la moarte? Ce nu ştie El din viaţa noastră? Căci i-a spus lui Iov: „Oare cine este cel ce ascunde de la Mine sfatul?”. Care sfat? Sfatul inimilor.
Despre aceasta a proorocit bătrânul Simeon. Căci după ce a spus cele de mai sus, a zis Maicii Domnului: „Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel” (Luca 2, 34). Care e căderea, care e ridicarea prin Hristos? Toţi care Îl hulesc vor cădea de la Dânsul, căci de bună voie se desprind de dragostea Lui. Şi-apoi, ce i-a mai proorocit Maicii Domnului? „Şi prin sufletul tău va trece sabie”. Când a trecut sabia prin inima Maicii Domnului? La Sfintele Patimi. Maica Domnului a născut după legea firii, dar în acelaşi timp mai presus de fire, căci n-a avut dureri.
Dar durerea pe care trebuia să o aibă la naştere a avut-o la sfintele şi preaînfricoşatele Patimi, când a văzut pe Mântuitorul răstignit, de a suferit nenumărate chinuri şi a murit. Deci a trecut sabia prin inima ei nu la naştere, pentru că n-a cunoscut înainte de ea dulceaţă de bărbat şi de aceea a născut fără durere. Dar durerea de la naştere a trebuit s-o aibă la patima Domnului, ca să fie părtaşă a patimilor şi suferinţelor Lui.
Iubiţi credincioşi, luaţi seama: Hristos a venit spre surpare şi stăvilire. Toţi care se împotrivesc, toţi care hulesc, toţi care defaimă poruncile Lui vor cădea de la El. Şi toţi care caută să-L iubească din toată inima, şi să facă poruncile Lui, se vor ridica prin dragostea Lui la locaşurile mai presus de ceruri.
V-am spus aceste puţine, la praznicul de azi, ca să nu îngreuiez auzul dumneavoastră, că multe sunt care îmi vin în minte. Vă spun numai atâta: ţineţi minte femeilor, de la praznicul acesta, să păziţi curăţenia după copii până la 40 de zile. Dacă una rămâne văduvă, să stea pe lemn uscat, ca porumbiţa cea sălbatică, adică să petreacă în post, în rugăciune, în foame, în sete, şi să suspine după Mirele Cel ceresc, după Hristos, Care ne-a logodit pe noi cu Sine prin botez. Iar dacă nu se va putea înfrâna şi se va căsători, să se căsătorească cu un bărbat creştin, care n-a mai lăsat o soţie încurcată, şi să aibă cununie. Dar cununia nu se mai pune a doua oară pe capul celor ce se cunună, după rânduiala Sfinţilor Părinţi.
Apoi, să dorim binecuvântarea preoţilor şi arhiereilor. Până veţi rămâne în viaţa aceasta, să doriţi blagoslovenia slujitorilor Bisericii, pentru că Însuşi Dumnezeu S-a pogorât de sus, ca să fie blagoslovit de un sfânt preot al legii celei vechi.
Dar să vă mai spun ceva: să nu boliţi de îndoială. Niciodată nu am putea vorbi mai mult de îndoială ca astăzi, dar nu-i vreme. De ce a suferit Sfântul Simeon Bătrânul 283 de ani, câţi au fost de la faraonul Ptolemeu Filadelf până la Hristos? Pentru că s-a îndoit. N-a crezut că Hristos se poate naşte dintr-o fecioară. Şi i-a dat Dumnezeu canon să mai trăiască 283 de ani, ca să vadă pe Cel născut din Fecioară.
Aşa s-a îndoit Avraam. Căci când i-a zis Domnul: „Eu sunt Domnul, Care te-a scos din Urul Caldeii, ca să-ţi dau pământul acesta de moştenire… a zis Avraam: «Stăpâne Doamne, pe ce voi cunoaşte că-l voi moşteni?». Atunci a zis Domnul către Avraam: «Să ştii bine că urmaşii tăi vor fi pribegi în pământ străin, unde vor fi robiţi şi apăsaţi patru sute de ani»” (Facerea 15, 7-13). Dar a stat în robie 430 de ani. De aceea a întrebat Moise: de ce, Doamne, a depăşit cei 400 de ani, că s-au împlinit anii. Şi a zis Dumnezeu: anii s-au împlinit, dar păcatele poporului, nu. Deci, în loc de 400 de ani, le-a dat canon de stat în robie 430 de ani. De ce n-a murit Moise în pământul făgăduinţei, ci a murit la muntele Nebo? Căci Moise, care a condus poporul acela, a fost cel mai blând om de pe faţa pământului, cum se spune la Numeri: „Moise însă era omul cel mai blând dintre toţi oamenii de pe pământ” (Numerii 12, 3). Pentru o greşeală nu a intrat în pământul făgăduinţei, pentru o greşeală l-a pedepsit Dumnezeu să nu treacă Iordanul: pentru că s-a îndoit la stânca Rafidim. Că Dumnezeu i-a spus: „Ia toiagul şi adună obştea, tu şi Aaron, fratele tău, şi grăiţi stâncii înaintea lor şi ea vă va da apă; şi le veţi scoate apă din stâncă şi veţi adăpa obştea şi dobitoacele ei.
A luat deci Moise toiagul din faţa Domnului, cum poruncise Domnul. Şi au adunat Moise şi Aaron obştea la stâncă şi a zis către obşte: «Ascultaţi, îndărătnicilor, au doară din stânca aceasta vă vom scoate apă?» Apoi şi-a ridicat Moise mâna şi a lovit în stâncă cu toiagul său de două ori, şi a ieşit apă multă, şi a băut obştea şi dobitoacele ei. Atunci a zis Domnul către Moise şi Aaron: «Pentru că nu M-aţi crezut, ca să arătaţi sfinţenia Mea înaintea ochilor fiilor lui Israel, de aceea nu veţi duce voi adunarea aceasta în pământul pe care am să i-l dau»” (Numerii 20, 8-12). Pentru îndoiala aceasta Moise n-a văzut pământul făgăduinţei.
Aşa s-a îndoit şi Toma la Învierea lui Hristos şi a trebuit să fie mustrat oarecum de Hristos: „Fiindcă M-ai văzut, Tomo, ai crezut; ferice de cei ce n-au văzut şi au crezut!”. Hristos a pus astfel fericirea a zecea după Înviere, ca să întărească credinţa celor ce nu văd şi cred, precum suntem noi şi cum trebuie să fie toţi creştinii până la sfârşit. Ce spune Apostolul Iacov: „Bărbatul îndoielnic este nestatornic în toate căile sale” (Iacov 1, 8). Omul îndoielnic care zice: “Oare este, sau nu este Dumnezeu? Oare este iad, sau nu este?”, acela este ca un nor pe care îl poartă satana cum vrea, căci el nu crede cu fermitate, cu tărie, în existenţa lui Dumnezeu. De aceea satana îl duce oriunde.
Să vă dau o pildă. A venit un moşneag deunăzi şi a zis: “Părinte, iată ce am văzut la restaurant în ziua de Sfântul Vasile. Vor merge toţi aceia în iad? Eu cred că nu vor merge toţi”. I-am răspuns: “Nu crezi dumneata, dar Duhul Sfânt ne spune în psalmi, prin gura Sfântului Prooroc David: Că Tu eşti Dumnezeu care nu voieşti fărădelegea, nici va locui lângă Tine cel ce vicleneşte. Nu vor sta călcătorii de lege în preajma ochilor Tăi. Urât-ai pe toţi cei ce lucrează fărădelege (Psalmii 5, 4-5). Nu crezi dumneata că Dumnezeu nu-i părtaş la fărădelegile noastre? Ce spune Scriptura? Pentru ce ai aşezat aşezământul de lege al Meu prin gura ta, iar tu ai urât învăţătura şi ai lepădat cuvintele mele înapoia ta? (Psalmii 40, 17-18).
Şi mai zice în psalmi: Pune-voi fărădelegea ta înaintea ta şi te voi mustra. Iar Hristos a spus: Intraţi pe poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. Şi strâmtă este poarta şi îngustă calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află (Matei 7, 13-14). Deci nu te mira că merg mulţi la joc, sau că cei care merg la bine pe cărarea cea strâmtă sunt puţini”.
Tot lucrul bun este rar. Deci nu vă îndoiţi de cuvintele Mântuitorului. Nu sta la îndoială când e vorba de a împlini porunca lui Hristos şi de a te feri de păcate. Dacă n-a cruţat Dumnezeu pe Avraam şi pe Moise pentru îndoială, dacă nu l-a cruţat pe Toma şi pe alţii care s-au îndoit, nu ne va cruţa nici pe noi. Aceia au fost sfinţi, le-a dat astfel de pedeapsă ca să nu se muncească veşnic, dar noi, dacă vom trăi în îndoială, vom avea nu numai pedeapsa lui Simeon, ci vom avea pedeapsa veşnică. Pe el l-a pedepsit pe merit să nu moară, până nu-L va vedea pe Hristos Domnul, dar noi, de nu vom crede că avem pe Hristos în noi şi că El trăieşte în noi şi ştie cuvintele noastre, şi gândurile noastre, şi faptele noastre, atunci munciţi vom fi în vecii vecilor.
Mântuitorul Hristos şi Prea Curata lui Maică să ne ajute tuturor, să nu uităm că Îl purtăm în toată vremea în noi, că El ştie toate gândurile noastre. Amin!
Iar marele istoric Egesip descrie mai pe larg istoria acestui praznic, zicând: De la zidirea lumii şi până la moartea lui Avraam au trecut 3.407. În vechime, adică de la Set până la Avraam, oamenii trăiau foarte mult, cum a trăit Adam 930 de ani, cum a trăit Matusalem 969 de ani, Set 812 ani şi Eva 950. Dar după aceea, a început să scadă viaţa omului; înainte de potop, a zis Dumnezeu să fie anii omului 120, iar pentru cei drepţi numărul acesta a fost întrecut. Pentru că îl vedem pe Avraam că trăieşte 175 de ani. Deci de la Adam până la Avraam a scăzut viaţa omului cu 755 de ani. De la Avraam şi până la împăratul Ptolemeu Filadelf, când trăia şi Sfântul Simeon Bătrânul, au trecut 1700 ani (Prolog, februarie). Şi în timpul acestui împărat Ptolemeu, care trăieşte cu 283 de ani înainte de venirea Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, s-a întâmplat un mare eveniment cu Sfânta Scriptură. Atunci s-a făcut traducerea ei din limba evreiască în cea elinească, numită Septuaginta, pentru că a fost tâlcuită de 70 de mari cărturari, pe care împăratul Ptolemeu Filadelf i-a pus să tâlcuiască Scriptura, deoarece evreii erau în robia lor. Şi între aceşti 7o de bărbaţi care au tâlcuit Dumnezeiasca Scriptură a fost şi Sfântul Simeon Bătrânul, care pe vremea aceea avea 77 de ani. Şi s-a împărţit Biblia, după cum spune istoricul Egesip, în 70 de părţi, iar fiecare cărturar şi preot, care era pus la tâlcuirea Scripturii, avea o parte a ei. Deci unul tâlcuia Facerea, altul Ieşirea, altul Numerii, altul Deuteronomul şi altul cărţile Regilor, şi celelalte care urmează în Scriptură. Iar sfântului şi dreptului Simeon (care, cum am spus, era bătrân de 77 de ani) i-a căzut să traducă pe Sfântul Prooroc Isaia, care vorbeşte de naşterea Mântuitorului din Fecioară. Şi traducând el, a ajuns la locul unde Duhul Sfânt spune prin gura acestui prooroc: „Iată, Fecioara în pântece va lua şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuil” (Isaia 7, 13), care se tâlcuieşte: „Cu noi este Dumnezeu”.
Şi acest om, cu toate că era sfânt şi cărturar mare, când a auzit acest cuvânt din Scriptură, s-a îndoit: Cum poate o fecioară să nască? Că fecioara nu poate să nască, fără numai femeia care a trăit cu bărbat, numai aceea poate să nască. Şi şi-a zis în mintea lui, ca om, că locul care s-a pus mai înainte de el în Scriptură nu e bun. Şi şi-a luat, fiindcă fiecare tâlcuia în cămăruţa lui, exemplarele Scripturii, ce se scriau atunci pe piele de viţel sau pe piele de ied. Şi a luat Sfântul Simeon cuţit şi a ras de pe membrană textul acela: „Iată, Fecioara în pântece va lua…” şi a scris după mintea lui altceva: „O tânără tăinuită de bărbatul său va lua în pântece” (cuvânt la Mineiul lui februarie).
Câtă hulă era aici: dintr-o fecioară făcuse o femeie care a căzut pe ascuns de bărbatul ei! Şi a scris aşa, că i s-a părut lui că aşa trebuie să fie: o tânără care fără ştirea bărbatului a trăit cu altul poate să nască, măcar că nu-i femeia acelui bărbat, dar fecioară să nască nu se poate. Asta-i mintea omului, dar nu a lui Dumnezeu. Şi fiindcă era seară, s-a dus să se odihnească. Şi când a venit dimineaţa în camera sa, unde avea de lucru, a găsit scris din nou, mai frumos: „Iată, fecioara în pântece va lua…”. Şi s-a minunat întrebându-se : Cine a intrat noaptea asta la mine şi mi-a şters sensul şi a scris altfel decât am scris eu? Şi a ras a doua oară de pe membrană cuvântul cel hotărât de Duhul Sfânt: „Iată, Fecioara…” şi scris: „O tânără tăinuită de bărbatul său…”. Şi a tradus mai departe, până seara, şi atunci i-a zis gândul: „Lasă că am să încui cămara, am să pun lacăt, să vedem cine o să intre să mai poată şterge ceea ce am scris eu!”. Şi s-a dus să se odihnească. Şi când a venit, a treia zi, a găsit a doua oară, mai luminat şi mai frumos: „Iată, Fecioara în pântece va lua…”; şi s-a speriat, căci ştiuse uşa încuiată, şi şi-a zis: „Cine a putut să şteargă acest text pe care l-am şters eu şi să scrie iar cum era scris înainte?”. Şi a îndrăznit şi a treia oară să şteargă, şi atunci l-a prins de mână Arhanghelul Gavriil, iar el a căzut cu cutremur la pământ: „Stai, Simeoane! Au ţi se pare că acest lucru este cu neputinţă la Dumnezeu? Adică Dumnezeu, Care a făcut pe femeie din bărbat la început fără de bărbat – că Adam a născut femeie din coasta lui fără amestecare de femeie –, nu poate să scoată bărbat din fecioară fără de bărbat şi fără să-şi strice peceţile fecioriei ei? Deci, pentru că n-ai crezut cuvântul Domnului, care se va împlini la vremea lui, iată vei trăi şi n-ai să mori până ce n-ai să vezi cu ochii tăi pe Hristosul Domnului şi până n-ai să-l pipăi cu mâinile tale”. Şi s-a dus Arhanghelul Gavriil de la dânsul.
Şi era Simeon atunci, cum v-am mai spus înainte, de 77 de ani. Şi de la faraonul Ptolemeu Filadelf şi până la venirea Domnului au trecut 283 de ani. Aceştia şi cu 77 fac la un loc 360 de ani. Atâta a trăit Simeon Bătrânul. Şi era o spaimă în Ierusalim, că atâtea rânduri de oameni muriseră şi lumea se minuna că omul acesta trăieşte, nu după legile firii, ci după minunea lui Dumnezeu. Că el era legat şi nu spunea la nimeni taina ce-a văzut-o.
Dar toţi cărturarii legii vechi ştiau că el trăieşte de 360 de ani, într-un timp când nimeni n-a mai trăit atâta. Că v-am spus că de la Adam până la Avraam au scăzut 755 de ani din viaţa omului şi a rămas Avraam cu 175 de ani. Şi Isaac a trăit 182, iar Iacov 147 de ani. Iar de la Avraam până la David, timp de 839 de ani, a mai scăzut 100 de ani din viaţa omului şi Duhul Sfânt a hotărât prin gura lui David: „Zilele anilor noştri sunt şaptezeci de ani; iar de vor fi în putere, optzeci de ani… ” (Psalmii 89, 10-11).
Va să zică Sfântul Simeon Bătrânul trăieşte după ce Duhul Sfânt a hotărât prin gura lui David să trăiască oamenii 70 de ani, iar de vor fi în putere, 80. Şi după alcătuirea firii, unii din ei trăiesc şi astăzi până la 130-140, dar mai mult nu. Deci minune mare era să vezi un om de 360 de ani, în timpul de la David până la Hristos, împăratul Ptolemeu trăind cam la 600 de ani după David!
Şi iată cum a luat fiinţă, praznicul de astăzi. Acestui Sfânt Simeon, pe care l-a legat Dumnezeu prin graiul Arhanghelului Gavriil să nu moară până ce nu va vedea pe Hristosul Domnului, îi spuneau la Templul din Ierusalim, şi cărturarii, şi arhiereii, “Simeon cel fără de moarte”, pentru că credeau că nu va mai muri. Şi-l întrebau: “Până când ai să trăieşti tu?”. Iar el spunea: “Până când va voi Domnul”. Dar nu spunea taina, că l-a legat pe el Domnul.
Iar când a venit Prea Sfântul nostru Dumnezeu cu trup, Cel ce s-a născut din Prea Curata Fecioară Maria, la 40 de zile în biserică, după rânduiala legii evreieşti, să aducă jertfă de curăţire două turturele sau doi pui de porumb
Şi s-a dus Simeon în Templul lui Solomon. Acolo erau mii de evrei cu prunci de 40 de zile pentru curăţire. Dar venind bătrânul Simeon, gârbov şi foarte plecat, cu vederea şi auzul slăbite, s-a făcut de unde era Maica Domnului – între atâtea mii de femei şi bărbaţi – o rază de lumină ca soarele. Şi pe acea rază de lumină el a mers până la Maica Domnului. Iar Mântuitorul strălucea în braţele Maicii Domnului ca fulgerul. Şi când L-a văzut bătrânul Simeon, L-a luat în braţe şi cu lacrimi a spus: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după Cuvântul Tău în pace”, adică acum dă-mi, Doamne, drumul să mă duc cu linişte în cealaltă lume, „că văzură ochii mei mântuirea Ta”. Căci Tu ai venit să mântuieşti lumea, „că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţii tuturor popoarelor…”.
Auzi, n-ai venit să mântuieşti numai pe evrei, ci pe toate popoarele lumii! Şi a mai zis: „… lumină spre descoperirea neamurilor”; adică prin acest Prunc se va descoperi lumina la toate popoarele pământului. Şi la urmă a zis: „… şi slavă poporului tău Israil”, pentru că după trup Mântuitorul se trage din neamul lui David şi al lui Avraam, deci din neamul evreiesc. Şi este slavă pentru poporul acela.
Şi zicând aceasta, bătrânul s-a risipit acolo în biserică. Şi osemintele lui le-au îngropat lângă biserică şi le-a adus împăratul roman mai târziu la Constantinopol.
Iubiţi credincioşi, aşa s-a întâmplat Întâmpinarea Domnului.
Dar oare de ce femeile veneau la 40 de zile în biserică, să aducă jertfă de curăţire lui Dumnezeu? Oare există legea aceasta şi în legea darului? Da, există, pentru că în legea veche a spus Moise în Levitic (cap. al XII-lea): „Toată femeia care va zămisli şi va naşte… necurată este”; până la 40 de zile să nu se culce cu bărbatul său şi la 40 de zile să aducă pruncul să-l îmbisericească în biserică, să i se facă aghiasmă şi să aducă jertfă de curăţire lui Dumnezeu, şi apoi poate să intre în biserică. Aşa era în legea veche şi această rânduială s-a pus în legea darului la fel. Dar oare se păzeşte în legea darului? Ne-a venit la ureche că nu. Ne-a venit la spovedanie şi ni s-a spus că bărbaţii n-au răbdare şi femeile n-au ce face şi nu păzesc curăţenia până la 40 de zile. Şi aceasta e mare păcat. Pentru că copiii care se nasc din aceste amestecări, dacă bărbatul se împreună cu soţia până ea nu se curăţeşte, se nasc orbi, rahitici, cu oasele moi şi cu nici un fel de fericire în viaţă. E o pedeapsă a lui Dumnezeu că n-au înfrânare nici măcar şase săptămâni, până se curăţeşte femeia de urmele naşterii ei. Deci luaţi aminte de la praznicul Întâmpinării şi aduceţi-vă aminte să nu vă ispitească satana ca să nu păziţi curăţenia după copiii dumneavoastră, că veţi fi sub blestem şi veţi avea pagube şi scârbe în viaţa aceasta, iar dincolo – munca cea veşnică. Că şi legea căsătoriei are o măsură de curăţenie. Nu dezlegaţi frâul – nici bărbatul, nici femeia – ca dobitoacele, măcar că şi acelea au rânduiala lor. Cât timp femeia este în timpul menstruaţiei, bărbatul n-are voie să se culce cu dânsa; la fel timp de 40 de zile după naştere, cât este în curăţenie, n-are voie; nici în sărbători, nici în posturi, în duminici şi aşa mai departe. E o măsură de curăţenie pentru toţi, şi dacă nu e păstrată, din mocirla asta ne ducem în fundul iadului.
Dar oare de ce trebuie să aducă doi pui de porumb
Eram cu oile – că eu am fost cioban la munte – acum vreo zece ani, şi pe piciorul unui deal pândeam nişte porumbei sălbatici. Poate erau şi aceia stingheri, că de câte ori veneau, stăteau pe vârful unui mesteacăn uscat. Şi mă minunam de ce stau pe cel uscat, când tot codrul e verde! Iată de ce stau pe pom uscat: aceasta este o taină şi un simbol. Căci spune Marele Vasile că din toate zidirile lui Dumnezeu pururea ne învăţăm cele ale înţelepciunii. Căci toată lumea aceasta simţită şi văzută este şcoala sufletelor celor cuvântătoare. Ştiţi de ce nu stă porumbelul şi turturica pe lemn verde după ce i-a murit soţul? Lemnul verde e simbolul dulceţii omeneşti, căci ceea ce-i verde şi sănătos trăieşte în îndulcirea veacului de acum, iar lemnul uscat e simbolul că femeia, după ce i-a murit bărbatul, nu se mai îndulceşte cu alt soţ. Să stea pe ramură uscată! Acesta e simbolul uscăciunii, al foamei, al setei, al chinului, al trudei – aşa spun dumnezeieştii Părinţi. Porumbelul care stă pe lemn uscat ne arată nouă să ne uscăm cu postul, cu lacrimile, cu umilinţa, cu foamea şi cu setea. Femeia căreia i-a murit bărbatul să plângă, să se roage, să ducă o viaţă curată şi cinstită, şi de foarte mare fericire se va învrednici dacă va rămâne aşa până la sfârşitul vieţii ei. Iar dacă nu poate, atunci după îngăduinţa marelui Pavel, poate să se mărite, dar mai bine este dacă rămâne nemăritată şi petrece în post, în rugăciune, în foame şi în sete, în trudă şi în osteneală, plângând nu după mirele ce l-a avut, ci după Hristos; după Acela să suspine, după Acela să plângă, că trebuie din nou să fie cu Acela cu Care s-a împreunat la botez, ca Acela să ne ducă pe noi nu la unirea cea trupească, ci la cea duhovnicească şi la bucuria cea fără de margini din ceruri.
Iubiţi credincioşi, dar de ce spune oare evanghelia de astăzi că bătrânul Simeon a blagoslovit pe dreptul Iosif şi pe Maica Domnului? După unii istorici, el a fost preot al legii vechi; alţii zic că nu, ci a fost un om drept, bătrân şi sfânt. Dar mai târziu el s-a arătat oarecărora dintre sfinţi îmbrăcat preoţeşte, după rânduiala legii vechi, şi cu un toiag verde în mână, încredinţând că a fost preot. Dar pe cine blagosloveşte Simeon? Pe Maica Domnului şi pe Pruncul pe Care-L ţine în braţe. Vedeţi smerenia lui Hristos? Vedeţi bunătatea Lui cea fără de margini? Se lasă blagoslovit de un om drept. Cel ce blagosloveşte toate popoarele pământului, şi toate ţarinile, şi toate viile, şi toate moşiile, şi toate vieţuitoarele din apă, din aer şi de pe uscat, se lasă blagoslovit de un om, care avea darul preoţiei.
Vedeţi cât de mare e preoţia? Duhul Sfânt dă preoţia preotului, dar ne învaţă că şi Însuşi Dumnezeu S-a smerit ca să fie binecuvântat de preot, de dreptul Simeon. Astăzi, Dumnezeu Cuvântul, Care a făcut cerul şi pământul, vine, Se face prunc întru smerenie şi blândeţe şi, tăcând, Se lasă binecuvântat de un preot al legii vechi. Dar atunci cu cât e mai mare un preot al legii darului? N-am vreme să vă spun. Iar dumneavoastră, când treceţi pe lângă un preot, poate nici bună-ziua nu-i ziceţi. Vai de cel ce face aşa! Să ştiţi dumneavoastră că arhiereii şi preoţii în lumea aceasta sunt izvoarele binecuvântării. Deci fericit, de trei ori fericit este acela care doreşte pururea să fie blagoslovit de arhiereu şi de preot! Când treci pe lângă un preot, chiar dacă este departe, ia-ţi căciula din cap, du-te şi zi: Blagosloveşte-mă, părinte sfinte! Căci zice dumnezeiescul Gură-de-Aur: „a preotului este numai a deschide gura şi darul le lucrează pe toate”. Şi mai zice acelaşi: „Sfântă este limba preotului şi preasfântă este gura lui”. Şi când te-ai dus la el şi te-a binecuvântat, Domnul te-a umplut de toată blagoslovenia Duhului Sfânt, că nu el blagosloveşte, cu Duhul Sfânt cu Care este îmbrăcat.
Iată ce pildă ne-a dat Mântuitorul la sărbătoarea de astăzi. El, Care blagosloveşte pe toţi Sfinţii şi Arhiereii, şi pe toţi Sfinţii Îngeri, Se blagosloveşte pe pământ de la un preot? De un bătrân cinstit?
Şi apoi, pe cine ţine Sfântul Simeon în braţe? Pe un prunc. Dar cine era pruncul Acesta? Acesta este Cel ce ţine în cumpănă şi în braţele Sale cerul şi pământul, şi toate cerurile cerurilor şi toate văzduhurile, şi noianurile, şi vânturile, şi munţii, şi toate cetele de sus, şi toată zidirea cea de jos; şi acum vine cu atâta smerenie ca să-L ţină în braţe un bătrân slab, care a aşteptat cu suspin şi cu umilinţă 360 de ani venirea Lui. Iată bunătatea şi mila lui Dumnezeu până unde se coboară, că vrea să fie binecuvântat de om, vrea să fie purtat de om, în nemărginita Lui dragoste, ca şi noi la vreme să dorim blagoslovenia Lui, şi să-L purtăm pe Dumnezeu.
Dar oare nu-L purtăm şi noi pe Iisus Hristos? Oare numai bătrânul Simeon L-a purtat? Doamne fereşte. Noi Îl purtăm mai mult decât Sfântul Simeon. Sufletul omului are chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, căci are minte, gând şi cuvânt. Mintea noastră, sufletul nostru sunt chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, Care stă în minte şi în inimă, şi S-a vărsat în toată firea trupului ca focul prin fier, cum arată dumnezeiescul Ioan Damaschin. Deci fiecare creştin, care s-a scăldat în biserică şi s-a îmbrăcat cu Hristos, după cum cântă biserica: “Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat, Aliluia!”, poartă pe Hristos în el. De aceea ne chemăm toţi creştini, că purtăm pe Hristos în noi, avem pe Dumnezeu Cuvântul şi pe toată Sfânta Treime cu noi. Sfântul Simeon L-a purtat în braţe, iar noi Îl purtăm pururea pe Hristos în inimă şi în minte. Toţi suntem purtători de Dumnezeu, după cum a spus Sfântul Ignatie, căci când l-a întrebat împăratul Traian: „Dar de ce te chemi tu aşa, Teoforul? (adică “purtător de Dumnezeu”), el i-a spus: „Nu te nedumeri, Împărate! Mă numesc Teofor pentru că port pe Dumnezeu în mine; căci toţi creştinii care s-au botezat poartă pe Dumnezeu în ei”.
Deci, fraţii mei, dacă purtăm pe Dumnezeu în noi şi dacă acesta este adevărul, şi nimeni nu poate să-l tăgăduiască, atunci cum trebuie să fie purtările noastre, cum trebuie să fie gândurile noastre, cum trebuie să fie cuvintele noastre, ce fel de mişcări trebuie să facem? Oare ce nu ştie Dumnezeu, Care este în noi şi pe Care Îl purtăm până la moarte? Ce nu ştie El din viaţa noastră? Căci i-a spus lui Iov: „Oare cine este cel ce ascunde de la Mine sfatul?”. Care sfat? Sfatul inimilor.
Despre aceasta a proorocit bătrânul Simeon. Căci după ce a spus cele de mai sus, a zis Maicii Domnului: „Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel” (Luca 2, 34). Care e căderea, care e ridicarea prin Hristos? Toţi care Îl hulesc vor cădea de la Dânsul, căci de bună voie se desprind de dragostea Lui. Şi-apoi, ce i-a mai proorocit Maicii Domnului? „Şi prin sufletul tău va trece sabie”. Când a trecut sabia prin inima Maicii Domnului? La Sfintele Patimi. Maica Domnului a născut după legea firii, dar în acelaşi timp mai presus de fire, căci n-a avut dureri.
Dar durerea pe care trebuia să o aibă la naştere a avut-o la sfintele şi preaînfricoşatele Patimi, când a văzut pe Mântuitorul răstignit, de a suferit nenumărate chinuri şi a murit. Deci a trecut sabia prin inima ei nu la naştere, pentru că n-a cunoscut înainte de ea dulceaţă de bărbat şi de aceea a născut fără durere. Dar durerea de la naştere a trebuit s-o aibă la patima Domnului, ca să fie părtaşă a patimilor şi suferinţelor Lui.
Iubiţi credincioşi, luaţi seama: Hristos a venit spre surpare şi stăvilire. Toţi care se împotrivesc, toţi care hulesc, toţi care defaimă poruncile Lui vor cădea de la El. Şi toţi care caută să-L iubească din toată inima, şi să facă poruncile Lui, se vor ridica prin dragostea Lui la locaşurile mai presus de ceruri.
V-am spus aceste puţine, la praznicul de azi, ca să nu îngreuiez auzul dumneavoastră, că multe sunt care îmi vin în minte. Vă spun numai atâta: ţineţi minte femeilor, de la praznicul acesta, să păziţi curăţenia după copii până la 40 de zile. Dacă una rămâne văduvă, să stea pe lemn uscat, ca porumbiţa cea sălbatică, adică să petreacă în post, în rugăciune, în foame, în sete, şi să suspine după Mirele Cel ceresc, după Hristos, Care ne-a logodit pe noi cu Sine prin botez. Iar dacă nu se va putea înfrâna şi se va căsători, să se căsătorească cu un bărbat creştin, care n-a mai lăsat o soţie încurcată, şi să aibă cununie. Dar cununia nu se mai pune a doua oară pe capul celor ce se cunună, după rânduiala Sfinţilor Părinţi.
Apoi, să dorim binecuvântarea preoţilor şi arhiereilor. Până veţi rămâne în viaţa aceasta, să doriţi blagoslovenia slujitorilor Bisericii, pentru că Însuşi Dumnezeu S-a pogorât de sus, ca să fie blagoslovit de un sfânt preot al legii celei vechi.
Dar să vă mai spun ceva: să nu boliţi de îndoială. Niciodată nu am putea vorbi mai mult de îndoială ca astăzi, dar nu-i vreme. De ce a suferit Sfântul Simeon Bătrânul 283 de ani, câţi au fost de la faraonul Ptolemeu Filadelf până la Hristos? Pentru că s-a îndoit. N-a crezut că Hristos se poate naşte dintr-o fecioară. Şi i-a dat Dumnezeu canon să mai trăiască 283 de ani, ca să vadă pe Cel născut din Fecioară.
Aşa s-a îndoit Avraam. Căci când i-a zis Domnul: „Eu sunt Domnul, Care te-a scos din Urul Caldeii, ca să-ţi dau pământul acesta de moştenire… a zis Avraam: «Stăpâne Doamne, pe ce voi cunoaşte că-l voi moşteni?». Atunci a zis Domnul către Avraam: «Să ştii bine că urmaşii tăi vor fi pribegi în pământ străin, unde vor fi robiţi şi apăsaţi patru sute de ani»” (Facerea 15, 7-13). Dar a stat în robie 430 de ani. De aceea a întrebat Moise: de ce, Doamne, a depăşit cei 400 de ani, că s-au împlinit anii. Şi a zis Dumnezeu: anii s-au împlinit, dar păcatele poporului, nu. Deci, în loc de 400 de ani, le-a dat canon de stat în robie 430 de ani. De ce n-a murit Moise în pământul făgăduinţei, ci a murit la muntele Nebo? Căci Moise, care a condus poporul acela, a fost cel mai blând om de pe faţa pământului, cum se spune la Numeri: „Moise însă era omul cel mai blând dintre toţi oamenii de pe pământ” (Numerii 12, 3). Pentru o greşeală nu a intrat în pământul făgăduinţei, pentru o greşeală l-a pedepsit Dumnezeu să nu treacă Iordanul: pentru că s-a îndoit la stânca Rafidim. Că Dumnezeu i-a spus: „Ia toiagul şi adună obştea, tu şi Aaron, fratele tău, şi grăiţi stâncii înaintea lor şi ea vă va da apă; şi le veţi scoate apă din stâncă şi veţi adăpa obştea şi dobitoacele ei.
A luat deci Moise toiagul din faţa Domnului, cum poruncise Domnul. Şi au adunat Moise şi Aaron obştea la stâncă şi a zis către obşte: «Ascultaţi, îndărătnicilor, au doară din stânca aceasta vă vom scoate apă?» Apoi şi-a ridicat Moise mâna şi a lovit în stâncă cu toiagul său de două ori, şi a ieşit apă multă, şi a băut obştea şi dobitoacele ei. Atunci a zis Domnul către Moise şi Aaron: «Pentru că nu M-aţi crezut, ca să arătaţi sfinţenia Mea înaintea ochilor fiilor lui Israel, de aceea nu veţi duce voi adunarea aceasta în pământul pe care am să i-l dau»” (Numerii 20, 8-12). Pentru îndoiala aceasta Moise n-a văzut pământul făgăduinţei.
Aşa s-a îndoit şi Toma la Învierea lui Hristos şi a trebuit să fie mustrat oarecum de Hristos: „Fiindcă M-ai văzut, Tomo, ai crezut; ferice de cei ce n-au văzut şi au crezut!”. Hristos a pus astfel fericirea a zecea după Înviere, ca să întărească credinţa celor ce nu văd şi cred, precum suntem noi şi cum trebuie să fie toţi creştinii până la sfârşit. Ce spune Apostolul Iacov: „Bărbatul îndoielnic este nestatornic în toate căile sale” (Iacov 1, 8). Omul îndoielnic care zice: “Oare este, sau nu este Dumnezeu? Oare este iad, sau nu este?”, acela este ca un nor pe care îl poartă satana cum vrea, căci el nu crede cu fermitate, cu tărie, în existenţa lui Dumnezeu. De aceea satana îl duce oriunde.
Să vă dau o pildă. A venit un moşneag deunăzi şi a zis: “Părinte, iată ce am văzut la restaurant în ziua de Sfântul Vasile. Vor merge toţi aceia în iad? Eu cred că nu vor merge toţi”. I-am răspuns: “Nu crezi dumneata, dar Duhul Sfânt ne spune în psalmi, prin gura Sfântului Prooroc David: Că Tu eşti Dumnezeu care nu voieşti fărădelegea, nici va locui lângă Tine cel ce vicleneşte. Nu vor sta călcătorii de lege în preajma ochilor Tăi. Urât-ai pe toţi cei ce lucrează fărădelege (Psalmii 5, 4-5). Nu crezi dumneata că Dumnezeu nu-i părtaş la fărădelegile noastre? Ce spune Scriptura? Pentru ce ai aşezat aşezământul de lege al Meu prin gura ta, iar tu ai urât învăţătura şi ai lepădat cuvintele mele înapoia ta? (Psalmii 40, 17-18).
Şi mai zice în psalmi: Pune-voi fărădelegea ta înaintea ta şi te voi mustra. Iar Hristos a spus: Intraţi pe poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. Şi strâmtă este poarta şi îngustă calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află (Matei 7, 13-14). Deci nu te mira că merg mulţi la joc, sau că cei care merg la bine pe cărarea cea strâmtă sunt puţini”.
Tot lucrul bun este rar. Deci nu vă îndoiţi de cuvintele Mântuitorului. Nu sta la îndoială când e vorba de a împlini porunca lui Hristos şi de a te feri de păcate. Dacă n-a cruţat Dumnezeu pe Avraam şi pe Moise pentru îndoială, dacă nu l-a cruţat pe Toma şi pe alţii care s-au îndoit, nu ne va cruţa nici pe noi. Aceia au fost sfinţi, le-a dat astfel de pedeapsă ca să nu se muncească veşnic, dar noi, dacă vom trăi în îndoială, vom avea nu numai pedeapsa lui Simeon, ci vom avea pedeapsa veşnică. Pe el l-a pedepsit pe merit să nu moară, până nu-L va vedea pe Hristos Domnul, dar noi, de nu vom crede că avem pe Hristos în noi şi că El trăieşte în noi şi ştie cuvintele noastre, şi gândurile noastre, şi faptele noastre, atunci munciţi vom fi în vecii vecilor.
Mântuitorul Hristos şi Prea Curata lui Maică să ne ajute tuturor, să nu uităm că Îl purtăm în toată vremea în noi, că El ştie toate gândurile noastre. Amin!
COSTUMUL POPULAR ROMÂNESC – TRADIȚII ȘI MODERNISM 2 Februarie
OBICEIURI POPULARE LA ÎNTÂMPINAREA DOMNULUI
În credinţa populară ziua de 2 februarie este cunoascută sub denumirea de Ziua Ursului. Copiii erau unşi cu grăsime de urs. Prin această practică se credea că puterea acestui animal era transferată asupra copiilor.
Bolnavii de „sperietoare” erau trataţi în această zi prin afumare cu păr de urs. Se mai zice despre Stretenie că este o zi rea, cu multe ceasuri rele, iar cine se naşte sau cine face nuntă în această zi va avea parte numai de necazuri şi nu-i va merge bine.
Se credea că, dacă în această zi este soare, ursul iese din bârlog şi, văzându-şi umbră, se sperie şi se retrage, prevestind astfel, prelungirea iernii cu încă 6 săptămâni. Dimpotrivă, dacă în această zi cerul este înnorat, ursul nu-şi poate vedea umbră şi rămâne afară, prevestind slăbirea frigului şi apropierea primăverii.
Duminica a 17-a după Rusalii - a Cananeencei
Ev Matei 15, 21 - 28
În vremea aceea a venit Iisus în părţile Tirului şi ale Sidonului. Și, iată, o femeie cananeeancă, din acele ţinuturi, ieşind striga, zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de diavol. Iisus însă nu i-a răspuns niciun cuvânt; și, apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Dă-i drumul, că strigă în urma noastră. Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă! El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor. Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la masa stăpânilor lor. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti! Şi s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela.
Ap II Corinteni 6, 16 - 18; 7, 1
Fraților, noi suntem Biserica Dumnezeului Celui viu, precum Dumnezeu a zis: «Voi locui în ei și voi umbla și voi fi Dumnezeul lor și ei vor fi poporul Meu». De aceea, «Ieșiti din mijlocul lor și vă osebiți, zice Domnul» și «de ceea ce este necurat să nu vă atingeți și Eu vă voi primi pe voi și voi fi vouă tată și veți fi Mie fii și fiice, zice Domnul Atotțiitorul». Având, deci, aceste făgăduințe, iubiților, să ne curățim pe noi de toată întinarea trupului și a duhului, săvârșind sfințenia întru frica lui Dumnezeu.
Ev Matei 15, 21 - 28
În vremea aceea a venit Iisus în părţile Tirului şi ale Sidonului. Și, iată, o femeie cananeeancă, din acele ţinuturi, ieşind striga, zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de diavol. Iisus însă nu i-a răspuns niciun cuvânt; și, apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Dă-i drumul, că strigă în urma noastră. Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă! El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor. Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la masa stăpânilor lor. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti! Şi s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela.
Ap II Corinteni 6, 16 - 18; 7, 1
Fraților, noi suntem Biserica Dumnezeului Celui viu, precum Dumnezeu a zis: «Voi locui în ei și voi umbla și voi fi Dumnezeul lor și ei vor fi poporul Meu». De aceea, «Ieșiti din mijlocul lor și vă osebiți, zice Domnul» și «de ceea ce este necurat să nu vă atingeți și Eu vă voi primi pe voi și voi fi vouă tată și veți fi Mie fii și fiice, zice Domnul Atotțiitorul». Având, deci, aceste făgăduințe, iubiților, să ne curățim pe noi de toată întinarea trupului și a duhului, săvârșind sfințenia întru frica lui Dumnezeu.
Predică la Duminica a XVII-a după Rusalii - a Canaaneencei (Pr. Ilie Cleopa)
„O,femeie, mare este credința ta! Fie ție după cum voiești“ (Matei 15, 28)
Iubiți credincioși,
Credința cea mare și stăruitoare a femeii cananeence a fost arătată și lăudată nu de un prooroc, apostol, ierarh sau dascăl al Bisericii lui Hristos, ci de Însuși Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, știutorul inimilor omenești (Matei 9, 2-4; Marcu 2, 6-8). El laudă în fața poporului credința cea mare a femeii cananeence. O, înțelepciune fără de margini a Mântuitorului! O, adâncul îndurărilor Lui! Vine o femeie păgână, necăjită și străină tocmai din Fenicia Siriei - după cum arată dumnezeiescul evanghelist Marcu - și îl roagă pe Domnul cu lacrimi din durerea inimii să alunge demonul din fiica ei (Marcu 7, 30).
Nu știa cine este Hristos. Auzise și ea de la alți credincioși iudei, că Iisus Hristos este din neamul lui David, împăratul și proorocul. Auzise de sfintele Sale minuni care le făcea în poporul lui Israel și credea cu toată tăria inimii sale că va face Hristos milă și cu dânsa. Această femeie străină de poporul ales, văzând mulțimea ce urma pe Mântuitorul, nu îndrăznește să se apropie prea mult de El, ci de departe strigă: „Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David, fiica mea rău se chinuiește de diavol!“ (Matei 15, 22).
Trei gânduri mari stăpâneau mintea și inima ei. Întâi, credința tare către Dumnezeu; al doilea, nădejdea ei fără de îndoială că Domnul o va asculta și-i va împlini cererea ei; iar al treilea, mila cea mare pentru suferința fiicei sale. Pe toate aceste trei gânduri le-a scos la lumină din inima sa, când a zis: „Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David!“ (Matei 15, 22). Apoi, cerând milă de la Domnul pentru ea, zice: Fiica mea rău se chinuiește de diavolul! Adică: „Doamne, dacă miluiești pe fiica mea, pe mine mă miluiești. Aceasta este durerea inimii mele și pentru aceasta strig către Tine, să faci milă cu fiica mea și să izgonești duhul cel rău din ea, care o chinuiește cumplit".
Auzind și ea de minunile Fiului lui Dumnezeu, credea, fără îndoială, că și pe fiica ei o va vindeca. Dar cu toată strigarea ei din inimă, Mântuitorul nu i-a răspuns un cuvânt (Matei 15, 23). Oare nu-i era Lui milă de ea și de fiica ei? Oare n-a venit El să caute și să mântuiască pe cel pierdut? (Matei 18, 11; Luca 9, 55). Dar de ce tăcea la strigarea îndureratei mame și nu răspundea nici un cuvânt? Iată de ce tăcea: ca să scoată la lumină un lucru mare, care era în sufletul acelei femei necăjite și străine, adică credința ei statornică și mare în Dumnezeu. Ba mai mult! Ucenicilor Mântuitorului, auzind strigarea ei, li s-a făcut milă de ea și L-au rugat pe Domnul, zicând: Slobozește-o, că strigă în urma noastră...
Dar Mântuitorul, ca și când n-ar fi băgat de seamă nici strigarea ei și nici rugămințile sfinților Săi ucenici, răspunde negativ, zicând: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel“ (Matei 15, 24). Auzind aceste cuvinte ale Mântuitorului, biata mamă îndurerată, nu se deznădăjduiește de mila Lui, ci vine și se închină cu și mai mare smerenie înaintea Mântuitorului, zicând: „Doamne, ajută-mă!“ (Matei 15, 25). Adică: „Doamne, nu mă lăsa, că singura mea nădejde numai spre mila și puterea Ta fără de margini mi-am pus și cred că vei face milă și cu mine, cea străină și nevrednică de îndurarea Ta. Căci numai Tu știi cu adevărat durerile inimii mele!"
Dar și după această stăruință din inimă, biata femeie este respinsă de Mântuitorul care zice: „Nu este bine a lua pâinea fiilor și a o arunca la câini" (Matei 15, 26). Prin câini înțelegem aici pe păgâni, pentru viața lor necurată și pentru închinarea lor la idoli, iar pe iudei îi numește fiii lui Avraam. Pâinea înseamnă facerile de bine făcute de Mântuitorul. Dar ce face îndurerata mamă, auzind că este socotită în rândul câinilor? Oare se supără? Oare hulește? Oare se deznădăjduiește de mila și de ajutorul ce-l așteaptă de la Preabunul nostru Mântuitor? Nu, nicidecum. Ci se smerește foarte în inima sa și se socotește cu adevărat în rândul câinilor, având în continuare nădejdea unui câine către stăpânul său, că până la urmă îi va arunca și ei o fărămitură de pâine, adică nu o va lăsa nemiluită cu totul. Apoi, în marea smerenie a inimii sale, îndrăznește a zice către Mântuitorul: „Da, Doamne (adică sunt câine), dar și câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor“ (Matei 15, 27).
Vedeți, fraților, credința cea tare și fără îndoială a acestei necăjite mame? Vedeți smerenia inimii ei? Este alungată ca un câine, dar nu se deznădăjduiește de cererea ei și crede cu mare tărie, că până la urmă va căpăta o fărâmitură din pâinea îndurărilor lui Dumnezeu și Stăpânului ei. Vedeți că smerenia și credința acestei femei păgâne este mai mare decât a multor creștini din zilele noastre. Care dintre credincioșii noștri se mai roagă lui Dumnezeu cu credința, cu smerenia și cu stăruința acestei femei cananeence? Nu se supără, văzându-se asemănată cu câinele, și așteaptă să fie miluită, măcar ca un câine. Iar Preamilostivul nostru Mântuitor, văzând smerenia și credința ei cea mare și statornică, ca un Atotștiutor al inimilor, văzând inima ei de mamă îndurerată pentru suferința fiicei sale, văzând că acest suflet necăjit nu și-a pierdut credința și nădejdea în mila Lui, îi răspunde: „O, femeie, mare este credința ta! Facă-se ție precum voiești! Și s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela“ (Matei 15, 28).
Ați auzit de minunile credinței celei tari și statornice ale femeii cananeence? Ați văzut că mila și îndurarea Domnului nostru Iisus Hristos, a tămăduit pe fiica acesteia de duhul cel necurat pentru credința mamei sale, iar credința ei cea statornică și stăruitoare a lăudat-o, zicând: O, femeie, mare este credința ta!
Să ne punem o întrebare: prin ce mijloace a ajuns această femeie la o credință atât de mare și statornică? Cum a ajuns ea să cunoască pe Mântuitorul, deoarece nici o revelație nu a avut, nici Sfânta Scriptură nu o citise spre a fi învățat credința cea dreaptă în Dumnezeu? Femeia cananeeancă a primit credința în Dumnezeu prin auz. Că deși nu avusese descoperire despre Hristos, nici Sfânta Scriptură nu o cunoștea, dar auzind ea de la mulți oameni despre minunile cele preaslăvite ale Domnului, a crezut cu tărie în inima ei că acest fiu al lui David este un trimis al lui Dumnezeu pentru îndreptarea și mântuirea oamenilor și că va face milă și cu fiica sa cea chinuită de duhul cel rău.
Apostolul Pavel ne-a învățat, zicând: „Credința vine prin auz, iar auzul din cuvântul lui Dumnezeu“ (Romani 10, 17).
Iată cât de mare adevăr arată aceste cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel. A auzit femeia cananeeancă și a crezut cu tărie în inima sa, și prin credința ei cea mare și statornică a dobândit cele ce dorea; adică vindecarea fiicei sale. Tocmai aceasta a fost pricina pentru care Mântuitorul a tăcut la strigarea ei cea dintâi, și apoi încă de două ori a fost respinsă, la cererea sa, ca să se vadă prea luminat credința ei cea mare și statornică.
Altă pricină pentru care Iisus Hristos nu a tămăduit îndată pe fiica cananeencei, a fost și aceasta ca să arate evreilor câtă credință stăruitoare are o femeie păgână și câtă împietrire și necredință aveau cărturarii, arhiereii și fariseii, care nu numai că nu credeau în El, dar căutau în tot chipul să-L piardă (Ioan 12, 19; Luca 19, 47).
Iubiți credincioși,
Mulți dintre sfinții și aleșii lui Dumnezeu au arătat marea și statornica credință în El, precum: Noe, Avraam, Moise, sfinții prooroci, dumnezeieștii Apostoli și toți mucenicii care L-au mărturisit și și-au pus sufletul pentru El. Unii dintre aceștia au fost călăuziți direct de Dumnezeu, iar cei mai mulți de Sfânta Scriptură, care i-a condus la cunoașterea și credința în Dumnezeu, căci prin citirea Sfintei Scripturi se naște credința în Dumnezeu (Ioan 2, 3; Fapte 13, 48; 17, 11; Romani 10, 17; 16, 26; II Timotei 3, 15 ș.a.)
Iată în Evanghelia de astăzi o femeie păcătoasă, străină de neamul lui Israel, de credința cea adevărată și de citirea Sfintelor Scripturi care, numai din cele auzite de la unii oameni, crede cu atâta tărie în Mântuitorul și în puterea minunilor Lui, încât este vrednică de laudă și de mila Preabunului Dumnezeu. Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ca Dumnezeu Atotștiutor, a arătat mai înainte că mulți din păgâni vor ajunge la cunoștința de Dumnezeu și la credința cea dreaptă în El, zicând: „Și vor veni de la răsărit și de la apus, de la miazănoapte și de la miazăzi și vor ședea la masă întru Împărăția lui Dumnezeu“ (Luca 13, 29).
Care a fost pricina că această femeie cananeeancă a alergat cu atâta sârguință în urma Domnului și a cerut cu atâta stăruință ajutorul și mila Lui în nevoia ei? Negreșit că era o mamă necăjită și îndurerată cu inima, din cauza suferinței celei mari a fiicei sale care era rău chinuită de diavol. Oricine își poate închipui câtă durere și mâhnire avea biata mamă, când vedea pe fiica sa de atâtea ori căzând jos, răcnind, lovindu-se cu capul de pământ, scrâșnind din dinți și tremurând cu tot trupul când duhul cel rău o chinuia. Numai acela își poate da seama de acest lucru, care a văzut pe viu pe un om îndrăcit, când îl apucă duhul cel rău și îl muncește.
Orice om cu suflet bun și o inimă miloasă, compătimește pe asemenea oameni care, prin îngăduința lui Dumnezeu, sau din cauza păcatelor părinților sunt stăpâniți de diavoli, cu atât mai mult o mamă bună, când vede în asemenea chinuri pe fiica ei. Pentru că nimic în lume nu este mai bun, mai milostiv ca inima unei mame adevărate. Pentru a vă da seama de acest lucru, în cele ce urmează vom arăta din nou câteva înfățișări ale credinței acestei femei cananeence.
Care a fost, deci, fapta bună principală care a contribuit cel mai mult la vindecarea copilei stăpânite de diavolul din Evanghelia de astăzi? A fost credința cea tare și puternică a mamei sale. Credința ei în Fiul lui Dumnezeu era mai mare ca a noastră, ca a multor creștini de azi. Credința ei statornică, vie, neîndoielnică în Iisus Hristos a izgonit pe diavolul din fiica ei. Încă nici n-a fost nevoie s-o aducă înaintea Domnului. Prin credința mamei i-a vindecat Mântuitorul fiica de la distanță, în clipa când a rostit cuvintele: „O, femeie, mare este credința ta! Fie ție după cum voiești“ (Matei 15, 28).
Credința tare nu este legată de loc și de timp. Ea vindecă, iartă, izbăvește de primejdii, înviază din morți, indiferent de loc, de vârstă și de distanță. Noi ne rugăm în biserică pentru credincioși și ei primesc ajutor, sănătate și cele de folos, acasă, pe cale, la locul lor de muncă. Să ne întărim prin credință din exemplul acestei mame din Evanghelie. Să alungăm îndoiala în credință, nepăsarea, nesimțirea și împietrirea inimii noastre și necredința care bântuie peste lume, că de nu vom avea credință dreaptă, statornică și puternică în Hristos ca această femeie, nu ne vom putea mântui.
Credința vine din auz, spune Sfântul Apostol Pavel, adică auzirea cuvântului lui Dumnezeu. Numai că cei care seamănă cuvântul vieții și învață poruncile Sfintei Evanghelii trebuie să fie preoți ortodocși și să aibă viață creștină exemplară. Credința se întărește mai ales prin sfânta rugăciune, prin post și milostenie, prin spovedanie regulată și prin Sfânta Împărtășanie.
Femeia cananeeancă avea și credință tare, dar și rugăciune stăruitoare, căci mereu striga în urma lui Hristos: „Doamne, ajută-mi și vindecă pe fiica mea!" Nu se descuraja, deși Domnul o trecea cu vederea; nu slăbea în credință, nici nu cârtea că este asemănată cu câinii, nici nu înceta a se ruga și a striga în urma Lui: „Doamne, ajută-mi! Doamne, miluiește pe fiica mea, că rău este chinuită de diavolul!" Așa și noi să ne rugăm lui Dumnezeu: „Doamne, miluiește sufletul meu, că este chinuit de diavolul mândriei, de duhul desfrânării, de patima mâniei, a lăcomiei și a trândăviei! Doamne, scapă-ne de robia patimilor, de slăbirea credinței, de îndoiala gândurilor, de duhul necurăției, de neînfrânarea limbii și de toate cursele vrăjmașului diavol!"
Iubiți credincioși,
Mare este puterea credinței în lume! Mare a fost credința Maicii Domnului, a Sfinților Apostoli, a Sfinților Mucenici și a Cuvioșilor Părinți! Mare a fost credința părinților, a mamelor care ne-au născut și a înaintașilor noștri. Ei uneau credința cu rugăciunea, cu postul, cu milostenia și smerenia. Acestea erau virtuțile Sfinților și ale părinților noștri. Acestea erau și virtuțile femeii din Evanghelia de astăzi. Acestea trebuie să fie cununa de mărgăritare care se cere să împodobească pe creștinii noștri, inima noastră, casele noastre, copiii și viața noastră.
Credința și rugăciunea cu lacrimi au făcut cele mai mari minuni în Biserica lui Hristos și în viața creștinilor. Prin acestea se săvârșește jertfa Sfintei Liturghii și cele șapte Sfinte Taine. Prin acestea se izgonesc și astăzi diavolii din oameni, se fac minuni de vindecare la sfintele moaște și la multe icoane din țara noastră. Prin acestea dobândim iertare de păcate și mântuire.
De aceea aveți datoria să mergeți regulat la slujbele Bisericii, să duceți în familie viață cât mai curată și să vă creșteți copiii în frică de Dumnezeu. Copiii lăsați de capul lor, neduși la biserică, nespovediți regulat și nehrăniți cu rugăciunea și cuvântul lui Dumnezeu, ajung răi, bețivi, desfrânați, necredincioși și chiar ucigași de oameni. Căci dacă se depărtează de Dumnezeu, de biserică, de părinți, de rugăciune și de cele sfinte, patimile îi robesc și diavolii îi aruncă în necredință, în deznădejde și în osânda iadului.
Să aveți grijă de copii ca de lumina ochilor! Învățați-i, educați-i, mângâiați-i, duceți-i la biserică, hrăniți-i cu Trupul lui Hristos și cu cuvintele Sfintei Evanghelii, căci vom da greu răspuns pentru ei. Să cerem de la Iisus Hristos credința femeii cananeence și izgonirea patimilor din inimile noastre. Să învățăm a ne ruga cu rugăciunea ei, rostind mereu aceste scurte cuvinte: „Doamne ajută-ne să ne mântuim și să Te slăvim în vecii vecilor!" Amin.
VA URMA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu