MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU

DUMINICĂ 2 FEBRUARIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE; PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

Bună dimineața prieteni!

ISTORIE PE ZILE 2 Februarie

Evenimente

·        506 – Alaric al II-lea, al optulea rege a vizigotilor, promulgă colectia de legi  Breviarul lui Alaric (Breviarium Alaricianum sau Lex Romana Visigothorum).

·       962 – Papa Ioan al XII-lea l-a încoronat pe Othon I imparat al  Sfântului Imperiu Romano-Geman. Incoronarea sa  marcheaza  puternicului  imperiu cunoscut  in istorie sub numele  de Sfantul Imperiu Romano-German nume adoptat in realitate cateva secole mai tarziu. Otton I isi afirma  suprematia in fata papalitatii.Sfantul Imperiu Romano- German a disparut  in 1806 sub presiunea lui Napoleon.

·         1032: Conrad al II-lea al Sfântului Imperiu Roman devine rege al Burgundiei.

·         1119 – Calixt al II-lea devine papă. Numele sau laic a fost Guido de Vienne sau Guido Conte de Bourgogne (n. în jur de 1060- d. 13 decembrie 1124) si  a ales după decesul lui Ghelasie al II-lea. Înainte de ajunge papă a fost arhiepiscopul de  Vienne (Franța). În timpul pontificatului său a avut  loc concordatul de la Worms încheiat cu impăratul Henric al IV-lea pe data de 23 septembrie 1122). Prin acest concordat împăratul Imperiului Romano-German accepta  dreptul bisericii la investitură. În schimb, papa era de acord să aibă loc alegerea episcopilor și stareților germani în prezența unor trimiși imperiali, cei aleși urmand să primească regaliile legate de funcțiile lor bisericești de către monarh, prin sceptrul lui. În 1220 Calixt al II-lea l-a sanctificat pe Sf. David.

·         1207 – Este fondata Terra Mariana (Tara Mariei). A fost numele oficial  al  Livoniei medievale pentru  teritoriile care cuprind in  ziua de azi Estonia si Letonia. La data de 2 februarie 1207, Terra Mariana a fost declarata  principat al Sfantului Imperiu Romano-German, dar a pierdut acest statut în 1215, când a fost proclamata de către papa Inocentiu al II-lea ,direct supusă Sfantului Scaun. 

·         1536:  Conchistadorul spaniol Pedro de Mendoza a înființat orașul Buenos Aires (Argentina).

·         1600:  Mihai Viteazul s-a adresat, din Alba Iulia, Papei Clement al VII-lea cerându-i ajutor împotriva otomanilor.

·         1744: Papa Benedict al XIV-lea a publicat Scrisoarea Enciclică „Inter omnigenas”, cu privirea la responsabilitatea morală a creștinilor care se rușinează să mărturisească propria credință.

·         1808: Papa Pius al VII-lea nu a aderat la blocada continentală impusă de Napoleon tuturor statelor europene pentru a izola Anglia. Napoleon, drept represalii, a ocupat Roma, pe care a înglobat-o în Regatul Italiei împreună cu Ancona, Macerata, Urbino și Camerino.

·         1812: Rusia a fondat o colonie pentru comerțul de piei în Fort Ross (California).

·         1813 – Este instituit prin lege organul executiv al Basarabiei ţariste, alcatuit  din două departamente (ministere).  Legea din 2 februarie 1813, intitulată „Pravilele guvernării vremelnice a Basarabiei”, se încadra în șirul de măsuri de organizare administrativă a noii provincii achiziționate de Imperiul Rus în urma războiului ruso-turc 1806-1812, destinate conservării caracterului ei naţional românesc. Anterior, la 2 august 1812, ţarul Alexandru I acorda Basarabiei (de facto a Moldovei Transprutiene) un regim autonom. Provincia avea în frunte un guvernator român, limba română era folosită în instituţiile de stat şi vechile legi moldoveneşti erau respectate pe teritoriul Basarabiei țariste. Trebuie menționat că prin ukazul (decretul) din 23 iulie 1812, ţarul crea guvernămîntul provizoriu al provinciei, iar prin ukazul din 2 februarie 1813 venea ca o completare la primul și atribuia acestui guvernămînt două departamente (ministere). Primul decret decidea „a lăsa locuitorilor Basarabiei organizarea lor legislativă”; al doilea repeta acest lucru şi adăuga: „Chestiunile judiciare trebuiesc judecate după legile şi obiceiurile ţării.” Iar un decret ulterior (13 mai 1813) ordona „de a nu se face nicio schimbare în administrarea Basarabiei.” Tendinţa de păstrare a statu-quo-ului era afirmată şi în decretul din 21 august 1813, intitulat „Despre organizarea arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului”, prin care se prevedea „aplicarea obiceiurilor locale, care nu se opun legislaţiilor fundamentale ruseşti, civile şi ecleziastice…, de aceea a lăsat poporului Basarabiei vechile drepturi moldoveneşti.” Scopul acestui regim era lămurit în instrucţiunile ţarului, adresate chiar în 1812 autorităţilor provinciei: „Administrînd Basarabia, trebuie să ne gîndim că se aşează fundamentele unui edificiu mai întins. Poporul acestei provincii trebuie să primească binefacerile unei administraţii părinteşti şi liberale, ca astfel să fie atrasă cu dibăcie atenţia popoarelor limitrofe asupra fericirii ei. Bulgarii, moldovenii, muntenii, sîrbii caută o patrie. Să le uşurăm calea ca să o afle. Trebuie să exaltăm prin toate mijloacele aceste populaţii spre a le aduce la ţelul ce ne propunem. Să le promitem independenţă, întemeierea unui regat slav, recompense pecuniare bărbaţilor celor mai influenţi, decoraţii şi titluri convenabile pentru şefi şi pentru ceilalţi.” Acesta era în realitate scopul politicii ruseşti. De aceea, pentru autorităţile ţariste ocuparea Basarabiei reprezenta un veritabil succes, în vederea continuării ofensivei spre Constantinopol. Prin aceste legi, şi inclusiv cea din 2 februarie 1813, țarul Alexandru I încredinţa conducerea regiunii unor funcţionari ţarişti: comandantul armatei şi guvernatorul civil, ajutaţi de boierii autohtoni. Toate treburile administraţiei interne a Basarabiei (de facto a Moldovei Transprutiene) se aflau în grija guvernatorului civil. Acesta era totodată şi preşedintele guvernămîntului regional. El conducea pe baza vechilor „obiceiuri nescrise ale pămîntului” şi a unor articole de drept penal care erau valabile din timpul Principatului al Moldovei.

·         1831 - Se înfiinţează Eforia spitalelor din Bucureşti.

·         1848 –  Războiul Mexicano-American: A fost semnat Tratatul de pace de la Guadalupe Hidalgo, tratta care pune capăt războiului. Rio Grande şi Gila River, un afluent al acestuia delimiteaza noua graniţă dintre Mexic şi Statele Unite ale Americii. Mexicul infrant a pierdut proximativ 1/3 din teritoriul sau,printre teritoriile cedate fiind  California de Nord si New Mexico. Texasul se declarase independent de Mexic in 1936.

·         1848:  Goana după aur în California: prima navă de emigranți chinezi debarcă pe țărmul californian (San Francisco) în căutarea norocului.

·         1853: are loc inaugurarea primei linii de telegraf electric din spaţiul românesc, care făcea legărura între Iaşi şi Cernăuţi şi de aici cu Viena.

·         1870: A fost demascată minciuna evoluționiștilor: s-a demonstrat că faimosul Gigant din Cardiff nu era altceva decât ghips și nicidecum resturi petrificate ale unei ființe omenești.

·         1870: guvernul român, prezidat de Dimitrie Ghica demisionează. Se formează un cabinet în frunte cu Alexandru G.Golescu.

·         1871: Orașul Roma devine capitala Italiei.

·         1889: În fața Teatrului Național București sunt instalate primele două lămpi electrice pentru iluminatul public.

·         1901-  Au loc funeraliile reginei Victoria a Regatului Unit. Victoria Alexandrina (n. 24 mai 1819, Londra – d.22 ianuarie 1901, Isle of Wight), a fost regina Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei din 1837 până în 1901, împărăteasă a Indiilor, din 1877 până în 1901, și stăpână a celor 28 de colonii britanice. Victoria a fost fiica Prințului Eduard, Duce de Kent și Strathearn, al patrulea fiu al regelui George al III-lea si al Victoriei  de Saxa-Coburg-Saalfeld. Domnia ei de 63 de ani și 7 luni, care reprezintă cea mai lungă domnie a unui monarh britanic, este cunoscută sub numele de Era Victoriană. A fost o perioadă de schimbări industriale, culturale, politice, științifice și militare în cadrul Regatului Unit, și a fost marcată de o mare expansiune a Imperiului Britanic. Ea a fost ultimul monarh britanic din Casa de Hanovra. Fiul sau cel mai mic, Leopold și două de cei cinci fiice, Alice și Beatrice, au fost bolnavi de  hemofilie, boala avuta de nepotul sau, tareviciul Alexei al Rusiei si Alfonso, Prințul de Asturias,  din Spania. Prezența bolii în randul descendențiilor reginei Victoria, dar nu si printre  strămoșii ei, a dus la speculații  că adevăratul ei tată nu a fost Ducele de Kent. In fapt,nu există nici o dovadă documentară a unei hemofilic în legătură cu mama Victoriei.Este mult mai probabil ca mutatia a apărut spontan la tatal sau,mutațiile  spontane reprezentand  aproximativ 30% din cazuri. După decesul ei, coroana britanică a trecut Casei de Saxa-Coburg și Gotha (numele britanic al Casei de Wettin) reprezentată de fiul ei cel mare, Eduard al VII-lea, și nepotului ei, George al V-lea. Ultimul, sub presiunea opiniei publice, a schimbat numele Casei (care suna prea germanic în timpul Primului Război Modial) în Casa de Windsor (1917). Această Casă a fost reprezentată de strănepoții reginei Victoria, Eduard al VIII-lea și George al VI-lea și de stră-strănepoata ei, actuala regină, Elisabeta a II-a.

·         1904: apare ziarul "Adevărul de dimineaţă" la Bucureşti, România. Ziarul va apărea cu întreruperi pînă în 1938 (de la 8 decembrie îşi schimbă numele în "Dimineaţa").

·         1919: apare săpămînal la Iaşi, România, revista "Însemnări literare " sub redacţia lui Minail Sadoveanu şi George Topîrceanu. Revista va apărea pînă în 21 decembrie 1919.

·         1919: în Casa eparhială din Chişinău, România, a avut loc deschiderea oficială a Conservatorului, numit "Unirea". Conservatorul a fost deschis la iniţiativa lui George Enescu, şi în funcţia de directoare a fost desemnată Anastasia Dicescu.

·         1922: Apare la Paris romanul lui James Joyce Ulise.

·         1928 – Apare la Bucureşti, revista “Bilete de papagal”, sub direcţia lui Tudor Arghezi. Revista va aparea pana in 1945, in mai multe serii.

·         1929: are loc semnarea la Paris, Franţa, a contractului de împrumut pentru Guvernul României în valoare de 100.740.750 de dolari cu o dobîndă de 8,9% anual.

·         1932: are loc Conferinţa internaţională pentru dezarmare la Geneva, Elveţia, la care participă 63 de state, între care şi România.

·         1935 – Prima utilizare practica a detectorului de minciuni  de către o  instanţa de judecată în Portage, Wisconsin, Statele Unite ale Americii. Detectivul american  Leonard Keeler  testeaza detectorul de minciuni  pe doi criminali: Cecil Loniello si  Grignano Tony, care vor fi condamnaţi.

·         1940 - Conferinţa Înţelegerii Balcanice la Belgrad, la care pactul celor patru ţări aderente (România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia) se prelungeşte cu încă şapte ani.

·         1942 – Ca  urmare a  inceperii razboiului cu Japonia, guvernul canadian decide sa deporteze in alte provincii sau in lagare cetatenii de etnie japoneza de pe coasta Pacificului. Atunci când Japonia a declarat război, guvernul canadian a decis sa deporteze japonezii stabiliti pe  coasta de vest. Ei au fost internaţi în lagăre sau trimisi  în alte provincii, tratati ca duşmani şi deposedaţi de proprietatile lor.

·         1943: Al Doilea Război Mondial: Bătălia de la Stalingrad a fost un punct de cotitură, una dintre cele mai importante ale celui de-Al Doilea Război Mondial, şi este considerată cea mai sîngeroasă şi mai mare bătălie din istoria omenirii. Bătălia a fost marcată de brutalitate şi de lipsă de grija pentru populaţia civilă, manifestate de ambele părţi angrenate în conflict. Bătălia include campania de bombardamente a oraşului Stalingrad (azi redenumit Volgograd) din sudul U.R.S.S., atacul terestru german asupra oraşului, luptele din interiorul oraşului însuşi şi contraofensiva sovietică care, în cele din urmă, a încercuit şi distrus forţele germane şi ale celorlalţi aliaţi din cadrul Axei din oraş şi din perifieriile acestuia. Numărul total al pierderilor este estimat la aproximativ 3 milioane. Lipsa datelor exacte este datorată refuzului guvernului sovietic de atunci de a calcula pierderile din cauza temerilor ca sacrificiile ar fi parut prea mari şi ar fi demobilizat eforturile de război. Forţele Axei au pierdut aproximativ un sfert din efectivul total de pe frontul de răsărit şi nu şi-au mai revenit niciodată de pe urma acestei înfrîngeri. Pentru sovietici, victoria de la Stalingrad a marcat începutul eliberării patriei, luptă care a dus în cele din urmă la victoria din 1945 asupra Germaniei Naziste.

·         1947 - Se publică textul oficial al tratatului de pace dintre Naţiunile Unite şi România.

·         1971: Idi Amin a devenit dictator al Ugandei.

·         1990: Este reînființată Societatea Română de Filosofie.

·         1990: Tribunalul Militar Teritorial București pronunță sentința în procesul a patru dintre colaboratorii apropiați ai lui Nicolae Ceaușescu: Manea Mănescu, Tudor Postelnicu, Emil Bobu, Ion Dincă – detenție pe viață și confiscarea totală a averii personale.

·         1997 - Preşedintele Camerei inferioare a Parlamentului rus a afirmat că Rusia nu va face uz de armamentul nuclear pentru a împiedica extinderea NATO către Europa Centrală şi de Est

·         1998: Se lansează postul de televiziune Acasă TV.

·         1999 - Îşi preia funcţia noul preşedinte al Venezuelei, Hugo Chavez (ales în decembrie 1998).

·         1999 - Are loc Conferinţa mondială pe tema dopajului (Lausanne, Elveţia).

·         2009: Guvernul din Zimbabwe a anunțat tăierea a 12 zerouri din dolarul zimbabwian. Astfel, un trilion de dolari zimbabwieni au fost reevaluați la un dolar zimbabwian nou.

Nașteri

·         1522: Lodovico Ferrari, matematician italian (d. 1565)

·         1649: Papa Benedict al XIII-lea (n. 2 februarie 1649, la Gravina, Italia — d. 21 februarie 1730, Roma, Italia) a fost un papă al Romei, între anii 1724 și 1730, numele fiind Pietro Francesco (Vincenzo Maria) Orsini de Gravina, O.P.
Papa Benedict al XIII-lea s-a născut la Gravina, în apropiere de orașul Bari, în Italia, la 2 februarie 1649. La botez a primit numele de Pietro Francesco Orsini, mai târziu, a primit numele de Vincenzo Maria Orsini. Tatăl său era ducele Ferdinando al III-lea Orsini, iar mama sa era Giovanna Frangipane Della Tolfa. Tatăl său a murit în anul 1658, când Pietro Francesco nu avea decât 8 ani. A fost educat de Niccolò Tura, dominican din Solofra și de mama sa, care era o femeie foarte religioasă și cu multe fapte de caritate. La vârsta de 17 ani, a intrat în noviciat, la Dominicani. În anul 1668 a refuzat titlul de duce, moștenit de la tatăl său, și pe care i l-a oferit fratelui său. În același an a făcut prima profesiune de credință, schimbându-și numele în Fratele Vincenzo Maria Orsini.
A fost hirotonit preot la 24 februarie 1671, peste un an de zile, la 22 februarie 1672, contrar voinței sale, a fost creat cardinal al Bisericii Universale, primind și funcția de prefect al Congregației Episcopilor. La 3 februarie 1675, a fost consacrat episcop de Manfredonia, Italia, la 22 ianuarie 1680, a devenit arhiepiscop de Cesena, Italia, iar la 18 martie 1686, a devenit arhiepiscop (cu titlu personal) de Benevento.
În urma decesului Papei Inocențiu al XIII-lea (1721-1724), Pietro Francesco (Vincenzo Maria) Orsini de Gravina a fost ales papă la 29 mai 1724, luându-și numele de Benedict al XIII-lea (în latină Benedictus XIII, în franceză Benoît XIII, iar în italiană Benedetto XIII), iar la 4 iunie 1724, a fost instalat în Scaunul Apostolic al Romei. Se pare că s-a lăsat condus de cardinalul Niccolò Coscia (pronunțat Niccolò Coșa).
A mai existat și un antipapă, cu numele de Benedict al XIII-lea, la Avignon (Franța), în perioada 1394 - 1417. De notat că mulți papi au ales să-și ia, în mod voluntar, nume ale antipapilor.

·         1711: Contele von Kaunitz, politician austriac, cancelar sub domnia împărătesei Maria Terezia

·         1754: Charles Maurice de Talleyrand, om politic și diplomat francez (d. 1838)

·         1769 - S-a născut fabulistul rus I.A.Krîlov (m.09.11.1844).
* 1778: Stefano Romani (n. 2 februarie, 1778, Pisa — d. circa 1850) a fost un compozitor de operă italian.
* 1783: Carol Frederic, Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach (germană Karl Friedrich, Großherzog Sachsen-Weimar-Eisenach) (2 februarie 1783 – 8 iulie 1853) a fost Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach.

Născut la Weimar, a fost fiul cel mare al lui Karl August, Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach și a soției acestuia, Louisa de Hesse-Darmstadt.

Karl Friedrich i-a succedat faimosului său tată ca Mare Duce când acesta a murit, în 1828. Capitala, Weimar, a continuat să fie centrul cultural al Europei Centrale chiar și după moartea lui Goethe, în 1832. Johann Nepomuk Hummel și-a făcut carieră la Weimar ca Kapellmeisterpână la decesul său în 1837. Franz Liszt s-a stabilit la Weimar în 1848 în funcția de Kapellmeister și a adunat în jurului lui un cerc care e menținut curtea de la Weimar ca un major centru muzical.

Datorită intervenției lui Liszt, compozitorul Richard Wagner și-a găsit refugiu la Weimar după ce a fost forțat să fugă din Saxonia pentru rolul său în tulburările revoluționare de acolo, în 1848-1849. Opera lui Wagner Lohengrin a fost efectuată la Weimar, în august 1850.

Karl Friedrich a murit la Schloss Belvedere, Weimar, în 1853 și a fost înmormântat la Weimarer Fürstengruft.

La St. Petersburg la 3 august 1804, Karl Friedrich s-a căsătorit cu Marea Ducesă Maria Pavlovna a Rusiei, fiica Țarului Pavel I.^[1][2] Cuplul a avut patru copii:

• Prințul Paul Alexandru KarlConstantin Frederick August (n. Weimar, 25 septembrie 1805 – d. Weimar, 10 aprilie 1806).
• Prințesa Marie Luise Alexandrine de Saxa-Weimar-Eisenach (n. Weimar, 3 februarie 1808 – d. Berlin, 18 ianuarie 1877), căsătorită la 26 mai 1827 cu Prințul Karl al Prusiei.
• Prințesa Marie Luise Augusta Katharine de Saxa-Weimar-Eisenach (bn Weimar, 30 septembrie 1811 – d. Berlin, 7 ianuarie 1890), căsătorită la 11 iunie 1829 cu Wilhelm al Prusiei, care a devenit împăratul Wilhelm I al Germaniei.
• Karl Alexander August Johann, Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach (n. Weimar, 24 iunie 1818 – d. Weimar, 5 ianuarie 1901), căsătorit la 8 octombrie 1842 cu Prințesa Sofia a Olandei.

·         1800: Sándor Abday, actor, autor dramatic și scriitor maghiar (d.1882)

·         1816 - S-a născut Anastasie Fătu, medic şi naturalist, autorul primului manual de botanică din ţara noastră, fondatorul Grădinii Botanice din Iaşi (m.03.03.1886).

* 1837: Conon Arămescu Donici (n. 2 februarie 1837, Bahna, județul Neamț - d. 7 august 1922, București) a fost un cleric român, care a deținut funcția de mitropolit-primat al Bisericii Ortodoxe Române (1912-1918).

A avut relatii stranse cu presedintele francez Poincarré. El a oficiat slujba de convertire la Ortodoxie a regelui Ferdinand I, devenind ulterior consilier al acestuia. In 1913, a efectuat o calatorie la Constantinopol, pentru a se intalni cu Patriarhul de Constantinopol si a incepe demersurile pentru crearea unei patriarhii romane. In Primul Razboi Mondial, Turcia a intrat in razboi contra Romaniei, ceea ce a facut imposibila infiintarea oricarei patriarhii. Mitropolitul Conon a fost nevoit sa-si abandoneze toate planurile marete pe care le avea pentru Bisericā.

Mitropolitul Dr. Conon Arămescu Donici a trecut la cele veșnice la 7 august 1922, în București.

·         1845: Ivan Pulyui, fizician, inventor și patriot ucrainian (d. 1918)
* 1861: Aurel Baciu (n. la 2 februarie 1861 - d. 1953, închisoarea Sighet) a fost un avocat, subsecretar de stat la Ministerul de Justiție (30 decembrie 1937 - 20 februarie 1938).
Dr. Aurel Baciu s-a născut în comuna Nadeș, județul Mureș, la 2 februarie 1861, într-o familie numeroasă, cu 8 copii (5 băieți și 3 fete). Școala primară germană a urmat-o în localitatea natală, apoi Gimnaziul superior de stat din Dumbrăveni, Facultatea de Drept și Științe Politice din cadrul Universității „Ferenc József ” din Cluj. Și-a susținut teza de doctorat în științe juridice la 20 ianuarie 1912.

În toamna anului 1918, ca majoritatea intelectualilor români, se încadrează în mișcarea națională din Comitatul Mureș-Turda. Este ales membru în Consiliul Național Român, deținând și funcția de comisar militar, alături de medicul Dr. Titu Rusu. De asemenea, este ales membru în Consiliul Național Român Cercual Târgu-Mureș.^[1]

La adunarea electorală a Cercului electoral I municipal Târgu-Mureș, Dr. Aurel Baciu a fost ales delegat titular pentru a participa la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.^[2] În urma raportului făcut de prefectul județului, Consiliul Dirigent îl numește în funcția de jurisconsult al județului Mureș-Turda, cu data de 15 ianuarie 1919, iar la 16 ianuarie depune jurământul de fidelitate în fața prefectului Dr. Ioan Vescan. Va deține această funcție până în decembrie 1919, când este ales deputat ^[3].

Părăsește Partidul Național și se înscrie în Partidul Poporului. Din anul 1923, devine președintele Organizației județene a Partidului Poporului ^[4][5]. Este deputat pentru perioada 1926-1927 ^[6].

Va participa la Congresul Partidului Poporului, desfășurat la București în septembrie 1930. Printre participanți și cei care au susținut alocuțiuni îi aflăm pe Alexandru Averescu, Octavian Goga, Ioan Lupaș, Petru Groza și alții. La 10 aprilie 1932, s-a constituit Partidul Național Agrar. Dr. Aurel Baciu, împreună cu un număr de intelectuali români din județ, au trecut la acest nou partid. Este deputat în Parlamentul României pentru perioada 1934-1937.

Ca deputat al Partidului Național Agrar, în cadrul ședinței festive a Camerei din 28 februarie 1935, cu prilejul comemorării a 150 de ani de la supliciul conducătorilor revoluției din 1785 (Horea, Cloșca și Crișan), susține alocuțiunea intitulată „Primul precursor al ideii naționale - Horea”. La Congresul Partidului Național Agrar, desfășurat la București în ziua de 7 aprilie 1935, a fost numit de Octavian Goga, membru în Comisia pentru modificarea Constituției, alături de Ion Petrovici, Ioan Lupaș, Silviu Dragomir, Onisifor Ghibu ^[7]” În “Gazeta Mureșului” semnează articolul „Pentru 1 Decembrie 1936”^[7][8]

Prin numirea lui Octavian Goga cu formarea noului guvern naționalcreștin, Dr. Aurel Baciu, decanul Baroului Județean Mureș, este cooptat ca subsecretar de stat la Departamentul Justiției. În această calitate, participă la instalarea noului prefect al județului Mureș, în persoana distinsului medic din Reghin, dr. Eugen Nicoară (6 ianuarie 1938), arătând, în cuvinte calde, personalitatea prefectului. Instalarea sa ca subsecretar de stat a avut loc în data de 11 ianuarie 1938. În ziua de 10 februarie 1938, Guvernul Goga a fost demis, fiind înlocuit cu un alt guvern în frunte cu patriarhul Miron Cristea. În aceste condiții și dr. Aurel Baciu a fost schimbat de la Departamentul Justiției. La 30 martie 1938, după intense discuții cu Armand Călinescu, Carol al II-lea a trecut la acțiunile care au dus la remanierea guvernului și la desființarea partidelor politice. În decembrie 1938, regele Carol al II-lea a înființat un nou organism politic, unic și singurul legal, Frontul Renașterii Naționale ^[9].
Devine deputat al Ținutului Mureș, pentru perioada 1939-1940 ^[10].

La începutul anului 1940, este numit președintele Consiliului Frontului Renașterii Naționale din județul Mureș ^[11].

Din inițiativa sa, s-a dezvelit o placă comemorativă în memoria eroului național Avram Iancu, pe clădirea Curții de Apel din Târgu-Mureș ^[12]. Ca un luptător pentru desăvârșirea unității naționale și unul din semnatarii actului Marii Uniri, nu stă deoparte în momentele când Ungaria vecină vehicula ideea revizuirii granițelor stabilite prin tratatele de la Versailles. La 19 aprilie 1934 s-a constituit Comitetul județean al Ligii Antirevizioniste Române, Dr. Aurel Baciu fiind ales membru, alături de protopopii Ștefan Rusu (ortodox) și Elie Câmpeanu (greco-catolic), Francisc Porubschi, prefectul județului, Dr. Emil Aurel Dandea, primarul municipiului Târgu-Mureș, Dr. Ioan Vescan, fost prefect al județului, și profesorul Dumitru Mărtinaș. La 10 mai 1937 a avut loc, în sala festivă a Palatului municipal din Târgu-Mureș, Adunarea Generală a Ligii Antirevizioniste din județul Mureș, de sub conducerea avocatului Dr. Joan Vescan. A fost ales, din nou, membru în comitet. A fost membru al Despărțământului Târgu-Mureș al ASTREI și este prezent la Adunarea Generală din zilele de 8-9 septembrie 1934 ^[13].
Ca ortodox și membru în Consiliul parohial ortodox Târgu-Mureș, a participat, la 10 mai 1925, la punerea pietrei fundamentale a Catedralei Ortodoxe din Târgu-Mureș.

^[14] După 16 ani de la intrarea Armatei Române în orașul Târgu-Mureș, la 2 decembrie 1918, în orașul de pe Mureș a avut loc inaugurarea uneia din cele mai mari Catedrale Ortodoxe din Ardeal. Evenimentul a avut loc la 2 decembrie 1934. Dr. Emil Aurel Dandea- primarul municipiului, cu această ocazie a fost decorat cu „Meritul Cultural pentru Biserică”.^[15] De asemenea, Aurel Baciu a participat și a ținut o cuvântare la sfințirea Catedralei Greco-Catolice din Târgu-Mureș (8 septembrie 1936).

În urma Dictatului de la Viena, când județul Mureș a intrat sub ocupație horthystă, este nevoit să se refugieze, mai întâi la București (6 septembrie 1940 - noiembrie 1941), apoi la Timișoara (noiembrie 1941 – 23 decembrie 1944). Se reîntoarce la Târgu-Mureș, reluându-și activitatea de avocat și decan al Baroului din județul Mureș până la 2 iulie 1948, când este obligat să se pensioneze, de către noile autorități dominate de comuniști

În luna mai 1952, a fost arestat și închis, fără a fi judecat, în penitenciarul din Sighet. Bătut, schingiuit, supus la privațiuni, cel care a stat în celulă cu Silviu Dragomir, Ioan Lupaș, Valer Pop, cel care semnase actul Marii Uniri a decedat, în iarna anilor 1954-1955, fiind aruncat în groapa comună a Cimitirului din Sighet

* 1865: Kazimierz Przerwa-Tetmajer (n. 2 februarie 1865 în Ludźmierz, m. 18 ianuarie 1940 în Varșovia) a fost un poet, romancier polon și reprezentant al curentului modernist Tânăra Polonie (Młoda Polska).

A absolvit Liceul Teoretic Bartłomiej Nowodworski din Cracovia, ce avea numele de Gimnaziul Sfintei Ana în acea vreme. Între anii 1884-1886 a studiat filosofie la Universitatea Jagiellonă din Cracovia.

A debutat în 1886 cu poemul în proză Illa. Se presupune totuși că a debutat de fapt cu romanul Rekrut, însă textul s-a pierdut. În 1888, Tetmajer primește un premiu literar pentru poezia scrisă în onoarea lui Adam Mickiewicz și un an mai târziu pentru poezia scrisă în onoarea lui Kraszewski^[7]. Între anii 1888-1893, își publică scrierile în „Tygodnik Ilustrowany”, „Kurier Warszawski” și „Czasem”. A publicat opt serii de poezii, dintre care cele mai apreciate sunt a doua (1894), a treia (1898) și a patra (1900).

Petrecându-și tinerețea în Ludźmierz, a cunoscut bine împrejurimile regiunilor Podhale, Spisz, Liptów și Tatra. Între anii 1881-1891 a organizat numeroase excursii împreună cu fratele său, cu Franciszek Henryk Nowicki, Karol Podkański, Michał Kirkor, Klimek Bachleda, Tadeusz (Boy) Żeleński, Janusz Chmielowskim, Jerzy Żuławskim. În anul 1892, s-a numărat printre cei care au cucerit Vârful Staroleśny. După 1896, din cauza unor probleme de sănătate, a renunțat la expedițiile montane, însă a continuat să urce pe dolinele acestor munți, precum și pe cele din Podhale. În anul 1902, alpiniștii au numit trecătoarea dintre Vârful Gerlachovský și Zadni Gerlach Trecătoarea Tetmajer, devenind în același an și membru onorific al Towarzystwo Tatrzańskie ( al Asociației Alpiniștilor din Tatra).

Fiind fascinat de folclorul goralilor, Tetmajer a scris ciclul de povestiri Na skalnym Podhalu, iar mai târziu epopeea Legenda Tatr, care este împărțită în două părți: Maryna z Hrubego și Janosik Nędza Litmanowski.

În anul 1896 s-a mutat în Heidelberg, unde îndeplinește funcția de secretar al lui Adam Krasiński. A călătorit prin Italia, Elveția, Franța și Germania. După Primul Război Mondial, locuiește în Cracovia și apoi în Zakopane, ulterior stabilindu-se în Varșovia. Între anii 1918-1919 este interesat de conflictele dintre Polonia și Cehoslovacia, cu privire la stabilirea granițelor în apropierea Munților Tatra. A luat parte la pregătirile pentru plebiscit din Spisz și Orawa, scriind pe această temă o broșură intitulată „Despre Spisz, Orawa și Podhale” (O Spisz, Orawę i Podhale), în 1919. A fost președintele Uniunii Scriitorilor și Jurnaliștilor Poloni (în polonă: Towarzystwo Literatów i Dziennikarzy Polskich), în 1921. În anul 1934, devine membru onorific al Academiei Polone de Literatură (în limba polonă, Polska Akademia Literatury).

Din cauza înrăutățirii stării sale de sănătate (suferea de o boală mentală, cauzată de sifilis), precum și din cauza pierderii vederii, Tetmajer nu își mai continuă activitatea literară. Existența îi era asigurată de anumite donații. În ianuarie 1940 a fost transportat la Spitalul Jezus din Varșovia, unde a murit după câteva zile. Cauzele morții, după cum arăta autopsia, au fost problemele cardiovasculare, anemia și o afecțiune a hipofizei^[8]. Conform dorinței sale, Tetmajer a fost înmormântat atunci în Cimitirul Powązki din Varșovia. În prezent, mormântul său se află în Cimitirul „Cmentarz Zasłużonych na Pęksowym Brzyzku” din Zakopane. ^[9]

Deși a fost logodit de mai multe ori, pentru perioade scurte (una din logodnicele sale fiind Laura Rakowska, pentru care a scris poezia A kiedy będziesz moją żoną, Tetmajer nu s-a căsătorit niciodată. În urma relației cu o anume actriță, a avut un fiu, Kazimierz Stanisław, pe care nu l-a recunoscut până în anul 1906. Mai târziu, a început să se intereseze de acesta, însă, dependent de alcool, purtător de boli venerice, fiul său se sinucide la vârsta de 33 ani. Tetmajer a mai avut și o relație cu Maria Palider, care i-a servit ca model pentru Maryna din Legenda Tatr (Legenda Munților Tatra)

·         1868 - S-a născut filosoful şi psihologul Constantin Rădulescu Motru, membru şi preşedinte al Academiei Române (1938-1941) (m.06.03.1957).

·         1871: Constantin Isopescu-Grecul sau Constantin cavaler de Isopescu-Grecul (germană Constantin Ritter von Isopescu-Grecul)); cu prenumele ortografiat uneori Konstantin, iar numele Isopescul-Grecul ori Isopescu Grecu; în ucraineană Константин Ісопискуль-Грекуль; n. 2 februarie 1871, Cernăuți, Austro-Ungaria – d. 29 martie 1938, Cernăuți, Regatul României) a fost un jurist, politician, jurnalist și industriaș de origine română, născut în Austro-Ungaria. Începând din 1907, el a reprezentat în mod neîntrerupt regiunea Bucovina și circumscripția românească Storojineț–Boian–Cernăuți în Camera Deputaților din Austria, participând la evenimentele politice ale Primului Război Mondial. A fost în general cunoscut drept un legiuitor reformator și un politician moderat, care a respins formele radicale ale naționalismului românesc și a căutat în principal să obțină un statut special pentru români în cadrul unei Austrii reformate. Loialitatea sa a fost răsplătită de autoritățile austriece și criticată de Partidul Național Român, dar Isopescu-Grecul s-a distanțat de linia pro-austriacă propovăduită de Aurel Onciul. În 1908, Isopescu-Grecul a înființat, împreună cu Nicu Flondor și Teofil Simionovici, Partidul Independent, care susținea un program moderat. Ulterior, Isopescu-Grecul s-a raliat lui Iancu Flondor, îmbrățișând viziunea conservatoare a acestuia în privința cauzei naționale.

El a fost atras mai aproape de naționalism în timpul războiului mondial. A denunțat persecutarea românilor din Transilvania și a fost dezamăgit de oferta austriacă de anexare a Bucovinei la Republica Populară Ucraineană. La sfârșitul anului 1918, Isopescu-Grecul încă sprijinea autonomia sau independența Bucovinei și Transilvaniei în dauna unirii cu Regatul României, promovând Doctrina Wilson. În timpul dezordinilor din Viena, de după război, el și Iuliu Maniu au organizat unități de apărare formate din români încorporați în Armata Comună, care au acționat ca o forță polițienească și au restabilit ordinea. Odată procesul de unire dintre Bucovina–Transilvania și România fiind inițiat, Isopescu-Grecul a acceptat rezultatul. A continuat să servească drept consul român la Viena și Praga în cea mai mare parte a Războiului româno-ungar, când a fost favorabil stabilirii unei alianțe trainice între România și forțele ungare conservatoare.

În 1920, Isopescu-Grecul s-a întors în Bucovina în calitate de consilier al guvernelor românești și ca investitor în industria forestieră. A revenit în politică opt ani mai târziu, când s-a alăturat Partidului Național-Țărănesccondus de Iuliu Maniu și a fost pentru scurtă vreme membru al Camerei Deputaților. În 1930–1933, a deținut poziția de rector al Universității din Cernăuți, instituție pe care a reprezentat-o și în Senatul României.

S-a născut într-o familie nobiliară românească din Cernăuți, tatăl său – conservator, Dimitrie fiind director de liceu și bunicul său preot ortodox român.^[1] Mama sa, Aglaia Constantinovici-Grecul, era fiica lui Ghideon Ritter von Grecul, arhimandrit și înalt oficial guvernamental.^[2][3] Constantin a avut o soră, Aurelia – care s-a căsătorit cu austriacul Johann Wenzel Patzit - și 3 frați: Emanoil, Eusebie și Gheorghe — aceștia devenind primul profesor, al doilea medic și al treilea militar de carieră. Constantin a fost adoptat de către unchiul său matern – Temistocle Grecul - și, prin urmare, și-a adăugat la nume particula „Grecul”.^[4]

Viitorul om politic a urmat școala în orașul său natal, după care s-a înscris la Universitatea din Cernăuți. În jurul anului 1892a început să scrie sub pseudonimul Constantin Verdi (sau doar Verdi) în presa română din Bucovina, cu articole în Încercări Literare și mai târziu în Gazeta Bucovinei.^[5] Tot sub acest pseudonim a publicat prima și singura sa poezie.^[6]

S-a căsătorit în anul 1897 și a avut un fiu și o fiică

* 1871: Alexandru conte Wassilko de Serecki (n. 2 februarie 1871, Castelul Berhomet – d. 21 iulie 1920, Bârlad) din familia Wassilko, a fost un ofițer de cavalerie din Armata Comună a Austro-Ungariei cu gradul de locotenent-colonel, șambelan imperial, camerier al arhiducelui Heinrich Ferdinand de Habsburg-Lorena-Toscana și agent de contrainformații al Austro-Ungariei. După anul 1918, a devenit ofițer în Armata Română.

Alexandru a fost nepotul baronului Iordachi (1795-1861) și al treilea fiu al baronului Alexandru Wassilko de Serecki (1827-1893) – mareșal al Ducatului Bucovinei (pe atunci parte a Imperiului Austro-Ungar) și de asemenea membru pe viață al Camerei Superioare de la Viena. Mama sa a fost Ecaterina de Flondor (1843-1920).

După ce a parcurs primii ani de școală învățând în privat, a absolvit studiile secundare la K.k. I. Staatsgymnasium Czernowitz din Cernăuți și a obținut diploma de bacalaureat în 1890.^[1] Ulterior a intrat să studieze la Academia Militară Tereziană din Wiener Neustadt, una dintre cele mai prestigioase din Europa.

În 1919 contele a fost preluat cu rangul său militar austriac (după alții în calitate de colonel) în Armata Română. A fost încadrat în Regimentul Nr. 3 Roșiori si a fost decorat cu Ordinul Coroanei României în grad de cavaler.

Cariera sa militară s-a încheiat prin sinucidere la vârsta de doar 49 de ani. S-a împușcat cu arma de serviciu în parcul orașului Bârlad.

·         1875 - S–a născut Fritz Kreisler, violonist şi compozitor american (m.29.01.1962).
* 1879: Ducesa Sofia Charlotte de Oldenburg (2 februarie 1879 – 29 martie1964) a fost membră a Casei de Holstein-Gottorp. A fost singurul copil al lui Frederic Augustus al II-lea, Mare Duce de Oldenburg și a primei soții a acestuia, Prințesa Elisabeta Anna a Prusiei, care a ajuns la vârsta adultă.

Sofia Charlotte ("Lotte") este cel mai bine cunoscută pentru mariajul ei nefericit și mediatizat cu Prințul Eitel Friedrich, al doilea fiu al împăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei. Mai târziu, căsătoria s-a terminat prin divorț; Sofia Charlotte se va recăsători câțiva ani mai târziu cu Harald van Hedemann, un fost ofițer de poliție.

·         1880: Leon Biju, pictor român (d. 1970)

·         1882 - S-a născut scriitorul irlandez de limbă engleză James Joyce, autorul celebrului roman "Ulise". Datorită romanelor "Ulise", "Oameni din Dublin" şi "Veghea lui Finnegan", el rupe tradiţia structurii romaneşti clasice şi devine fondatorul romanului modern (m.13.01.1941).

·         1882: Prințul Andrei al Greciei și Danemarcei (20 ianuarie/2 februarie 1882– 3 decembrie 1944), a fost cel de al șaptelea copil și al patrulea fiu al regelui George I al Greciei și al reginei Olga Konstantinova a Rusiei. El este nepot al regelui Christian al IX-lea al Danemarcei și tatăl Prințului Filip, Duce de Edinburgh.
Prințul Andrei (cunoscut în familie sub numele de Andrea) s-a născut la Atena în 1882. A învățat de mic limba engleză însă atunci când a crescut, în conversațiile cu părinții săi, a refuzat să vorbească în altă limbă decât limba greacă.^[1] A urmat școala de cadeți și colegiul din Atena,^[2] și în ciuda miopiei sale a intrat în armată în mai 1901

În 1902, Prințul Andrei a întâlnit-o la Londra pe Prințesa Alice de Battenberg la încoronarea unchiului ei și soțul mătușii lui Andrei, Eduard al VII-lea al Regatului Unit. Prințesa Alice era fiica Prințului Louis de Battenberg și a Prințesei Victoria de Hesse. S-au îndrăgostit iar anul următor, la 6 octombrie 1903 Andrei s-a căsătorit civil cu Alice la Darmstadt.^[4] Au urmat două ceremonii religioase: una luterană și alta ortodoxă.^[5]

Prințul și Prințesa Andrei au avut cinci copii:

• Prințesa Margarita a Greciei și Danemarcei, căsătorită în 1931 cu Gottfried, Prinț de Hohenlohe-Langenburg
• Prințesa Theodora a Greciei și Danemarcei, căsătorită în 1931 cu Prințul Berthold, Margrave de Baden
• Prințesa Cecilie a Greciei și Danemarcei, căsătorită în 1931 cu Georg Donatus, Mare Duce de Hesse
• Prințesa Sofia a Greciei și Danemarcei, căsătorită prima dată în 1930 cu Prințul Christoph de Hesse și a doua oară în 1946 cu Prințul George William de Hanovra
• Prințul Filip, Duce de Edinburgh, căsătorit în 1947 cu Elisabeta a II-a a Regatului Unit

* 1888: John Foster Dulles (n. 2 februarie 1888 – d. 24 mai 1959) a fost un diplomat american, care a îndeplinit funcția de Secretar de Stat (ministru al Afacerilor Externe) al Statelor Unite ale Americii, de la 21 ianuarie1953 la 22 aprilie 1959, sub președintele republican Dwight D. Eisenhower.

Geopolitician de renume, el a consacrat noțiunea de respingere (în engleză rollback) a Uniunii Sovietice.

În calitate de Secretar de Stat, a contribuit decisiv la edificarea NATO, precum și la crearea altor tratate^[13], pentru stăvilirea politicii expansioniste a Uniunii Sovietice.

A fost o figură semnificativă în timpul Războiului Rece, promovând o atitudine hotărâtă și intransigentă împotriva comunismului în întreaga lume. El a pledat în favoarea sprijinirii Franței în Războiului din Indochina, împotriva forțelor Viet Minh. Este larg cunoscut zvonul că ar fi refuzat să dea mâna cu premierul comunist chinez Ciu Enlai, la Conferința de la Geneva, în 1954.

În anul 1954, a fost declarat omul anului, de către revista Time.

* 1886: Frank William George Lloyd (2 februarie 1886 – 10 august 1960) a fost un regizor, scenarist, actor și producător de film american, de origine britanic. Lloyd a fost unul din membri fondatori ai Academiei Americane a Artelor și Științelor Filmului (în original en Academy of Motion Picture Arts and Sciences,^[2] și președintele acesteia între 1934 și 1935.

·         1889 - S-a născut biologul român Traian Săvulescu, fondator al Şcolii româneşti de fitopatologie, primul care a făcut cunoscută în ţara noastră flora Arabiei şi Palestinei, membru şi preşedinte al Academiei Române (m.29.03.1963).

* 1895: Nedeljko Čabrinović (în chirilică: Недељко Чабриновић; n. 2 februarie1895, Sarajevo, Austro-Ungaria – d. 20 ianuarie 1916, Terezín)^[1][2] a fost un sârb, membru a mișcării pro-Iugoslavia^[3] Tânăra Bosnie și unul din cei șapte reprezentanți ai organizației Mâna Neagră care au planificat asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei în timpul vizitei sale de la Sarajevo, anunțată a fi în iunie 1914.

·         1896: Kazimierz Kuratowski, matematician și logician polonez (d. 1980)

·         1901: Ion N. Băncilă, geolog român, membru al Academiei Române (d. 2001)

* 1901: Jascha Heifetz (pronunțat în engleză /ˈhaɪfɪts/) (n. 20 ianuarie stil vechi / 2 februarie 1901 Vilnius, pe atunci Imperiul Rus, acum Lituania - d. 10 decembrie 1987) a fost un violonist virtuoz rus evreu.

Este considerat ca fiind unul dintre cei mai mari violoniști din toate timpurile și a fost numit „Violonistul secolului” de către RCA Victor, compania pentru care a înregistrat.

* 1902: Josep Samitier Vilalta (n. 2 februarie 1902 – d. 4 mai 1972) a fost un jucător de fotbal spaniol care a jucat pentru FC Barcelona.

* 1905: Ayn Rand (/ˈaɪn ˈrænd/;^[16] născută Alisa Zinovievna Rosenbaum, rusă Али́са Зино́вьевна Розенба́ум; n. 2 februarie1905,^{[1][2][3][4][5][6][7][8][9][10]} Sankt Petersburg, Imperiul Rus^[11][12] – d. 6 martie 1982,^{[1][2][3][4][5][6][7][8][9][10]} New York, SUA^[13]) a fost o romancieră^⁠(d), filosoafă,^[17] dramaturgă și scenaristă americană de origine rusă. Ea este cunoscută pentru cele două romane de succes ale ei, Izvorul și Revolta lui Atlas, și pentru dezvoltarea unui sistem filosofic numit de ea „obiectivism”. Educată în Rusia, s-a mutat în Statele Unite în 1926. În anii 1935-1936 a scris o piesă de teatru care s-a jucat pe Broadway. După primele două romane, care la început nu au avut succes în America, a ajuns celebră cu romanul The Fountainhead din 1943.

În 1957, Rand și-a publicat cea mai cunoscută lucrare, romanul Revolta lui Atlas. După aceea, a recurs la non-ficțiune pentru a-și promova filosofia, publicându-și propriile reviste și lansând mai multe colecții de eseuri până la moartea sa în 1982. Rand a susținut rațiunea ca singurul mijloc de a dobândi cunoștințe, și a respins credința și religia. Ea susținea egoismul rațional și etic, și respingea altruismul. În politică, ea a condamnat primul recurs la forță ca fiind imoral,^[18] și s-a opus colectivismului și etatismului, dar și anarhismului, susținând în schimb un capitalism laissez-faire, pe care l-a definit drept un sistem bazat pe recunoașterea drepturilor individuale.^[19] În artă, Rand a promovat realismul romantic. Ea a fost extrem de critică cu cei mai mulți filozofi și cu tradițiile filosofice cunoscute de ei, cu excepția lui Aristotel, a lui Toma d'Aquino, și a liberalilor clasici.^[20]

Criticii literari au primit operele de ficțiune ale lui Rand cu recenzii mixte,^[21] iar mediul academic, în general, i-a ignorat sau i-a respins filosofia, deși interesul academic a crescut în ultimele decenii.^[22][23][24]Mișcarea obiectivistă încearcă să-i răspândească ideile, atât în rândul publicului cât și în mediul academic.^[25] Ea a avut o influență semnificativă asupra libertarienilor și conservatorilor americani.

* 1908: Jack Mollick, născut Jankel Mallik (n. 2 februarie 1908, Vișeu de Sus, Austro-Ungaria - d. 10 decembrie 1953) a fost un muzician și trompetistromân.

La 15 mai 1910 a emigrat împreună cu familia sa în Statele Unite.

A devenit un trompetist faimos care și-a croit cariera în Chicago și New York în perioada interbelică și chiar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

·         1913 - S-a născut scriitorul Ion Gh.Pană.

·         1915: Abba Eban, diplomat și om politic israelian (d. 2002)
* 1916: Lidia Axionov (n. 2 februarie 1916, Chișinău; d. 10 martie 1986, Chișinău) a fost o muzicologă și pedagogă moldoveancă.

În 1934, a absolvit Liceul Eparhial de Fete din Chișinău, după care Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică „Unirea” din Chișinău în 1935 și Conservatorul George Enescu din Iași (clasa profesoarei A. Zira) în 1939.

Activează ca profesoară la Liceul de Muzică din Chișinău între anii 1940–1941. În cursul războiului (1941–1944) este redactor literar la Teatrul Unit Moldovenesc-Rus, evacuat în orașul Marî, Turkmenistan. Între 1944 și 1958 este lector superior, șef de studii, decan al facultății de interpreți a Conservatorului de Stat din Chișinău. În 1960–1962 face specializare la Conservatorul din Moscova.

În 1964, își termină teza de doctor despre creația muzicală populară din Moldova; în 1966 devine doctor conferențiar. Este prorector pentru activitatea didactică și științifică la Institutul de Arte „Gavriil Muzicescu” (azi Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Moldova) în perioada 1958–1979. Devine membră a Uniunii Compozitorilor din RSSM în 1972.

În 1972 este distinsă cu premiul „Maestru Emerit al Artei din RSSM”.

·         1922 - S-a născut cineastul şi regizorul spaniol Juan Antonio Bardem („Moartea unei cicliste”, „Ultima zi de război”, „Tânărul Picasso”).

·         1925 - S-a născut artistul plastic Gheorghe Tofan.

·         1926: Valéry Giscard d'Estaing (pronunție franceză:  audio; n. 2 februarie1926,^[1][2] Koblenz, Republica de la Weimar^[3]) este un politician francez, care a fost între 1974 și 1981 președinte al Franței. Este membru al Academiei Franceze.

Pe 2 ianuarie 1956 este ales parlamentar în Adunarea Națională. Din 1962 până în 1966 este ministru de finanțe al Franței, ca și între 1969 și 1974.

Actualmente se ocupă cu probleme referitoare la integrarea europeană. A fost președintele Convenției Europene, care s-a ocupat cu redactarea articolelor Tratatului constituțional european. Pentru aceast a primit în anul 2003 Premiul Carol cel Mare al orașului Aachen.

·         1932 - S-a născut scriitorul Marsui Ildikó.

·         1934 - S-a născut Skip (Clyde) Battin, basist american (Skip & Flip, The Byrds).

·         1934: Bettino Craxi, președinte al Consiliului de Miniștri al Italiei în perioada 1983–1987 (d. 2000)
* 1934: Otar Iosseliani (în georgiană: ოთარ იოსელიანი; n. 2 februarie1934,^[1][2][3][4] Tbilisi, URSS^[5]) este un renumit scenarist, regizor și producător de origine georgiană. Din cauza cenzurii aplicate filmelor sale în URSS, Iosseliani a fost obligat să emigreze în Franța în anul 1982.

Primul său lung metraj, Noiembrie (1966), a câștigat premiu FIPRESCI la Festivalul de Film de la Cannes. Filmul său Pastorala, după ce a fost finalizat, în 1976, nu a avut voie să fie lansat oficial dispărând timp de mai mulți ani în arhivele sovietice și având o difuzare extrem de strictă mulți ani mai târziu. Acest fapt i-a întărit lui Otar Iosseliani convingerea că libertatea sa de exprimare este cenzurată și, după succesul Pastoralei la Festivalul de Film de la Berlin, în 1982, regizorul a decis să emigreze din Uniunea Sovietică în Franța.

Primul mare succes internațional avea să vină abia în 1984, în Franța, după ce a realizat Favorites of the Moon, film ce a fost premiat la Festivalul de Film de la Veneția în același an. În 1986 Iosseliani a făcut parte din juriul celei de-a 36-a ediții a Festivalului Internațional de Film de la Berlin ^[6]. În anii următori filmele sale au fost premiate din nou la Festivalul de Film de la Veneția (And Then There Was Light (1989), Brigands-Chapter VII (1996)), iar pelicula Monday Morning (2002) a câștigat premiu Ursul de Argint la Festivalul de Film de la Berlin.

* 1935: Dariush Shayegan (în persană: داریوش شایگان; n. 2 februarie 1935, Teheran, Iran – d. 22 martie 2018,^[1] Teheran, Iran) a fost unul dintre proeminenții gânditori, teoreticieni culturali și filosofi ai Iranului.

Shayegan a urmat studii la Universitatea Sorbonne din Paris. A fost profesor al limbii sanscrite și al religiilor indiene la Universitatea din Teheran. A scris un roman Terre de mirages în franceză și a câștigat premiul ADELF oferit de către Asociația Autorilor Francezi pe data de 26 decembrie 2004. Shayegan este cunoscut în Franța datorită cărților sale în domeniul filosofiei și al misticii.

Shayegan a făcut, de asemenea, multe cercetări asupra misticismului persan și a poeziei mistice. A fost director fondator al Centrului Iranian pentru Studii ale Civilizațiilor. În 1977, Shayegan a inițiat un simpozion internațional cu tema "dialog între civilizații", un concept care a fost acceptat și de către fostul președinte iranian Mohammad Khatami.

·         1940 - S-a născut Alan Caddy, chitarist britanic (Tornados).

·         1940 - S-a născut Adrian Anghelescu, critic şi istoric literar.

·         1942 - S-a născut Graham Nash, chitarist, vocalist şi compozitor britanic (The Hollies, Crosby, Stills, Nash & Young).

·         1943 - S-a născut Peter Macbeth, basist britanic (Foundations).

* 1944: Lidia Hlib (nume complet Elisabeta Lidia Hlib; n. 2 februarie 1944, Ungheni, Moldova) este o prozatoare și poetă din Republica Moldova.

A făcut studii în filologie la Universitatea de Stat din Moldova, absolvindu-le în 1965.^[1] Imediat după universitate, a fost profesoară de limba română la Școala nr. 1 din Cărpineni, Hîncești timp de un an. A urmat o perioadă în care a fost regizoare la redacția literară a televiziunii de stat (actualmente TeleRadio Moldova), apoi redactoare la teatrul televizat „Prichindel”. A fost secretar literar la Teatrul „Licurici”, cât și coordonator la Editura Uniunii Scriitorilor (1989–1992) și la Editura „Iulian”. A colaborat la revista „Steluța” (azi „Alunelul”). În 2014, activa la Editura „Silvius Libris”.^[2]

Debutul literar l-a avut în anul 1967, când a publicat în revista „Moldova” miniatura pentru copii Micuța. A continuat să scrie, publicând nuvele în culegerea Dintre sute de catarge (1984), cât și proză satirică și epigrame.

·         1946 - S-a născut Howard Bellamy, cântăreţ, chitarist şi compozitor country american (Bellamy Brothers).

·         1947 - S-a născut John Patrick Weathers, baterist britanic (Gentle Giant).

·         1947 - S-a născut Derek Victor Shulman, vocalist, saxofonist şi basist britanic (Gentle Giant).

·         1947 - S-a născut Mike Brant, pop star francez (m.27.04.1975).

·         1947: Farrah Fawcett, actriță americană (d. 2009)

·         1947: Vladimir Găitan (n. 2 februarie 1947, Suceava) este un actor român.

Actorul Vladimir Găitan a fost decorat la 13 decembrie 2002 cu Ordinul național Serviciul Credincios în grad de Cavaler, alături de alți actori, „pentru devotamentul și harul artistic puse în slujba teatrului romanesc, cu prilejul împlinirii unui veac și jumătate de existență a Teatrului Național din București”

Filmografie:

• Reconstituirea (1968) - Ripu
• Căldura (1969)
• Așteptarea (1970)
• Puterea și Adevărul, regia Manole Marcus (1971)
• Urmărirea (TV) (1971)
• Mușatinii (1971)
• Pădurea de Ostrovski, regia Sanda Manu (1972)
• Săgeata căpitanului Ion (1972) - Ion
• Ceața, regia Vladimir Popescu-Doreanu (1973)
• Un tânăr mai puțin furios de I.D. Șerban, regia Ariana Kuner Stoica (1974)
• Întoarcerea lui Magellan (1974) - Bucur
• Zile fierbinți (1975) - ing. Andrei Jercan
• Neisprăvitul de Denis Ivanovici Fonvizin, regia Cornel Popa (1975)
• Pe aici nu se trece (1975) - Elev ofițer Petru
• Războiul Independenței (Serial TV) (1977) - Subloc. Arthur Hartell
• Accident (1977) - lt. Ștefan Vlahu
• Din nou împreună (1978)
• Pentru patrie (1978) - sublt. Artur Hartell
• Vlad Țepeș (1979)
• Irina lui Ion Vlahul de Vasile Voiculescu (1979)
• Musafirul de duminică de Petre Ispas, regia Nae Cosmescu (1979)
• Audiența (1979)
• In asteptarea lui Lefty / (1979)
• Nea Mărin miliardar (1979) - comandantul aeronavei
• Mihail, cîine de circ (1979) - polițist
• Cronica de vitejie de Dan Tarchila, regia Constantin Dinischiotu, 1979
• Stâlpii societății de Ibsen, regia Cornel Popa (1980)
• Ultima noapte de dragoste(1980) - Tudor Gheorghiu
• La răscrucea marilor furtuni(1980) - Alecu Russo
• Munții în flăcări (1980) - Alecu Russo
• Duelul (1981)
• Șantaj (1981)
• Anul 1848 (1982)
• Surorile Boga de Horia Lovinescu, regia Constantin Dicu, 1982
• Întîlnirea (1982) - Petre
• Cucerirea Angliei (1982)
• Năpasta (1982) - Dumitru
• Zbor periculos (1984)
• Der mann mit dem ring im Ohr (1984) - Omul cu cercel de aur
• Unirea e puterea de Ion Luca, regia Eugen Todoran (1984)
• Omul care de I.D. Serban, regia Olimpia Arghir (1984)
• Misiune specială de Ion Grecea, regia Constantin Dicu (1985)
• Întunecare (1985)
• Racolarea (1985)
• Mihai Viteazu de Octav Dessila, regia Nae Cosmescu (1986)
• Oameni în luptă de Al. Voitin, regia Domnița Munteanu (1986)
• Noi, cei din linia întâi (1986) - Lt Bodnarenko
• De joi pana duminica / (1986)
• Secretul lui Nemesis (1987)
• Flori pentru o zi din august de Petru Vintilă, regia Constantin Dicu (1988)
• François Villon - Poetul vagabond (1987)
• Mircea (1989)
• Coroana de foc (1990)
• Turnul de fildeș de Victor Roznov, regia Ion Cojar (1991)
• Pluta meduzei de Marin Sorescu, regia Nae Cosmescu (1992)
• Mesagerul după Mircea Eliade, Constantin Dicu (1994)
• Începutul adevărului (Oglinda)(1994)
• Omul zilei (1997)
• Triunghiul Morții (1999)
• Roberta (Serial TV) (2000)
• Căsătorie imposibilă (Serial TV) (2000)
• Detectiv fără voie de G. Arion, regia Silviu Jicman (2002)
• Femeia visurilor (2005) - Oculistul
• „15” (2005)
• Margo (2006) - Tatăl
• Daria, iubirea mea (Serial TV) (2006)
• Soare pentru doi (2007) - El
• Cu un pas înainte (2007) - Vasile Leonte #2 (1 episode, 2007)
• Inimă de țigan (Serial TV) (2007-2008) - Profesorul Toma
• Supraviețuitorul (2008) - Goldberg
• Regina (Serial TV) (2008-2009)
• State de Romania (Serial TV) (2009-2010) - Profesorul Toma
• Poker (2010)
• Moștenirea (Serial TV) (2010-2011) - Profesorul Toma
• Ultimul corupt din România (2012) - Horia Vrăbete
• Rusty Steel / Comoara din Marea Neagră (2014) - Fisherman
• Live (2015) - părintele Sotin

·         1948 - S-a născut Alan McKay, chitarist american (Earth, Wind & Fire).
* 1948: Roger Williamson (n. 2 februarie 1948 – d. 29 iulie 1973) a fost un pilot englez de Formula 1 care a evoluat în Campionatul Mondial în sezonul 1973. A murit în timpul Marelui Premiu al Olandei din 1973 care a avut loc pe circuitul Zandvoort.
* 1949: Bernard Farcy (n. 2 februarie 1949) este un actor francez.
* 1949: Brent Spiner (n. 2 februarie 1949^[4][5], Houston, Texas) este un actor american cel mai cunoscut pentru interpretarea rolului androidului Data (Star Trek) din serialul de televiziune Star Trek: Generația următoare și în filmele de lung metraj Star Trek: Generații, Star Trek: Primul contact, Star Trek: Rebeliune și Star Trek: Nemesis^[6].

·         1950: Serafim Urechean (n. 2 februarie 1950, Larga, raionul Briceni) este un om politic moldovean, președintele Curții de Conturi a Republicii Moldova. A îndeplinit funcția de primar general al municipiului Chișinău(1994-2005) și cea de prim-ministru interimar al Republicii Moldova (5 - 17 februarie 1999). A fost președinte al partidului Alianța "Moldova Noastră" (2003 - 2011) și prim-vicepreședinte al Parlamentului Republicii Moldova (2009 - 2010).

·         1950 - S-a născut Harry Coradini, solist vocal, membru fondator al grupului "Progresiv TM - Rosu şi Negru". În 1985, emigrează în Germania, iar în 1993 revine în ţară.
* 1950: Jean-Claude Mignon (n. 2 februarie 1950) este un politician francez, membru al Adunării Naționale a Franței. Reprezentant al departamentului Seine-et-Marne din parte Uniunii pentru o Mișcare Populară.

La 23 ianuarie 2012 a fost ales președinte al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

* 1951: Paul-Jürgen Porr (n. 2 februarie 1951, Mediaș) este din 5 martie 2013președintele Forumului Democrat al Germanilor din România

* 1952: Park Geun-hye (n. 2 februarie 1952) este politiciană sud-coreeană, președinta Coreei de Sud începând din 25 februarie 2013 - 10 martie 2017, în urma victoriei în alegerile prezidențiale din 19 decembrie 2012. Ea va fi prima femeie care va deține această funcție

* 1954: Christie Brinkley (născută Christie Lee Hudson; n. 2 februarie 1954) este un fotomodel și actriță americană. A devenit faimoasă pe plan internațional începând cu sfârșitul anilor 1970 prin trei apariții consecutive pe coperta Sports Illustrated Swimsuit Issue până în 1981. De-a lungul timpului ea a apărut în peste 500 de coperte de reviste. Reviste ca Allure, Playboy și Men's Health au numit-o pe Brinkley drept una dintre cele mai atractive femei din toate timpurile.

·         1955: Leszek Engelking, poet și scriitor polonez

·         1958: George Grigore, orientalist și scriitor român

* 1963: Andrej Kiska (n. 2 februarie 1963, Poprad, Cehoslovacia) este un antreprenor și filantrop slovac, președintele Slovaciei din 15 iunie 2014.
* 1967: Iulian Chiriță (n. 2 februarie 1967 în Târgoviște) este un fotbalist român, care a jucat pentru Echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1994. S-a retras din fotbal, a activat ca jucător numai până la vârsta de 32 de ani.
* 1970: Aurelian Ion Preda (2 februarie 1970, Curtea de Argeș^[1] – 27 septembrie 2016, Viena, Austria) a fost un cântăreț român de muzică populară, cunoscut ca prezentator și realizator ale emisiunii „Povești de viață și Destine celebre la Etno TV.
Aurelian Preda a fost căsătorit cu Mariela, o fostă colegă de la liceul din Curtea de Argeș, cu care a avut trei copii: două fete și un băiat; una dintre fiice, Anamaria Rosa, este și ea cântăreață de muzică populară.^[5] Soția sa mai avea o fată dintr-o primă căsătorie, despre care Aurelian Preda a declarat „[o] iubesc mult și o consider copilul meu”
* 1976: Alexandru Ciucu (n. 2 februarie 1976, București) este un creator de modădin România. A absolvit Colegiul Național „Grigore Moisil” din București secția matematică- fizică și, a continuat la Academia de Studii Economice – secția Finanțe Asigurări Bănci și Burse de Valori. În 2001, Alexandru Ciucu alege să urmeze un drum al formării în domeniul modei prin absolvirea cursurilor Institutului Carlo Secoli din Milano, iar în 2007 a Institutului Marangoni din Milano în specializarea Marketing de modă.^[4] Atelierul de modă a luat astfel ființă atât pe fondul unei bogate tradiții și experiențe în domeniul costumului bărbătesc, cât și

„din dorința de a aduce pe piața din România o contribuție în educația stilului vestimentar masculin”

—Alexandru Ciucu^[35]

Designerul Alexandru Ciucu este căsătorit cu cântăreața de muzică ușoară Alina Sorescu, pe care a cunoscut-o 2008 și cu care a întemeiat o familie în 2010.^[36] . Cei doi soți au două fetițe, Elena Carolina ^[37] și Ana Raisa ^[38].

·         1977: Shakira Isabel Mebarak Ripoll (n. 2 februarie 1977, Barranquilla, Columbia), mai cunoscută sub numele de scenă Shakira, este o cântăreață, textieră, actriță, dansatoare și producătoare columbiană.^[3]Ea a debutat la începutul anilor '90 în țara sa natală, devenind cunoscută pe întregul continent odată cu lansarea albumului Pies Descalzos în anul 1996.^[6] Acesta a fost urmat după doi ani de materialul ¿Dónde Están Los Ladrones?.^[6]

Începând cu mileniul al treilea, Shakira a devenit cunoscută în întreaga lume grație discului Laundry Service, acesta comercializându-se în peste cincisprezece milioane de unități.^[9] Promovarea s-a realizat cu ajutorul unor cântece precum „Whenever, Wherever”, „Underneath Your Clothes” sau „Objection”, primul fiind unul dintre cele mai mari succese comerciale ale deceniului.^[10] În anul 2005, solista a promovat înregistrarea „La Tortura”, care a devenit primul single de pe materialul Fijación Oral Vol. 1.^[11] Piesa s-a bucurat de aprecieri la nivel mondial, fiind unul dintre cele mai de succes cântece în limba spaniolă.^[12]Fijación Oral Vol. 1 a fost succedat de Oral Fixation Vol. 2, o colecție de compoziții în limba engleză.^[13] Pe o versiune reeditată a acesteia a fost inclusă piesa „Hips Don't Lie”, ce a obținut locul întâi în majoritatea ierarhiilor muzicale din lume.^[14]

Discul ce include materialul de studio cu numărul opt al interpretei se intitulează She Wolf și a fost lansat în octombrie 2009 în Europa.^[15] El a fost precedat de promovarea cântecului omonim ce marchează o schimbare de stil muzical și de imagine pentru Shakira.^[16] Acesta a fost urmat de Sale el Sol — un an mai târziu — care constituie sinteza celor aproximativ douăzeci de ani de carieră muzicală ai solistei.^[17]

De-a lungul carierei sale solista a vândut peste 50 de milioane de albume,^[16] fiind declarată cel mai bine vândut artist columbian al tuturor timpurilor și una dintre cele mai cunoscute interprete de muzică latino.^[18]De asemenea, cantautoarea a fost răsplătită cu două premii Grammy și cu șapte trofee Latin Grammy pentru realizările sale muzicale.^[19]Piesele sale „Whenever, Wherever”, „La Tortura” și „Hips Don't Lie” au stabilit recorduri nedoborâte de alți muzicieni până în momentul de față

n anul 2000 artista a început o relație cu Antonio de la Rúa, fiul președintelui de atunci al Argentinei, Fernando de la Rúa.^[176] De-a lungul anilor în presa internațională au existat diverse articole cu privire la cei doi.

Shakira alături de logodnicul său, Antonio de la Rúa (stânga) și de Barack Obama.

În iunie 2007 au început o serie de zvonuri în presa latino-americanăconform cărora cuplul s-a destrămat.^[177] Cu toate acestea, cuplul fusese văzut în timpul unei întâlniri desfășurate într-un restaurant, lucru ce infirma articolele de presă apărute anterior.^[177] Ulterior, au apărut diverse informații conform cărora artista și de la Rúa erau pregătiți să își oficializeze relația, însă totul a fost negat de solistă, care declara: „Obișnuiam să cred că trebuie să mă căsătoresc și că trebuie să am copii. [...] Dar noi ne comportăm ca și un cuplu căsătorit; nu avem nevoie de acte pentru asta”.^[178] De asemenea, Shakira a declarat în numărul din noiembrie 2009 al revistei Rolling Stone faptul că nu dorește să se căsătorească deoarece nu vrea să ocupe primele pagini ale ziarelor de scandal cu știri senzaționale în cazul în care ar ajunge pe punctul de a divorța, publicația citând-o: „Este amuzant modul în care ziarele doresc să te vadă căsătorit, pentru ca mai apoi să te vadă divorțat. Ei bine, eu nu voi face niciuna dintre acestea”.^[179].

Totuși, interpreta afirma faptul că își dorește să întemeieze o familie, declarând: „Eu nu-mi fac probleme din pricina faptului că nu suntem căsătoriți. Ne comportăm ca și un cuplu căsătorit, chiar dacă noi nu suntem căsătoriți. Dar am fost împreună timp de nouă ani și am ajuns la un consimțământ și ne gândim să avem copii”.^[180]. În ianuarie 2011 Shakira a anunțat că s-a despărțit de Antonio de la Rua,^[181] iar în luna martie a confirmat oficial pe Twitter relația dintre ea și fundașul clubului FC Barcelona Gerard Pique,^[182][183] prezentându-l drept „soarele meu”.^[184] În septembrie 2012 solista a confirmat printr-un mesaj pe pagina sa oficială de Facebook faptul că este însărcinată, așteptând primul său copil alături de Pique, declarând totodată faptul că își va suspenda toate activitățile promoționale până la naștere.^[185]

La data de 22 ianuarie 2013, la ora 21:36 Shakira a devenit mamă, născând în spitalul Teknon din Barcelona, prin operație cezariană, un băiat pe care împreună cu tatăl acestuia, Gerard Pique, l-au numit Milan

* 1977: Valeriu Ionuț Bordeanu (n. 2 februarie 1977, Botoșani, România) este un fotbalist român, retras din activitate, care în prezent este antrenorul secund al echipei CFR Cluj.
* 1977: Daniel Cousin (n. 2 februarie 1977 în Libreville, Gabon) este un fotbalist de origine franceză și gaboneză. El evoluează pe postul de atacant.
* 1978: Dorin Silviu Petrea (n. 2 februarie 1978) este un deputat român, ales în 2012 din partea Partidului Social Democrat.
* 1978: Kota Yoshihara (n. 2 februarie 1978) este un fost fotbalist japonez.
* 1981: Ciprian Ion Tănasă (n. 2 februarie 1981, România) este un fotbalist român, care joacă pe postul de atacant în formația Vedița Colonești.
* 1982: Iulian Vladu (n. 2 februarie 1982, Caracal) este un fotbalist român, care evoluează pe posturile de fundaș stânga și mijlocaș stânga la clubul din Liga a III-a, SCM Argeșul Pitești.
* 1985: Valentin Bușcă (n. 2 februarie 1985) este un jucător de fotbal român care a evoluat la clubul U Cluj.

·         1987: Gerard Piqué i Bernabeu (n. 2 februarie 1987 în Barcelona) este un fotbalist spaniol. A fost cumpărat de Manchester United de la FC Barcelona B, pe 1 iulie 2004, și apoi împrumutat în sezonul 2006/2007la Real Zaragoza. A debutat la Manchester United pe 26 octombrie2004, într-un meci cu Crewe Alexandra. A jucat de asemenea în selecționatele U17 și U19 ale Spaniei.

Faptul că numele de familie al lui Piqué este „Bernabeu” a creat confuzie în ceea ce privește originile sale, deoarece duce cu gândul la stadionul Santiago Bernabéu, arena lui Real Madrid. Realitatea este că stadionul a fost numit în onoarea lui Santiago Bernabéu Yeste, fost mare președinte al clubului, dar numele Bernabeu este de origine catalană și destul de răspândit în Barcelona. Piqué (alt nume de familie tipic catalan) este nepotul fostului vicepreședinte al lui FC Barcelona, Amador Bernabeu.

Gerard Piqué a devenit tată, el împreună cu Shakira devenind părinții a doi băieți.^[4]

Piqué a debutat ca titular pentru United în Premier League pe 29 martie 2006, într-un meci cu West Ham, evoluând pe postul de fundaș dreapta în locul accidentatului Gary Neville. A reușit atunci să trimită pe poartă un șut periculos de la 35 m.

Evoluțiile sale bune, în special în echipa de rezerve, au dus la semnarea unui contract în februarie 2005, valabil până în vara lui 2009.

* 1987: Pedro Celestino Silva Soares, cunoscut ca Pedro Celestino sau doar ca Celestino (n. 2 ianuarie 1987, Tarrafal, Capul Verde) este un fotbalist aflat sub contract cu CFR Cluj.
* 1987: Fady Fatrouni (n. 2 februarie 1987, Sydney, Australia), cunoscut după numele de scenă Faydee, este un cântăreț și compozitor de muzică R&B, dance și pop australian de origine libaneză
* 1987: Alexandru Suvorov (n. 2 februarie 1987, Chișinău) este un fotbalistmoldovean care evoluează la clubul Milsami Orhei^[1] și la echipa națională de fotbal a Republicii Moldova pe poziția de mijlocaș.
* 1989: Ștefan Caraulan (n. 2 februarie 1989) este un fotbalist moldovean, care în prezent evoluează la clubul Spicul Chișcăreni în Divizia „A”. Anterior a jucat la mai multe cluburi din Divizia Națională, printre care Dacia Chișinău și Zimbru Chișinău. În debutul carierei a jucat 10 meciuri cu Zimbru 2 Chișinău în Divizia „A”, marcând un gol
* 1989: Ivan Perišić (n. 2 februarie 1989 în Split^[1]) este un fotbalist croat care joacă pentru Internazionale Milano în Serie A pe post de mijlocaș
* 1991: Nathan Delfouneso (n. 2 februarie 1991 la Tyseley, Birmingham) este un fotbalist englez care evoluează pe postul de atacant la Blackpool. A evoluat la toate naționalele de tineret ale Angliei.
* 1993: Ravel Ryan Morrison (n. 2 februarie 1993, Wythenshawe, Manchester) este un mijlocaș aflat sub contract cu Queens Park Rangers, împrumutat de la Lazio.

Decese

·         1250: Eric al XI-lea al Suediei (n. 1216)

·         1294: Louis al II-lea, Duce de Bavaria (n. 1229)

·         1529: Baldassare Castiglione, scriitor italian (n. 1478)

·         1594: Giovanni Pierluigi da Palestrina, compozitor italian (n. 1525)

·         1660: Gaston Jean-Baptiste al Franței, Duce de Orléans (25 aprilie 1608 - 2 februarie 1660), a fost al treilea fiu al regelui Henric al IV-lea al Franței și al soției sale Maria de Medici. Ca fiu al regelui, era Fiu al Franței și pentru că era următorul frate supraviețuitor al regelui era denumit la curte Monsieur .

Gaston al Franței s-a născut la castelul Fontainebleau la 4 aprilie 1608 și a primit la naștere titlul de duce de Anjou. În 1626, cu ocazia căsătoriei sale cu tânăra ducesă de Montpensier, el a primit (împreună cu titlurile) ducatele Orléans, Chartres și Blois.^[1][2] A fost moștenitor al tronului Franței de la moartea fratelui său Nicolas Henri în 1611 până la nașterea primului fiu al fratelui său mai mare în 1638.

În 1643, la moartea fratelui său, regele Ludovic al XIII-lea, Gaston a devenit locotenet-general și a luptat împotriva Spaniei la frontierele de nord ale Franței; el a fost numit duce de Alençon în 1646.

Prima căsătorie a lui Gaston a avut loc la 6 august 1626, la Nantes cu Marie de Bourbon, Ducesă de Montpensier (1605-1627), fiica și moștenitoarea lui Henric de Bourbon, Duce de Montpensier. La nouă luni după căsătorie s-a născut o fiică și câteva zile mai târziu, Marie a murit. Fiica lor a fost:

• Anne, Ducesă de Montpensier (1627–1693), Mademoiselle de Montpensier, viitoarea Grande Mademoiselle, (pentru a o distinge de Mademoiselle, fiica lui Monsieur, fratele lui Ludovic al XIV-lea),

A doua căsătorie a lui Gaston a avut loc la 3 ianuarie 1632, la Nancy, cu Marguerite (d. 1672), sora lui Charles IV, Duce de Lorraine. Cuplul a avut patru fiice și un fiu:

• Marguerite Louise (28 iulie 1645, Paris – 17 septembrie 1721 Paris),
  • căsătorită la Florența pe 20 iunie 1661 cu Cosimo III de Medici, Mare Duce de Toscana (separată în 1675).
• Élisabeth Marguerite (26 decembrie 1646, Paris – 17 martie 1696, Versailles), ducesă de Alençon,
  • căsătorită la Saint-Germain-en-Laye pe 15 mai 1667 cu Louis Joseph, Duce de Guise.
• Françoise Madeleine (13 octombrie 1648, Saint-Germain-en-Laye – 14 ianuarie 1664, Torino),
  • căsătorită la Louvre (4 martie 1663) cu Charles Emmanuel II de Savoia, fără copii.
• Jean Gaston (17 august 1650, Paris – 10 august 1652, Paris), duce de Valois; a murit la aproape doi ani.
• Marie Anne d'Orléans (9 noiembrie 1652 – 17 august 1656); a murit la trei ani

Copii nelegitimi

Cu Marie Porcher:

• Marie bastardă de Orléans 1 ianuarie 1631, Paris.

Cu Louise-Roger de La Marbelière:

• Jean Louis bastard de Orléans, conte de Charny, (1638-1692).

·         1704: Guillaume François Antoine, Marquis de l'Hôpital (n. 1661 - d. 2 februarie 1704) a fost un matematician francez. Numele său este legat de ceea ce în analiza matematică avea să fie ulterior denumită regula lui l'Hôpital.

S-a născut într-o familie înstărită. Tatăl a fost Anne-Alexandre de l'Hôpital, ofițer superior în armata regală, iar mama, Elisabeth Gobelin, fiica unui ofițer care avea și funcții în stat.

Tânărul l'Hôpital ar fi urmat aceeași carieră militară, dar datorită unor probleme cu vederea (miopie) renunță și urmează calea studiului matematicii, domeniu spre care avea înclinație încă din copilărie.

O perioadă, l'Hôpital frecventează cercul cunoscutului filozof Nicolas Malebranche din Paris. Aici îl întâlnește, pe Johann Bernoulli cu care leagă o strânsă relație de prietenie și de la care învață, în 1691, principiile calculului infinitezimal, domeniu abia apărut în acea epocă. L'Hôpital se împrietenește și cu ceilalți frați Bernoulli, dar și cu Huygens și Leibniz.

În 1693, l'Hôpital devine membru al Academiei de Științe.

·         1723: Antonio Maria Valsalva, anatomist italian (n. 1666)

·         1769: Papa Clement al XIII-lea (n. 1693)

·         1836: Maria Letizia Buonaparte (24 august 1750 – 2 februarie 1836) a fost mama împăratului Napoleon I al Franței.
* 1873: Marea Ducesă Elena Pavlovna a Rusiei (9 ianuarie 1807 – 2 februarie1873) a fost soția Marelui Duce Mihail Pavlovici al Rusiei, fiul cel mic al Țarului Pavel I al Rusiei și a Sophie Dorothea de Württemberg.
S-a născut Prințesa Friederike Charlotte Marie de Württemberg, cea mai mare fiică a Prințului Paul de Württemberg și a Prințesei Charlotte de Saxa-Hildburghausen. Deoarece tatăl său era în relații conflictuale cu fratele lui, părinții s-au stabilit la Paris, unde tânăra prințesă Charlotte a crescut în condiții modeste în pensiunea familiei și unde s-a împrietenit cu fiicele generalului Walter, o rudă a celebrului naturalist francez, baronul Georges Cuvier.^[1] Lungile plimbări prin grădina botanică cu naturalistul au dezvoltat în mica prințesă curiozitate. La întoarcerea în Germania, Charlotte de Wurtemberg a continuat corespondența cu Georges Cuvier

Marea Ducesă Elena Pavlovna, 1862

În 1822 s-a logodit cu vărul său Marele Duce Mihail Pavlovici al Rusiei, fiul cel mic al Țarului Pavel I al Rusiei (asasinat în 1801) și fratele Țarului Nicolae I al Rusiei. Charlotte era o fată foarte inteligentă și matură pentru cei 15 ani ai ei. Mihail a fost impresionat de frumusețea ei; în timpul unei recepții date în onoarea ei, a fermecat întreaga asistență prin conversații plăcute. În 1823 a trecut la ortodoxism și a ales numele de Elena Pavlovna.

La 20 februarie 1824, la vârsta de 17 ani, la Sankt Petersburg, s-a căsătorit cu Marele Duce Mihail și s-au stabilit la Palatul Mihailovski. Când împărăteasa mamă Maria Feodorovna a murit în 1828, Pavlovsk a fost moștenit de Mihail iar el și Elena îl vizitau adeseori. Mariajul lor nu a fost unul fericit: Mihail avea pasiune doar pentru arme și o neglija pe Elena. Elena și Mihail Pavlovici au avut șase fiice:

• Marea Ducesă Maria Mihailovna a Rusiei (9 martie 1825, Moscova – 19 noiembrie 1846, Viena); a murit celibatară
• Marea Ducesă Elisabeta Mihailovna a Rusiei (26 mai 1826, Moscova – 28 ianuarie 1845, Wiesbaden); căsătorită cu Adolf, Mare Duce de Luxemburg; a murit la naștere
• Marea Ducesă Ecaterina Mihailovna a Rusiei (28 august 1827, Sankt Petersburg – 12 mai 1894, Sankt Petersburg), căsătorită cu Ducele Georg August de Mecklenburg-Strelitz
• Marea Ducesă Alexandra Mihailovna a Rusiei (28 January 1831, Moscova – 27 martie 1832, Moscova)
• Marea Ducesă Anna Mihailovna a Rusiei (27 octombrie 1834, Moscova – 22 martie 1836, Sankt Petersburg)

Elena a fost prietenă apropiată cu cumantul ei, Alexandru I al Rusiei, și cu soția acestuia, împărăteasa Elisabeta Alexeievna. De asemenea, ea s-a împrietenit rapid cu timida Maria Alexandrovna, soția Țareviciului Alexandru. Când soțul Prințesei Charlotte a murit în 1849, ea a devenit patroana câtorva organizații caritabile și de artă. A fondat la Conservatorul din Sankt Petersburg ca și un grup de asistente medicale care în cele din urmă vor forma Crucea Roșie din Rusia.

Elisabeta împreună cu părinții și cu sora ei, Alexandra. În portretul din tablou este sora ei mai mare, Maria, 1847-1848.

Elisabeta s-a născut la 26 martie la Hildburghausen. A fost a patra fiică a Ducelui de Saxa-Altenburg, Joseph și a soției lui, Ducesa Amelia de Württemberg. Titlui ei oficial a fost Prințesa Elisabeta de Saxa-Hildburghausen până când familia ei s-a mutat la Altenburg ca urmare a unui transfer de teritorii între diferitele ramuri ale Ernestine Wettins. Elisabeta a luat apoi titlul de Prințesa Elisabeta de Saxa-Altenburg. În 1834, tatăl ei a devenit Duce de Saxa-Altenburg, dar a fost forțat să abdice în urma revoluției civile din cauza naturii conservatoare, anti-reformă a guvernului său în 1848.

Elisabeta și surorile ei (printre care regina Maria de Hanovra (soția regelui George al V-lea de Hanovra) și Marea Ducesă Alexandra Iosifovna a Rusiei (soția Marelui Duce Constantin Nicolaevici al Rusiei) au fost educate de Carl Ludwig Nietzsche, tatăl faimosului filozof Friedrich Nietzsche. Surorile ei inclusiv regina Maria de Hanovra (soția regelui George al V-lea de Hanovra) și Marea Ducesă Alexandra Iosifovna a Rusiei (soția Marelui Duce Constantin Nicolaevici al Rusiei). Prin Alexandra, Elisabeta a fost mătușa reginei Olga a Greciei.

La 10 februarie 1852, Elisabeta s-a căsătorit cu vărul ei de-al doilea Petru, Mare Duce Ereditar de Oldenburg.^[1][2] El i-a succedat tatălui său anul următor ca Mare Duce de Oldenburg iar Elisabeta a devenit Mare Ducesă de Oldenburg. Au avut doi copii.

Elisabeta a murit la 2 februarie 1896.^[1][2] Soțul ei a murit patru ani mai târziu.A murit la vârsta de 66 de ani, la Stuttgart.

* 1886: Leopold de Anhalt (18 iulie 1855 – 2 februarie 1886), a fost prinț german din Casa de Ascania. Din 1871 până la moartea sa a fost moștenitor al ducatului de Anhalt.

Prințul Leopold s-a născut la 18 iulie 1855 la Dessau ca primul copil al Prințului Ereditar Frederic de Anhalt-Dessau-Köthen și a soției acestuia, Prințesa Antoinette de Saxa-Altenburg. A fost numit după bunicul patern, Ducele Leopold de Anhalt-Dessau-Köthen.

În 1863 bunicul său, Ducele Leopold, a devenit Duce al ducatului unit de Anhalt după ce a moștenit toate teritoriile Anhalt în urma decesului ducelui de Anhalt-Bernburg. La 22 mai 1871, Ducele Leopold a murit și tatăl lui Leopold i-a succedat ca Duce de Anhalt. Acum Leopold a devenit prinț ereditar al ducatului.

În toamna anului 1883, prințul ereditar Leopold a cerut-o de soție pe Prințesa Victoria a Prusiei, fiica Prințului Moștenitor Frederic al Prusiei și a Prințesei Victoria a Marii Britanii. Cererea a fost refuzată. În aprilie 1884 Friedrich von Holstein a înregistrat acesta^[1]:

„Prințesa Viktoria – sau mama ei – a refuzat cererea Prințului Ereditar de Anhalt de toamna trecută.”

La sfârșitul lunii decembrie a anului 1883 Leopold s-a logodit cu Prințesa Elisabeta de Hesse-Kassel, fiica cea mare a Prințului Frederic Wilhelm de Hesse și a Prințesei Ana a Prusiei. Când a auzit de logodnă, regina Victoria, a cărei fiică aparent n-a informat-o pe mama ei că a respins cererea în căsătorie, a scris:^[1]:

„dar regret că nu l-ai luat în considerare ca rezervă pentru Vicky dacă speranțele ei de fond nu s-ar realiza.”

Leopold și Elisabeta s-au căsătorit la 26 mai 1884 la Schloss Philippsruhe din Hanau.^[2]Ei au avut o singură fiică, Antoinette (1885-1963), care s-a căsătorit la 26 mai 1909 cu Prințul Frederic de Schaumburg-Lippe.

La maia puțin de un an de la nașterea fiicei sale, Leopold a murit pe neașteptate la Cannes la 2 februarie 1886 la numai 30 de ani. Cum el nu a avut fii, a fost succedat ca prinț ereditar de fratele său mai mic, Frederic, care în cele din urmă a devenit Ducele Frederic al II-lea de Anhalt.

Prințesa Elisabeta nu s-a recăsătorit niciodată și a murit la Dessau la 7 ianuarie 1955.

·         1895: Arhiducele Albert, general austriac (n. 1817)

·         1896 - A murit poetul Nicolae Beldiceanu ("Doine", "Poliritmice", "Tala") (n.26.10.1844).

* 1896: Prințesa Elisabeta Pauline Alexandrine de Saxa-Altenburg (26 martie1826 - 2 februarie 1896) a fost fiica lui Joseph, Duce de Saxa-Altenburgși a soției lui, Ducesa Amelia de Württemberg.^[1] Prin căsătorie a devenit Mare Ducesă de Oldenburg.
* 1897: Infanta María Luisa Fernanda a Spaniei (30 ianuarie 1832 – 2 februarie1897) a fost infantă a Spaniei și Ducesă de Montpensier. A fost cel mai mic copil a regelui Ferdinand al VII-lea al Spaniei și a celei de-a patra soții Maria Christina a celor Două Sicilii.

Luisa Fernanda, ca. 1880

Când sora ei mai mare, Isabela a II–a a Spaniei, a accedat pe tron, Infanta Luisa Fernanda a devenit moștenitoare prezumptivă între 1833 și 1851, când s-a născut fiica cea mare a Isabelei.

Isabela a fost logodită cu verișorul lor primar, Francis, Duce de Cádiz, care era un cunoscut homosexual. Ruda lor, regele Ludovic Filip al Franței, și-a făcut calcule că din acest mariaj nu se vor naște copii și a planificat ca tronul Spaniei să revină în cele din urmă propriilor lui nepoți. Pentru acest scop, Luisa Fernanda a fost logodită cu Antoine, Duce de Montpensier (1824–90), fiul cel mic al regelui Ludovic Filip, care era de asemenea verișor primar al mamei Luisei.

Luisa Fernanda, care avea numai 14 ani, și Ducele Antoine în vârstă de 22, au avut nunta la 10 octombrie 1846; a fost o nuntă dublă, în aceeași zi căsătorindu-se și Isabela cu Francis. Luisa Fernanda și Antoine s-au mutat la Paris și mai târziu la Sevilla.

Relația dintre Isabela și sora ei a fost tensionată de conspirațiile lui Antoine împotriva reginei.^[1]

Tatăl lui Antoinea fost detronat în 1848. În același an, Luisa Fernanda care avea 16 ani a născut primul ei copil, María Isabel. După ce Isabela a II-a a fost detronată, familia a plecat în exil. Mai târziu, după ce a devenit văduvă, Luisa s-a întors la Sevilla unde a și murit.^[1] A fost înmormântată la El Escorial.

Luisa Fernanda și Antoine au avut nouă copii, însă numai cinci au ajuns adulți.^[2]

Infanta Luisa Fernada cu soțul ei Antonie, Duce de Montpesier și patru dintre copiii lor.

• Infanta Maria Isabel (1848–1919), care s-a căsătorit cu verișorul ei primar, Philippe, conte de Paris (1838–94), pretendent la tronul Franței. Au avut copii.
• Infanta Maria Amelia (1851–70).
• Infanta Maria Cristina (1852–79). După ce sora ei mai mică Mercedes a murit, s-a logodit cu Alfonso al XII-lea, care era cu cinci ani mai mic decât ea, însă Maria Cristina a murit înainte de nuntă.
• Infanta Maria de la Regla (1856–61).
• Infantele Fernando (1859–73).
• Infanta Maria de las Mercedes (1860–78), care s-a căsătorit cu verișorul ei primar Alfonso al XII-lea. Nu au avut copii.
• Infantele Felipe Raimundo Maria (1862–64)
• Infantele Antonio (1866–1930), care a devenit Duce de Galliera în Italia. S-a căsătorit cu verișoara sa primară, Infanta Eulalia a Spaniei (1864–1958), fiica Isabelei a II-a, și au avut doi fii:

1) Infantele Alfonso (1886–1975), al 5-lea Duce de Galliera (1930–37), care s-a căsătorit cu Prințesa Beatrice de Edinburgh, fiica lui Prințului Alfred, Duce de Saxa-Coburg-Gotha și au avut trei fii.
2) Infantele Luís (1888–1945), care s-a căsătorit cu Marie Charlotte Say (1857–1943). Nu au avut copii.

• Infante Luis Maria Felipe Antonio (1867–74)

Prin Maria Isabel, ea a devenit străbunica: regelui Manuel al II-lea al Portugaliei, Luís Filipe, Duce de Braganza, Prințul Amedeo, Duce de Aosta, Prințul Aimone, Duce de Aosta, prințesa Dolores Czartoryski, prințesa Esperanza de Orleans-Braganza, Maria Mercedes de Bourbon (mama regelui Juan Carlos al Spaniei) și Prințul Henri, Conte de Paris.

* 1905: Max Adolph Otto Siegfried Schmeling (n. 28 septembrie 1905, Klein Luckow – d. 2 februarie 2005, Wenzendorf) a fost un pugilist german, campion mondial între anii 1930 - 1932 la categoria grea. El este considerat ca unul dintre cei mai populari sportivi germani.

·         1907 - A încetat din viaţă chimistul rus Dmitri Ivanovici Mendeleev, care a descoperit legea periodicităţii şi a conceput clasificarea periodică a elementelor chimice (n. 1834)

·         1942: Daniil Harms (rusă: Даниил Иванович Хармс) (30 decembrie S.V. 17 decembrie 1905 — 2 februarie 1942), a fost un reprezentant al avangardei literare rusești.
* 1945: Alfred Delp (n. 15 septembrie 1907, Mannheim, Marele Ducat al Badenului – 2 februarie 1945, Berlin) a fost un preot iezuit german și filozof al Rezistenței germane. A fost unul dintre personajele centrale ale grupului de rezistență Cercul Kreisau^⁠(en) și este considerat a fi un actor semnificativ în rezistența catolică antinazistă^⁠(en). Implicat în atentatul din 20 iulie 1944, tentativa de asasinare a dictatorului Adolf Hitler, Delp a fost arestat și condamnat la moarte. A fost executat în 1945.

·         1948: Smaranda Brăescu, aviatoare și parașutistă româncă de renume mondial (n. 1897). Supranumita „Regina Înălțimilor”, Smaranda Brăescu mai are în palmaresul aeronautic: recordul mondial absolut de altitudine, la saltul cu parașuta, realizat în 1932 în Statele Unite ale Americii, o serie de raiduri aeriene europene, participarea la numeroase mitinguri aeronautice interne și internaționale și nu în ultimul rând participarea ca voluntar în cel de-al doilea razboi mondial, atât pe frontul de est, cât și pe frontul de vest. În timpul războiului a  activat ca voluntar în „Escadrila Albă” de aviație sanitară, pe frontul de est, iar pe frontul de vest în Escadrila nr. 13 de recunoaștere, observație și legătură și apoi în Escadrila nr. 113 Legătură, până la sfârșitul războiului. Pentru activitatea pe front este decorată, primind Crucea „Regina Maria”, clasa a III-a. După război, indignată de ceea ce se petrecea în România, protestează împotriva falsificării alegerilor din noiembrie 1946, semnând, alături de alte personalități, un memoriu care a fost trimis Comisiei Aliate de Control. Din păcate, acest document ajunge în posesia delegației sovietice, Smaranda și ceilalți semnatari fiind supuși opresoinii comuniste. Smaranda a fost condamnată, în lipsă, la 2 ani de închisoare și este nevoită să se ascundă, să-și schimbe numele, să pribegească, pentru a nu fi trimisă la inchisoare. S-a ascuns un timp în via fratelui său geamăn, în casa preotului greco-catolic Anton Pet, din Răchiteni, județul Iași și la Butea. Fiind grav bolnavă a fost operată, sub numele de Maria Matei, iar la sfârșitul anului 1947 se afla la ferma Congregației Maicii Domnului din Cluj, purtând numele de Maria Popescu. A murit în Clinica Universitară a dr. Iuliu Hațieganu pe 2 februarie 1948, fiind înmormântată sub  un nume fals  la Cimitirul din Cluj, parcela II B, numarul 1550. In anul 1978, in memoria eroinei, a fost infiintat Aeroclubul „Smaranda Braescu” la Tecuci – judetul Galati. Activitatea de parasutism s-a desfasurat pe fostul aerodrom militar din NV orasului. În anul 1990 a fost înființat Batalionul de parașutiști 498 – Bacău, care din 1996 poartă denumirea onorifică de Batalionul “Smaranda Brăescu”, acesta fiind prezent în numeroase teatre de operațiuni din Afganistan, Irak, Bosnia-Herțegovina, Kosovo…Cu numele „Smaranda Brăescu” au mai fost botezate: o stradă din București, o aeronavă a companiei Tarom, iar la Muzeul Aviației îi este dedicat un stand de prezentare. Aeroclubul României, de asemenea, a numit Aeroclubul teritorial din Oradea cu numele „Smaranda Brăescu”, numeroase competiții fiind dedicate eroinei parașutiste. Pentru cinstirea memoriei ilustrei campioane, Compania Red Bull a înființat „Ordinul Smaranda Brăescu”, dedicat tinerelor parașutiste din România.

·         1950: Constantin Carathéodory, matematician grec (n. 1873)

·         1954: Theodor Rogalski, compozitor român (n. 1901)

* 1958: Avisalon (Visalon) Șușman (n. 27 aprilie 1928 - d. 2 februarie 1958) a făcut parte din grupul condus de Teodor Șușman senior (tatăl său), unul dintre cele mai importante grupuri de partizani anticomuniști care a activat în zona Munților Vlădeasaîn perioada 1948–1958
Avisalon, al treilea copil al familiei Șușman, una dintre cele mai înstărite familii din zona Huedinului, s-a născut la la 27 aprilie 1928. Avea părul castaniu și era bine dezvoltat din punct de vedere fizic.^[2] Despre el, Lucreția Jurj, membră a grupului, își amintește: „Era un picuț mai blând, mai liniștit. Era altfel decât Todor (Teodor Șușman junior, fratele lui - n.n.). El n-o făcut armata că era mai tânăr. O fugit de acasă și n-o mai apucat să facă armata. Ce școală avea mi-e greu să spun, da’cred că o facut liceu’ la Huedin. Amândoi frații erau diferiți de tatăl lor. Nu aveau porniri așa dure împotriva comuniștilor. Erau altă fire, da’ nu i-am auzit niciodată să regrete că l-o urmat pă taică-său pă munte. Nu știu dacă erau credincioși că nu prea i-am auzit discutând despre religie. Io nu prea am vorbit cu ei, că nu aveam ce și nici când, că aproape tot timpu’ erau plecați. Aproape în fiecare sară plecau amândoi. Să duceau la Răchițele și vineau dimineața. Erau tineri și ei, ce să facă. Să duceau pă la fete, că aveau prietene în sat. [...] Avisalon nu știu la cine să ducea, că el era mai cuce un pic. El era mai moale, mai așezat.”

Cauzele care au dus la constituirea grupului condus de Teodor Șușman senior sunt similare celor care au determinat și apariția altor grupări de partizani și au fost reprezentate de procesul de stalinizare în care a fost angajată societatea românească după al doilea război mondial.

După război Teodor Șușman sn. a refuzat să se alăture comuniștilor și s a manifestat ca opozant al noului regim, făcând, în paralel, propagandă electorală pentru PNȚ.^[4] A devenit în acest fel un „dușman de clasă” care trebuia neutralizat. În 1945 a fost înlăturat din funcția de primar, iar peste 2 ani i-a fost închis magazinul, i-a fost apoi sechestrat depozitului de cherestea.

Prestigiul lui Teodor Șușman îl făcea periculos pentru regim, motiv pentru care s-a încercat înlăturarea sa din viața socială prin metoda încarcerării. La 18 august 1948 o echipă de jandarmi s-a prezentat la domiciliul său pentru a l aresta, dar a scăpat pentru că nu era acasă.

Raziile desfășurate la Răchițele în 18 august 1948, care i au vizat și pe apropiații lui Șușman, nu au fost lipsite total de rezultate. Astfel, fiind găsit acasă, Avisalon a fost arestat împreună cu încă o persoană care se găsea în gospodărie, dar a cărei identitate nu se cunoaște. El a fost ulterior transportat la Postul de Jandarmerie din Călățele, dar în aceeași zi, datorită unei neglijențe de pază a reușit să evadeze și să ajungă în Valea Firii, unde s-a întâlnit cu tatăl său și i s-a alăturat. ^[6] Pentru a stopa curentul de solidaritate cu partizanii, în 1950 Tribunalul Militar din Cluj i-a judecat și condamnat în contumacie pe fugari, iar Avisalon Șușman a primit 12 ani muncă silnică.^[7]

În vara anului 1950, împreună cu alți membri ai grupului, Avisalon a rămas în apropierea satului Răchițele, în locul numit Picioragul Porcului, unde și-au construit o colibă.^[8] În perioada următoare a participat împreună cu alți membri ai grupului la diverse acțiuni îndreptate împotriva domeniului public, de stat, sau a reprezentanților acestuia, ca o ripostă indirectă terorii declanșate de autorități. Spre exemplu, în prima parte a lui octombrie 1950, au plănuită o acțiune împotriva casierilor de la societatea de exploatare a lemnului IPEIL Beliș. Astfel, în 5 octombrie Avisalon, Teodor jr. și Ioan Popa s au deplasat pe Valea Someșului Cald și i au așteptat pe casierii de la IPEIL. La locul stabilit nu au sosit casierii, ci o delegație. Partizanii i-au oprit, au efectuat o percheziție asupra lor și au reținut o haină de piele, o raniță, o pătură și o sumă mică de bani. Dându și seama de confuzie, le au atras atenția să nu divulge nimic din cele întâmplate, au fost puși să depună un jurământ cu mâna pe un pistol. ^[9] Întâlnirea a fost lipsită de orice accente de violență, înainte de a li se permite să și continue drumul, Ioan Popa cerându și iertare pentru situația creată și restituind o parte din obiectele și banii ridicați inițial.^[10]

În iarna acelui an nu au fost probleme pentru grup, Avisalon adăpostindu-se la diferite familii din Răchițele , însă a fost văzut și în comuna Scărișoara, în apropiere de Câmpeni.^[11] În primăvara anului 1951 grupul s-a reunit în zona Răchițele, dar există indicii că Avisalon, alături de tatăl și fratele său, Teodor, ar fi lucrat la o unitate IPEIL din Radna, județul Arad. ^[12].

În 15 decembrie 1951 Teodor Șușman senior s-a sinucis, ceea ce a afectat ulterior și structura grupului.

În acea iarnă frații Șușman au stat în Frăsinet, la un bătrân, Ioan Abrudan (a Gavriloachi, ucis ulterior de securiști în Răchițele), unde aveau alimente pentru 4 luni, însă li s a „dat de urmă” și au fost nevoiți să fugă.^[13] Grupul s-a reunit în 1952 și îi regăsim împreună în dimineața de 6 iulie, când, în punctul Feirea, s-au întâlnit cu un o companie de soldați care îi căutau. S a deschis focul și partizanul Ioan Popa (Ciota) a fost împușcat mortal.

După această ambuscada grupul a luat decizia să se despartă și timp de peste o lună autoritățile nu au mai avut informații despre ei, cu toată că Miliția și Securitata^[14] folosea, la un moment dat, pentru prinderea lor, un număr de 200 de informatori în Regiunea Cluj și 90 în Regiunea Oradea.^[15] Frații Șușman s au deplasat în zona Brăișor, Morlaca, Traniș, Hodiș (în apropiere de Huedin).^[16]

În vara anului 1954, Roman Oneț și soții Jurj (Mihai și Lucreția) au fost arestați, ceea ce a făcut ca, începând cu acel an, grupul să mai supraviețuiască doar prin cei doi frați Șușman. Pentru ei au urmat câțiva ani mai liniștiți, în condițiile în care și activitatea Securității a fost una mult diminuată față de perioada anterioară. Utilizând acte de identitate contrafăcute și nume false, au putut rămâne mai mult în sate, dar s-au și deplasat cu mai multă ușurință dintr un punct în altul.^[17] Pe lângă gazdele din Traniș, ei au fost sprijiniți de mai multe persoane din Brăișor, din Morlaca și din Hodiș

Ca o consecință a revoluției din Ungaria, în 1957-1958 s-au accentuat acțiunile de prindere a ultimilor partizani. În acest context a fost arestat și Iosif Capotă. El a recunoscut în anchetă că în 1957 a luat legătura cu frații Șușman, prin intermediul lui Dumitru Tarău, pentru a le vinde un aparat de radio portabil. Tarău a fost arestat și folosit ca informator. Pe baza datelor furnizate de informatori, obținute în anchetă de la susținătorii lor sau prin utilizarea de TO (tehnică operativă), Securitatea a aflat, în cele din urmă, că cei doi sunt ascunși în satul Traniș, comuna Valea Drăganului.^[19] În dimineața de 2 februarie, efective ale Ministerului de Interne și trupe de Securitate au descins în Traniș. Casa, grajdul și șura lui Romul Florea (unde se bănuia că sunt cei doi) au fost percheziționate de două ori fără rezultate. În acest timp Romul Florea și soția sa, Floarea, au fost anchetați fără a divulga locul unde erau ascunși partizanii. Dar, „în jurul orei 8,30, Florea Floarea, fiind dusă în grajd și anchetată din nou, a început să strige că nu se sperie de amenințări”. La strigătele „anormale” ale femeii, s a dat ordin ca o trupă să pătrundă din nou în pod și să dea tot fânul jos. În momentul când echipa a ajuns la gura podului a fost primită cu foc. Schimbul de focuri a durat aproape două ore, timp în care frații Șușman, care se aflau în pod, au fost somați să se predea. Au existat și câteva încercări de pătrundere în forță din partea unei echipe de șoc, dar fără succes. Pentru a-i „intimida” s-a dat foc la o căpiță de fân ce se afla în spatele grajdului și au fost din nou somați să se predea, „în caz contrar... se va da foc și grajdului... S-a dat apoi foc la un colț al grajdului. După incendierea grajdului, echipa de șoc a mai încercat să pătrundă de două ori în interior, însă de fiecare dată au fost întâmpinați cu foc de armă. La a treia încercare, nu s a mai putut pătrunde din cauză că grajdul a luat complet foc. În acest fel bandiții au ars...”^[20] A doua zi s a efectuat identificarea cadavrelor de către gazde, iar „în urma autopsiei s a stabilit că bandiții au ars de vii”^[21], versiune susținută și de mărturii.^[22]

Odată cu moartea lui Avisalon și Teodor jr., grupul „Șușman” nu mai exista, însă zeci de persoane au fost arestate și condamnate pentru că i-au susținut pe partizani.

·         1964 - A murit prozatorul, poetul, dramaturgul şi eseistul Ion Marin Sadoveanu ("Sfîrşit de veac în Bucureşti", "Ion Sîntu") (n.15.06.1893).

·         1968: Juan Iliesco (n. Ion sau Ioan Traian Iliescu, 18 aprilie 1898, Brăila, România – d. 2 februarie 1968, Argentina) a fost un șahist argentinian^[1]de origine română.

A participat la mai multe ediții ale Campionatului național de șah al Argentinei (1931-1953). În 1941 a câștigat locul I, dar nu a fost numit campion deoarece avea încă cetățenie română la acea dată. În 1944 (de acum, cetățean argentinian), s-a plasat pe locul doi, după Hector Rosetto.^[2]

A participat la mai multe ediții ale turnelor internaționale de la Mar del Plata și San Francisco, Argentina.

·         1970: Lord Bertrand Russel, filosof, matematician, scriitor și om politic englez, laureat al Premiului Nobel (n. 1872)

·         1974: Imre Lakatos, filosof maghiar (n. 1922)

·         1979: Sid Vicious, muzician englez (Sex Pistols) (n. 1957)

·         1980: William Howard Stein, laureat Nobel (n. 1911)
* 1985: Márton Bukovi (10 decembrie 1903 – 2 februarie 1985) a fost un fotbalist și antrenor de fotbal maghiar. 

·         1987: Alistair MacLean, romancier scoțian (n. 1922)

·         1993: Michael Klein, cunoscut și ca Mischa Klein, (n. 10 octombrie 1959, Amnaș - d. 2 februarie 1993, Krefeld, Renania de Nord-Westfalia) a fost un fotbalist român de etnie germană. A jucat la echipele de club Corvinul Hunedoara, Dinamo București și KFC Uerdingen 05. În septembrie 1981a debutat în echipa națională a României, pentru care a jucat în 90 de partide și a marcat 5 goluri. Ultima dată a jucat în echipa națională a României în noiembrie 1991.

După cum ne relatează și Eugen Evu, un binecunoscut scriitor și poet al Hunedoarei, într-adevăr Michael Klein a fost cel mai bun căpitan al Corvinului și apoi al Naționalei. A avut un contract rar pe acea vreme, în Germania occidentală, el fiind român-neamț, însă desigur meritul lui fiind marale talent, calitățile lui. Eforturile uriașe din teren l-au costat un infarct și moartea la o vârstă în plină vigoare. A murit în teren, aidoma unui toreador în arenă! Zeul fotbal și-a smuls sacrificiul? Regăsim aici mecanismul mitologic popular… Așa, în felul ei enigmatic, viața a pecetluit un mare simbol, și așa Michael Klein – peiorativ zicând, revine în viața unei cetăți în care într-adevăr, furnalele au fost stinse, însă Flacăra nu.^{[1][nefuncțională]}

Stadionul echipei Corvinul Hunedoara poartă astăzi în memoria lui Michael Klein numele său, iar în centrul orașului este un bust de comemorare din bronz.

·         1996: Eugene Curran „Gene” Kelly (n. 23 august 1912, d. 2 februarie 1996) a fost un actor, cântăreț, coreograf, dansator, producător de film și regizor american.

Una dintre cele mai importante figuri ale dansului în film, Kelly a fost cunoscut mai ales pentru stilul său energetic și atletic, prezența sa fizică agreabilă și personajele de tipul "eroi pozitivi" pe care le-a interpretat pe marele ecran. Deși este mai cu seamă cunoscut pentru rolul său din musicalul Cântând în ploaie (conform, Singin' in the Rain), Kelly a fost una din forțele majore ale filmelor muzicale ale Hollywood-ului anilor 1940 și până la sfârșitul 1950, când realizarea filmelor de acest tip a manifestat un declin accelerat datorat parțial pierderii interesul publicului, dar mai ales datorită omniprezenței televiziunii în toate aspectele societății americane. Numeroasele sale inovații au transformat semnificativ industria filmului musical, iar Kelly însuși este creditat ca fiind acela care a reușit să prezinte baletul în forme comerciale acceptabile pentru audiențe largi.^[10]

Kelly a primit Academy Honorary Award în anul 1952 pentru realizările întregii sale cariere. Ulterior, a primit alte semne de recunoaștere ale carierei sale din partea a Kennedy Center Honors, a actorilor, Screen Actors Guild, și a American Film Institute. În anul 1999, această instituție, American Film Institute, l-a numit Greatest Male Stars of All Time, unul dintre cei mai importanția actori ai tuturor timpurilor.

* 1998: Raymond Bernard Cattell (n. 20 martie 1905 – d. 2 februarie 1998) a fost un psiholog britanic și american, cunoscut pentru studiile sale psihometrice ale structurii intrapersonale, respectiv pentru explorarea multor zone ale psihologiei empirice.
* 2000: Teruki Miyamoto (26 decembrie 1940 - 2 februarie 2000) a fost un fotbalistjaponez.
* 2003: Eizo Yuguchi (4 iulie 1945 - 2 februarie 2003) a fost un fotbalist japonez.

·         2004 -  Istoricul şi arheologul Ion Barnea, membru de onoare al Academiei Române, a încetat din viaţă (n. 15 august 1913)

·         2009: Marius Pepino, actor român (n. 1925)

·         2009: Constantin Ciopraga, critic și istoric literar român (n. 1916), academician

* 2013: Christopher Scott "Chris" Kyle (n. 8 aprilie 1974 − d. 2 februarie 2013) a fost un militar american, lunetist, subofițer al marinei americane „SEAL”. El este cel mai eficient lunetist din istoria militară a Statelor Unite, cu 255 de inamici uciși în timpul Războiului din Irak, dintre care 160 au fost confirmați oficial de Pentagon.

În 2009 el a scris bestsellerul autobiografic, American Sniper, care a fost publicat în ianuarie 2012. Ulterior, în baza cărții a fost realizată o adaptare ecranizată în regia lui Clint Eastwood, care a fost lansată în decembrie 2014.

Chris Kyle a murit pe 2 februarie 2013, împușcat la un poligon de antrenamente împreună cu prietenul său, Chad Littlefield, de către Eddie Ray Routh, un veteran al războiului din Irak care suferea de stres post-traumatic

·         2014: Philip Seymour Hoffman (n. 23 iulie 1967 - d. 2 februarie 2014^[1])a fost un actor american. În 2006 a câștigat Premiul Oscar pentru cel mai bun actor,Premiul BAFTA pentru cel mai bun actor și Premiul Globul de Aur pentru cel mai bun actor într-o dramă pentru rolul său din filmul Capote. De asemenea el a mai fost nominalizat de trei ori la Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar, nominalizat de patru ori la Premiul BAFTA pentru cel mai bun actor în rol secundar și alte patru ori nominalizat la Premiile Globul de Aur.

Nu pot trece mai departe fără a puncta câte ceva despre: Participarea României în cadrul Bătăliei de la Stalingrad

Simultan cu acţiunile din Crimeea, comandamentul german a dezvoltat ofensiva în spaţiul dintre Doneţ şi Don spre Stalingrad şi Caucaz. Obiectivul lui Hitler era să ajungă pe Volga ca să oprească aprovizionările ruseşti pe fluviu şi să cucerească regiunea petrolieră din Caucaz.

La începutul lunii august 1942, Grupul de Armate "A" a trecut Donul pe la Rostov şi a început înaintarea spre Caucaz. Grupul de Armate "B" a început atacul spre Stalingrad. Noul plan ducea la o lungire considerabilă a frontului la aripa lui de sud. În consecinţă, mareşalul Ion Antonescu este solicitat şi pune la dispoziţia comandamentului suprem german două armate române: Armata 3 Româna (general Petre Dumitrescu) cu 11 divizii, grupate în patru corpuri de armată şi Armata 4 Româna (generalul Constantinescu Claps) cu patru divizii, grupate în 2 corpuri de armată. Ambele armate sunt puse sub ordinele Grupului de Armate "B" şi, pînă la 15 octombrie 1942 au ajuns pe front. Armata a 3-a a preluat, de la trupe italiene şi germane, un sector de front în lungime de 110 km pe braţul de nord al Cotului Donului, la vest de Stalingrad. Armata a 4-a a fost dispusă întru-un sector excesiv de larg pentru forţele de care dispunea (peste 200 km), la sud de Stalingrad, în Stepa Kalmuca, într-un teren uscat, nisipos şi sarac, dispozitiv sprijinit pe o linie de lacuri de stepă.  

O mare dificultate pentru dispozitivul Armatei 3 Române era prezenţa pe malul de sud al Donului a trei capete de pod ruseşti, din care cel de la Deviatkin era foarte mare şi foarte periculos. De la intrarea în dispozitiv, generalul Petre Dumitrescu a cerut aprobarea de a elimina aceste capete de pod, punîndu-se la dispoziţie aviaţie, tancuri şi artilerie grea necesare. Comandamentul german nu a aprobat aceasta operaţie şi nici un atac cu forţe mai mari de un batalion. Din ordinele aceluiasi comandament, Armata a 3-a Romana şi-a plasat toate forţele în linia întîi, rămînînd fără nici o rezervă, pe un front care era de doua ori mai lung decît puteau acoperi, normal, trupele române. Primise, în schimb promisiunea că i se vor asigura rezerve germane. Din capul locului cele două armate române au fost puse într-o stare de inferioritate faţă de un inamic înzestrat cu puternice şi moderne mijloace de luptă. Ele erau lipsite de armament antitanc pe măsura tancurilor ruseşti. Cel care exista era la nivelul Primului Război Mondial, iar infanteria nu dispunea decît de sticle cu benzină şi şomoioage de paie, mijloace improvizate cu efecte minime.

Armamentul antitanc al trupelor române era de tip vechi, calibre 37-47 mm, cu muniţie care nu strapungea blindajul tancurilor sovietice. Artileria grea era foarte puţina iar cererile la germani nu au fost onorate. În sectorul Armatei 4 fîşiile diviziilor erau mari (25-40 km), în rezervă existau doar cateva escadroane de cavalerie la nivelul diviziei, iar la regimente doar cate 4-5 oameni. Corpul 6 armata dispunea doar de 4 tunuri antitanc de 88 mm. La 19 noiembrie, cand începea ofensiva sovietică, Armata 3 avea 152.492 de militari iar Armata 4 doar 75.580.

Inamicul avea în faţă trupe considerabile. Faţă de cele trei armate româno-germane ruşii aveau 11 armate cu un total de 80-86 divizii de trăgători, 19 brigăzi de infanterie, 51 brigăzi blindate, 7 divizii de cavalerie şi 4 flote aeriene.   

În ziua de 19 noiembrie, ruşii au trecut la ofensivă de mari proporţii la vest şi sud de Stalingrad. În sectorul Armatei a 3-a Română, ofensiva rusa a început din doua capete de pod, la centrul şi în flancul drept al armatei, cu forţe mult superioare în tancuri şi cavalerie. Frontul a fost rupt pe doua direcţii între care au fost încercuite trei divizii române (grupul Lascar, diviziile 5, 6 si 15 infanterie). Pînă în seara de 19 noiembrie, pe lîngă cele trei divizii încercuite, diviziile 9 şi 14 fuseseră distruse, iar divizia 1 cavalerie intrase în sectorul Armatei 6 Germane. Pînă la 25 noiembrie Grupul Lascar, deşi a încercat sa se salveze nu a putut fi ajutat nici pe calea aerului, nici prin atacuri terestre şi a fost lichidat.

Începînd cu 20 noiembrie, inamicul a dezlănţuit o ofensivă puternică şi în sectorul Armatei a 4-a Română, la sud de Stalingrad. Ruşii au reuşit să rupă frontul între diviziile 1 şi 20 infanterie, au împins-o pe aceasta din urma spre nord şi au prins-o în încercuire alături de Armata a 6-a Germană, au distrus divizia 2 infanterie şi au aruncat de pe poziţie toate trupele armatei. La 22 noiembrie, cele două ofensive sovietice au închis cleştele încercuind Armata a 6-a Germană.

Corpul 1 armata română (diviziile 7,9,11 infanterie) cu o redusa capacitate operativă, la 19/20 decembrie a fost trimis sa limiteze efectele ofensive sovietice de la 16 decembrie in sectorul A 8 italiene, dar la 21 decembrie 1942 majoritatea fortelor lui au fost încercuite. De asemenea Corpul 7 armată a fost puternic lovit la începutul lunii decembrie 1942.

Operaţiunea de despresurare a Armatei 6 germane din zilele de 12-22 decembrie 1942 n-a reuşit. La ea a fost angajat şi Corpul 6 armată română.

La 26 decembrie 1942 s-a declanşat o nouă contralovitură sovietică ceea ce a însemnat eşuarea tuturor tentativelor de restabilire a situaţiei.

Înfrîngerea din Cotul Donului a generat încordarea relaţiilor româno-germane şi acuzaţii la adresa militarilor români care nu au vrut să lupte şi s-au facut vinovaţi de situaţia tragică ce s-a creat pentru Armata a 6-a Germană.

În realitate românii au luptat ca la Mărăşeşti, au suportat bombardamentele de artilerie de o duritate extremă, au primit atacul unei mari mase de tancuri, care au trecut peste ei, românii neavînd armamentul necesar pentru a riposta. Mareşalul Manstein aducea grave acuzaţii românilor. În scrisoarea de raspuns a maresalului Ion Antonescu către maresalul Manstein, la scrisoarea memoriu, care aducea grave acuzaţii românilor, şeful armatei române face dovada clasica de ceea ce înseamnă mîndria şi demnitatea unui comandant dăruit, obligat să suporte invinuiri nedrepte, ce atingeau onoarea unei armate loiale, sacrificată din vina comandamentului german. Maresalul roman "trimisese repetate avertismente OKW-ului asupra comportării trupelor sovietice..., ceruse întărirea frontului defensiv prin armament şi muniţie, dovedise ineficienţa rezistenţei liniare, slabe peste tot, statice, fără rezerve şi fără posibilitatea de intervenţie a comandamentului. Nu se luase nici o măsură". Maresalul Manstein este obligat să recunoască partea de vina a comandamentului german şi "serviciile aduse cauzei comune de către România".

Apoi, generalul von Hauffe, în raportul întocmit asupra operaţiilor din sectorul Armatei a 3-a Române aprecia "ca de la 19 la 27 noiembrie, trupele române, s-au luptat cu vitejie şi au consimţit sacrificii eroice", iar generalul Hans Doerr, fost şef al detaşamentului de legatură cu Armata 4 Română în timpul acestei bătălii scria: "Prăbuşirea frontului român în Cotul Donului şi în Stepa Kalmuca este vina conducerii supreme germane, care în nemărginita ei îngîmfare dădea aliaţilor misiuni la care nu puteau face faţă".

Bilanţul pierderilor la Stalingrad este grav: din cele 14 divizii române participante, patru divizii de infanterie şi o divizie de cavalerie au fost încercuite, patru divizii de infanterie şi divizia blindată au suferit pierderi grele, iar patru divizii au rămas în aceeaşi formă combativă. Armatele 3 si 4 române, care avusesera la 19 noiembrie 1942 un efectiv de 228.072 oameni, mai aveau la 7 ianuarie 1943 doar 73.062 de militari valizi. Factorii dezastrului de la Stalingrad pot fi considerati: presiunea germană privind angajarea forţelor "oricum şi oriunde", folosirea abuzivă a trupelor române şi desparţirea trupelor de comandamentele organice; folosirea artileriei grele, a aviatiei etc. doar în folosul trupelor şi sectoarelor germane, fără a ţine cont de nevoile sectoarelor româneşti; atribuirea de misiuni trupelor române care le depăşeau capacitatea tactică şi operativă; comportamentul inadecvat faţă de militarii români şi nerespectarea regulilor elementare ale unui război de coaliţie.

După bătălia Stalingradului, Armata 3 Română a mai ramas pe front cu doar patru divizii de infanterie de la aripa ei stîngă. Armata 4 Română a fost retrasă pe un aliniament mai înapoi, după ce pierduse Corpul 6 Armată şi a fost întărita cu Corpul de Cavalerie (Diviziile 5 si 8 Cavalerie). Ea a luat parte la operaţiile Grupului de Armate Hoth, între 12 si 23 decembrie, în scopul salvarii trupelor încercuite la Stalingrad. Dar respectivul grup, epuizat de grelele pierderi suferite, dupa trei zile a fost puternic atacat şi după alte trei zile de lupte indarjite, a fost desfiinţat. Armata 4 Română şi-a pierdut astfel, orice valoare operativă.

Pe frontul Armatei 3 Română şi a Armatei 8 Italiene, la 16 decembrie 1942, ruşii au reluat ofensiva în Cotul Donului, înaintând vertiginos spre vest. Armata 3 Română a fost scoasă definitiv din luptă.

Astfel, ramăşiţele celor două armate române au fost trimise în ţară pentru refacere şi organizare.

Și mai vreau să spun câteva cuvinte despre populațiile din nordul și nord-vestul țării noastre despre care, sunt sigur că mulți dintre Dumneavoastră nu cunosc aceste detalii.

Populatiile misterioase din Carpatii Nordici

 Asupra unor populatii din Carpatii Nordici planeaza misterul originii lor. Ele se deosebesc prin fizionomie, prin trasaturi sufletesti, port, obiceiuri, traditii sau arhitectura, de masa slava in care vietuiesc.

Intre locuitorii acestor munti, se remarca cinci grupuri principale: hutulii, boikii, lemkii, goralii si rusinii. Ei locuiesc, in principal, pe ramificatiile Muntilor Beschizi, in zone care astazi se intind pe teritoriile Ucrainei, Poloniei si Slovaciei, precum si in partile muntoase din nordul tarii noastre. Numele acestor populatii sunt de fapt porecle pe care si le dau unii altora si, care, in timp, s-au transformat in supranume.

Hutul inseamna “cel care se napusteste din munti catre locuitorii din vale”. Uneori termenul avea sensul de “om care ucide”.

Tinutul hutul incepe din Bucovina noastra, cuprinde parti din regiunea Cernauti, intre localitatea Putila si raul Ceremus, ajunge apoi in Hutulscina, din sudul regiunii Ivano Frankivsk, terminandu-se la Dilove.

Numele de “boik” vine de la polonezul “bak”, care inseamna bou, acesti oameni fiind in mod predilect crescatori de vite. Boikivscina ( Tara boikilor) este cuprinsa in sud-vestul regiunii L’viv , in nord-vestul regiunii Ivano Frankivsk, intinzandu-se si in sud-estul Poloniei si nord-estul Slovaciei.

De o parte si de alta a frontierei polono-slovace, intre localitatile Sanok-Nowy Sacz din Polonia si Presov din Slovacia, se intinde Lemkivscina, adica Tara Lemkilor.

“Lemki” este numele pe care boikii l-au dat in deradere unei parti a acestor crescatori de vite, care foloseau in locul adverbului ucrainean “lis“ (doar, numai), adverbul slovac “lem”.

Spre granita cu Cehia, se afla Tara goralilor. Numele de goral vine de la “gora” (gura), care inseamna munte. Pentru oamenii de la ses, aceste populatii sunt cu totii munteni, adica locuitori ai muntilor.

Rusinii (rutenii) sunt o populatie pe care o intalnim in inima Europei Central- Rasaritene, cu o densitate mai mare in zonele Mukacevo si Uzhorod, din Regiunea Ucraina Transcarpatica, situata la intersectia frontierelor ucraineana, slovaca si polona. |n afara teritoriului de bastina, rusinii traiesc in nordul Serbiei, estul extrem al Croatiei, in cateva sate maramuresene si sucevene de la noi, precum si in nord-estul Ungariei.

Peste 500 de asezari intemeiate de valahi

Ustrzyki Dolne este un orasel polonez, din imediata apropiere a granitei cu Ucraina. Asezarea a fost intemeiata pe la 1509 de un roman din Maramures, blazonul rosu, cu sageata si sabie al primilor valahi sositi aici fiind si astazi foarte pretuit de localnici. |n studiul “Familia Dragos in Polonia”, istoricul polon Wyrostek spune ca Dragos a creat episcopia de Halici, dorind sa faca un principat intre Maramures, Moldova nordica si Polonia meridionala. {tefan din Maramures, fiul lui Sas Voda, a sosit in Polonia pe la 1340, cu o mica armata, obtinand diplome si privilegii considerabile. Istoria a consemnat in intregul spatiu al Carpatilor Nordici colonizari ale pastorilor valahi, incepute la o data incerta (sec.X-XIII) si care s-au incheiat catre secolul al XVIII-lea. Aici au fost atestate istoric peste 500 de asezari intemeiate de urmasii acestor pastori. Slavizati, dupa un secol si jumatate, totusi, urmasii lor se disting de restul localnicilor prin particularitati fizionomice si sufletesti, remacate de cercetatori inca din secolul al XIX-lea.

Augustyn Maciey, membru corespondent al Academiei Poloneze de {tiinte, cercetator la Centrul International de |nvatamant Ecologic din Cracovia si un impatimit cercetator al zonei Ustrzyki Dolne, ne-a declarat ca in aceasta tara sunt atat de multe sate intemeiate de romani incat acest lucru nu mai este astazi o curiozitate.

In regiunea morava Valassko-zona Fridek Mistek -traiesc valahi care se lauda si astazi cu originea lor, desi autoritatile nu-i recunosc ca o etnie de origine romana.

Marele arheolog Sulimirski sutine si el, cu dovezi, ca toate populatiile prezentate de noi in caseta sunt urmasii dacilor, nu slavilor, ei fiind cei dintai pastori in Carpati, ceea ce istoricii ucraineeni, spre exemplu, nici nu vor sa auda.

Dreptul valah

Augusyn Maciey ne-a vorbit si despre dreptul valah, care a functionat in asezarile intemeiate de romanii ajunsi in zonele montane ale Poloniei de astazi.

Emigrarile valahilor catre aceste zone au inceput pe la 1334, din Transilvania, cand principele Vladislav de Oppelin, casatorindu-se cu Elisabeta, fiica domnitorului Basarab Voda al Tarii Romanesti, a avut patru fiice care au fost maritate cu nobili polonezi. Pe vremea acestui principe se intemeiaza cele mai multe sate romanesti in Polonia. Locuitorilor satelor infiintate de ei li se recunoaste un episcop propriu in persoana calugarului ortodox Chiril Romanul.

Pe l-a sfarsitul veacului al XV-lea, documentele amintesc numele a inca cinci voievozi romani refugiati in Polonia: Stefan al Sapinetului, Nan si Pascu ai Sanokului, Dinga din Stupinta si Giurgiu al Samborului.

Cei mai multi au plecat din Ardeal din cauza conditiilor grele de acolo, dar si pentru faptul ca romanii erau luptatori de elita, fideli polonezilor. La sosirea in Polonia, ei primeau titlul de cneaz, sapte “lanuri” de pamant (mensura valachias), iar oamenii de rand, cate30-40 de hectare, fiind scutiti de dari (censuri), pentru 24 de ani, avand dreptul sa se mute oricand de pe o mosie pe alta, numai conform dreptului valah, Jus valachicum.

|n virtutea acestui drept, cnezii puteau tine pe lanurile lor doua crasme, mori, prive, prisaci sau pescarii, erau liberi sa-si vanda pamanturile sau sa le daruiasca, pentru toate acestea fiind datori sa mearga la razboi cu cal, arc si sageti. Supusii cneazului trebuiau sa-i munceasca acestuia sase zile pe an, sa-i dea la sfarsitul anului cam o treime din censul cuvenit regilor Poloniei. De Craciun si de Pasti dadeau un prinos numit “colinda”.

In Polonia, romanii erau de neatins. Aveau dreptul de a se judeca singuri, cneazul si scaunul de judecata al batranilor fiind singurele foruri juridice. |n fata oricaror acuzari, romanii spuneau: “duceti-ma la domnul meu, fiindca eu posed dreptul valah !”.

Urmasii acestor romani, desi se disting, cum am mai aratat, de populatia slava care i-a asimilat, se considera, firesc, buni cetateni ai actualelor state pe teritoriul carora vietuiesc.

Sărbători

·          (†)Întâmpinarea Domnului; Duminica a 17-a după Rusalii - a Cananeencei (calendar creștin-ortodox)

·         Întâmpinarea Domnului; Sf. Cornel (calendar romano-catolic)

·         Întâmpinarea Domnului și Dumnezeului nostru Isus Hristos în Templu (calendar greco-catolic)

·         Sărbătoarea marmotei

VA URMA