MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU

DUMINICĂ 1 MARTIE 2020

PARTEA INTÂI - ISTORIE PE ZILE; PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI (A)

Bună dimineața de Mărțișor!
Clic pe imagine! După ce se deschide puteți  citi conținutul articolului!

ISTORIE PE ZILE 1 Martie

Evenimente

·         509 I. I Chr. – Consulul roman Publius Valerius Publicola, organizeaza la Roma primul Triumf, după victoria sa asupra regelui detronat Lucius Tarquinius Superbus in bătălia de la Silva Arsia.

·         86 I.I Chr. – Lucius Cornelius Sulla, în fruntea unei armate romane, ocupă  Atena, dupa infrangerea tiranului Aristion sprijinit de trupele de Mitridates al VI-lea. Lucius Cornelius Sulla Felix (138 î.Hr.-78 î.Hr.) a fost un general și om politic roman, care ca dictator prin încearcările lui de a constitui o formă nouă de stat, contribuie de fapt la destrămarea statului.

·         293 – Impăratul Diocletian si co-imparatul Maximinian ii numesc pe Constantinus Chlorus si Galerius in demnitatea de Cezari, fapt considerat a fi in Imperiul Roman începutul Tetrarhiei , cunoscuta sub numele de Quattuor Principes Mundi (“Patru conducători ai lumii”).

·         1146 – Inscaunarea Papei Eugeniu al-II-lea. Eugeniu al III-lea (Bernardo Paganelli de Montemagno), a fost papa intre anii 1146 à 1153. Fost călugăr cistercian,el s-a bucurat de sprijinul Sf. Bernard de Clairvaux, impreuna cu care a continuat reforma iniţiată de Papa Grigore al VII-lea.
El a initiat a doua cruciada, a creat Sacrul Colegiu, a început construcţia palatului papal şi a aprobat infiintarea Ordinului Sf. Ioan de Ierusalim (în prezent Ordinul de Malta).A murit  la 8 iulie 1153 în orasul Tivoli.

·         1562 – Are loc Masacrul de Vassy în care cincizeci de protestanți au fost uciși, iar aproximativ o sută cincizeci răniti de trupele ducelui de Guise, la șase săptămâni de la semnarea Edictului din ianuarie 1562, prin care regele a permis protestanții sa ase intruneasca in public. Este începutul războaielor religioase franceze, care vor macina Franţa timp de peste treizeci de ani. Hughenot este un nume dat protestantilor calviniști francezi si se pare ca denumirea acestora provine din cuvantul german Eidgenossen, care inseamna “uniti prin juramant”. Erau organizați în comunități independente sub autoritatea unui sinod național în 1559 si au creat un aparat administrativ și militar prin care au devenit un corp autonom în cadrul statului, deseori în conflict cu puterea monarhică. În urma războaielor religioase care i-au opus catolicilor, hughenoții au reușit să obțină libertatea de cult, locuri în parlament și sa detina controlul a cca. 100 de fortărețe, printre care La Rochelle, Cognac și Montauban. Puterea militară hughenotă a fost desființată apoi de Cardinalul Richelieu (asedierea si cucerirea orașului La Rochelle, 1628); Ludovic al XIV-lea a completat acțiunea de consolidare a monarhiei și de restaurație catolică deplină (revocarea Edictului din Nantes, 1685), obligând numeroase comunități de hughenoți să emigreze în țări protestante.

·         1564: Tomșa Voievod, presat de turci și tătari, se refugiază în Polonia. Tronul Țării Moldovei, pentru a doua oară, este ocupat de Alexandru Lăpușneanu. Alexandru Lăpușneanu a fost un domn al Moldovei care a domnit între septembrie 1552 – 18 noiembrie 1561 și octombrie 1564 – 9 martie 1568. Figura sa a fost popularizată de scriitorul Costache Negruzzi, care l-a imortalizat în nuvela Alexandru Lăpușneanu, atribuindu-i celebrele fraze „De mă voiu scula, pre mulți am să popesc și eu…” și „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu…”

·         1565 – A fost fondat orasul Rio de Janeiro de către cavalerul portughez Estacio de Sá (1520-1567), care l-a numit “São Sebastião do Rio de Janeiro” (Râul St Sebastian ianuarie), în onoarea regelui Sebastian al Portugaliei. Golful în care este situat Rio de Janeiro (Golful Guanabara) a fost descoperit de europeni la 1 ianuarie 1502, prin exploratorul portughez Gaspar de Lemos; l-a numit „Rio” pentru că a crezut că era mai degrabă o gură de râu decât un golf. Orașul Sfântul Sebastian Rio de Janeiro a fost fondat la 1 martie 1565 în onoarea regelui Sebastian I al Portugaliei. Rio de Janeiro a fost capitala Braziliei din 1764 până în 1960, când guvernul a fost transferat la Brasília, dar el a rămas unul dintre cele mai importante orașe din țară, al doilea ca mărime după São Paulo. Între 1808 și 1821, în timpul invaziei napoleoniene a Portugaliei metropolitane, orașul a devenit capitala Portugaliei și a imperiului portughez.

·         1632 – Champlain devine guvernator al Noii Frante de  pe continentul american,in actuala Canada de azi. A fost numit în această demnitate de cardinalul Richelieu. Samuel de Champlain (n. 1567, Brouage, Franța – d.25 decembrie 1635, Québec, Canada) a fost un geograf, explorator și cartograf francez, întemeietorul orașului Québec și primul Guvernator General al Canadei, între 1613 și 1627, de facto, respectiv între 1627 și 1635, numit de regele Ludovic al XIII-lea al Franței.

·         1746: Constantin Mavrocordat, domnul Țării Românești (1744-1746), clerul înalt și boierii hotărăsc eliberarea din șerbie a rumânilor fugiți, care se reîntorc în țară; liberi ca persoană, țăranii rămân totuși dependenți economic de boieri, fiind obligați să presteze boierului 12 zile de clacă, în Țara Românească și 24 de zile, în Moldova. Constantin Mavrocordat (n. 27 februarie 1711, Constantinopol – d. 23 noiembrie 1769, Iași) a fost domn al țărilor române. În Țara Românească a domnit de șase ori: septembrie 1730 – octombrie 1730; 24 octombrie 1731 – 16 aprilie 1733; 27 noiembrie 1735 – septembrie 1741; iulie 1744 – aprilie 1748; c. 20 februarie 1756 – 7 septembrie 1758 și 11 iunie 1761 – martie 1763 și în Moldova de patru ori: 16 aprilie 1733 – 26 noiembrie 1735; septembrie 1741 – 29 iunie 1743; aprilie 1748 – 31 august 1749 și 29 iunie 1769 – 23 noiembrie 1769.

·         1781: Alexandru Vodă Ipsilanti, domn în Țara Românească, a emis „Hrisovul Orfanotropiei”, document ce reglementa activitatea unei instituții ce urma să aibă în grijă copiii abandonați; această instituție gândită în spiritul bizantin al epocii nu a funcționat însă niciodată. Alexandru Vodă Ipsilanti (1725-1807) a fost domn în Țara Românească: 15 septembrie 1774 – februarie 1782 și august 1796 – decembrie 1797 și în Moldova: decembrie 1786.

·         1840: Adolphe Thiers devine prim-ministru al Franței. Adolphe Thiers (n. 18 aprilie 1797 – d. 3 septembrie 1877) a fost un avocat, jurnalist, istoric și om politic francez. A deținut diferite funcții politice ca: prim-ministru în timpul lui Ludovic-Philippe, președinte interimar al Franței, președinte al Consiliului de Miniștri în perioada Monarhiei din Iulie, deputat în perioada celei de-A Doua Republici. A fost ales membru în Academia Franceză în 1833.

·         1867 – A aparut la Iasi, apoi la Bucuresti, revista “Convorbiri literare”,organ de presă al „Junimii”– grupare politică și literară condusă de Titu Maiorescu care a exercitat o puternica influenta asupra miscarii literare romanesti. În primul număr al revistei, Iacob Negruzzi preciza că: Sub numele de „Convorbiri Literare” va apare la doue septemâni o revistă în formatul stinsei „România Literară”. Primul redactor, apoi director al acestei reviste, a fost Iacob Negruzzi. Publicatia a aparut pana in 1944, cu o singura intrerupere intre anii 1916 si 1919.

·         1872: A fost înființat primul parc național din lume, Yellowstone" (SUA)

·         1877: Puterile semnatare ale Tratatului de la Paris din 1856 au adoptat, la Londra, un protocol prin care recomandau Turciei să acorde unele libertăţi popoarelor supuse. Refuzul acesteia va deschide calea războiului, in urma caruia Romania si alte tari balcanice si-au obtinut independenta statala.

·         1880: Are loc înființarea legației germane la București, in România independenta.

·         1889 - Ferdinand de Hohenzollern a fost proclamat, prin Decret, principe al României, cu titlul de Alteţă Regală. Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen (n. 12/24 august 1865, Sigmaringen – d. 20 iulie 1927, Castelul Peleș, Sinaia) al doilea rege al României, din 10 octombrie 1914 până la moartea sa.

·         1892: apare la Fălticeni, România, revista a Partidului Naţional Român, care definitivează textul "Memorandumului " redactat de patriotul transilvanean Iuliu Coroianu. Arthur Gorovei (n. 19 februarie 1864, Fălticeni – d. 19 martie 1951, București) a fost un academician român, folclorist, etnograf, membru de onoare (1940) al Academiei Române. Născut la 19 februarie 1864 la Fălticeni, învață la școala sătească din Rădăuți, urmând clasele primare și gimnaziul la Fălticeni, de unde trece apoi la Institutele Unite din Iași, de unde își ia bacalaureatul. Licențiat în Drept la Universitatea din Iași; magistrat până în 1903 iar apoi avocat la Fălticeni. A fost Prefect al județului Suceava și Primar al orașului Fălticeni. Ales membru corespondent al Academiei Romane (1915); Doctor Honoris Causa de la Universitatea din Cernăuți; În 1892 a fondat revista de folclor „Șezătoarea”, care a apărut regulat timp de 26 de ani. Ultimul număr scos în anul 1931 cuprinde indicele analitic și alfabetic al celor 25 de volume ale acestei importante reviste.

·         1896: Savantul francez Henri Becquerel descoperă radioactivitatea naturală. Antoine Henri Becquerel (n. 15 decembrie 1852, Paris — d. 25 august 1908, Le Croisic, Loire-Atlantique) a fost un fizician francez, laureat al Premiului Nobel în domeniul fizicii, în anul 1903, ca urmare a descoperirii fenomenului de radioactivitate spontană.

·         1906 – A debutat revista “Viata romaneasca”, revista “literara si stiintifica”, sub directia lui Constantin Stere si Paul Bujor, secretar de redactie fiind Garabet Ibraileanu. Constantin G. Stere sau Constantin Sterea (n. 1 iunie 1865, Ciripcău, ținutul Soroca, Gubernia Basarabia, Imperiul Rus – d. 26 iunie 1936, Bucov, județul Prahova, Regatul României) a fost un om politic, jurist, savant și scriitor român. În tinerețe, pentru participarea la mișcarea revoluționară narodnicistă, este condamnat de autoritățile țariste la închisoare și surghiun în Siberia (1886-1892).

·         1907: Și-a început activitatea Serviciul de urgență „Salvarea", din inițiativa dr. Mina Minovici. Mina Minovici (n. 30 aprilie 1858, Brăila – d. 25 aprilie 1933, București) a fost un medic legist și farmacist român. Este faimos pentru studiile aprofundate despre alcaloizii cadaverici, putrefacție, simularea bolilor mintale și antropologie medico-legală. Este fondatorul școlii române de medicină judiciară și a fost directorul primului Institut de Medicină Legală din România, construit în 1892. Fondator al sistemului medico-legal modern, a fost una dintre cele mai proeminente personaliăți din acest domeniu din Europa timpurilor sale.

·         1908: Pe lotul-model semincer Missilindra, judeţul Tighina, gubernia Basrabia, a început să funcţioneze o staţiune metereologică.

·         1912 – A fost efectuat primul salt cu parasuta dintr-un avion, premiera apartinandu-i lui Albert Berry. Capitanul Berry s-a parasutat dintr-un avion care zbura deasupra orasului St Louis din Statele Unite ale Americii.

·         1917: Prin Înaltul Decret nr.245 al regelui Ferdinand I, s-a înfiinţat Regimentul de Tracţiune Automobilă, moment ce a marcat începutul procesului de reorganizare a formaţiunilor de automobile din armata română şi de apariţie a armatei auto. Este Ziua automobilismului militar.

·         1919: Reapare la Craiova, in România, revista „Ramuri„. Revista a fost editata în anii 1919-1929, apoi 1934-1944, în 1945-1947 și din august 1964.

·         1925 - A apărut, la Bucureşti, revista de sinteză modernă “Integral”, pînă în aprilie 1928.

·         1939 – Se semnează la Bucureşti, România, un acord internaţional, prin care Anglia, Franţa, Italia și România consimt la primirea Germaniei în Comisia Europeană a Dunării.

·         1941 – Bulgaria devine aliat al Germaniei naziste. La 1 martie 1941, Bulgaria a aderat la Pactul Tripartit, devenind oficial un aliat al Germaniei. Armatelor germane li s-a permis intrarea in Bulgaria de unde au atacat în luna aprilie, Grecia şi Iugoslavia. Armatele bulgare nu s-au implicat în atac, dar participa la ocupaţia de ambelor ţări anexand parti din teritoriul lor. Situaţia se agravează in randul evreilor din Bulgaria. Multi dintre ei sunt plasati în arest la domiciliu şi obligati la plata unui impozit special care permite statului să le preia un sfert din proprietati.

·         1944: Are loc premiera piesei „Steaua fără nume", de Mihail Sebastian, la Teatrul Alhambra din București. Mihail Sebastian (nume real: Iosif Hechter, alt pseudonim: Victor Mincu, n. 18 octombrie 1907, Brăila – d. 29 mai 1945, București), om de litere român de origine evreiască, care a scris roman, dramaturgie și critică literară. A fost de asemenea activ ca publicist, ținând printre altele și cronică muzicală.

·         1945: Andrei Ianuarevici Vîşinski, adjunctul ministrului de Externe sovietic şi preşedinte al Comisiei Aliate de Control pentru România, sosit la Bucureşti la 27 februarie 1945, în urma audienţelor repetate avute cu regele Mihai I, în care cerea demisia cabinetului Rădescu şi formarea unui guvern al FND, recomandă numirea lui Petru Groza în funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri. La 3 martie 1945, Petru Groza prezenta regelui lista noului guvern „de largă concentrare democratică”, în care FND deţinea 14 ministere, iar la 06.03.1945 depunea jurămâtul ca prim-ministru. Andrei Ianuarievici Vîșinski (n. 28 noiembrie/10 decembrie 1883 la Odessa, Ucraina, Imperiul Rus; d. 22 noiembrie 1954, la New York (oraș), New York (stat), SUA) a fost un jurist și diplomat rus și sovietic de origine poloneză,, membru al Partidului Comunist din 1920 și membru al Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din 1939. El a fost cunoscut ca procuror general al URSS în procesele publice de la Moscova din vremea lui Stalin și la Procesele de la Nürnberg. A îndeplinit și funcția de ministru al afacerilor externe al URSS în perioada 1949-1953, succedându-i lui Viaceslav Molotov. Vâșinski a primit Premiul Stalin în 1947.

·         1946: Banca Angliei este naționalizată. Banca Angliei este banca centrală a Regatului Unit și a fost infiintata in 1694. Este a doua cea mai veche banca centrala din lume după Sveriges Riksbank. A fost proprietate privată de la fundarea sa în 1694 până la naționalizarea sa in 1946.

·         1947 - Fondul Monetar Internaţional a devenit operaţional

·         1950: Savantul Klaus Fuchs este condamnat la 14 ani închisoare pentru spionaj în favoarea URSS. Emil Julius Klaus Fuchs (29 decembrie 1911 – 28 ianuarie 1988) a fost un fizician german din Marea Britanie care a fost condamnat în 1950 pentru furnizarea de informații secrete privind Proiectul Manhattan americano- britanic de construire a bombei atomice, Uniunii Sovietice. Fuchs a fost responsabil cu calculele teoretice referitoare la primele arme nucleare și mai târziu pentru modelele timpurii ale bombei cu hidrogen la Los Alamos National Laboratory, din SUA.

·         1953: Liderul sovietic Iosif Stalin a suferit un atac cerebral care i-a adus sfarsitul peste patru zile. După cum spune Hrusciov în autobiografia sa, Stalin participa deseori la chefuri nocturne alături de aghiotanții săi, după care  dormea pana tarziu a doua zi. La 1 martie 1953,  după un dineu  pe durata întregii nopți, alături de ministrul de interne   Lavrenti Beria și viitorii premieri  Malenkov, Bulganin si Hrusciov, Stalin a cedat, suferind un atac cerebral care i-a paralizat partea dreapta a corpului. El a murit patru zile mai târziu, la 5 martie 1953 , la vârstă de 73 de ani. Hemoragia cerebrala  a fost declarata oficial,  drept cauză a morții. Trupul său a fost mumificat și depus  în Mausoleul lui Lenin unde a ramas  până la 3 octombrie  1961, când a început destalinizarea în Uniunea Sovietică. Trupul lui Stalin a fost îngropat, după aceea, lângă zidul Kremlinului. S-a sugerat că Stalin ar fi fost asasinat. Fostul exilat comunist Avtorhanov a adus în discuție această ipoteză în 1975. In memoriile sale politice  publicate în 1993, afirmă că Beria s-a lăudat în fața sa că l-ar fi otrăvit pe Stalin. În 2003, un grup de cercetători ruși și americani au lansat ipoteza că Stalin ar fi ingerat o puternică otravă folosită împotriva șobolanilor, care provoacă fluidizarea sângelui și hemoragii și atacuri cerebrale. Cum acest tip de otravă este insipidă, varianta aceasta este plauzibilă. Cum a murit Stalin, se va putea afla cu certitudine doar dacă se va face autopsia cadavrului sau care este îmbălsămat.

·         1954 – In cadrul unui experiment, Statele Unite au detonat o bomba cu hidrogen de 15 megatone in Atolul Bikini din Oceanul Pacific care a dus la una dintre cele mai puternice contaminari radioactive ale Planetei.

·         1958 - A fost creat Parlamentul European, for consultativ al Uniunii Europene.

·         1961 – A fost infiintat, prin decizia presedintelui american John F. Kennedy, “Corpul Pacii” (Peace Corps).

·         1966 – Partidul Baas Arab Socialist preia puterea în Siria

·         1993: A avut loc deschiderea traficului telefonic public între România şi Statele Unite ale Americii.

·         1993: A fost reînfiinţată Curtea de Conturi, organul suprem de control financiar şi de jurisdicţie în domeniul financiar în România, după 45 de ani de la întreruperea activităţii.

·         1995 - Parlamentul European respinge legea de omologare în domeniul biotehnologiei, după 7 ani de dezbateri asupra implicaţiilor de ordin etic ale propunerii ce ar permite omologarea plantelor şi animalelor obţinute prin procedee de inginerie genetică şi a invenţiilor bazate pe gene umane sau provenind de la alte fiinţe

·         1997: Se constituie Forța de Reacție Rapidă a Armatei Române, care se înscrie în procesul de modernizare a forțelor armate ale României, în concordanță cu exigențele integrării în structurile militare ale Alianței Nord-Atlantice.

·         1998: Titanic devine primul film cu încasări de peste 1 miliard de dolari în întreaga lume.

·         1999 – Banca Nationala a Romaniei (BNR) a decis trecerea Bancorex sub administrare speciala.

·         1999: România devine parte a Convenției de echivalare a diplomelor în domeniul învățămîntului superior în Europa.

·         1999 - Procurorii militari au identificat mai multe persoane care, în timpul revoluţiei din decembrie 1989, făceau parte “dintr-un anumit grup de putere care a creat diversiunea cu teroriştii, pentru a putea stăpâni situaţia”, magistraţii urmând să trimită în judecată, sub acuzaţiile de instigare la omor şi instigare la distrugere, pe cei care vor fi găsiţi responsabili de această diversiune

·         2000: Social-democrata Tarja Kaarina Halonen își preia funcția de președinte al Republicii Finlanda, fiind prima femeie aleasă în această funcție. Tarja Halonen (n. 24 decembrie 1943) este o politiciană finlandeză, care a fost al 11-lea președinte al Finlandei din 2000 până în 2012. Doamna Halonen a fost parlamentară (1984-2000), ministrul Afacerilor Sociale (1987-1990), ministrul Justiției (1990-1991), ministrul Cooperării Nordice (1989-1991) și ministrul Afacerilor Externe (1995-2000). Halonen este de profesie avocată. După ce a devenit președinte, s-a căsătorit cu Pentti Arajärvi.

·         2001: Membrii Parlamentului European au votat, la Bruxelles, cu o largă majoritate, în favoarea eliminării necondiţionate a vizelor de intrare în spaţiul UE pentru cetăţenii români.

·         2001: Guvernul elvețian interzice utilizarea în hrana animalelor a alimentelor conținând făină de carne și oase.

·         2001: Regimul taliban din Afganistan dispune deschiderea focului și aruncarea în aer a statuii lui Buddha de la Bamian, monument înscris pe lista UNESCO a patrimoniului universal.

·         2001 – Autoritatile din India au anuntat ca populatia tarii a trecut de un miliard de persoane. Ajungând la 1.020.000.000 de oameni. India a devenit prima ţară după China, care a treacut acest prag.

·         2002 – Incepe invazia americana in Afganistan prin declansarea operatiunii “Anaconda” in estul acestei tari.

·         2002 – In Spania euro devine moneda oficiala, inlocuind moneda nationala peseta.

·         2003 - România începe să folosească drept monedă de referinţă euro, în detrimentul dolarului SUA, ca urmare a deciziei consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României, anunţată de guvernatorul Mugur Isărescu la 05.02.2003.

·         2003 - Parlamentul de la Ankara respinge solicitarea de desfăşurare a 62.000 de militari americani în Turcia, în vederea atacării Irakului.

·         2006 - Papa Benedict al XVI-lea a renunţat la titlul de Patriarh al Occidentului; a păstrat alte opt titluri, între care primele sunt Episcop al Romei, Vicar al lui Iisus Hristos şi Succesor al lui Petru

·         2007 - Castelele Peleş şi Pelişor, împreună cu terenurile aferente, au fost restituite regelui Mihai I, în urma unei decizii de retrocedare semnate de ministrul Culturii şi Cultelor, Adrian Iorgulescu.

Nașteri

·         40 – S-a nascut poetul latin Marcus Valerius Martialis (d. între 102 și 104 d.Hr.). Marcus Valerius Martialis (cunoscut în limba română ca Marțial) (n. aprox. 1 martie 40 d. Hr., Calatayud – d. aprox. 103 d. Hr., Calatayud) a fost un poet latin. Este cunoscut pentru cărțile sale de epigrame, în care, manvrând cu o mare ușurință gluma ironică și umorul caustic, prezintă instantanee din viața variată a Romei din timpul împărăților Domițian, Nerva și Traian. Marțial este considerat a fi creatorul epigramei moderne.

·         1105: S-a nascut Alfonso al VII-lea al Leonului și Castiliei (d. 1157). Alfonso al VII-lea (1 martie 1105 – 21 august 1157), născut cu numele de Alfonso Raimúndez și poreclit Împăratul, a devenit regele Galiciei în 1111 și regele Leonului și al Castiliei în 1126. Alfonso a folosit pentru prima dată titlul de Împărat peste toată Spania, alături de mama sa, Urraca, odată ce ea l-a investit în conducerea directă a orașului Toledo, în 1116. El a fost fiul lui Urraca a Leonului și Raymond de Burgundia, primul membru al Casei de Burgundia care guverna Peninsula Iberică.

·         1432: Infanta Isabella de Coimbra (1 martie 1432 – 2 decembrie 1455) a fost infantă portugheză și regină consort a Portugaliei ca prima soție a regelui Afonso al V-lea al Portugaliei. A fost prima și una dintre singurele două regine consort ale Portugaliei care nu au fost prințese străine.

Isabella de Coimbra
Date personale
Născută	1 martie 1432 Portugalia
Decedată	2 decembrie 1455 (23 de ani) Évora
Înmormântată	Mănăstirea Batalha
Cauza decesului	otravă
Părinți	Infante Peter, Duke of Coimbra[*] Isabella of Urgell, Duchess of Coimbra[*]
Frați și surori	Infanta Beatrice of Coimbra[*] Infanta Philippa of Coimbra[*] James of Coimbra[*] John, Prince of Antioch[*] Peter, Constable of Portugal[*]
Căsătorită cu	Afonso al V-lea al Portugaliei
Copii	Ioan, Prinț al Portugaliei Ioana, Prințesă a Portugaliei Ioan al II-lea al Portugaliei
Religie	Biserica Catolică
Apartenență nobiliară
Titluri	Queen consort of Portugal[*] regină consoartă[*]
Familie nobiliară	Casa de Aviz
Regină consort a Portugaliei
Domnie	1447–1455

·         1445: S-a nascut Sandro Botticelli, pictor italian. Pe numele real Alessandro di Mariano Filipepi, este considerat unul dintre artistii reprezentativi ai picturii Renascentiste. S-a nascut in Florenta si pana sa studieze pictura cu Antonoi del Pollaiuolo a invatat meseria de aurar de la tatal sau. Din 1470, artistul si-a deschis propriul atelier, iar restul vietii a creat lucrari pentru celebra familie Medici sub a carei protectie a intrat si care i-a finantat majoritatea operelor. Botticelli a fost poreclit “botticello”(“butoi mic”) de fratele său mai mare. Din 1481, Botticelli a fost chemat la Roma de către Papa Sixtus IV pentru a decora Capela Sixtină alaturi de alti mari pictori.Printre operele sale celebre se numara “Primavara”, “Adoratia magilor”, “Nasterea lui Venus”. De asemenea, in 1481, s-a numarat printre artistii desemnati de Vatican sa decoreze Capela Sixtina, insa contributia sa nu a fost una insemnata.
* 1456: Vladislav Jagello (în cehă Vladislav Jagellonský, în maghiară II. Ulászló, n. 1 martie 1456, Cracovia, Regatul Poloniei – d. 13 martie 1516,^[1] Buda, Regatul Ungariei), a fost rege al Boemiei începând din 1471, al Ungariei și al Croației din 1490 până la moarte, sub numele de Vladislav al II-lea / Ladislau al II-lea Jagello.
Vladislav era fiul mai vârstnic al regelui Poloniei și marelui duce al Lituaniei Cazimir al IV-lea Jagello și al Elisabetei de Habsburg, fiica lui Albert al II-lea al Sfântului Imperiu.

Vladislav al II-lea al Boemiei şi al Ungariei.

Propus la tronul Boemiei de către văduva regelui George de Poděbrady, a fost încoronat la 22 august 1477. Însă ajuns foarte tânăr (avea cincisprezece ani) într-o țară divizată, era dominat de sfetnici. Vladislav era un om cordial și un rege influențabil care a intrat în istorie având calificativul de Vladislav Bene, porecla de „regele Bene” i-a fost atribuită din cauză că răspundea cvasisistematic cu un „Bene” la petițiile care îi erau adresate, adică „este bine” sau „da”, în latină, limbă care nu cunoaște acest din urmă cuvânt.

La accederea la tron, nu era rege decât în Boemia, Moravia, Silezia și Luzacia fiind în mâinile regelui Matia Corvin, care uzurpase titlul de rege al Boemiei, iar pacea de la Olomouc a permis un compromis care stipula că fiecare rege era autorizat să-și folosească titlul, iar în cazul decesului lui Matia, Vladislav va putea să-și recupereze integralitatea pământurilor cehe, prin vărsământ de compensare. Totuși acest vărsământ nu a avut loc când, la moartea lui Matia în 1490, Vladislav a devenit rege al Ungariei. A fost încoronat la 21 septembrie la Székesfehérvár (Alba Regală).

Vladislav s-a angajat din ce în ce mai mult în Ungaria, lăsând guvernarea Boemiei în mâinile funcționarilor ieșiți din nobilime. Acordul de la Kutná Hora, din 1485, a eliminat, în mod practic, puterea lui Vladislav pentru a fi pusă în mâinile nobililor. În 1497, după o ședere de șapte ani în Ungaria, a asistat la Dieta de Rusalii. De atunci nu și-a mai făcut decât două apariții în regatul său Boemia, în 1502 și în 1508-1509, în timp ce acordul citat mai sus trebuia limitat la o perioadă de 31 de ani, a fost prelungit indefinit în 1512.

Vladislav a reușit totuși ca fiul său, Ludovic, să fie ales succesor la tronul Ungariei la data de 24 februarie 1507 și să fie încoronat la Praga la 11 martie 1509.

Domnia lui Vladislav a fost stabilă, deși frontierele regatului erau sub presiunea constantă a Imperiului Otoman, iar în 1514 a văzut scurta răscoală condusă de Gheorghe Doja.

Vladislav s-a căsătorit de trei ori:

• La 20 august 1476 cu Barbara de Brandeburg, fiica lui Albert al III-lea Brandeburg, elector de Brandeburg.
• La 4 octombrie 1490 cu Beatrice de Aragon, văduva lui Matia Corvin, ceea ce l-a plasat într-o situație de bigamie.
• La 29 septembrie 1502 cu Anne de Foix, după ce au fost anulate primele sale două căsătorii în 1500.

Din cea de a treia căsătorie, a avut doi copii:

• Anna (1503-1547) care, în 1515, i-a fost promisă lui Ferdinand de Habsburg, printr-un acord dinastic între Casa Jagiellonilor și Casa de Habsburg. După moartea lui Ludovic, dieta Boemiei l-a ales pe Ferdinand rege.
• Ludovic (1506-1526), care i-a succedat tatălui său la vârsta de zece ani pe tronurile Boemiei și Ungariei, dar a murit prematur în Bătălia de la Mohács.

Vladislav al II-lea al Ungariei
Vladislav al II-lea al Ungariei este reprezentat în picioare, purtând coroană și ținând în mâna dreaptă un sceptru purtător de cruce, iar în mâna stângă un globus cruciger
Date personale
Născut	1 martie 1456  Cracovia, Regatul Poloniei
Decedat	13 martie 1516 (60 de ani)[1]  Buda, Regatul Ungariei
Înmormântat	Catedrala din Székesfehérvár[*]
Părinți	Cazimir IV Iagello Elisabeta de Habsburg[*]
Frați și surori	Sfântul Cazimir Alexandru al Poloniei Ioan Albert al Poloniei Sigismund I al Poloniei Jadwiga Jagiellonka[*] Anna Jagiellon[*] Barbara Jagiellon[*] Sophia Jagiellon, Margravine of Brandenburg-Ansbach[*] Q9253150[*] Elisabeta Jagiellonka[*] Elisabeth Jagiellon[*]
Căsătorit cu	Barbara of Brandenburg[*] (20 august 1476–3 aprilie 1500) Beatrice of Naples[*] (4 octombrie 1490–3 aprilie 1500) Anne of Foix-Candale[*] (29 septembrie 1502–26 iulie 1506)
Copii	Anna a Boemiei și Ungariei Ludovic al II-lea al Ungariei și Boemiei
Cetățenie	Ungaria
Religie	creștinism
Ocupație	conducător[*]
Activitate
Apartenență nobiliară
Titluri	Margraf
Familie nobiliară	Dinastia Jagiellonilor
Principe elector

·         1547: Rudolph Goclenius, filosof german (d. 1628)

·         1590: S-a născut Grigore Ureche, carturar si cronicar, autorul „Letopisețului Țării Moldovei de la Dragoș-Vodă până la Aron-Vodă” A fost primul cronicar moldovean de seamă a cărui operă s-a păstrat; (d.1647).

·         1683: Carolina de Brandenburg-Ansbach (1 martie 1683 – 20 noiembrie1737), a fost soția regelui George al II-lea al Marii Britanii

Caroline s-a născut la 1 martie 1683 la Ansbach în Germania, ca fiica lui Johann Friedrich, Margraf de Brandenburg-Ansbach și a celei de-a doua soții, Prințesa Eleonora Erdmuthe de Saxa-Eisenach.^[2][3] Tatăl ei era conducătorul unui mic stat german; el a murit de variolă la vârsta de 32 de ani, când Caroline avea trei ani. Caroline și fratele ei mai mic, Wilhelm Frederick, au părăsit Ansbach împreună cu mama lor, care s-a întors în orașul ei natal Eisenach.^[4]

În 1692, mama Carolinei a fost împinsă într-un mariaj nefericit cu Electorul de Saxonia și ea și copiii s-au mutat la curtea saxonă, la Dresda. Doi ani mai târziu, Eleonore Erdmuthe a devenit din nou văduvă după ce necredinciosul ei soț a contactat variolă de la metresele sale.^[5]Eleonore a rămas în Saxonia încă doi ani, până la moartea ei în 1696.^[3][6] Caroline și Wilhelm Frederick s-au întors la Ansbach pentru a sta cu fratele lor vitreg, Margraful Georg Frederick II. Curând Caroline s-a mutat la Lützenburg în afara Berlinului, în grija lui Frederick Elector de Brandenburg și a soției acestuia, Sophia Charlotte, care fusese prietenă cu Eleonore Erdmuthe.^[7]

Frederick și Sophia Charlotte au devenit rege și regină a Prusiei în 1701. Regina era fiica Sofiei de Hanovra și sora lui George, Elector de Hanovra. Ea era renumită pentru inteligență și caracter iar curtea ei necenzurată și liberală au atras mulți învățați, inclusiv pe filosoful Gottfried Leibniz.^[8] Caroline a fost expusă unui mediu intelectual plin de viață destul de diferit de tot ce a experimentat anterior. Ea și Sophia Charlotte au dezvoltat o relație puternică, în care Caroline a fost tratată ca o fiică.^[9] O dată regina a declarat că Berlinul devenea un "deșert" atunci când Caroline pleca din când în când la Ansbach.

Caroline von Ansbach

Electoarea Sophia a numit-o "cea mai agreabilă prințesă din Germania".^[11] A fost luată în considerare pentru Arhiducele Carol de Austria, care era candidat la tronul Spaniei și mai târziu a devenit împărat al Sfântului Imperiu Roman. Caroline a refuzat partida în 1704 nevoind să se convertească de la luteranism la catolicism.^[3][12] La începutul anului următor, regina Sophia Charlotte a murit în timp ce vizita Hanovra natală.^[13] Caroline a fost devastată, i-a scris lui Leibniz, "Nenorocirea m-a copleșit cu durere și boală, și doar speranța că aș putea-o urma în curând mă consolează".^[13]

În iunie 1705, nepotul reginei Sophia Charlotte, George Augustus, prinț de Hanovra, a vizitat curtea din Ansbach, incognito, pentru a o cerceta pe Caroline, tatăl lui Electorul voind ca fiul lui să facă o căsătorie din dragoste nu una aranjată ca a lui.^[14] Rapoartele pe care le citise despre Caroline vorbeau de "incomparabila ei frumusețe și de atributele ei mentale".^[15] Lui i-a plăcut imediat "caracterul ei bun" și trimisul britanic a raportat că George Augustus "nu s-a mai gândit decât la ea"..^[3][16] La rândul ei, Caroline nu a fost păcălită de deghizare prințului și l-a găsit atractiv pe pretendentul ei.^[17] El era moștenitorul tatălui său, Electorul de Hanovra, și al treilea în linie la succesiunea tronului Marii Britanii.^[17]

La 22 august 1705, Caroline a ajuns în Hanovra pentru nunta ei cu George Augustus; s-au căsătorit în seara aceea la capela palatului la Herrenhausen.^[2][3][18] În următoarea lună mai, Caroline a rămas însărcinată și primul ei copil Prințul Frederick s-a născut la 20 ianuarie 1707.^[19] La câteva luni după naștere, în iulie, Caroline s-a îmbolnăvit de variolă urmată de o pneumonie. Copilul a fost ținut departe de ea însă George Augustus i-a rămas alături devotat, îmbolnăvindu-se și el.^[20] În următorii șapte ani, Caroline a avut încă trei copii, Anne, Amelia și Caroline.^[21]

George Augustus și Caroline au avut un mariaj fericit, deși el a continuat să aibă metrese, după obiceiul vremii.^[22] Două dintre amantele lui cunoscute au fost Henrietta Howard, mai târziu contesă de Suffolk, și, din 1735, Amalie von Wallmoden, contesă de Yarmouth. În contrast cu soacra ei, Caroline a fost cunoscută pentru fidelitatea ei; n-a făcut niciodată scene și nu a avut iubiți.^[22]

Succesiunea familiei soțului ei la tronul britanic era nesigură, fratele vitreg al reginei Anne, James Stuart, contestând pretenția hanoveriană. Anne a refuzat să permită vreunui hanoverian să viziteze Marea Britanie în timpul vieții ei.^[23] În iunie 1714, Electoarea Sophia (nepoata regelui Iacob I al Angliei) a murit în brațele Carolinei, la vârsta de 84 de ani, și socrul Carolinei a devenit moștenitorul prezumptiv al reginei Anne. Câteva săptămâni mai târziu, Anne a murit și Electorul de Hanovra a fost proclamat succesorul ei, devenind regele George I al Marii Britanii

Odată cu ascensiunea la tron a lui George I în 1714, soțul Carolinei a devenit Duce de Cornwall și curând a fost investit Prinț de Wales, Caroline devenind Prințesă de Wales. A fost prima Prințesă de Wales în peste 200 de ani, ultima fiind Caterina de Aragon. Cum regele își repudiase soția Sofia Dorothea de Celle în 1694, nu exista o regină iar Caroline deținea rangul cel mai înalt al unei femei din regat.

Carolina s-a împrietenit cu Sir Robert Walpole, politician și ocazional prim-ministru; influența lui a asigurat pentru Prințul și Prințesa de Wales stilul de viață cu care erau obișnuiți. Intelectul Carolinei îl depășea pe al lui George. Ca tânără femeie, ea a corespondat cu Gottfried Leibniz, care era apropiat de Casa de Hanovra. De asemenea, ea a ajutat la inițierea corespondenței Leibniz-Clarke, una dintre cele mai importante discuții filozofice din secolul XVIII. În linii mari, George și Carolina au avut o căsnicie fericită, deși el a avut metrese în acest timp. Cea mai cunoscută dintre ele a fost Henrietta Howard, Contesă de Suffolk, una dintre domnele de onoare ale soției lui.

Caroline a devenit regină consort la moartea socrului ei în 1727, și a fost încoronată împreună cu soțul ei la Westminster Abbey la 11 octombrie în același an.^[25] A fost prima regină consort care a fost încoronată de la regina Ana a Danemarcei în 1603.^[26] Deși George al II-lea l-a denuțat pe Walpole ca fiind "pungaș și canalie", Caroline și-a sfătuit soțul să-l păstreze pe Walpole ca prim-ministru.^[3] Walpole a asigurat o plată de 100.000 £ pe an pentru Caroline, și ea a primit atât Casa Somerset cât și Richmond Lodge.^[27]

Pentru următorii zece ani, Caroline a avut o influență imensă. Ea a absorbit opiniile liberale ale mentorului ei, regina Sophia Charlotte a Prusiei și a sprijinit clemență pentru iacobiți, libertatea presei și libertatea de exprimare în Parlament.^[28]

De-a lungul a următorilor ani, ea și soțul ei au luptat constant împotriva fiului lor cel mare, Frederick, Prinț de Wales, care a rămas în Germania când ei au venit în Anglia. El s-a alăturat familiei în 1728, când era adult, avea metrese și datorii, și era pasionat de jocurile de noroc. Frederick s-a opus convingerilor politice ale tatălui său, și s-a plâns de lipsa lui de influență în guvern.^[3][29] Actul de Regență din 1728 a numit-o pe Caroline regentă atunci când soțul ei a fost în Hanovra timp de cinci luni începând cu mai 1729. În timpul regenței ei, incidentul diplomatic cu Portugalia (unde o navă britanică a fost confiscată pe Tagus) a fost dezamorsat și s-a încheiat negocierea Tratatului de la Sevilla între Marea Britanie și Spania.^[29][30] Din mai 1732, ea a fost din nou regentă pentru patru luni în timp ce George al II-lea a fost în Hanovra.

Portret de Joseph Highmore, 1735

Întraga viață în Marea Britanie Carolina și-a petrecut-o în sud-estul Angliei și în jurul Londrei.^[31] Ca regină, ea a continuat să se înconjoare de artiști, scriitori și intelectuali. A colectat bijuterii, în special camee, a achiziționat portrete importante și miniaturi, și s-a bucurat de artele vizuale. În 1728, ea a descoperit un set de schițe de Leonardo da Vinci și Hans Holbein care au fost ascunse într-un sertar din timpul domniei regelui William al III-lea.^[32]

Fiica cea mare a Carolinei, Anne s-a căsătorit cu Willem al IV-lea, Prinț de Orania în 1734, și s-a mutat cu soțul ei în Olanda. Caroline i-a scris fiicei ei despre tristețea "de nedescris" din momentul despărțirii.^[33] Curând Prințesei Anne i s-a făcut dor de casă și a revenit în țară când soțul ei a plecat în campanie. În cele din urmă, soțul și tatăl ei i-au poruncit să se întoarcă în Olanda.^[34]

La mijlocul anului 1735, Frederic, Prinț de Wales, a fost mai mult decât consternat când în locul lui, Caroline a acționat în calitate de regentă, în timp ce regele a plecat în Hanovra.^[35] Regele și regina au aranjat căsătoria lui Frederick în 1736, cu Prințesa Augusta de Saxa-Gotha. La scurt timp după nuntă, George a plecat în Hanovra, și Caroline și-a asumat rolul de "Protector al Regatului". În timpul regenței ei, Prințul de Wales a început o serie de certuri cu mama sa, pe care el le-a văzut ca un indicator util pentru a-l irita pe rege.^[3] În cele din urmă, regele a revenit în Marea Britanie în ianuarie 1737.^[36]

Frederick a cerut Parlamentului să i se mărească alocația financiară, pe care până acum regele i-a refuzat-o. La sfatul lui Walpole, alocația a crescut, într-o încercare de a aplana conflictul dintre tată și fiu, însă nu atât de mult pe cât s-a cerut.

Carolina a murit la 20 noiembrie 1737 la Palatul St. James, la vârsta de 54 de ani. Soțul ei i-a supraviețuit 23 de ani.

·         1788: Gheorghe Asachi (n. 1/12 martie 1788, Herța, Moldova – d. 12 noiembrie 1869, Iași, România^[1]) a fost un poet, prozator și dramaturg român, de origine armeană, care s-a născut la Herța, în nordul Moldovei (azi în Ucraina).

Precursor al generației pașoptiste, Gheorghe Asachi a fost unul din întemeietorii nuvelei istorice la noi, a condus numeroase reviste literare, a recuperat de la Lemberg din Polonia, unde studiase în tinerețe, manuscrisul Țiganiadei, epopeea bufă a lui Ion Budai-Deleanu.

A fost îndrumător cultural în domenii diverse: teatru, școală, presă, activitate tipografică. Asachi a fost și unul din întemeietorii Academiei Mihăilene. A publicat prima gazetă românească din Moldova, Albina Românească (1829). A organizat primele reprezentații teatrale în limba română (1816) și Conservatorul filarmonic-dramatic (1836) din Iași. Traduce și adaptează piese de teatru străine. În poezie, abordează toate speciile: ode, elegii, sonete, imnuri, fabule, meditații, balade. Versifică legendele istorice Dochia și Traian, Ștefan cel Mare înaintea Cetății Neamț. A scris și nuvele istorice (Dragoș, Petru Rareș, Rucsandra Doamna ș.a.), care au constituit sursa de inspirație pentru nuvelele lui Costache Negruzzi.

În 1830 era Venerabilul unei loji din Iași, iar în 1866 a participat la lucrările Lojii Steaua României, tot din Iași. A fost inițiat în francmasonerie la Milano, în Italia.^[2]

A fost o personalitate complexă, îndrumător și animator al vieții artistice și culturale, organizator al școlilor naționale din Moldova, unul din pionierii picturii românești și inițiatorul învățământului artistic în școlile moldovenești.

Fiul său, Dimitrie Asachi, a fost de asemenea om de știință, a cărei activitate a vizat matematica și topografia, fiind autorul primului manual de topografie în limba română, iar celălalt fiu, Alexandru Asachi a fost grafician, fiind autor de litografii și ilustrații la nuvelele istorice ale tatălui său; Alexandru a avut gradul de colonel; a fost tatăl doctorului George Assaky. Fiica lui Gheorghe Asachi, Hermiona (Glicheria) Asachi a avut multiple aptitudini artistice/intelectuale: cântăreață la harfă și traducătoare din limba franceză. A fost soția istoricului francez Edgar Quinet. Gheorghe și Elena Asachi au mai avut o fiică, Eufrosina (1832-1848), pe care tatăl ei îndurerat o va jeli în poeziile Eufrosina și Fiicei mele Eufrosina (Viziune 1848). Fratele lui Gheorghe Asachi, Petru (Petrache) a fost adjutant al lui Mihai Sturdza-vodă și înaintat la gradul de colonel.

Gh. Asachi

S-a născut la Herța, ca fiu al preotului Lazăr (Leon) Asachi de origine armeană pe linie paternă^[4] și al Elenei Asachi. George Călinescu i-a stabilit o altă genealogie, cea maternă; Niculai, fiul lui Grigore Olteanu, nemeș din Oltenia a trecut în Moldova și de acolo în Polonia, în 1713. În 1728 coboară în Moldova, se preoțește și se însoară cu fata unui popă. Fiica lui a fost Elena Nicolau, mama lui Gheorghe Asachi. Amândoi părinții lui Gheorghe Asachi au ascendență transilvăneană.^[5]

Paharnicul Constantin Sion, în Arhondologia Moldovei^[6] dă notița următoare despre originea lui Gheorghe Asachi:„ASACHI. Aceștie (sic !) sînt doi frați, amîndoi postelnici mari, de neam armeni din Podolia. Tatăl lor, arman botizat,s-au preoțit în Rosia. Mitropolitul Gavril Rusu, ce în războiul ruso-turcesc de la anii 1806 păn la 1812 au fost exarh în Moldova, după demisionarea mitropolitului Veniamin Costache, l-au adus pe preotul Lazăr Asachi la Iași, l-au făcut protopop de mitropolie și după încheierea păcei (sic !), ducîndu-se mitropolitul rus înapoi, el au rămas în Iași; și murindu-i femeia l-au călugărit și l-au făcut și arhimandrit, numindu-l Leon. Pe amîndoi feciorii lui, Gheorghi și Petrachi, i-au învățat bine; cu agiutoriul mitropolitului i-au trimes și la școala de la Odessa, de acolo ei s-au dus la Viena, au învățat nemțește, grecește, rusește și franțuzește, ba și latinește...”

Bazându-se pe spusele fiicei lui Asachi, Hermione Quinet, primul alcătuitor de monografie a scriitorului, Ioan Negre a susținut că familia Asacheștilor era originară din Basarabia, de unde a trecut în Moldova la mijlocul veacului al XVIII-lea.^[7] E. Lovinescu pune la îndoială originea armenească a Asacheștilor^[8] Sever Zotta^[9] a considerat că ar fi „absolut neverosimil" și „contrar spiritului vremei" trecerea unui armean la ortodoxie și cu atât mai mult preoțirea lui în această credință.

După cum afirmă în a sa Notiție biografică^[10], publicată spre sfârșitul vieții, „Georgi Asaky este născut la Herța târgușor în Moldova de Sus, la anul 1788, Martie 1, ziua Săntei Dochii, homonimă cu Dachia seau Daçia pre care el a ilustrat'o prin Ballada Dochia și Traian.” De fapt, părinții săi au locuit la Târnauca, sat mare românesc, situat la vreo doi kilometri de Herța.

Lazăr și Elena Asachi au avut trei fii: Gheorghe, Petru și Daniel Asachi (acesta din urmă mort tânăr).

Lazăr Asachi a fost numit protopop, după 18 octombrie 1788, peste ortodocșii din „raiaoa Hotinului”: episcopul Bucovinei Dositei Herescu l-a numit protopop pe „preotul Lazăr Asachievici care și-a câștigat mari merite la asedierea cetății Hotin” (în războiul dintre ruși și austrieci cu turcii), fiindu-i recomandat de către comandantul suprem al armatei austriace, principele de Saxa-Coburg.

În vara anului 1795 Lazăr Asachi s-a mutat la Lemberg cu toată familia, „pentru creșterea copiilor” săi Gheorghe și Petru; când Lazăr Asachi s-a stabilit la Lemberg, fiul său Gheorghe abia împlinise șapte ani. A fost numit la 26 iulie 1795, de către guvernul Galiției , capelan și preot la spitalul din Lemberg (Lvov).

Preotul Lazăr Asachi, din Târnauca, a fost adus la Iași de mitropolitul Veniamin Costachi care l-a numit în 6 septembrie 1803 „protopresviter a toată Moldavia”, iar în 1821, „după moartea soției sale” fiind călugărit cu numele Leon, l-a hirotonisit arhimandrit mitrofor, vicar al Mitropoliei.^[11] Lazăr (Leon) Asachi a efectuat prima traducere românească a nuvelei lui Bernardin de Saint-Pierre, La chaumière indienne, cu titlul Bordeiul indienesc. Alcătuit în limba franțeză prin I. V. H. de Sen-Pier, iar acuma pe românie tradus de prea cuviosul Leon Asachi, arhimandrit a Mitropoliei Iașului. Tipărit în Iași, 1821. În Cuvântul „Cătră cetitoriu” traducătorul își exprimă convingerea asupra originii latine a limbii române: „Știut iaste că limba carea o vorbim s-au urzit din acea latină întru o epohi cu acea italiană, franțeză, spaniolă și portogheză, care sânt astăzi mai învățate și armonioase limbi a Evropii...”

La 9 ani, Gheorghe Asachi continuă studiile în polonă, latină, germană la gimnaziul din Lemberg, Polonia (azi Liov, Ucraina), unde se mutase familia sa. Este cert că el se afla aici la studii între 1796-1804.

În cadrul Universității din Liov, în perioada 1802 - 1804, Asachi studiază, la Facultatea de Filozofie (litere și științe), logica matematica, istoria naturală, fizica, metafizica și etica.

În aceeași perioadă 1802 - 1804 urmează și un curs special de arhitectură. „În astă însușire [de arhitect] a redicat planuri geodezice și a construit în Leopol [Lemberg] o casă mare în suburgul Halitsh” -scrie Asachi în Notiție biografică.

Gheorghe Asachi pictat de Constantin Daniel Stahi

La Lvov, Asachi si-a pus bazele culturii sale enciclopedice, s-au înfiripat concepțiile sale iluministe sub influenta unora dintre profesorii universității si a cunoscut literatura poloneză si literatura clasică română, care se vor simți în creațiile sale literare. Îmbolnăvindu-se de friguri (malarie), este sfătuit de medicul Welther să schimbe clima, de aceea pleacă din Iași , împreună cu fratele său Daniel, la Viena unde ajunge la 16 iulie 1805.^[12]

Studiază astronomia și matematicile superioare la Viena (1805-1808) cu celebrul astronom Johann Tobie Bürg, precum și pictura, fiind susținut de o bursă acordată de mitropolitul Veniamin Costache din partea Eforiei Școalelor, apoi arheologia, epigrafia, pictura și sculptura la Roma (1808-1812), unde citește literatură italiană și scrie sonete.

Publică primul său sonet în limba italiană, intitulat În ocazia zborului aerostatic a madamei Blanchard, în Giornale del Capidoglio din 26 decembrie 1811, sub semnătura Giorgio A. Moldavo. Primul poem în limba română, „Cătră Italia” a fost scris în același an. Criticul Șerban Cioculescu a apreciat „versul clasic, magistral din oda Cătră Italia.”

În august 1812 revine în Moldova și se consacră activității de propășire a culturii române. Asachi obține, prin Hrisovul din 15 noiembrie 1813 al domnitorului Scarlat Callimachi, aprobarea de a ține în Iași un „curs de inginerie și hotărnicie” cu predare în limba română, iar Gheorghe Asachi a fost numit ca profesor; astfel s-a ajuns că în anul 1814 el a „paradosit” [a predat] „ pentru întâia oară...în limba română un curs de matematică teoretică, cu aplicație practică, de geodezie și arhitectură”. A predat aritmetica în 1814, algebra în 1815, geometria în 1816 - aceste științe fiind considerate de bază pentru cei care urmau să treacă la „înalta matematică” - și în final, ingineria în 1817 și arhitectura în 1818. Prin aceasta, Asachi a făcut pentru prima dată dovada că „științele” se pot preda și în limba română, nu numai în limba greacă, cum se considera până atunci. A organizat și sprijinit înființarea Academiei Mihăilene (inaugurată la 16 iunie 1835), strămoașa Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași. La inaugurare au vorbit Mihail Sturdza-Vodă și referendarul Asachi. În cuvântarea sa, Asachi menționa: „Cu acest feli de rânduială se întemeiază astăz la răsăritul Evropii un așăzământ de învățătură carile...va revărsa asupra doritorilor dreapta lumină, va sădi în inimile lor simțiri de virtute și va povățui mâinile lor cătră folositoare meșteșuguri.”^[13] Academia a funcționat la Seminarul de la Socola cu 3 facultăți: filozoficească, juridică („de legi”) și teologică, fiecare cu câte trei ani de studiu. Cursurile Academiei s-au mai completat până în 1847 cu noi discipline: geometrie analitică și descriptivă, alipită la inginerie, agronomie, mineralogie și geologie, cursuri înființate pentru profesorii Leon Filipescu și Ion Ghica.

Fondează revista Albina românească și o tipărește la tipolitografia Albina. Aici îi apar primele volume originale, Culegere de poezii și Fabule alese.

Domnitorul Scarlat Callimachi îl numește în februarie 1813 în funcția de impiegat-referendar (referent) la Departamentul Treburilor din Afară.

Adversar declarat al Revoluției de la 1848 în Moldova, cade în uitare și în perioada aceasta își tipărește nuvelele istorice, întâi în franceză, Nouvelles historiques de la Moldo-Roumanie, în 1859 apoi și în traducere românească, în 1867. La Revoluția de la 1848 Asachi s-a situat pe poziții „de reacțiune”, fiind în slujba domnitorului Mihail Sturdza, „de care îl lega amiciția din tinerețe și o îndelungată colaborare”. În acest sens, a condamnat mișcarea de opoziție condusă de Mihail Kogălniceanu, pe care o considera „antipatriotică”. Asachi n-a înțeles și n-a susținut cerințele mai înaintate ale scriitorilor pașoptiști, de care îl deosebeau și unele păreri privind chestiuni specifice de literatură și artă. În 1848, scriitorul i-a osândit pe participanții la mișcările revoluționare din Principate. Gheorghe Asachi și-a pierdut, de acum înainte, rolul preponderent pe care l-a deținut timp de aproape patru decenii în viața culturală a Moldovei, el va fi depășit tot mai mult de dezvoltarea ulterioară a culturii și literaturii naționale.

Mai târziu, Asachi va saluta, totuși, actul Unirii Principatelor Românești; într-adevăr, după înfăptuirea Unirii, i-a adus „urări” lui Alexandru Ioan Cuza și a cântat evenimentul în poezia „Odă la Dumnezeu”, care se încheie cu următoarea strofă:

              „Strânge Țările-Unite prin un nod nemuritor,
               Cum origine au una, fie a lor și fericire;
               Toți românii să închege de frați numai un popor,
               Că puterea stă-n Unire!”[14]
   

S-a căsătorit în anul 1827 cu Eleonora (Elena) Teyber (sau Tayber ori Tauber), o tânără austriacă, fiică a Kapellmeister-ului curții vieneze Anton Teyber, compozitoare de talent care compunea muzică pentru imnurile, cântecele și piesele soțului său și organiza serate muzicale în Iașii timpului său. Odată cu trecerea ei de la catolicism la ortodoxie, Eleonora și-a schimbat prenumele în Elena. Elena Asachi a devenit profesor la Conservatorul din Iași. Cei trei copii ai Elenei dintr-o primă căsătorie cu Kiriako Melirato,negustor, printre care Ermiona, au fost adoptați de noul soț al mamei lor.^[15]

În anul 1869 la vârsta de 81 de ani pleacă în călătorie la Lemberg, în Galiția și cumpără manuscrisul Țiganiadei lui Ion Budai-Deleanu, de la fiica sa Suzana Budai-Deleanu, căsătorită cu Ludovic Lewandowski.

Deși unii cercetători au susținut că la Lemberg (Lvov) ar fi obtinut doctoratul în filozofie si diploma de inginer si arhitect, aceste afirmații nu corespund adevărului (George Sorescu, op. cit. p. 32). În realitate, Asachi a urmat cursurile Universității din Lvov, dar nu și-a susținut toate examenele și nu și-a obținut nici gradul de doctor în filozofie (Sorescu, op. cit. p. 33). În ceea ce privește titlurile de „inginer și arhitect”, Ștefan Bârsănescu^[16] a precizat că „titlul de inginer nu se acorda la Universitate pe atunci”, iar Politehnica din Lwow apare într-o epocă mai târzie. Adresând în septembrie 1956, o scrisoare rectorului Universității din Lwow, Ștefan Bârsănescu a primit un răspuns succint: "Georgius Asakiewicz a făcut studii la Universitatea din Lwow în anii 1803/1804. Numele său este înscris în Matricola facultatis philosophicae in regia Universitate Leopolitana 1803/4 cu mențiunea auditores primi anni [student în anul I]. În anul 1804 el este înscris auditor secunda et tertii anni[simultan]...Ne lipsesc datele și documentele în legătură cu acordarea titlului de doctor..."^[17]. De altfel, la susținerea doctoratului nu erau admise persoane mai tinere de 21 ani (apud Ștefan Bârsănescu).

Gheorghe Asachi se întoarce din Lvov în țară, la Iași (1805), unde pune în practică cunoștințele sale de arhitectură la construirea unor case particulare; astfel, după schițele sale arhitectonice au fost ridicate casele principesei Elena Sturdza Păstrăvanu^[18] În vara anului 1805 pleacă la Viena, unde studiază, timp de 3 ani, astronomia, matematicile superioare și pictura. In august 1808, Gheorghe Asachi pleacă să-și completeze studiile la Roma. Aici a scris primele încercări poetice și a fost ales membru extraordinar al Societății literare din Roma (Società letteraria romana), care era o modestă societate literară, ce se intitula pretențios „academie”, fapt ce i-a permis, orgolios cum era, să semneze unele scrieri „mădulariu Academiei de Roma”. Asachi a primit această calitate sub numele de Alviro, nume pe care îl va folosi uneori, și cu unul din adaosurile de Corintio, Dacico sau Moldavo.

În Italia a călătorit prin Trieste, Veneția, Padova, Ferrara, Bologna, Logano, Florența, Siena, Viterbo, Baiano, Roma, Napoli. La Napoli a vizitat teatrul San Carlo și catedrala San Gennara. Coboară singur în craterul Vezuviului, vizitează Pompei.

La Roma, Asachi studiază îndeosebi literatura Renașterii și aprofundează ideile literaturii clasice, iluministe, preromantice și romantice. Caietele sale din Italia conțin numeroase note biografice, extrase din opere și versuri ale lui Petrarca, Torquato Tasso, Pietro Metastasio, Goldoni, Vittorio Alfieri și ale altor clasici italieni. De asemenea se inițiază în pictură în atelierele unor maeștri renumiți, pictorul Michele Keck și sculptorul Antonio Canova. La Roma o cunoaște pe Bianca Milesi, fiica unui negustor bogat, originar din Milano, alături de care a lucrat în atelierele lui Canova și Keck. Domeniile asupra cărora a stăruit cu deosebire la Roma au fost literatura, arheologia și pictura. În pictură, Asachi cultivă stilul neoclasic cu nuanțele lui academice, dar și pe cel romantic. Asachi a precizat că Bianca Milesi, denumită de el, în spirit arcadizant, Leuca, alteori Leufca, sau Cintia a fost adevărata lui muză: „muza mea și primul meu amor”.

La Roma a întreprins și studii arheologice prin cercetarea variatelor monumente rămase de la romani, între care și Columna lui Traian, „o vie arheologie nemuritoare”, căci fixează fizionomia strămoșilor noștri. Într-un articol (Arheologia română, 1857) Asachi a descris monede și vase romane, alăturându-le și o stampă ce reprezenta Columna lui Traian.^[19]

A făcut cercetări în biblioteca Vaticanului unde descoperă manuscrisul lui Dimitrie Cantemir, Istoria imperiului Otoman, în traducere engleză, din care a luat motivul „Ștefan cel Mare înaintea Cetății Neamțu”. Marile teme ale istoriei naționale l-au preocupat intens, de la simbioza daco-romană, exprimată în scrierea Dochia și Traian, în care G. Călinescu recunoștea chiar sorgintea mitului nostru etnogenetic, până la Mihai Viteazul, ca simbol al demnității românești. Încă din 1812, el saluta într-o odă pământul natal al strămoșilor săi [Italia]; îi plăcea, spunea el, să contemple cu orgoliu coloana lui Traian, moment al triumfului romanilor în Dacia.

În anul 1812, Napoleon I se pregătea să atace Rusia, iar generalul Miollis, comandantul garnizoanei franceze din Roma l-a îndemnat să se întoarcă în Moldova, „unde armia franceză avea din Rossiea să treacă spre a restatornici Imperiul antic al Dacii. (Notiție biografică, 1863, op. cit.).

Ca urmare, la 30 august 1812, Gheorghe Asachi se întoarce în Iași, unde spera să joace un rol important „de restaurator” în țara sa. Stăpânind o cultură superioară, solidă și multilaterală, cunoscător al mai multor limbi străine - polona, rusa, latina, germana, italiana, franceza și engleza - ca nimeni altul în vremea sa, optimist, cu dor de muncă și încrezător în puterile sale, călăuzit de o ideologie liberală progresistă și de o puternică dragoste de patrie și popor, Gheorghe Asachi spera să joace un rol important în țara sa. În poezia „Viitorul” scrisă în 1812^[20], cere „renașterea românilor prin ei înșiși.”

Întoarcerea lui Asachi din Italia coincide cu procesul de prefacere rapidă a relațiilor feudale în Moldova, care reclama, într-o măsură mereu crescândă, difuzarea științelor prin instituții de învățământ. Funcțiile pe care Asachi putea să le îndeplinească și activitățile ce era în măsură să le desfășoare erau numeroase și necesare țării, dar aici se lovește de o realitate tristă. Situația țăranilor era grea: lipsa școlilor, bibliotecilor, ziarelor, a tuturor instituțiilor moderne care asigura progresul unui popor, îl face conștient de necesitatea unei activități sistematice de trezire a conștiinței naționale. Cărturar de tip renascentist, cu o cultura enciclopedică și iluministă, dotat cu înclinații pentru multiple domenii artistice - inginer, profesor, diplomat, grafician, ziarist, pictor, tipograf, arhivist, dramaturg - Gheorghe Asachi s-a risipit cu dărnicie din dorința generoasa de a impulsiona dezvoltarea culturii românești. Desfășurându-și cea mai rodnică activitate într-o perioadă de hotar între epoca feudală și începuturile orânduirii burgheze, Asachi poate fi revendicat în aproape orice domeniu al culturii. În 1818 apare prima promoție de ingineri hotarnici, formați în țară.

La 27 decembrie 1816 (stil vechi) Asachi a organizat „pe a sa cheltuială” prima reprezentație teatrală în limba română, în Moldova, cu piesa dramatică Mirtil și Chloe, o pastorală aparținând „nemuritorilor idiliști” Salomon Gessner și` dramatizată de Florian. Spectacolul a avut loc într-un salon particular, în casa special „amenajată” a hatmanului Costache Ghica. Interpreții pastoralei Mirtil și Hloe aparțineau familiilor Ghica și Sturza. Doamna E. Șubin, născută Ghica, a jucat rolul tinerei păstorițe Hloe, prințul Ghica, rolul păstorului Mirtil, iar Costachi Sturza, rolul lui Lizis, închinătorul zeului Amor. Mirtil și Hloe a constituit doar un început. Alte piese în limba română și franceză au fost „executate de junii și junele moldovene” pe aceeași improvizată scenă.^[21] De altfel, din anul 1837 a condus efectiv, pentru o vreme, teatrul românesc din Iași, unde se reprezentau în limba română, atât piese străine cât și originale, mai ales din Alecsandri.

Timp de aproape 40 de ani, Asachi s-a ocupat de organizarea școlilor din Moldova (1813 - 1849). Însărcinat de mitropolitul Veniamin Costache, în 1820, Asachi se ocupă de reorganizarea Seminarului de la Socola. În acest scop el aduce din Transilvania câțiva profesori inițiați: Ion Costea, profesor de retorică și poetică, Ion Manfi, profesor de latină, Vasile Fabian-Pop, teolog și doctorul în filozofie Vasile Popp din Brașov. Toate obiectele - gramatica română și cea latină, caligrafia și geografia, aritmetica, istoria universală, logica, filozofia și retorica - se predau de acum în limba română.

După o perioadă (30 noiembrie 1822- februarie 1827) petrecută la Viena ca agent diplomatic (primul român în această funcție) al Moldovei la Curtea din Viena, numit de domnitorul Moldovei Ioniță Sandu Sturdza, Asachi se reîntoarce în 1827 la Iasi pentru a desfășura, în următorii 20 de ani, activitatea sa cea mai rodnică, si care îl va transforma în personalitate proeminentă a Moldovei. Ca agent diplomatic la Viena, în anul 1823 i s-a acordat și titlul boieresc de mare comis. În funcția de agent diplomatic la Viena a întreținut strânse relații cu exponenții mai de vază ai naționalităților din Imperiul habsburgic, între care Vuk Ștefanović Karadžić , „renumitul literator sârb și al meu amic”. Îndeplinirea sarcinilor diplomatice l-a pus în relații directe cu prințul Metternich și cu celebrul publicist german Friedrich Centz.

Prin pitacul lui Ioniță Sandu Sturdza din 20 septembrie 1827 a fost ridicat la rangul de vel agă, domnitorul ținând cont de serviciile aduse de Asachi statului moldovean ca agent diplomatic, dar și de străduințele depuse "spre luminarea simpatrioților".

Gheoghe Asachi a reușit să capete pentru învățământul public trei moșii care fuseseră dăruite de Vasile Lupu, ctitorul de la mănăstirea Trei Ierarhi, școlii care a fost înființată de el în cuprinsul mănăstirii.

A deschis Gimnaziul Vasilian la Trei Ierarhi, numit astfel în cinstea domnitorului Vasile Lupu, ctitorul care pusese acolo bazele unui „învățământ înalt”. La această „școală de grad înalt” aveau acces și copii din familii cu venituri modeste. Gimnaziul Vasilian a primit acceptul de funcționare din partea domnitorului Ioniță Sandu Sturdza prin hrisovul din 28 martie 1828, prin care "a aprobat raportul epitropiei". Inaugurarea Școlii Vasiliene are loc în luna mai 1828. La Gimnaziul Vasilian urmau să fie predate obiecte ca : româna, matematica, geografia, logica, retorica, mitologia, poezia, arheologia și istoria naturală.^[22]

După semnarea Tratatului de la Adrianopol în anul 1829, Gheorghe Asachi este numit referendar (=referent, raportor) al Epitropiei Învățăturii Publice din Moldova și în această calitate impune înființarea unei clase de „începuturi de zugrăvire” la Școala Franceză de la Miroslava (jud. Iași), în anul 1831, unde îl aduce profesor pe pictorul Hönig din Viena.^[23] Înființează apoi o catedră de desen artistic la Gimnazia Vasiliană (sau Școala Vasiliană), numindu-l profesor pe pictorul Iosif de Adler, în 1833. La același Gimnaziu Vasilian, Asachi introduce, din septembrie 1834, un curs „extraordinar de învățătura desenului figurilor și a zugrăviturii istorice în oloi”, pentru care a fost chemat pictorul Johann Müller din Viena. La 20 august 1849 și-a prezentat demisia din postul de referendar al școlilor, iar aceasta a fost acceptată de domnitorul Grigore Alexandru Ghica prin rezoluția din 3 septembrie 1849. Totuși, datorită lui Fuad-Pașa, a revenit „la conducerea școlilor” ca director al „Departamentului Cultului și al Învățăturilor Publice” în perioada 15 iulie 1856 - ianuarie 1857.

Asachi a fost secretar al Comisiei din Moldova pentru redactarea Regulamentului Organic, calitate în care a plecat la 13 mai 1830 la Petersburg, împreună cu delegația din care făceau parte vornicul Mihail Sturdza din partea Moldovei și hatmanul Alexandru Villara din partea Țării Românești, care urma să prezinte „cercetării ministeriale” proiectul Regulamentului în vederea aprobării. În timpul călătoriei spre Petersburg și-a notat observații asupra aspectelor locale, pe care le-a trimis, ca un adevărat reporter, spre publicare gazetei sale, unde apar sub titlul Estract din jurnalul unui călători moldovean, timp de patru luni, de la 10 august până la 4 decembrie 1830.

La 1 ianuarie 1832 a fost numit director al Arhivelor Statului din Iași (sau „Arhivist al Statului”). În această calitate, a organizat pentru prima dată atât Arhivele Moldovei, cât și culegerea de documente referitoare la istoria țării.

Cu sprijinul lui Asachi a luat ființă în perioada 1833-1834 Societatea de medicină și istorie naturală și Cabinetul de istorie naturală.

Militând pe linia idealurilor sale de tinerețe, el își continuă strădaniile de organizare a învățământului, înființând prima școală primară de fete Institutul pentru educația fetelor din Moldova (1834), punând bazele învățământului artistic și a celui tehnic în 1841 prin inaugurarea școlii de arte și meșteșuguri, extinzând rețeaua școlilor primare, scriind manuale, alcătuind programe analitice. Director al școlii de arte și meșteșuguri a fost numit inginerul ceh Carol Mihalcic de Hodocin, colaborator și prieten al lui Asachi.

A propus și s-a înființat în 1842 o școală elementară pentru comunitatea armeană din Iași și a propus înființarea de școli elementare pentru populația evreiască. A înființat în 1836 Conservatorul filarmonic-dramatic din Iași, împreună cu vornicul Ștefan Catargiu și spătarul Vasile Alecsandri (tatăl poetului). Reprezentațiile date de elevii acestui conservator încep la 28 februarie 1837. În stagiunea 1837-1838 s-au jucat, printre altele, drama Lapeirus (La Pérouse), comedia Văduva vicleană, vodevilul Pedagogul ,drama Fiul pierdut, toate fiind prelucrate sau traduse de Asachi după August von Kotzebue. La 20 februarie 1838 s-a interpretat pentru prima dată în limba română opera Norma de Vincenzo Bellini, libretul ei fiind tradus tot de Asachi.

Realizarea sa de căpetenie rămâne însă Academia Mihăileană, deschisă la 16 iunie 1835, institut care a instruit mai mulți intelectuali.

La Academia Mihăileană s-au predat și cursuri de universitate, de profesori ca Ion Ghica (economie politică) și Mihail Kogălniceanu (istoria națională); cursul celui din urmă a trebuit să fie închis repede, ca urmare a protestelor consulului rus.^[24]

Un alt tărâm în care contribuția lui Gheorghe Asachi poate fi considerată hotărâtoare este cel jurnalistic. El este în Moldova inițiatorul presei în limba română, scoțând primul ziar românesc din Moldova, Albina românească, „gazetă politică-literară” (Iași, 1 iunie 1829-1835 și 1837-1849). A întemeiat tipografia „Albina” și a înființat în 1841 o fabrică de hârtie pe o mică proprietate a sa de pe Cetățuia lângă Piatra Neamț pe care o va numi „Petrodava”; aceasta va asigura hârtia necesară pentru presa din Moldova.

La tipografia „Albina” au apărut traduceri din Voltaire, Daniel Defoe, Alexandre Dumas-tatăl, August von Kotzebue, opere originale ale lui C. Negruzzi, V. Alecsandri, M. Cucereanu și, bineînțeles, propriile sale scrieri; de asemenea, s-au tipărit lucrări științifice și zeci de abecedare, gramatici, manuale de aritmetică, algebră, geometrie, istorie, geografie, științe naturale etc., calendare pentru români^[25], almanahuri de învățătură și petrecere etc.

Tot acolo a început să multiplice din anul 1833 tablouri ce ilustrau episoade memorabile din istoria patriei, cum au fost: „Muma lui Ștefan cel Mare împiedică pe fiul său de a intra în Cetatea Neamț, la 1484”, „Ștefan cel Mare a Moldovei cuvîntează al său testament politic”, care la apariția lor au stârnit un entuziasm general în rândurile patrioților.^[26]La aceeași tipografie a produs o serie de gravuri litografiate pe teme istorice: Dochia și Traian, Lupta moldovenilor cu cavalerii teutoni, Bătălia de la Baia.

În ianuarie 1850 a schimbat numele gazetei sale, din Albina românească în Gazeta de Moldavia (1850-1858). Aceasta din urmă a fost continuată de apariția ziarului Patria (27 noiembrie 1858-1859), care a avut o atitudine „strict conservatoare”. A publicat și revista Osiris.

Văzând în presă un excelent instrument de informare și educare, Asachi va scoate și alte ziare destinate unor categorii diverse de cititori, cum ar fi: Foaie oficială (1833-1862) Foaia sătească a Principatului Moldovei (1839-1840) și (1846-1850) - destinată țăranilor, Alăuta românească (1837-1838), Icoana lumei (Iași, 1840-1841, 1845-1846, 1865) care populariza cuceririle științei, Spicuitorul moldo-român (1841-1842), revistă bilingvă româno-franceză cu apariție trimestrială, Arhiva Albinei pentru arheologia română și industrie (1845-1847), Jurnalul științific, literar și industrial (1841), Mercuriul de Iași (1845) etc.

Scrierile literare ale lui Gheorghe Asachi au constat din poezii, inclusiv balade, nuvele istorice (unele dificil de citit din cauza neologismelor inventate, de exemplu, milian, covil etc.), piese de teatru, traduceri, inclusiv librete de opere etc. În fabulele sale - scrie Dora d'Istria - se găsește un laconism esențialmente latin, care reamintește concizia lui Fedru (Phaedrus)", fabulist latin.

Seratele literare organizate de Asachi și soția sau au fost descrise de George Sion: "Furăm primiți în grădină. Găsirăm câțiva profesori tineri, între care era și Gusti, și mai mulți elevi de cei mai mari...Într-un pavilion ce era în grădină se citiră și se declamară versuri, se făcu și muzică. Gusti recită vreo două poezii inedite , care-i atraseră multe aplauze...Poni declamă câteva pasajuri din Saul de Alfieri (tradusă de Costache Aristia) care apăruse de curând în Curierul de ambe sexe, tradus de Costache Aristia. Doamna de casă, cocoană Elene Asachi, cânta la piano...Domnișoara Hermiona, fiica lui Asachi, cânta în harpă, atât singură, cât și acompaniată de clavirul mamei sale..."^[27]

Trebuie subliniată contribuția fundamentală a lui Gheorghe Asachi la crearea și organizarea sistemului de învățământ din Moldova, determinând utilizarea limbii naționale , recrutarea și formarea de profesori, alcătuirea de programe, memorii, cursuri și manuale școlare; a sprijinit practic procesul de învățământ în rândurile burgheziei sărace și a fiilor de țărani săraci.

Gheorghe Asachi a fost un iluminist tipic, nu numai prin caracterul activității desfășurate, ci și prin concepțiile sale despre lume. A fost un reprezentant al iluminismului românesc, al teoriilor "contractului social" și "dreptului natural". În 1830, Stanciu Căpățâneanu , pedagog și scriitor iluminist, tradusese Le contract social de Jean Jacques Rousseau, în care autorul considera că puterea de stat este legitimă numai atâta vreme cât se întemeiază pe "contractul social", pe înțelegerea încheiată între indivizi, pe baza căreia ei cedează o parte din drepturile lor comunității.

Gheorghe Asachi

Asachi a fost un discipol fidel al marilor iluminiști occidentali. În biblioteca sa se aflau Contractul social, Studii despre natură ale lui Bernardin de Saint-Pierre, celebra operă a filozofului german Samuel Pufendorf Despre dreptul naturii și al ginților (tradusă în franceză), Logica lui Etienne Bonnot de Condillac etc. În astfel de lucrări erau expuse postulatele fundamentale ale iluminismului: contractul social și dreptul natural. Totuși, în interpretarea cărturarului moldovean, preceptele contractului social și dreptului natural au căpătat un caracter moderat, iar uneori și inconsecvent, ceea ce a și determinat reformismul său. Asachi era într-o anumită măsură conștient de unele racile ale societății românești din acele vremuri, le critica și tindea chiar să le înlăture, însă nu prin mijloace radicale, ci prin reforme succesive, prin îmbunătățiri treptate în limitele legilor. Convingerea că pe această cale pot fi obținute efecte certe a fost susținută în gândirea lui de faptul că Regulamentul Organic i-a oferit un sprijin legal în realizarea planurilor sale.

Într-un spirit iluminist, Asachi a fost tentat să exagereze rolul personalităților istorice, s-a manifestat ca un adept al monarhiei constituționale, optând pentru un domn luminat, a cărui putere urma să fie îngrădită de legi. Concomitent, el a supraestimat importanța voinței conștiente a oamenilor în făurirea istoriei. În Prefața la Fragment istoric a moldoromânilor el scria: "Filele istoriei viitorului nostru sunt albe, de la noi atârnă a se putea înscrie în ele faptele unei vieți civile pacinice, însemnate cu plinirea legilor, religiei și a statului, cu esemple de virtute, de dorul luminării și a dezvoltării mijloacelor materiale, de care natura au îndăinuit țara concvistată cu puterea armelor străbunilor și răscumpărată prin pătimirea strănepoților."

Un deziderat propriu iluminiștilor, modul cum s-ar putea instaura "binele obștesc", fericirea și bunăstarea generală, a constituit tema unei conferințe a lui Asachi, intitulată Dorința folosului obștesc, pe care a ținut-o "în seanța publică" a Academiei Mihăilene în ziua de 8 noiembrie 1842. Printr-o definiție concisă, conferențiarul ne dezvăluie sensul esențial al subiectului abordat: "Dorința folosului obștesc este o aplecare necontenită de a contribui precât ne iartă puterile și împrejurările la folosul, mulțămirea și cinstea patriei, a politiei și a familiei noastre."

La 12 noiembrie 1869, la venerabila vârstă de 81 de ani, Gheorghe Asachi s-a stins din viață la Iași. A fost înmormântat în Iași, în cimitirul bisericii „Patruzeci de sfinți” și abia peste douăzeci de ani, printr-o subscripție publică, organizată de un comitet aparținând vechii generații, i s-a ridicat o statuie în fața școlii de lângă mănăstirea Trei Ierarhi. Statuia a fost opera sculptorului Ion Georgescu (1856-1898), realizată în 1887 și a fost inaugurată în mod solemn în anul 1890. Cu acest prilej s-a procedat la depunerea osemintelor sale și ale soției sale (decedată în 1877) în cripta de la baza statuii.

Opere

• Jurnalul călătorului moldovean, în Albina românească, Iași,, între 25 sept. și 4 decembrie 1831
• Istoria imperii rosiene, compusă de consilierul de stat și cavaler Ivan Kaidanov și tradusă de Aga Georgie Asaki, mădular Academii de Roma, Eșii, Tipografia Albinei, 1833. [Conține o Înainte- cuvântare, scrisă de Asachi]
• Poezii, a lui Aga G. Asachi, mădulariu Academiei de Roma, Eșii, Tip. Albinei, 1836
• Fabule alese pe românie aduse de aga G. Asachi, mădular Academiei de Roma, 1836
• Elemente de matematică, de aga G. Asachi, mădular Academiei de Roma, Partea I. Aritmetică, Eșii, Tip. Albina, 1836
• Elemente de matematică, Algebra, Partea a II-a, Eșii, Tip. Albina, 1837
• Repertoriul teatrului în Moldova: Norma, operă lirică în două acte. Muzica prelăudatului Bellini. Prelucrată de Aga G. Asachi, Eșii, Institutul Albina, 49 p., 1838
• Elemente de matematică, Partea a III-a, Geometrie elementară, Eși, Litografia Albinei, 1838
• Relație istorică asupra școalelor naționale în Moldova de la a lor restatornicire 1828-1838, înfățoșată în seama gheneralnicului ecsamen în 3 iulie 1838, de Aga G. Asachi, referendariu publicei învățături, Eșii, Tip. Albinei, 1838
• Fiul pierdut. Dramă în 1 act de a lui A. de Kotzebue, tradusă de A. G. Asachi și întîia oară reprezentată în 14 dec. 1837 de elevii Conservatorului,. Eșii, 1839
• Doquie et Trajan, légende populaire des Roumounis (sic), suivie d'un itinéraire au mont Pion, Iassi, Inst. Albinei, 1840
• Lecsicon de conversație, prelucrat și publicat de o soțietate literară supt direcția Agăi G. Asachi, Broșura I, Eșii, 1842, Inst. Albinei românești
• Fabule versuite, de G. Asachi, mădular Academiei de Roma și a mai multor societăți învățate. Ediția a treia, adăogită, Iașii, Inst. Albinei, 1844
• Raccolta di Poesie (trad. Culegere de poezii), de Asachi, G., ed. a II-a adăugită, Iassy, Tip. Inst. Albinei,, 1854
• A list of articles, Sent from Iassy, by M. G. Asaki, for the London Exposition of 1862, Iassy 1862
• Culegere de poezii a lui G. Asachi, Iași, Inst. Albinei, 1863
• Notiție biografică, Iassi, Inst. Albinei, 1863
• Poezii, prefață de N. Iorga, Vălenii de Munte,1908
• Poezii, ed. îngrijită de D. Murărașu, București, Ed. Cartea românească, 1945

• Mirtil și Hloe. Pastorală prelucrată de G. Asachi, Iași, Tip. Inst. Albinei, 1850
• Scrieri alese, ed. îngrijită de N. A. Ursu, Ed. Tineretului, București, 1957, 1961
• Opere, vol. I, ediție critică și prefață de N. A. Ursu, Ed. Minerva, București, 1973
• Opere, vol. II, ediție critică și prefață de N. A. Ursu, Ed. Minerva, București, 1981
• La Leucaide de Alviro Corintio-Dacico, Roma, il di 8 aprile 1812 (trad. de George Sorescu, cu titlul Leucaida lui Alviro Corintio-Dacico (G. Asachi), Editura Minerva, București, 1974)

Drame istorice

• Petru Rareșu, Partea I și II, Iassii, Tip. Inst. Albinei (1863)
• Elena Dragoșu de Moldaviea, dramă istorică în trei acte, Iassii, Inst. Albinei Române (1863)
• Turnul lui But , dramă originală în trei acte dupre tradiții populare, Iassi, Tip. Inst. Albinei Române (1863)
• Voichița de Roumanie, melodramă istorică cu cântece de G. Asachi, Iassi, Imprimeria Inst. Albinei Române, (1863)

Nuvele istorice

• Nouvelles historiques de la Moldo-Roumanie. Par G. Asachi, traduit du Roumain. Iassy, Inst. de l'Abeille 1859
• Nuvele istorice a (sic) României, ed. a III-a, Iași, 1867 [istoria romanțată a unor voievozi: Dragoș, Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Bogdan, Petru Rareș]
• Elena Moldovei, 1829 [Elena este fiica lui Ștefan cel Mare]

Articole în periodice

• Înainte cuvântare, în Albina românească, 1829, Iași, nr. 1 (1 iunie), pp.1-2, editat în Opere, 1981
• Estract din jurnalul unui călător moldovean, în Albina românească, 1830, Iași, nr. 61 ș. u. ,editat în Opere, 1973
• Fericirea unui trai retirat, în Albina românească, 1839, Iași , nr. 10 (2 februarie), pp. 37-38, editat în Opere, 1981
• Preumblatul sau danțul meselor, în Gazeta de Moldavia, 1853, Iași, nr. 32 (23 aprilie), pp. 129-131, editat în Opere, 1981

Manuscrise

• Relation historique sur les écoles nationales en Moldavie depuis leur retablissement l'an 1828 jusqu'a 1838, par l'aga G. Asaky , mss.nr. 1037, B. A. R.
• Alăuta a lui Alvir Dachienu, poeta Arcadii din Roma, 1819-1821. Biblioteca Arhivelor Statului din Iași, mss. 1901 [manuscris descoperit de Gh. Ungureanu]

Gheorghe Asachi
Gheorghe Asachi
Date personale
Născut	1/12 martie 1788  Herța, Moldova
Decedat	12 noiembrie 1869 (81 de ani)  Iași, România[1]
Căsătorit cu	Elena Asachi
Naționalitate	Român
Cetățenie	Moldova
Ocupație	Poet, dramaturg, traducător
Activitate
Limbi	limba română

* 1798: Clementina de Austria^[1] (germană Maria Clementina Franziska Josepha^[1] 1 martie 1798 – 3 septembrie 1881) a fost arhiducesă de Austria și Prințesă de Salerno după căsătoria cu Prințul Leopold de Bourbon-Două Sicilii, Prinț de Salerno.

Clementina
Prințesă de Salerno
Date personale
Nume la naștere	Maria Clementina Franziska Josepha
Născută	1 martie 1798 Palatul Hofburg, Viena
Decedată	3 septembrie 1881 (83 ani, 186 zile) Castelul Chantilly, Franța
Înmormântată	Biserica Santa Chiara, Neapole
Cauza decesului	pneumonie
Părinți	Francisc I al Austriei Maria Teresa a celor Două Sicilii
Frați și surori	Arhiducesa Maria Leopoldina a Austriei Marie Louise, ducesă de Parma Maria Carolina de Austria Archduchess Maria Anna of Austria[*] Arhiducele Francisc Carol al Austriei Ferdinand I al Austriei Arhiducele Johann Nepomuk de Austria Archduke Joseph Franz of Austria[*] Archduchess Caroline Ludovika of Austria[*] Archduchess Amalie Theresa of Austria[*] Archduchess Marie Caroline of Austria[*] Archduchess Ludovika Elisabeth of Austria[*]
Căsătorită cu	Leopold, Prinț de Salerno
Copii	Maria Carolina, Ducesă de Aumale
Cetățenie	Austria
Religie	catolicism
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Arhiduce Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Habsburg-Lorena Casa de Bourbon

·         1810: Frédéric François Chopin (născut Fryderyk Franciszek Chopin^{[n 1]}; n. 22 februarie sau 1 martie 1810,^[11] Żelazowa Wola — d. 17 octombrie1849, Paris) a fost un compozitor polonez din perioada romantismului. Este considerat drept unul dintre cei mai prolifici și influenți compozitori de muzică pentru pian.

Chopin s-a născut în satul Żelazowa Wola, ca fiu al unei poloneze și al unui expatriat francez. Deși considerat un copil minune în țara natală, Chopin pleacă la vârsta de 20 de ani către Paris. În capitala franceză își consolidează reputația ca interpret, profesor și compozitor, adoptând totodată numele de „Frédéric-François”. În perioada 1837 – 1847 are o relație tumultoasă cu scriitoarea franceză George Sand (pe numele adevărat Amantine-Aurore-Lucile Dupin). Cuplul are o apropiată relație in grup cu pictorul francez Delacroix, autor al unui portret al celor doi. Moare la vârsta de 39 de ani cu diagnosticul de tuberculoză pulmonară^[12], întreaga viață fiindu-i măcinată de sănătatea sa precară.

Pianul se regăsește pe tot parcursul operei sale, de cele mai multe ori purtând chiar un rol exclusiv, iar compozițiile sale sunt considerate culmile repertoriului pentru acest instrument. Deși muzica sa se încadrează în rândul celor mai pretențioase opere în privința tehnicității, stilul lui Chopin iese în evidență prin profunzimea nuanței și a expresivității, și nu doar prin complexitatea tehnică. El inventează forme muzicale precum balada^[13], însă cele mai reprezentative inovații sub semnătura sa privesc genuri deja existente precum sonata pentru pian, valsul, nocturna și preludiul. Operele sale sunt numite adesea sprijinul curentului romantic în muzica clasică a secolului XIX. În plus, Chopin este primul compozitor clasic accidental care include elemente slave în muzica sa; mazurcile și polonezele sale reprezintă chiar și astăzi baza muzicii clasice naționaliste poloneze.

Chopin s-a născut la Żelazowa Wola, în apropiere de Sochaczew, parte componentă a regiunii Mazovia, aflată la vremea respectivă sub autoritatea Ducatului Varșoviei. Tatăl său, Mikołaj (Nicolas) Chopin, cetățean francez cu origini polonezepărăsește Ducatul Lorenei în 1787. În Polonia, Nicolas se căsătorește cu Tekla Justyna Krzyżanowska, o aristocrată a cărei familie întâmpina probleme de ordin financiar.

Conform familiei compozitorului, Chopin s-a născut pe 1 martie 1810. Nu există niciun certificat de naștere atestând acest lucru. Certificatul de botez prezintă 22 februarie drept ziua sa de naștere, însă acest fapt este considerat o eroare din partea preotului.

În 1836, în cadrul unei petreceri organizate de către Contesa Marie d'Agoult, amanta compozitorului confrate Franz Liszt, Chopin o întâlnește pe Amandine-Aurore-Lucile Dupin, Baronesa Dudevant, cunoscută mai bine după pseudonimul acesteia, George Sand. Era o scriitoare romantică franceză, cunoscută pentru numeroasele sale aventuri amoroase cu Prosper Mérimée, Alfred de Musset (1833–1834), secretarul ei, Alexandre Manceau (1849–1865) și alții.

Inițial Chopin nu o consideră atrăgătoare. „Are ceva care îmi provoacă repulsie”, mărturisește familiei. De cealaltă parte, într-o scrisoare adresată Contelui Wojciech Grzymała, prieten apropiat, datată iunie 1837, Sand dezbate dacă să intervină în relația dintre Chopin și logodnica sa, Maria Wodzińska, sau să-și abandoneze relația actuală pentru a putea începe una cu Chopin. Scriitoarea avea sentimente puternice pentru Chopin, pe care l-a curtat până când s-a înfiripat o legătură între cei doi.

Un episod notabil din timpul relației se desfășoară în cursul iernii turbulente și mizere petrecute la Mallorca (1838–1839), acolo unde cuplul întâmpină probleme de acomodare, ajungând să fie găzduiți în cele din urmă la mănăstirea din Valldemossa. Mai apoi, Chopin are probleme și cu recepția pianului Pleyel ce-i fusese trimis. Acesta ajunge cu întârziere de la Paris, însă rămâne blocat la vama spaniolă, care îi solicită un tarif ridicat pentru import. Beneficiază în cele din urmă de pian pentru o perioadă de timp de aproape trei săptămâni; în restul timpului se folosește de un pian hodorogit, împrumutat pentru a finaliza Preludiile sale (Op. 28).

Vremea neprielnică are un impact serios asupra stării de sănătate și asupra bolii pulmonare cronice a compozitorului. Atât de serios încât – pentru a își salva viața – se întoarce alături de George Sand și cei doi copii ai ei către țărm, la Barcelona, iar mai apoi la Marsilia, unde petrec câteva luni pentru recuperare. Deși starea sa de sănătate se ameliorează, recuperarea nu va fi niciodată completă. În stilul caracteristic, se plânge în privința incompetenței doctorilor din Mallorca: „Primul mi-a spus că sunt pe moarte. Al doilea mi-a spus că am avut ultimul răsuflu, iar al treilea mi-a spus că eram deja mort”.

Chopin petrece verile din perioada 1839 – 1843 la proprietatea scriitoarei din Nohant. Reprezintă o perioadă liniștită și productivă pentru compozitor. Aici compune Poloneza în La bemol major, Op. 53 „Eroica”, una dintre capodoperele sale. La întoarcerea la Paris (1839), îl întâlnește pe pianistul și compozitorul Ignaz Moscheles.

În 1845 se naște o problemă serioasă în relația dintre Chopin și Sand, odată cu deteriorarea suplimentară a sănătății lui. Lucrurile se înrăutățesc în 1846 din pricina problemelor familiale; acesta este anul în care Sand publică Lucrezia Floriani, operă nefavorabilă lui Chopin. Povestea tratează relația dintre o actriță bogată și un prinț cu o stare de sănătate slăbită. Se poate interpreta că inspirația pentru cele două personaje a pornit chiar de la cei doi. Problemele familiale pun în final capăt relației, care a durat timp de zece ani (1837–1847).

Frédéric Chopin
Frédéric Chopin
Date personale
Nume la naștere	Fryderyk Franciszek Chopin
Născut	22 februarie 1810[1][2]  Żelazowa Wola, Ducatul Varșoviei
Decedat	17 octombrie 1849 (39 de ani)[1][2][3][4][5][6][7][8][9][10]  Paris, Franța[11]
Înmormântat	Frédéric Chopin's tomb[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (tuberculoză)
Părinți	Nicolas Chopin[*] Tekla Justyna Chopin[*]
Frați și surori	Ludwika Jędrzejewicz[*] Emilia Chopin[*]
Cetățenie	Franța  Imperiul Rus
Ocupație	compozitor pianist profesor de muzică[*] virtuoz muzician
Activitate
Studii	Fryderyk Chopin University of Music[*], Universitatea din Varșovia
Gen muzical	romantic music[*] muzică clasică
Instrument(e)	pian   Fotografie cu Chopin, considerată a fi opera lui Louis-Auguste Bisson în 1849, cu puțin timp înainte de moartea sa. Este confundată adesea drept un dagherotip. Mormântul lui Frédéric Chopin în Cimitirul Père-Lachaise din Paris

·         1812: Nicolae A. Kretzulescu (n. 1 martie 1812, București – d. 26 iunie 1900, Leordeni, Argeș) a fost un medic, diplomat și politician liberal român, membru fondator al Academiei Române, care a deținut de trei ori funcția de prim-ministru al României (între 1862-1863 și 1865-1866).

Nicolae Kretzulescu era descendent direct al domnului Constantin Brâncoveanu.^[3]

A studiat medicina la Paris între anii 1834-1839. Despre călătoria la Paris și anii de viață studențească acolo va scrie mai târziu o carte, mărturie importantă despre situația primilor studenți români la Paris.

La Revoluția de la 1848 a fost - împreună cu frații săi mai mari Constantin și Scarlat - un susținător moderat al ideilor noi ale guvernului revoluționar, din care nu a făcut parte.

În iunie 1862, a devenit președinte al consiliului de miniștri (prim-ministru) și ministru de interne în guvernul format după asasinarea lui Barbu Catargiu. Din această poziție a evitat discutarea problemei agrare, ocupându-se de alte probleme printre care unificarea sistemului sanitar, crearea Direcției Generale a Arhivelor Publice, și crearea unui Consiliu al Instrucțiunii Publice. Susține demersurile pentru naționalizarea mănăstirilor închinate și începe pregătirile pentru adoptarea Legii secularizării averilor mănăstirești.

După remanierea din octombrie 1863 este ministru al instrucției publice în noul guvern.

A fost membru fondator al Academiei Române (Societatea Academică Română).

Scrieri:

• Questions sur diverses branches des sciences médicales (semnată Cretzoulesko, N.-A.), Paris, 21 iunie 1839 - lucrarea de doctorat în medicină
• Manual de anatomie descriptivă (1843)
• Călătoria mea la Paris

Nicolae Kretzulescu
Prim-ministrul României (1881).
Date personale
Născut	1 martie 1812 București, Țara Românească
Decedat	26 iunie 1900, (88 de ani) Leordeni, România
Frați și surori	Constantin și Scarlat
Naționalitate	România
Cetățenie	Principatele Unite
Ocupație	politician, medic, diplomat
Prim-ministru al Principatelor Unite
Deținător actual
Funcție asumată 24 iunie 1862 - 11 octombrie 1863 14 iunie 1865 - 11 februarie 1866
Precedat de	Apostol Arsache - interimar (Barbu Catargiu fusese asasinat pe 8 iunie 1862) (1862) Mihail Kogălniceanu (1865) Ion Ghica (1867)
Succedat de	Mihail Kogălniceanu (1863) Lascăr Catargiu (1866) Ștefan Golescu(1867)
Partid politic	Partidul Național Liberal
Alma mater	Facultatea de Medicină de la Universitatea din Nantes
Profesie	medic
1. Părinți: Alexandru Crețulescu, Ana Câmpineanu 2. A. D. Xenopol afirmă că Nicolae Krețulescu a fost primul doctor în medicină de naționalitate română, din Muntenia[

·         1834 – S-a nascut Zaharia Boiu, poet și publicist român, membru corespondent al Academiei Române.(d. 1903). Zaharia Boiu (n. 1 martie 1834, Sighişoara – d. 24 octombrie/6 noiembrie 1903, Sibiu) a fost un poet şi publicist român, membru corespondent al Academiei Române (1890). A fost primul absolvent român al liceului german din Sighişoara. El este cel care traduce faimosul Memorandum adresat împăratului Franz Josef al Austriei în 1892, iar fiul lui Zaharia Boiu, Olimpiu, este cel care va duce traducerea germană a memorandumului, clandestin, la Viena. Studiază la seminarul teologic ortodox din Sibiu, apoi, susţinut de mitropolitul Andrei Şaguna, merge la Leipzig la studii. După întoarcerea în ţară va lucra mai întâi ca profesor la Institutul diocezan, iar mai apoi ca redactor la publicaţiile Telegraful român şi la Transilvania. Tot la Sibiu participă activ la înfiinţarea ASTREI. Zaharia Boiu a fost cel care în 1861 a înfiinţat prima şcoală română la Sighişoara, unde a predat împreună cu învăţătorii Ioan Ţiţei şi Nicoale Damian.

* 1834: Gheorghe Alexandru Ruset-Roznovanu, cunoscut și sub numele de Rosset-Roznovanu sau Rosetti-Roznovanu, (n. 1 martie 1834, Roznov - d. 2 octombrie 1904, Roznov) a fost un ofițer și politician român, membru al familiei nobiliare Rosetti. Gheorghe Ruset-Roznovanu a fost ispravnic al județului Neamț între anii 1871-1876, a participat la Războiul de Independență având comanda Brigăzii 4 Călărași și ulterior, după retragerea din armată, a fost ales deputat și senator din partea Partidului Conservator.

Gheorghe Ruset-Roznovanu s-a născut la 1 martie 1834 la Roznov,^[1] părinții săi fiind Alecu Ruset-Roznovanu și Ruxandra Ruset-Roznovanu (n. Callimachi).^[2] Alecu Ruset-Roznovanu făcea parte din ramura moldoveană a familiei Rosetti, ramură care a dat Principatului Moldovei numeroși demnitari între care Antonie Ruset, voievod al Moldovei între anii 1675-1678, și Iordache Ruset-Roznovanu, caimacam al Moldovei în anul 1807. Părinții săi au moștenit moșia din Roznov,^[3] stăpânirea acestei proprietăți fiind la originea numelui compus al acestei ramuri a Rosetteștilor,^[4] și au fost proprietarii Palatului Roset-Roznovanu, actualul sediu al primăriei Iași, și Palatului Calimachi, primul sediu al Universității din Iași. A avut o soră, Adela Rosetti-Roznovanu, și doi frați, Alexandru Catargiu (1825-1897) și Nicolae Calimachi-Catargiu (1830-1882), frați din prima căsătorie a mamei cu Ștefan Catargi (1789-1866).

Gheorghe Ruset-Roznovanu s-a căsătorit în anul 1862 cu Alexandrina Câmpineanu (d. 1907), fiica boierului Ioan Câmpineanu, mare logofăt al Dreptății din Valahia.^[2][5] Din această căsătorie a rezultat un fiu, Alexandru (n. 1863 - d. 1883), singurul moștenitor direct, decedat la vârta de 20 de ani în urma unei pneumonii

Gheorghe Ruset-Roznovanu a făcut studii în străinătate, întâi în Austria și apoi în Rusia^[1] unde a absolvit școala de cavalerie din Sankt-Petersburg. După terminarea studiilor militare și-a început cariera militară activând în Regimentul de Gardă Călare din garda imperială rusă.^[2]

Reîntors în Moldova înainte de Unirea Principatelor Române, Gheorghe Ruset-Roznovanu a intrat în miliție fiind avansat la gradul de colonel, primind comanda unui regiment de jandarmi și fiind pentru un timp ispravnic (prefect) al județului Neamț. Deși filorus^[7] și antiunionist, relațiile sale cu Alexandru Ioan Cuza au fost bune (soția acestuia, Elena Cuza, făcând și ea parte din familia Rosetti) ceea ce a permis numirea sa, în anul 1860, la comanda Regimentului 4 Infanterie de Linie și ulterior, între 1862-1863, la Regimentului 1 Lăncieri. Avansat la gradul de colonel, a luptat în Războiul de Independență având comanda Brigăzii 4 Călărași ce a acționat în sectorul de front cuprins între Grivița și Vidin.

Gheorghe Ruset-Roznovanu s-a retras din armată la terminarea războiului și a desfășurat o importantă activitate politică de partea Partidului Conservator.^[7] A reprezentat partidul în Parlamentul României ca deputat (1866-1870), fiind pentru un timp președinte al Camerei Deputaților, și senator, începând cu anul 1871.^[2] În același an a fost ales președinte al Consiliului județean Neamț și ulterior a fost numit prefect al județului Neamț, funcție în care a contribuit la dezvoltarea rețelei de drumuri a județului

Gheorghe Ruset-Roznovanu a fost un filantrop, finanțând construirea și funcționarea la Roznov, localitatea unde își avea moșia, a primei școli din comună (1865) precum și a bisericii „Sf. Nicolae” (1884-1892),^[8] construită în stil slavon-bizantin de inginerul Ioan Bacalu după planurile arhitectului rus Nicolai Vladimirovici Sultanov^⁠(ru), director al Institutului de Ingineri „Împăratul Neculai I” din Petrograd, cunoscut pentru realizarea monumentul țarului Alexandru al II-lea de la Kremlin.^[3][9][10] Gheorghe Ruset-Roznovanu a contribuit, de asemenea, la înființarea spitalului din localitate (1892), la construirea clădirii primăriei și la realizarea căii ferate Bacău-Piatra Neamț și a gării din Roznov

Gheorghe Ruset Roznovanu
Date personale
Născut	1 martie 1834
Decedat	2 octombrie 1904 (70 de ani)
Ocupație	politician avocat
Membru al Camerei Deputaților a României
Partid politic	Partidul Conservator

·         1837: Ion Creangă (n. 1 martie sau 10 iunie 1837, Humulești; d. 31 decembrie 1889, Iași) a fost un scriitor român. Recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveștilor și povestirilor sale, Ion Creangă este considerat a fi unul dintre clasicii literaturii române mai ales datorită operei sale autobiografice Amintiri din copilărie.

Data nașterii lui Creangă este incertă. El însuși afirmă în Fragment de biografie că s-ar fi născut la 1 martie 1837.^[5] O altă variantă o reprezintă data de 10 iunie 1839, conform unei mitrici (condici) de nou-născuți din Humulești, publicată de Gh. Ungureanu.^[6]

Creangă a mai avut încă șapte frați și surori: Zahei, Maria, Ecaterina, Ileana, Teodor, Vasile și Petre. Ultimii trei au murit în copilărie, iar Zahei, Maria și Ileana în 1919.^[7]

Tinerețea lui Creangă este bine cunoscută publicului larg prin prisma operei sale capitale Amintiri din copilărie. În 1847 începe școala de pe lângă biserica din satul natal. Fiu de țăran, este pregătit mai întâi de dascălul din sat, după care mama sa îl încredințează bunicului matern ("tatăl mamei, bunicu-meu David Creangă din Pipirig"), David Creangă, care-l duce pe valea Bistriței, la Broșteni, unde continuă școala.^[6] În 1853 este înscris la Școala Domnească de la Târgu Neamț sub numele Ștefănescu Ion, unde îl are ca profesor pe părintele Isaia Teodorescu (Popa Duhu). După dorința mamei, care voia să-l facă preot, este înscris la Școala catihetică din Fălticeni("fabrica de popi"). Aici apare sub numele de Ion Creangă, nume pe care l-a păstrat tot restul vieții. După desființarea școlii din Fălticeni, este silit să plece la Iași, absolvind cursul inferior al Seminarului teologic "Veniamin Costachi" de la Socola.^[6]

S-a despărțit cu greu de viața țărănească, după cum mărturisește în Amintiri:

„Dragi mi-erau tata și mama, frații și surorile și băieții satului, tovarășii mei de copilărie, cu cari, iarna, în zilele geroase, mă desfătam pe gheață și la săniuș, iar vara în zile frumoase de sărbători, cântând și chiuind, cutreieram dumbrăvile și luncile umbroase, țarinele cu holdele, câmpul cu florile și mândrele dealuri, de după care îmi zâmbeau zorile, în zburdalnica vârstă a tinereții! Asemenea, dragi mi-erau șezătorile, clăcile, horile și toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare însuflețire.”

Din 1855 până în 1859 urmează cursurile seminarului, iar apoi, luându-și atestatul, revine în satul natal. Se însoară mai târziu la Iași cu Ileana, fiica preotului Ioan Grigoriu de la biserica Patruzeci de sfințidin Iași, devenind diacon al acesteia (26 decembrie 1859).

Literatura română

Pe categorii

Istoria literaturii române

Evul mediu Secolul 16 - Secolul 17 Secolul 18 - Secolul 19 Secolul 20 - Contemporană

Curente în literatura română

Umanism - Clasicism Romantism - Realism Parnasianism - Simbolism Naturalism - Modernism Tradiționalism - Sămănătorism - Avangardism Suprarealism - Proletcultism Neomodernism - Postmodernism

Scriitori români

Listă de autori de limbă română Scriitori după genuri abordate Romancieri - Dramaturgi (piese de teatru) Poeți - Eseiști Nuveliști - Proză scurtă Literatură pentru copii

Portal România

Portal Literatură

Proiectul literatură

v • d • m

La 19 decembrie 1860 se naște fiul său Constantin.

În 1864, Creangă intră la Școala preparandală vasiliană de la Trei Ierarhi, unde l-a avut profesor pe Titu Maiorescu. Acesta îl aprecia foarte mult și l-a numit învățător la Școala primară nr. 1 din Iași.

După ce timp de 12 ani este dascăl și diacon la diferite biserici din Iași, este exclus definitiv din rândurile clerului (10 octombrie 1872), deoarece și-a părăsit nevasta, a tras cu pușca în ciorile care murdăreau Biserica Golia și s-a tuns ca un mirean, lucruri considerate incompatibile cu statutul de diacon. (În 1993, el a fost reprimit post-mortem în rândurile clerului.) ^[8] Ca urmare a excluderii din cler, ministrul Tell îl destituie și din postul de institutor, însă venirea lui Titu Maiorescu la minister contribuie la renumirea sa pe acest post. A colaborat la elaborarea a patru manuale școlare, între care și un „Abecedar” (1868).

În 1873 se încheie procesul său de divorț, copilul său de 12 ani fiindu-i dat în îngrijire. A căutat o casă în care să se mute, alegând o locuință în mahalaua Țicău (bojdeuca).

În 1875, îl cunoaște pe Mihai Eminescu, atunci revizor școlar la Iași și Vaslui, cu care se împrietenește. Între 1875 și 1883, la îndemnul poetului, scrie cele mai importante opere ale sale.

Între 1883 și 1889 a fost bolnav de epilepsie^[6] și a suferit foarte mult la aflarea bolii și apoi a decesului lui Eminescu, și al Veronicăi Micle.

Ion Creangă moare pe data de 31 decembrie 1889, în casa sa din cartierul Țicău. Este înmormântat la 2 ianuarie 1890 la cimitirul Eternitatea din Iași.

Ion Creangă a avut un băiat, Constantin. Acesta (fost ofițer de carieră) avea să se căsătorească (1886) cu Olga Pătru, fiica unui comerciant din Brăila. Cei doi au avut patru copii, Laetitia, Horia, Silvia si Ion (Ionel). Cei doi nepoți ai lui Creangă, Horia Creangă și Ion Creangă, aveau sa devină arhitecți renumiți ai perioadei interbelice

Opera

Povești Capra cu trei iezi (1875) Dănilă Prepeleac (1876) Fata babei și fata moșneagului (1877) Făt Frumos, fiul iepei (1877) Povestea lui Harap-Alb (1877) Ivan Turbincă (1878) Povestea lui Ionică cel prost (1877) Povestea lui Stan-Pățitul (1877) Povestea porcului (1876) Povestea poveștilor (1877-1878) Povestea unui om leneș (1878) Punguța cu doi bani (1875) Soacra cu trei nurori (1875) Povestiri Acul și barosul (1874) Cinci pâini (1883) Inul și cămeșa (1874) Ion Roată și Cuza-Vodă (1882) Moș Ion Roată și Unirea (1880) Păcală (1880) Prostia omenească (1874) Ursul păcălit de vulpe (1880)

Nuvele Moș Nichifor Coțcariul (1877) Popa Duhul (1879) Romane autobiografice Amintiri din copilărie (1879) Fragment de autobiografie Scrisori Scrisori de familie Către Gheorghe Creangă Către Zaheiul Creangă Către Ecaterina Vartic Către Elena Creangă-Chiței Scrisori către prieteni Către Mihai Eminescu Către Vasile Conta Către Alexandru C. Cuza Către Nicolae Gane Către Mihail Kogălniceanu Către Titu Maiorescu Către Iacob Negruzzi Către Ioan Slavici Către Victor Zaharovschi

Ion Creangă Nică al lui Ștefan a Petrei Ion Torcălău Ioan Ștefănescu
Ion Creangă
Date personale
Născut	1/13 martie 1837[3]  Humulești, Moldova
Decedat	31 decembrie 1889 (52 de ani)[4][3]  Iași, Regatul României
Înmormântat	Cimitirul „Eternitatea” din Iași
Părinți	Ștefan a Petrei Ciubotariul și Smaranda
Căsătorit cu	Ileana Grigoriu (divorțați )
Copii	Constantin Creangă
Cetățenie	România
Religie	creștinism ortodox[*]
Ocupație	povestitor, prozator, teolog, autor de manuale școlare, politician, poet
Pseudonim	Popa Smarandita, Ioan Vântură-Țară
Partid politic	deputat neafiliat[*]
Limbi	limba română[1]
Studii	Școala catihetică din Fălticeni
Activitatea literară
Activ ca scriitor	1864-1881
Mișcare/curent literar	Realism literar, Junimea
Specie literară	Anecdotă, literatură pentru copii, Literatură erotică, Fabulă, basm, genul liric, memorii, nuvelă, satiră, povestire, Schiță, literatură fantastică
Opere semnificative	Amintiri din copilărie
Influențe[ascunde] Vasile Alecsandri
A influențat pe[ascunde] Nicolae Constantin Batzaria, Leo Butnaru, Ion Călugăru, Ion Dragoslav, Victor Eftimiu, Elena Farago, Șerban Foarță, Horia Gârbea, Ion Iovescu, Vlad Ioviță, I. I. Mironescu, Mircea Nedelciu, Constantin S. Nicolaescu-Plopșor, Constantin Sandu-Aldea, Stelian Țurlea, Grigore Vieru
Membru post-mortem al Academiei Române

·         1841: S-a născut Mihai Burada, compozitor, membru fondator și președinte al Societății Culturale „Miron Costin” din Roman; (d. 7.11.1918).

·         1854: S-a nascut Constantin Ţurcanu, eroul român din Războiul de Independenţă elogiat de Vasile Alecsandri în poezia „Peneş Curcanul”, numele-poreclă sub care a intrat în istoria noastra. ( d. 15 noiembrie 1932). Peneș Curcanul, pe numele său real Constantin Țurcanu (n. în Vaslui 1 martie 1854 – 15 noiembrie 1932), erou al Războiului de Independență din 1877, fost sergent în Regimentul 13 Dorobanți şi a devenit faimos după bătălia de la Griviţa. A luptat apoi la Rahova.  În 1913 a luptat din nou în Bulgaria ca voluntar în al Doilea Război Balcanic  iar în Primul Război Mondial, deși avea o vârstă înaintată, a luptat pe frontul de la Tisa, fiind avansat la gradul de plutonier major. În memoria eroilor vasluieni care au luptat în Războiul de Independență (1877- 1878) și Primul război mondial (1916- 1918), a fost construit în anul 1934 Mausoleul Peneș Curcanul, situat în Vaslui, în cimitir, realizat din marmură, piatră și bronz. Este opera sculptorului I. Scutari și a meșterilor italieni Luise Severiano și Victor Bibuitto. În partea centrală se află crucea memorială a eroului Peneș Curcanul. Vasile Alecsandri a dedicat o poezie lui Peneş Curcanul, în care cântă vitejiile acestuia şi a celor „9 din Vaslui” în lupta pentru independenţa României. Despre momentul înmormântării lui Vasile Alecsandri se relatează că atunci când a fost momentul să fie ridicat sicriul, din mulţime s-a auzit comanda: „Cei nouă din Vaslui şi cu sergentul zece…Ridicaţi!”. Astfel a fost purtat marele poet pe ultimul drum de către „curcanii” lui Peneş.

* 1883: Carolina de Brandenburg-Ansbach (1 martie 1683 – 20 noiembrie 1737), a fost soția regelui George al II-lea al Marii Britanii

Caroline s-a născut la 1 martie 1683 la Ansbach în Germania, ca fiica lui Johann Friedrich, Margraf de Brandenburg-Ansbach și a celei de-a doua soții, Prințesa Eleonora Erdmuthe de Saxa-Eisenach.^[2][3] Tatăl ei era conducătorul unui mic stat german; el a murit de variolă la vârsta de 32 de ani, când Caroline avea trei ani. Caroline și fratele ei mai mic, Wilhelm Frederick, au părăsit Ansbach împreună cu mama lor, care s-a întors în orașul ei natal Eisenach.^[4]

În 1692, mama Carolinei a fost împinsă într-un mariaj nefericit cu Electorul de Saxonia și ea și copiii s-au mutat la curtea saxonă, la Dresda. Doi ani mai târziu, Eleonore Erdmuthe a devenit din nou văduvă după ce necredinciosul ei soț a contactat variolă de la metresele sale.^[5] Eleonore a rămas în Saxonia încă doi ani, până la moartea ei în 1696.^[3][6] Caroline și Wilhelm Frederick s-au întors la Ansbach pentru a sta cu fratele lor vitreg, Margraful Georg Frederick II. Curând Caroline s-a mutat la Lützenburg în afara Berlinului, în grija lui Frederick Elector de Brandenburg și a soției acestuia, Sophia Charlotte, care fusese prietenă cu Eleonore Erdmuthe.^[7]

Frederick și Sophia Charlotte au devenit rege și regină a Prusiei în 1701. Regina era fiica Sofiei de Hanovra și sora lui George, Elector de Hanovra. Ea era renumită pentru inteligență și caracter iar curtea ei necenzurată și liberală au atras mulți învățați, inclusiv pe filosoful Gottfried Leibniz.^[8] Caroline a fost expusă unui mediu intelectual plin de viață destul de diferit de tot ce a experimentat anterior. Ea și Sophia Charlotte au dezvoltat o relație puternică, în care Caroline a fost tratată ca o fiică.^[9] O dată regina a declarat că Berlinul devenea un "deșert" atunci când Caroline pleca din când în când la Ansbach.

Caroline von Ansbach

Electoarea Sophia a numit-o "cea mai agreabilă prințesă din Germania".^[11] A fost luată în considerare pentru Arhiducele Carol de Austria, care era candidat la tronul Spaniei și mai târziu a devenit împărat al Sfântului Imperiu Roman. Caroline a refuzat partida în 1704 nevoind să se convertească de la luteranism la catolicism.^[3][12] La începutul anului următor, regina Sophia Charlotte a murit în timp ce vizita Hanovra natală.^[13] Caroline a fost devastată, i-a scris lui Leibniz, "Nenorocirea m-a copleșit cu durere și boală, și doar speranța că aș putea-o urma în curând mă consolează".^[13]

În iunie 1705, nepotul reginei Sophia Charlotte, George Augustus, prinț de Hanovra, a vizitat curtea din Ansbach, incognito, pentru a o cerceta pe Caroline, tatăl lui Electorul voind ca fiul lui să facă o căsătorie din dragoste nu una aranjată ca a lui.^[14] Rapoartele pe care le citise despre Caroline vorbeau de "incomparabila ei frumusețe și de atributele ei mentale".^[15] Lui i-a plăcut imediat "caracterul ei bun" și trimisul britanic a raportat că George Augustus "nu s-a mai gândit decât la ea"..^[3][16] La rândul ei, Caroline nu a fost păcălită de deghizare prințului și l-a găsit atractiv pe pretendentul ei.^[17] El era moștenitorul tatălui său, Electorul de Hanovra, și al treilea în linie la succesiunea tronului Marii Britanii.^[17]

La 22 august 1705, Caroline a ajuns în Hanovra pentru nunta ei cu George Augustus; s-au căsătorit în seara aceea la capela palatului la Herrenhausen.^[2][3][18] În următoarea lună mai, Caroline a rămas însărcinată și primul ei copil Prințul Frederick s-a născut la 20 ianuarie 1707.^[19] La câteva luni după naștere, în iulie, Caroline s-a îmbolnăvit de variolă urmată de o pneumonie. Copilul a fost ținut departe de ea însă George Augustus i-a rămas alături devotat, îmbolnăvindu-se și el.^[20] În următorii șapte ani, Caroline a avut încă trei copii, Anne, Amelia și Caroline.^[21]

George Augustus și Caroline au avut un mariaj fericit, deși el a continuat să aibă metrese, după obiceiul vremii.^[22] Două dintre amantele lui cunoscute au fost Henrietta Howard, mai târziu contesă de Suffolk, și, din 1735, Amalie von Wallmoden, contesă de Yarmouth. În contrast cu soacra ei, Caroline a fost cunoscută pentru fidelitatea ei; n-a făcut niciodată scene și nu a avut iubiți.^[22]

Succesiunea familiei soțului ei la tronul britanic era nesigură, fratele vitreg al reginei Anne, James Stuart, contestând pretenția hanoveriană. Anne a refuzat să permită vreunui hanoverian să viziteze Marea Britanie în timpul vieții ei.^[23] În iunie 1714, Electoarea Sophia (nepoata regelui Iacob I al Angliei) a murit în brațele Carolinei, la vârsta de 84 de ani, și socrul Carolinei a devenit moștenitorul prezumptiv al reginei Anne. Câteva săptămâni mai târziu, Anne a murit și Electorul de Hanovra a fost proclamat succesorul ei, devenind regele George I al Marii Britanii.

Odată cu ascensiunea la tron a lui George I în 1714, soțul Carolinei a devenit Duce de Cornwall și curând a fost investit Prinț de Wales, Caroline devenind Prințesă de Wales. A fost prima Prințesă de Wales în peste 200 de ani, ultima fiind Caterina de Aragon. Cum regele își repudiase soția Sofia Dorothea de Celle în 1694, nu exista o regină iar Caroline deținea rangul cel mai înalt al unei femei din regat.

Carolina s-a împrietenit cu Sir Robert Walpole, politician și ocazional prim-ministru; influența lui a asigurat pentru Prințul și Prințesa de Wales stilul de viață cu care erau obișnuiți. Intelectul Carolinei îl depășea pe al lui George. Ca tânără femeie, ea a corespondat cu Gottfried Leibniz, care era apropiat de Casa de Hanovra. De asemenea, ea a ajutat la inițierea corespondenței Leibniz-Clarke, una dintre cele mai importante discuții filozofice din secolul XVIII. În linii mari, George și Carolina au avut o căsnicie fericită, deși el a avut metrese în acest timp. Cea mai cunoscută dintre ele a fost Henrietta Howard, Contesă de Suffolk, una dintre domnele de onoare ale soției lui.

Regina Carolina de Ansbach

Caroline a devenit regină consort la moartea socrului ei în 1727, și a fost încoronată împreună cu soțul ei la Westminster Abbey la 11 octombrie în același an.^[25] A fost prima regină consort care a fost încoronată de la regina Ana a Danemarcei în 1603.^[26] Deși George al II-lea l-a denunțat pe Walpole ca fiind „pungaș și canalie”, Caroline și-a sfătuit soțul să-l păstreze pe Walpole ca prim-ministru.^[3] Walpole a asigurat o plată de 100.000 £ pe an pentru Caroline, și ea a primit atât Casa Somerset cât și Richmond Lodge.^[27]

Pentru următorii zece ani, Caroline a avut o influență imensă. Ea a absorbit opiniile liberale ale mentorului ei, regina Sophia Charlotte a Prusiei și a sprijinit clemență pentru iacobiți, libertatea presei și libertatea de exprimare în Parlament.^[28]

De-a lungul a următorilor ani, ea și soțul ei au luptat constant împotriva fiului lor cel mare, Frederick, Prinț de Wales, care a rămas în Germania când ei au venit în Anglia. El s-a alăturat familiei în 1728, când era adult, avea metrese și datorii, și era pasionat de jocurile de noroc. Frederick s-a opus convingerilor politice ale tatălui său, și s-a plâns de lipsa lui de influență în guvern.^[3][29] Actul de Regență din 1728 a numit-o pe Caroline regentă atunci când soțul ei a fost în Hanovra timp de cinci luni începând cu mai 1729. În timpul regenței ei, incidentul diplomatic cu Portugalia (unde o navă britanică a fost confiscată pe Tagus) a fost dezamorsat și s-a încheiat negocierea Tratatului de la Sevilla între Marea Britanie și Spania.^[29][30] Din mai 1732, ea a fost din nou regentă pentru patru luni în timp ce George al II-lea a fost în Hanovra.

Portret de Joseph Highmore, 1735

Întraga viață în Marea Britanie Carolina și-a petrecut-o în sud-estul Angliei și în jurul Londrei.^[31] Ca regină, ea a continuat să se înconjoare de artiști, scriitori și intelectuali. A colectat bijuterii, în special camee, a achiziționat portrete importante și miniaturi, și s-a bucurat de artele vizuale. În 1728, ea a descoperit un set de schițe de Leonardo da Vinci și Hans Holbein care au fost ascunse într-un sertar din timpul domniei regelui William al III-lea.^[32]

Fiica cea mare a Carolinei, Anne s-a căsătorit cu Willem al IV-lea, Prinț de Orania în 1734, și s-a mutat cu soțul ei în Olanda. Caroline i-a scris fiicei ei despre tristețea "de nedescris" din momentul despărțirii.^[33] Curând Prințesei Anne i s-a făcut dor de casă și a revenit în țară când soțul ei a plecat în campanie. În cele din urmă, soțul și tatăl ei i-au poruncit să se întoarcă în Olanda.^[34]

La mijlocul anului 1735, Frederic, Prinț de Wales, a fost mai mult decât consternat când în locul lui, Caroline a acționat în calitate de regentă, în timp ce regele a plecat în Hanovra.^[35] Regele și regina au aranjat căsătoria lui Frederick în 1736, cu Prințesa Augusta de Saxa-Gotha. La scurt timp după nuntă, George a plecat în Hanovra, și Caroline și-a asumat rolul de "Protector al Regatului". În timpul regenței ei, Prințul de Wales a început o serie de certuri cu mama sa, pe care el le-a văzut ca un indicator util pentru a-l irita pe rege.^[3] În cele din urmă, regele a revenit în Marea Britanie în ianuarie 1737.^[36]

Frederick a cerut Parlamentului să i se mărească alocația financiară, pe care până acum regele i-a refuzat-o. La sfatul lui Walpole, alocația a crescut, într-o încercare de a aplana conflictul dintre tată și fiu, însă nu atât de mult pe cât s-a cerut.

Carolina a murit la 20 noiembrie 1737 la Palatul St. James, la vârsta de 54 de ani. Soțul ei i-a supraviețuit 23 de ani.

Carolina de Ansbach
Regină a Marii Britanii și Irlandei
Regina Carolina, pictură de Jacopo Amigoni, 1735
Date personale
Nume la naștere	Wilhelmina Charlotte Caroline
Născută	1 martie 1683 Ansbach, Germania
Decedată	20 noiembrie 1737 (54 de ani) Palatul St. James, Londra
Înmormântată	17 decembrie 1737 Westminster Abbey, Londra
Părinți	Johann Frederic Eleonore Erdmuthe de Saxa-Eisenach
Frați și surori	Christian Albert, Margrave of Brandenburg-Ansbach[*] George Frederick II, Margrave of Brandenburg-Ansbach[*] William Frederick, Margrave of Brandenburg-Ansbach[*] Dorothea Friederike of Brandenburg-Ansbach[*]
Căsătorită cu	George al II-lea al Marii Britanii
Copii	Frederick, Prinț de Wales Prințesa Anne Prințesa Amelia Sophia Prințesa Caroline Elizabeth Prințul George William Prințul William, Duce de Cumberland Prințesa Mary Louise, regină a Danemarcei și Norvegiei
Cetățenie	Germania  Regatul Marii Britanii
Religie	protestantism
Ocupație	regină[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Princess of Wales[*] (din 1714)[1] regină consoartă[*] (din 1727)[1]
Familie nobiliară	Casa de Hanovra (prin căsătorie) Casa de Hohenzollern (prin naștere)
Domnie
Domnie	11 iunie 1727 – 20 noiembrie 1737
Încoronare	11 octombrie 1727

* 1885: Lionel Alfred William Atwill (1 martie 1885 – 22 aprilie 1946) a fost un actor englez de teatru și film.

·         1886: S-a născut Oskar Kokoschka, pictor și grafician austriac (d. 1980). Oskar Kokoschka (n. 1 martie 1886, Pöchlarn, Niederösterreich – d. 22 februarie 1980, Montreux, Elveția) a fost un pictor, grafician și scriitor austriac, exponent al expresionismului. Kokoschka a fost cel mai faimos reprezentant al Grupului de Artă din Berlin Der Sturm (în română Furtună), și cofondator Hagenbund (sau Künstlerbund Hagen). De la 1903 la 1909, Kokoschka a urmat cursuri de pictura la Viena Kunstgewerbeschule (s-a prezentat la admitere împreună cu Hitler şi, spre deosebire de viitorul dictator, el a reuşit). Opera lui Kokoshka a inspirat generatii de pictori. Prima sa expoziție personală a avut loc la Galeria Paul Cassirer din Berlin în anul 1910. În acest an, de asemenea, a expus la Muzeul Folkwang Essen și a început colaborarea cu revista Der Sturm. În 1915 , la scurt timp după izbucnirea primului război mondial, el a servit pe frontul de est, unde a fost grav rănit. Începând cu anul 1980, s-a înființat un premiu acordat de către autoritățile austriece pentru realizări excepționale în artă, care-i poartă numele.
* 1892: Niculai Grămadă, (n. 1 martie 1892, Zaharești, Bucovina, Austro-Ungaria, astăzi în județul Suceava, România - d. 19 februarie 1961, Iași),^[1] a fost un istoric român, profesor la Universitatea din Iași și director al Muzeului Bucovinei din Cernăuți.

S-a născut într-o familie de țărani înstăriți, părinții Ilie a lui Vasile Grămadă și Maria având încă patru copii: Gheorghe (emigrat de tânăr în America), Petru, Vasile și Profira. Fratele Vasile a fost tatăl lui Ilie Grămadă, profesor de istorie la Universitatea din Iași. O altă rudă (văr) a fost Ion Grămadă („Eroul de la Cireșoaia”).

Nicolai Grămadă urmează Școala poporală în Zaharești între anii 1902-1904, continuându-și studiile la Liceul „Ștefan cel Mare” din Suceava între anii 1904-1912. În aceea perioadă, la acest liceu (cu predare în limba română din anul 1881) au predat profesori ca: Ștefan Repta, Vasile Bumbac, Simion Florea Marian, Liviu Marian, Arhip Roșca, Constantin Procopovici, Ion Nistor, Victor Morariu ș.a. foarte activi în susținerea cauzei românești în Bucovina, prin „Societatea Pentru Cultură și Literatură Română din Bucovina” și „Școala Română”.

Niculai Grămadă
Date personale
Născut	1 martie 1892
Decedat	19 februarie 1961 (68 de ani)
Ocupație	istoric

·         1894 - S-a născut Glenn Miller, compozitor american de jazz (m.16.12.1944).

·         1896: Dimitri Mitropoulos, dirijor, pianist și compozitor american de origine greacă (d. 1960)

·         1898: Constantin Daicoviciu (n. 1 martie 1898, Căvăran, comitatul Caraș-Severin – d. 27 mai 1973, Cluj), a fost un renumit istoric și arheolog, profesor, rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj și politiciancomunist. A fost membru titular al Academiei Române.

A fost cadru didactic la catedra de antichități clasice și epigrafie la Universitatea din Cluj (1923-1968), din 1932 - conferențiar, iar din 1938 ca profesor, decan în 1940-1941 și iarăși imediat după eliberare, subsecretar de stat la Ministerul Asigurărilor Sociale și Muncă (din ianuarie 1947) și rector între anii 1957-1968, director al Muzeului de Istorie al Transilvaniei (1945-1973), membru al Academiei Române din 1955. Constantin Daicoviciu a fost deputat în Marea Adunare Națională în sesiunea 1948 - 1952.^[3] Din punct de vedere politic, Daicoviciu a fost apropiat de conducătorul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej și a susținut poziții istoriografice naționaliste.^[4] În 1961, Daicoviciu a fost ales membru al Consiliului de Stat, sub președinția lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.^[5]

A fost bursier al Școlii române din Roma între anii 1925-1927.

Din anul 1973 satul natal Căvăran din județul Caraș-Severin poartă numele istoricului Constantin Daicoviciu.

Constantin Daicoviciu
Constantin Daicoviciu
Date personale
Născut	1 martie 1898 Căvăran, Austro-Ungaria
Decedat	27 mai 1973, (75 de ani) Cluj
Înmormântat	Cimitirul Hajongard din Cluj
Cauza decesului	cauze naturale[*] (infarct miocardic)
Copii	Hadrian Daicoviciu
Naționalitate	română
Cetățenie	România  Austro-Ungaria
Ocupație	arheolog[*] istoric profesor universitar politician
Subsecretar de stat la Ministerul Asigurărilor Sociale și Muncă
În funcție 1947 – ?
Rector al Universității din Cluj
În funcție 1957 – 1968
Director al Muzeului de Istorie al Transilvaniei
În funcție 1945 – 1973
Membru al Consiliului de Stat
Premii	Erou al Muncii Socialiste (1968)[1] Premiul de Stat (1962)[2]
Partid politic	Partidul Comunist din România
Alma mater	Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj
Profesie	Istoric, arheolog, politician comunist
Membru titular al Academiei Române

·         1902: Virgil I. Vătășianu, istoric de artă român, laureat al Premiului „Herder" (d. 1993)

* 1903: Gustav Janouch (n. 1 martie 1903,^[1][2] Maribor, Slovenia – d. 7 martie1968,^[2] Praga, Cehoslovacia) a fost un compozitor, traducător și scriitor ceh, cunoscut mai ales ca autor al cărții Conversații cu Kafka(Gespräche mit Kafka: Anmerkungen und Erläuterungen., 1951), în care consemnează discuții pretinse a fi purtate cu scriitorul praghez de limbă germană Franz Kafka.

·         1904: Alton Glenn Miller (n. 1 martie 1904 – d. 15 decembrie 1944) a fost un muzician american de muzică jazz. Printre cele mai cunoscute compoziții ale sale se numără „In the Mood”, „Moonlight Serenade”, „Pennsylvania 6-5000”, „Chattanooga Choo Choo”, „A String of Pearls”, „At Last”, „(I've Got a Gal In) Kalamazoo”, „American Patrol”, „Tuxedo Junction”, „Elmer's Tune” și „Little Brown Jug”

·         1909 - S-a născut actorul britanic David Niven; a primit Premiul Oscar în 1958 (“Pantera roz”, “Ocolul pământului în 80 de zile”) (m. 29 iulie 1983)

·         1910:  Archer John Porter Martin, chimist englez, laureat Nobel (d. 2002)
* 1914: Ralph Waldo Ellison (n. 1 martie 1914, d. 16 aprilie 1994) este un scriitor, critic literar și profesor american. A scris Omul invizibil ("Invisible Man"), cu care a câștigat Premiul National Book Award în 1953.

·         1917 - S-a născut Gabriel Cocora, muzicolog, istoriograf şi preot (m.08.12.1992).

·         1917 - S-a născut Dinah (Francis Rose) Shore, cântăreaţă americană.

·         1920: Gheorghe Șaru, pictor și profesor român stabilit la New York (d. 2003)

·         1922 – S-a nascut Yitzhak Rabin, premier israelian, castigator al premiului Nobel pentru Pace. A fost asasinat in noiembrie 1995. Ițhak Rabin (n. 1 martie 1922 – d. 4 noiembrie 1995) a fost comandantul Statului Major al armatei israeliene în Războiul de șase zile (1964-1968), ambasadorul Israelului în Statele Unite, ministrul muncii, conducător al Partidului Muncii, ministrul apărării și de două ori prim-ministru israelian în perioadele 3 iunie 1974 – 20 iunie 1977 și 13 iulie 1992 – 4 noiembrie 1995. A fost asasinat de către un extremist evreu.

·         1922 - S-a născut Julius Kambarage Nyerere, preşedinte al Tanzaniei în perioada 1964-1985. A obţinut, în 1961, independenţa coloniei britanice Tanganyika. În 1964, după unirea cu Zanzibarul, independent din 1963, statul a adoptat denumirea de Republica Unită Tanzania.

·         1924: S-a născut mezzosoprana română Elena Cernei; (d. 26.11.2000). Elena Cernei (n. 1 martie 1924, Bairamcea, Basarabia – d. 27 noiembrie 2000, București România) a fost o interpretă de operă. Printre rolurile interpretate se numără Azucena în Trubadurul, Clytemnestra în Iphigénie en Aulide, Arsace în Semiramida, Rosina în Bărbierul din Sevilla, Ulrica în Bal mascat, prințesa Eboli în Don Carlos, Laura și La Cieca în La Gioconda, Cherubino în Nunta lui Figaro, Iocasta în Oedip, și Orfeu în Orfeu și Euridice. În 1963 a primit titlul de Artistă Emerită din partea RPR, iar în 1999 a primit titlul de Doctor Honoris Causa din partea Universității Naționale de Muzică București pentru contribuțiile din domeniul muzicii.

·         1925: Solomon Marcus (n. 1 martie 1925, Bacău – d. 17 martie 2016, București) a fost un matematician român de etnie evreiască ^[2], membru titular (2001) al Academiei Române. Deși domeniul principal al cercetărilor sale a fost analiza matematică, matematica și lingvistica computațională, a publicat numeroase cărți și articole pe diferite subiecte culturale, din poetică, lingvistică, semiotică, filosofie, sau istoria științei și a educației.

Solomon Marcus s-a născut la data de 1 martie 1925 în orașul Bacău. Părinții săi, Sima (născută Herșcovici) și Alter Gherșin Marcus, au fost croitori.^[3][4] De mic, a fost nevoit să învețe să conviețuiască cu diferitele dictaturi, războiul, restricții de exprimare și gândire și antisemitism.^[5] De la vârsta de 16-17 ani, a început să ofere meditații elevilor mai mici pentru a contribui la întreținerea familiei.^[5] Deși trece examenul de capacitate, datorită legilor rasiale, urmează ultimii patru ani ai liceului la o școală particulară, constituită ad-hoc pentru etnicii evrei. La examenul de bacalureat reușește primul din cei 156 de concurenți.

După absolvirea studiilor liceale în orașul natal, a urmat începând cu toamna anului 1944 cursurile Facultății de Matematică din cadrul Universității București. În perioada studenției a continuat meditațiile: „Erau ani de sărăcie și trebuia să mă întrețin. Eram mereu înfometat! Până la vârsta de 20 de ani, eu n-am avut niciodată hainele mele. Le purtam pe cele rămase de la frații mei mai mari.”.^[5] În 1950 absolvă facultatea de matematică cu diplomă de merit.

După acest eveniment se dedică învățământului universitar, parcurgând, rând pe rând toate treptele didactice, fiind asistent universitar din 1950 (un an la Politehnica bucureșteană, pe lângă profesorul Nicolae Ciorănescu, dar și la facultatea pe care a absolvit-o, la cursurile profesorului Miron Nicolescu), lector universitar din 1955, conferențiar universitar din 1964, ajungând în final în anul 1966 profesor universitar la Facultatea de Matematică din cadrul Universității București. În anul 1991 primește titlul de profesor emerit. A câștigat dreptul de a susține doctoratul fără a avea sarcini didactice, dar datorită "dosarului" părinților săi este respins (în fapt lucra doar tatăl, mama fiind casnică, pentru a putea crește cei șase copii în viață din cei opt născuți, iar la acea dată aveau deja peste 60 de ani). Mai târziu, creându-se posibilitatea de a susține doctoratul în paralel cu sarcinile profesionale și beneficiind și de sprijinul marilor profesori, care mai aveau cu greu, dar mai aveau un cuvânt, a obținut titlurile științifice de doctor în matematică în anul 1956 cu subiectul "Funcții monotone de două variabile" și doctor docent în specialitatea analiză matematică în 1968 sub îndrumarea academicianului Miron Nicolescu.^[3]

Impreună cu colegul său de generație la 1962, Nicolae Dinculeanu este coautor la manualul universitar de analiză matematică, scris alături de profesorul lor, Miron Nicolescu, autorul unui cunoscut tratat de analiză matematică. După 1960 se va dedica din ce în ce mai mult lingvisticii matematice și științelor conexe, publicând mai puțin în domeniul care l-a consacrat, dar rămânând informat la zi, conducând teze de licență și de doctorat sau fiind doar referent, în ambele domenii. În lingvistica matematică a beneficiat la început de sprijinul a doi eminenți academicieni, Alexandru Rosetti, lingvist, cel mai de seamă editor român interbelic și Grigore C. Moisil, matematician de mare suprafață, prin înființarea Comisiei de cibernetică a Academiei, ca și unei comisii de lingvistică matematică la aceiași instituție și prin editarea unei publicații de mare circulație internațională, Cahiers de linguistique theorique et appliquee. La inceputul deceniului al șaptelea al secolului al XX-lea va participa activ la Cercul de lingvistică de la Facultatea de filologie a Universității din București și împreună cu profesorii Edmond Nicolau și Sorin Stati editează o Introducere în lingvistica matematică, printre puținele lucrări de acest gen din acele timpuri. Având sprijinul celor doi academicieni arătați mai sus ca și a lui Miron Nicolescu și Tudor Vianu, a predat simultan atât la Facultatea de matematică, cât și la cea de filologie, lingvistica matematică, începînd cu anul 1961, alături de filologul Emanuel Vasiliu. Paralel este și cercetător la Institutul de matematică al Academiei, până la desființarea acestuia în 1975, Pe timpul comunismului va publica parte din cărțile sale în serial în Viața studențească, săptămânal care apărea sub egida Uniunii Tineretului Comunist, mai puțin vizată de cenzură și era calea prin care comentariile sale asupra științei, dar nu numai, puteau ajunge la publicul cel mai receptiv, format din studenți și din intelectualii interesați de aducerea la zi a cunoștințelor intr-o epocă din ce în ce mai închisă față de exterior. Va publica lucrări de istorie a matematicii, prin medalioane dedicate foștilor săi profesori sau unora din figurile de seamă ale cercetării matematice autohtone. Mari matematicieni ai secolului trecut precum Dimitrie Pompeiu, Traian Lalescu, Alexandru Froda, Grigore C. Moisil, Miron Nicolescu au beneficiat de competența profesorului Marcus, cărora le-a editat și îngrijit opera științifică. Dintre profesorii săi, a fost apropiat de Miron Nicolescu, Grigore C. Moisil, Gheorghe Vrănceanu, Octav Onicescu, Dan Barbilian, Simion Stoilow.

Domeniile de activitate în care s-a manifestat au fost conform propriei mărturisiri: 1) Analiza matematică, teoria măsurii, topologia. 2) Informatica teoretică (Theoretical Computer Science). 3) Lingvistica matematică și gramatici dependente de context. 4) Teoria literaturii și poetică. 5) Semiotică. 6) Antropologie culturală. 7) Istoria și filosofia științei. 8) Biologie. La toate acestea se adaugă preocuparea sa constantă și declarată pentru educație, pe toate etapele vieții ființei umane.

Profesorul Solomon Marcus este autor a numeroase studii interdisciplinare, de cărți ce privesc utilizarea matematicii în lingvistică, în analiza teatrală, în științele naturale și sociale, etc. Cărțile sale au fost traduse în multe țări ale lumii, existând versiuni în limbile franceză, engleză, rusă, germană, spaniolă, italiană, cehă, maghiară, sârbă, greacă. A publicat peste 50 de volume în România și care au fost traduse în mai multe limbi din Europa și nu numai, și aproximativ 400 de articole în reviste științifice sau de specialitate. Opera sa a fost citată de peste 1.000 de autori. Din 1993, devine membru corespondent al Academiei Române, iar din anul 2001 devine membru titular al Academiei Române.^[6] A fost conducător de doctorat la 24 de absolvenți, unii din ei la rândul lor conducând doctorate. A facilitat foștilor studenți sau colaboratorilor săi publicarea în reviste academice a acelor rezultate care merită să fie cunoscute prin valoarea și noutatea soluțiilor lor, astfel că mulți dintre ei au debutat pe când erau studenți.

Pe parcursul vieții sale a fost membru în conducerea a numeroase reviste de specialitate din străinătate din domeniul matematicii, informaticii, lingvisticii matematice, teoriei literaturii, ș.a. La academie a fost membru în Comitetul editorial al "Procedings of the Romanian Academy:A", în colectivul editorial al Editurii Academiei Române și în Consiliul editorial al revistei Academica. A fost profesor invitat la universități de prestigiu pentru a ține cursuri sau numai conferințe, numărul universităților depășind cifra de 100. La congrese de semiotică sau de lingvistică matematică a condus secțiuni și a fost raportor de ședință la peste 100 de întâlniri internaționale. Vreme de 10 ani a fost vicepreședinte al Asociației Internaționale de Semiotică (1989-1999). I-au acordat titlul de doctor Honoris Causa universitățile din Bacău, Constanța, Timișoara, Craiova și Petroșani.

După 1989 renunță la obligațiile universitare de la Facultatea de matematică-informatică a Universității din București, după 42 de ani desfășurați acolo, conducând în continuare doctorate, și precum unul din mentorii săi, Grigore C. Moisil, va fi prezent la manifestări din cele mai diverse ale preocupărilor sale în universități, școli, manifestări academice, prezențe la radio și televiziune, tabere școlare, varii conferințe, etc, militând pentru schimbarea învățământului românesc, prin trecerea de la forma pasivă, de memorare la una activă, în care elevul sau studentul să își pună și să pună întrebări, militând pentru adaptarea programelor și manualelor școlare la timpurile noastre.

Este prezent în marile enciclopedii ca autoritate în lingvistica matematică, existând gramatici contextuale care îi poartă numele (Marcus Contextual Grammars). A colaborat cu foarte mulți matematicieni români și străini în studiile publicate, având o lucrare elaborată cu cunoscutul matematician maghiar Paul Erdös, fiind singurul dintre români care a colaborat cu acesta (are numărul Erdös egal cu 1).

O bibliografie a operei sale este disponibilă la adresa www.imar.ro/~smarcus și alta la http://funinf.cs.unibuc.ro/~marcus.

Intervențiile sale scrise sau orale sunt preluate în volume de editura Spandugino, în seriile Răni deschise, respectiv Nevoia de oameni, tipărite în condiții grafice deosebite pe hârtie tip biblie culoare ivoire de 50 de g/mp.

A fost fratele lui Marius Mircu și al lui Marcel Marcian, primul din ei fiind un prolific jurnalist și romancier, membru din ilegalitate al partidului comunist, necontaminându-și fratele mai mic cu doctrina acestuia, de a cărei structură falimentară s-a convins nu foarte târziu.^[7] Printre multe sale lucrări, menționăm romanul Croitorul din Back, cu date biografice care privesc familia sa și orașul Bacău, precum și volume de reportaje care privesc progromurile din Bucovina și Moldova pe timpul ultimei conflagrații mondiale.

A fost căsătorit cu profesoara universitară de la Facultatea de Litere Paula Diaconescu.

A fost membru al elitistului și influentului Club de la Roma și a participat la lucrările Federației Mondiale pentru Studiul Viitorului.

Înainte de 1989 a primit doar premiile Academiei pentru cărțile sale, iar după acea dată, a primit mai multe premii, a fost declarat cetățean de onoare (preponderent acestea evenimente au venit din Moldova) și a fost încununat cu titlul de Doctor Honoris Causa la unele universități autohtone (vezi paragrafele Onoruri și Premii literare și științifice), din care doar una singură provine din topul universităților din țară. Majestatea sa Regele Mihai I i-a conferit nou creatul ordin Nihil Sine Deo.

Din anul 2014 se desfășoară la Bacău două concursuri care îi poartă numele. unul interdisciplinar (de literatură și de matematică) și altul de literatură română.

Solomon Marcus a murit joi, 17 martie 2016, la Spitalul Fundeni din București.^[8] A fost înmormântat cu onoruri militare la Cimitirul evreiesc Filantropia din București în data de 20 martie 2016.

Solomon Marcus
Solomon Marcus
Date personale
Născut	1 martie 1925[1]  Bacău, România
Decedat	17 martie 2016 (91 de ani)[2]  București, România[2]
Cauza decesului	insuficiență cardiacă
Frați și surori	Marcel Marcian
Cetățenie	România
Etnie	evrei
Religie	iudaism
Ocupație	matematician filozof informatician
Activitate
Domeniu	matematică
Număr Erdős	1
Instituție	Universitatea din București
Alma Mater	Universitatea din București
Conducător de doctorat	Miron Nicolescu
Doctoranzi	Ileana Streinu Cristian S. Calude
Cunoscut pentru	analiză matematică, lingvistica computațională
Premii	Premiul revistei Cuvântul pe anul 2007 pentru eseu și critică literară
Membru titular al Academiei Române

* 1925: Alexandre do Nascimento (n. 1 martie 1925, Malanje) este un cardinalangolez, arhiepiscop emerit de Luanda.

În anul 1983 a fost numit cardinal de către papa Ioan Paul al II-lea. Este primul episcop de Angola pentru a deveni cardinal.

Din 5 iunie 2015 a intrat în Ordinul dominican

·         1926 - S-a născut prozatorul Viniciu Gafiţa.

·         1927: Harry Belafonte, muzician și actor american. Harold George „Harry” Belafonte, Jr. (n. 1 martie 1927) este un cântăreț american, compozitor, actor și activist social. Belafonte este probabil cel mai notabil pentru melodia sa „The Banana Boat Song”. De-a lungul carierei sale a fost un apărător al drepturilor omului și al cauzelor umanitare, fiind un puternic critic al administrației lui George W. Bush.
* 1927: George Ogden Abell, mult mai rar: Georges Ogden Abell (n. 1 martie1927- d. 7 octombrie 1983 ) a fost un astronom la Universitatea California din Los Angeles.

·         1930: S-a născut Alecu Ivan Ghilia, prozator, poet și pictor. Alecu Ivan Ghilia, pe numele său adevărat Alexandru Ivan, (n. 1 martie 1930, satul Ghilia, comuna Șendriceni, județul Dorohoi) este un scriitor și publicist român. A scris romane, povestiri și poezii. A urmat cursurile Academiei de Belle-Arte din Iași (1948-1950) și apoi pe cele ale Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București (1950-1953). A lucrat ca redactor la Contemporanul, Gazeta literară, Luminița (redactor-șef), redactor-șef la redacția de scenarii a Studioului Cinematografic București (1967-1969).

·         1931 – S-a nascut in Buhuşi, judeţul Bacău, regizoarea de film Elisabeta Bostan. Elisabeta Bostan (n. 1 martie 1931, orașul Buhuși, județul Bacău) este o regizoare și scenaristă de film română, profesor universitar. Este cunoscută drept regizor de filme pentru copii, deoarece lor le-a dedicat cea mai mare parte din creațiile sale cinematografice. A primit numeroase distinctii la festivaluri internationale consacrate filmelor pentru copii si tineret.

* 1935: Robert Conrad (născut Konrad Robert Falkowski la 1 martie 1935) este un actor de film american.

·         1937: în casa lui Dumitru și Elizaveta Doga, în satul Mocra, raionul Rîbnița, Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (Astăzi Republica Moldova) s-a născut viitorul compozitor moldovean Eugen Doga, autorul muzicii mai multor filme, romanțe, cantate, piese instrumentale, autorul unei simfonii, membru titular al Academiei de Științe a Moldovei din 1992. Eugen Doga a copilărit pe timp de război și foame, avînd o viață grea, tatăl său murind în cadrul celui de-Al Doilea Război Mondial. După absolvirea școlii din sat este admis la Școala de muzică "Ștefan Neaga" (1951-1955) din Chișinău, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Urmează apoi Colegiul muzical la viloncel, avîndu-l profesor pe italianul Pablo Baccini, care ulterior l-a atras la Orchestra Radio.După ce a fost paralizat la mîna stîngă, Doga a înțeles că nu mai poate reveni la violoncel, axîndu-se mai mult pe compoziție. Prima piesă de compoziție proprie, ”Floare dalbă de livadă” (1957), Eugen Doga o scrie pentru colega sa de la televiziune Maria Bieșu într-o singură zi. Din acea zi, toată muzica scrisă de Doga, a fost scrisă fără schițe, direct în original. Eugen Doga absolvește Institutul de Arte "Gavriil Muzicescu" din Chișinău (1960-1965), la clasa de compoziție a profesorului Solomon Lobel. A predat în calitate de profesor la Școala de Muzică "Ștefan Neaga" din Chișinău (1962-1967) și a fost membru al colegiului redacțional și de repertoriu al Ministerului Culturii al Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești (1967-1972). Debutul oficial al compozitorului Doga are loc la 1967, în filmul regizorului Gheorghe Vodă, ”Ivan Turbincă” cu Mihai Volontir în rolul principal. De remarcat este muzica la filmul ”O șatră urcă la cer” 1975 de regizorul moldovean Emil Loteanu. Remarcabilul vals din filmul ”Dulcea și tandra mea fiară” a aceluiași regizor, a fost scris în decurs de 10 minute la 11 seara devenind însă legendar. Urmează o serie de peste o sută de filme, muzica cărora a fost scrisă de Eugen Doga. Compozitorul Doga a fost prieten și coleg cu poetul Grigore Vieru, cu care au creat cele mai frumoase lucrări. Cu piesa sa ”Orașul meu” (1973), Eugen Doga a lansat-o ca interpretă de estradă pe Sofia Rotaru. Alături de Sofia Rotaru și Anastasia Lazariuc, Nadejda Cepraga s-au lansat în cariera sa cu peisele scrise de Doga. Astăzi, compozitorul este nevoit să facă naveta Chișinău-Moscova, unde scrie muzică pentru filme și are specacole grandioase. Eugen Doga este un om căruia îi place munca, mișcarea și acțiunea, om care petrece mai tot timpul în fața pianului. Compozitorul trăiește mai mult izolat, iubește adevărul și totdeauna spune ceea ce crede, fără frică sau cuvinte murdare. Eugen Doga este un om de arta adevărat, care s-a dedicat muzicii în totalitate.

Jump to navigationJump to search

Eugen Doga
Date personale
Născut	1 martie 1937 (82 de ani) Mocra, RASS Moldovenească (azi Republica Moldova) Mocra, Unitățile Administrativ-Teritoriale din Stînga Nistrului[*], Moldova[1]
Căsătorit cu	Natalia Alexandrova (din 1962)
Copii	Viorica (1966)
Cetățenie	Rusia  Moldova
Etnie	limba română
Religie	Ortodox
Ocupație	muzician, compozitor, dirijor, profesor, politician
Activitate
Gen muzical	operă Balet Romanță cântec Cantată muzică instrumentală
Instrument(e)	Pian, violoncel, vioară
Premii	Premiul de stat al URSS Artist al Poporului URSS[*] Ordinul de Merit pentru Patrie, Gradul IV[*] Ordinul Republicii Ordinul național „Steaua României” Ordinul Național „Serviciul Credincios” Ordinul Danaker[*] Order of the "Commonwealth"[*]
Cariera politică
Deputat al poporului din URSS
În funcție 26 martie 1989 – 26 decembrie 1991
Partid politic	PCUS

* 1939: Petru Pop (n. 1 martie 1939) este un fost senator român în legislatura 1990-1992 ales în județul Argeș pe listele partidului FSN. În cadrul activității sale parlamentare, Petru Pop a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Islamică Iran, Republica Polonă și Republica Franceză-Senat.

·         1942 - S-a născut Jerry Fisher, vocalist american (Blood, Sweat & Tears).

·         1943: Ion Dumitriu, pictor român

·         1944 - S-a născut Tony Ashton, pianist, vocalist şi compozitor britanic (Ashton, Gardner & Dyke).

·         1944 - S-a născut Mike d'Abo, vocalist, pianist şi compozitor britanic (Manfred Mann).

·         1945 - S-a născut Roger Daltrey, vocalist britanic (The Who).
* 1947: Grigore Bradea (n. 1 martie 1947, Spermezeu - d. 10 iulie 1998, Bistrița) a fost un sculptor român.

A devenit membru al U.A.P. în 1981, la secția sculptură, fiind unul din cei mai reprezentativi sculptori români din generația '70.

În 1961 s-a înscris la Liceul de Arte Plastice „Romulus Ladea” din Cluj-Napoca, pe care l-a absolvit în 1965. În același an a fost admis la Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj-Napoca, secția sculptură, la clasa profesorului Kós András, pe care l-a absolvit în 1972.

După absolvirea studiilor universitare a fost numit profesor la Liceul Pedagogic „George Coșbuc” din Năsăud, după care s-a stabilit la Bistrița unde, alături de alți colegi de generație, a făcut demersuri pentru înființarea unui cenaclu de creație la Bistrița și pentru alocarea unor spații pentru ateliere artiștilor plastici bistrițeni.^[1]

În vara anului 1988 Grigore Bradea s-a aflat la Anieș împreună cu sculptorii Maxim Dumitraș, Anton Tănase și Mircea Mocanu, spre a sculpta, după un desen tehnic riguros, elemente din piatră destinate coloanelor și placărilor cu piatră la Casa Poporului

În afară de o serie de lucrări de sculptură mică^[3], aflate în colecția Muzeului Județean Bistrița-Năsăud („Portret-Ion”, „Nicolae Iorga”, „Luptător” și „Portret” în sala cu artă contemporană și sculptura de dimensiuni mai mari „Primăvara”, așezată în grădina Muzeului Județean^[4]) și în diverse colecții particulare, opera sa cuprinde și lucrări de sculptură monumentală, din care cele mai reprezentative sunt următoarele:^[5]

• Ziua și Noaptea - Tabăra de sculptură Măgura, Ediția a VIII-a, 1977
• Victoria - Sângeorz-Băi, 1978
• Maternitate - Piatra Neamț, 1979
• Maternitate - Slatina, 1980

*














*  1949: Zoia Ceaușescu (n. 1 martie 1949 - d. 20 noiembrie 2006) a fost fiica fostului președinte al României Nicolae Ceaușescu și a Elenei Ceaușescu. A avut doi frați, Valentin și Nicu Ceaușescu.

A urmat cursurile Liceului nr. 24, actualmente Liceul „Jean Monnet”^[1] pe care l-a absolvit în 1966.

Absolventă a Facultății de Matematică, avea preocupări intelectuale, bibliofilă și colecționară de opere de artă. Nicolae și Elena Ceaușescu nu priveau cu ochi buni viața socială a fiicei lor, motiv pentru care au ordonat în repetate rânduri Securității să o urmărească și să-i „spargă anturajul”.^[2]

Și condițiile în care și-a luat doctoratul în matematică sunt neclare. Mărturie stau amintirile lui Ciprian Foiaș, matematician de prestigiu, dar care dorind să emigreze din țară a trecut peste principiile sale.

S-a căsătorit în 1980 cu inginerul sibian Mircea Oprean, cadru universitar la Politehnica din București. Înainte de 1989, Zoia ajunsese șefa secției de matematică de la INCREST (Institutul pentru Creație Științifică și Tehnică) și locuia într-o vilă de pe strada George Enescu 2-4.

Anumite valori din casa Zoiei, incunabule, stampe și cărți rare, au ajuns la Biblioteca Națională și au fost parțial returnate proprietarei cu puțin timp înainte de moartea acesteia, survenită în urma unui cancer pulmonar, în noiembrie 2006.

Zoia Ceaușescu a publicat între 1976 și 1988, 22 de lucrări, printre care se pot menționa:

• Ceaușescu, Zoia; Vasilescu, F.-H. (1978). „Tensor products and the joint spectrum in Hilbert spaces”. Proceedings of the American Mathematical Society. American Mathematical Society. 72 (3): 505–508. doi:10.2307/2042460. JSTOR 10.2307/2042460. 0509243.

• Ceaușescu, Zoia (1979). „Lifting of a contraction intertwining two isometries”. The Michigan Mathematical Journal. 26 (2): 231–241. doi:10.1307/mmj/1029002216. 0532324.

• Arsene, Gr.; Ceaușescu, Zoia; Constantinescu, T. (1988). „Schur analysis of some completion problems”. Linear Algebra and its Applications. 109: 1–35. doi:10.1016/0024-3795(88)90195-4. 0961563.

Zoia Ceaușescu
Date personale
Născută	28 februarie 1949  București, Republica Populară Română
Decedată	20 noiembrie 2006 (57 de ani)  București, România
Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer pulmonar)
Părinți	Nicolae Ceaușescu Elena Ceaușescu
Frați și surori	Nicu Ceaușescu Valentin Ceaușescu
Cetățenie	România
Ocupație	matematiciană
Activitate
Rezidență	București
Domeniu	analiză matematică
Număr Erdős	3
Alma Mater	Universitatea din București
Conducător de doctorat	Ciprian Foiaș

* 1954: Catherine Bach (născută Catherine Bachman; 1 martie 1954, Monroe, comitatul Warren, statul Ohio) este o actriță americană, de origine germană.
* 1954: Ronald William "Ron" Howard (născut la 1 martie 1954, Duncan, statul Oklahoma) este un regizor, producător și actor american, actor și realizator a mai multe filme cunoscute.
* 1956: Mariana Gorczyca (n. 1 martie 1956, Însurăței, județul Brăila) este o scriitoare și jurnalistă română^[1]. A inițiat și dezvoltat proiecte culturale naționale și internaționale și la ora actuală este Secretar General al PEN România^[2].

Mariana Popescu s-a născut la Însurăței, la 1 martie 1956, unde a petrecut primii trei ani de viață. Din motive politice, părinții împreună cu cei doi copii au fugit într-o noapte, nevoiți fiind să lase în urmă, casa, gospodăria, pământul. Impozitele crescuseră atât de mult (o metodă comunistă premergătoare cooperativizării agriculturii pentru a-i face pe țărani să renunțe de bună voie la pământuri) încât se îndatoraseră peste măsură. Studiile gimnaziale și liceale le-a urmat la Brăila, Școala Gimnazială „Fănuș Neagu”, iar apoi Liceul Teoretic „Panait Cerna”.

Studiile universitare le-a urmat la Cluj-Napoca, Facultatea de Filologie, din cadrul Universității Babeș-Bolyai, pe care a absolvit-o în anul 1983^[3].

A fost profesoară la Școlile Generale din Garvăn, județul Tulcea, Geaca, județul Cluj, Șaeș, județul Mureș, Gimnaziul de Stat „Aurel Mosora”, Sighișoara. Din anul 1992 predă limba română și limba italiană la Colegiul Național „Mircea Eliade” din Sighișoara și este profesor asociat la Universitatea Babeș-Bolyai, Facultatea de Geografie^[4][5].

La începutul anilor 2000 a urmat cursurile și a luat licența în anul 2002 în Jurnalism și Comunicare la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu^[2].

Își susține teza de doctorat în martie 2007 la Universitatea Babeș-Bolyai^[3]pe o temă de graniță între literatură și jurnalism cultural: „Reviste literare și ideologie comunistă; „Studii de caz <<Steaua>>, <<Vatra>>, <<Echinox>>”.

A debutat editorial în anul 2003 cu volumul de versuri, Versuri pentru pauza mare^[4], dar se impune ulterior în proză, fiind până acum autoarea a trei romane și a unui volum de proză scurtă. Romanul apărut în 2005, Cheful nu se organizează, vine de la sine^[5], Editura Polirom, este scris în cheie postmodernă, cu o exhibare a bucătăriei de creație, aducând în prim plan un conferențiar universitar îndrăgostit de un student al său, abordănd printre puținii scriitori din literatura română problematica homosexualității. În 2010 îi apare la Editura Limes al doilea roman, CADENȚĂ pentru marș erotic^[5], an declarat de critica literară ca fiind cel mai important pentru romanul românesc de după Revoluție. Romanul este bine primit de critică, este nominalizat pentru cartea anului, premiat la Zilele Prozei din Cluj, premiat la Târgul de Carte Urban Afi Cotroceni, de site-ul Rețeaua Literară^[6] și dezvoltă o epică de o parte și de alta a anului 1989, într-o Transilvanie multietnică. În 2013 apare romanul Parcurs^[5], o construcție narativă care, pornind de la sensurile înainte și înapoi ale unor trasee de pe un teren de golf, aduce în cele 18 capitole plecarea românilor la muncă în Italia, după 1989, respectiv, venirea legiunilor romane conduse de Traian spre Dacia, o abordare cuantică a spațiului-timp. Romanul Parcurs a fost premiat de Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor din România^[6]. În 2016, apare la Editura Școala Ardeleană CADENȚĂ (pentru un marș erotic), ediție revăzută și cu un titlu ușor schimbat față de anul 2010; primește Premiul special al juriului la Festivalul Național de Proză „Liviu Rebreanu” în noiembrie același an. În octombrie 2016 îi apare volumul de proză scurtă Să iau cuvintele cu mine, 7 povestiri în 7 zile^[5], la Editura Tracus Arte.

Este fondatoarea festivalului Turnir al scriitorilor la Sighișoara^[7], festival care a avut debutul în anul 2014^[6].

În anul 2018 a debutat ca traducător și a participat la Târgul Internațional de Carte Buchmesse Leipzig cu cartea lui Jürgen Jankofsky, Anna Hood^[8][9].

* 1956: Dalia Grybauskaitė (pronunțat: [ˈdaːlʲæ ɡʲrʲiːbɒʊsˈkaɪtʲeː]; n. 1 martie1956, Vilnius, pe atunci în RSS Lituaniană, azi în Lituania) este din 12 iulie 2009 și până în prezent președinta Lituaniei. În anul 2013 i s-a decernat Premiul Carol cel Mare.

De formație economist, ea a ocupat în anii 1990, mai multe posturi în funcții publice și în diplomația lituaniană, înainte de a fi numită, în 2001, ministru de finanțe.

A părăsit guvernul în 2004, pentru a deveni primul comisar europeanlituanian, atunci în tandem cu Viviane Reding, la portofoliul Educației. Câteva luni mai târziu, Dalia Grybauskaitė a ales să ocupe portofoliul Programării Financiare și al Bugetului.

În 2009 a hotărât să se prezinte la alegerile prezidențiale din Lituania, pe care le-a câștigat, din primul tur, la 17 mai, cu 69% din voturi. A demisionat de la Comisia Europeană la 1 iulie, iar unsprezece zile mai târziu a rostit jurământul, în fața Seimas-ului, fiind prima femeie care ocupă postul de președinte al Lituaniei.

·         1957 - S-a născut John Carroll, chitarist, pianist şi vocalist american (Starland Vocal Band).

·         1958 - S-a născut Nik Kershaw, muzician şi compozitor britanic.

·         1958: Traian Ungureanu (n. 1 martie 1958) este un jurnalist și om politic român, ales ca europarlamentar pentru legislaturile 2009-2014 și 2014-2019 din partea PDL.
* 1959: Marian Petrache (n. 1 martie 1959, comuna Crevedia, județul Dâmbovița) este un inginer și om politic român, care îndeplinește în prezent funcția de Președinte al Consiliului Județean Ilfov. În trecut, a îndeplinit și alte funcții publice: deputat din partea PNL pentru două luni, în perioada decembrie 2004–februarie 2005, prefect al județului Ilfov până în 2006 și apoi Secretar de Stat în cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative până în 2008.

Marian Petrache s-a născut la data de 1 martie 1959, în comuna Crevedia, Dâmbovița. După absolvirea Liceului Industrial de Electronică din București, a urmat cursurile Facultății de Mecanică din cadrul Institutului Politehnic București (1979-1984), obținând diploma de inginer mecanic.

După absolvirea facultății, a lucrat ca inginer stagiar la F.E.A. București (1984-1987), inginer mecanic șef (1987-1990) și șef de abator (1990-1998) și Abatorul S.C. Avicola Crevedia S.A. și apoi ca director general la SC Anio Prod S.R.L. (1998-2004).

A urmat ulterior cursuri de business marketing și management (1992-1994), cursuri organizate de Consiliul Județean Ilfov (2000-2004) și cursuri prefectorale organizate de Institutul Național de Administrație (2005).

A intrat în politică ca membru al Alianței pentru România (ApR), îndeplinind funcția de prim-vicepreședinte al ApR Ilfov (1998-2000). După fuziunea acestui partid cu PNL în anul 2002, Marian Petrache devine prim-vicepreședinte al P.N.L. Ilfov și membru al Delegației Permanente Naționale a P.N.L. (2002-2004). În anul 2005 este ales ca președinte al PNL Ilfov și membru în Biroul Politic Central al acestui partid, iar din anul 2007, în paralel, și vicepreședinte PNL pentru Regiunea București – Ilfov. În anul 2008 este reconfirmat în funcția de președinte al PNL Ilfov, iar cu ocazia Congresului PNL din martie 2010, a fost ales în cadrul Biroului Politic Central al acestui partid.

Ca urmare a implicării sale politice, Marian Petrache este ales consilier județean în Consiliul Județean Ilfov (2000-2004), apoi deputat de Ilfov pe listele Alianței Dreptate și Adevăr PNL-PD, fiind membru în Comisia pentru agricultură, silvicultură, industrie alimentară și servicii specifice a Camerei Deputaților (decembrie 2004 - februarie 2005). La data de 3 februarie 2005, a demisionat din Parlament (fiind înlocuit de deputatul Gabriel Sorin Zamfir) și a devenit prefect de Ilfov (2005-2006).

În anul 2006 a fost numit secretar de stat la Cancelaria Primului Ministru, apoi începând din mai 2007 îndeplinește funcția de secretar de stat pentru comunități locale la Ministerul Internelor și Reformei Administrative (MIRA). De asemenea, a fost președintele Comisiei privind Determinarea Oportunității Proiectelor, instituite în baza Ordonanței Guvernului nr. 7/2006.

În 2012 a candidat din partea USL pentru funcția de președinte al Consiliului Județean Ilfov.^[1]. A fost ales în această funcție și a depus jurământul pe data de 25 iunie 2012.

Are doi copii, un băiat și o fată.

În data de 19.02.2014, în cadrul ședinței CDRBI, a fost ales președintele Consiliului pentru Dezvoltarea Regională București-Ilfov. CDRBI reprezintă forul decizional la nivelul regiunii București-Ilfov care are în componență membrii la paritate din cadrul administrației publice locale a Capitalei și a județului Ilfov.

Marian Petrache
Date personale
Născut	1 martie 1959 (60 de ani) Dâmbovița, România
Căsătorit cu	Ramona Petrache
Cetățenie	România
Ocupație	politician
Președinte al Consiliului Județean Ilfov
Deținător actual
Funcție asumată 2012
Președinte PNL Ilfov
Deținător actual
Funcție asumată 2005
Deputat de Ilfov
În funcție 2004 – 2005
Prefect de Ilfov
În funcție 2005 – 2006
Secretar de stat la Cancelaria Primului Ministru
În funcție 2006 – 2007
Prim-ministru	Călin Popescu Tăriceanu
Secretar de Stat în cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative
În funcție 2007 – 2008
Prim-ministru	Călin Popescu Tăriceanu
Partid politic	Partidul National Liberal
Alma mater	Institutul Politehnic București

* 1959: Nick Griffin (n. 1 martie 1959) este un om politic britanic, conducătorul partidului de extremă dreaptă British National Party
* 1961: Koichi Hashiratani (n. 1 martie 1961) este un fost fotbalist japonez.
* 1963: Theodora Șotcan (n. 1 martie 1963) este un deputat român, ales în 2016.

·         1963: Thomas Anders, cântăreț german (Modern Talking)
* 1964: Paul Le Guen (pronunțat pɔl lə gwɛn; n. 1 martie 1964, Pencran, Finistère) este un fost fundaș francez de fotbal, actualul antrenor al echipei naționale de fotbal a Camerunului.
* 1964: Luis Medina Cantalejo (n. 1 martie 1964) este un fost arbitru spaniol de fotbal.

·         1965: Emil Săndoi, fotbalist și antrenor român

* 1965: Booker Tio Huffman Jr.^[5] (n. 1 martie 1965) este un wrestler american, mai cunoscut sub numele de ring Booker T.Este un wrestler american și comentator ,în prezent lucrând pentru WWE în brand-ul SmackDown.
* 1969: Javier Ángel Encinas Bardem (n. 1 martie 1969, Las Palmas, Spania) este un actor spaniol de succes. De-a lungul carierei a câștigat mai multe premii, printre care Globul de aur, premiul BAFTA, precum și premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar pentru rolul Anton Chigurh din filmul No Country for Old Men (Nu există țară pentru bătrâni).
* 1970: Gheorghe Piperea (n. 1 martie 1970, Singureni, Giurgiu, România) este un avocat și profesor de drept comercial care activează în București, România. În perioada 1994-1996, Gheorghe Piperea a fost judecător la Judecătoria Sectorului 1 din București, iar din 1996 este membru al Baroului București.

În 2005 a devenit doctor in drept al Universității din București si al Universității Paris I – Pantheon.^{[necesită citare]}

În ultimii ani a fost inițiatorul unor mari procese colective desfășurate în țara sa, fiind cunoscut în special pentru procesele intentate unor bănci comerciale pentru comisioane abuzive introduse în contractele de creditare

In perioada 1990-1994, a fost student al Facultății de Drept a Universității din București, în anul universitar 1994-1995 urmând, in acelasi timp, cursurile Institutului Național al Magistraturii și cursurile de master în dreptul afacerilor ale aceleiași Facultăți de Drept. Conform unui interviu acordat pentru rtv.ro, în anii studenției visa să trăiască, "la 20 de ani după Revoluție, într-o țară normală, unde meritul și munca sunt apreciate

Gheorghe Piperea este fondatorul societății de avocatură "Piperea & Asociatii". A fost pentru o scurtă perioadă judecător (1994-1996), iar din 1996 este membru al Baroului Bucuresti, fiind ales, în anul 2007, membru al Consiliului Baroului București. Domeniile sale de specialitate sunt insolvența, societățile comerciale, piața de capital, protecția consumatorilor, legislația în domeniul sănătății, dreptul transporturilor și dreptul bancar.

Piperea este în același timp profesor de drept comercial și dreptul transporturilor în cadrul cursurilor de licență de la Universitatea din București, și susține și cursul de dreptul falimentului din cadrul programului de studii masterale „Dreptul afacerilor” din cadrul aceleiași universități.

Conform bursa.ro, în data de 11 iunie 2012 Piperea câștigase 4 procese colective de tip class action (3 cu Erste și unul cu Volksbank), din cele 10 declanșate de el contra băncilor comerciale.^[3] El a obținut și încuviințarea executării silite contra băncilor care au pierdut acele procese colective

Gheorghe Piperea a încercat să candideze la alegerile prezidențiale din 2009. Conform comunicatului de presă oficial, după o experiență de câteva luni, a reușit sa strângă 15.000 de semnături,^[5] adică mai puțin de 10% din necesarul pentru admiterea unei candidaturi — de 200.000

La alegerile legislative din 2012, Piperea a candidat pentru un loc în Camera Deputaților,^[7] în Colegiul 16 din București, aflat în sudul orașului, în sectorul 4, cuprinzând zona Parcurilor Carol I și Tineretului și cartierele vecine.^[8]

Piperea nu a reușit să obțină un mandat de parlamentar, primind 6% din voturile din colegiul său și clasându-se pe locul 4 în urma a 3 candidați susținuți politic.

Gheorghe Piperea
Date personale
Născut	1 martie 1970 (49 de ani) Singureni, România
Ocupație	avocat
Activitate
Rezidență	România

·         1977: Silenoz, muzician norvegian
* 1977: Aurelian Dumitru (n. 1 martie 1977 la Răcari, Dâmbovița) este un fost fundaș român. Este căsătorit cu Roxana și are o fată pe nume Ayana Maria

·         1978: Cristian Silviu Bușoi, politician român
* 1978: Jensen Ross Ackles (n. 1 martie 1978, Dallas, Texas) este un actor/regizor american de film și televiziune care a ajuns faimos pentru rolul sau din serialul de televiziune americana Supernatural unde joaca alaturi de Jared Padalecki, Misha Collins, Mark Pellegrino, Jim Beaver si Mark Sheppard.
Este cunoscut pentru rolurile sale din seriale precum Supernatural (Dean Winchester ), Days of Our Lives (Eric Brady) și pentru că a fost nominalizat la mai multe premii Daytime Emmy, Dark Angel, în rolul lui Alec/X5-494, și Smallville, în rolul lui Jason Teague. În prezent joacă rolul lui Dean Winchester în serialul hit Supernatural de pe CW.
La 15 mai 2010 s-a căsătorit cu actrița Danneel Harris,cunoscută după rolul Rachel Gatina în serialul One Tree Hill.La 7 ianuarie,2013 cuplul a confirmat că sunt în așteptarea primului lor copil.Fiica lor Justice Jay "JJ" Ackles s-a născut la 30 mai 2013. In anul 2016 pe data de 2 Decembrie s-au născut gemenii, o fata si un baiat pe nume Arrow Rhodes (fata) si Zeppelin Bram (băiatul).
* 1978: Cristian Ionescu (n. 1 martie 1978) este un fost fotbalist român. A debutat în Liga 1 în meciul Rapid București - Gloria Bistrița 3-1 pe data de 24.09.2004 .
* 1980: Gennaro Bracigliano (n. 1 martie 1980 în Forbach, Moselle) este un fotbalist francez care evoluează la clubul Olympique de Marseille în Ligue 1 pe postul de portar.
* 1983: Daniel da Silva Carvalho (n. 1 martie 1983, în Jaguarão, Rio Grande do Sul) este un fotbalist brazilian care joacă pe postul de mijlocaș.
* 1985: Alexandru Mugurel Dedu (n. 1 martie 1985, Câmpina) este un fotbalist român, care evoluează pe postul de mijlocaș ofensiv la clubul din Liga a II-a, Gloria Buzău
* 1986: Mihaela Andreea Băbeanu (n. Smedescu, 1 martie 1986, la Slatina) este o jucătoare profesionistă de handbal din România care evoluează pe postul de portar pentru echipa HCM Râmnicu Vâlcea. Din anul 2012 până în anul 2014, ea a jucat la clubul HCM Baia Mare, unde a fost împrumutată pentru un sezon de clubul său din acea vreme, Oltchim Râmnicu-Vâlcea.^[2] În 2013, ea s-a legitimat la HCM Baia Mare. În vara anului 2014, Băbeanu și HCM Baia Mare au reziliat contractul de comun acord.^[3] În data de 11 iulie 2014, Mihaela Băbeanu a semnat o înțelegere pe două sezoane cu HCM Râmnicu Vâlcea.

Mihaela Băbeanu a fost în trecut și componentă a echipei naționale de handbal a României.

* 1986: Ettore Ewen (1 martie 1986) este un wrestler profesionist american, care lucrează pentru WWE, sub numele de Big E.^[1] de-a lungul carierei sale, Ewen a câștigat Campionatul Intercontinental din WWE și Campionatul în Perechi de WWE în două rânduri, împreună cu Xavier Woods și Kofi Kingston. În plus, în timpul formării sale în WWE, a reușit să fie o singură dată Campion în Perechi în Florida din FCW , împreună cu Calvin Raines și Campion NXT.
* 1987: Kesha Rose Sebert (n. 1 martie, 1987) cunoscută sub numele de Kesha sau Ke$ha, este o cântăreață americancă. A atras atenția industriei muzicale după ce a colaborat cu Flo Rida în single-ul Right Round, care a debutat în numărul 1 în Billboard Hot 100. În 2010 s-a lansat primul ei album de studio, numit Animal.
Kesha s-a născut în San Fernando Valley, California. Mama sa, Pebe Sebert, era scriitoare și cântăreață și a luptat greu să-i întrețină pe Kesha și fratele ei, Lagan. În 1991 familia s-a mutat în Nashville, Tennessee. Kesha a mers la Universitatea Belmont, dar a renunțat la vârsta de 17 ani ca să se mute în Los Angeles, California. După câteva luni a fost descoperită de Dr. Luke și Max Martin, și a mers în New Yorkpentru a începe să lucreze la primul ei album.
* 1990: Alexandru Ciucur (n. 1 martie 1990,^[1] Dorohoi, România) este un fotbalist român, care evoluează pe postul de mijlocaș dreapta la clubul din Liga a II-a, UTA Arad.

·         1994: Justin Bieber (n. 1 martie 1994)^[5][6] e un cântăreț si compozitor canadian de muzică pop/R&B.

Dupa ce Scooter Braun, manager de talente, l-a descoperit pe YouTubein 2007, Bieber si-a lansat primul EP intitulat My World in 2009. Acesta a fost certificat cu platina in S.U.A. Bieber este primul artist cu 7 melodii de pe albumul de debut in topul Billboard Hot 100. Bieber si-a lansat primul album oficial My World 2.0 in 2010. Acesta a debutat pe primul loc in mai multe tari si a fost certificat cu triplu platina in S.U.A. La vârsta de 16 ani, Bieber a devenit cel mai tânăr artist solo din istorie care are un album pe locul 1 în Billboard 200, după albumul lui Stevie Wonder din 1963.

In urma lasarii albumului de debut, Bieber a pornit in primul sau turneu mondial, My World Tour, a lansat My Worlds Acoustic si Never Say Never - The Remixes, precum si filmul Justin Bieber: Never Say Never. Justin si-a lansat al doilea album de studio Under the Mistletoe, in noiembrie 2011, si a debutat pe locul intai in Billboard 200. Justin si-a lansat al treilea album de studio, Believe, in 2012. Primul single, Boyfriend, a fost pe primul loc in Canada. Al patrulea album de studio, Purpose, a fost lansat in 2015, inregistrand trei single-uri care au ajuns #1 in topuri. What Do You Mean?, Sorry si Love Yourself, precum si recorduri mondiale in vanzari. In urma succesului cu albumul Purpose, Bieber a lansat colaborari precum Cold Water, Let Me Love You, Despacito (Remix) si I'm The One. Vanzarile lui Bieber de albume si single-luri in S.U.A depasesc 44.7 milioane. Bieber a vandut aproximativ 140 de milioane inregistrari in intreaga lume, facandu-l unul dintre cei mai bine vanduti artisti. De asemenea, el a devenit a doua persoana cu 100 de milioane de urmaritori pe Twitter (prima fiind Katy Perry).

Bieber a castigat numeroase premii muzicale, inclusiv premiul Artistul Anului din cadrul American Music Awards in 2010 si in 2012. In cariera sa, Bieber a castigat un Grammy Award pentru melodia Where Are U Now la categoria Best Dance Recording, si un premiu Latin Grammy pentru remix-ul melodiei Despacito. Justin a fost inclus in top 10 cele mai puternice celebritati din lume de catre Forbes in 2011, 2012 si 2013. Bieber este de asemenea primul artist care a depasit pragul de 10 miliarde de vizualizari pe Vevo.
* 2000: Ștefania Oana Jipa (n. 1 martie 2000, Onești, România)^[2] este o handbalistă din România care joacă pentru echipa CSM București.^[3][4] Jipa a fost componentă a echipei U18 a României la Campionatul Mondial din 2018^[5] și a echipei U19 a României care s-a clasat pe locul al cincilea la Campionatul European din 2019

VA URMA