MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
DUMINICĂ 1 MARTIE 2020
PARTEA INTÂI - ISTORIE PE ZILE; PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI (B)
Bună dimineața de Mărțișor!
Clic pe imagine! După ce se deschide puteți citi conținutul articolului!
Clic pe imagine! După ce se deschide puteți citi conținutul articolului!
Decese
· 492: Moare Papa Felix al III-lea. Papa Felix al III-lea a fost Papă al Romei în perioada 13 martie 483 – 1 martie 492. Felix al III-lea provenea dintr-o familie aristocratica romana, fiind fiul unui preot si bunicul Sfantului Grigorie cel Mare. La data inscaunarii sale ca Papa, era vaduv si tatal a doi copii. Pontificatul său este marcat de ruptura doctrinară cu Acacius, Patriarhul Constantinopolului, excomunicat din cauza lipsei de respect față de Scaunul Papal când a numit în scaunul Antiohiei un adept al ereziei monofizite. După moarte regelui Teodoric, s-a bucurat de sprijinul fiicei acestuia, Amalasuntha
· 1131 – A decedat regele Stefan al II-lea al Ungariei; (n.1101).
Ștefan al II-lea (maghiară: II István, n. 1101), rege al Ungariei si Croatiei,a condus Ungaria din anul 1116 pana la moartea sa. Tatal sau, Regele Coloman, l-a încoronat de copil, iar domnia sa a fost caracterizată de războaie dese cu cînd în Țările vecine.
* 1672: Prințesa Marie-Thérèse a Franței (2 ianuarie 1667 – 1 martie 1672) a fost al patrulea copil și a treia fiică a regelui Ludovic al XIV-lea al Franței și a soției lui, Maria Tereza a Austriei. Ca fiică a unui rege francez, a fost Fille de France și a fost cunoscută la curte cu titlul onorific de Madame Royale deoarece a fost fiica cea mare în viață a regelui.
* 1735: Ludwig Rudolf, Duce de Brunswick-Lüneburg (22 iulie 1671 – 1 martie 1735) a domnit asupra Brunswick-Lüneburg din 1731 până la moartea sa. A fost bunicul matern al împărătesei Maria Tereza a Austriei.
Ștefan al II-lea (maghiară: II István, n. 1101), rege al Ungariei si Croatiei,a condus Ungaria din anul 1116 pana la moartea sa. Tatal sau, Regele Coloman, l-a încoronat de copil, iar domnia sa a fost caracterizată de războaie dese cu cînd în Țările vecine.
* 1672: Prințesa Marie-Thérèse a Franței (2 ianuarie 1667 – 1 martie 1672) a fost al patrulea copil și a treia fiică a regelui Ludovic al XIV-lea al Franței și a soției lui, Maria Tereza a Austriei. Ca fiică a unui rege francez, a fost Fille de France și a fost cunoscută la curte cu titlul onorific de Madame Royale deoarece a fost fiica cea mare în viață a regelui.
Marie-Thérèse de France s-a născut la 2 ianuarie 1667 la castelul Saint-Germain-en-Laye. Părinții ei au botezat-o la Louvre în 1668. Părinții au adorat-o iar mama sa dorea ca ea să devină regină a țării ei natale, Spania.
De asemenea, era cunoscută sub numele de La Petite Madame pentru a o distinge de mătușile ei, soțiile unchiului ei, Monsieur, care erau cunoscute, prima sub titlul Madame (d. 1670) și a doua Madame (d. 1722). Tânăra prințesă a murit la 1 martie 1672 la castelul Saint-Germain-en-Laye.
| Prințesa Marie-Thérèse | |
| Madame Royale | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | 2 ianuarie 1667 Castelul Saint-Germain-en-Laye, Franța |
| Decedată | 1 martie 1672 (5 ani, 59 zile) Castelul Saint-Germain-en-Laye, Franța |
| Înmormântată | Biserica Saint Denis, Franța |
| Cauza decesului | cauze naturale[*] (tuberculoză)  |
| Părinți | Ludovic al XIV-lea al Franței Maria Tereza a Austriei |
| Frați și surori | Françoise-Marie de Bourbon Louise-Françoise de Bourbon Marie Anne de Bourbon Prințesa Anne Élisabeth a Franței Louise Marie Anne de Bourbon[*] Prințesa Marie Anne a Franței Philippe-Charles al Franței Louis, Conte de Vermandois Louis-Auguste de Bourbon, duce du Maine Louis César, Conte de Vexin Louis François, Duke of Anjou[*] Louis-Alexandre de Bourbon, conte de Toulouse Ludovic, Delfin al Franței |
| Cetățenie |  Franța |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | Prințesă |
| Familie nobiliară | Casa de Bourbon |
Ludwig Rudolf a fost fiul cel mic al lui Anthon Ulrich, Duce de Brunswick-Lüneburg. El a devenit general maior în serviciul împăratului Leopold I în 1690 și a fost capturat în bătălie de francezi. După ce a fost eliberat în același an, tatăl său i-a dat în dar comitatul de Blankenburg.
În 1707, Blankenburg a fost ridicat la rang de principat al Sfântului Imperiu Roman; în acest fel, Ludwig Rudolf a devenit prinț domnitor înaintea fratelui său mai mare, Augustus Wilhelm. După moartea lui Augustus Wilhelm în 1731, Ludwig Rudolf a moștenit și Wolfenbüttel. Fratele său aproape că ruinase statul iar Ludwig Rudolf a reușit să-l restaureze financiar.
Ludwig Rudolf a murit în 1735 fără moștenitori pe linie masculină. A fost succedat de vărul său primar, Ferdinand Albert al II-lea, care s-a căsătorit cu fiica cea mică a lui Ludwig Rudolf, Antoinette Amalie.
În 1690, la Aurich, Ludwig Rudolf s-a căsătorit cu Christine Louise, fiica lui Albert Ernest I, Prinț de Öttingen. Ei au avut următorii copii care au atins vârsta adultă:
- Elisabeth Christine de Brunswick-Wolfenbüttel (1691–1750), căsătorită cu împăratul Carol al VI-lea
- Charlotte Christine de Brunswick-Lüneburg (1694–1715), căsătorită cu Țareviciul Alexei Petrovici al Rusiei, fiul țarului Petru cel Mare
- Antoinette Amalie de Brunswick-Wolfenbüttel (14 aprilie 1696 – 6 martie 1762), căsătorită cu Ducele Ferdinand Albert II de Brunswick-Lüneburg
Printre descendenții lui Ludwig Rudolf se includ monarhii: George al V-lea al Regatului Unit, Nicolae al II-lea al Rusiei, Wilhelm al II-lea al Germaniei, Franz Joseph al Austro-Ungariei, Victor Emanuel al III-lea al Italiei, Albert I al Belgiei, Ferdinand I al României, Ferdinand I al Bulgariei, precum și actualii monarhi ai Spaniei, Danemarcei, Suediei, Norvegiei și Liechtenstein.
| Ludwig Rudolf, Duce de Brunswick-Lüneburg | |
 Ludwig Rudolf, Duce de Brunswick-Lüneburg | |
| Căsătorit(ă) | Prințesa Christine Louise de Oettingen-Oettingen |
|---|---|
| Urmași | |
| Familie nobilă | Casa de Guelf |
| Tată | Anthon Ulrich, Duce de Brunswick-Lüneburg |
| Mamă | Elizabeth de Schleswig-Holstein-Sønderborg-Nordborg |
| Naștere | 22 iulie 1671 Wolfenbüttel |
| Deces | (63 de ani) Brunswick |
· 1792: Împăratul Leopold al II-lea (în germană Leopold II., născut Peter Leopold Joseph) din dinastia de Habsburg-Lothringen, (n. 5 mai 1747, Viena - d. 1 martie 1792, Viena) a condus Sfântul Imperiu Roman între anii 1790-1792 și a fost totodată rege al Boemiei, Ungariei, mare duce de Toscana, principe al Transilvaniei etc. A fost fiul împărătesei Maria Terezia și al împăratului Francisc Ștefan. Leopold a fost unul dintre așa-zișii "monarhi luminați".
Leopold a fost al treilea fiu al cuplului imperial și inițial a fost menit carierei preoțești, dar studiile teologice la care a fost obligat de către familie au avut efect contrar, făcând din el o persoană ostilă bisericii.
În 1753 s-a logodit cu Maria Beatrice d'Este moștenitoarea ducatului de Modena. Căsătoria nu a avut loc, Maria Beatrice s-a căsătorit cu fratele mai mic a lui Leopold, Arhiducele Ferdinand.
După decesul fratelui său mai mare, Carol Iosif, în 1761, s-a decis că el ar trebui să-i succeadă tatălui său la tronul Marelui Ducat de Toscana, care era apanajul celui de-al doilea fiu. Această înțelegere a stat la baza căsătoriei sale din 5 august 1764 cu infanta Maria Luisa a Spaniei, fiica regelui Carol al III-lea al Spaniei și a reginei Maria Amalia de Saxonia.
După decesul tatălui său la 18 august 1765, i-a succedat la conducerea Marelui Ducat. Leopold era faimos în Florența pentru numeroasele sale aventuri extraconjugale. Printre amantele sale a fost și contesa Cowper, soția contelui Cowper care, în compensație pentru că a fost încornorat, a primit onoruri de fratele lui Leopold, Iosif al II-lea.
Timp de 25 de ani a fost mare duce al Toscanei și a locuit la Florența, în timp ce fratele său, Iosif al II-lea era împărat romano-german, la Viena. În perioada cât și-a exercitat atribuțiile de suveran al Toscanei, aceasta a cunoscut o mare înflorire economică și socială, datorată reformelor judicioase pe care le-a impus. A înlăturat restricțiile impuse locuitorilor ducatului de către predecesorii săi din familia Medici. Cea mai importantă reformă, cu adevarat remarcabilă pentru acel timp, a fost abolirea pedepsei cu moartea în 1786.
În anul 1790 pleacă la Viena, pentru a ocupa tronul fratelui său, decedat fără moștenitori. Scurta sa domnie ca împărat romano-german (al Sfântului Imperiu Roman) a fost frământată de rivalitățile dintre marile puteri ale Europei și de agitațiile politice din provinciile vastului său imperiu. A trăit epoca de tulburărilor revoluționare din Franța, unde printre mulți alții și-a pierdut viața sora sa, regina Maria-Antoaneta, soția regelui Ludovic al XVI-lea. Referitor la Revoluția franceză, a făcut un apel către capetele încoronate din Europa de a lua măsuri împotriva evenimentelor (revoluționare) care "compromit onoarea tuturor suveranilor și securitatea tuturor guvernelor".
A fost căsătorit cu Maria-Luisa a Spaniei. A avut 16 copii, dintre care cei mai cunoscuți sunt:
- Francisc, viitor împărat romano-german, ulterior primul împărat ereditar al Austriei
- Karl, arhiduce al Austriei, duce de Teschen, care a îmbrățișat cariera militară
A murit subit, după doar doi ani de domnie ca împărat, fiind înmormântat în Cripta Imperială din Viena, în mormântul 113.
.png)
.svg){kind=small}
· 1804: Carolina deParma (22 noiembrie 1770 – 1 martie 1804) a fost prințesă de Parma prin naștere și prințesă de Saxonia prin căsăstoria cu Prințul Maximilian de Saxonia. Carolina a fost copilul cel mare al lui Ferdinand, Duce de Parma și a soției acestuia, Arhiducesa Maria Amalia de Austria.
Numele de botez a fost Carolina Maria Teresa Giuseppa. A fost numiră după nașii ei, unchiul patern Carol al III-lea al Spaniei și bunica maternă împărăteasa Maria Teresa.
Numele de botez a fost Carolina Maria Teresa Giuseppa. A fost numiră după nașii ei, unchiul patern Carol al III-lea al Spaniei și bunica maternă împărăteasa Maria Teresa.
La Parma la 22 aprilie 1792 (prin procură) și din nou la Dresda la 9 mai1792 (în persoană), Carolina s-a căsătorit cu Prințul Maximilian de Saxonia, al cincilea și cel mai mic fiu al Electorului de Saxonia, Frederic Christian. Carolina și Maxilimian au avut șapte copii:
- Maria Amalia Friederike Augusta Karolina Ludovica Josepha Aloysia Anna Nepomucena Philippina Vincentia Franziska de Paula Franziska de Chantal (n. Dresda, 10 august 1794 - d. Pillnitz, 18 septembrie 1870), cunoscută drept Amalia. [1]
- Maria Ferdinanda Amalia Xaveria Theresia Josepha Anna Nepomucena Aloysia Johanna Vincentia Ignatia Dominica Franziska de Paula Franziska de Chantal (n. Dresda, 27 aprilie 1796 - d. Schloss Brandeis, Bohemia, 3 ianuarie 1865), cunoscută drept Maria; s-a căsătorit la 6 mai 1821 cu Ferdinand al III-lea, Mare Duce de Toscana (socrul surorii sale mai mici).
- Frederick Augustus II Albert Maria Clemens Joseph Vincenz Aloys Nepomuk Johann Baptista Nikolaus Raphael Peter Xavier Franz de Paula Venantius Felix (n. Dresda, 18 mai 1797 - d. Brennbüchel, 9 august 1854), rege al Saxoniei (1836).
- Klemens Maria Joseph Nepomuk Aloys Vincenz Xavier Franz de Paula Franz de Valois Joachim Benno Philipp Jakob (n. Dresda, 1 mai 1798 - d. Pisa, 4 ianuarie 1822), cunoscut drept Klemens.[2]
- Maria Anna Carolina Josepha Vincentia Xaveria Nepomucena Franziska de Paula Franziska de Chantal Johanna Antonia Elisabeth Cunigunde Gertrud Leopoldina (n. Dresda, 15 noiembrie 1799 - d. Pisa, 24 martie 1832), cunoscută drept Maria Anna; s-a căsătorit la 16 noiembrie 1817 cu Leopold al II-lea, Mare Duce de Toscana.
- Johann I Nepomuk Maria Joseph Anton Xaver Vincenz Aloys Franz de Paula Stanislaus Bernhard Paul Felix Damasus (n. Dresda, 12 decembrie 1801 - d. Pillnitz, 29 octombrie 1873), rege al Saxoniei (1854).
- Maria Josepha Amalia Beatrix Xaveria Vincentia Aloysia Franziska de Paula Franziska de Chantal Anna Apollonia Johanna Nepomucena Walburga Theresia Ambrosia (n. Dresda, 6 decembrie 1803 - d. Aranjuez, 17 mai 1829), cunoscută drept Maria Josepha Amalia; s-a căsătorit la 20 octombrie 1819 cu regele Ferdinand al VII-lea al Spaniei.
Prințesa Carolina a murit de febră la 1 martie 1804 la Dresda. La mai mult de 20 de ani după decesul ei, soțul ei s-a căsătorit cu nepoata ei, Prințesa Maria Luisa Carlota de Parma.
* 1862: Peter Barlow (n. 13 octombrie 1776 - d. 1 martie 1862) a fost un matematician și fizician englez.| Caroline de Parma | |
| Prințesă Maximilian de Saxonia | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | 22 noiembrie 1770 Parma |
| Decedată | (33 de ani) Dresda |
| Înmormântată | Catedrala Sfânta Treime din Dresda |
| Părinți | Ferdinand, Duce de Parma Arhiducesa Maria Amalia a Austriei |
| Frați și surori | Louis de Etruria Princess Maria Antonia of Parma[*] Carlotta di Borbone-Parma[*] Philippe Marie de Bourbon[*] |
| Căsătorită cu | Prințul Maximilian de Saxonia |
| Copii | Prințesa Amalie Maria Ferdinanda, Mare Ducesă de Toscana Frederic Augustus II Prințul Klemens Maria Anna, Mare Ducesă de Toscana Ioan I Maria Josepha, regină a Spaniei |
| Cetățenie |  Ducatul Parmei[*] |
| Ocupație | aristocrat[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | Prințesă |
| Familie nobiliară | Casa de Bourbon-Parma Casa de Wettin |
Este cunoscut pentru remarcabilele sale lucrări din domeniile matematicii, mecanicii, fizicii, fiind unul dintre cei mai remarcabili savanțiai Angliei acelei epoci.
S-a născut la Norwich și a murit la Woolwich, unde a fost profesor de matematică la Academia Militară.
A fost membru al Academiei de Științe din Sankt Petersburg și din Bruxelles, al Societății de Științe din SUA, al Royal Society din Londra(1828) și membru corespondent al Academiei Franceze de Științe.
Pentru meritele sale, a fost decorat cu Medalia Copley.
· 1865: Marea Ducesă Anna Pavlovna a Rusiei (rusă Анна Павловна; 18 ianuarie 1795 – 1 martie 1865) a fost regină a Olandei.
A fost al optulea copil și a șasea fiică a țarului Pavel I al Rusiei și a Mariei Feodorovna. Frații săi erau:
- Alexandru I, Țar al Rusiei (1777–1825), căsătorit cu Luise de Baden (1779–1826); au avut două fiice, ambele au murit în copilărie.
- Constantin Pavlovici Marele Duce (1779–1831), căsătorit cu Prințesa Juliane de Saxa-Coburg-Saalfeld (1781–1860) și a doua oară cu Ioanna Grudzińska (1799–1831). Nu a avut copii.
- Alexandra Pavlovna Mare Ducesă (1783–1801) căsătorită cu Arhiducele Joseph, Palatin al Ungariei (1776–1847); au avut o fiică (a murit la naștere)
- Elena Pavlovna Mare Ducesă (1784–1803) căsătorită cu Friedrich Ludwig, Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin (1778–1819); au avut doi copii.
- Maria Pavlovna Mare Ducesă (1786-1859) căsătorită cu Karl Friedrich, Mare Duce de Saxa-Weimar-Eisenach, a avut patru copii.
- Ecaterina Pavlovna Mare Ducesă (1788–1819) căsătorită cu Georg, Duce de Oldenburg (1784–1812), au avut doi fii; căsătorită a doua oară cu Wilhelm I de Württemberg (1781–1864), au avut două fiice.
- Olga Pavlovna (22 iulie 1792 – 26 ianuarie 1795).
- Nicolae I, Țar al Rusiei (1796–1855), căsătorit cu Charlotte a Prusiei (1798–1860), au avut zece copii.
- Mihail Pavlovici, Mare Duce (1798–1849), căsătorit cu Elena Pavlovna de Württemberg 1807–1873), au avut cinci copii.
Împăratul Napoleon I al Franței i-a cerut mâna însă a fost refuzat.
La 21 februarie, la Palatul de Iarnă din Sankt Petersburg, s-a căsătorit cu Prințul William de Orange, care va deveni mai târziu regele William al II-lea al Olandei. După căsătorie și-a păstrat propria religie. Cuplul a rămas în Rusia un an de zile.
Anna Pavlovna a fost șocată de diferența dintre Rusia și noua ei țară, în special atunci când era vorba de nivelul social, unde diferența dintre regalitate și cetățeni nu era așa de mare ca în Rusia iar ea a avut dificultăți de adaptare la acest lucru. Cuplul a trăit la Bruxelles până când revoluția belgienilor i-a forțat să părăsească orașul în 1830. Căsătoria a fost furtunoasă. În 1829, mai multe piese din bijuteriile ei au fost furate, iar ea și-a suspectat soțul de furt. Aventurile soțului ei a creat conflicte în mariaj; s-au separat până în 1843.
La 7 octombrie 1840, la abdicarea socrului ei, William I al Olandei, Anna Pavlovna a devenit regină a Olandei. Ca regină, Anna a fost descrisă ca fiind demnă, maiestoasă și distanțată de popor. Ca regină mamă a trăit o viață discretă.
A fost mama viitorului rege William al III-lea al Olandei.
.svg){kind=small}
· 1865: A incetat din viata, la varsta de 46 de ani, Nicolae Filimon, nuvelist, romancier, cronicar dramatic si muzical.
· 1909: Prințesa Maria Teresa Maddalena de Bourbon-Două Sicilii[1][2] (italiană Principessa Maria Teresa Maddalena di Borbone delle Due Sicilie[1][2]; 15 ianuarie 1867 – 1 martie 1909) a fost singurul copil al Prințului Louis de Bourbon-Două Sicilii, Conte de Trani moștenitor aparent al fostului regat al celor Două Siciii și a soției acestuia, Ducesa Mathilde Ludovika de Bavaria.[1][2] Maria Teresa a fost membră a Casei de Bourbon-Două Sicilii și a devenit membră a Casei de Hohenzollern-Sigmaringen prin căsătoria cu Prințul Wilhelm de Hohenzollern.
La 27 iunie 1889, la Sigmaringen, Maria Teresa s-a căsătorit cu Prințul Wilhelm de Hohenzollern.[1][2] El era fiul cel mare al lui Leopold, Prinț de Hohenzollern și a Infantei Antónia a Portugaliei[1][2] Maria Teresa și Wilhelm au avut trei copii:[1][2]
- Augusta Victoria (19 august 1890 – 29 august 1966). S-a căsătorit cu Manuel al II-lea al Portugaliei apoi s-a recăsătorit cu Robert, Conte Douglas.
- Frederic Victor (30 august 1891 – 6 februarie 1965). S-a căsătorit cu Prințesa Margarete Karola de Saxonia, care era fiica lui Frederic Augustus al III-lea de Saxonia și a Arhiducesei Luise, Prințesă de Toscana.
- Franz Joseph (30 august 1891 – 3 aprilie 1964). S-a căsătorit cu Prințesa Maria Alix de Saxonia, de asemenea fiică a lui Frederic Augustus al III-lea de Saxonia și a Arhiducesei Luise, Prințesă de Toscana.
Soțul Mariei Teresa i-a succedat tatălui său ca Prinț de Hohenzollern la 8 iunie 1905. După aproape patru ani ca Prințesă de Hohenzollern, Maria Teresa a murit, cel mai probabil de scleroză multiplă, la 1 mai 1909 la Cannes, Franța, la vârsta de 42 de ani.[1][2] După șase ani de la decesul ei, Wilhelm s-a recăsătorit cu Prințesa Adelgunde de Bavaria. Cuplul nu a avut copii.
| Maria Teresa de Bourbon-Două Sicilii | |
| Prințesă de Hohenzollern | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | italiană Maria Teresa Maddalena germană Maria Theresia Magdalena |
| Născută | 15 ianuarie 1867 Zürich, Elveția |
| Decedată | (42 de ani) Cannes, Franța |
| Cauza decesului | cauze naturale[*] (Scleroză multiplă) |
| Părinți | Prince Louis, Count of Trani[*] Mathilde Ludovika, Ducesă de Bavaria |
| Căsătorită cu | Wilhelm, Prinț de Hohenzollern |
| Copii | Augusta Victoria, regină a Portugaliei Frederic, Prinț de Hohenzollern Francis Joseph, Prinț de Hohenzollern-Emden |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Regatul Italiei |
| Religie | Biserica Catolică |
| Ocupație | aristocrat[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | Prințesă |
| Familie nobiliară | Casa de Bourbon-Două Sicilii Casa de Hohenzollern-Sigmaringen |
· 1911: Jacobus Henricus van 't Hoff, chimist olandez, laureat Nobel (n. 1852)
* 1921: Nikola I Mirkov Petrović-Njegoš (în sârbă Никола I Петровић-Његош; 7 octombrie [S.V. 25 septembrie] 1841 – 1 martie 1921) a fost conducătorul statului Muntenegru din 1860 până în 1918, domnind ca prinț suveran (1860-1910) și ca rege (1910-1918).
* 1924: Louise-Marie (18 februarie 1858 – 1 martie 1924), prințesă a Belgiei, a fost fiica cea mare a regelui Leopold al II-lea al Belgiei și a soției lui, Marie Henriette de Austria.
* 1921: Nikola I Mirkov Petrović-Njegoš (în sârbă Никола I Петровић-Његош; 7 octombrie [S.V. 25 septembrie] 1841 – 1 martie 1921) a fost conducătorul statului Muntenegru din 1860 până în 1918, domnind ca prinț suveran (1860-1910) și ca rege (1910-1918).
El a fost, de asemenea, un poet care a compus „namo”, un cântec popular din Muntenegru.
Nikola s-a născut în satul Njeguši, vechea reședință a familiei domnitoare Petrović. Tatăl său, Mirko Petrović-Njegoš, un renumit luptător muntenegrean, era fratele mai mare al lui Danilo I al Muntenegrului, care a murit fără urmași de sex bărbătesc. După 1696, când demnitatea de Vladika, sau prinț-episcop, a devenit ereditară în familia Petrović, puterea suverană a trecut de la unchi la nepot, vlădicii fiind membri ai ordinului clerului negru (adică clerul monahal) cărora le era interzis să se căsătorească. O schimbare a fost introdusă de către Danilo I, care a refuzat demnitatea episcopală, s-a căsătorit și a declarat rangul de principe ca fiind ereditar pe linie masculină. Cum Mirko Petrović-Njegos renunțase la pretenția sa la tron, fiul său a fost desemnat prinț moștenitor și vechiul sistem de succesiune a continuat, astfel, accidental.
Prințul Nikola, care fusese instruit de mic pentru cariera militară, și-a petrecut o parte din frageda lui copilărie la Trieste în casa familiei Kustic, căreia îi aparținea mătușa sa, prințesa Darinka, soția lui Danilo al II-lea. Prințesa era o francofilă înflăcărată și la sugestia ei tânărul prinț moștenitor a fost trimis la Liceul Louis-le-Grand din Paris. Spre deosebire de contemporanul său, regele Milan I al Serbiei, prințul Nikola a fost puțin influențat în gusturile și obiceiurile sale de educația pariziană; tânărul luptător, care-și dovedise de timpuriu patriotismul, capacitatea de conducere și talentul poetic, nu a arătat nici o înclinație pentru plăcerile existente în capitala franceză și a așteptat cu nerăbdare să se întoarcă în țara sa natală.
Nikola a fost membru al „Uniunii Tineretului Sârb” (în sârbă Уједињена омладина српска) pe parcursul existenței acestei organizații (1866–1871).[1][2] După ce organizația a fost interzisă în Principatul Serbia și Austro-Ungaria, Nikola a înființat în 1871 la Cetinje, împreună cu Marko Popović, Simo Popović, Mašo Vrbica și Vasa Pelagić, „Asociația pentru Eliberarea și Unificarea Serbiei” (în sârbă Дружина за ослобођење и уједињење српско)
Nikola se afla încă la Paris, când, ca urmare a asasinării unchiului său, Danilo I, a succedat ca prinț suveran (13 august 1860). În noiembrie 1860 el s-a căsătorit cu Milena, fiica voievodului Petar Vukotić.
În perioada de pace care a urmat, prințul Nikola a realizat o serie de reforme militare, administrative și educaționale. Țara a participat la o serie de războaie cu Imperiul Otoman între 1862 și 1878. În 1867 el s-a întâlnit cu împăratul Napoleon al III-lea la Paris, iar în 1868 a întreprins o călătorie în Rusia, unde a avut parte de o primire călduroasă din partea țarului Alexandru al II-lea. După aceea el a călătorit la curțile imperiale din Berlin și Viena. Eforturile sale de a obține simpatia familiei imperiale ruse au adus rezultate importante pentru Muntenegru; țarul i-a acordat sume de bani considerabile în scopuri educaționale și a dispus trimiterea de arme și muniții la Cetinje. În 1871 prințul Dolgorukov a sosit în Muntenegru cu o misiune specială din partea țarului și a distribuit sume mari de bani. În 1869 prințul Nikola, a cărui autoritate era acum deplin stabilită, a reușit să prevină implicarea războinicilor munteni în revolta krivosienilor împotriva guvernului austriac; în mod similar, în 1897 el a temperat entuziasmul războinic provocat de izbucnirea Războiului Greco-Turc.
| “ | Urmați-mă, muntenegreni - până la Bar, până la Barul nostru sârbesc, până la marea sârbească!... | ” |
În 1876 Nikola a declarat război Turciei; reputația sa militară a fost consolidată de campania militară ce a urmat și apoi de cea din 1877/1878, în care a capturat Nikšić, Bar și Ulcinj. Războiul a dus la o extindere considerabilă a frontierei Muntenegrului și la dobândirea unei porțiuni litorale la Marea Adriatică. El a justificat războiul ca fiind o răzbunare pentru Bătălia de la Kosovo Polje (1389). În 1876 a trimis următorul mesaj muntenegrenilor din Herțegovina:
- Sub Murad I Țaratul Sârb a fost distrus, sub Murad al V-lea el trebuie să renască. Aceasta este dorința mea și dorința noastră, precum și dorința lui Dumnezeu cel atotputernic.
Independența Muntenegrului a fost recunoscută la Congresul de la Berlin din 1878 și în următoarele decenii Muntenegru s-a bucurat de o stabilitate și prosperitate considerabilă. Educația, comunicațiile și armata s-au dezvoltat foarte mult (acesta din urmă cu sprijinul Rusiei Imperiale). În 1883 prințul Nikola l-a vizitat pe sultan, cu care a menținut ulterior cele mai cordiale relații; în 1896 el a sărbătorit bicentenarul dinastiei Petrović și în același an a participat la încoronarea țarului Nicolae al II-lea; în mai 1898 a vizitat-o pe regina Victoria la Castelul Windsor.
În 1900 Nikola și-a luat titlul de Alteță Regală.
Potrivit lui Bolati, curtea princiară a Muntenegrului nu a deplâns prea mult asasinarea regelui Alexandru Obrenović, pe care l-a văzut ca un inamic al Muntenegrului și un obstacol pentru unificarea Serbiei. „Deși nu s-a spus în mod deschis, s-a crezut că dinastia Petrović va fi cea care o va realiza [unirea]. Toate acțiunile regelui Nikola arată că el însuși credea aceasta”.[7]
El a dat Muntenegru prima constituție în 1905 la presiunea populației ce dorea mai multă libertate. De asemenea, el a introdus vest-stil European libertatea presei și codul penal după modelul occidental. În 1906 el a introdus moneda națională a Muntenegrului, perperul. Pe 28 august 1910, cu prilejul celebrării jubileului încoronării sale, el a primit titlul de rege, acordat de parlamentul național Skupština. Cu același prilej a fost numit feldmareșal în Armata Imperială Rusă, o onoare care nu mai fusese acordată anterior niciunui străin, cu excepția ducelui de Wellington. Când au izbucnit Războaiele Balcanice în 1912, regele Nikola a fost unul dintre cei mai entuziaști dintre aliați. El a vrut să-i alunge complet pe otomani din Europa. A sfidat Puterile Centrale și a capturat orașul Scutari în ciuda faptului că ei blocaseră întreaga coastă maritimă a Muntenegrului. Când a izbucnit Primul Război Mondial în 1914, el a fost primul care a acordat ajutor Serbiei pentru a respinge forțele austriece ce luptau în Peninsula Balcanică. El personal a fost un mare susținător al unificării sârbe, dar s-a opus cu amărăciune familiei Karađorđević.
În ianuarie 1916, după înfrângerea Serbiei, Muntenegru a fost ocupat de Austro-Ungaria, iar regele a fugit în Italia și apoi în Franța. Guvernul și-a transferat operațiunile la Bordeaux.
După sfârșitul Primului Război Mondial, o adunare organizată de sârbi la Podgorica a votat detronarea lui Nikola și anexarea Muntenegrului la Serbia. Câteva luni mai târziu, Serbia (ce includea Muntenegru) s-a unit cu fostele teritorii slave sudice ale Austro-Ungariei pentru a forma Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, care a fost redenumit Iugoslavia în 1929. Nikola a plecat în exil în Franța în 1918, dar a continuat să-și revendice tronul până la moartea sa ce a avut loc trei ani mai târziu la Antibes. El a fost înmormântat în Italia. În 1989, rămășițele pământești ale regelui Nikola, ale reginei Milena și a doi dintre cei 12 copii ai lor au fost aduse și înmormântate în Muntenegru.
Cinci dintre fiicele sale au fost căsătorite cu prinți și regi, oferindu-i lui Nikola porecla de „socrul Europei”, o poreclă pe care a împărțit-o cu regele contemporan al Danemarcei.
- Prințesa Ljubica, cunoscută ca Zorka (Cetinje, Muntenegru, 23 decembrie 1864 – Cetinje, 28 martie 1890) s-a căsătorit cu prințul Petar Karađorđević (care a devenit după moartea ei Regele Petru I, Rege al Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor, apoi Rege al Iugoslaviei, anexând Muntenegru chiar de la Nikola);
- Prințesa Milica (Cetinje, Muntenegru, 26 iulie 1866 – Alexandria, Egipt, 5 septembrie 1951) s-a căsătorit cu Marele Duce Petru Nicolaevici Romanov al Rusiei, fratele Marelui Duce Nicolae Nicolaevici;
- Prințesa Anastasija (Cetinje, Muntenegru, 4 ianuarie 1868 – Antibes, Franța, 15 noiembrie 1935) (cunoscută și ca Prințesa Stana) s-a căsătorit mai întâi cu George Maximilianovici, al 6-lea Duce de Leuchtenberg și apoi, după divorț, cu generalul Marele duce Nicolai Nicolaevici (cel Tânăr) al Rusiei; ambii soți erau nepoți ai țarului Nicolae I și ea a avut doi copii din prima căsătorie;
- Prințesa Marica (Cetinje, Muntenegru, 29 martie 1869 – St. Petersburg, Rusia, 7 mai 1885);
- Prințul Moștenitor Danilo Aleksandar (Cetinje, Muntenegru, 29 iunie 1871 – Viena, Austria, 24 septembrie 1939) s-a căsătorit cu Ducesa Jutta (cunoscută mai târziu ca Militza) de Mecklenburg-Strelitz, ei nu au avut copii;
- Prințesa Jelena (Cetinje, Muntenegru, 8 ianuarie 1873 – Montpellier, Franța, 28 noiembrie 1952) a devenit Regina Elena a Italiei, ca soție a regelui Victor Emmanuel al III-lea al Italiei;
- Prințesa Ana (Cetinje, Muntenegru, 18 august 1874 – Montreux, Elveția, 22 aprilie 1971), s-a căsătorit cu Prințul Francis Joseph de Battenberg, dar nu a avut copii;
- Prințesa Sofiya (Cetinje, Muntenegru, 2 mai 1876 – Cetinje, 14 iunie 1876);
- Prințul Mirko Dimitri (Cetinje, Muntenegru, 17 aprilie 1879 – Viena, Austria, 2 martie 1918) s-a căsătorit cu Natalija Konstantinović, o verișoară a regelui Alexandru I Obrenović, și a avut un fiu, Prințul Mihail de Muntenegru;
- Prințesa Kseniya (Cetinje, Muntenegru, 22 aprilie 1881 – Paris, Franța, 10 martie 1960);
- Prințesa Vjera (Rijeka Crnojevića, Muntenegru, 22 februarie 1887 – loc necunoscut, 31 octombrie 1927);
- Prințul Petar de Muntenegru (Cetinje, Muntenegru, 10 octombrie 1889 – Meran, Italia, 7 mai 1932); s-a căsătorit în 1924 cu Violet Wegner (care și-a schimbat numele în Ljubica după convertirea la Ortodoxie). Ei nu au avut copii.
Actualul pretendent la tron este prințul Nikola, fiul prințului Mihail și strănepotul regelui Nikola.
| Nikola al Muntenegrului | |
 Regele Muntenegrului | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Nikola I Mirkov Petrović-Njegoš |
| Născut | 17 octombrie 1841 Njeguši, Montenegro |
| Decedat | (79 de ani) Cap d'Antibes, Franța |
| Cauza decesului | cauze naturale[*] (hemoragie cerebrală[*]) |
| Părinți | Mirko Petrović-Njegoš[*] Anastasia Martinovich[*] |
| Căsătorit cu | Milena Vukotić |
| Copii | Zorka, prințesă a Serbiei Milica, Mare Ducesă a Rusiei Anastasia, Mare Ducesă a Rusiei Danilo, prințul moștenitor al Muntenegrului Elena, Regină a Italiei Ana, Prințesă Francis Joseph de Battenberg Mirko, Prinț de Muntenegru Prințesa Xenia de Muntenegru Prințul Petru |
| Cetățenie |  Vlădicatul Muntenegru |
| Etnie | Sârbi |
| Religie | Biserica Ortodoxă Sârbă |
| Ocupație | poet scriitor |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | rege[*] |
| Familie nobiliară | Casa Petrović-Njegoš |
| Domnie | |
| Domnie | 28 august 1910 - 26 noiembrie 1918 |
| Încoronare | 28 august 1910 |
Născută Louise-Marie Amelie a Belgiei, Louise-Marie s-a căsătorit cu Philipp, prinț de Saxa-Coburg și Gotha-Koháry, văr de gradul al doilea, la Bruxelles, la 4 februarie/4 mai 1875 și au avut doi copii:
- Leopold Clement Philipp August Maria (19 iulie 1878, Ungaria - 27 aprilie 1916, Viena).
- Dorothea Maria Henriette Auguste Louise (30 aprilie 1881, Viena - 21 ianuarie 1967, Württemberg), căsătorită la 2 august 1898 cu Ernst Gunther, Duce de Schleswig-Holstein.
Căsătoria n-a fost pe placul tatălui ei, care a privit-o ca o alianță nedorită cu Prusia, însă mama sa a aprobat-o deoarece Philip locuia în Ungaria. Relația dintre Louise și Philip nu a fost bună: s-a spus că Philip era autoritar și a introdus-o în pornografie iar Louise a răspuns la autoritatea lui cu un stil de viață generos la curtea Vienei, unde a atras multă atenție. În 1880, ea a sugerat o căsătorie dintre sora ei mai mică Stephanie și Prințul Moștenitor Rudolf al Austriei.
La douăzeci de ani de la căsătorie, în 1895, Louise-Marie a intrat într-o relație cu Géza Mattachich, fiu vitreg al lui Oskar Keglevich, conte de Buzin. Mattachich era locotenent într-un regiment din Croația al armatei austriece. S-au întâlnit la Prater, Viena.
În ianuarie 1897, a scandalizat Viena părăsindu-și soțul, Prințul Philipp, pentru Mattachich și luând-o pe fiica ei cu ea.[1] Au călătorit la Paris, apoi la Cannes, locuind în diverse destinații din sudul Franței și în restul Europei. Fiul ei s-a înstrăinat de ea, deoarece a interpretat că acțiunile ei i-au scăzut șansele la moștenire. Curând, fiica ei, la sfatul logodnicului, și-a părăsit mama.
În 1898, Prințul Philipp și Mattachich s-au duelat la Viena, prima dată cu arme, apoi cu săbiile, când prințul a fost rănit.[2]
Mattachich a fost arestat la Zagreb și închis timp de patru ani pentru fals, deoarece, el nu era fiul vitreg al lui Oskar Keglevich.[3]
În cele din urmă, Louise-Marie și Prințul Philipp au divorțat la Gotha la 15 ianuarie 1906, la aproape opt ani după ce Louise începuse procedura de divorț.
Înstrăinată de tatăl, soțul și copiii ei, cheltuielile extravagante ale Louisei-Marie au înglodat-o și mai mult în datorii. În ciuda faptului că probabil era fiica celui mai bogat rege din timpul său, a fost forțată să ceară faliment după ce s-a descoperit că Mattachich falsificase semnătura surorii Louisei-Marie, Prințesa Stéphanie, pe un bilet la ordin pentru bijuterii în valoare de aproximativ 2.500.000 $.[4] Ca urmare a acestui episod a fost instituționalizată în mai 1898 timp de șase ani. Mattachich a fost condamnat la patru ani de închisoare pentru fals. După terminatea sentinței, a ajutat-o pe Louise-Marie să scape de la azilul în care ea a fost internată în 1904; au fost împreună până la moartea lui în Paris. După moartea lui Mattachich, a primit o casă de la Elisabeta, soția vărului ei, Albert I al Belgiei.
| Prințesa Louise-Marie a Belgiei | |
| Prințesă de Kohary | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Louise-Marie Amélie |
| Născută | 18 februarie 1858 Bruxelles, Belgia |
| Decedată | (65 de ani) Wiesbaden, Germania |
| Înmormântată | South Cemetery Wiesbaden[*] |
| Părinți | Leopold al II-lea al Belgiei Marie Henriette de Austria |
| Frați și surori | Prințul Leopold, Duce de Brabant Prințesa Clémentine a Belgiei Prințesa Stéphanie a Belgiei |
| Căsătorită cu | Prințul Philipp de Saxa-Coburg și Gotha |
| Copii | Prințul Leopold de Saxa-Coburg și Gotha Prințesa Dorothea de Saxa-Coburg și Gotha |
| Cetățenie |  Belgia |
| Ocupație | aristocrat[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | Prințesă |
| Familie nobiliară | Casa de Saxa-Coburg și Gotha |
· 1938: Gabriele d’Annunzio, principe de Montenevoso (n. 12 martie 1863, Pescara - d. 1 martie 1938, Gardone) a fost un poet, romancier, nuvelist și dramaturg italian, președinte al Academiei italiene.
Gabriele d’Annunzio, poet, romancier, dramaturg și soldat s-a născut în Pescara, la 12 martie 1863. Părinții săi erau Francesco Paolo Rapagnetta, care și-a luat și numele d'Annunzio și Luisa de Benedictis. S-a mutat la Roma în 1881 și și-a încput cariera literară. S-a mutat mai apoi în Franța în 1910, dar s-a întors în Italia unde a devenit un susținător fervent al intrării Italiei în război alături de Antanta. După intrarea în război, d’Annunzio a devenit infanterist în armata italiană, mai apoi marinar și aviator. Misiunile sale cutezătoare din Trieste, Pola și mai ales zborul său deasupra Vienei din 1918 pentru a răspândi manifeste l-au consacrat ca o legendă…
În septembrie 1919, Gabriele d’Annunzio a condus o expediție în Dalmația, ocupând portul Fiume[14], unde a înființat un stat independent, separat de Italia și de restul Europei până în 1921. Trupele sale, desprinse din armata regulată italiană, se numeau legionari și purtau o uniforma formată din camașă neagră, care a devenit mai apoi uniforma fasciștilor. Mulți din legionarii lui d’Annunzio făceau parte din gruparea stângistă “Fasci di Combattimento”, mulți dintre ei fiind foști membri ai brigăzilor de șoc Arditi, folosite în primul război mondial pe post de trupe de comando.
În armata lui d’Annunzio era simțită puternic și prezența militanților futuriști conduși de Marinetti, prezent în persoană în Fiume. Când acesta a fost expulzat din Fiume pentru grave abateri, în postul său de comandă, Mino Somezi și Mario Carli, alți doi futuriști de seamă, i-au luat locul în Fiume.
D’Annunzio era unul din puținii scriitori agreați de către Mussolini. Deși a avut o influență notabilă asupra ideologiei fasciste, Gabriele D'Annunzionu s-a implicat niciodată în mod direct în guvernul fascist la putere, în Italia, din anul 1923.
A fost creat prinț de Monte Nevoso[15] în 1924, iar Mussolini l-a numit președinte al Academiei Regale Italiene, în 1937, însă D'Annunzio a murit înainte de a-și ocupa această înaltă funcție.
În mod fundamental antinazist, și detestându-l pe Hitler, s-a opus apropierii Italiei de Germania nazistă. Cu toate acestea, Mussolini i-a acordat funeralii naționale, după moartea scriitorului, survenită la 1 martie 1938, ca urmare a unei hemoragii cerebrale, la Gardene Riviera, în locuința sa (care a devenit apoi mausoleu al Vittoriale degli Italiani).
Operă vastă - 17 volume de poeme și poezii; 8 romane; 6 volume de nuvele; 10 drame; 3 volume memorialistice etc.
· 1973: Lev Andreevici Arțimovici (n. 25 februarie 1909, Moscova - d. 1 martie1973, Moscova) a fost un fizician sovietic, membru al Academiei de Științe a URSS din 1953, membru al Prezidiului Academiei de Științe a URSS din 1957, Erou al Muncii Socialiste.
A absolvit Universitatea la Minsk (1928). În anii 1930 - 1944 a lucrat la Institutul fizico-tehnic din Leningrad al Academiei de Științe din URSS, cunoscut pe scurt ca Institutul Ioffe. Din anul 1944 lucrează la Institutul pentru energie atomică Kurceatov din Moscova, pentru proiectul sovietic al bombei atomice. Din 1951 până la moartea sa, în 1973, a fost șeful programului sovietic pentru energia nucleară de fuziune. Din anul 1947 a devenit profesor la Universitatea Lomonosov din Moscova.
* 1990: Ion Iancu Lefter (n. 28 septembrie 1940, Gura Albești, județul Vaslui, d. 1 martie 1990, Vaslui) a fost un poetromân.
A absolvit Universitatea la Minsk (1928). În anii 1930 - 1944 a lucrat la Institutul fizico-tehnic din Leningrad al Academiei de Științe din URSS, cunoscut pe scurt ca Institutul Ioffe. Din anul 1944 lucrează la Institutul pentru energie atomică Kurceatov din Moscova, pentru proiectul sovietic al bombei atomice. Din 1951 până la moartea sa, în 1973, a fost șeful programului sovietic pentru energia nucleară de fuziune. Din anul 1947 a devenit profesor la Universitatea Lomonosov din Moscova.
* 1990: Ion Iancu Lefter (n. 28 septembrie 1940, Gura Albești, județul Vaslui, d. 1 martie 1990, Vaslui) a fost un poetromân.
S-a născut într-o familie de răzeși din localitatea Gura-Albești, comuna Abești, județul Vaslui. A urmat studiile primare și gimnaziale în satul natal. A încercat să se înscrie la școala de ofițeri de la Predeal, dar a fost respins deoarece nu a avut înălțimea corespunzătoare.[2] Astfel se înscrie și absolvă în anul 1958 Liceul „Mihail Kogălniceanu“ din Vaslui. După liceu a intrat ca profesor suplinitor în învățământ și a urmat cursurile Institutului Pedagogic din Bârlad pentru doi, devenind învățător, dar nu a profesat niciodată ca învățător.[2] A fost profesor suplinitor în câteva localități din Moldova și Dobrogea, iar în acest timp urmează, la fără frecvență, cursurile Facultății de Filologie a Institutului Pedagogic de 3 ani din București pe care le-a absolvit în anul 1971, iar în calitate de profesor de Limba și literatura română a funcționat la Școala Generală Nr. 3 din Vaslui.[2]
De-a lungul vieții a avut multe alte slujbe, a fost șeful stației de radioamplificare Vaslui, a fost inspector la Comitetul de Cultură și Artă din județul Vaslui, bibliotecar și chiar supraveghetor de sală la Întreprinderea Cinematografică, redactor la ziarul Satul socialist din Bacău și Vremea nouădin Vaslui. A fost membru al cenaclurilor literare din județ și a colaborat la Flacăra Iașului, Luceafărul, Gazeta literară, Contemporanul etc.[1][2]
A început să scrie în perioada liceului, iar intrarea sa în literatură a fost întâmpinată de George Călinescu, la 16 februarie 1962, în Cronica optimistului din revista Contemporanul, astfel: Fervent, cultivând fraza psalmodică de tip witmanian, Ion Iancu Lefter e o pădure de vise, cu crengile mai încâlcite din cauza, vorba colegului său (Ion Murgeanu), furtunii de elanuri constructive care trece prin ea. Amândoi merită un bine-ai venit.[2][3]
Debutul editorial a avut loc în anul 1969 cu volumul de versuri Sărut.
În anul 1990, împreună cu Dan Ravaru, P. Munteanu, I. Parfene a pus bazele unei publicații culturale, Gazeta de Est, al cărei prim număr a apărut la 16 februarie 1990.[2]
La 1 martie 1990, Ion Iancu Lefter a fost accidentat mortal, chiar pe trecerea de pietoni din centrul orașului, de un polițist aflat în stare de ebrietate la volanul unei mașini.[2][4] A fost înmormântat în cimitirul din satul natal
Antume
- Sărut, Editura Luceafărul, București, 1969
- Starea de duminică, Editura Junimea, Iași, 1982
- Coroana de spice, Editura Ion Creangă, București, 1985
- Săgetarea cerbului, Editura Cartea românească, București, 1988
- Gloria ierbii, Editura Albatros, București, 1989
Postume
- Apoteoza lacrimei, editat de Comitetul pentru Cultură și Centrul Creației Populare, 1997
- Arătura, la Editura Junimea, Iași, 2000
- Trenul de noapte, la Editura Albatros, București, 2000
- Cele mai frumoase poezii, la Editura Cronica, 2002
- Spre Golgota, Editura Artpres, Timișoara, 2005.
| Ion Iancu Lefter | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 28 septembrie 1940 Gura Albești, județul Vaslui |
| Decedat | (49 de ani) Vaslui, județul Vaslui |
| Cauza decesului | accident rutier[*] |
| Naționalitate |  română |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | poet |
| Activitatea literară | |
| Operă de debut | Sărut, 1969 |
· 1995 - A murit Alexandru Cosmovici, compozitor şi muzicolog (n.17.09.1901).
· 1996: Alf Lombard, lingvist suedez de origine franceză (n. 1902)
* 1999: Vasile Chelaru (n. 13 iunie 1921, Șerbești, Județul Neamț - d. 1 martie1999, București) a fost un scrimer olimpic român și un antrenor de scrimă.
* 1999: Vasile Chelaru (n. 13 iunie 1921, Șerbești, Județul Neamț - d. 1 martie1999, București) a fost un scrimer olimpic român și un antrenor de scrimă.
Vasile Chelaru s-a născut în Șerbești, acum Ștefan cel Mare, județul Neamț. Din 1941 a studiat la o academie militară, apoi la Institutul Militar de Educație Fizică.[1] A început să practice scrimă în cursul studiilor său, absolvind aceasta specializare în 1946.[1] Trăgea la cele trei arme. A luat parte la probele de floretă individual și pe echipe, precum și la proba de sabie individual la Jocurile Olimpice de vară din 1952 de la Helsinki.[2] În anul următor a devenit campion a României la floretă.[3]
În anul 1957 a devenit antrenor de scrimă la Casa Centrală a Armatei, acum CSA Steaua București și din 1964 antrenor ambelor loturi de floretă a României.[1] Sur îndrumarea sa, lotul masculin a câștigat primul titlul mondial din istorie scrimei românești la Campionatul Mondial din 1967 de la Montreal, Ion Drîmbă a cucerit aurul la Jocurile Olimpice din 1968 de la Mexico City și lotul feminin s-a păstrat titlul mondial la Campionatul Mondial din 1969 de la Havana.[4] Pentru realizări sale a fost numit antrenor emerit în 1968.
Vasile Chelaru a murit la 1 martie 1999 la București
* 2001: Zaharia Pană (cunoscut și sub numele de Zahu Pană, n. 20 august 1921, Gorna Belica, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, astăzi în Republica Macedonia – d. 1 martie 2001, New York, SUA) a fost un poet, scriitor și publicist de origine aromână. S-a născut la 20 august 1921 în comuna Belea de Sus, fosta Macedonie iugoslavă. Tatăl său, Vasile Pană a luptat ca voluntar în primul Război Mondial. În 1925 familia sa a fost colonizată în Cadrilater, comuna Cocina, județul Durostor. Aici, Zaharia a urmat școala primară și apoi școala comercială din Silistra. La 14 ani debutează în revista liceului Lumina, cu poezia Vijelie. După moartea prematură a tatălui său in 1935 și cedarea Cadrilaterului în 1940, se mută la București alături de ceilalți membri ai familiei sale, continuându-și studiile în capitală. Simpatizant al mișcării naționaliste care cuprinsese țara, este arestat prima oară în 1941, condamnat la 8 ani de închisoare și trimis la Aiud. Tot în 1941, este trimis împreună cu un grup de studenți aflați în dentenție pentru a lupta pe frontul de răsărit. După terminarea luptelor este luat prizonier de trupele sovietice, dar reușește să fugă și să ajungă în țară, unde își termină studiile liceale și absolvă Academia Comercială din București. În anul 1958 este arestat din nou de regimul comunist și trimis la Aiud însă este eliberat în 1964 în urma Decretului de Grațiere.
În anul următor, 1965, s-a căsătorit cu Marica Caramihai, reușind să emigreze în Statele Unite cu ajutorul unei rude a soției sale, stabilindu-se la New York, unde a fost ales președinte al Asociației Foștilor Deținuți Politici. Zahu Pană a desfășurat o intensă activitate jurnalistică la câteva publicații de limba română. În 1982 publică la Editura „Cuvântul Românesc” lucrarea „Poezii din închisori”, o culegere antologică din opera lirică a peste 50 de poeți cunoscuți și anonimi, iar în 1989, cartea lui de poezii originale, „Cu acul pe săpun”. A murit la 11 martie 2001 în New York.
„ Poet pătimaș, înzestrat și cu o memorie prodigioasă, Zahu Pană a fost primul care a cules cu pasiune și interes, atât în închisoare, cât și după aceea, aproape toată creația lirică a poeților români condamnați de infernalul regim comunist. A avut o viață zbuciumată, plină de peripeții dramatice, de chinuri, de lipsuri, de frământări și de avânturi idealiste, cu înfrângeri și ridicări, dar până la urmă triumfătoare și pilduitoare, bogată în roade pe plan cultural și spiritual. Zahu a fost un poet și publicist de mare talent și un luptător naționalist dârz și neînfricat până în ultimele lui clipe, când s’a dus dintre noi.” (Ionel Zeana)
| Zaharia Pană | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 20 august 1921.svg){kind=small} Gorna Belica[*], Struga Municipality[*], Macedonia de Nord |
| Decedat | (79 de ani) New York  |
| Părinți | Vasile Pană |
| Frați și surori | Victoria Bațu |
| Căsătorit cu | Marica Caramihai |
| Naționalitate | român |
| Ocupație | poet |
| Partid politic | Mișcarea Legionară |
| Activitatea literară | |
| Operă de debut | Vijelie |
* 2011: Ion Monea (n. 30 noiembrie 1940, Tohanu Vechi [1] - d. 1 martie 2011) a fost un boxer român, medaliat cu bronz la Roma 1960 și cu argint la Mexico 1968. A participat și la Tokyo 1964, clasându-se pe locul cinci. După ce s-a retras din activitatea competițională, a devenit antrenor.
| Ion Monea | |
 Ion Monea | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 30 noiembrie 1940 Tohanu Vechi, Zărnești județul Brașov |
| Decedat | (70 de ani) București |
| Cauza decesului | cauze naturale[*] (cancer pulmonar) |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | boxer[*] |
| Înălțime | 1.78 m |
| Greutate | 75 kg |
| Țară |  România |
| Sport | Box |
| Club | CS Dinamo |
| Titluri și realizări | |
| Jocuri olimpice | Jocurile Olimpice de vară din 1968 Jocurile Olimpice de vară din 1964 Jocurile Olimpice de vară din 1960 |
· 2012: Lucio Dalla, OMRI (4 martie 1943 – 1 martie 2012) a fost un actor, muzician și cantautor italian. De asemenea a cântat la clarinet și clape.
Dalla a compus „Caruso” (1986)[2] , o melodie dedicată tenorului italian Enrico Caruso, care este cântată de mai mulți artiști internaționali cum ar fi: Luciano Pavarotti și Julio Iglesias. Versiunea cântată de Pavarotti s-a vândut în peste 9 milioane de copii, iar o altă versiune cântată de Andrea Bocelli, a fost inclusă pe primul său album internațional, Romanza, care s-a vândut în peste 20 de milioane de copii în toată lumea
Sărbători
· În calendarul ortodox: Sf Cuv Mc Evdochia; Sf Cuv Domnina; Duminica Izgonirii lui Adam din Rai - a Lăsatului sec de brânză
· În calendarul romano-catolic: Sf. Albin, episcop
· În calendarul Greco-catolic: Sf. Eudochia, cuvioasă, martiră († secolul al II-lea)
· Mărțișorul. Povestea martisorului incepe acum mai bine de 2000 de ani, pe vremea dacilor si a romanilor, dar traditia este mult mai veche. Se spune ca stramosii nostri purtau monede gaurite, atarnate de un fir impletit – colorat in alb si negru. Banutii erau de aur, argint sau metal obisnuit, indicand cat de bogata sau de saraca era persoana care ii purta. Albul insemna revenirea la viata a naturii si caldura verii, in timp ce negrul semnifica frigul iernii. Aceste martisoare erau purtate la incheietura mainii sau prinse in piept cu un ac, iar fetele credeau despre ele ca le vor aduce noroc, frumusete si le vor feri de razele arzatoare ale soarelui verii. Cand copacii infloreau, femeile agatau firul de o ramura, iar cu moneda respectiva cumparau cas, pentru ca tot restul anului pielea lor sa fie alba si moale. In timp, rolul de talisman sau obiect purtator de noroc al martisorului s-a transformat in simbol al iubirii. In acelasi timp, si firul negru a devenit rosu. Sapaturile arheologice au scos la iveala martisoare cu o vechime de peste 8000 de ani! Sub forma unor pietricele de rau, vopsite in alb si rosu, ele erau insirate pe ata si se purtau la gat. Culoarea rosie era data de foc, sange si soare – insemnand nasterea si viata, adica femeia. Iar albul era limpezimea apelor, culoarea norilor, zapada rece si pura – semnificand intelepciunea barbatului. Impletirea snurului arata legatura inseparabila dintre cele doua elemente ale vietii. Traditia banutului este legata, de asemenea, de legenda Babei Dochia, pastorita cu cele sapte cojoace, transformata intr-o stanca. Se spune ca Dochia a gasit intr-o zi o moneda, a gaurit-o, a legat-o de un snur din fire de lana – albe si negre – impletite, purtand-o la gat in semn de noroc. In traditia romaneasca, de 1 martie se daruia celor dragi un mic talisman legat cu un snur alb-rosu ori pur si simplu snurul bicolor. Martisorul simbolizeaza venirea primaverii, realuarea unui nou ciclu al naturii odata cu reinvierea Dochiei. Prima referire la martisor din tratatele folclorice a aparut in lucrarea cercetatorului Iordache Golescu, iar profesorul Simion Florea Marian a reluat ideea in cartea “Sarbatorile la romani“, unde se spune ca de 1 martie copiilor li se lega la mana un banut din aur ca sa le poarte noroc si sa fie feriti de vraji. Amuleta trebuia purtata 12 zile dupa care era prinsa de ramura unui copac. Chiar si acum, daruirea unui martisor persoanei dragi s-a pastrat ca un obicei al romanilor in intreaga tara.
· Sarbatoarea Sfantului David – Ziua nationala a velsilor (galezilor) din Marea Britanie, pe tot cuprinsul Tarii Galilor. Este o sarbatoare crestina in timpul careia velsii il celebreaza pe Sfantul David (n.cca anul 500, patronul Tarii Galilor, mort in ziua de 1 martie anul 589). Velsii sunt una dintre cele şase naţiuni celtice din Europa şi tara lor este in prezent parte a Regatului Unit al marii Britanii si Irlandei de Nord. In velsa, acestei tari i se spune Cymru (pronunţat Kum-ri), iar in latina i se spunea Cambria. Pina la cucerirea ei în 1282 de către Edward I al Angliei, Ţara Galilor era divizata în numeroase principate independente. Ca urmare a Actului de Unire emis de regele Henric al VIII-lea (el însuşi provenit dintr-o familie de origine velsa), ţara a devenit parte componentă a regatului Angliei în 1536. Prin traditie, fiul cel mare al regelui Angliei ia titlul de Print de Wales.
· Ziua mondială a protecției civile. Ziua mondială a protecției civile este sărbătorită în fiecare an la data de 1 martie. A fost instituită printr-o decizie a Adunării Generale a Organizației Internaționale a Protecției Civile în anul 1990 și marchează intrarea în vigoare a Constituției acestei organizații, la 1 martie 1972.
· Ziua ”Zero discriminare”. Ziua ”Zero discriminare” este marcată în fiecare an, începând din 2014, la 1 martie, la inițiativa UNAIDS – Programul Națiunilor Unite pentru HIV/SIDA. Această campanie se dorește a fi un apel adresat oamenilor de pretutindeni de a promova și sărbători diversitatea, toleranța și incluziunea și de a acționa împreună pentru a pune capăt discriminării.
· Romania: Ziua Automobiliştilor Militari. La 1 martie 1917, prin înaltul Decret nr. 245 al regelui Ferdinand I, s-a înfiinţat Regimentul de Tracţiune Automobilă, moment ce a marcat începutul procesului de reorganizare a formaţiunilor de automobile şi apariţia a armei auto în Armata României.
· Romania: Ziua Forţelor pentru Operaţii Speciale. Aniversarea Zilei Forţelor pentru operaţii speciale este legată de înfiinţarea primei unităţi acţionale de operaţii speciale, la 1 martie 2003, dată la care a fost constituit Batalionul 1 forţe speciale, redenumit ulterior Batalionul 1 operaţii speciale „Vulturii”. O scurtă trecere prin istorie ne arată că în anul 2005 a fost constituit Centrul de instruire pentru operaţii speciale „General Grigore Baştan”, prin transformarea Şcolii de Aplicaţie a Forţelor pentru Operaţii Speciale „General Grigore Baştan”.
![[1]](http://www.royaltyguide.nl/images-families/wettin/saxonyalbert3/1794%20Amalia-02.jpg){kind=link}
![[2]](http://www.royaltyguide.nl/images-families/wettin/saxonyalbert3/1798%20%20Clemens.jpg){kind=link}
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu