MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
DUMINICĂ 9 FEBRUARIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE; PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI (B)

Bună dimineața, prieteni!
Să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne ierte toate greșelile și păcatele noastre și să-I mulțumim pentru tot ce ne-a dat!
Clic pe imagine pentru a deschide și vedea conținutul!

Decese

·         967 – A murit   Sayf al-Dawla, fondatorul Emiratului de Alep, care cuprindea cea mai mare parte a  nordului Siriei. S-a nascut la 22 iunie 916 si a domnit intre anii 945-967.
* 978: Luitgarda de Vermandois (n. cca. 914 – d. 9 februarie 978) a fost o nobilă franceză. Prin naștere, Luitgarda a fost contesă de Vermandois, devenită în urma primei sale căsătorii ducesă de Normandia, iar apoi contesă de Blois prin cea de a doua căsătorie.

Luitgarda a fost o fiică a contelui Herbert al II-lea de Vermandois cu Hildebranda de Franța. Mai întâi, a fost căsătorită cu ducele Guillaume I de Normandia în 940, mariaj în urma căruia nu au rezultat urmași. Devenită văduvă, în urma morții lui Guillaume din 942, Luitgarda s-a recăsătorit cu contele Theobald I de Blois, în 943.

Din această a doua căsătorie, Luitgarda a fost mamă a patru copii:

• Theobald (d. 962).
• Hugo, arhiepiscop de Bourges (d. 985).
• Odo, conte de Blois (d. 995).
• Emma (d. după 1003), căsătorită cu ducele Guillaume al IV-lea de Aquitania.

·         1011: Bernard I de Saxonia

·         1199 – A murit Minamoto no Yoritomo (n.9 mai 1147), fondatorul și primul shogun  al Shogunatului Kamakura din Japonia.A domnit din 1192 până în 1199

·         1450:  Agnès Sorel, metresa regelui Carol al VII-lea al Franței (n. 1421)
* 1612: Vincenzo Gonzaga (21 septembrie 1562 – 9 februarie 1612) a fost conducător al Ducatului de Mantua și Montferrat din 1587 până în 1612.

El a fost fiul lui Guglielmo Gonzaga, Duce de Mantua și a Arhiducesei Eleanor de Austria. Bunicii materni au fost Ferdinand I, Împărat Romanși Anna a Boemiei și Ungariei.

Vincenzo a fost un important patron al artelor și științelor și a transformat Mantua într-un vibrant centru cultural. La 22 septembrie 1587 Vincenzo a fost încoronat ca cel de-al 4-lea Duce de Mantua printr-o ceremonie ostentativă. El l-a angajat pe compozitorul Claudio Monteverdi și pe pictorul Peter Paul Rubens. În 1590 Monteverdi a devenit interpret de viola da gamba și dascăl în capela lui Vincenzo; în 1602 Vincenzo l-a numit maestru al muzicii după decesul lui Benedetto Pallavicino. De asemenea, Vincenzo a fost prieten cu poetul Torquato Tasso. O carte mică publicată la Verona în 1589 descrie cum un actor comic numit Valerini în serviciul lui Vincenzo își imaginează o galerie ideală de artă, în care sunt prezentate mai degrabă statuile celor mai importanți colecționari de artă decât activitatea artiștilor însăși. Vincenzo a fost descris ca un colos care va domina întreaga galerie ideală.^[1]

Astronomul Giovanni Antonio Magini a servit ca tutore pentru fii lui Vincenzo, Francesco și Ferdinando. Lucrarea cea mai importantă a lui Magini a fost pregătirea Atlante geografico d'Italia (Atlas Geografic al Italiei), publicat postum de fiul lui Magini în 1620. Vincenzo, căruia Atlasul i-a fost dedicat, l-a ajutat în acest proiect și a permis ca hărți ale diferitelor state ale Italiei să-i fie aduse lui Magini.

În iarna 1603-1604, Galileo a vizitat Curtea din Mantua într-un efort de a obține o poziție acolo și i s-a oferit un salariu, dar nu a putut conveni asupra termenilor cu Vincenzo.

Obiceiurile risipitoare ale lui Vincenzo sunt considerate a fi accelerat declinul economic și cultural al Mantua. S-a spus că Vincenzo era impotent și că a trimis o expediție secretă în Lumea Nouă pentru a obține un afrodisiac legendar.[1]

Eleonora de Medici.

Vincenzo s-a căsătorit cu Margherita Farnese în 1581; mariajul a rămas fără copii și s-a terminat prin divorț. La 29 aprilie 1584 el s-a căsătorit cu verișoara lui primară Eleonora de Medici, fiica lui Francesco I de Medici și a Ioanei de Austria.

Vincenzo și Eleonora au avut șase copii:

• Francesco (7 mai 1586 – 22 decembrie 1612), care a condus sub numele de Francesco al IV-lea Gonzaga, Duce de Mantua și Montferrat între 9 februarie și 22 decembrie 1612.
• Ferdinando (26 aprilie 1587 – 29 octombrie 1626), care a condus sub numele de Ferdinando I Gonzaga, Duce de Mantua și Montferrat din 1612 până la moartea sa.
• Guglielmo Domenico (1589–1591), a murit tânăr
• Margherita Gonzaga (2 octombrie 1591 – 7 februarie 1632), soția lui Henria al II-lea, Duce de Lorena
• Vincenzo (7 ianuarie 1594 – 25 decembrie 1627), a condus sub numele de Vincenzo al II-lea Gonzaga, Duce de Mantua și Montferrat din 1626 până la moartea sa.
• Eleonora Gonzaga (23 septembrie 1598 – 27 iunie 1655), a doua soție a lui Ferdinand al II-lea, Împărat Roman

A avut și câțiva copii nelegitimi, printre care:

• cu nobila Agnes Argotta, soția lui Prospero del Carretto:
  • Francesco Gonzaga (1588-1673), episcop de Nola în 1657
  • Silvio (1592-1612), cavaler de la Malta, poet de curte și marchiz Cavriana
  • Giovanni (? -1679), ministru al lui Ferdinando Carlo Gonzaga
  • Eleanora, călugăriță.
• cu nobila Felicita Guerrieri, fiica lui Tullo Guerrieri:
• Francesca.

Vincenzo I, Duce de Mantua
Date personale
Născut	21 septembrie 1562 Mantua
Decedat	9 februarie 1612 (49 de ani) Mantua
Înmormântat	9 februarie 1612 Biserica Sant'Andrea
Părinți	Guglielmo Gonzaga, Duce de Mantua Arhiducesa Eleanor de Austria
Frați și surori	Margherita Gonzaga, Duchess of Ferrara[*] Anne Juliana Gonzaga
Căsătorit cu	Margherita Farnese Eleonora de Medici
Copii	Francesco IV Gonzaga Ferdinando Gonzaga Guglielmo Domenico Margherita Gonzaga Vincenzo II Gonzaga Eleonora Gonzaga
Ocupație	colecționar de artă[*] patron of the arts[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Gonzaga
Duce de Mantua și Montferrat
Domnie	14 august 1587-9 februarie 1612
Încoronare	22 septembrie 1587
Predecesor	Guglielmo Gonzaga
Succesor	Francesco IV Gonzaga

·         1640: A murit Murad al IV-lea, sultan al Imperiului Otoman (n. 1612). Murad al IV-lea (n. 26/27 iulie 1612 – d. 9 februarie 1640) a fost sultan al Imperiului Otoman din 1623 până la moartea sa în 1640. S-a născut la Constantinopole ca fiu al sultanului Ahmed I și a soției sale, Kösem Sultan. Adus la putere printr-o conspirație de palat în 1623, el l-a succedat pe unchiul său, Mustafa I (domnie: 1617–18, 1622–23). Avea doar 11 ani când s-a urcat pe tron

·         1670: Frederic al III-lea (daneză Frederik III; 18 martie 1609 – 9 februarie1670^[1]) a fost rege al Danemarcei și al Norvegiei din 1648 până la moartea sa. A instituit în Danemarca monarhia absolută în 1660.

Frederic al III-lea al Danemarcei

Frederic s-a născut la Haderslev în Slesvig, ca fiu al regelui Christian al IV-lea al Danemarcei și al primei lui soții, Anne Catherine de Brandenburg. În tinerețea și maturitatea timpurie, nu a existat perspectiva urcării sale pe tronul danez, fratele său mai mare, Christian, fiind moștenitorul aparent.

Frederic a fost educat la Academia Sorø și a studiat în Olanda și Franța. Și-a arătat interesul pentru teologie, științe naturale și istoria Scandinaviei.^[2] A fost un prinț rezervat și enigmatic, care râdea rareori, vorbea puțin și scria și mai puțin în contrast izbitor cu tatăl său. Frederic poseda virtuți compensatoare de oderație și de autocontrol.

La data de 1 octombrie 1643, Frederic s-a căsătorit cu Sophie Amalie de Braunschweig-Lüneburg, fiica lui George, Duce de Brunswick-Lüneburg. Soția lui era energică și ambițioasă.^[3] El era un colecționar entuziast de cărți și colecția sa a fost cea care a fondat Biblioteca Regală din Copenhaga.^[2]

În tinerețe a fost un instrument în politica tatălui său de expansiune în Germania. A devenit prinț arhiepiscop de Bremen (1635–45) și prinț episcop de Verden (1623–29 și din nou în 1634–44). La vârsta de 18 ani a devenit comandant șef al fortăreței de la Stade. Încă de la o vârstă fragedă a acumulat experiență ca administrator. A avut întotdeauna un gust foarte pronunțat pentru studii literare și științifice.^[3]

În timpul Războiului Torstenson din 1643–45, Frederic a pierdut controlul posesiunilor sale în cadrul imperiului.^[2] Tatăl său l-a numit comandant al ducatului Schleswig-Holstein. Comanda sa nu a avut succes în special din cauza cerurilor cu mareșalul Anders Bille, care comanda forțele daneze. Aceasta a fost prima coliziune cu nobilimea daneză, care ulterior l-a privit cu mare neîncredere

Moartea fratelui său mai mare în iunie 1647 i-a deschis perspectiva de a deveni moștenitor al tronului danez. Totuși, acest subiet era încă nesoluționat atunci când Christian al IV-lea a murit la 28 februarie 1648. După lungi deliberări, a fost acceptat ca regele Frederic al III-lea al Danemarcei. La 6 iulie, Frederic a primit omagiul supușilor săi și a fost încoronat la 23 noiembrie.

În primii săi ani de domnie, Rigsraadet (consiliul regal) a fost principalul centru de putere al politicii daneze. Totuși, Frederic deținea mai multă putere decât cea instituită de către Haandfæstning și în cele din urmă a reușit să îndepărteze din Rigsraadet doi dintre cei mai influenți membri în 1651: cumnatul său Corfitz Ulfeldt și guvernatorul Hannibal Sehested.^[2] Ulfeldt a plecat în exil în Suedia unde a devenit trădător iar Sehested a reintrat în grații în 1660.

Frederic a privit ascensiunea lui Carol al X-lea al Suediei de la 6 iunie 1654 ca o sursă de pericol pentru Danemarca. După ce Carol al X-lea a invadat Polonia, Frederic considerând aceasta o ocazie convenabilă a rupt relațiile cu Suedia. Când Rigsdagen s-a întrunit la 23 aprilie 1657 a acordat subvenții pentru mobilizare și alte cheltuieli militare. La 23 aprilie el a primit avizul majorității Rigsraadet pentru a ataca dominioanele suedeze din Germania. La 1 iunie Frederic a semnat manifestul care justifica războiul, un război care nu a fost niciodată în mod oficial declarat.^[3] În cele din urmă, convins de miniștri englezi și francezi, Carol al X-lea al Suediei a acceptat mutilarea Danemarcei decât anihilarea monarhiei daneze. Tratatul de la Taastrup a fost semnat la 18 februarie iar Tratatul de la Roskilde la 26 februarie 1658. Prin acest ultim tratat, Danemarca a abandonat Suediei provinciile sale din sudul peninsulei scandinave (Skåne, Blekinge, Halland, Bohuslän).
Încheierea păcii a fost urmată de un episod surprinzător. Frederic și-a exprimat dorința de a face cunoștință cu cuceritorul său iar Carol al X-lea a fost de acord să-i fie oaspete timp de trei zile la Palatul Frederiksborg. Splendidele banchete care au durat până târziu în noapte și conversațiile private între suveranii care abiau au ieșit dintr-o luptă pe viață și pe moarte au dus la o relație de pace și prietenie în viitor.^[3]

Cu toate aceste, în ciuda tuturor legilor internaționale în vigoare la acea dată, la 17 iulie 1658, Carol al X-lea a debarcat cu armata suedeză la Korsør în insula Zealand.

Dar Charles X Gustav al Suediei și cucerire insatiabila suspecte de Danemarca, invadează fără un motiv rezonabil și fără declarație de război, în ciuda tuturor legilor internaționale în vigoare la acea dată. El a aterizat în Korsør și pe insula din Noua Zeelandă 17 iulie 1658. Nimeni nu a prevăzut posibilitatea de a acestui atac brusc și brutal, toată lumea știa că, în Danemarca, capitala daneză a fost slab alcoolizat și a avut o garnizoană mică. Nimeni nu a prevăzut posibilitatea acestui atac brusc și brutal. În timpul războiului, Frederic a căpătat o mare popularitate. "Voi muri în cuibul meu" au fost cuvintele memorabile cu care Frederic și-a mustrat consilierii care i-au recomandat securitate.^[2]

Războiul s-a încheiat prin Tratatul de la Copenhaga din mai 1660 care a confirmat pierderea provinciilor din sud (prin Tratatul de la Roskilde) însă Insula Bornholm și părți din Schleswig au revenit Danemarcei.

Cu soția sa Sophie Amalie de Braunschweig-Lüneburg a avut următorii copii:

1. Christian al V-lea al Danemarcei (15 aprilie 1646 – 26 august 1699).
2. Prințesa Ana Sofia (1 septembrie 1647 – 1 iulie 1717), s-a căsătorit la 9 octombrie 1666 cu Johann Georg al III-lea, Elector de Saxonia și a fost mama regelui August al II-lea al Poloniei
3. Prințesa Frederica Amalia (11 aprilie 1649 – 30 octombrie 1704), s-a căsătorit cu Ducele Christian Albrecht de Holstein-Gottorp.
4. Prințesa Wilhelmina Ernestina (21 iunie 1650 – 22 aprilie 1706), s-a căsătorit la 20 septembrie 1671 cu Carol al II-lea, Elector Palatin. Nu au avut copii.
5. Frederic (11 octombrie 1651 – 14 martie 1652).
6. Prințul George, Duce de Cumberland (2 aprilie 1653 – 28 octombrie 1708), s-a căsătorit la 28 iulie 1683 cu regina Anna a Marii Britanii. Toții copiii lor au murit la vârste fragede.
7. Ulrika Eleonora (11 septembrie 1656 – 26 iulie 1693), s-a căsătorit la 6 mai 1680 cu regele Carol al XI-lea al Suediei.
8. Dorothea (16 noiembrie 1657 – 15 mai 1658).

De asemenea, cu Margarethe Pape a avut un fiu nelegitim, Ulrik Frederik Gyldenløve (20 iulie 1638 – 1704).

Frederick III
Date personale
Născut	18 martie 1609 Haderslev, Danemarca
Decedat	9 februarie 1670 (60 de ani) Copenhagen Castle[*], Danemarca
Înmormântat	Catedrala Roskilde
Părinți	Christian al IV-lea al Danemarcei Anne Catherine de Brandenburg
Frați și surori	Leonora Christina[*] Elisabeth Sophia Gyldenløve[*] Anne Cathrine Christiansdatter[*] Elisabeth Augusta Lindenov[*] Hedevig Ulfeldt[*] Dorothea Elisabeth Christiansdatter[*] Sophie Elisabeth Pentz[*] Christiane Sehested[*] Valdemar Christian of Schleswig-Holstein[*] Ulrik of Denmark[*] Christian, Prince-Elect of Denmark[*] Ulrik Christian Gyldenløve[*] Hans Ulrik Gyldenløve[*] Frederick of Oldenburg[*]
Căsătorit cu	Sophie Amalie de Braunschweig-Lüneburg
Copii	Christian al V-lea al Danemarcei Prințesa Ana Sofia Prințesa Frederica Amalia Prințesa Wilhelmina Ernestina Prințul George, Duce de Cumberland Ulrike Eleonora, regină a Suediei
Cetățenie	Danemarca-Norvegia
Religie	luteranism
Ocupație	rege[*] cleric[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Oldenburg
Rege al Danemarcei și al Norvegiei
Predecesor	Christian IV
Succesor	Christian V

·         1709: François Louis de Bourbon, Prinț de Conti (30 aprilie 1664 – 9 februarie 1709) a fost Prinț de Conti, după ce i-a succedat fratelui său Louis Armand I, Prinț de Conti în 1685. Până la această dată el a folosit titlul de Prinț de La Roche-sur-Yon. A fost fiul lui Armand de Bourbon și Anne Marie Martinozzi, nepoata cardinalului Jules Mazarin.

A fost cel mai faimos membru al familiei Bourbon-Conti, ramura mai tânără a Prinților de Condé. Ca membru al familiei regale Casa de Bourbon, a fost prinț de sânge.

Născut la Hôtel de Conti din Paris, a fost ultimul copil al părinților săi, Armand de Bourbon și Anne Marie Martinozzi. A fost botezat în ziua nașterii sale la biserica Saint-Sulpice avându-i drept nași pe unchiul său, le Grand Condé și ducesa de Longueville. A avut un frate mai mare, Louis Armand(1661–1685) care s-a căsătorit cu Marie Anne de Bourbon, fiica nelegitimă a regelui Ludovic al XIV-lea și a metresei sale, Louise de La Vallière.

Orfan de tată de la vârsta de 2 ani și de mamă de la 8 ani, a fost crescut la curtea unchiului său, le Grand Condé, împreună cu fratele său. Considerat un copil inteligent, el a primit o educație excelentă și s-a distins atât spiritul său cât și prin manierele sale.

În 1683, a participat împreună cu fratele său la asediile de la Courtrai și Dixmude, și s-a distins în anul următor în asediul de la Luxemburg, unde a atacat o fortăreață fiind în fruntea grenadierilor săi.

François Louis a fost protejatul unchiului său, cu a cărui nepoată, Marie Thérèse de Bourbon (1666–1732), s-a căsătorit la Palatul Versailles, la 22 ianuarie 1688. Marie Thérèse avea 22 de ani iar el 24. Împreună au avut șapte copii:

1. Marie Anne de Bourbon (18 aprilie 1689 - 21 martie 1720); s-a căsătorit cu Louis Henri, Duce de Bourbon, nu au avut copii.
2. copil (18 noiembrie 1693 - 22 noiembrie 1693).
3. Prințul de La Roche-sur-Yon (1 decembrie 1694 - 25 aprilie 1698) a murit în copilărie.
4. Louis Armand de Bourbon (10 noiembrie 1695 - 4 mai 1727); s-a căsătorit cu Louise Élisabeth de Bourbon, au avut copii.
5. Louise Adélaïde de Bourbon, Mademoiselle de La Roche-sur-Yon (2 noiembrie 1696 – 20 noiembrie 1750) a murit celibatară.
6. Mademoiselle d'Alais (19 noiembrie 1697 - 13 august 1699) a murit în copilărie.
7. Louis François de Bourbon, Conte de Alais (27 iulie 1703 - 21 ianuarie 1704) a murit în copilărie.

În 1697 Ludovic al XIV-lea i-a oferit coroana poloneză și la 27 iunie 1697 el a fost proclamat formal rege al Poloniei de cardinalul Radziejowski. Când a ajuns la Danzig, el l-a găsit pe rivalul său, August al II-lea, Elector de Saxonia, deja în posesia coroanei poloneze. Conti s-a întors în Franța.

François Louis de Bourbon
Prinț de Conti Prinț de La Roche-sur-Yon
Date personale
Nume la naștere	François Louis de Bourbon
Născut	30 aprilie 1664 Hôtel de Conti, Paris, Franța
Decedat	9 februarie 1709 (44 de ani) Hôtel de Conti, Paris, Franța
Înmormântat	L'Isle-Adam[*]
Părinți	Armand de Bourbon, Prinț de Conti Anne Marie Martinozzi
Frați și surori	Louis Armand I, Prinț de Conti
Căsătorit cu	Marie Thérèse de Bourbon
Copii	Marie Anne de Bourbon Prințul de La Roche-sur-Yon Louis Armand II, Prinț de Conti Louise Adélaïde de Bourbon Mademoiselle d'Alais Louis François de Bourbon
Cetățenie	Franța
Ocupație	ofițer
Activitate
Apartenență nobiliară
Titluri	Conte
Familie nobiliară	Casa de Bourbon
King of Poland[*]

* 1759: Louise Henriette de Bourbon (20 iunie 1726 – 9 februarie 1759), Mademoiselle de Conti la naștere, a fost o prințesă franceză, care, prin căsătorie, a devenit Ducesă de Chartres (1743–1752), apoi Ducesă de Orléans (1752–1759) după decesul socrului ei. La 4 februarie 1752, soțul ei a devenit capul Casei de Orléans și primul prinț de sânge (Premier prince du sang), cel mai important personaj imediat după membrii familiei regale.

Louise Henriette de Bourbon, Ducesă de Orléans a fost bunica monarhului francez Louis-Philippe, "regele cetățean". Printre descendenții ei se includ pretendenții orleaniști de astăzi la tronul Franței și ai Italiei și regii Juan Carlos I al Spaniei și Albert al II-lea al Belgiei.

Louise Henriette s-a născut la Paris și a fost singura fiică a Prințului de Conti, Louis Armand de Bourbon și Louise Élisabeth de Bourbon. Tatăl ei a fost al doilea fiu al lui François Louis de Bourbon, Prinț de Conti cunoscut drept le Grand Conti și a soția lui, Marie Thérèse de Bourbon.

Bunica paternă și bunicul matern au fost frați, părinții ei verișori primari. Mama ei a fost fiica cea mare și fiica favorită a lui Louise-Françoise de Bourbon, ea însăși fiica cea mare a regelui Ludovic al XIV-lea și a metresei sale, Madame de Montespan.

Ca membră a Casei de Bourbon, Louise Henriette a fost prințesă de sânge. În tinerețe era cinoscută la curte sub numele de Mademoiselle de Conti.

Tatăl ei, care era cunoscut pentru abuzurile asupra soției sale, a murit în 1727 din cauza unei "umflături la piept" la vârsta de 31 de ani. Fratele ei mai mare, Louis François de Bourbon (1717–1776) a devenit Prinț de Conti.

Unul dintre verii Louisei Henriette, Louis Jean Marie de Bourbon, Duce de Penthièvre, fiul Contelui de Toulouse și moștenitor al averii Penthièvre a cerut-o de soție dar alegerea mamei ei a căzut pe moștenitorul și mai prestigioasei Case de Orléans. Ca urmare, la 17 decembrie 1743, la vârsta de șaptesprezece ani, Louise Henriette s-a căsătorit cu vărul ei de-al doilea, Ducele de Chartres, Ludovic-Filip d'Orléans, în capela Palatului Versailles.

Mama Louisei Henriette, Louise Élisabeth de Bourbon, spera ca mariajul să pună capăt rivalității dintre Casa de Bourbon-Condé și Casa de Orléans. Sursa conflictului era animozitatea dintre mama Louisei Élisabeth, Louise-Françoise de Bourbon Prințesă de Condé, și mătușa ei, Françoise-Marie de Bourbon, Ducesă de Orléans, care erau surori și fiice recunoscute al lui Ludovic al XIV-lea și Doamnei de Montespan.

În 1731 mai avusese loc o căsătorie dintre cele două familii, dintre fratele mai mare al Henriettei, Louis François I de Bourbon, prinț de Conti cu Louise Diane d'Orléans.

Tatăl Ducelui de Chartres, Louis d'Orléans, Duce de Orléans, cunoscut drept cel Pios, a acceptat alegerea soției sale din cauza educației prințesei într-o mănăstire. Cu toate acestea, după un început pasionant, comportamentul scandalos al Louisei Henriette a provocat despărțirea celor doi

Cuplul a avut trei copii:

• O fiică (12 sau 13 iulie 1745 – 14 decembrie 1745);
• Louis Philippe Joseph d'Orléans (13 aprilie 1747 – 6 noiembrie 1793), i-a succedat tatălui său ca Duce de Orléans în 1785; a fost executat
  • Duce de Montpensier la naștere,
  • Duce de Chartres la decesul bunicului său în 1752,
  • Duce de Orléans la decesul tatălui său în 1785,
  • cunoscut drept Philippe-Égalité în timpul Revoluției franceze;
  • posibil soț pentru Prințesa Kunigunde de Saxonia (1740–1826), fiica cea mică a regelui August al III-lea al Poloniei;
  • s-a căsătorit cu Louise Marie Adélaïde de Bourbon, Mademoiselle de Penthièvre, și a fost tatăl regelui Louis-Philippe al Franței;
• Louise Marie Thérèse Bathilde d'Orléans (9 iulie 1750 – 10 ianuarie 1822), ultima princesse de Condé,
  • posibilă mireasă pentru Ferdinand, Duce de Parma,
  • s-a căsătorit cu Louis Henry al II-lea, Prinț de Condé,
  • cunoscută drept Mademoiselle la curte înainte de căsătorie,
  • cunoscută drept Citoyenne Vérité în timpul Revoluției franceze.

Louise Henriette a murit la 9 februarie 1759 la vârsta de 32 de ani la Palatul Regal, reședința familiei Orléans din Paris. Fiul ei avea 11 ani iar fiica 8 ani.

După decesul ei, soțul ei a avut câteva amante, ultima fiind dragostea vieții lui, marchiza de Montesson, cu care s-a căsătorit după ce ea a devenit văduvă.

Louise Henriette
Ducesă de Orléans Ducesă de Étampes
Louise Henriette în 1743 de Jean-Marc Nattier
Date personale
Nume la naștere	Louise Henriette de Bourbon
Născută	20 iunie 1726 Paris, Franța
Decedată	9 februarie 1759 (32 de ani) Palais-Royal, Paris, Franța
Înmormântată	Val-de-Grâce, Paris
Părinți	Louis Armand al II-lea Louise Élisabeth de Bourbon
Frați și surori	Louis François, Prinț Conti
Căsătorită cu	Louis Philippe I, Duce de Orléans
Copii	Louis Philippe, Duce de Orléans Bathilde, Prințesă Condé
Cetățenie	Franța
Religie	catolicism
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Orléans Casa de Bourbon

* 1824: Anne Catherine Emmerich (Germană: Anna Katharina Emmerick) (n. 8 septembrie 1774 – d. 9 februarie 1824) a fost o călugăriță a ordinului Augustinian din Windesheim al bisericii catolice, stigmatică, mistică, vizionară și extatică.^[4]

S-a născut în Flamschen, o comunitate de fermieri din Coesfeld, dioceza Münster, Westfalia, Germania și a murit la vârsta de 49 de ani în Dülmen, unde a fost călugăriță și, datorită bolii, țintuită la pat între 1813-1824, în ultima parte a vieții.^[5][6]

În acești ani de suferință unii contemporani cunoscuți au venit să o viziteze.^[4] Poetul Clemens Brentano i-a luat un lung interviu în urma căruia a scris două cărți despre viziunile călugăriței.^[7] Veridicitatea scrierilor lui Brentano a fost pusă la îndoială, criticii caracterizând cărțile drept “creațiile unui poet “ sau “invențiile” lui Bretano .^[7][8][9] Totuși, deși nici ea și nici Bretano nu au fost niciodată la Efes, clădirea descoperită acolo și considerată a fi fost casa Fecioarei Maria, corespunde exact scrierilor lui Brentano conform revelațiilor Caterinei, iar cartea a fost folosită pentru a descoperi clădirea.^[10]

Emmerich a fost beatificată pe 3 octombrie, 2004 de către Papa Ioan Paul al II-lea.^[4] Vaticanul a ținut cont de smerenia și pioșenia sa și nu de cărțile scrise de Bretano despre care a spus “că nu este sigur că ea a scris acele lucruri."^[11][12]

Actorul și regizorul american Mel Gibson a indicat-o pe Emmerich ca sursă de inspirație alternativă evangheliilor la realizarea filmului Patimile lui Hristos

S-a născut Anna Katharina, într-o familie săracă de fermieri și a avut nouă frați și surori. Încă de mică a trebuit să ajute la muncă din gospodărie și de la fermă. Nu a urmat cursuri școlare pentru mult timp, dar toți cei care o cunoșteau au remarcat înclinația sa către rugăciune încă de la o vârsta foarte mică.^[4][6] La 12 ani a început să lucreze la o fermă mai mare din apropiere pentru trei ani, apoi a devenit croitoreasă lucrând astfel următorii ani.^[4][6]

A cerut să fie primită în mai multe mânăstiri dar acest lucru nu s-a întâmplat deoarece pentru a intra în mânăstire era cerută o anumită dotă și ea nu avea suficienți bani pentru aceasta. În cele din urmă mânăstirea Poor Clares (Sărmanele Clarise) din Münster a primit-o, cu condiția să învețe să cânte la orgă. A mers la organistul Söntgen din Coesfeld pentru a studia muzica și a învăța să cânte la orgă acolo, dar nu a apucat să facă acest lucru, căci datorită sărăciei familiei organistului Söntgen a fost obligată să lucreze acolo, epuizându-și astfel micile economii.^[4][6] Mai târziu una din fiicele Söntgen a mers împreună cu ea la mânăstire

În 1802, la vârsta de 28 de ani, Ana Ecaterina și prietena sa Klara Söntgen au reușit în sfârșit să intre în ordinul măicuțelor augustiniene al mânăstirii Agnetenberg din Dülmen. În anul următor Ana Caterina și-a depus jurămintele religioase.^[4][6] În mânăstire a devenit cunoscută pentru respectarea strictă a regulilor ordinului dar încă de la început și până în 1811 era adesea foarte bolnavă îndurând mari dureri.^[4] Zelul și dorința ei de a respecta întocmai regulile mânăstirii a deranjat alte surori care nu erau atât de entuziaste și nu înțelegeau prea bine boala și extazele sale religioase.^[4][6]

Când Jérôme Bonaparte, regele Westfaliei a închis mânăstirea în 1812 s-a adăpostit în casa unei văduve. Aici, săraci și bolnavi veneau să-i ceară ajutor și conform spuselor contemporanilor, despre ea s-a pretins că știa în mod supranatural ce boli aveau și prescria remedii.

Anne Catherine Emmerich mărturisește că încă din copilărie a avut viziuni în care a stat de vorbă cu Iisus, în care a văzut sufletele în Purgatoriu pentru care s-a rugat, sau în care a văzut esența Sfintei Treimi sub forma a trei sfere concentrice ce se întrepătrundeau - cea mai mare dar mai puțin luminoasă reprezentând esența Tatălui, sfera mijlocie esența Fiului, iar cea mică dar cea mai luminoasă sfera reprezentând Duhul Sfânt. Fiecare sferă a omniprezentului Dumnezeu se extinde în infinitul care se desfășoară în jurul esenței Divinității plasată în Cer.

Datorită reputației în creștere, de-a lungul vieții sale, o serie de figuri ce au avut influență în mișcarea de renaștere a Bisericii începutului de secol 19, au venit să o viziteze, printre acestea aflându-se Clemens von Vischering, arhiepiscopul Kolnului; Johann Michael Sailer, episcopul din Ratisbon, Bernhard Overberg și autorii Luise Hensel și Friedrich Stolberg.^[4]Clemens von Vischering care era episcop în acea vreme a numit-o pe Emerich "prietenul special al Domnului" într-o scrisoare scrisă lui Stolberg

Ana Ecaterina a început să fie și mai slăbită în timpul verii anului 1823. A murit pe 9 februarie 1824 în Dülmen și a fost îngropată în cimitirul din apropierea localității, un număr mare de persoane luând parte la funeraliile sale.^[4] Mormântul ei a fost redeschis de două ori în săptămânile ce au urmat înmormântării datorită unor zvonuri legate de furtul trupului ei, dar trupul și coșciugul au fost găsite intacte.^[4][6] În februarie 1975, rămășițele lui Emmerich au fost mutate în biserica Crucea Sfântă din Dülmen unde se află și în prezent.

Ana Ecaterina Emmerich
Ana Ecaterina Emmerich
Date personale
Născută	8 septembrie 1774[1][2][3]  Coesfeld, Germania
Decedată	9 februarie 1824 (49 de ani)[1][2][3]  Dülmen, Germania
Cetățenie	Germania
Religie	catolicism
Ocupație	maică mistic[*]
Modifică date / text

Anna Katharina Emmerick, beatificată, vizionară, sărbătorită pe 9 februarie ^[4]

*






































* 1849: Constantin Romanu Vivu (n. 1821, Pinticu, județul Bistrița-Năsăud - 9 februarie 1849, Sângeorgiu de Mureș) a fost unul din conducătorii fruntași ai Revoluției române din Transilvania din 1848.

Constantin Romanu Vivu s-a născut în satul Pinticu, județul Bistrița-Năsăud, în anul 1821.

În data de 18 octombrie 1848, a fost ales prefect al Ținutului Mureșului de Sus, cu sediul la Reghin. În această calitate a organizat și condus Legiunea a XII-a română. A murit la 9 februarie 1849.

* 1873: Carolina Augusta (n. 8 februarie 1792, Mannheim - d. 9 februarie 1873, Viena), cunoscută și sub numele Karoline Auguste, a fost împărăteasă a Imperiului Austriac din 1825. Din căsnicia ei cu împăratul Francisc I al Austriei nu au rezultat descendenți. Retrasă și fără ambiții politice, Carolina Augusta și-a dedicat întreaga viață scopurilor caritabile, fiind numită "mama săracilor". A construit din propriile resurse mai multe orfelinate, spitale, precum și locuințe pentru muncitori ("Carolinäum", în districtul al V-lea al Vienei, pe Arbeitergasse).

Obeliscul Carolina din Cluj pe amplasamentul său inițial (1897). În dreapta a fost dezvelit în anul 1902 Ansamblul monumental Matia Corvin.

La Cluj a fost ridicat Obeliscul Carolina, o coloană monumentală în amintirea vizitei efectuate de împărăteasă. Obeliscul Carolina se găsește astăzi în Piața Muzeului (fosta Piață Carolina), însă a fost amplasat inițial în piața centrală a orașului, în apropiere de locul unde se află astăzi ansamblul monumental Matei Corvin.

Cel mai însemnat muzeu din Salzburg poartă în memoria împărătesei numele "Salzburger Museum Carolino Augusteum".

Caroline Augusta de Bavaria
Date personale
Nume la naștere	Karoline Charlotte Auguste von Bayern
Născută	8 februarie 1792 Mannheim, Germania[1]
Decedată	9 februarie 1873 (81 de ani) Viena, Austro-Ungaria[2]
Înmormântată	Cripta Capucinilor din Viena
Părinți	Maximilian I Iosif de Bavaria Augusta Wilhelmine de Hesse-Darmstadt
Frați și surori	Prințesa Augusta de Bavaria Elisabeta Ludovica de Bavaria Prințesa Ludovika de Bavaria Prințesa Sofia de Bavaria Maria Anna de Bavaria Prințesa Amalie Auguste de Bavaria Ludovic I al Bavariei Prințul Karl Theodor de Bavaria
Căsătorită cu	Wilhelm I de Württemberg (1808-1814) Francisc I al Austriei (1816-1835)
Cetățenie	Regatul Bavariei
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	regină[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	regină consoartă[*]
Familie nobiliară	Casa de Wittelsbach
Împărăteasă a Austriei; Regină a Ungariei și a Boemiei
Domnie	29 octombrie 1816 – 2 martie 1835

·         1874: A incetat din viata istoricul francez Jules Michelet (“Istoria Frantei”, “Istoria Revolutiei Franceze”); (n. 21 august 1798).

·         1881: Fiodor Dostoievski (în rusă Фёдор Миха́йлович Достое́вский, transliterat: Fiodor Mihailovici Dostoievski; pronunție rusă:  /ˈfʲɵdər mʲɪˈxajləvʲɪtɕ dəstɐˈjɛfskʲɪj/; n. 30 octombrie/11 noiembrie 1821,^[3][4][5] Moscova, Imperiul Rus^[6][7][8][3] – d. 28 ianuarie/9 februarie 1881,^{[4][3][9][10][11][12][13][5][14]} Sankt Petersburg, Imperiul Rus^{[6][7][15][16][3][5]}) a fost unul din cei mai importanți scriitori ruși, operele sale având un efect profund și de durată asupra literaturii, filozofiei, psihologiei și teologiei secolului al XX-lea. Cele mai cunoscute creații ale sale sunt cele patru mari romane, Crimă și pedeapsă, Idiotul, Frații Karamazov și Demonii, precum și nuvela Însemnări din subterană. În total, opera sa numără unsprezece romane, trei nuvele^[18], șaptesprezece povestiri precum și numeroase alte lucrări. S-a făcut de asemenea remarcat și pentru activitatea de jurnalist.

Dostoievski s-a născut în Moscova și a făcut cunoștință cu literatura de la o vârstă fragedă, prin intermediul basmelor și legendelor scrise de autori ruși și străini. Și-a pierdut mama în 1837, când avea numai 15 ani, și a intrat la Institutul de Inginerie Militară Nikolaiev din Sankt Petersburg la insistențele unui tată autoritar. După absolvire, a lucrat ca inginer proiectant, dar obișnuia să traducă cărți pentru a-și suplimenta fondurile. În 1846 are un succes uriaș cu primul său roman, Oameni sărmani, și se face remarcat de criticul și filozoful Vissarion Belinski. A fost condamnat în 1849 la patru ani de muncă silnică în Siberia, din cauza implicării într-un grup de liberali utopiști, numit Cercul Petrașevski. Atacurile sale de epilepsie s-au instaurat pe fondul unor chinuitoare și continue tensiuni psihologice: o execuție simulată, apoi niște ani grei de detenție, în care a fost terorizat de comportamentul samavolnic al maiorului Krivțov^[19]. Ispășirea pedepsei a însemnat pentru scriitor și o revelație în plan spiritual: redescoperirea ortodoxismului. După eliberare, a fost obligat să se înroleze ca soldat, iar apoi a lucrat ca scriitor și jurnalist. A întreprins mai multe călătorii în Europa și a dezvoltat o dependență pentru jocurile de noroc care l-a aruncat în brațele sărăciei. Pentru o vreme, a trebuit să se umilească împrumutând bani de la cunoștințe sau amanetând bunuri, dar în cele din urmă a devenit faimos datorită cărților sale. Spre sfârșitul vieții a locuit la Sankt Petersburg și a avut o orientare conservatoare, naționalist-ortodoxă și pro-țaristă. Ziarul Jurnalul unui scriitor pe care l-a scris și editat prin forțe proprii, i-a consolidat imaginea de corifeu al lumii cultural-politice ruse.

Importanța sa în literatura universală este de prim rang^[20]: Dostoievski a reprezentat o influență principală pentru scriitori și gânditori ca Friedrich Nietzsche, Franz Kafka, Sigmund Freud, Jean-Paul Sartre sau Albert Camus. Universul său literar reflectă criza socială și spirituală a Rusiei Țariste din secolul al XIX-lea, închipuind ciocniri polifonice ^[21] între personaje originale și paradoxale, marcate de un profund psihologism și tragism, aflate într-o permanentă și pasionantă căutare a armoniei sociale și umane. Dostoievski s-a specializat în analiza stărilor patologice ale minții (nebunia, crima sau suicidul), precum și în explorarea unor procese extreme ca auto-distrugerea, umilirea, dominația tiranică, furia ucigașă^[22]. Personajele sale întruchipează adesea conștiințe fracturate, chinuite de povara libertății spiritului^[23], incertitudinea existenței lui Dumnezeu, nihilism și dominația răului. Prin ele, Dostoievski își demonstrează talentul de observator extraordinar al psihologiei umane și al realităților politice și religioase dintr-o Rusie aflată în procesul de modernizare. De multe ori lucrările sale sunt considerate profetice^[22], deoarece au anticipat comportamentul revoluționarilor bolșevici, precum și efectul unor curente socioeconomice și geopolitice specifice secolului al XX-lea: progresivism^[24], socialism^[25], nihilism. Dostoievski este și precursorul unor idei moderne în literatură și filozofie. Se consideră că ar fi părintele existențialismului, în special datorită nuvelei Însemnări din subterană, descrisă de Walter Kaufmann ca „cea mai bună uvertură pentru existențialism scrisă vreodată^[26]”.

Dostoievski este, alături de Tolstoi, unul din principalii scriitori ce au aparținut vârstei de aur a literaturii ruse (1820-1880) și unul din cei mai reprezentativi pentru cultura Rusiei și a Europei ortodoxe. Berdiaev mărturisește: « [...] culmile literaturii ruse sunt Tolstoi și Dostoievski. În ei nu este nimic renascentist. Ei se frâng în chinuri religioase, caută mântuirea. Este o caracteristică a rușilor^[27]. »

Cărțile lui Dostoievski sunt traduse și comentate în 170 de limbi din întreaga lume^[28]; după ele s-au realizat numeroase spectacole de teatru și filme celebre.

Părinții scriitorului: Mihail Dostoievski și Maria Dostoievskaia

Tatăl scriitorului, Mihail Dostoievski, descinde dintr-o stirpe de lituanieni din regiunea Pinsk^[34]. Strămoșii săi, cu rădăcini nobile datând încă din secolul al XVI-lea, sărăcesc și devin parte a castei clericale. Străbunicul lui Feodor Dostoievski dinspre tată este un protopop al bisericilor de rit oriental unite cu Roma din orașul ucrainean Bratslav. Bunicul este preot al aceluiași cult^[35]. Tatăl, căruia destinul părea să-i rezerve aceeași carieră clericală, fuge la Moscova în 1809 și se înscrie la Academia Imperială de Medicină Chirurgicală. Devine medic militar la un spital din Moscova în timpul campaniei din 1812^[36] și o cunoaște în 1818 pe Maria Neceaieva (mama scriitorului), născută într-o familie de negustori. Cei doi vor avea opt copii: Mihail (1820—64), Feodor^[37] (1821-1881), Varvara (1822–92), Andrei (1825–97), Liubov (născut și mort în același an, 1829), Vera (1829–96), Nikolai (1831–83) și Aleksandra (1835–89)^[38]. Pentru « serviciul deosebit de zelos ^[39] », medicul Mihail Dostoievski primește în 1828 ordinul Sfintei Ana și devine asesor de colegiu ^[40], ceea ce îi oferă de jure statutul de nobil. Cu această ocazie familia Dostoievski achiziționează un mic domeniu în Darovoie, un oraș la aproape 150 km de Moscova, unde vor locui în timpul verii^[38].

Capela Icoanei Ivirite^[41] din Moscova. Icoana Ivirită a avut o semnificație deosebită în viața părinților lui Dostoievki. Cei doi s-au închinat în fața ei pentru a-i mulțumi^[42] când au cumpărat o casă la țară în Darovoie sau pentru a-i cere ajutor când au aflat că respectiva casă a luat foc^[43]. Religiozitatea părinților l-a influențat mult pe scriitorul rus.

Cu toate că le plăcea să creadă că și-au recâștigat astfel statutul strămoșesc, membrii familiei Dostoievski aveau o situație foarte diferită de cea a nobililor cu tradiție. Deși onorabilă, meseria de medic nu reușea să-i aducă lui Mihail Dostoievski un salariu suficient de mare pentru toate necesitățile sale și mereu era nevoit să suplimenteze veniturile cu servicii medicale particulare. Familia locuia într-un apartament mic, înghesuit, pe terenul spitalului^[44], iar lipsa spațiului privat era mereu o problemă. Copiii Mihail și Feodor dormeau într-o cameră fără ferestre, separată printr-o partiție de anticameră^[45].

Deși medic, tatăl lui Feodor Dostoievski a păstrat o bună parte din educația clericală în spiritul căreia a fost crescut: chiar și în scrisorile sale folosește expresii specifice Bisericii^[46]. Mama romancierului are un stil epistolar mai personal, inspirat mai degrabă din romanul sentimental al secolului al XVIII-lea decât din viețile sfinților^[47]. De altfel, Dostoievski și-o va aminti mereu pe mama sa ca pe o femeie grațioasă, mereu capabilă să afișeze afecțiune și căldură. În contrast, personalitatea tatălui se remarcă prin rigiditate, ambiție, dar și un temperament predispus la melancolie^[48]. Cu toate acestea Mihail Dostoievski rămâne un tată responsabil și un soț fidel.

Palatul Mihailovski, unde se află Academia Tehnică Militară din Sankt Petersburg, pictură de Feodor Alekseev.

După ce Maria Dostoievskaia moare de tuberculoză în 1837^[68][69], Feodor și fratele său Mihail sunt trimiși la Academia Tehnică Militară din Sankt Petersburg^[70]. Cei doi se simt însă mai degrabă chemați de vocația literară, dar trebuie să se supună tatălui. După cum scrie Dostoievski în Jurnalul unui scriitor: « [...] chiar dacă știam amândoi la perfecție tot ce ni se cerea la examenul de matematică, visam doar poezii și poeți. Fratele meu scria versuri, câte trei în fiecare zi, chiar și când ne aflam pe drum, iar eu, fără întrerupere, închipuiam în minte un roman despre viața venețiană^[71] .» Drumul lor inițiatic de la Moscova, orașul mănăstirilor și al ceremoniilor religioase, la Sankt Petersburg, „fereastra către Europa”, cum o numea Petru cel Mare punctează momentul maturizării celor doi băieți^[72].

Problemele nu se opresc însă aici: Feodor nu este admis fără taxă, iar Mihail este respins și se înscrie la Academia din Reval, Estonia^[73][74]. Tatăl lor este nevoit să plătească, cu mare dificultate, sume considerabile pentru a le susține studiile. Din cauza problemelor de sănătate^[75], doctorul Mihail Dostoievski, este nevoit să-și părăsească slujba la numai patruzeci și șase de ani și se retrage la țară. Moartea soției, eșecurile băieților și solitudinea provinciei îl deteriorează emoțional și moral^[76]: cu un an înaintea morții sale, o menajeră cu care a întreținut relații după moartea soției va naște un copil nelegitim, iar băutura devine unul din principalele sale vicii^[77]. Unii biografi l-au asociat pe Mihail Dostoievski, ajuns în această ipostază degradantă, cu personajul Feodor Karamazov din romanul Frații Karamazov^[76], dar analogia este improbabilă, deoarece scriitorul nu și-a vizitat deloc tatăl în cei doi ani care au precedat moartea acestuia^[78].

Anii petrecuți la academie au reprezentat o perioadă de inadaptare și însingurare pentru Dostoievski. Mulți din colegii săi, nemți sau polonezi ca origine, erau interesați de o carieră militară și nu îi împărtășeau interesele pentru literatură^[79]. Mai mult, lui Dostoievski îi displăceau știința, matematica și ingineria militară, deși avea o oarecare preferință pentru desen și arhitectură. Konstantin Trutovski, prietenul său de atunci, își amintește cu umor de lipsa de prestanță militară a scriitorului: « Mergea împleticit, dar în același timp cu mișcări smucite. Mundirul îi stătea stingheritor, la fel și ranița, chivăra sau pușca - toate păreau un fel de cătușe pe care trebuia să le poarte pentru ceva timp și care cântăreau mult pe el^[80]. » Alți foști colegi își amintesc că era foarte credincios și retras, ceea ce i-a și adus porecla « Călugărul Fotie ^[81][82]». Unii prieteni i-au descoperit o latură mai socială: compasiunea pentru cei săraci, slabi și fără apărare ^[83], curajul cu care încerca să oprească violența îndreptată împotriva unor categorii mai discriminate, de exemplu nou-veniții sau profesorii de etnie străină, în special germanii^[84].

Scrisoarea din 9 august 1838, adresată de Feodor Dostoievski fratelui său mai mare, oferă multe indicii asupra cărților care l-au influențat pe romancier în adolescență. « Eu însumi » scrie el « am citit la Petergof, pe malul mării, nu mai puțin ca tine: Hoffmann întreg, în rusă și germană [...], Balzac aproape întreg [...] Faust de Goethe și poemele lui scurte, Istoria lui Polevoi, Ugolino^[85], Ondine^[86] [...] Chiar și Victor Hugo, mai puțin Cromwell și Hernani. »

Tatăl lui Dostoievski moare în anul 1839 la începutul lunii iunie. Cu aproape două săptămâni înainte, Mihail Dostoievki îi trimitea fiului o scrisoare în care îi reproșa că îi mai solicită bani, chiar și după ce recoltele i-au fost distruse de secetă^[87][88]. Deși cauza oficială a decesului^[89] este atacul de apoplexie, un vecin, Pavel Hotiaințev, îi acuză pe țăranii lui Mihail Dostoievski de crimă^[76][90]: aceștia i-ar fi turnat votcă pe gât până la sufocare^[91][92][93]. Sursa nu este foarte credibilă: Hotiaințev ar fi putut să cumpere foarte ușor terenul vacantat, dacă șerbii ar fi fost găsiți vinovați și trimiși în Siberia. Acuzații sunt achitați de tribunalul din Tula, dar Andrei Dostoievski, fratele scriitorului, precum și unii biografi vor continua să susțină veridicitatea complotului^[76]. Joseph Frank, profesor la Princeton, enumeră ipotezele emise de-a lungul timpului - asasinatul ar fi putut fi spontan, comis într-un acces de furie, sau dimpotrivă, premeditat, având probabil drept cauză tratamentul inuman aplicat țăranilor sau, pur și simplu, condițiile grele provocate de secetă (iobagii ajunseseră să își hrănească animalele cu paiele de pe acoperiș) - finalmente admițând că în cazul morții lui Mihail Dostoievski nu se poate oferi un răspuns definitiv^[94].

Conform fiicei lui Feodor Dostoievski, Liubov Dostoievskaia, primele crize de epilepsie ale scriitorului ar fi apărut imediat după auzul veștii că tatăl său a murit^[95]. Informația este îndoielnică, deoarece Dostoievski amintește de boala sa pentru prima oară într-o scrisoare din 1854. Freud va extrage din acest episod propria interpretare: Dostoievski, dominat fiind de complexul Oedip, a nutrit mereu pentru tatăl său un amestec de dragoste și ură aproape paricidă. După asasinarea lui Mihail Dostoievski, sentimentul vinovăției și supraeul autoritar, vindicativ, care a luat trăsăturile tatălui, i-au declanșat nevroza^[96][97][98]. Joseph Frank remarcă însă că în scrisoarea lui Feodor Dostoievski adresată fratelui mai mare^[99], scriitorul se arată mai degrabă ușurat, despovărat fiind de sarcina de a deveni inginer militar și putând să își plănuiască viitorul în literatură cu mai multă relaxare^[100]. Biograful intuiește însă inevitabilul sentiment al vinovăției: din cauza notelor slabe obținute la academie și a eșecului de a promova (veste care i-a provocat, de altfel, părintelui un atac cerebral parțial), din cauza egoismului cu care a extras ultimele resurse financiare ale unei moșii aflate în colaps, Dostoievski se simțea cu siguranță responsabil, într-o anumită măsură, de moartea tatălui și de exploatarea nemiloasă a iobagilor, văzută ca mobil al presupusului asasinat^[94].

Dostoievki își continuă studiile și este promovat în 1841 inginer cadet, ceea ce îi permite să locuiască în afara academiei. În același an, influențat de poetul german preromantic Friedrich Schiller, scrie două opere teatrale: Maria Stuart și Boris Godunov, ambele pierdute^[101]. După ce îl vizitează pe Mihail în Reval, Dostoievski participă frecvent la concerte, opere, piese de teatru și balet. Tot în această perioadă, doi din prietenii lui îl introduc în lumea jocurilor de noroc^[102][103]. În august 1843 își dă ultimele examene, dar în loc să accepte un post prestigios în afara orașului Sankt Petersburg, se mulțumește cu poziția de inginer proiectant^[104]. Împarte un apartament cu un anume Adolph Totleben, apoi cu un prieten al fratelui său mai mare, Aleksandr Rizenkampf^[105]. Rizenkampf îl descrie astfel: « Feodor Mihailovici nu era mai puțin bun, mai puțin amabil [ca fratele său], dar, când se afla într-o dispoziție proastă, privea adesea lumea prin ochelari fumurii, se aprindea ușor, lăsa bunele maniere, uneori uita de sine și devenea violent^[106]. »

În timpul anilor de studiu, Dostoievski se împrietenește cu Ivan Nikolaevici Șidlovski^[107], un tânăr funcționar public cu o vastă cultură literară. Șidlovski îi influențează mult gândirea și îi îndrumă lecturile. Cei doi îi citesc și îi discută pe Homer, Shakespeare, Schiller sau Hoffmann^[108]. Pentru Dostoievski, Șidlovski este întruchiparea romanticului, o « ființă superbă, sublimă, adevăratul contur pe care l-au trasat Shakespeare și Schiller », dar în același timp un geniu gata « să se prăbușească în abisul nebuniei personajelor lui Byron »^[109].

Perioada adolescenței scriitorului coincide, în planul literaturii ruse, cu fenomenul de tranziție de la romantismul de tip german la realismul de inspirație franceză^[110]. Ultimul curent îl va influența pe Dostoievski mai ales prin intermediul lui Balzac. Despre romancierul francez, Dostoievski scrie cu entuziasm: « Balzac este uriaș! Personajele lui sunt creația minții universale! Nu spiritul unei vremi, ci un travaliu de milenii întregi a pregătit un asemenea rezultat în sufletului omului^[111]». În lunile iunie și iulie ale anului 1843, Dostoievski publică în volumele 6 și 7 ale ziarului Repertoriu și panteon (Репертуар и пантеон) o traducere a romanului Eugénie Grandet^[112]. Urmează alte traduceri, niciuna din ele însă nu se bucură de succes. Situația financiară precară îl determină să scrie un roman

Spre mijlocul anilor 1840, Dostoievski se simte mai mult atras de realismul și comicul lui Gogol decât de romantismul unor poeți ca Schiller sau Pușkin^[115]. De altfel, Gogol va confisca pentru aproape doi ani (1843-1845) întreaga presă literară prin magistralul său roman Suflete moarte, publicat în 1842^[116]. Vissarion Belinski, unul din cei mai apreciați critici ruși ai vremii și un aprig susținător al lui Gogol, face apel scriitorilor să se întoarcă spre subiectele societății contemporane^[116]. În afară de Gogol, o altă influență majoră pentru Dostoievski în acea perioada a fost George Sand^[117], pe care scriitorul o va plasa mai târziu chiar deasupra lui Balzac și Dickens, pentru că de la ea, cititorii ruși au putut să extragă « toate lucrurile de care erau atât de păziți^[118] ».

Scriitorul se mută în 1844 cu un prieten din perioada studenției, Dmitri Grigorovici^[119]. În noul apartament își scrie primul roman, Oameni sărmani, pe care îl termină în mai 1845. Grigorovici este cel care îi duce manuscrisul poetului Nikolai Nekrasov, care, la rândul său, i-l arată lui Belinski. Entuziasmul criticului nu poate fi stăvilit: Oameni sărmani, cu prezentarea sa plină de compasiune a locuitorilor săraci din orașe, « revelează taine ale vieții și personaje din Rusia cum nimeni nici nu a mai visat înainte » și este « primul roman social » rus, singurul său defect fiind prolixitatea^{[120][121][122]}. Romanul este publicat la 15 ianuarie 1846 în almanahul Colecția din Sankt Petersburg (Петербургский сборник) și devine un succes comercial^[123][124]. Dostoievski, considerat de Belinski un talent extraordinar și original^[122], intră imediat în grațiile cercului de literați din jurul criticului. Își citește romanul la unul din saloanele organizate de soții Ivan Panaev și Avdotia Panaeva^[125]. Poziția sa în acest grup se deteriorează însă curând: marea lui timiditate, înfumurarea și sentimentul unei competiții acerbe cu scriitorii mai tineri îl vor transforma într-un personaj antipatic în ochii celorlalți. Așa cum dezvăluie Avdotia Panaeva, « Din cauza tinereții și a nervozității, nu putea să se controleze și își exprima prea deschis vanitatea auctorială și părerea foarte bună despre propriul talent scriitoricesc^[126].» Unii literați, ca Nekrasov și Turgheniev^[127], ostilizați de comportamentul scriitorului, compun un poem satiric unde Dostoiesvki este numit, ca Don Quijote, « Cavalerul tristei figuri »^[22]. Într-o scrisoare din 26 noiembrie 1846, tânărul romancier răbufnește împotriva membrilor cercului literar, numindu-i pe toți « ticăloși și invidioși^[128] ». Dintotdeauna predispus la boala nervoasă, scriitorul va suferi, de altfel, de depresie.^[129]

Pentru că simțea că înfloritoarea sa carieră literară ar putea fi afectată de activitatea de inginer militar, Dostoievski își cere demisia, în scris, la data de 19 octombrie 1844. La începutul anului 1846, publică nuvela Omul dedublat, care are parte de un tratament aspru din partea criticilor. Chiar și Belinski, deși intuiește « geniul creator » din spatele operei, îi critică prolixitatea și caracterul fantastic^[130][131]. Domnul Proharcin, povestire publicată în toamna aceluiași an^[132], nu se bucură de mai multă indulgență din partea criticului, fiind condamnată pentru prețiozitate și manierism^[133]. Relațiile lui Dostoievski cu Belinski se răcesc treptat, pentru ca apoi, după o ceartă de la începutul anului 1847, să înceteze definitiv. Influența exercitată de critic asupra scriitorului în anii prieteniei este însă de necontestat. Prin intermediul lui Belinski, Dostoievski se familiarizează cu unele curente filozofice importante ale epocii: socialismul utopic francez (reprezentat de Fourier, Saint-Simon, Leroux și Cabet), hegelianismul de stânga (Feuerbach, David Strauss) și anarhismul (Proudhon, Stirner)^[134][135]. În Jurnalul unui scriitor din 1873, Dostoievski chiar susține că Belinski ar fi reușit să-l atragă de partea socialismului și a ateismului și că, abia prin intermediul exilului siberian, a redescoperit valorile creștine^[136]. Mulți critici însă se îndoiesc de veridicitatea acestei capitulări^[137].

Dostoievski în anul 1847

În anii 1847 și 1848 Dostoievski mai publică Gazda (1847, nuvelă), Nopți albe (1848, povestire) și Inimă slabă (1848, povestire), cărți în care autorul își regăsește gustul pentru romantic și fantastic^[138]. Prin ele, spre exemplu, scriitorul dezvoltă motivul visătorului, al personajului care trăiește într-o lume a închipuirilor^[139]. Niciuna din aceste opere nu a fost primită bine atunci, de public și de lumea literară^[140], chiar dacă, în ziua de astăzi, s-a ajuns la consensul că cel puțin Nopți albe e admirabil realizată stilistic, iar Nastenka, eroina povestirii, este unul din cele mai fascinante personaje feminine din universul dostoievskian^[141]. Pentru a-și ameliora reputația, aflată în scădere după repetate eșecuri, Dostoievski începe în 1848 primul său roman lung, plănuit încă din 1846, Netoșka Nezvanova, pe care nu reușește să-l termine până la momentul arestării. Părți din roman apar în revista Note patriotice (Отечественные записки) în 1849, iar mai apoi, sub o formă mult modificată, într-un volum din 1860^[142].

Suferind mult după răcirea prieteniei cu Belinski, depresiv și cu o sănătate șubrezită, Dostoievski găsește consolare în grupul de orientare utopist-socialistă organizat de frații Beketov (Aleksei^[143], Nikolai și Andrei). Grupului i se alătură și Dmitri Grigorovici, Aleksei Pleșceiev, Apollon Maikov și fratele acestuia, Valerian Maikov^[144]. Despre Cercul Beketov se știu puține lucruri, mai ales că se dizolvă foarte curând, în 1847, când cei doi frați mai tineri, Nikolai și Andrei, pleacă la studii în Kazan^[145]. Dostoievski se orientează așadar spre un nou grup, Cercul Petrașevski, patronat de filozoful socialist Mihail Petrașevski. Participă la unele discuții legate de libertatea de expresie sau abolirea iobăgiei și își petrece timpul în biblioteca vastă a filozofului^[146][147]. În ciuda faptului că Petrașevski este considerat agent provocator^[148] de către autoritățile țariste, în realitate el se comportă mai degrabă ca un moderat. Mihail Bakunin chiar îi scrie la un moment dat lui Aleksandr Herzen că grupul este « unul din cele mai nevinovate și inofensive companii » și că membrii săi « se opun sistematic tuturor obiectivelor și mijloacelor revoluționare^[149] ». Mulți biografi, precum Joseph Frank, insistă pe latura complet inofensivă a organizației^[150], deși ea poate fi pusă în discuție, deoarece în cercul Petrașevski exista și o orientare extremă radicală, aliniată în spatele lui Nikolai Speșnev, personaj care îi va servi lui Dostoievski drept model pentru Nikolai Stavroghin din Demonii^[151]. Nota mai revoluționară pe care Speșnev a imprimat-o grupului, precum și neliniștea pe care revoluțiile din Europa anului 1848 au inspirat-o țarului Nicolae I au fost probabil cauzele unei suprimări atât de violente a Cercului Petrașevski.

Un coridor de închisoare din Fortăreața Petru și Pavel, Sankt Petersburg. Dostoievski a fost întemnițat în această fortăreață pentru opt luni^[152].

Ivan Petrovici Liprandi, secretar de stat al Ministerului de Interne, primește în martie 1848 însărcinarea de a începe monitorizarea Cercului Petrașevski^[153]. La 23 aprilie 1849, ora patru dimineața, Dostoievski este arestat sub acuzația că a citit în fața mulțimii și a propagat textul Scrisorii către Gogol, formulate de către Belinski. Scrisoarea, cu valoare de testament^[154] al criticului, este unul din cele mai energice apeluri la abolirea iobăgiei, scrise vreodată în limba rusă^[155]. Alături de Dostoievski, în aceeași noapte fatidică, sunt reținuți alți peste 200 de suspecți^[156], din care doar douăzeci și doi vor fi duși în fața tribunalului militar spre judecare ^[157]. Investigațiile durează șase luni^[156], timp în care acuzații sunt încarcerați în Fortăreața Petru și Pavel din Sankt Petersburg, cunoscută și ca « Bastilia Rusiei » pentru faptul că era rezervată în special deținuților politici^[158]. Forțați să doarmă pe saltele umplute cu paie, în camere întunecoase, în tăcere și izolare, prizonierii simțeau mereu că erau ținuți sub observație^[159].

Ancheta constă în special în interogarea separată a deținuților pe baza informațiilor culese de P.D.Antonelli, agent al poliției secrete care a reușit să se infiltreze în Cercul Petrașevski în timpul ultimelor șapte întâlniri ale grupului^[160]. Comisia de anchetă, aflată sub patronajul țarului, este condusă de generalul Ivan Nabokov^[161] și îi are ca membri pe contele Pavel Gagarin, contele Vasili Dolgorukov, generalul Iacob Rostovțev și pe Leonty Dubelt, comandantul poliției secrete^[162]. Verdictul este dat pe 16 noiembrie 1849. Din cei douăzeci și doi de acuzați, în afară de unul, toți vor fi condamnați la moarte prin executare^[157]. După alte surse, numărul condamnaților la moarte este cincisprezece^[163].

În timpul interogatoriului, Dostoievski încearcă să se disculpe, spunând despre textul Scrisorii « Am fost ferm convins că nu poate duce pe nimeni în ispită, chiar dacă nu îi lipsește o anume valoare literară [...] Nu sunt complet de acord cu niciuna din exagerările pe care le conține ^[164]». Citirea cu voce tare a scrisorii ar fi fost, conform lui Dostoievski, un act nepremeditat și accidental, motivat doar de curiozitatea literară pentru lucrarea lui Belinski și de dorința de a filozofa despre « personalitatea individului și egoismul uman »^{[156][165][166][167]}.

Schiță reprezentând execuția înscenată a membrilor Cercului Petrașevski.

La 23 decembrie 1849, condamnații sunt duși în Piața Semionovski, iar trei dintre ei (Petrașevski, Mombelli și Grigoriev^[168]) sunt legați de stâlpi în fața plutonului. Dostoievski se află chiar în grupul care ar fi urmat să fie executat imediat după cei trei și asistă la întreg spectacolul. Romanul Idiotul conține un fragment prețios referitor la ceea ce ar fi putut simți scriitorul în acele momente^[169]. Eroul narațiunii, prințul Mîșkin, povestește cum a asistat la o execuție în Lyon, Franța, fiind impresionat de tortura psihologică a condamnatului:

„Dar principala, cea mai groaznică suferință nu ți-o pot pricinui rănile, ci conștiința, certitudinea că peste un ceas, apoi peste zece minute, apoi peste o jumătate de minut, peste o clipă, sufletul ți se va despărți de trup, că n-ai să mai fii om și că asta-i absolut sigur; important e că-i absolut sigur.^[170]”

—Dostoievski, Idiotul, traducere de Nicolae Gane

F.N.Lvov, un membru al grupului, își amintește că, în așteptarea morții, Dostoievski a rostit « Vom fi cu Hristos » (“Nous serons avec le Christ”), moment în care Nikolai Speșnev^[171] i-a replicat sarcastic « O mână de praf » (“Un peu de poussière” )^[172][173]. Chiar în ultimul moment un ordin al țarului a întrerupt execuția, iar pedeapsa a fost comutată la muncă silnică în Siberia și serviciu militar pe viață. Grigoriev, unul din cei care fuseseră așezați în fața plutonului, nu a rezistat presiunii psihologice și a înnebunit^[174].

Noul Testament pe care Dostoievski l-a primit, în drum spre colonia din Omsk, de la niște femei.

Dostoievski a ispășit patru ani de muncă silnică într-o colonie penitenciară (katorga) din Omsk. În acest timp nu i s-a permis să corespondeze cu rude sau prieteni, așa că primele informații legate de viața sa în Siberia sunt conținute într-o scrisoare adresată în 1854 fratelui său, Mihail, la doar o săptămână de la eliberare^[175]. După un drum de paisprezece zile cu sania trasă de cai, Dostoievski și alți doi deținuți, Jastrzembski și Durov^[176], ajung la 9 ianuarie 1850 în Tobolsk, un important centru de sortare a exilaților din Siberia. Pe Jastrzembski, care nu mai putea îndura chinurile cauzate de frig și oboseală, Dostoievski l-ar fi convins să nu se sinucidă^[177]. În Tobolsk scriitorul întâlnește trei femei decembriste^[178] (Natalia Fonvizina, Praskovia Annenkova și fiica celei din urmă) care îl binecuvântează și îi oferă Noul Testament^[179], cu o bancnotă de zece ruble în paginile sale^[180][181]. Impresia creată de cele trei femei rămâne vie și în 1873, când Dostoievski scrie în Jurnalul unui scriitor: « Le-am văzut pe acele mărețe martire, care de bună voie și-au urmat soții în Siberia. Ele au renunțat la tot: rang, avere, legături de familie, au sacrificat totul pentru cea mai nobilă datorie morală (de ele însele impusă) care poate exista. »^[182]

La 23 ianuarie 1850, Dostoievski ajunge, împreună cu Serghei Dimov, la închisoarea din Omsk. Printre muncile pe care este obligat să le presteze se numără descărcarea șlepurilor, măcinarea alabastrului sau fabricarea și transportarea cărămizilor^[183]. Condițiile de viață sunt inumane:

„Trăiam la grămadă, cu toții într-o singură cazarmă. Imaginează-ți o construcție veche, dărăpănată, de lemn, care demult ar fi trebuit să fie dărâmată și care deja nu mai putea folosi la nimic. Vara, căldură înăbușitoare; iarna, ger insuportabil. Toate podelele erau putrede. Mizeria de pe jos era groasă de un deget; oricine putea să alunece și să cadă. Ferestrele mici erau atât de acoperite de brumă, încât toată ziua era aproape imposibil de citit. [...] Din tavan picura; peste tot bătea curentul. Noi stăteam ca heringii în butoi. [...] Dormeam pe scânduri goale și ni se permitea doar să avem o pernă. Întindeam șubele peste noi, iar picioarele rămâneau mereu toată noaptea descoperite. Tremuram noapte de noapte. Purici, păduchi, gândaci, cu duiumul. [...] De mâncare ne dădeau pâine și niște varză, prin care se întrezărea câte un sfert de livră de carne de vacă, de persoană.^[184]”

—F.M.Dostoievski, scrisoare trimisă lui Mihail Dostoievski, 22 februarie 1854

În timpul detenției, starea sănătății lui Dostoievski se înrăutățește: scriitorul suferă crize de epilepsie^[185] și de reumatism la picioare^[186]. Trăiește cu teama perpetuă că ar putea fi brutalizat de inspectorul închisorii, maiorul Krivțov, o fire impulsivă și tiranică, care îi biciua adesea pe captivi pentru cea mai mică abatere^[187][188]. Dostoievski este deseori internat la spitalul coloniei, unde beneficiază de un tratament uman din partea doctorului Troițki: luxul unui pat, hrană îndestulătoare, chiar și posibilitatea de a citi cărți^[189] și ziare^{[183][190][191]}. În camera de spital, Dostoievski notează într-un caiet expresii și argouri tipice limbajului pitoresc al prizonierilor din Omsk. Se va folosi de acest material în romanele sale ulterioare^[192]. Nevoia de a scrie îl chinuie în mod constant^[192]. După cum îi dezvăluie lui Apollon Maikov în 1856: « Nu pot să îți exprim, cât de mult am suferit că nu am putut să scriu în închisoare.^[193]»

Relația dintre Dostoievski și ceilalți condamnați ai închisorii din Omsk este mai mult decât tensionată. Intelectuali precum el sunt mereu tratați cu dispreț, bruscați și umiliți de « colegii » lor, majoritatea țărani analfabeți. Dintre prizonierii cu origine nobiliară, patru sunt ruși (Dimov, Akimici, Ilyinski, Aristov), iar opt polonezi. Pe Akimici și Aristov, Dostoievski îi consideră prea abrutizați de viața penitenciarului. În schimb, Ilyinski, condamnat pe nedrept^[194] pentru paricid, fire sangvină și veselă chiar și în condițiile cele mai vitrege, servește drept model pentru personajul Dmitri din Frații Karamazov^[195]. Cu nobilii polonezi are relații foarte bune la început, dar divergențele cauzate de naționalismul său exacerbat^[196] îi îndepărtează de el. Într-adevăr, în mod paradoxal, în ciuda pedepsei nejustificat de grele, Dostoievski dezvoltă, în timpul anilor detenției, o iubire necondiționată, irațională pentru Rusia, dar mai ales pentru poporul rus. Conform scriitorului, acest proces de « reconvertire » la valorile ortodoxe ruse s-ar fi produs în momentul în care un polonez și-ar fi exprimat dezgustul față de comportamentul țăranilor violenți, grobieni, îndobitociți de la închisoarea din Omsk. « Je hais ces brigands! » (« Îi urăsc pe acești bandiți! ») ar fi spus polonezul. Dostoievski, care nutrea o ură asemănătoare împotriva acestor oameni care îl maltratau zilnic, este chinuit de sentimentul solidarizării cu niște străini împotriva propriului popor^[197]. Are imediat o revelație: amintirea mujicului Maréi, care i-a alungat temerile din copilărie cu acel calm și căldură sufletească, îi readuc speranța și credința în oamenii simpli ai Rusiei^[198]. În plan spiritual, experiența echivalează cu victoria creștinismului ortodox asupra ideilor socialiste care au marcat tinerețea scriitorului. Schimbarea este atât de puternică, încât Dostoievski îi va declara prietenului său, Vsevold Soloviev: « Siberia și munca silnică... teroare și amărăciune, se spune [...] Teribilă absurditate! Eu abia acolo am învățat să trăiesc sănătos și fericit, abia acolo am reușit să mă înțeleg... să-l înțeleg pe Hristos... să-l înțeleg și să-l simt pe omul rus^[199]. » Dostoievski percepe așadar anii de detenție ca pe o formă de regenerare, spirituală, dar și artistică, pentru că, așa cum afirmă, multe idei creatoare i-au venit atunci

Dostoievski (dreapta) și eruditul kazah Șokan Valihanov, 1859. Pe Valihanov, Dostoievski l-a întâlnit mai întâi în Omsk, iar apoi din nou, în timpul serviciului militar, în Semipalatinsk. Între cei doi se stabilește o relație extraordinară: « Îmi scrii că mă iubești. Iar eu îți declar, fără ceremonie, că te iubesc. Niciodată și pentru nimeni, nici chiar pentru fratele meu, nu am simțit o asemenea atracție ca pentru dumneata și numai Dumnezeu știe cum s-a putut asta^[201]. »

Dostoievski iese din regimul de detenție la 15 februarie 1854, dar pedeapsa sa nu este pe deplin ispășită. El trebuie să mai îndeplinească « serviciu militar pe perioadă nedeterminată » în orașul Semipalatinsk^[202], în Batalionul Linia a Șaptea a Corpului de Armată Siberian^[203]. Scriitorul va locui în Semipalatinsk de la 2 martie 1854 până la 2 iulie 1859, când, din cauza sănătății precare, este eliberat din armată și i se permite să se întoarcă în Rusia^[204].

« În tunica de soldat mă simt la fel de captiv ca înainte^[205]. » mărturisește scriitorul în 1854. Cu toate acestea, el este determinat să își recâștige locul în literatura rusă^[206]. În consecință, îi trimite o scrisoare fratelui Mihail Dostoievski și îi solicită ajutorul: « Îmi trebuie bani. Trebuie să trăiesc, frate. Nu fără roade vor trece anii aceștia. Îmi trebuie bani și cărți. Ce cheltuiești pe mine nu se pierde^[207]. » Dintre cărți, scriitorul cere în special Critica rațiunii pure de Kant, Istoria filozofiei de Hegel, istorici (Vico, Guizot, Thierry, Thiers, Ranke), economiști și Sfinți Părinți^[208]. Deoarece oamenii mai educați ai orașului Semipalatinsk se bucurau de orice contact cu un intelectual în acea parte izolată a lumii, Dostoievski le câștigă ușor atenția^[209]. Devine profesor particular pentru câțiva copii de familie bună și se împrietenește cu locotenent-colonelul Belihov, comandantul batalionului său, care îl invită adesea pentru a-l auzi cum citește ziare și reviste^[210]. De asemenea îl întâlnește pe tânărul baron de origine germano-baltică^[211] Aleksandr Wrangel, care, din spirit de aventură, a aplicat pentru un post de procuror în Siberia. Întâmplător sau nu, Wrangel este de mult timp un mare admirator al cărților Oameni sărmani și Netoșka Nezvanova și a asistat cu emoție la comedia macabră din Piața Semionovski, când țarul a cruțat în ultima clipă viața lui Dostoievski^[212].

Baronul Wrangel își amintește astfel prima întâlnire cu scriitorul rus:

„Era îmbrăcat în tunică militară cenușie, cu gulerul roșu ridicat în sus și epoleții roșii; sumbru, cu o față palidă și bolnăvicioasă, acoperită de pistrui. Părul castaniu deschis era tuns scurt; ca statură, era mai înalt ca media. Mă privea insistent cu ochii lui inteligenți, cenușiu-albaștri, încerca să se uite în sufletul meu - ce fel de om sunt? se întreba.^[213]”

—Aleksandr Wrangel, text din antologia „F.M.Dostoievski în amintirea contemporanilor”

În ianuarie 1856, Dostoievski este promovat subofițer și i se permite să părăsească cazarma și să închirieze o cameră^[204]. În cele din urmă se retrage cu Aleksandr Wrangel într-o dacea de la periferia localității și își cultivă pasiunea pentru grădinărit^[214]. Moartea țarului din 1855 și instalarea unui nou regim îi trezește speranța amnistiei, dar nu reușește să o obțină. Într-o scrisoare adresată generalului Eduard Totleben, Dostoievski își descrie astfel anii tumultoși ai tinereții: « [...] atunci eram orb, credeam în teorii și utopii. [Înainte de episodul arestării] am fost doi ani la rând suferind de o boală morală, stranie. Eram ipohondru. Uneori, îmi pierdeam chiar mințile. Eram foarte iritabil și aveam o susceptibilitate bolnăvicioasă; aveam obișnuința să deformez cele mai obișnuite fapte și să le dau o înfățișare și o dimensiune nouă^[215]. » În cele din urmă, prin eforturile conjugate ale lui Dostoievski și ale lui Aleksandr Wrangel, scriitorul primește dreptul de a publica cărți și de a se însura, dar va rămâne sub monitorizarea poliției secrete pentru tot restul vieții^[216][217].

Dostoievski, în uniformă, 1858.

În timpul unei vizite la casa lui Belihov, Dostoievski îi cunoaște pe Aleksandr Ivanovici Isaev, un funcționar public sărac și alcoolic, și pe consoarta acestuia, Maria Dmitrievna Isaeva (născută Constant), care va deveni prima lui soție. Fata unui refugiat francez, educată la pension, minte cultivată și fire amabilă, Maria Dmitrievna suferă din cauza unui mariaj nefericit și a unei tuberculoze în stadiu incipient^[218]. Este imediat interesată de viața lui Dostoievski. Wrangel remarcă: « Nu cred că îi purta o stimă deosebită - era mai mult o formă de milă față de un om nefericit, strivit de soartă^[218][219]. » În mai 1855, soții Isaev se mută în Novokuznețk, unde Aleksandr Ivanovici intenționează să ocupe un nou post. El moare însă în august 1855, iar Maria Dmitrievna, bolnavă, singură și îngropată în datorii îi cere ajutorul lui Dostoievski. Cei doi se căsătoresc pe 6 februarie 1857, chiar în Novokuznețk, cu bani trimiși din Rusia de mătușa scriitorului, Alexandra Kumanina^[220], și de Mihail Dostoievski. În timp ce proaspeții miri se întorc la Semipalatinsk, Dostoievski suferă de un teribil atac de epilepsie. « Atunci a venit peste mine nenorocirea: cu totul pe neașteptate, mi s-a întâmplat o criză de epilepsie, care a speriat-o de moarte pe soția mea, iar pe mine m-a umplut de amărăciune și deznădejde^[221]. » îi scrie Dostoievski fratelui său. Căsnicia celor doi va fi foarte mult afectată de atacurile scriitorului, care devin din ce în ce mai frecvente. Maria se dovedește între timp un temperament impredictibil și capricios și îl batjocorește adesea pe romancier din cauza afecțiunii lui nervoase^[222]. După terminarea serviciului militar, Dostoiesvski locuiește cu soția sa câteva luni în Tver (august-decembrie 1859)^[216], iar apoi revine în Sankt Petersburg.

În plan literar, perioada 1854-1859 este relativ săracă pentru Dostoievski. Scriitorul este preocupat de un proiect intitulat Scrisori despre artă, care tratează « misiunea creștinismului în artă^[223] ». Proiectul este abandonat în 1857, când autorul recapătă dreptul de a publica și devine interesat de scrierea unor romane și a unor povestiri^[224]. Micul erou, povestire concepută chiar în timpul încarcerării în Fortăreața Petru și Pavel, este publicată în august 1857 în Note patriotice. Este urmată în 1859 de nuvela comică Visul unchiului și romanul Satul Stepancikovo și locuitorii săi. Cele două opere siberiene^[225] sunt complet ignorate de critica literară rusă, preocupată în acei ani de Turgheniev, Pisemski sau debutul lui Tolstoi. Dostoievski ratează, cu aceste cărți, tema principală a momentului: desfințarea iobăgiei^[226]. În Visul unchiului frământările sociale se întrezăresc foarte vag de sub urzeala comicului, în timp ce Satul Stepancikovo și locuitorii săi descrie idilic relațiile dintre țărani și proprietarii de pământuri^[227]. Cel mai probabil, Dostoievski încearcă să tatoneze terenul cu niște lucrări literare care nu stârnesc violența autorităților

Maria Dmitrievna Dostoievskaia, prima soție a lui Dostoievski. Moare în 1864. « Mi-a arătat iubire infinită, iar eu de asemenea am iubit-o fără margini, dar nu am trăit fericiți împreună^[229] » îi scrie Dostoievski lui Wrangel.

Relaxarea cenzurii din 1859 îl determină pe Dostoievski să coaguleze experiențele trăite la katorga din Omsk într-un roman intitulat Amintiri din casa morților. Primele părți ale romanului apar în septembrie 1860 în gazeta săptămânală Lumea rusă (Русский мир). Apoi, începând cu ianuarie 1861, Mihail și Feodor Dostoievski încep să editeze propriul ziar, Vremea (Время), la care contribuie și Apollon Grigoriev sau Nikolai Strahov^[230]. Publicarea Amintirilor continuă aici în anii 1861 și 1862. Cartea este o revelație pentru societatea reformistă, dornică de a condamna nedreptățile regimului lui Nicolae I^[228]. Roman inițiator pentru literatura rusă a detenției, Amintiri din casa morților prezintă ororile închisorilor din Siberia, cruzimea paznicilor și bestialitatea unor prizonieri în stare de cele mai groaznice crime. În acest infern, există însă și suflete curate, capabile să se ridice deasupra mizeriei și a degradării. Tolstoi va considera romanul apogeul operei lui Dostoievski^[231].

Ca orientare politico-culturală, ziarul Vremea se delimitează de extremele slavofile și occidentaliste, încercând să stabilească o punte între cele două curente antagonice ale epocii^[232]. Așa cum remarcă Nikolai Strahov « Ideea lui Dostoievski era să reconcilieze clasele educate și țăranii și să îi aducă împreună; clasele educate însă nu trebuie să renunțe la principiile pe care le-au extras din propria educație, dar nici oamenii simpli nu trebuie să se desprindă de principiile moștenite de la pământul strămoșesc. Ceea ce trebuia realizat era o anumită sinteză care să poată să conțină amândouă principiile^[233]. » Ideologic, frații Dostoievski întemeiează, împreună cu Strahov și Grigoriev pocivennicestvo (почвенничество^[234]), o mișcare ce se opune radicalismului, marxismului și nihilismului și care militează pentru răspândirea educației și a alfabetizării în rândul țăranilor și pentru identificarea unei direcții naționale^[235]. « Suntem convinși că, în sfârșit, suntem o națiune separată, originală în cel mai adevărat sens al cuvântului, și că sarcina noastră este să ne creăm o nouă formă, forma noastră proprie, nativă, extrasă din pământul strămoșesc, din spiritul și principiile oamenilor noștri.^[236]» scrie Dostoievski în Vremea. Repulsia scriitorului față de ideile radicale, materialism, instrumentarea propagandistică a artei sau negarea libertății și a responsabilității individuale l-au făcut incompatibil cu ideologia comunistă care a invadat Rusia în secolul al XX-lea. Sovieticii au exprimat mereu ostilitate și suspicine față de opera lui Dostoievski^[231].

În anul 1861, Dostoievski publică în Vremea romanul Umiliți și obidiți. Cu un subiect complex, dar melodramatic^[237] și personaje despre care chiar scriitorul va admite că sunt « mai degrabă păpuși decât ființe umane » care și-au atins « forma artistică »^[238], Umiliți și obidiți nu este foarte apreciat de critici. Cu toate acestea, romanul este citit cu aviditate de public. În luna mai 1863, ziarul Vremea este închis de autorități^[239], iar Feodor și Mihail Dostoievski încep să editeze din ianuarie 1864 Epoca (Эпоха), o continuatoare mult mai palidă a liniei trasate de Vremea. Noul proiect are o viață de aproape un an, marcată de eșecuri. Mihail Dostoievski moare în 1864. La fel și soția lui Feodor Dostoievski, Maria Dmitrievna, și Apollon Grigoriev, cel mai cunoscut colaborator al ziarului. Îndurerat și împovărat de datorii, scriitorul nu își găsește forța necesară pentru a salva Epoca de la faliment.

Dostoievski în Paris, 1863.

La fel ca mulți alți intelectuali ruși ai epocii, Dostoievski încearcă să definească identitatea poporului rus prin intermediul călătoriilor în Europa. La 7 iunie 1862 își părăsește pentru prima dată țara și, timp de zece săptămâni, vizitează Germania (Berlin, Dresda, Wiesbaden, Köln), apoi Belgia și Franța, unde cel mai mult îl impresionează Parisul, cu atmosfera sa de stabilitate și ordine^[240]. În schimb, lumea Londrei i se pare un contrast fascinant între bunăstare și sărăcie, între magnific și mizer. În capitala Imperiului Britanic, Dostoievski îl întâlnește pe Aleksandr Herzen și vizitează grandiosul Palat de Cleștar^[241]. Pentru Dostoievski, monumentul simbolizează triumful materialismului în Europa^[242] și este întruchiparea bestiei profețite de Apocalipsă: « Este ca un fel de ilustrație biblică, ceva babilonian, o proorocire a Apocalipsei care se împlinește în fața ochilor tăi. Simți că trebuie să ai o rezistență spirituală permanentă și putere de negare, astfel încât să nu capitulezi, să nu te lași pradă impulsului de a te închina în fața obiectului, de a-l idolatriza pe Baal, adică să nu îl accepți ca pe idealul tău.^[243] » Dostoievski mai călătorește cu Nikolai Strahov în Elveția și vizitează orașele din nordul Italiei: Torino, Livorno și Florența^[244]. În 1863 își publică impresiile într-un jurnal de călătorie, Însemnări de iarnă despre impresii de vară, ce îndeplinește și rolul unui eseu despre Europa și Rusia. Dostoievski este convins că Europa a devenit un continent muribund, și-a pierdut spiritualitatea și nu mai este un model demn de urmat pentru poporul rus^[245].

În 1861 Dostoievski o cunoaște pe Apollinaria (Polina) Prokofievna Suslova, o tânără scriitoare de douăzeci și unu de ani, care provine dintr-o familie de țărani emancipați. Între cei doi se înfiripă în scurt timp o iubire tumultoasă și chinuitoare. Imperativă, geloasă și intrigantă^[246][247], Polina îi cere încontinuu lui Dostoievski să divorțeze de Maria Dmitrievna^[248]. Feministă convinsă, Polina este probabil arhetipul unei serii întregi de femei mândre și pasionale din proza lui Dostoievski: Polina (Jucătorul), Nastasia Filipovna (Idiotul), Katerina Ivanovna Marmeladova (Crimă și pedeapsă), Lizaveta Nikolaevna (Demonii), Katerina Ivanovna și Grușenka (Frații Karamazov)^[249][250]. Așa cum Dostoievski îi mărturisește mai târziu Nadejdei Suslova, sora Polinei: « Egoismul la ea este colosal. Ea cere totul de la ceilalți, totul trebuie să fie perfect și un singur defect nu este iertat în lumina celorlalte trăsături mai bune; ea singură însă se eliberează de orice responsabilități față de ceilalți^[251]. » Perioada acestei iubiri tăinuite coincide cu alte călătorii pe care scriitorul le efectuează în Occident (spre exemplu între august și octombrie 1863). Polina și Dostoievski se întâlnesc la Paris în luna august 1863, dar tânăra începe să-l tachineze spunându-i că s-a îndrăgostit de un student spaniol^[252]. În Wiesbaden și Baden-Baden, scriitorul frecventează cazinourile și prinde gustul jocurilor de noroc. Situația sa materială este însă precară, mai ales că, după moartea fratelui și a soției, este nevoit să îl întrețină pe fiul vitreg Pavel Aleksandrovici Isaev^[253] și devine principalul sprijin al familiei defunctului Mihail Dostoievski. În 1865, îi cere mâna Polinei, dar aceasta refuză, iar relațiile se răcesc complet^[254].

Deși, în plan personal, un an deosebit de greu pentru Dostoievski^[255], 1864 este și anul scrierii nuvelei Însemnări din subterană, considerată aproape unanim de critici o capodoperă^[256]. Se apreciază că lucrarea este o prefață excelentă pentru romanele dostoievskiene ce i-au urmat, deoarece pune în discuție teme ce vor ocupa o poziție centrală în opera ulterioară a scriitorului

Camera de lucru a lui Dostoievski, Sankt Petersburg, 1870.

Aflat într-o situație financiară disperată, Dostoievski i se adresează editorului Feodor Stellovski, cunoscut pentru contractele nefavorabile pe care le impune^[258]. Stellovski îi oferă 3000 de ruble pentru dreptul de a tipări o ediție cu operele complete ale scriitorului. Mai mult, Dostoievski se angajează să îi furnizeze un nou roman de 160 de pagini până la 1 noiembrie 1866. În cazul nerespectării clauzelor, Stellovski este îndrituit să publice toate operele lui Dostoievski de acum înainte, timp de nouă ani, fără să onoreze drepturile de autor^[259].

Între timp, Crimă și pedeapsă, primul mare roman al lui Dostoievski^[260], începe să apară într-o formă serializată în ianuarie și februarie 1866 în Mesagerul rus (Русский вестник). « Numai asta citeau», scrie Nikolai Strahov în 1866, « numai despre asta vorbeau împătimiții de literatură, plângându-se adesea de forța covârșitoare a romanului și de impresia apăsătoare, din cauza căreia, oamenii cu nervi puternici aproape că se îmbolnăveau iar oamenii cu nervi slabi erau obligați să abandoneze cititul cu totul.^[261] » Romanul urmărește transformările psihologice ale lui Rodion Raskolnikov, un student sărac, care, impulsionat de ideile vremii^[262][263], ucide o bătrână cămătăreasă. Subiectul cărții a scandalizat zona liberală și radicală a criticii. G. Z. Eliseev, de la Contemporanul (Современник), afirmă că romanului îi lipsește veridicitatea^[264] și că, prin el, scriitorul încearcă să arunce anatema asupra unei întregi generații de studenți^[265].

1866 este pentru Dostoievski un an febril, în care lucrează concomitent la Crimă și pedeapsă^[266] și Jucătorul, romanul promis lui Stellovski. Având ca temă atracția distrugătoare a jocurilor de noroc, Jucătorul se află doar în stadiu de proiect la aproape o lună înainte de termenul limită impus de editor. Presat de timp, Dostoievski îi dezvăluie prietenului său Aleksandr Miliukov complicațiile pe care i le-au cauzat contractul cu Stellovski. Prin intermediul lui Miliukov, scriitorul angajează o stenografă, pe Anna Grigorievna Snitkina, care va transcrie după dictare întreg romanul. La 30 octombrie, după 26 de zile de muncă, Jucătorul este finalizat^[267][268]. Anna Grigorievna avea să devină cea de-a doua soție a lui Dostoievski.

Anna Grigorievna Dostoievskaia, a doua soție a lui Feodor Dostoievski

« Mâhnirea profundă, aceasta a fost prima mea impresie: pentru prima dată în viață vedeam un om înțelept, bun, dar nefericit, ca și cum toți l-ar fi abandonat; un sentiment adânc de milă și compasiune s-a înfiripat în inima mea...^[269]» Astfel își amintește Anna Grigorievna primele întâlniri cu Dostoievski. Cei doi se căsătoresc la 15 februarie 1867 la Catedrala Sfânta Treime din Sankt Petersburg^[270]. La puțin timp după aceea, Anna asistă la una din înspăimântătoarele crize de epilepsie ale scriitorului^[271], dar dovedește o stăpânire de sine admirabilă^[272]. Fericirea cuplului va fi mai degrabă umbrită de relațiile ostile dintre Anna și rudele lui Dostoievski (Pavel Isaev, fiul vitreg din prima căsătorie, sau Emilia Feodorovna Dostoievskaia, soția lui Mihail Dostoievski)^[273], decât de instabilitatea nervoasă a scriitorului^[274]. Pe 14 aprilie 1867, cei doi miri părăsesc Rusia, cu intenția de a călători pentru trei luni în Europa. Amenințat fiind însă cu tribunalul de către creditori, Dostoievski hotărăște să prelungească șederea: soții se întorc astfel peste aproape patru ani^[275].

Anna și Dostoievski se stabilesc mai întâi în Berlin, apoi se mută în Dresda^[276]. Scriitorul este fascinat de tablourile cu temă religioasă de la Gemäldegalerie Alte Meister, în special de cele care îl reprezintă pe Iisus Hristos. Accentul pus pe latura umană a Mântuitorului precum și statornicia obsedantă cu care sunt înfățișate Patimile i se par atât de diferite de frumusețea enigmatică a icoanelor ortodoxe^[277]. Călătoria continuă prin Frankfurt, Darmstadt, Heidelberg și Karlsruhe. În Basel, Dostoievski vizitează celebrul Kunstmuseum, unde este puternic impresionat de tabloul Trupul cel mort al lui Hristos în mormânt de Hans Holbein cel Tânăr și îl studiază îndelung. Observându-i reacțiile, Anna Grigorievna s-ar fi temut chiar că o nouă criză epileptică îl va cuprinde^[278]:

„Tabloul acesta? strigă prințul, lovit deodată de un gînd neașteptat. Tocmai tabloul acesta! Păi, eu cred că privind tabloul acesta, unii ar putea mai degrabă să-și piardă credința decît să se întărească în ea!”

—F.M.Dostoievski, Idiotul^[279], traducere de Nicolae Gane

„Eu nu eram în stare să mă uit la acel tablou: așa de puternic era efectul lui asupra mea, mai ales din cauza condiției mele bolnăvicioase^[280], și de aceea am plecat în altă sală. Când, m-am întors peste cincisprezece sau douăzeci de minute, l-am găsit pe Feodor Mihailovici continuând să stea în fața tabloului ca vrăjit. Pe fața lui agitată se citea aceeași expresie înfricoșată, pe care nu o dată mi-a fost dat să o văd în primele minute ale unui atac epileptic. Mi-am luat încet soțul de braț, am plecat într-o altă sală, ne-am așezat pe bancă așteptând în orice moment începutul crizei.^[281]”

—A.G.Dostoievskaia, Amintiri

Foarte mulți critici au identificat influența lui Holbein asupra personajului Mîșkin din romanul Idiotul, o figură hristică, golită parcă de substanța divină^{[282][283][284]}. De altfel, capodopera pictorului german este invocată de un personaj al romanului, Ippolit, ca dovadă supremă că nu există nemurire, nici înviere, și că viața este condusă de forțele haosului: « Tabloul acesta parcă e menit anume să trezească ideea unei puteri oarbe, sfidătoare, de o veșnicie stupidă căreia totul îi e supus și care fatal ți se impune. » ^[285]

Casa din Florența unde Dostoievski a terminat scrierea romanului Idiotul.

La 13 august 1867, Anna și Dostoievski se stabilesc în Geneva. Dostoievski corespondează cu Apollon Maikov, exprimându-și adesea dorul de casă și disprețul față de unii atei aroganți ca Turgheniev, care nu reușesc să descifreze în Hristos « reprezentarea sublimă a omului^[286] » și « idealul omenirii în vecii vecilor^[287] ». Scriitorul începe să lucreze, din septembrie 1867, la un nou roman, dar procesul de creație este foarte anevoios și dezordonat, din cauza tot mai frecventelor crize de epilepsie și a dificultăților financiare^[288]. După numeroase răzgândiri asupra subiectului și personajelor, Dostoievski reușește să trimită în ianuarie 1868 Mesagerului rus primele părți ale romanului Idiotul. La 5 martie i se naște primul copil^[289], Sofia, care va muri de pneumonie trei luni mai târziu. La moartea fetiței, scrie Anna Grigorievna, Dostoievski « plângea în hohote, ca o femeie, stînd lângă trupușorul rece al copilei sale și-i săruta neîncetat fețișoara albă și mânuțele. N-am mai văzut niciodată o disperare atât de violentă. » ^[290] Nemaisuportând atmosfera Genevei, încărcată de amintirea copilului, cuplul se mută la Vevey, apoi la Milano și Florența, unde petrec iarna dintre anii 1868 și 1869. Romanul Idiotul este finalizat acolo, în ianuarie 1869, iar publicarea are loc în Mesagerul rus în februarie^[291]. Personajul principal al cărții, gentilul și copilărosul prinț Mîșkin, care se întoarce în Rusia după patru ani de tratament împotriva epilepsiei la o clinică din Elveția, este adesea comparat cu personaje precum Don Quijote al lui Cervantes, Samuel Pickwick al lui Dickens sau „Cavalerul sărman” din poezia lui Pușkin^[292].

La 26 septembrie 1869, în Dresda, se naște cel de-al doilea copil al lui Dostoievski, Liubov^[293]. Între timp, scriitorul se confruntă cu o dependeță cruntă de jocurile la ruletă. După cum mărturisește, Anna Grigorievna:

„Mi s-a părut că e vorba chiar de o anume înjosire, nedemnă de caracterul lui elevat, și-mi era greu și dureros să recunosc această slăbiciune, a scumpului meu soț. In curînd, însă, am înțeles că nu este vorba doar de o « lipsă de voință », ci de o pasiune pustiitoare, de o stihie, împotriva căreia nu pot lupta nici caracterele ferme^[294].”

—A.G.Dostoievskaia, Amintiri, traducere de Leonida Teodorescu

După promisiuni fierbinți făcute soției, că va renunța la jocurile de noroc, urmate apoi de recidive, se pare că Dostoievski reușește în cele din urme să abandoneze acest viciu. În aprilie 1871, vizitează ultimul cazino în Wiesbaden^[295].

În perioada 1868-1870, Dostoievski lucrează la mai multe romane, Ateism, Viața unui mare păcătos^[296] și Eternul soț, dar numai ultimul se concretizează și este publicat în 1870 în revista Răsărit (Заря). Vestea asasinării lui Ivan Ivanov din 21 noiembrie 1869 de către colegii săi din grupul socialist revoluționar al lui Serghei Neceaev^[297] îl determină pe Dostoievski să înceapă un nou roman: Demonii^[298]. Inițial conceput ca o lucrare polemică care să dezbată temele politice ale momentului și să expună consecințele distructive ale nihilismului, Demonii devine unul din cele mai importante romane dostoievskiene^[299]. La 8 iulie 1871, soții Dostoievski se întorc în Sankt Petersburg după o absență de patru ani.

Dostoievski se află sub arest în Sennaia Ploșad^[300] (Piața cu fân) din Sankt Petersburg în zilele de 21 și 22 martie 1874 pentru o încălcare minoră a legii cenzurii.

La Sankt Petersburg, Dostoievski reia legătura cu poetul Apollon Maikov, care îl introduce în cercul literar-politic al prințului Vladimir Meșerski^[301]. Prințul patronează un ziar conservator subvenționat de stat, Cetățeanul (Гражданин), la care contribuie și Dostoievski în 1873^[302] cu articole periodice. « Despre ce voi vorbi? Despre tot ce mă impresionează și mă pune pe gânduri.^[303] » scrie Dostoievski în articolul-program al unei serii ce se va numi Jurnalul unui scriitor. Următoarele cincisprezece articole sunt detalii autobiografice, polemici cu alți scriitori (precum Leskov și Nekrasov), opinii estetice despre pictură și teatru, comentarii politice sau chiar lucrări de ficțiune (povestirea Bobok)^[304]. Tot în acești ani, scriitorul reia legătura cu vechiul colaborator Nikolai Strahov și îi cunoaște pe frații Vsevolod și Vladimir Soloviov sau pe Constantin Pobedonosțev, instructorul personal al țareviciului Alexandru. Pobedonosțev, care va deveni mai târziu ober-procurorul^[305] Sfântului Sinod, influențează mult traseul politic al lui Dostoievski spre conservatorism. Între 1873 și aprilie 1874, scriitorul lucrează ca redactor la Cetățeanul, dar experiența îi cauzează multe neplăceri. În ianuarie 1873, publică un articol al prințului Meșerski în care țarul Alexandru al II-lea este citat fără aprobare specială^[306]. Cum răspunderea legală îi aparține redactorului și nu autorului, Dostoievski este somat să plătească o amendă de douăzeci și cinci de ruble și să execute două zile de detenție^[307]. Mai mult de atât, lucrul în redacția Cetățeanului îi expune sănătatea la noi pericole: Dostoievski va fi deranjat de o tuse acută și de probleme de respirație. Este începutul unui emfizem pulmonar de la care i se va trage și moartea^[308].

Feodor Dostoievski, 1876

La 16 iulie 1871, se naște fiul scriitorului, Feodor Feodorovici Dostoievski. Situația financiară a familiei este foarte strâmtorată. Datoriile acumulate în anii 1860 din afacerile fratelui Mihail sau din întreținerea ziarelor Vremea și Epoca se ridică, la revenirea scriitorului în Rusia, la 25.000 de ruble^[309]. Vânat de creditori, Dostoievski este nevoit să amaneteze unele bunuri și să își schimbe domiciliul: vinde casa din cartierul Peski și se mută într-un apartament din apropierea Institutului de Tehnologie^[310]. Din cauza emfizemului pulmonar, se retrage în timpul verilor, precum și în iarna dintre anii 1874 și 1875 la Staraia Russa, un mic oraș, cunoscut pentru apele minerale, aerul curat și băile de noroi^[311]. Petrece de asemenea câteva săptămâni (iulie 1874 și iunie 1875) în stațiunea balneară germană Bad Ems, unde, la sosire, primește diagnosticul de « catar temporar »^[312]. Starea sănătății i se ameliorază considerabil datorită băilor termale. Între timp, găsește inspirația pentru un nou roman, Adolescentul, pe care îl începe în februarie 1874^[313]. La 10 august 1875 se naște ultimul copil, Aleksei (Alioșa). Băiatul va suferi de epilepsie încă de la aproape trei ani; la 16 mai 1878 este atacat de o criză convulsivă atât de puternică încât își dă suflarea după douăsprezece ore de chin^[314]. Părinții sunt îndurerați, iar sora, Liubov Dostoievskaia, traumatizată de imaginea convulsiilor, va dezvolta tulburări nervoase^[315]. « Feodor Mihailovici a fost zguduit îngrozitor de această moarte. [...] îl chinuia mai ales faptul că băiatul a murit de epilepsie, boala pe care a moștenit-o de la el.^[316] » își amintește Anna Grigorievna Dostoievskaia^[317].

Romanul Demonii apare de-a lungul anului 1872 sub formă de foileton în Mesagerul rus. Terminat la 26 noiembrie 1872, este republicat în volum în ianuarie 1873 de către o companie înființată chiar de cuplul Dostoievski, la inițiativa Annei Grigorievna^[318]. Ideea riscantă a soției de a investi în tipărirea cărților și de a le distribui dintr-o librărie improvizată chiar în apartamentul familiei le va aduce stabilitatea financiară. Romanul Demonii este un adevărat succes și se vinde în 3000 de exemplare^[319]. Compania lui Dostoievski continuă cu publicarea unei ediții din Idiotul și a altor lucrări minore^[320]. Satiră politică și caricatură ideologică^[321] a unor curente precum nihilismul, idealismul liberal, utilitarismul și ateismul, romanul Demonii îl va anatemiza pentru totdeauna pe Dostoievski în ochii radicalilor^[322]. La sfârșitul anului 1875, Dostoievski termină Adolescentul, deși părți ale romanului apar în Note patriotice încă din luna ianuarie. Adolescentul prezintă viața lui Arkadi Dolgoruki, copilul ilegitim al aristocratului Versilov și al unei femei sărace. Tema cărții este conflictul dintre generații și relația dintre tată și fiu. Dostoievski va dezvolta mai pe larg această problemă în Frații Kramazov

Casa lui Dostoievski din Staraia Russa, regiunea Novgorod

Dostoievski reia Jurnalul unui scriitor în 1876, dar de această dată proiectul prinde forma pe care ar fi dorit-o de la început: un ziar lunar independent, unde singurul editor, redactor și autor este chiar el^[304]. Publicul este captivat de stilul inedit al publicației, care îmbină cu măiestrie discuția temelor publice cu elemente de viață privată și lasă impresia cititorului că pătrunde în intimitatea scriitorului^[325]. Dostoievski continuă să cultive în articolele sale un melanj de specii jurnalistice și beletristice: eseul, memoriile, povestirea, schița, analiza (psihologică, politică, literară), sinteza, satira, pamfletul, polemica, alegoria sau corespondența cu cititorii^[326]. Un asemenea material eterogen, inegal tematic, dar și calitativ, poate fi încadrat doar cu foarte mare greutate de criticii literari. De altfel, antologiile de astăzi ale Jurnalului rețin doar câteva, cele mai semnificative estetic, din sutele de articole apărute în 1873, 1876–1877, 1880 și 1881. Dintre acestea, amintim Visul unui om ridicol (1877) -- povestea cu iz fantastic a unui tânăr, profund afectat de ideile materialiste și nihiliste, care, într-un moment de criză solipsistă începe să se îndoiască de existența universului și vrea să se sinucidă^[327]—sau O femeie blândă (1876) -- o anchetă psihologică a motivelor pentru care soția unui cămătar avar comite gestul disperat de a se arunca de la fereastră cu o icoană în mână^[328]. Jurnalul unui scriitor capătă și un puternic caracter politic, avansând doctrina naționalist-ortodoxă a scriitorului, pocivennicestvo, conform căreia intelighenția rusă trebuie să se întoarcă spre valorile strămoșești ale poporului^[329]. În contextul izbucnirii Războiului ruso-turc, Dostoievski militează pentru eliberarea popoarelor slave din Balcani și proclamă rolul mesianic al Rusiei de a elibera Constantinopolul și de a deveni centrul ortodoxismului. Din acest motiv, atacă romanul lui Tolstoi, Anna Karenina, care deși « perfect ca operă artistică » ^[330], trădează misiunea sfântă a Rusiei: Tolstoi își exprimă scepticismul și repulsia față de un asemenea război prin intermediul personajului Levin, promovat ca exemplu de moralitate^[331]. « Oameni precum autorul Annei Karenina sunt învățătorii societății noastre [...] Ce ne învață așadar învățătorii noștri?^[332] » izbucnește Dostoievski în una din paginile Jurnalului. Expansiunea ideilor socialiste în Europa precum și evenimente ca Războiul franco-prusac (1870-1871), instaurarea Comunei din Paris (1871) și distrugerea Palatului Tuileries de către revoluționarii marxisto-anarhiști îl vor determina pe Dostoievski să își piardă cu totul speranța în cultura europeană^[333]. Spre sfârșitul vieții va exprima în Jurnal idei extremiste: xenofobie^[334], antieuropenism^[335], antisemitism^[336], anti-catolicism^[337] și anti-protestantism, toate pe fondul unui slavofilism și ortodoxism exacerbat.

Cu toate acestea, succesul Jurnalului este imens. Numerele din 1876 au 2.000 de abonați, iar alte 2.000-2.500 de copii se vând separat. În 1880 și 1881, cifra vânzărilor crește la 6.000, respectiv 14.000 de copii^[338]. Dostoievski primește scrisori de la cititori și este vizitat de admiratori de toate vârstele și ocupațiile. În 1876, cu ajutorul unui împrumut de la fratele Annei Grigorievna, reușește să cumpere o dacea în Staraia Russa. În vara aceluiași an, din cauza unor probleme respiratorii, vizitează Bad Ems pentru a treia oară și i se spune că mai poate spera la cincisprezece ani de viață dacă se mută într-o zonă cu climat sănătos. În toamna anului 1876, Pobedonosțev îi cere să trimită regulat un exemplar al Jurnalului țareviciului Alexandru. Entuziasmat, Dostoievski îi scrie direct prințului moștenitor, căruia îi mai dedicase cu trei ani înainte o copie a romanului Demonii, exprimându-și « iubirea nemărginită » pentru familia imperială^[339]. Mai mult de atât, scriitorul este onorat de însuși țarul Alexandru al II-lea, care îi solicită să discute cu fiii săi, Serghei și Pavel, astfel încât cei doi tineri să fie influențați într-un mod benefic de ideile lui^[340]. Reputația lui Dostoievski crește enorm datorită asocierii cu casa imperială. Este invitat frecvent la saloanele din Sankt Petersburg și cunoaște multe personalități, cum ar fi prințesa Sofia Tolstaia, Iacov Polonski, Serghei Witte, Aleksei Suvorin, Anton Rubinstein și Ilia Repin^[341].

Muzeul Dostoievski din Sankt Petersburg se află în apartamentul în care a locuit scriitorul în 1846, pentru o scurtă perioadă, iar apoi la sfârșitul vieții, între octombrie 1878 și ianuarie 1881. Aici a scris două opere importante: nuvela din tinerețe Omul dedublat și ultimul său roman, Frații Karamazov.

Problemele de sănătate ale scriitorului se accentuează, iar în luna martie 1877 suferă patru atacuri epileptice. Convulsiile repetate îi afectează memoria de lungă durată. Contactat de jurnalistul și scriitorul P.V.Bîkov, care aduna detalii despre viața și opera scriitorilor ruși, Dostoievski răspune: « Vă declar simplu că în momentul de față sunt incapabil să vă furnizez biografia mea exactă [...] Ca urmare a crizelor mele epileptice, cu care totuși am reușit să mă obișnuiesc, aproape că mi-am pierdut memoria și - vă rog să mă credeți - am uitat (literalmente am uitat, fără cea mai mică exagerare) subiectele romanelor mele și personajele înfățișate, chiar și pe cele din Crimă și pedeapsă^[342]. » În vara anului 1877, scriitorul călătorește cu soția la conacul Maly Prikol din apropierea orașului Kursk, apoi vizitează Darovoie, reședința estivală a copilăriilor sale. În octombrie Dostoievski anunță că va suspenda pentru doi ani publicarea Jurnalului din cauza afecțiunilor medicale, dar și pentru că dorește să se dedice exclusiv beletristicii. Participă la înmormântarea poetului Nekrasov și ține o cuvântare elogioasă în cinstea lui, plasându-l ca valoare chiar după Pușkin și Lermontov. Un grup de tineri radicali, discipoli ai lui Cernîșevski, care asociau cauza lor revoluționară cu versurile lui Nekrasov^[343] protestează vehement în acel moment, susținând că poetul se află deasupra celor doi romantici « byroniști »^[344].

Cu toată animozitatea pe care i-o arată radicalii, Dostoievski este privit cu venerație și nemărginită admirație, aproape ca un profet, de o bună parte a societății^[345]. Devine membru onorific al Academiei Ruse de Științe, din partea căreia primește un certificat de onoare în februarie 1879. Moartea fiului Alioșa îl determină să renunțe la participarea la un congres internațional din Paris despre drepturile autorului. Soții Dostoievski se mută într-un nou apartament, bântuiți fiind de amintirea copilului^[346]. În aprilie 1878, scriitorul așterne primele idei pentru viitorul roman, Frații Karamazov, deși se folosește și de unele elemente din proiectele anterioare, abandonate, precum Viața unui mare păcătos. Procesul de creație este de această dată neabătut. Personajele principale și tema centrală, paricidul, se conturează încă de la început^[347], iar cartea este publicată în Mesagerul rus în porții periodice între februarie 1879 și noiembrie 1880. Prin Frații Karamazov, romanul unei familii, Dostoievski vrea să creeze imaginea răsturnată a seriei Les Rougon-Macquart de Émile Zola. Determinismului zolian bazat pe ereditate Dostoievski îi opune credința în libertatea nestrămutată a individului, a personalității umane^[348]. Romanul plasează în centru o suită de personaje fascinante: moșierul hedonist și vulgar Feodor Karamazov, precum și fiii săi — nestatornicul și impetuosul Dmitri, inocentul și piosul Alioșa, raționalistul ateu Ivan și insidiosul bastard Smerdiakov^[349]. Temele abordate sunt moralitatea, liberul arbitru și existența lui Dumnezeu.

În 1878, Dostoievski este admis în consiliul de administrație al Societății Slave de Binefacere^[350] din Sankt Petersburg, o organizație care promovează panslavismul, precum și în Asociația Internațională Literară și Artistică, ce are ca membri scriitori de calibru, precum Victor Hugo, Ivan Turgheniev, Paul Heyse, Alfred Tennyson, Anthony Trollope, Henry Longfellow, Ralph Waldo Emerson și Lev Tolstoi^[351]. Dostoievski nu va căuta însă compania unor literați europeni și nu se va implica efectiv în viața culturală a acestora^[352]. Cu Turgheniev, campionul ideilor liberale și occidentale^[353], are, ca de obicei, o relație tensionată. Pe Tolstoi nu îl va cunoaște niciodată, cu toate că cei doi sunt la un pas să se întâlnească în martie 1878, când amândoi asistă la Prelegerile despre umanitatea divină^[354] ale lui Vladimir Soloviev. Nicolai Strahov, care îl însoțea atunci pe Tolstoi a susținut că Tolstoi i-ar fi cerut să nu-l introducă nimănui și astfel întâlnirea istorică a fost ratată. Chiar dacă opiniile pe care unul le-a nutrit pentru opera celuilalt au oscilat de-a lungul anilor, Dostoievski și Tolstoi s-au studiat mereu reciproc cu seriozitate^[355]. Romanul Copilăria, citit în timpul exilului în Semipalatinsk, a rămas una din cărțile favorite ale lui Dostoievski, în timp ce Amintiri din casa morților este plasat de Tolstoi în sfera cea mai înaltă a artei, cea izvorâtă din « iubirea față de Dumnezeu și de seamăn »^[356] alături de Mizerabilii sau Coliba unchiului Tom.

Mormântul lui Dostoievski

La începutul lunii august 1879, Dostoievski întreprinde a patra și ultima călătorie la Bad Ems, dar nu reușește să își trateze emfizemul pulmonar. În anul 1880, este invitat să țină un discurs în cadrul unei ceremonii de dezvelire a monumentului lui Pușkin din Moscova. Evenimentul suferă mai multe amânări și durează trei zile. Discursul lui Dostoievski este planificat pe 8 iunie 1880. Cu o zi înainte cuvântează Turgheniev, dar dezamăgește audiența prin refuzul de a-l ridica pe Pușkin la rangul de scriitor « național », la fel cum erau considerați Shakespeare, Goethe sau Molière. Acest refuz este perceput de ascultători ca o încercare de a diminua importanța culturii ruse în raport cu cea europeană sau ca o bagatelizare a operei lui Pușkin^[357]. Dostoievski, în schimb, aflat în lumina proaspetelor succese cu Frații Karamazov și livrând un discurs electrizant și mesianic, este primit cu aplauze și atinge nu doar apogeul carierei, ci apoteoza. « Ce sunt succesele mele din Petersburg? Nimic, zero pe lângă asta! » exclamă romancierul într-o scrisoare adresată soției; « mă întrerupeau cu aplauze furtunoase la fiecare pagină, uneori chiar la fiecare frază. Eu citeam tare, cu patos. Când am proclamat la sfârșit unitatea universală a umanității, sala părea să fi intrat în isterie^[358] » Constantin Staniukovici laudă discursul în eseul său Jubileul lui Pușkin și cuvântarea lui Dostoievski^[359] și constată că « limbajul lui Dostoievski chiar seamănă cu o predică. El vorbește cu tonul unui profet [...] este foarte profund, sincer și înțelegem că vrea să stârnească emoțiile ascultătorilor »^[360]. Gleb Uspenski își amintește: « Vorbea cu simplitate, ca și cum ar fi purtat o conversație cu niște cunoscuți, fără să declame fraze umflate sau să arunce capul pe spate. Simplu și clar, fără devieri sau ornamentații inutile, spunea că găsește în Pușkin un exponent al aspirațiilor, speranțelor și dorințelor publicului care îl asculta în acel moment, în acea sală. A făcut posibil, cum ar veni, ca Pușkin însuși să se înființeze în acea sală, și prin gura lui să explice celor adunați câte ceva despre îngrijorările lor prezente, despre angoasele lor. Înainte de F.M.Dostoievski nimeni nu a mai făcut asta și acesta este motivul pentru succesul extraordinar al discursului

Dostoievski pe catafalc, desen de Ivan Kramskoi, 29 ianuarie 1881.

La 25 ianuarie 1881, înainte de miezul nopții, poliția efectuează o percheziție în apartamentul vecinului lui Dostoievski, Aleksandr Barannikov, suspectat pe bună dreptate de colaborare cu gruparea teroristă de extremă-stânga Voința Poporului (Народная Воля^[362]). Barannikov și Dostoievski au trăit două luni și jumătate în același imobil, dar este foarte posibil ca scriitorul să nu fi știut cine este vecinul său și cu ce se ocupă. Nu se cunoaște nici dacă poliția nu l-a interogat pe Dostoievski în timpul nopții din dorința de a aduna informații despre Barannikov. Dostoievski, conservator convins, ar fi fost foarte afectat de vestea că se pregătește asasinarea țarului. Cert este că în ziua care a urmat percheziției, Dostoievski suferă o hemoragie pulmonară^[363]. Bagatelizează afecțiunea pentru a nu-și alarma soția, dar când hemoragia se repetă în după amiaza aceleiași zile, Dostoievski cheamă un doctor și un preot pentru spovedanie și împărtășanie.

În dimineața zilei de 28 ianuarie, Anna Grigorievna Dostoievskaia se trezește și își găsește soțul fixând-o cu privirea. « Știi, Ania, îmi spuse Feodor Mihailovici aproape în șoaptă, nu dorm de trei ore și mă tot gândesc, dar abia acum mi-am dat limpede seama că am să mor astăzi.^[364] » își amintește ea. Este rugată să citească la întîmplare din Noul Testament pe care Dostoievski îl mai păstra de la femeile decembriste din Tobolsk. În mod incidental, Anna Grigorievna citește din Evanghelia după Matei, cap. 3, v.14-15:

„Ioan însă îl oprea, zicând : Eu am trebuință să fiu botezat de Tine, și Tu vii la mine ?
Și răspunzînd. Iisus a zis către el: Nu Mă opri^[365], că așa se cuvine nouă să împlinim marele adevăr^[366]”

Funeraliile lui Dostoievski

Ascultând aceste versete, Dostoievski răspunde: « Auzi — „nu Mă opri” , înseamnă că am să mor^[367] ». În următoarele ore, scriitorul are o a treia hemoragie și se stinge sub privirile îndurerate ale soției^[368]. Este înhumat la cimitirul Tihvin de la Mânăstirea Alexandr Nevski, Sankt Petersburg, lângă mormintele unor poeți pe care i-a iubit: Nikolai Karamzin și Vasili Jukovski. După unele surse, 40.000-50.000 de oameni ar fi fost prezenți la ceremonia de înmormântare, sau poate chiar 100.000. Toți reprezentanții vieții cultural-politice din Rusia l-au omagiat, chiar și cei aparținând sferelor mai radicale^[369]. Pe piatra de mormânt a scriitorului stau scrise următoarele cuvinte din Noul Testament:

„Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă.”

—Sfânta Evanghelie după Ioan, 12:24

Romane și nuvele (1846) Oameni sărmani (Бедные люди) (1846) Omul dedublat sau Dublul (Двойник) (1847) Gazda (Хозяйка) (1849) Netoșka Nezvanova (Неточка Незванова) - neterminat (1859) Visul unchiului (Дядюшкин сон) (1859) Satul Stepancikovo și locuitorii săi (Село Степанчиково и его обитатели) (1861) Umiliți și obidiți (Униженные и оскорблённые) (1862) Amintiri din casa morților (Записки из Мёртвого дома) (1864) Însemnări din subterană (Записки из подполья) (1866) Crimă și pedeapsă (Преступление и наказание) (1867) Jucătorul (Игрок) (1869) Idiotul (Идиот) (1870) Eternul soț (Вечный муж) (1872) Demonii (Бесы) (1875) Adolescentul (Подросток) (1880) Frații Karamazov (Братья Карамазовы)

Povestiri (1846) Domnul Proharcin (Господин Прохарчин) (1847) Un roman în nouă scrisori (Роман в девяти письмах) (1848) Nevasta altuia si un soț sub pat (Чужая жена и муж под кроватью) (1848) O inimă slabă (Слабое сердце) (1848) Polzunkov (Ползунков) (1848) Un hoț cinstit (Честный вор) (1848) Un pom de Crăciun și o nuntă (Ёлка и свадьба) (1848) Nopți albe (Белые ночи) (1849) Micul erou (Маленький герой) (1862) O întâmplare penibilă (Скверный анекдот) (1865) Crocodilul (Крокодил) (1873) Bobok (Бобок) (1876) Poveste de Crăciun (Мальчик у Христа на ёлке) (1876) Centenara (Столетняя) (1876) O femeie blândă sau Smerita (Кроткая) (1876) Mujicul Maréi (Мужик Марей) (1877) Visul unui om ridicol (Сон смешного человека)

Colecție de eseuri (1863) Însemnări de iarnă despre impresii de vară (1873–1881) Jurnalul unui scriitor Traduceri (1843) Eugénie Grandet (Honoré de Balzac) (1843) La dernière Aldini (George Sand) Feodor Dostoievski Portret de Vasili Perov, 1872 Date personale Născut 30 octombrie/11 noiembrie 1821[3][4][5]  Moscova, Imperiul Rus[6][7][8][3]  Decedat 28 ianuarie/9 februarie 1881 (59 de ani)[4][3][9][10][11][12][13][5][14]  Sankt Petersburg, Imperiul Rus[6][7][15][16][3][5]  Înmormântat cimitirul Tihvin[*][4]  Cauza decesului Epilepsie  Părinți Mikhail Andreyevich Dostoevsky[*] Maria Fiodorovna Dostoïevskaïa[*]  Frați și surori Mikhail Dostoyevsky[*] Andrey Dostoyevsky[*]   Căsătorit cu Anna Dostoyevskaya[*] (din 1867)[17] Maria Dostoevskaya[*] (din 1857)  Copii Lyubov Dostoyevskaya[*]  Naționalitate rus Cetățenie  Imperiul Rus  Etnie rus  Religie Biserica Ortodoxă Rusă  Ocupație prozator, publicist Pseudonim Д., Друг Кузьмы Пруткова, Зубоскал, —ий, М., Летописец, М-ий, Н. Н., Пружинин, Зубоскалов, Ред., Ф. Д., N.N.   Limbi limba rusă[1]   Studii Academia de Geniu Nicolae[*] Școala de ingineri din Nikolaev[*]   Activitatea literară Mișcare/curent literar Realism Opere semnificative Crimă și pedeapsă Idiotul Demonii Frații Karamazov Influențe[ascunde] Cervantes[2], Dickens, Poe, Schiller, Balzac, Gogol, George Sand, Hugo, Bakunin, Hegel, Ann Radcliffe, Racine, Corneille A influențat pe[ascunde] Camus, Freud, Kafka, Kerouac, Joyce, Mishima, Nietzsche, Proust, Sartre, Soljenițîn, Wittgenstein

Teatru (1841) Maria Stuart (pierdut) (1841) Boris Godunov (pierdut) (1842? 1843?) Evreul Yankel (pierdut)

* 1906: Paul Laurence Dunbar (n. 27 iunie 1872 - d. 9 februarie 1906) a fost un poet și prozator american, exponent al direcției literare Negro Minstrels, prin care aducea în prim plan problemele cetățenilor de culoare, el însuși fiind fiul unor sclavi eliberați, totuși idealizând epoca sclavajului.
* 1925: Andrei Glavina a fost un învățat istroromân. Era originar din satul Șușnievița.

Profesorul ieșean Theodor Burada, aflat în Istria pentru a le studia limba, îl îndeamnă pe tânărul Andrei Glavina să vină în România, unde i se oferise o bursă. După studii la Iași și la Blaj, Glavina se întoarce acasă, reunește toate satele de istroromâni de la sud de Monte Maggiore într-o singura comună, Valdarsa (Șușnevița), și înființează în 1921 prima (și, din păcate, ultima) școală cu predare în limba maternă. Din păcate, soarta este nemiloasă cu dânsul. Slăbit de eforturile pentru înființarea noii comune și deschiderea școlii românești și mai cu seamă de șicanele ale societății slave "Sfinții Ciril și Metodiu" - care în 1887, 1888 și 1904 s-a opus deschiderii de școli românești, petiționate de locuitori, la Sușnievița și Jeiăn, impunând școala slavă -, bolnav de tuberculoză, Andrei Glavina se stinge din viață în februarie 1925, la numai 43 de ani. Astfel, școala românească de la Sușnievița (Valdarsa), care a funcționat doar patru ani, își încetează existența, din cauza lipsei unui învățător român.

Este autorul primelor lucrări în dialectul istroromânilor, pledând pentru păstrarea identității etnice și recunoașterea acesteia. Lui i se datorează numeroasele mărturii cu privire la situația acestei ramuri apusene a românismului și la procesul de deznaționalizare la care era supusa. A compus de asemenea Imnul Istroromânilor. Andrei Glavina a fost supranumit apostolul istroromânilor. A publicat în 1905 Calendarul românilor din Istria, în care a adăugat diverse proverbe și zicale istroromâne.

În Italia există actualmente Asociația culturală "Andrei Glavina".

Imnul Istro-românilor

Roma, Roma i mama noastră

noi Romani rămânem

Romania i sara noastră

tot un sang-avem

nu suntem siguri pe lume

si'nea avem frați

Italiani cu mare lume

mâna cu noi dați

ca să fim frate și frate

cum a dat Dumnezeu

să trăim până la moarte

eu și tu și tu și eu.

Andrei Glavina
Andrei Glavina
Date personale
Născut	30 noiembrie 1881  Șușnievița, Croația
Decedat	9 februarie 1925 (43 de ani)  Pula, Italia
Cetățenie	Regatul Italiei
Ocupație	politician scriitor
Activitate
Alma mater	Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

* 1940: Paul Eugen Bleuler, cunoscut mai ales ca Eugen Bleuler, (n. 30 aprilie 1857 - d. 9 februarie 1940) a fost un psihiatruelvețian cunoscut mai ales pentru contribuțiile sale semnificative la înțelegerea și explicarea bolilor mentale, respectiv la identificarea și denominarea schizofreniei.

Bleuler s-a născut în Zollikon, un orășel lângă Zürich în Elveția. A studiat medicina la Zürich, iar mai târziu și-a continuat studiile la Paris, Londra și München, întorcându-se la Zürich pentru a acepta un post ca un intern la Burghölzli, un spital de tip universitar.

În 1886 Bleuler a devenit directorul unei clinici de psihiatrie la Rheinau, un spital aflat în incinta unei vechi mânăstiri aflat(ă) pe o insulă a fluviului Rin. Rheinau era unul dintre așezămintele care tratau boli mintale într-un mod care era considerat atunci ca fiind înapoiat, iar numirea lui Bleuler a avut rolul de a moderniza instituția și de a moderniza atât tratamentele cât și metodele folosite.

După o perioadă în care Bleuler și-a îndeplinit misiunea, progresând în același timp substanțial profesional, s-a întors la Burghölzli în 1898 preluând funcția de director. Unul dintre lucrurile notabile pe care le-a făcut în această funcție a fost angajarea lui Carl Jung ca intern al spitalului.

Bleuler este cunoscut cu totul particular pentru identificarea și nominalizarea schizofreniei, o dezordine care fusese identificată și catalogată în mod eronat ca dementia praecox de către psihologul german Emil Kraepelin. Bleurer a realizat corect că acea condiție nu era nici dementia (nebunie) și nici nu era caracteristică tinerilor (precox însemnând tânăr în latină). Ca atare, a denumit condiția mentală schizo + phrene, conform limbii greacă veche, adică divizat + minte, deci o "minte divizată".

Conform dicționarului lui Charles Rycroft, Critical Dictionary of Psychoanalysis, Bleuler este psihologul care ar fi introdus termenul de ambivalență în practica psihanalizei în 1911. Conform Oxford English Dictionary, Bleuler ar fi introdus, de asemenea, un alt termen în psihanaliză, acela de autism, cu ocazia numărului din 1912 a revistei americane de specialitate American Journal of Insanity.

Ca un fapt interesant, se poate remarca părerea (clar exprimată a lui Bleuler) că nu se poate face o delimitare limpede între stările de normalitate și nebunie, contrar viziunii exprimate de același Emil Kraepelin, de delimitare tranșantă a celor două condiții mintale, viziune foarte la modă la timpul respectiv.

·         1957: Fostul dictator ungur Miklós Horthy, moare la Estoril in Portugalia. Miklós Horthy de Baia Mare, cavaler de Szeged și Otranto (în maghiară Vitéz Nagybányai Horthy Miklós; n. 18 iunie 1868, Kenderes – d. 9 februarie 1957, Estoril) a fost un amiral austro-ungar și guvernatorul Ungariei de la 1 martie 1920 până la 15 octombrie 1944. În urma Primului Război Mondial guvernul comunist al lui Béla Kun demisionează la 4 iunie 1919, iar la 6-7 august 1919 Béla Kun fuge în Austria. În martie 1920, Horthy, comandantul flotei Austro-Ungare, a fost ales de parlamentul ungar, cu 131 voturi din 141, regent al Ungariei. Titlul lui era „Serenissima sa alteță, regentul Regatului Ungar”. A condus Ungaria în perioada interbelică și în timpul celui de al Doilea Război Mondial, instaurând un regim autoritar de dreapta. Același regim autoritar l-a exercitat și în Transilvania, ocupată în urma Dictatului de la Viena. Tot de numele său este legată deportarea a peste 166.000 evrei români și maghiari
* 1964: Ștefan Hălălău (n. 19 mai 1893, Dragotești, Mehedinți – d. 9 februarie1964, București) a fost un militar, colonel al Armatei Române, profesor la „Școala de ofițeri de rezervă de artilerie” din Craiova și comandant al acesteia^[1]. A fost căsătorit cu Maria Sergescu, profesoară de limba franceză (soră a matematicianului Petre Sergescu), cu care a avut două fete: Maria, profesoară de matematică și Ileana, inginer.

Ștefan Hălălău s-a născut la 19 mai 1893 în satul Drăgotești, comuna Fântâna Domnească (actualmente Prunișor), județul Mehedinți. Ștefan Hălălău a fost fiul lui Mihai Hălălău și al Anicăi (născută Pantazescu), descendenți de moșneni împroprietăriți de Mihai Viteazul.

Urmează primele 4 clase primare la școala din sat, apoi se înscrie la Liceul Traian din Turnu Severin. După terminarea liceului, urmează „Școala de ofițeri de artilerie și geniu”, ramură de elită a armatei, pe care o absolvă în 1915, iar în 1916 este trimis ca tânăr sublocotenent în luptele din nordul Olteniei (pe râul Cerna), apoi pe frontul din Moldova, unde la Mărășești pierde degetul mare al mâinii stângi.

În războiul din 1916-1918 a primit o serie de decorații și a fost avansat la excepțional de la sublocotenent la locotenent într-un an. Au urmat diferite garnizoane – Timișoara, Roman, Bălți, Târgu Jiu, Craiova. În 1928 este trimis în misiune în Cehoslovacia. În 1929 este avansat la gradul de maior. În 1935 face parte din completul de judecată în procesul Anei Pauker de la Craiova. În 1938 devine locotenent-colonel, iar în 1942 colonel. În Craiova a activat și ca profesor la „Școala pregătitoare de ofițeri de rezervă de artilerie”, la specialitatea „Topografie militară”, curs pe care l-a ținut peste 20 de ani și a tipărit și manuale pentru studiul elevilor cu termen redus.

În 1945 Școala de ofițeri din Craiova s-a desființat și a fost mutat la un centru de reparații al artileriei, iar la 1 iunie 1946 a fost scos la pensie pentru limită de vârstă. Intră în Mișcarea Națională de Rezistență Oltenia (M.N.R.O.), activând în comitetul director alături de generalul Ioan Carlaonț^[2] și colonelul doctor Gheorghe Cărăușu.^[3]

În 1948 i s-a suspendat pensia pe motiv că are via și deci mijloace de întreținere, iar la 26 septembrie 1948 a fost arestat. Este condamnat prin sentința Tribunalului Militar Craiova la 6 ani de închisoare pentru afiliere la o asociație cu scopul de a schimba ordinea economică sau socială din România. Locurile de detenție au fost Craiova, Aiud, Peninsula, Ocnele Mari.

La Aiud a stat îndelung singur în celulă. Unul dintre deliciile călăilor era să pună în cămașa legată un șoarece și o pisică, ale căror război și fugă se petrecea pe pielea bieților torționați. Primirea pachetelor era anunțată prin curier poștal, dar nu de puține ori acestea erau returnate fără motiv. Aceste pachete de maximum 5 kg, când erau primite, erau batjocorite de paznici la desfacere, amestecându-li-se cu răutate marmelada cu slănina și săpunul sau zahărul cu praful contra puricilor.

De la Aiud, a fost trimis la Canal la celebra colonie „Peninsula”, la șantierul colonie de muncă „Valea Neagră”. La Canal i s-a redeschis hernia făcută pe front și operată în 1945 și a fost operat pe viu. A avut un organism foarte rezistent și un doctor foarte bun (tot dintre deținuți), altfel nu scăpa. A fost eliberat la 20 septembrie 1954. Când s-a întors acasă avea doar 40 de kg, mai puțin de jumătate din greutatea sa normală. După o perioadă de refacere relativă, a reușit să se angajeze paznic la Prodavicola și la Parcul Bibescu. Ultimul serviciu l-a avut la Ghercești, tot paznic. Apoi a paralizat, urmând o suferință de un an și opt luni. Pensie n-a mai primit niciodată.

Ștefan Hălălău
Colonelul Ștefan Hălălău în uniformă de ofițer
Date personale
Născut	19 mai 1893 Dragotești, România
Decedat	9 februarie 1964, (71 de ani) București, Republica Populară Română
Părinți	Mihai Hălălău și Anica (născută Pantazescu)
Căsătorit cu	Maria Sergescu
Copii	Maria, Ileana
Naționalitate	România
Ocupație	militar
Activitate
Educație	Școala de ofițeri de artilerie și geniu din Craiova
Cunoscut pentru	Aparteneța sa la Mișcarea Națională de Rezistență din Oltenia alături de Ioan Carlaonț și Gheorghe Cărăușu
Premii	1. Ordinul național „Steaua României” 2. Ordinul Coroana României 3. Crucea Comemorativă a Războiului 1916-1918

Ştefan Hălălău după ieşirea din închisoare

·         1977: A murit Serghei Iliusin,celebru proiectant de avioane rus. Serghei Vladimirovici Iliusin s-a născut la 30 martie 1894.

·         1979: A murit Dennis Gabor, fizician și inventator maghiar, celebru pentru inventarea holografiei, pentru care a primit Premiul Nobel pentru Fizică în 1971; (n.05.06.1900). Dennis Gabor (în maghiară Gábor Dénes) (n. 5 iunie 1900, Budapesta – d. 9 februarie 1979, Londra) fizician și inventator maghiar, celebru pentru inventarea holografiei, pentru care a primit Premiul Nobel pentru Fizică în 1971.
* 1980: Viktor Osipovici Perțov (în rusă Виктор Осипович Перцов) (n. 19 iunie/1 iulie 1898, Harkov, Imperiul Rus^[1] – d. 9 februarie 1980) a fost un scriitor și critic literar rus, asociat cu scriitorii de avangardă în anii 1920, în special cu Vladimir Maiakovski. A fost un susținător al constructivismului.

S-a născut pe 19 iunie (1 iulie) 1898, în orașul Harkov, în familia unui inginer. După absolvirea școlii secundare în anul 1915 a intrat la Facultatea de Drept, transferându-se apoi la Facultatea de Filologie și Istorie a Universității din Harkov, unde l-a avut ca profesor pe Aleksandr Ivanovici Belețki. După Revoluția din Februarie 1917 a fost mobilizat în serviciul militar și trimis în Batalionul studențesc din Țarițîno, în cadrul căruia a servit înainte de Revoluția din Octombrie. În 1918, la îndrumarea lui Aleksei Kapitonovici Gastev, pe care-l întâlnise cu o zi mai înainte, a fost angajat la Departamentul pentru Artă al Comisariatului Poporului pentru Educație al RSS Ucrainene, ce a fost transferat un an mai târziu la Kiev. În anii 1920-1927, la invitația lui Gastev, a lucrat la Institutul Central al Muncii. În anul 1922 a absolvit Facultatea de Științe Sociale din cadrul Universității de Stat din Moscova. A debutat cu articolul «Вымышленная фигура», dedicat lui Boris Pasternak și publicat în 1924, în revista «На посту».

A fost membru al grupului ЛЕФ (1927-1929). Scrierile sale au fost publicate în revista «Новый ЛЕФ» (1927-1928) și în volumul «Литература факта» (1929). În perioada 1927-1932 a lucrat la întreprinderea Sovkino.

A scris articole și cărți despre literatura sovietică. Este unul dintre autorii cărții «Беломорско-Балтийский канал имени Сталина» (1934). În anul 1940 a obținut titlul de candidat în filologie. S-a remarcat în calitate de cercetător al biografiei și operei lui Vladimir Maiakovski și a scris biografia „oficială” a poetului în trei volume (lucrare distinsă cu Premiul de Stat al URSS în 1973), precum și multe alte cărți și articole despre el. A fost editorul operelor lui Maiakovski. . 

A luat cuvântul în adunarea scriitorilor de la Moscova din 31 octombrie 1958, care l-a judecat pe Boris Pasternak, ce fusese recent distins cu Premiul Nobel pentru Literatură. În discursul său a caracterizat opera poetică a lui Pasternak ca fiind „optzeci de mii de verste în jurul propriului său buric”

·         1981: A murit Bill Haley, solist vocal, compozitor, autorul primei piese rock and roll ajunsă în secţiunea pop în Billboard “Crazy Man Crazy”; (n.06.06.1925).

·         1984: A murit Iuri Vladimirovici Andropov, născut la 15 iunie 1914, a fost sef al politiei secrete sovietice, diplomat si secretar general al PCUS din 12 noiembrie 1982 până la moartea sa, şaisprezece luni mai târziu; (n. 15.06.1914). Înainte de a ajunge la conducerea URSS, el a condus KGB-ul (serviciul secret sovietic ) din 1967 pana in 1982.

·         1991: A murit poetul Florin Mugur. A scris versuri (“Visele de dimineaţă”, “Mituri”, “Piatra palidă” – Premiul Uniunii Scriitorilor), proză, eseistică şi publicistică literară (“Aproape noiembrie”, “Convorbiri cu Marin Preda”, “Profesiunea de scriitor”); (n.07.02.1934).

·         1994: Gherasim Luca (nume original: Salman Locker, n. 23 iulie 1913, București - d. 9 februarie 1994, Paris), cunoscut și sub numele de Zolman Locker, Gherashim Luca, Costea Sar și Petre Malcoci, a fost un teoretician al suprarealismului și un poet român-francez, evreu de origine, care a trăit și activat în România și Franța, frecvent citat în operele cuplului Gilles Deleuze și Félix Guattari. A scris mai ales în limba franceză. În țara sa de baștină, Luca a aderat de foarte tânăr la mișcarea avangardistă, fiind un membru marcant al grupului de la Alge (1930, 1933). În cadrul celui de-al doilea val suprarealist, s-a alăturat grupului format din Gellu Naum, Victor Brauner, Jack Herold.

Luca s-a născut la București. Tatăl său, Berl Locker, un croitor evreu, a decedat în 1914. Luca vorbea patru limbi, idiș, româna, germana și franceza.

Din 1938, a călătorit frecvent la Paris, Franța, unde a intrat repede în cercurile mișcării artistice ale suprarealismului. Declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial și accentuarea antisemitismului în România l-au forțat să se autoexileze.

Din 1945 până în 1947 a fondat un grup de artiști suprarealiști, din care mai făceau parte Gellu Naum, Paul Păun, Virgil Theodorescu și Dolfi Trost.

La scurt timp, au început să publice, inclusiv poeme în limba franceză. A inventat cubomania și, cu Dolfi Trost, a fost autorul celebrului manifest "Dialectica dialecticii".

Hărțuit în România și capturat în timp ce încerca să fugă din țară, auto-intitulatul "étran-juif" a părăsit România în 1952, și s-a mutat definitiv la Paris, via Israel.

Într-o „lecție de cubomanie în viața de toate zilele” Luca recomanda, pe urmele lui Tristan Tzara: „Alegeți trei scaune, două pălării, câteva umbrele, câteva pietre, mai mulți arbori, trei femei goale și alte cinci bine îmbrăcate, șaizeci de bărbați, câteva case, vehicule din toate epocile, mănuși, telescoape, etc. Tăiați totul în bucăți mici (de exemplu, 6x6) și amestecați-le bine într-o piață largă. Reconstituiți după legile hazardului sau cum vi se năzare și veți obține peisajul pe care vi l-ați dorit întotdeauna”.

La Paris va colabora cu alți artiști celebri (Jean Arp, Paul Celan, François Di Dio și Max Ernst), producând un număr impresionant de colaje, desene, obiecte sau texte-instalații. Din 1967, a citit fragmente din opera sa la Stockholm, Oslo, Geneva, New York City and San Francisco. Documentarul TV din 1988, portretul său realizat de Raoul Sanglas Comment s'en sortir sans sortir, l-a făcut extrem de popular în Europa.

Cu toate acestea, în 1994, a fost evacuat din apartamentul său, sub pretextul unei curățenii generale. Luca, care a locuit timp de 40 de ani în Franța, fără nici un fel de acte, a avut o singură reacție. La 9 februarie, la vârsta de 80 de ani, s-a sinucis, sărind în Sena, exact ca prietenul sau, Paul Celan.

Lucrări publicate în România:

• Un loup à travers une loupe, București, 1942. Un lup privit printr-o lupă, poem în proză, singurul care a fost publicat, inițial, în limba română. A fost, mai târziu, tradus chiar de Gherasim Luca în limba franceză. A rămas inedit în Franța până la ediția din 1998, cînd a fost publicat la editura Éditions José Corti
• Roman de dragoste, Colecția Alge, 1933 (ilustrată de Jules Perahim)
• Fata Morgana, Atelierele Ramuri, 1937
• Quantitativement aimée (Iubită cantitativă), Les Éditions de l’Oubli (Editura Uitării), București, 1944
• Le vampire passif, avec une introduction sur l’objet objectivement offert (Vampirul pasiv, cu o introducere asupra obiectului obiectiv găsit), Les Éditions de l’Oubli (Editura Uitării), București, 1945 (cu un portret găsit și optsprezece ilustrații)
• Un lup văzut printr-o lupă, Editura Negația Negației, 1945 (ilustrat cu trei vaporizări de Dolfi Trost)
• Inventatorul iubirii, urmat de Parcurg imposibilul și de Marea Moartă, Editura Negația Negației, 1945 (ilustrat cu cinci cubomanii nonoedipiene)
• Dialectique de la Dialectique. Message adressé au mouvement surréaliste international, (Dialectica dialecticii. Mesaj adresat mișcării suprarealiste internaționale), în colaborare cu Dolfi Trost, Imprimeria Slova, Colecția suprarealistă, 1945
• Présentation de graphie colorée de cubomanie et d’objets, exposition, 7 janvier-28 janvier' (Prezentare de grafii colorate de cubomanii și de obiecte. Expoziție. 7 ianuarie-28 ianuarie), în colaborare cu Dolfi Trost, Les Éditions de l’Oubli (Editura Uitării), 1945
• Les orgies des quanta. Trente-trois cubomanies non-oedipiennes, (Orgiile cuantelor. Treizeci și trei de cubomanii non-oedipiene), în colaborare cu Dolfi Trost, Colecția suprarealistă, 1946
• Amphitrite. Mouvements sur thaumaturgiques et non-oedipiennes, (Amphitrita. Mișcări subtaumaturgice și non-oedipiene), Imprimeria Socec, Colecția Infra-Noir, 1947
• Le Secret du Vide et du Plein, (Secretul Vidului și al Plinului), Tipografia Socec, Colecția Infra-Noir, 1947
• L’Infra-Noir, (Infra-Negrul) în colaborare cu Gellu Naum, Paul Păun, Virgil Teodorescu și Dolfi Trost, Colecția suprarealistă, 1946
• Éloge de Malombre, (Elogiul Malombrei), în colaborare cu Gellu Naum, Paul Păun, Virgil Teodorescu și Dolfi Trost, Colecția suprarealistă, 1947

·         1995: A murit William Fullbright, politician american, fondatorul Programului Şcolar Fullbright; (n. 09.04.1905.
* 1996: Adolf "Dolfo" Joseph Ferdinand Galland (19 martie 1912 – 9 februarie 1996) a fost un general german al Forțelor Aeriene ale Germaniei Naziste Luftwaffe și as, în cel de-al Doilea Război Mondial în Europa.

A zburat în 705 misiuni de luptă luptând pe Frontul de Vest și la Apărarea Reichului. A fost doborât de patru ori, și a fost creditat cu 104 victorii aeriene împotriva Aliaților.

·         2002: Prințesa Margaret, Contesă de Snowdon (Margaret Rose; 21 august1930 – 9 februarie 2002) a fost sora mai mică a reginei Elisabeta a II-a a Regatului Unit și fiica regelui George al VI-lea și a soției lui, regina Elisabeta.

Prințesa Margaret (în față) cu sora ei, Elisabeta (dreapta) și bunica lor, regina Mary (stânga).

Prințesa Margaret Rose s-a născut la 21 august 1930 la Castelul Glamis din Scoția, reședința familiei sale materne.^[1] La naștere era a patra în linia de succesiune la tronul britanic. Tatăl ei era Prințul Albert, Duce de York (viitorul rege George al VI-lea), al doilea fiu al regelui George al V-lea și al reginei Mary. Mama ei era Elisabeta, ducesă de York, fiica cea mică a lui Claude Bowes-Lyon, al 14-lea Conte de Strathmore și Kinghorne și a Ceciliei Bowes-Lyon.

A fost botezată la Palatul Buckingham la 30 octombrie 1930 de arhiepiscopul de Canterbury, Cosmo Lang. Nașii ei au fost: unchiul ei, Prințul de Wales (reprezentat de fratele lui, Prințul George); verișoara tatălui ei, Prințesa Ingrid a Suediei (reprezentată de Lady Patricia Ramsay); mătușa ei, Prințesa Victoria; mătușa maternă Rose Leveson-Gower, Contesă Granville; unchiul matern David Bowes-Lyon.^[2]

Margaret a fost educată împreună cu sora ei, Prințesa Elisabeta, de guvernanta lor scoțiană Marion Crawford.

Regele George al V-lea a murit când Margaret avea cinci ani, iar pe tron a urcat unchiul ei sub numele de Eduard al VIII-lea. După puțin de un an, la 11 decembrie 1936, Eduard a abdicat pentru a se căsători cu Wallis Simpson, o americancă divorțată de două ori, pe care nici Biserica anglicană, nici guvernele din Commonwealth nu au acceptat-o ca regină. Biserica anglicană nu recunoștea drept validă căsătoria cu o femeie divorțată, cât timp soțul de care a divorțat era încă în viață.

Astfel, ducele de York a devenit regele George al VI-lea, iar Margaret a ajuns a doua în linia de succesiune la tronul britanic.^[3] Familia s-a mutat la Palatul Buckingham. Regele George a descris-o pe Elisabeta ca fiind mândria lui iar pe Margaret ca fiind bucuria lui

Prințesa Margaret (stânga) și Prințesa Elisabeta (dreapta) - timbru care celebrează turul regal din Africa de Sud din 1947.

În 1945, după război, Margaret a apărut la balconul Palatului Buckingham împreună cu familia și cu primul ministru Winston Churchill. La 1 februarie 1947, Margaret, Elisabeta și părinții lor au început un tur al Africii de Sud. Călătoria, care a durat trei luni, a fost prima vizită în străinătate a lui Margaret, iar ea a declarat că își amintește "fiecare minut din ea".^[5]

În 1950, fosta guvernantă regală, Marion Crawford, a publicat o biografie a copilăriei Elisabetei și a Margaretei numită Micile Prințese în care descrie stilul vesel și amuzant al lui Margaret ca fiind scandalos.^[6] Familia regală a fost îngrozită de ceea ce ei au considerat o încălcare a vieții lor private și un abuz de încredere. Drept urmare, Crawford a fost scoasă din cercul regal.^[7]

Petrecerea aniversării vârstei de 21 de ani ai Prințesei Margaret a avut loc la Balmoral în august 1951.^[8] O lună mai târziu, tatăl ei a suferit o intervenție chirurgicală pentru cancer pulmonar, iar Margaret a fost numită unul dintre consilierii de stat care au preluat îndatoririle oficiale ale regelui în timpul convalescenței sale.^[9] După șase luni, tatăl ei a murit, iar Elisabeta a ajuns regină.

Margaret împreună cu mama ei se mută atunci din Palatul Buckingham în Casa Clarence, în timp ce Elisabeta și familia ei se mută din Casa Clarence în Palatul Buckingham.^[10] Margaret se îndrăgosește de Peter Townsend, noul intendent al casei reginei mamă, fost aghiotant al regelui George și pilot de vânătoare, deși acesta era însurat și tată a doi copii.^[11]

În decembrie 1952, Peter Townsend obține divorțul din culpa soției și o cere în căsătorie pe Margaret. Prințesa acceptă și îi cere consimțământul surorii ei, deoarece conform Actului Regal din 1772, prințesa nu se putea căsători până la vârsta de 25 de ani decât cu permisiunea Parlamentului și cu acordul reginei. În 1936 Biserica anglicană refuzase să valideze căsătoria lui Eduard al VIII-lea cu o femeie divorțată. Cabinetul britanic refuză să aprobe căsătoria, iar ziarele scriu că această căsătorie este „de neconceput”. Churchill o informează pe regină că primii miniștri din Commonwealth sunt în unanimitate împotriva căsătoriei și că Parlamentul nu va aproba o căsătorie care ar fi nerecunoscută de Biserica anglicană, cu excepția cazului în care Margaret ar renunța la dreptul său de succesiune. ^[12] La cererea lui Churchill, Peter Townsend este îndepărtat de prințesă, fiind numit atașat al Armatei aerului la Bruxelles.

Blazonul Contesei de Snowdon.

În 1955, la împlinirea vârstei de 25 de ani, Margaret este liberă să se căsătorească cu cine dorește, numai că presiunea exercitată asupra ei este atât de mare, încât renunță pur și simplu la dragostea vieții ei. La 31 octombrie 1955 ea transmite prin intermediul BBC un comunicat pe care îl redactează împreună cu Peter Townsend și prin care declară:

„Am luat hotărârea să nu mă căsătoresc cu Peter Townsend. Știu că aș fi putut să închei doar o căsătorie civilă, cu condiția să renunț la drepturile mele de succesiune. Dar biserica ne-a învățat că o căsătorie creștinească nu se poate desface și atunci, conștientă de îndatoririle mele față de Commonwealth, am decis să respect acest considerent înainte de oricare altul. Făcând aceasta am fost întărită în alegerea mea de sprijinul și atașamentul fără rezerve ale căpitanului Townsend.”

 După ce în octombrie 1959 prințesa primește o scrisoare de la Townsend, prin care acesta o anunță că se va căsători cu o tânără belgiană (Marie-Luce Jamagne), Margaret decide să se căsătorească și ea, cu fotograful Antony Armstrong-Jones, unicul fiu al avocatului Ronald Armstrong. Cu acordul reginei, căsătoria are loc la 6 mai 1960 la Westminster Abbey. În 1961, soțul prințesei este numit Conte de Snowdon. Cuplul va avea doi copii: David, Viconte Linley, născut în 1961, și Lady Sarah, născută în 1964.

Mariajul este fericit la început, dar degenerează rapid. Margaret își petrece nopțile la petreceri, în timp ce Antony are numeroase relații extraconjugale, atât cu femei, cât și cu bărbați. Amândoi sunt aspru criticați în presă și la curte. După 1973, prințesa își petrece majoritatea timpului în vila sa de pe insula Mustique din Caraibe, în compania tânărului hippiot Roderick Llewellyn. Antony se retrage și el în Sussex, în compania asistentei de producție Lucy Lindsay Hogg. În 1976, Margaret și Antony își anunță oficial despărțirea. La 11 iulie 1978, divorțul lor se finalizează.^[13] Este primul divorț regal după 1901, când divorțase Prințesa Victoria de Edinburgh. Câteva luni mai târziu, Snowdon se recăsătorește cu Lucy Lindsay-Hogg.

Ultimii ani din viața prințesei sunt afectați de boală și de invaliditate. La 5 ianuarie 1985 suferă o operație prin care îi este scos plămânul stâng.^[14] În 1991 renunță la fumat, însă continuă să bea foarte mult.^[15] În ianuarie 1993 este internată în spital cu pneumonie. În 1998, Margaret suferă un accident vascular și de atunci sănătatea ei devine tot mai șubredă.
Ultimele sale apariții publice au loc în august 2001, cu ocazia aniversării oficiale a mamei ei, care împlinea 101 ani, apoi în decembrie, la aniversarea de 100 de ani a mătușii ei, Prințesa Alice.^[16]

Margaret moare două luni mai târziu, la vârsta de 71 de ani, după ce suferă un alt accident vascular.^[17] Funeraliile au loc la 15 februarie 2002 - la 50 ani după funeraliile tatălui său, regele George al VI-lea. Conform dorințelor prințesei, ceremonia este privată, participând numai familia și prietenii.^[18] A fost ultima apariție publică a reginei-mamă, care a încetat din viață șapte săptămâni mai târziu.

Spre deosebire de alți membri ai familiei regale, Prințesa Margaret a fost incinerată la crematoriul Slough. Cenușa a fost depusă în mormântul părinților ei două luni mai târziu

Prințesa Margaret
Contesă de Snowdon
Date personale
Nume la naștere	Margaret Rose
Născută	21 august 1930 Castelul Glamis, Scoția
Decedată	9 februarie 2002 (71 de ani) Spitalul Regele Eduard VII, Londra
Înmormântată	Castelul Windsor
Cauza decesului	cauze naturale[*] (Accident vascular cerebral)
Părinți	George al VI-lea al Regatului Unit Elizabeth Bowes-Lyon
Frați și surori	Elisabeta a II-a
Căsătorită cu	Antony Armstrong-Jones, Conte de Snowdon (m. 1960, div. 1978)
Copii	David Armstrong-Jones, Viconte Linley Lady Sarah Chatto
Cetățenie	Regatul Unit
Ocupație	actriță Prințesă
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Windsor

* 2006: Ronald ”Ron” Greenwood CBE (11 noiembrie 1921 — 9 februarie 2006) a fost un fotbalist și antrenor englez de fotbal, cunoscut mai ales ca selecționer al echipei naționale de fotbal a Angliei între 1977 și 1982, dar și ca antrenor al lui West Ham United timp de 13 ani, perioadă în care clubul și-a câștigat faima sa.

·         2008 - A încetat din viaţă Mădălina Sava, jurnalist radio, realizator de emisiuni la Radio România Actualităţi, Antena Bucureştilor şi Radio România Tineret (n. 4 iulie 1967).

·         2009 - A încetat din viaţă contrabasistul Orlando "Cachaito" Lopez, membru al celebrei formaţii Buena Vista Social Club (n. 1933)
* 2010: Romulus Bărbulescu (n. 27 octombrie 1925,^[1] Sulina, România – d. 9 februarie 2010,^[1] București, România) a fost un critic literar, dramaturg, eseist, realizator de antologii și scriitor de literatură științifico-fantastică, precum și un actor și scenarist român contemporan. Absolvent al Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică din Bucuresti, Romulus Bărbulescu a fost cotat, alături de colaboratorul său de aproape cinci decenii, George Anania, ca unul dintre deschizătorii de drumuri în science fiction-ul românesc modern

Romulus Bărbulescu s-a născut la Sulina în anul 1925. Meseria de marinar a tatălui său a făcut ca familia să își schimbe domiciliul în funcție de traseele sale navale, astfel încât Bărbulescu și-a petrecut copilăria la Constanța și Galați^[3]. După moartea tatălui său, survenită pe când avea 16 ani, l-a obligat să renunțe la școală și să practice diverse meserii necalificate pentru a-și întreține familia (hamal, spărgător de lemne, miner, muncitor la abator, etc.)^[4]

Fascinat de lumea teatrului, joacă pe diverse scene încă de la vârsta de 17 ani, mai întâi în trupe de amatori, apoi în propria sa trupă, alături de care câștigă câteva premii la nivel național^[4]. Bărbulescu se mută la București, unde reia la seral cursurile întrerupte anterior și, în 1950, intră la IATC la secția actorie. După absolvirea institutului în 1954 va juca pe scena unor teatre cunoscute ale vremii, printre care "Ion Luca Caragiale", "Nottara", "Barbu Ștefănescu Delavrancea" sau "Ion Vasilescu", meserie pe care o va practica timp de 34 de ani, până la pensionare^[3].

În paralele cu meseria de actor, Bărbulescu a realizat o serie de scenarii radiofonice și de televiziune. Pe plan literar, a devenit unul dintre cei mai importanți scriitori români de science fiction alături de George Anania, într-un cuplu pe care Adrian Rogoz l-a numit "scriitorul bicefal"^[5].

Romulus Bărbulescu a decedat pe 9 februarie 2010.

Romulus Bărbulescu a scris un scenariu de film a cărui acțiune se petrecea în lumea paleontologiei. Dactilografa lui era aceeași cu a unui autor SF, care, ulterior, a publicat o povestire SF despre care Bărbulescu a susținut că fusese plagiată după acel scenariu. A reclamat acest lucru la Adrian Rogoz care, pentru a-l împăca, i-a solicitat o altă idee și i-a făcut cunoștință cu un tânăr scriitor aspirant, George Anania^[6][7]. Astfel a luat naștere cuplul de autori SF care avea să fie recompensat cu Marele premiu pentru întreaga activitate literară la Eurocon-ul desfășurat la Fayence, Franța, în anul 1990. Cei doi au fost inspirați de scriitori ruși ca Ivan Efremov și frații Arkadi și Boris Strugațki, sau de scriitorul polonez Stanislaw Lem. Aflați în timpul comunismului, unde criticile aduse societății erau interzise, ​​realitatea alternativă era o bună metaforă și, chiar mai bine, mai sigură.

Între 1958 și 1962, Bărbulescu și Anania au scris 15-20 de scenarii difuzate la radio, înainte de a finaliza romanul plecat de la ideea împărtășită de Bărbulescu lui Rogoz, Constelația din ape (1962). Romanul avea să fie serializat în numerele 174-179 ale Colecției de povestiri științifico-fantastice, având un efect memorabil asupra cititorilor din epocă^[2] și asupra criticii științifice^[7].

În 1965 apare Doando, romanul care i-a consacrat^[7] și care s-a bucurat de o primire călduroasă din partea cititorilor^[3], fiind elogiat și în presa sovietică a vremii^[2]. Acesta avea să fie primul roman SF românesc publicat după 1989 de editura Nemira în nou apăruta Colecția Nautilus^[8][9], într-o ediție revizuită.

Au urmat alte colaborări de succes ale celor doi autori, dintre care se disting romanele Ferma Oamenilor de Piatră (1969) și continuarea sa, Paralela-enigmă (1973)^[2], ambele reeditate după 1989. În perioada 1965-1975, au fost radiodifuzate peste 15 scenarii SF ale celor doi autori.

În anii '80, regimul condus de Nicolae Ceaușescu a preluat controlul asupra cluburilor de fani Anania și Bărbulescu^[7]. Romulus Bărbulescu a continuat colaborarea cu George Anania în dramaturgie, realizând împreună cu acesta piesele SF Despărțire la marele zbor și Fântânile, precum și scenariul filmului Mireasma ploilor târzii (1984). Din punct de vedere literar s-a concentrat asupra unor proiecte personale, publicând romanele Catharsis și Încotro curge liniștea?. Cu toate că au apărut sub semnătură proprie, Anania a recunoscut că el și Bărbulescu s-au ajutat reciproc în proiectele personale^[7], declarând că "și atunci când apărea pe copertă numai RB sau numai GA, în interiorul cărții erau, de fapt aceiași RBGA"^[6].

După înlăturarea comunismului, pus în fața concurenței avalanșei de traduceri din autorii SF occidentali^[7], Bărbulescu a mai publicat doar câteva povestiri și nuvele, singur sau în colaborare cu Anania și a început lucrul la un al treilea roman care să completeze trilogia Fermei Oamenilor de Piatră și a Paralelei-enigmă. Din nefericire, a decedat înainte să ducă la bun sfârșit acest proiect.

Tot alături de Anania a editat singurul număr al revistei SF Clipa astrală (1994) și a participat la editarea antologiilor bilingve Nemira 1994 și 1995.

Romulus Bărbulescu
Date personale
Născut	27 octombrie 1925[1]  Sulina, România
Decedat	9 februarie 2010 (84 de ani)[1]  București, România
Cetățenie	România
Ocupație	antologator, dramaturg, eseist, romancier
Activitatea literară
Activ ca scriitor	Literatura română post-belică, Literatura română contemporană 1963 - 2010
Operă de debut	Constelația din ape

* 2012: Ilie Moldovan (n. 18 mai 1928, Albești, județul Mureș, d. 9 februarie2012, Sovata) a fost un preot, profesor universitar și teolog român.

A frecventat liceul teoretic din Sighișoara (1939 - 1947), Facultatea de Agronomie din Cluj (1947 - 1952), Institutul Teologic Universitar la Cluj (1950-1952) și Sibiu (1953-1955), studii de doctorat specialitatea Dogmatică - la lnstitutul Teologic din București (1964 - 1968), cu examenul de doctorat în 1974 (teza: "Sfântul Duh în Ortodoxie și în preocupările ecumeniste contemporane")^[1].

A fost inginer agronom (1953 - 1955), preot paroh în Lisa - protopopiatul Făgăraș( 1955 - 1970) și Daneș - protopoiatul Sighișoara (1970 - 1976), spiritual II (asistent) în febr.- sept. 1976, apoi spiritual I (conferențiar) la institutul Teologic Universitar din București (1976- 1983), suplinitor al catedrei de Teologie Dogmatică și Simbolică (1980-1983) la același Institut, profesor titular la catedra de Morală de la Institutul Teologic Universitar din Sibiu (din 1 nov. 1983, acum pensionat). Vaste preocupari de etnogeneza Romanilor si ecoteologie. Iconom stavrofor (1985). Președintele de onoare al Federației PRO VITA Ortodoxă

• 2016: Alexandru Vulpe, istoric și arheolog român, membru corespondent al Academiei Române (n. 1931)
• 2017: Radu Gabrea, regizor și scenarist român (n. 1937)

Sărbători

·         Sf Mc Nichifor; Odovania praznicului Întâmpinării Domnului; Duminica a 33-a după Rusalii - a Vameșului și Fariseului - Începutul Triodului în Calendarul creștin ortodox.

·         Sf. Apolonia, fecioară, martiră, în Calendarul romano-catolic;

·         Sf. Nichifor, martir († secolul al III-lea), în Calendarul greco-catolic

VA URMA