MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
JOI 13 FEBRUARIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE; PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI (B)

Bună dimineața!
Clic pe imagine pentru a se deschide să puteți citi articolele!

Decese

• 721 – A decedat regele francilor Chilperic al II - lea (n.cca 672). A  fost rege al Neustriei din anul  715 și unic rege al francilor din 718 până la moartea sa.

·         858: Kenneth I al Scoției (n. 810)

·         1130: Papa Honoriu al II-lea

·         1141: A murit Béla al II-lea al Ungariei (n. 1110). Béla al II-lea cel Orb (n.cca. 1110 – 13 februarie 1141) a domnit  între anii 1131 și 1141.Încă de copil, Béla a fost orbit din ordinul unchiului său, regele Coloman care a vrut să asigure prin aceasta succesiunea la tron a fiului său, viitorul rege Ștefan al II-lea. În copilărie, Béla a trăit în mai multe mănăstiri din regat, până când vărul sau, regele Ștefan al II-lea l-a chemat la curte. Béla s-a căsătorit cu Jelena, fiica ducelui sarb Uros al Raskai. La 1 martie 1131, regele a murit fără să aibă copii, iar la 28 aprilie, Béla a fost încoronat , deși Ștefan al II-lea îl desemnase pe Saul, nepotul său de soră, ca succesor în 1126. Saul, însă, fie murise înaintea unchiului său, fie fusese învins de susținătorii lui Béla. După moartea lui Ștefan, Béla a urcat pe tron, dar a trebuit să lupte pentru putere cu Boris, presupusul fiu al lui Coloman, care a încercat să ia coroana cu ajutor militar din partea țărilor vecine. Întrucât Béla era orb, soția lui a jucat un rol decisiv în guvernarea regatului. La scurt timp după urcarea pe tron, regina Elena a comandat masacrarea celor considerați de ea responsabili pentru orbirea soțului.n 1136, Béla a reușit să recupereze părți din Dalmatia de sub controlul Venetiei, și a trimis o expediție în Bosnia. În 1137, a acordat fiului său  Ladislau titlul de duce de Bosnia. Întreaga domnie a lui Béla a fost umbrită de un conflict cu Boris, unul din fiii nelegitimi ai regelui Coloman, conflict în care Boris era susținut de Polonia si Rusia Kieveana.

·         1332: Andronic al II-lea Paleologul, împărat bizantin (n. 1259)
* 1539: Isabella d'Este (n. 18 mai 1474, Ferrara, Statele Papale – d. 13 februarie1539,^[1] Mantova, Ducatul de Mantova[*]) a fost marchiză de Mantua și una dintre cele mai importante femei din Renașterea italiană ca figură culturală și politică majoră. Ea a fost patroană a artelor, precum și o femeie care a dat tonul în modă, stilul ei vestimentar fiind copiat de femei din toată Italia și la curtea Franței. Poetul Ariosto a numit-o "Isabella liberală și magnifică",^[2] în timp ce autorul Matteo Bandello a descris-o ca fiind "supremă în rândul femeilor".^[3] Diplomatul Niccolò da Correggio a mers mai departe, numind-o "Prima Doamnă a lumii"

Isabella era o tânără foarte bine educată. Copil fiind ea a studiat istoria romană și a învățat rapid să traducă limba greacă și latină. Datorită intelectului ei remarcabil, ea discuta adesea cu limbile clasice și afacerile statului cu ambasadorii. De asemenea, ea era familiarizată personal cu pictorii, muzicienii, scriitorii și învățații, care trăiau la curte sau în jurul curții. Pe lângă cunoștințele sale despre istorie și limbi străine, ea putea să recite pe de rost din Virgiliu și Terențiu. Isabella a fost și o cântăreață talentată și muzician, și a fost învățat să cânte la lăută de Giovanni Angelo Testagrossa.^[4] În plus față de toate aceste realizări admirabile, ea a inventat noi dansuri, fiind instruită în artă de Ambrogio, un maestru de dans.^[5]

A fost descrisă ca fiind atrăgătoare din punct de vedere fizic, deși ușor durdulie; totuși, ea avea "ochi plini de viață" și era "plină de har".^[6] În 1480, la vârsta de șase ani, Isabella a fost logodită cu Francesco, moștenitorul marchizului de Mantua. Deși el nu era frumos, Isabella îl admira pentru puterea și curajul său; ea îl privea de asemenea ca pe un gentleman. După primele lor întâlniri, ea a început să se bucure de compania sa și a petrecut următorii câțiva ani să-l cunoască și să se pregătească pentru a fi marchiză de Mantua. În perioada cât el a curtat-o, Isabella a prețuit scrisorile, poeziile și soneturile pe care i le-a trimis ca daruri.

Isabella d'Este

Zece ani mai târziu, la 11 februarie 1490, la vârsta de 15 ani, s-a căsătorit cu Francesco Gonzaga, care devenise marchiz în urmă cu patru ani. Isabella a devenit soția sa și marchiză, în mijlocul unei revărsări spectaculoase a aclamării populare. Pe lângă marchiz, Francesco era, de asemenea, căpitanul general al armatelor din Republica Veneția. Soția sa a adus ca zestre suma de 3.000 de ducați pe lângă bijuterii valoroase, vase și un serviciu de argint.^[7]Înainte de banchetul magnific care a urmat ceremoniei de nuntă, Isabella a umblat pe străzile principale ale orașului Ferrara cu un cal drapat în pietre și aur.^[8]

Cum cuplul se cunoștea și se admira unul pe altul de mulți ani, atracția lor reciprocă s-a adâncit în dragoste; căsătoria cu Francesco ar fi făcut ca Isabella să "înflorească".^[9] Se spune că în timpul nunții sale, Isabella era frumoasă, subțire, grațioasă și bine îmbrăcată.^[10] Părul ei lung și fin a fost vopsit într-un blond palid, iar ochii ei, "maronii ca niște conuri de brad toamna, împrăștiau râsul".^[11]

Francesco, în calitatea sa de căpitan general al armatelor venețiene, era adesea obligat să meargă la Veneția pentru consfătuiri, lăsând-o pe Isabella în Mantua, în vechiul palat La Reggia, care era sediul familiei Gonzaga.^[12] Isabellei nu-i lipsea compania, ea petrecându-și timpul cu mama și cu sora ei, Beatrice; după întâlnirea cu cumnata ei de 18 ani, Elisabeta Gonzaga, cele douî tinere su devenit prietene apropiate. Ele se bucurau să citească cărți, să joace cărți și să călătorească împreună la țară. Au menținut o corespondență constantă până la moartea Elisabetei, în 1526.

După aproape patru ani de la căsătorie, în decembrie 1493, Isabella a născut primul ei copil din cei opt pe care îi va avea; a fost o fiică, Eleonora, căreia îi spuneau Leonora.

La un an după căsătoria fratelui ei, Alfonso,^[13] cu faimoasa Lucrezia Borgia în 1502, aceasta devine amanta lui Francesco. Isabella a născut o altă fiică, Ippolita, cam în aceeși perioadă, și a continuat să aibe copii de-a lungul aventurii pasionate și îndelungate dintre Francesco și Lucrezia, care a fost mai mult sexuală decât romantică.^[14] Aventura lui Francesco cu Lucrezia, recunoscută pentru frumusețea ei,^[9] a provocat multă gelozie și durere Isabellei.^[14] Aventura lor s-a treminat când el a contractat sifilis ca urmare a întâlnirilor cu prostituate.

Isabella d'Este și Francesco Gonzaga au avut 8 copii^[15]:

• Eleonor Gonzaga (n.1493 - d.1570) s-a căsătorit cu Francesco Maria I della Rovere, duce de Urbino.
• Margherita (n. 1496).
• Livia (n. 1501 - d. 1508).
• Ippolita (n. 1503 - d. 1580).
• Federico al II-lea, duce de Mantua (n. 1500 - d. 1540).
• Ercole Gonzaga (n. 1506 - d. 1565), a devenit cardinal.
• Ferrante Gonzaga (n. 1507 - d. 1557) s-a căsătorit cu Isabella de Capua.
• Livia sau sora Paola (n. 1508 - d. 1569)

Jump to navigationJump to search

Isabella d'Este
Marchiză de Mantua
Portret al Isabellei d'Este de Leonardo da Vinci, 1499-1500
Căsătorit(ă)	Francesco II Gonzaga, marchiz de Mantua
Urmași Eleonor Gonzaga, Ducesă de Urbino Margherita Gonzaga Federico al II-lea, Duce de Mantua Livia Gonzaga Ippolita Gonzaga Ercole Gonzaga Ferrante Gonzaga Livia Gonzaga
Familie nobilă	Casa de Este
Tată	Ercole I d'Este
Mamă	Eleanor de Napole
Naștere	19 mai 1474 Ferrara, Italia
Deces	13 februarie 1539 (64 de ani) Mantua, Italia

·       














































































*   1542: 

Cele șase soții ale regelui Henric al VIII-lea
Catherine de Aragon
Anne Boleyn
Jane Seymour
Anne de Cleves
Catherine Howard
Catherine Parr

Catherine Howard (c. 1521 – 13 februarie 1542), a fost cea de-a cincea soție a regelui Henric al VIII-lea al Angliei. S-a născut în cea mai renumită familie nobilă a Angliei, tatăl său fiind fratele mai mic al Ducelui de Norfolk. Catherine era și verișoară cu Anne Boleyn.

După divorțul de Anne de Cleves, Henric al VIII-lea al Angliei își căuta o nouă soție. În 1540, pe când el avea 49 de ani, i-a cerut mâna lui Catherine, care avea 15 sau 16 ani. La aceel moment, Henric o descria ca pe "un trandafir fără ghimpi".
În felul acesta, Catherine Howard a devenit a cincea soție a lui Henric al VIII-lea al Angliei.
Dar diferența de vârstă de 34 de ani și-a spus cuvântul. Catherine a săvârșit un adulter cu Thomas Culpepper, fapt descoperit curând și pedepsit fără milă.

Culpepper a fost executat în decembrie 1541, ca și Francis Dereham, un iubit anterior al lui Catherine. În februarie 1542 a fost executată și Catherine Howard, la vârsta de numai 17 sau 18 ani. După doar un an de la aceste evenimente, Henric se căsătorește cu ultima sa soție, Catherine Parr.

Catherine Howard
Regină a Angliei
Portret miniatură a Catherinei Howard, de Hans Holbein cel Tânăr.
Date personale
Născută	c. 1521 Wingate, County Durham
Decedată	13 februarie 1542 (20–21 de ani) Turnul Londrei, Regatul Unit
Înmormântată	Church of St Peter ad Vincula[*]
Cauza decesului	pedeapsa cu moartea (decapitare)
Părinți	Lord Edmund Howard[*][1] Joyce Culpeper[*][1]
Frați și surori	Sir George Howard[*] Charles Howard[*]
Căsătorită cu	Henric al VIII-lea al Angliei
Cetățenie	Regatul Angliei
Ocupație	suveran[*] doamnă de onoare
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Howard family[*]
Regină a Angliei
Domnie	28 iulie 1540 – 23 noiembrie 1541

·         1561: Francisc I, Duce de Nevers, comandant al armatei regale franceze (n. 1516)

·         1571: Benvenuto Cellini, sculptor, gravor și scriitor florentin (n. 1500). Benvenuto Cellini (n. 3 noiembrie 1500 în Florența – d. 13 februarie 1571 în Florența) a fost un giuvaiergiu, sculptor și un renumit reprezentant al manierismului italian. In secolul al XIX-lea Cellini, după o perioadă de câteva sute de ani de uitare a operelor lui, este din nou descoperit, fiind azi considerat după perioada antică unul dintre cei mai mari sculptori, fiind un „uomo universale“ tipic al renașterii italiene. El a influențat perioada renașterii ca manierist, sculptor, bijutier, scriitor și compozitor.
* 1604: Ecaterina de Bourbon (7 februarie 1559 – 13 februarie 1604) a fost fiica reginei Ioana a III-a de Navara și a regelui Antoine de Navara.

Fratele ei mai mare a fost Henric al IV-lea al Franței pentru care a acționat ca regentă în Bearn în perioada 1582-92. După ascensiunea fratelui ei la tronul Franței, ea a fost numită Ducesă de Albret și Contesă de Armagnac.

Ca parte a tratatului de la Saint-Germain-en-Laye între Henric al IV-lea și Carol al III-lea, Duce de Lorena, s-a prevăzut ca sora lui Henric, Ecaterina, să se căsătorească cu fiul cel mare al lui Carol, Henric de Lorena (1563 – 1624). Actul de căsătorie a fost semnat la 13 iulie 1598. Totuși, Ecaterina a fost refuzat să se convertească la romano catolicism în timp ce soțul ei era un devotat catolic și un fost membru al Sfintei Ligi.

Astfel, Papa a fost obligat să facă o dispensă, pentru a permite celor doi să se căsătorească. La 29 decembrie 1598, Papa Clement al VIII-lea s-a declarat împotriva căsătoriei. Nemulțumit, Henric al IV-lea l-a intimidat pe arhiepiscopul de Reims pentru a-i acorda o autorizație de căsătorie. Acest lucru a fost făcut la Saint-Germain-en-Laye, la 31 ianuarie 1599. În cele din urmă, Henric și-a asigurat acordul papal. Ecaterina a murit la scurtă vreme, fără să aibe copii. Soțul ei s-a recăsătorit cu Margerita Gonzaga, o nepoata a Mariei de Medici (a doua soție a regelui Henric al IV-lea).

Ecaterina de Bourbon
Date personale
Născută	7 februarie 1559 Paris, Franța
Decedată	13 februarie 1604 (45 de ani) Palatul ducal Nancy, Lorena
Părinți	Antoine de Navara Ioana a III-a a Navarei
Frați și surori	Henric al IV-lea al Franței
Căsătorită cu	Henric de Lorena
Cetățenie	Franța
Religie	Calvinism[*]
Ocupație	Prinț moștenitor scriitoare
Activitate
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Bourbon
Regent

·         1660: Carol al X-lea Gustav suedeză Karl X Gustav (8 noiembrie 1622 – 13 februarie 1660) a fost rege al Suediei din 1654 până la moartea sa. A fost fiul lui Ioan Casimir, Conte Palatin de Zweibrücken-Kleeburg și al Ecaterinei a Suediei. După decesul tatălui său a devenit Conte Palatin. S-a căsătorit cu Hedwig Eleonora de Holstein-Gottorp și au avut un singur fiu, Carol al XI-lea al Suediei.

Carol al X-lea a fost al doilea rege Wittelsbach al Suediei după regele Christopher de Bavaria (1441–1448) care nu avea moștenitori.

La începutul domniei lui Carol, acesta s-a concentrat pe vindecarea discordiilor interne și pe unirea tuturor forțelor națiunii, potrivit standardului său pentru o nouă politică de cucerire. El a contractat o căsătorie politică pe 24 noiembrie 1654, cu Hedviga Eleonora, fiica lui Frederick al III-lea, Duce de Holstein-Gottorp, pentru a asigura un viitor aliat împotriva Danemarcei. În martie 1655, s-a luat în considerare în mod corespunzător, cele două mari întrebări naționale presante: un război și restituirea terenurilor coroanei înstrăinate. Timp de trei zile, un comitet secret prezidat de către rege, a decis că regele ar putea convinge cu ușurință delegații pentru un război necesar împotriva Poloniei și că acesta s-ar dovedi foarte avantajos, însă se lua în considerare problema subvențiilor. În 1659, el a proclamat pedepse severe pentru orice vânătoare în rezerva roială din Ottenby, Öland, Suedia, unde a construit un zid lung, separând sudul insulei.

Carol al X-lea
Rege al Suediei Duce de Bremen și Prinț de Verden
Date personale
Născut	8 noiembrie 1622 Castelul Nyköping, Suedia
Decedat	13 februarie 1660 (37 de ani) Gothenburg, Suedia
Înmormântat	4 noiembrie 1660 Biserica Riddarholmen, Stockholm
Cauza decesului	pneumonie
Părinți	John Casimir, Count Palatine of Kleeburg[*] Caterina a Suediei
Frați și surori	Adolf Johann I Christina Magdalena of the Palatinate-Zweibrücken[*] Maria Eufrosina de Zweibrücken Countess Palatine Eleonora Catherine of Zweibrücken[*]
Căsătorit cu	Hedwig Eleonora de Holstein-Gottorp
Copii	Carol al XI-lea al Suediei
Cetățenie	Germania
Religie	luteranism
Ocupație	monarh
Apartenență nobiliară
Titluri	rege[*] count palatine[*]
Familie nobiliară	Casa de Palatinate-Zweibrücken
Imn regal	In Jehovah sors mea, ipse faciet
Rege al Suediei
Domnie	6 iunie 1654 – 13 februarie 1660 (5 ani, 252 zile)
Predecesor	Cristina
Succesor	Carol al XI-lea

·         1662: Elisabeta, regină a Boemiei (născută Elisabeta a Scoției; 19 august1596 – 13 februarie 1662) a fost al doilea copil și prima fiică a regelui Iacob I al Angliei și a reginei Ana a Danemarcei. A fost sora regelui Carol I al Angliei și verișoară a regelui Frederick al III-lea al Danemarcei. Odată cu dispariția dinastiei Stuart în 1714, descendenții ei direcți, conducători hanovrieni, au reușit să acceadă pe tronul britanic. Multe alte familii regale, inclusiv cele ale Spaniei, Danemarcei, Norvegiei, Suediei, Belgiei, Luxemburg, Țărilor de Jos, precum și foste familii regale ale Greciei, României, Germaniei și Rusiei descind din Elisabeta Stuart.

Prințesa Elisabeta, 1606, de Robert Peake cel Bătrân.

Elisabeta s-a născut la Palatul Falkland din Fife.^[1] La momentul nașterii sale, tatăl ei era doar rege al Scoției. Numită în onoarea reginei Elisabeta I a Angliei, mica Elisabeta a fost botezată la 28 noiembrie 1596 la capela regală de la Holyroodhouse. În timpul vieții sale în Scoția, Elisabeta a crescut la Palatul Linlithgow, unde a fost plasată în grija Lordului Livingstone și a soției acestuia.^[2] Când Elisabeta avea numai șase ani, în 1603, regina Elisabeta I a Angliei a murit iar tatăl ei, Iacob, i-a succedat la tronurile din Anglia și Irlanda.

Împreună cu fratele ei mai mare, Henric, Elisabeta a călătorit spe Anglia cu mama lor. Când a ajuns în Anglia, guvernantă ei a devenit Contesa de Kildare,^[1] până a fost expediată în grija Lordului Harington, cu care ea a petrecut ani de copilărie fericită la Combe Abbey în Warwickshire.^[1] Aici Elisabeta o va întâlni pe Anne Dudley, cu care va avea o prietenie de-o viață.

Parte din intenția Complotului Prafului de Pușcă din 1605 a fost să o răpească pe Elisabeta care avea nouă ani și s-o pună pe tronul Angliei (și, probabil, Irlandei și Scoției) ca monarh catolic după asasinarea tatăl ei a aristocrației protestante engleze.^[1] Acest lucru nu s-a întâmplat, Guy Fawkes a fost capturat de soldații regelui înainte ca el să aprindă pulberea.^[3]

Elisabeta a primit o educație cuprinzătoare pentru o prințesă la acel moment. Această educație a inclus instruire în istorie naturală, geografie, teologie, limbi, scris, istorie, muzică și dans. I s-a refuzat instruire în clasici, tatăl ei crezând că "latina a avut efectul nefericit de a face femeile mai viclene".^[4] La vârsta de 12 ani, Elisabeta vorbea fluent câteva limbi, inclusiv franceza, "pe care o vorbea uțor și cu grație" și în care, mai târziu, va conversa cu soțul ei.^[5] De asemenea, a fost o călăreață excelentă și avea o înțelegere aprofundată a religiei protestante. A avut o aptitudine pentru scris scrisori care "sunau sincer și nu bombastic".^[6]

Ca fiică de monarh, mâna Elisabetei era foarte dorită. Pețitori din toată Europa au venit, inclusiv Prințul Moștenitor Gustavus Adolphus al Suediei și oștenitorul ducatului de Savoia, însă în cele din urmă ea s-a logodit cu Frederick al V-lea, Elector Palatin în 1612.^[1] El și Elisabeta împărțeau ca strămoș comun pe regele Henric al II-lea al Angliei.

Frederick a sosit în Anglia la 16 octombrie 1612 și cei doi tineri s-au plăcut de la început. Regele Iacob nu a luat în considerare fericirea cuplului, dar a văzut căsătoria ca fiind "un pas într-un proces mai larg de realizare a concordiei interne și europene".^[7] Singura persoană aparent nemulțumită de căsătorie a fost regina Anne. Ca fiică a unui rege, sora unui rege, soția unui rege, ea ăși dorea să fie și mama unei regine.

La 6 noiembrie 1612 Henric Frederick, Prinț de Wales a murit la vârsta de 18 ani. Moartea lui a fost dureroasă pentru Elisabeta iar noua ei poziție ca a doua în linie la tron ​​a făcut-o o partidă și mai dorită.

La 14 februarie 1613, ea s-a căsătorit cu Frederick al V-lea, Elector Palatin în Germania și și-a luat locul la curtea din Heidelberg. Frederick a fost liderul asociației prinților protestanți din Sfântul Imperiu Roman iar Elisabeta s-a căsătorit cu el în efortul de a crește legăturile lui Iacob cu acești prinți. Cei doi au fost profund îndrăgostiți unul de altul și au rămas un cuplu romantic de-a lungul căsniciei.^[8] Noul soț al Elisabetei a transformat locul său de la Castelul Heidelberg creând "aripa engleză" pentru ea.

Elisabeta a născut trei copii la Heidelberg: Frederic Henric în 1614, Carol în 1617 și Elisabeta în 1619.

În 1619 lui Frederick i s-a oferit iar el a acceptat coroana Boemiei. Elisabeta a fost încoronată regină a Boemiei la 7 noiembrie 1619, la trei zile după încoronarea soțului ei ca rege al Boemiei.^[9] Al patrulea copil al cuplului, Prințul Rupert, s-a născut la o lună după încoronare.

Domnia lui Frederick a început bine dar a durat doar in an. Coroana Boemiei "a fost întotdeauna un colț de piatră al politicii habsburgice" și moștenitorul, Ferdinand, acum Sfântul Împărat Roman Ferdinand al II-lea, nu va ceda.^[10] Domnia lui Frederick s-a încheiat la 8 noiembrie 1620, cu înfrângerea sa de către Ferdinand în Bătălia de la Muntele Alb (evenimentul declanșator al Războiului de Treizeci de Ani). Elisabeta esta cunoscută ca "regina de-o iarnă" (zimní královna) iar Frederick ca "regele de-o iarnă" ca referire la scurta lor domnie.

Temându-se cei mai rău, la momentul înfrângerii în Bătălia de la Muntele Alb, Elisabeta era deja plecată din Praga și aștepta nașterea celui de-al cincilea copil la castelul Custrin, la aproximativ 80 de km de Berlin. Acolo, la 6 ianuarie 1621 după un travaliu ușor a născut un fiu sănătos, Maurice.^[11]

Cuplul a plecat în exil la Haga. În timpul exilului Elisabeta a mai născut opt copii: patru băieți și patru fete. Ultimul, Gustavus, s-a născut la 2 ianuarie 1632, anul morții lui Frederick la doar 36 de ani. Când Elisabeta a primit vestea morții soțului ei, timp de trei zile nu a mâncat, băut sau dormit. Când regele Carol I al Angliei (fratele ei) a auzit de starea Elisabetei a invitat-o să se întoarcă în Anglia însă ea a refuzat. Ea a rămas în Olanda chiar și după ce fiul ei a reobținut electoratul tatălui său în 1648.

Între decesul soțului ei în 1632 și propriul ei deces 30 de ani mai târziu, ea a asistat la moartea a patru dintre copiii ei: Gustavus în 1641, Filip în 1650, Henriette Marie în 1651 și Maurice în 1652. Ea va suferi o altă lovitură odată cu execuția fratelui ei, Carol I al Angliei. După restaurarea monarhiilor engleză și scoțiană, ea a călătorit la Londra pentru a-și vizita nepotul, Carol al II-lea și a murit acolo.

Fiica cea mică a Elisabetei, Sofia de Hanovra, s-a căsătorit în 1658 cu Ernest Augustus viitorul Elector de Hanovra. "Act of Settlement" din 1701 a stabilit ca succesiunea să revină Sofiei și descendenților ei, așă că toți monarhii Marii Britanii începând cu George I sunt descendenții ei.

Elisabeta a Scoției
Regină a Boemiei
Date personale
Născută	19 august 1596 Palatul Falkland, Fife
Decedată	13 februarie 1662 (65 de ani) Anglia
Înmormântată	Catedrala Westminster
Părinți	Iacob I al Angliei Ana a Danemarcei
Frați și surori	Mary Stuart[*] Margaret Stuart[*] Sophia of England[*] Henric Frederick, Prinț de Wales Robert Stuart[*] Carol I al Angliei
Căsătorită cu	Frederick al V-lea, Elector Palatin
Copii	Frederick Henry von der Pfalz Charles I Louis, Elector Palatin Elisabeth de Bohemia, Prințesă Palatină Prințul Rupert al Rinului Prințul Maurice von Simmern Louise Marie von der Pfalz Eduard, Conte Palatin de Simmern Sophia de Hanovra
Cetățenie	Regatul Unit
Ocupație	patron of the arts[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă regină consoartă[*]
Familie nobiliară	Casa Palatinate-Simmern Casa Stuart
Domnie
Domnie	4 noiembrie 1619 – 8 noiembrie 1620
Încoronare	7 noiembrie 1619

·         1785: Gheorghe Crișan (Marcu Giurgiu, sau Crișan) (n. 1733 – d. 13 februarie 1785), a fost, împreună cu Horea și Cloșca, un conducător al răscoalei din Transilvania din 1784.
S-a născut în 1733 în localitatea Vaca, azi satul Crișan, comuna Ribița, județul Hunedoara. A comandat acțiunile țăranilor răsculați din Zarand, activând apoi la Câmpeni, Abrud și Cricău. Din tabăra sa a pornit, în numele lui Horea, ultimatumul țăranilor (11 noiembrie 1784) ce au luptat apoi împotriva trupelor austriece în Zarand, la Brad și la Hălmagiu. După reprimarea răscoalei, a fost prins (30 ianuarie 1785) și închis la Alba Iulia, unde s-a sinucis, sugrumându-se cu curelele de la opinci (13 februarie 1785).

Gheorghe Crișan
după Anton Steinwald
Date personale
Născut	1733 Vaca, azi Crișan  Imperiul Austriac
Decedat	13 februarie 1785 Alba Iulia
Cauza decesului	sinucidere
Naționalitate	română
Cetățenie	Imperiul Austriac
Religie	ortodox
Ocupație	revoluționar
Activitate
Cauza decesului	sinucidere
Cunoscut pentru	conducător al răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan
Acuzație penală	răzvrătire

·         1787: Filip al II-lea Ernst, Conte de Schaumburg-Lippe (5 iulie 1723 – 13 februarie 1787) a fost conducător al comitatelor de Lippe-Alverdissen și Schaumburg-Lippe.

S-a născut la Rinteln ca fiu al lui Friedrich Ernst, Conte de Lippe-Alverdissen (1694-1777) și a soției acestuia, Elisabeta Philippine von Friesenhausen. Tatăl lui a fost fiul contelui Filip Ernest I, fondatorul liniei de Lippe-Alverdissen a Casei de Schaumburg-Lippe, și a ducesei Dorothea Amalia de Schlesvig-Holstein-Sonderburg-Beck (1656-1739).

El a succedat tatălui său în 1749 și a domnit până a moștenit teritoriile Schaumburg-Lippe în urma morții vărului său Wilhelm la 10 septembrie 1777. A fost conte până la moartea sa la 13 februarie 1787 când a fost succedat de singurul său fiu în viață Georg Wilhelm.

S-a căsătorit prima dată la 6 mai 1756 la Weimar cu ducesa Ernestine Albertine de Saxa-Weimar, fiica lui Ernest August I, Duce de Saxa-Weimar (1727-1769). Din această căsătorie a avut patru copii:

• Contele Clemens August (1757-1757)
• Contele Karl Wilhelm (1759-1780)
• Contele Georg Karl (1760-1776)
• Contesa Friederike Antoinette (1762-1777)

La 10 octombrie 1780, la Philippsthal, s-a căsătorit a doua oară cu Juliane de Hesse-Philippsthal (1761-1799), cu care a avut patru copii:

• Contesa Eleonore Luise (1781-1783)
• Contesa Wilhelmine Charlotte (1783-1858)
• Contele Georg Wilhelm (1784-1860)
• Contesa Karoline Luise (1786-1846)

Filip al II-lea
Date personale
Născut	5 iulie 1723 Rinteln
Decedat	13 februarie 1787 (63 de ani) Bückeburg
Înmormântat	St-Martini-Kirche[*]
Părinți	Friedrich Ernst, Count of Lippe-Alverdissen[*]
Căsătorit cu	Ernestine Albertine de Saxa-Weimar Juliane de Hesse-Philippsthal
Copii	Georg Wilhelm de Schaumburg-Lippe
Cetățenie	Germania
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Conte
Familie nobiliară	Casa de Lippe
Conte de Schaumburg-Lippe
Domnie	1777–1787
Predecesor	Wilhelm
Succesor	Georg Wilhelm

* 1787: Ruđer Josip Bošković (n. 18 mai 1711, Dubrovnik, Republica Ragusa^[6] – d. 13 februarie 1787, Milano, Imperiul Habsburgic), cunoscut și sub numele Roger Joseph Boscovichsau latinizat: Rogerius Josephus Boscovich, a fost un matematician, fizician, astronom și filosof din Republica Ragusa.

În 1725 a intrat în ordinul iezuiților. A fost profesor de matematică la Colegiul Romanum din Roma. De asemenea, a fost membru al Academiei din Roma și al Royal Society.

A călătorit prin mai multe țări europene, fiind o persoană de mare reputație. Este ales deputat la Viena pentru apărarea intereselor republicii Lucca și stabilirea granițelor.

Ducele de Toscana l-a distins pentru meritele sale și i-a oferit funcția de profesor de matematică la Universitatea din Pavia.

Papa i-a solicitat să efectueze un studiu privind consolidarea cupolei Bazilicii Sfântul Petru din Roma.

A efectuat observații, constatări și calcule împreună cu matematicienii Thoma le Sueur și François Jacquier, care au fost consemnate într-o lucrarea publicată la Roma.

În 1750, împreună cu astronomul Christophe Maire, a întocmit harta trigonometrică a posesiunii bazilicii Sf. Petru. În 1761 a însoțit pe ambasadorul Veneției la Constantinopol, de unde a plecat în Polonia cu ambasadorul Angliei, cu care ocazie Boscovich a trecut prin Iași, unde a găsit, la curtea domnească, o serie de instrumente astronomice, pe care le-a utilizat la studierea planetei Venus.

Boscovich a fost precursorul școlii italiene de combinatorică.

Ca atomist, s-a ocupat de teoria structurii discontinue a corpurilor.

În 1753 emite ipoteza inexistenței atmosferei lunare.

·         1877: Costache Caragiale (n. 29 martie 1815 - d. 13 februarie 1877) a fost un actor român, dramaturg și profesor de artă dramatică.

A fost elevul lui Costache Aristia și și-a pus întreaga artă în slujba idealurilor progresiste, democratice ale revoluției din 1848.

Și-a făcut debutul la București în 1835, iar 3 ani mai târziu a organizat primul teatru dramatic în Iași (primul Teatru Național din România). În următorii 15 anii, Costache Caragiale a colaborat cu cele mai importante teatre naționale ale vremii din Botoșani, Craiova, Iași unde a promovat piesele de teatru ale celor mai talentați dramaturgi romani printre care Vasile Alecsandri și Costache Negruzzi.

În 1850 se întoarce în București și doi ani mai târziu devine cel dintâi director al Teatrului Mare (Național).

În 1887 fratele său mai mic, Iorgu Caragiale construiește propriul său teatru în București, iar nepotul său, Ion Luca Caragiale avea să devină cel mai mare dramaturg român.
Lucrări:

• Scrieri a lui Costache Caragiale, 1840
• Epistolă către Grigore Alexandrescu, 1841
• Leonil sau Ce produce disprețul, 1841
• O repetiție moldovenească sau Noi și iar Noi, 1844, comedie
• O soaré la mahala sau Amestecul de dorinți, comedie
• Îngâmfata plăpumăreasă sau Cucoană sunt
• Doi coțcari sau Feriți-vă de răi ca de foc
• Învierea morților
• Urmarea coțcarilor
• Prologul pentru inaugurarea noului teatru din București, (1852), 1881
• Teatrul Național în Țara Românească, (1855), 1867

Costache Caragiale
Costache Caragiale, desen de Stăncescu
Date personale
Născut	29 martie 1815 București, Valahia, Imperiul Otoman
Decedat	13 februarie 1877 (61 de ani) București, Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești
Cetățenie	România
Ocupație	actor dramaturg

·         1883: A murit marele compozitor german Richard Wagner;(n.22.05.1813). Este considerat unul dintre cei mai mari compozitori de opera din secolul al XIX-lea.

·         1895: A murit Iraclie Porumbescu, tatăl compozitorului Ciprian Porumbescu, preot, poet şi prozator (n.1823).

·         1935: A murit filologul Ion Bianu, fondatorul şi organizatorul Bibliotecii Academiei (n.01.10.1856).

·         1950: Rafael Sabatini, autor italian (n. 1875)
* 1957: Oszkár Jászi (născut Jakubovits), cunoscut și ca Oscar Jászi, (n. 2 martie 1875, Carei (maghiară Nagykároly), Austro-Ungaria – d. 13 februarie 1957, Oberlin, Ohio, Statele Unite ale Americii)^[1] a fost un sociolog, politician, profesor universitar și istoric maghiar, cunoscut pentru încercarea sa de salvare a statului ungar prin oferirea unei largi autonomii naționalităților, la sfârșitul Primului Război Mondial.

Adept al radicalismului liberal burghez, a militat pentru o largă reformăsocială, politică și etnică a statului ungar la începutul secolului al XX-lea. A fost membru al Consiliului Național Maghiar în timpul Revoluției Crizantemelor și, ulterior, ministru fără portofoliu, responsabil cu afacerile naționalităților, în guvernul condus de Mihály Károlyi.

A condus, în zilele de 13-14 noiembrie 1918, la Arad delegația Ungariei, încercând să negocieze cu reprezentanții Consiliului Național Român Central rămânerea românilor transilvăneni în cadrul Ungariei, cu o largă autonomie.

După Primul Război Mondial a emigrat în Statele Unite ale Americii. Din cauza ideilor sale, regimurile autoritare din Ungaria de după sfârșitul primei mari conflagrații l-au considerat un inamic.

Tatăl său, Ferenc Jászi (1838-1910), a fost un medic de familie și potrivit cuvintelor fiului său, un „onorabil, liber cugetător”. Acesta era evreu și și-a schimbat numele original de Jakubovits în Jászi în 1881.^[2] În aceeași perioadă, familia acestuia s-a convertit la calvinism.^[3] Mama sa, Roza Liebermann (1853-1931), a fost cea de-a doua soție a lui Ferenc Jászi. A avut un frate numit Viktor (1868- 1915) – avocat și profesor la Debrețin - atât la Colegiul Reformat, cât și la Universitatea locală - și o soră, Alice (1877 - 1935) – profesoară de dans și una dintre personalitățile fondatoare ale terapiei de reabilitare în Ungaria.

Jászi a urmat liceul piariștilor din Carei,^[1] unde a fost coleg de școală cu poetul Endre Ady, cu doi ani mai tânăr decât viitorul politician. Cei doi au devenit prieteni, dar mai târziu, în perioada lor de maturitate.^[4]

Descurcându-se foarte bine, a absolvit liceul cu un an mai devreme, în 1892, la șaptesprezece ani.^[1] Ulterior a studiat științele politice la Universitatea din Budapesta, în epoca lui Ágost Pulszky, fiind, de asemenea, puternic influențat de Gyula Pikler, deși mai târziu el i-a respins acestuia din urmă „anti-pozitivismul istoric doctrinar”.^[5] în timpul facultății a admirat figuri precum József Eötvös și Pál Gyulai, aliniindu-se astfel principiilor europene ale liberalismului maghiar, orientat împotriva clericalismului și naționalismului gălăgios al celor care căutau independența față de Austria.^[6] A absolvit universitatea în 1896.^[3]

Din 1913 până în 1918 a fost căsătorit cu poeta, pictorița și graficiana Anna Lesznai, cu care a avut trei fii, printre care și pe viitorul germanist Andrew Jászi. S-a recăsătorit. ulterior, în 1924, cu Recha Wohlmann.

După întoarcerea sa acasă a lucrat un deceniu ca funcționar la departamentul economic din Ministerul Agriculturii. A avut un salariu mic la început, dar mult timp liber, ceea ce i-a permis să studieze politicile agricole din Ungaria și să-și dea seama de caracterul rigid și nemilos de clasă al administrației țării. În calitate de funcționar public, nu îi era permis să scrie pe subiecte politice, astfel încât articolele sale au început să apară sub pseudonimul „Oszkár Elemér”. În vara anului 1899, împreună cu câțiva prietenii de-ai săi, a planificat apariția unui nou periodic, care să prezinte problemele sociale într-o lumină mai veridică decât în cea din revistele științifice. Numele periodicului a fost Huszadik Század (Secolul XX) și a apărut din ianuarie 1900. Jászi a fost forța motrice intelectuală a periodicului, publicând, ocazional, articole combative în care a declarat război viziunii științifice înguste și politicii reacționare.^[7] Un an mai târziu, în ianuarie 1901, Jászi și prietenii săi au fondat Societatea sociologilor, care a devenit imediat un loc de întâlnire pentru dezbateri incisive. În jurul Societății și a periodicului s-a strâns și dezvoltat un grup orientat spre critică democrat-liberală asociat curentului ideologic și politic al radicalismului burghez, aflat la modă în acele timpuri.

La începutul anului 1904 i-a apărut cartea Artă și Moralitate și Jászi a sperat să se califice ca privatdozent, cu scopul de a debuta într-o carieră universitară. Curând, însă, a intrat în politică și s-a concentrat pe încercarea de a crea un partid socialist care să facă, în același timp, apel la naționalismul maghiar. A plecat la Paris în ianuarie 1905, unde a făcut cunoștință cu limba franceză academică și cu viața politică, fiind profund impresionat de mediul parizian în cele șase luni petrecute acolo.^[8]

Tot în aceeași perioadă a scris un articol despre Metoda sociologică a celor două opinii, în care a susținut abordarea lui Émile Durkheim. A scris, de asemenea, un alt articol în care-l ataca pe Marx în calitate de mare fetiș al socialismului, ceea ce l-a înstrăinat de o parte dintre prietenii săi radicali. A revenit din capitala Franței cu sentimentul că ungurii reprezintă „ecouri tardive și palide ale eforturilor vestice, fără tendințe intelectuale cu rădăcini maghiare, capabile de a avea un impact substanțial asupra civilizației lumii”

În 1989 un comitet de inițiativă a militat pentru înființarea Asociației pentru Politică Externă Jászi Oszkár, recunoscută oficial în ianuarie 1991. Tot în 1991 cenușa sa a fost adusă din SUA și înhumată potrivit voinței sale în pământ maghiar, în cimitirul Farkasréti din Budapesta, într-un mormânt comun cu cel al părinților săi. La ceremonie au participat președintele Republicii Ungare și cel al Adunării Naționale.

* 1964: Paulino Alcántara (n. 7 octombrie 1896, Iloilo City, Filipine — d. 13 februarie 1964, Barcelona, Spania), porectlit Romperredes (cel care rupe porțile)^[1] a fost un jucător de fotbal filipinez care a jucat pentru FC Barcelona.
* 1969: Nicolae Dașcovici (n. 13 februarie 1888, Calafat - d. 22 februarie 1969, București) a fost un jurist, istoric, profesor universitar, diplomat român și publicist român, membru corespondent (din 1948) al Academiei Române.^[1] Acesta a făcut studiile liceale la Liceul „Gh. Lazăr” din București și la Liceul „Massim” din Brăila. A obținut licența la Facultatea de Drept a Universității din București (1912). Doctor în drept al Universității din Paris cu o teză despre La question du Bosphore et des Dardanelles (1915). Secretar general al Ministerului Educației Naționale (1938-1939). Membru al delegației României la O.N.U. Profesor agregat (1923-1926) și profesor titular (1926-1946) la catedra de Drept internațional a Universității din Iași. Acesta a fost delegat la Conferința pentru codificarea dreptului internațional (Haga, 1930); delegat la Conferința pentru unificarea dreptului fluvial (Geneva, 1930); membru în Consiliul de administrație al regiei P.C.A. (1930-1934). A fost redactor la Tribuna Dobrogei din Constanța la 1905.^[2] A colaborat la diferite mari cotidiene. A fost director al ziarelor Dacia și Argus și corespondent al ziarelor Il Restodel Carlino din Bologna-Italia și Messager Polonais din Varșovia. Membru al Colegiului Tribunalului Suprem și șef de sector la Institutul de Cercetări Juridice. Deputat în Marea Adunare Națională.

Dașcovici a fost membru al mai multor societăți științifice românești și internaționale: Institutul Social Român, Liga Navală Română, The Econometric Society (Colorado Springs), Royal Economic Society (Londra), Office permanent de documentation juridique internationale (Haga). Membru corespondent al Academiei Române (1 iunie 1948). Decorat cu Steaua României cu spade și Crucea de Război cu bareta „Mărășești”.

Opera:

• La Question du Bosphore et des Dardanelles(Geneva, 1915);
• Revocabilitatea actelor juridice (1919);
• Principiul naționalităților și Societăților Națiunilor (1922);
• Controlul profesional al ziaristului (1924);
• Politica comercială a Dunării (1926);
• Curs de drept constituțional și administrativ (1934);
• Curs de drept internațional public (1934-1935);
• Separația politicului de economic (1934).

Membru corespondent al Academiei Române

Nicolae Dașcovici
Date personale
Născut	13 februarie 1888 Calafat
Decedat	13 februarie 1969 (80 de ani) București
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Ocupație	istoric profesor universitar[*] jurist diplomat publicist scriitor
Activitate
Rezidență	România
Domeniu	Drept, istorie
Instituție	Universitatea din Iași
Alma Mater	Universitatea din București Universitatea din Paris[*]
Societăți	Academia Română

   











































*  1985 - A murit poetul Grigore Hagiu (n.27.09.1933).

·         1999 – A murit Vladimir Trebici, demograf şi sociolog, membru al Academiei Române;(n.28.02.1916).Recensământul din anul 1977 s-a desfășurat sub îndrumarea lui Vladimir Trebici, cel care a reprezentat România la Națiunile Unite și a condus mulți ani Secțiunea Demografică a ONU, ca o recunoaștere a valorii științelor de demografie și statistică românești.

·         1999- A decedat actorul român de teatru și film Radu Zaharescu.

·         2000 - A murit, la Paris, “printul modiştilor” – Jean Barthet (n.1920).

·         2005 – A murit ultima martora a aparitiei Sfintei Fecioare la Fatima, in Portugalia. Sora Lucia, ultima dintre cei trei copii, care au vazut-o de mai multe ori pe Fecioara Maria în 1917, a murit la vârsta de 97 de ani. Călugăriţa a fost bolnava timp de trei luni inainte de a muri la manastirea carmelitelor din Coimbra, la nord de Lisabona. Fatima a devenit un loc de pelerinaj vizitat anual de peste doua milioane de credinciosi catolici. Papa Ioan Paul al II  însuşi a călătorit de trei ori la Fatima.

·         2007: Elizabeth Jolley, scriitoare australiană (n. 1923)
* 2016: Antonin Gregory Scalia (ⁱ/skəˈliːə/; n. 11 martie 1936,^[2][3][4] Trenton, New Jersey, SUA – d. 13 februarie 2016,^[1][4] Cibolo Creek Ranch[*], SUA) a fost un judecător al Curții Supreme a Statelor Unite din 1986 până la moartea sa în 2016. Numit în funcție de președintele Ronald Reagan în 1986, Scalia a fost descris ca reper intelectual pentru poziția originalistă^⁠(en) și textualistă^⁠(en) a aripii conservatoare a Curții.^[5]

Scalia s-a născut în Trenton, New Jersey. El a învățat la Xavier High School din Manhattan, și apoi la colegiu la Universitatea Georgetown din Washington, D.C. A devenit licențiat în drept la Harvard Law School și a lucrat șase ani la o firmă de avocatură din Cleveland, înainte să devină profesor de drept la Universitatea Statului Virginia. La începutul anilor 1970, a ocupat diverse posturi în cadrul administrațiilor Nixon și Ford, în cele din urmă fiind procuror general adjunct. În perioada administrației Carter, a predat la Universitatea din Chicago, unde a devenit unul dintre primii profesori consilieri ai Societății Federaliste, aflată în fază incipientă. În 1982, Ronald Reagan l-a numit judecător la Curtea de Apel a Statelor Unite pentru Circuitul Districtului Columbia.^[6] În 1986, Reagan l-a numit la Curtea Supremă. Lui Scalia i s-au pus câteva întrebări dificile de către Comisia Judiciară a Senatului, și a fost confirmat de Senat în unanimitate, devenind primul judecător al Curții Supreme de origine italiană.^[7]

Scalia a servit în Curtea Supremă aproape treizeci de ani, timp în care a adoptat o jurisprudență și o ideologie conservatoare, susținând textualismul în interpretarea legilor și originalismul în interpretările Constituției. A fost un apărător al puterilor ramurii executive, considerând că puterea prezidențială trebuie să fie dominantă în numeroase domenii. S-a opus acțiunii afirmative și altor politici ce tratau minoritățile ca grupuri speciale. A depus opinii separate în numeroase cauze și adesea a admonestat opinenții majoritari ai Curții cu un limbaj contondent.

La 10 septembrie 1960, Scalia s-a căsătorit cu Maureen McCarthy la biserica Sf. Pius al X-lea din Yarmouth, Massachusetts^⁠(en).^[139] Cei doi se cunoscuseră la o întâlnire pe nevăzute pe când studia dreptul la Harvard. Maureen era studentă la cursurile de licență de la Colegiul Radcliffe^⁠(en) când s-au cunoscut și apoi a obținut o diplomă de engleză la acea școală.^[140]

Cei doi au avut nouă copii, cinci băieți și patru fete.^[141] Doi dintre băieți, Eugene Scalia^⁠(en) și John Scalia, sunt avocați. Paul Scalia este preot catolic, Matthew a acut o carieră militară, iar Christopher este scriitor. Toate cele patru fete, Catherine, Ann, Margaret și Mary, au familii. Conform lui Scalia, Maureen i-a crescut pe toți cei nouă copii „cu foarte puțin ajutor din partea mea.” ^[142]

A locuit în McLean^⁠(d), o suburbie a Washingtonului.^[143]

Scalia s-a bucurat de o relație apropiată cu colega sa judecătoare la Curtea Supremă Ruth Bader Ginsburg^⁠(en), considerată o membră a aripii liberale a Curtii, cei doi mergând la operă împreună, și chiar apărând pe scenă împreună ca figuranți în producția din 1994 a operei Ariadne auf Naxos^⁠(en) la Opera Națională din Washington^⁠(en).^[101] Ginsburg a fost colegă cu Scalia și la Circuitul D.C., iar familiile Scalia și Ginsburg petreceau în fiecare an Revelionul împreună

Scalia a murit în somn^[145] în seara de 12 februarie sau în dimineața zilei de 13 februarie 2016,^[146] după o după-amiază petrecută la o vânătoare de prepelițe și o cină la Cibolo Creek Ranch^⁠(en) din Shafter^⁠(d).^[147] Cauza decesului a fost declarată drept cauze naturale.^[148] Medicul său, contraamiralul Brian P. Monahan^⁠(en), a afirmat că Scalia avea probleme cardio-vasculare, inclusiv probleme cu tensiunea arterială, și că o evaluare recentă a stabilit că este prea slab pentru a fi operat pentru o ruptură a coifului rotatorilor.^[149][150]

Timp de câteva luni după moartea lui Scalia, locul său în sala de ședințe a Curții Supreme și fața catedrei din dreptul scaunului său au fost împodobite cu crepuri^⁠(en) de lână neagră, altele fiind plasate deasupra intrării în sală, tradiție ce datează de la moartea președintelui Curții Supreme Salmon P. Chase în 1873. Drapelele din piațeta din fața Curții au fost coborâte în bernă timp de 30 de zile.^[151] Trupul lui Scalia a fost depus la Sala Mare a Curții Superme a SUA la 19 februarie 2016.^[152] Fiul său, fratele Paul Scalia, a ținut slujba de înmormântare a doua zi la Basilica Altarului Național al Imaculatei Concepții^⁠(en) din Washington, D.C. Înmormântarea propriu-zisă a fost una exclusivă, la Fairfax Memorial Park, din Fairfax, Virginia

Antonin Scalia
Antonin Scalia
Date personale
Nume la naștere	Antonin Gregory Scalia
Născut	11 martie 1936[2][3][4][5]  Trenton, New Jersey, SUA
Decedat	13 februarie 2016 (79 de ani)[1][4][5]  Cibolo Creek Ranch[*], SUA
Înmormântat	Fairfax Memorial Park[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*][6] (infarct miocardic)
Număr de copii	9
Copii	Eugene Scalia[*]
Cetățenie	SUA
Etnie	italoamerican[*]
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	judecător avocat profesor
Judecător al Curții Supreme a Statelor Unite
În funcție 26 septembrie 1986 – 13 februarie 2016
Precedat de	William Rehnquist[*]
Succedat de	Neil Gorsuch[*]
Judecător al Curții de Apel a Statelor Unite pentru circuitul Districtului Columbia
În funcție 17 august 1982 – 26 septembrie 1986
Precedat de	Roger Robb[*]
Succedat de	David B. Sentelle[*]
Procuror general adjunct al Statelor Unite în Office of Legal Counsel[*]
În funcție 22 august 1974 – 20 ianuarie 1977
Succedat de	John Harmon[*]
Premii	Premiul Francis Boyer[*] (1989) Golden Plate Award[*] (anii 2000)
Partid politic	Rep
Alma mater	Georgetown College[*][1] Facultatea de Drept Harvard[*][1] Universitatea din Fribourg[*] Xavier High School[*][1]

* 2018: Florin Nicolae Diacu (n. 1959,^[1] Sibiu, România – d. 13 februarie 2018, Victoria, Canada) a fost un matematician român stabilit în Canada.

S-a născut la Sibiu într-o familie de dascăli. După absolvirea Facultății de Matematică a Universității din București, a fost profesor la Mediaș, dar a părăsit România în 1988. A obținut doctoratul un an mai târziu la Heidelberg, orașul cu cea mai veche universitate din Germania, cu o teză de mecanică cerească.

S-a mutat în Canada, unde a lucrat mai întâi la Centrul de Cercetări Matematice din Montreal, după care a acceptat un post de profesor la Universitatea din Victoria, a cărui Institut Pacific de Științe Matematice l-a condus între 1999 și 2003. A scris peste o sută de lucrări, precum și cinci cărți.

Cărți:

• ''Mileniul pierdut: Asediu la porțile istoriei''
• ''Întâlniri cerești: originea haosului și a stabilității''
• ''Megadezastre: știința prezicerii marilor calamități''
• Florin Diacu & Philip Holmes; Celestial Encounters - The Origin of Chaos, Princeton University Press (1996), ISBN 0-691-00545-1. «Originea modernă a haosului» se găsește în lucrările lui Henri Poincaré realizate la sfârșitul secolului al XIX-lea, à propos de o veche problemă de mecanică newtoniană: problema a N corpuri. Autorii prezentei lucrări, matematicieni specialiști în domeniu, retrasează, în mod elegant, istoria acestei probleme și a dezvoltăriilor sale de la Poincaré până în zilele noastre.
• Philip Holmes și Florin Diacu, Întâlniri Cerești - Originea Haosului și a Stabilității, Traducere în limba română de Vasile Mioc, Societatea Știință și Tehnică S.A., București, 1996, 225 p. ISBN 973-9236-07-3

Florin Diacu
Date personale
Născut	1959[1]  Sibiu, România
Decedat	13 februarie 2018 (59 de ani)  Victoria, Canada
Cetățenie	România
Ocupație	matematician
Activitate
Alma mater	Universitatea din București Universitatea din Heidelberg
Organizație	National University of Singapore[*]
Premii	J. D. Crawford Prize[*]

Sărbători

·         Ziua Internațională a Radioului

·         Sf Cuv Martinian; Sf Ap Acvila și soția sa Priscila; Sf Ier Evloghie, patriarhul Alexandriei – Calendar creștin orthodox

·         Sf. Valentin, preot, martir – Calendarul romano-catolic;

·         Sf. Martinian, cuvios († secolul al IV-lea) – Calendarul Greco-catolic

SUPLIMENT ISTORIE PE ZILE 13 Februarie

Vă prezint un articol despre distrugerea unui oraș cu populație civilă. Concluziile le puteți trage singuri!

Dresda, 13 februarie 1945, crimă cu premeditare

Articol de Cristian Pătrașcu

13 februarie 1945 este ziua în care s-a petrecut una dintre cele mai odioase atrocități din istoria omenirii. Însă, „pentru a nu jicni memoria Holocaustului” sau pentru a nu jicni memoria unor eroi de carton precum Winston Churchill sau Franklin Delano Roosevelt semnificația istorică a acestei zile este trecută cel mai adesea sub tăcere.

„Populaţia civilă trebuie să simtă în aceeaşi măsură greutatea războiului”

La 30 octombrie 1940 Winston Churchill, primul-ministru al Marii Britanii afirma:
„Respectând regula după care obiectivele noastre sunt pur militare, populaţia civilă, aflată în apropierea acestora, trebuie să simtă în aceeaşi măsură greutatea războiului. Nu este vorba de o schimbare fundamentală a politicii. Nicio declaraţie publică nu va trebui făcută despre acest subiect!” (Jacques de Launay, «Mari decizii ale celui de-Al Doilea Război Mondial», vol.II, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988, p.166)

La 11 mai 1940, la 24 de ore după invadarea Franţei, Comandamentul bombardierelor a trimis 18 bombardiere, noaptea, departe de front, în Wesphalia, afectate fiind zonele civile. A fost primul act deliberat de ruptură în regulile războiului, în care ostilităţile se duc doar între forţele combatante.

La Conferinţa de la Casablanca din ianuarie 1943, Churchill a prezentat un raport al Şefului Forţelor Aeriene Regale, Charles Portal, care cerea fabricarea de urgenţă a 4.000 – 6.000 de bombardiere grele. Alexander McKee prezintă memoriul care însoţea raportul în cartea sa «Dresden 1945. The Devill’s Tinderbox», apărută în 1982. Portal a calculat, spre a justifica fabricarea bombardierelor, efectul folosirii lor: distrugerea a 6 milioane de locuinţe germane, a lăsa fără case 25 de milioane de germani, a ucide 900.000 de germani şi a răni un million. S-a stabilit ca bombardamentele să se facă în special asupra zonelor muncitoreşti, motivația fiind că în zonele locuite de clasa mijlocie casele sunt mai rare şi se pierd bombe, dar în plus casele muncitorești erau fabricate din materiale care ardeau mult mai bine.

La prima lui întâlnire cu Stalin în 1942, Churchill i-a spus că a început bombardarea oraşelor germane ca sa scadă moralul, deci o ţintă militară. Stalin a zâmbit când a auzit şi atmosfera întâlnirii s-a destins…

„Omul ăsta este nebun!”

La 8 noiembrie 1940, Adolf Hitler, cancelarul Germaniei, ține un discurs considerat a fi un răspuns pentru Winston Churchill, față de atacurile aeriene asupra zonelor civile din orașele germane:

„Și acum, pentru că nu mai putem nega meritele celui mai mare și ingenios strateg născut vreodată: el a revoluționat războiul din aer. Pentru asta a existat o idee ingenioasă a domnului Churchill: dintre toate categoriile de arme în care Anglia este cea slabă în comparație cu noi: să lanseze războiul din aer.

Știți că, de ani de zile, propun lumii să interzicem borbardamentele, mai ales asupra populației civile. Anglia a respins propunerile, probabil anticipând viitoarele evenimente.

Bine! Fie așa! În ciuda acestor lucruri, nu am îngăduit ca luptele să se poarte împotriva populației civile în acest război. În războiul cu Polonia nu am ordonat raiduri nocturne împotriva orașelor poloneze, atâta vreme cât noaptea nu poți lovi țintele cu mare acuratețe. Am îngăduit ca atacurile să fie purtate în timpul zilei și numai asupra țintelor militare. Am făcut la fel în Norvegia. Am făcut la fel în Olanda, în Belgia și în Franța.

Și atunci domnul Churchill, dintr-odată, a avut ideea: dacă Royal Air Force nu poate penetra spațiul Germaniei în timpul zilei, să terorizeze populația civilă germană cu atacuri în timpul nopții.

Știți că sunt un om răbdător. Am așteptat opt zile. Au aruncat bombe asupra populației civile de-a lungul Rinului. Au aruncat bombe asupra populației civile în Westphalia. Și am așteptat 14 zile gândindu-mă: omul ăsta este nebun! A introdus un tip de război care nu poate duce decât la distrugerea Angliei.

Atunci când războiul din vest a ajuns la sfârșit, am întins mâna din nou Angliei. Din nou am fost mustrat în cel mai grotesc mod și batjocorit. Domnul Halifax s-a comportat ca un om nebun. Ei, bine, au continuat atacurile cu bombe. Din nou am așteptat. Trebuie să vă spun că devenea tot mai greu pentru mine, pentru că mulți au venit la mine și mi-au spus: ‘Cât vom mai aștepta, Fuhrer? Nu se vor opri de unii singuri! Am așteptat cu totul trei luni și apoi într-o zi am emis ordinul. Din păcate, voi duce acest război în aer și îl voi duce în aer cu aceeași determinare cu care intru mereu într-o bătălie. Asta înseamnă: să luptăm până la ultimul de acum înainte! Vor o luptă? Vor avea o luptă! Vor să distrugă Germania în acest război din aer? Le voi arăta cine va fi distrus! Poporul englez, față de care nu pot decât să am milă, poate mulțumi criminalului de drept comun Churchill pentru asta”.
„The Coventry blitz”

Cine se face vinovat pentru declanșarea nebuniei criminale din aer? Este o întrebare care va trebui să primească răspuns, dar asta nu se va putea întâmpla cu adevărat decât atunci când istoria va înceta să mai fie propagandă istorică sau istorie propagandistică și va deveni doar istorie și atât.

Peste doar câteva zile după discursul lui Hitler, istoria consemnează și propaganda întărește până astăzi binecunoscutele atacuri aeriene germane asupra orașului Coventry. Raidurile aeriene au început în dimineața zilei de 14 noiembrie 1940 și au fost cele mai distrugătoare din timpul războiului. Atacurile celor 515 bombardiere germane în cadrul operațiunii Mondscheinsonate erau destinate să distrugă fabricile și infrastructura industrială a orașului, deși au afectat și restul orașului, inclusiv monumente și zone rezidențiale. Hitler renunțase la rigorile războiului aerian. Istoria nu l-a iertat. Pe Churchill însă îl scuză…

„Luftwaffe a acţionat conform legilor războiului”

„În 1942, W. Churcill a primit de la profesorul Lindeman un plan de bombardament aerian al oraşelor germane, prin care era luată în considerare atacarea unui număr de 58 de oraşe, cu o populaţie de peste 100.000 de locuitori; lansarea de fiecare bombardier al aviaţiei britanice, în medie a 40 de tone de bombe ar fi permis distrugerea unui număr cuprins între 4.000 şi 8.000 de imobile, lăsând, potrivit unor estimări, cam o treime din populaţia Germaniei fără adăpost. Bombele lansate împotriva Germaniei au atins înspăimântătoarea cantitate de 1.215.300 tone de bombe” (Jacques de Launay, «Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial», vol.II, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988, p.153-165)
„Trebuie să subliniez că Luftwaffe a acţionat conform legilor războiului. Nu a atacat decât obiective militare. Dacă au existat civili ucişi sau răniţi, aceasta s-a datorat faptului că se aflau în apropierea obiectivelor respective. Este important ca acest lucru să se ştie în Franţa şi în Anglia, pentru a nu se recurge la represalii nejustificate” (Raportul generalului Armengaud)

Dresda nu prezenta importanţă strategică

Orașul Dresda, capitala landului Saxonia, număra la începutul războiului 600.000 de locuitori. Oraș vechi, cetate medievală cu importante obiective arhitecturale, o bijuterie de bijuterie barocă, Dresda a fost numită „Florenta de pe Elba” și era privită drept unul dintre cele mai frumoase orașe din lume. Este adevărat și firesc că niciun oraș german nu a rămas în afara imensei mașini de război germane, dar contribuția acestui oraș la război din acest punct de vedere era minimă, prin comparație cu alte orașe germane.

Orașul nu prezenta importanţă strategică, industria locală fiind reprezentată de o fabrică de porţelanuri şi una de ţigări. Aliaţii au susținut că fuseseră transformate pentru a se încadra în rândul celor care produceau armament, încă oricum acestea nu au suferit pagube, fiind situate la marginea oraşului. Imaginea de oraş cultural şi nemilitarizat a contribuit la întărirea speranţei că oraşul nu va fi atacat. Cu atât mai mult cu cât circula mitul că britanicii şi americanii iubesc Dresda şi că însuşi Winston Churchill ar fi avut o mătuşă care trăia în „Florenţa de pe Elba”. Tunurile antiaeriene care existaseră în Dresda în primii ani ai războiului fuseseră mutate în alte locuri considerate a fi supuse unui risc mai mare de bombardament.

Dresda a avut un alt rol. Orașul fusese desemnat în 1944 ca centru medical pentru răniții veniți de pe front. Avea chiar declarat statutul de oraș deschis – fără obiective militare sau strategice. Acest statut special îl ferea de atacuri, după normele dreptului internațional. Asta îi liniștea oarecum și pe sutele de mii de refugiați care încercau să scape de armata sovietică, care avansa înspre est. Peste 700.000 de refugiaţi și răniți îngroziţi de crimele și violurile sovieticilor “eliberatori” și-au găsit refugiul aici. Tot aici se găseau și aproximativ 25.000 de prizonieri aliați. Numărul total al locuitorilor atingea astfel cifra de 1.300.000. Între ei o garnizoană foarte mică care asigura paza: câţiva pompieri şi poliţişti.

„Bombardament prin saturație”

Un oraș nemilitarizat, fără obiective militare sau strategice, dar plin de răniți, refugiați și civili. Marea lor majoritate erau copii, femei şi bătrâni, bărbaţii fiind plecaţi pe front. Ținta perfectă pentru premierul britanic Winston Churchill, care propusese „raderea orașelor germane de pe fața pământului”, printr-o noua metodă numită „bombardamentele prin saturație”. Acestea foloseau concomitent proiectilele incendiare și cele explozive, în lovituri succesive, provocând incendii care se uneau apoi, creând un „uragan de foc”. Înainte de Dresda fusese „bombardat prin saturație” un alt mare oraș german, portul Hamburg.

În noaptea de 13-14 februarie 1945, 1.400 de bombardiere britanice din clasa «Lancaster» aparținând Grupului 5 din Royal Air Force, au aruncat asupra orașului 650.000 bombe incendiare și 3.000 de proiectile explozive de mare putere. Astfel, statistic aliații au utilizat o bombă la fiecare doi germani.

Bombardamentul a fost unul planificat minuţios pentru a se obţine un maximum de distrugere şi a fost executat în condiţii extrem de favorabile. S-au folosit nu doar bombe explozive, cu rol de distrugere a clădirilor, ci şi o imensă cantitate de bombe incendiare, care au generat cel mai mare număr de victime. Prin felul în care a fost executat atacul a fost produsă aşa-numita „furtună de foc”, care a transformat oraşul într-o imensă torţă. Flăcările care mistuiau centrul orașului au putut fi văzute până la o distanță de 200 kilometri.

Din 28.010 de imobile, cât avea Dresda înaintea bombardamentelor din 1945,  au fost distruse circa 95%. Numărul morților variază după sursa între 120.000 și 150.000, aproape toți civili.

Bombele explozive provocau mai întâi spărturi în clădiri şi pulverizau geamurile, pentru ca apoi cele incendiare să aprindă focurile, care se extindeau treptat şi erau favorizate de curenţii de aer rapizi din clădirile găurite să se unească unele cu altele. Oxigenul a dispărut imediat, iar aerul a devenit irespirabil.

Temperatura de pe străzi a urcat până la peste 1.000 de grade Celsius. Unii germani au încercat disperaţi să se adăpostească în fântânile şi rezervoarele cu apă ale oraşului. Cei mai mulţi au murit însă fierţi. Furtuna de foc a avut o forţă uriaşă. Cei care s-au salvat din oraş au fost cei care au reuşit să se strecoare pe străzile pline de moloz şi clădiri prăbuşite spre Elba, înainte ca furtuna de foc să le închidă toate căile de acces.

A doua zi, pe 14 februarie, 1.350 de aparate americane «Liberator» din US 8th Air Force au reluat asaltul, având ca țintă, de această dată, coloanele de refugiați care scăpaseră cu viața. Aliații au pretins că prin bombardarea Dresdei au urmărit întreruperea unor importante linii de comunicare, fapt care ar fi pus bețe-n roate ofensivei sovietice. Așa o fi, dar mult mai sigur este că atacurile au fost menite să terorizeze populația germană.

Noaptea de 14-15 februarie a adus un nou val de bombardamente: bombardierele engleze și vânătorii de noapte au lovit orașul vecin Chemnitz, spre care se îndreptasera mulți dintre supraviețuitorii Dresdei.
Măcelul civililor germani a fost condamnat chiar în Camera Comunelor, prilej cu care Churchill a afirmat: „Consider că a sosit momentul să revizuim politica de bombardare a oraşelor germane, fondată doar pe intenţia de a răspândi teroarea (…). Altfel, vom prelua o ţară complet distrusă…”.

Drezden, acel oraş cultural care nu avea nicio industrie grea, deci niciun obiectiv militar, devenise o speranţă pentru refugiaţii din Est unde, la data de 13 Februarie, oraşul era plin până la refuz de refugiaţi. Atacul asupra acestui oraş a fost un adevărat genocid împotriva poporului German. Cele patru atacuri din zile şi nopţi au fost îndreptate asupra populaţiei germane care nu mai avea unde să se refugieze. Aceste atacuri corespund cu planul lui Winston Churchill de omorâre a unui milion de germani prin atacuri aeriene…

„M-am săturat de ei”

Cu doar puțin înainte, Dwight Eisenhower – comandantul suprem al forțelor aliate occidentale și viitorul președinte al SUA – replicase energic, cu privire la problema refugiaților germani: „sunt sătul de ei”. În lumina cuvintelor sale, distrugerea Dresdei a însemnat un avertisment dat populației germane: așteptați-vă călăii acasă! Europa de răsărit fusese cedată la Yalta rușilor cu populație cu tot, iar refugiații contraveneau acestui acord…

Atrocitățile săvârșite astfel au ajuns și la urechile publicului englez, încât deputatul Stokes a formulat o interpelare în Parlamentul britanic: „Ce se va întâmpla cu toate orașele în ruină când se va ivi pericolul epidemiilor? Insalubritatea, sărăcia și bolile ce vor urma, nu vor deveni ele de necontrolat? Mă întreb, guvernul nostru cunoaște aceste consecințe?”

În condițiile în care ultima conjurație contra lui Hitler eșuase, poporul german, cunoscând planul Morgenthau, declarația de la Casablanca privind capitularea fără condiții, acordul de la Yalta, sprijiinul nelimitat dat de Roosevelt și Churchill lui Stalin, și sub presiunea bombardamentelor de terorizare, a fost pus în situația de a nu avea alternativă decât rezistența până la ultima suflare. Astfel, a rezultat o prelungire a războiului, cu sute de mii de morți în plus și mari distrugeri.

„Se pare că totul s-a petrecut ca și când anumiți inspiratori ai politicii americane urmăreau prelungirea războiului pentru a permite sovieticilor să ocupe jumătatea de Europă ce le-a fost promisă de Roosevelt la Yalta” – Leon de Poncins

Cartea lui James Baque, «Dragă inamicule» tratează desfășurarea uneia dintre cele mai mari și brutale epurări etnice din istorie. Millioane de civili germani au murit în ceea ce a rămas în memoria poporului german ca „anii foametei”, 1945-48. Sovieticii și polonezii, cu ajutorul SUA și al Marii Britanii, au pus mâna pe cea mai productivă parte rămasă din economia Germaniei, în special micile ferme, expulzând 16 milioane de civili. Aproape 9 milioane de oameni, majoritatea femei și copii, au murit în urma acestui exil.

VA URMA