MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
JOI 27 FEBRUARIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE; PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI (B)

Bună dimineața!
Clic pe imagine și se va deschide să puteți citi tot textul!

Decese

·         956 – A murit Teofilact Lekapenos (sau Lecapenus, n.917), Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului din 2 februarie 933, pana la moartea sa, timp de peste douăzeci și trei ani. Teofilact a fost cel mai tanar fiu al imparatului Romanos I Lecapenos si al Theodorei si a fost considerat destul de mare să-și îndeplinească îndatoririle sale de patriarh cand implinise doar șaisprezece ani. A fost al treilea patriarh al Constantinopolului fiul unui împărat și singurul care a devenit patriarh în timpul domniei tatălui său.
* 1425: Vasili Dmitrievici Donskoi (rusă Василий I Дмитриевич; n. 30 decembrie 1371 – 27 februarie 1425) a fost Mare Cneaz al Moscovei începând din 1389. Era fiul lui Dmitri Ivanovici Donskoi, învingătorul tătarilor în bătălia de pe câmpia Kulikovo. Mama lui era Marea Cneaghină Eudoxia.

În 1386 a căzut ostatic la tătari, dar a reușit să fugă din captivitate și s-a refugiat în „Marea Valahie, la Petru Voievod” (Cronica rusească) (în Moldova, la Petru Mușat). Tătarii l-au cerut înapoi, dar voievodul român a refuzat. Trei ani mai târziu, Vasili Dmitrievici Donskoi l-a urmat la domnie pe tatăl său, Dmitri Donskoi.

Vasili I a continuat procesul de unificare a ținuturilor rusești: în 1392, el a anexat cnezatele Nijni Novgorod și Murom, iar în 1397 - 1398 - Kaluga, Vologda, Veliki Ustyug și pământurile poporului Komi. În timpul domniei sale, domeniile feudale s-au mărit. Odată cu creșterea autorității princiare de la Moscova, puterile feudale și judiciare au fost parțial diminuate și transferate lui Vasili.

Pentru a preveni ca Rusia să fie atacată de Hoarda de Aur, Vasili I a încheiat o alianță cu Marele Ducat al Lituaniei, în 1392 căsătorindu-se cu Sofia de Lituania, singura fiică a lui Vytautas cel Mare. Aceasta alianță s-a dovedit a fi una fragilă, din moment ce Vytautas a atacat și a cucerit mai târziu Viazma și Smolensk, în anii 1403 - 1404.

Vasili Dmitrievici Donskoi

Vasili s-a căsătorit cu Sofia de Lituania. Ea era fiica lui Vytautas cel Mare și al soției sale, Anna. Vasili și Sofia au avut nouă copii cunoscuți:

• Anna de Moscova (1393 - august 1417), soția împăratului bizantin Ioan al VIII-lea Paleologul
• Iuri Vasilievici (30 martie 1395 - 30 noiembrie 1400)
• Ivan Vasilievici (15 ianuarie 1396 - 20 iulie 1417), căsătorit cu o fiică a lui Ivan Vladimirovici de Pronsk.
• Anastasia Vasilievna (d. 1470), soția lui Alexandru Vladimir, Cneaz al Kievului. Soțul ei era un fiu al lui Vladimir, Cneaz al Kievului. Bunicii paterni au fost Algirdas și Maria de Vitebsk.
• Daniil Vasilievici (6 decembrie 1400 - mai 1402).
• Vasilisa Vasilievna. Căsătorită prima dată cu Alexandru Ivanovici, Cneaz de Suzdal, iar a doua oară cu vărul ei primar Alexandru Daniilovici, Cneaz de Suzdal.
• Simeon Vasilievici (13 ianuarie - 7 April 1405)
• Maria Vasilievna. Căsătorită cu Iuri Patrikievici. Soțul ei a fost un fiu al lui Patrikej, Cneaz de Starodub și al soției sale, Elena. Bunicul patern a fost Narimantas. Prin această căsătorie, Iuri Patrikievici și-a consolidat locul său printre marii boieri din Moscova.
• Vasili al II-lea al Moscovei (10 martie 1415 - 27 martie 1462)

Vasili I
Date personale
Născut	30 decembrie 1371 Moscova, Marele Ducat al Moscovei
Decedat	27 februarie 1425 (53 de ani) Moscova, Marele Ducat al Moscovei
Înmormântat	Cathedral of the Archangel[*]
Părinți	Dmitri Donskoi Eudoxia of Moscow[*]
Frați și surori	Yury of Zvenigorod[*] Andrew of Mozhaysk[*] Konstantin of Uglich[*] Peter of Dmitrov[*]
Căsătorit cu	Sofia a Lituaniei
Copii	Anna, împărăteasă bizantină Iuri Vasilievici Ivan Vasilievici Anastasia Vasilievna Daniil Vasilievici Vasilisa Vasilievna Simeon Vasilievici Maria Vasilievna Vasili Vasilievici
Cetățenie	Cnezatul Moscovei
Religie	Biserica Ortodoxă
Ocupație	politician
Apartenență nobiliară
Titluri	Cneaz
Familie nobiliară	Dinastia Rurik
Mare Cneaz al Moscovei
Domnie	19 mai 1389 – 27 februarie 1425
Predecesor	Dmitri Donskoi
Succesor	Vasili al II-lea

* 1658: Adolf Frederick I (15 decembrie 1588 – 27 februarie 1658) a fost Duce suveran de Mecklenburg-Schwerin din 1592 până în 1628 și din nou din 1631 până în 1658. Între 1634 și 1648 Adolf Frederick a fost de asemenea Prinț-Episcop de Schwerin.

A fost fiul Ducelui Johann al VII-lea de Mecklenburg-Schwerin și al Sofiei de Schleswig-Holstein-Gottorp, fiica Ducelui Adolf de Holstein-Gottorp și a Christinei de Hesse.

Adolf Frederick avea 4 ani la moartea tatălui său. El și fratele său Johann Albert al II0lea au domnit sub regența Ducelui Ulrich III de Mecklenburg-Güstrow și Karl I de Mecklenburg (unchii tatălui său). Cei doi frați au preluat guvernarea asupra Mecklenburg-Schwerin la începutul lui aprilie 1608, și după decesul lui Karl la 22 iulie 1610 au preluat și guvernarea asupra Mecklenburg-Güstrow.

În 1621 ducatul de Mecklenburg a fost oficial divizat între cei doi frați, Adolf Frederick domnind în Mecklenburg-Schwerin și Johann Albert domnind în Mecklenburg-Güstrow.

Adolf Frederick I a avut 19 copii.

S-a căsătorit pentru prima dată la 4 septembrie 1622 cu Anna Maria de Ostfriesland, fiica contelui Enno al III-lea de Ostfriesland și a Annei de Holstein-Gottorp. Ei au avut următorii copii:

• Christian Ludwig I (11 decembrie 1623, Schwerin – 21 iunie 1692, Den Haag), Duce de Mecklenburg-Schwerin.
• Sophie Agnes (11 ianuarie 1625, Schwerin – 26 decembrie 1694, Rühn), stareță de Rühn (1654).
• Karl (8 martie 1626, Schwerin – 20 august 1670, Mirow), Duce de Mecklenburg-Mirow.
• Anna Maria (1 iulie 1627, Schwerin – 11 decembrie 1669, Halle a.d.Saale), căsătorită în 1647 cu August, Duce de Saxa-Weissenfels.
• Johann Georg (5 mai 1629, Lichtenburg – 9 iulie 1675, Mirow), Duce de Mecklenburg-Mirow.
• Hedwig (11 august 1630, Lübeck – 17 mai 1631, Lübz).
• Gustav Rudolph (26 februarie 1632, Schwerin – 14 mai 1670, Tempzin).
• Juliane (8 noiembrie 1633, Schwerin – 3 februarie 1634, Schwerin).

Adolf Frederick s-a căsătorit a doua oară în 1635 cu Marie Katharina (1616–1665), fiica Ducelui Julius Ernest de Brunswick-Dannenberg. Ei au avut următorii copii:

• Juliane Sibylla (16 februarie 1636, Schwerin – 2 octombrie 1701, Rühn), stareță de Rühn (9 martie 1695).
• Frederick I (13 februarie 1638, Schwerin – 28 aprilie 1688, Schloss Grabow), Duce de Mecklenburg-Grabow.
• Christina (august 1639, Schwerin – 30 iunie 1693, Gandersheim), stareță de Gandersheim (1681).
• Bernhard Sigismund (21 ianuarie 1641, Schwerin – 15 noiembrie 1641, Schwerin).
• Augusta (24 septembrie 1643, Schwerin – 5 mai 1644, Schwerin).
• Maria Elisabeth (24 martie 1646, Schwerin – 27 aprilie 1713, Gandersheim), stareță de Rühn (1705), stareță de Gandersheim (1712).
• Anna Sophia (24 noiembrie 1647, Schwerin – 13 august 1723, Juliusburg), căsătorită în 1677 cu Julius Siegmund, Duce de Württemberg-Juliusburg.
• Adolph Ernest (22 noiembrie 1650, Schwerin – 13 ianuarie 1651, Schwerin).
• Philipp Louis (30 mai 1652, Schwerin – 20 octombrie 1655, Schwerin).
• Henry William (6 iunie 1653, Schwerin – 2 decembrie 1653, Schwerin).
• Adolf Frederick II (19 octombrie 1658 – 12 mai 1708), Duce de Mecklenburg-Strelitz.

Adolf Frederick I
Duce de Mecklenburg
Adolf Frederick I
Căsătorit(ă)	Anna Maria de Ostfriesland Marie Katharina de Brunswick-Dannenberg
Familie nobilă	Casa de Mecklenburg
Tată	Johann al VII-lea de Mecklenburg-Schwerin
Mamă	Sophia de Schleswig-Holstein-Gottorp
Naștere	15 decembrie 1588 Schwerin
Deces	27 februarie 1658 (69 de ani) Schwerin

·         1666: Luisa Maria Francisca de Guzman (portugheză Luísa Maria Francisca de Gusmão, spaniolă Luisa María Francisca de Guzmán;^[1] (13 octombrie 1613 – 27 februarie 1666) a fost regină consort a Portugaliei. A fost soția regelui Ioan al IV-lea al Portugaliei, primul conducător din Casa de Braganza și mama a doi regi ai Portugaliei: Afonso al VI-lea și Petru al II-lea. A servit ca regentă a Portugaliei din 1656.

Ea a aparținut de Casa de Medina-Sidónia ca fiică a lui Juan Manuel Pérez de Guzmán, al 8-lea Duce de Medina Sidonia și a soției acestuia, Juana Lorenza de Sandoval y Rojas. Familia tatălui ei provenea din Alfonso I al Portugaliei.

În acea perioadă Portugalia era sub dominație spaniolă. Coroana spaniolă urmărea să includă profund țara în Spania și să prevină orice revoltă portugheză împotriva dinastiei spaniole. Acest proiect a început cu domniile anterioare și a continuat cu Filip al IV-lea al Spaniei și necesita o căsătorie politică între cele două țări.

Din această perspectivă, căsătoria Luisei Maria de Guzman cu Ducele de Braganza părea în epocă o ocazie de a uni cele două case ducale spaniolă și portugheză. Căsătoria a avut loc în 1633 și Dona Luisa de Guzman și-a susținut soțul în răzvrătirea lui împotriva Spaniei, determinându-l să accepte coroana Portugaliei: Antes rainha um dia (în unele variante uma hora) que duquesa toda a vida. ("Mai bine regină pentru o zi decât ducesă toată viața.")

În 1640 Portugalia și-a câștigat independența. Familia regală s-a instalat la Lisabona. Regina și-a ajutat soțul în lupta lui pentru recunoașterea diplomatică a Portugaliei și a asigurat interimatul când regele a plecat la război pentru a proteja granițele țării.

În 1656, ea a fost numită regentă a regatului după decesul soțului ei și pe durata minoratului fiului ei Afonso al VI-lea. A continuat să ocupe funcția chiar și după ce Alfonso a devenit adult deoarece fiul ei era instabil mental. Regența ei a fost marcată de victoria portugheză în bătălia de la Linhas de Elvas la 14 ianuarie 1659. A fost ținta conspirației care a eșuat condusă de Luís de Vasconcelos e Sousa, conte de Castelo Melhor.

A apărat principiile libertății și independenței Portugaliei și a controlat guvernul cu o mână de fier. În principal Luisa a fost inițiatoarea succesului diplomatic al unei noi alianțe cu Anglia. Fiica ei Ecaterina s-a căsătorit cu Carol al II-lea al Angliei.

Luisa de Guzmán
Portret atribuit lui José de Avelar Rebelo
Date personale
Nume la naștere	Lluïsa de Guzmán
Născută	31 octombrie 1613 Sanlúcar de Barrameda, Spania
Decedată	27 februarie 1666 (52 de ani) Lisabona, Regatul Portugaliei
Înmormântată	Monastery of São Vicente de Fora[*]
Părinți	Juan Manuel Pérez de Guzmán, 8th Duke of Medina Sidonia[*] Juana de Sandoval[*][1]
Frați și surori	Alonso Pérez de Guzmán y Gómez de Sandoval[*]
Căsătorită cu	Ioan al IV-lea al Portugaliei
Copii	Teodósio, Prinț al Braziliei Ioana, Prințesă de Beira Ecaterina, regină a Angliei Afonso al VI-lea al Portugaliei Petru al II-lea al Portugaliei
Cetățenie	Spania
Ocupație	politiciană
Apartenență nobiliară
Titluri	Queen consort of Portugal[*] ducesă[*]
Familie nobiliară	Casa de Medina Sidonia Casa de Braganza
Regină consort a Portugaliei
Domnie	1 decembrie 1640 – 6 noiembrie 1656

·         1800: Marie Adélaïde de France^[1] (n. 23 martie 1732; d. 27 februarie 1800) a fost a patra fiică și al șaselea copil al regelui Ludovic al XV-lea al Franțeiși a reginei Maria Leszczyńska. Ca fiică a regelui, a fost Fille de France.

Madame Adélaïde
Prințesă a Franței
Portret al Mariei Adélaïde de Jean-Marc Nattier, 1750
Date personale
Nume la naștere	Marie Adélaïde de France
Născută	23 martie 1732 Palatul Versailles, Franța
Decedată	27 februarie 1800 (67 de ani) Triest, Italia
Înmormântată	Biserica Saint Denis, Franța
Părinți	Ludovic al XV-lea al Franței[1][2] Maria Leszczyńska[1][2]
Frați și surori	Prințesa Louise-Élisabeth a Franței[1] Sophie-Philippine a Franței[1] Prințesa Louise a Franței[1] Prințesa Victoria a Franței[1] Princess Thérèse of France[*] Henriette-Anne a Franței Prințesa Louise-Marie a Franței Charles de Vintimille[*] Philippe, Duke of Anjou[*] Ludovic, Delfin al Franței (1729–1765)
Cetățenie	Franța
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Bourbon

* 1821: Wilhelm I, Elector de Hesse (germană Wilhelm I., Kurfürst von Hessen; 3 iunie 1743 – 27 februarie 1821) a fost fiul lui Frederic al II-lea, Landgraf de Hesse-Cassel și a Prințesei Mary a Marii Britanii.

Wilhelm s-a născut la Kassel, Hesse în 1743. Tatăl lui, landgraful Frederic al II-lea (care a murit în 1785), și-a abandonat familia în 1747 și a revenit la catolicism. În 1755 el a anulat oficial mariajul. Bunicul lui Wilhelm, landgraful Wilhelm a acordat principatul de Hanau, pe care îl achiziționase recent, nurorii și nepoților săi. Tehnic, tânărul Wilhelm a devenit prinț conducător de Hanau, sub regența mamei sale. Wilhelm împreună cu doi frați mai mici au locuit cu mama lor, Prințesa Mary, care era a patra fiică a regelui George al II-lea al Marii Britanii.
Din 1747 au fost susținuți de către rudele protestante și s-au mutat în Danemarca. Acolo au locuit cu sora mai mică a mamei lor, Louise, regină a Danemarcei și Norvegiei, și cu familia acesteia; Louise a murit în 1751.

Wilhelm I, soția sa, Wilhelmine Caroline și copiii lor: Wilhelm, Friederika și Caroline

La 1 septembrie 1764, Wilhelm s-a căsătorit cu verișoara lui primară, Wilhelmina Caroline a Danemarcei și Norvegiei (1747–1820), care era a doua fiică a regelui Frederic al V-lea al Danemarcei și a reginei Louise. Ei s-au căsătorit la Palatul Christiansborg și au locuit timp de 20 de ani în principal în Danemarca.

Fratele mai mic al lui Wilhelm, Carol, s-a căsătorit în 1766 cu o altă verișoară primară a lor, Prințesa Louise a Danemarcei și Norvegiei.

Wilhelm a succedat în 1785 ca Landgraful Wilhelm al IX-lea de Hesse și în 1803 a fost ridicat la rang de Elector de Hesse-Kassel sub numele Wilhelm I. Mariajul a fost unul nefericit: Wilhelm a fost infidel și a avut multe amante, printre care cea mai notabilă a fost Karoline von Schlotheim, pe care el a numit-o contesă de Hessenstien.

În 1806 electoratul lui a fost anexat de regatul Westphalia, condus de Jérôme Bonaparte, fratele lui Napoleon. În urma înfrângerii armatei lui Napoleon în Bătălia de la Leipzig, Wilhelm a fost restaurat în 1813. A domnit până la moartea sa în 1821. A fost succedat de fiul său, Wilhelm.

Cu soția sa Prințesa Wilhelmina Caroline a Danemarcei și Norvegiei a avut patru copii:

• Marie Friederike (14 septembrie 1768 – 17 aprilie 1839), căsătorită la 29 noiembrie 1794 cu Alexius Frederick Christian, Duce de Anhalt-Bernburg; au divorțat în 1817
• Karoline Amalie (11 iulie 1771 – 22 februarie 1848), căsătorită în 1802 cu Augustus, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg
• Friedrich (8 august 1772 – 20 iulie 1784)
• Wilhelm (28 iulie 1777 – 20 noiembrie 1847)

Cu metresa sa Charlotte Christine Buissine:

• Wilhelm de Heimrod (1775–1811)
• Karl de Heimrod (1776–1827)
• Friedrich de Heimrod (n/d 1777)
• Friedrich de Heimrod (1778–1813)

Cu metresa sa Rosa Dorothea Ritter (1759–1833):

• Wilhelm Karl de Hanau (1779–1856)
• George Wilhelm de Hanau (1781–1813)
• Philipp Ludway de Hanau (1782–1843)
• Wilhelmine de Hanau (1783–1866)
• Moritz de Hanau (1784–1812)
• Marie Sophie de Hanau (1785–1865)
• Julius Heinrich de Hanau (1786–1853)
• Otto de Hanau (1788–1791)

Cu metresa sa Karoline von Schlotheim (1766–1847):

• Wilhelm Friedrich de Hessenstein (1789–1790)
• Wilhelm Karl de Hessenstein (1790–1867)
• Ferdinand de Hessenstein (1791–1794)
• Karoline de Hessenstein (1792–1797)
• Auguste de Hessenstein (1793–1795)
• Ludwig Karl de Hessenstein (1794–1857)
• Friederike de Hessenstein (1795–1855)
• Wilhelm Ludwig (1800–1836)
• Friedrich Ludwig (1803–1805)
• Karoline de Hessenstein (1804–1891)

Wilhelm I
Elector de Hesse
Portret al Electorului purtând însemnele Ordinului Elefantului
Date personale
Născut	3 iunie 1743 Kassel, Germania
Decedat	27 februarie 1821 (77 de ani) Kassel, Germania
Înmormântat	Kassel
Părinți	Frederic al II-lea, Landgraf de Hesse-Cassel Prințesa Mary a Marii Britanii
Frați și surori	Prințul Frederic de Hesse Carol de Hesse
Căsătorit cu	Prințesa Wilhelmina Caroline a Danemarcei și Norvegiei
Copii	Maria Frederica, Ducesă de Anhalt-Bernburg Caroline Amalie, Ducesă de Saxa-Gotha-Altenburg Frederick Wilhelm al II-lea, Elector de Hesse
Cetățenie	Germania
Religie	Calvinism[*]
Ocupație	suveran[*]
Activitate
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Hesse
Principe elector

* 1853: Augustus, Mare Duce de Oldenburg (13 iulie 1783 – 27 februarie 1853) a fost Mare Duce de Oldenburg din 1829 până în 1853.

Augustus s-a născut la 13 iulie 1783 la castelul Rastede în apropiere de Oldenburg, ca fiu al Prințului Petru Frederick Louis de Holstein-Gottorp și a soției acestuia, Ducesa Frederica de Württemberg, o fiică a lui Frederic al II-lea Eugene, Duce de Württemberg.

Augustus a avut un frate, Ducele George de Oldenburg, care era cu un an mai mic decât el. În 1785, mama lui în vârstă de 20 de ani a murit la naștere. Tatăl lui nu s-a recăsătorit niciodată.

În 1785, când Augustus avea doi ani, tatăl lui a devenit Prinț-Episcop de Lübeck și de asemenea a fost numit regent al ducatului de Oldenburg din cauza incapacității vărului său, Wilhelm, Duce de Oldenburg.

Din 1788 până în 1803, cei doi prinți au fost educați acasă sub supravegherea tatălui lor. Împreună cu fratele său a studiat la Universitatea din Leipzig din 1803 până în 1805. În perioada 1805-1807 el și fratele său au călătorit extensiv în Anglia și Scoția.^[1]

În 1808, el și-a însoțit tatăl la Congresul de la Erfurt, unde s-a întâlnit împăratul Napoleon I al Franței și țarul Alexandru I al Rusiei. Între 1810 și 1814, Oldenburg a fost ocupat de Franța lui Napoleon.

În decembrie 1810, ducatul de Oldenburg a fost anexat de Primul Imperiu Francez și Augustus și tatăl său au călătorit în Rusia unde au stat în exil la rudele lor, familia imperială rusă.^[2] Această anexare a fost una dintre cauzele rupturii diplomatice dintre foștii aliați Franța și Rusia, o dispută care va conduce la război în 1812 și în cele din urmă la căderea lui Napoleon.

Din 1811 în 1816 el a fost Guvernator de Estonia unde a condus pregătirea abolirii iobăgiei din Rusia. A participat la Războaiele Napoleoniene din 1812 până în 1814.^[3] La sfârșitul războaielor napoleoniene el s-a întors în Rusia pentru a-și termina munca din funcția de guvernator de Estonia. S-a întors în Oldenburg în 1816.

Prințesa Adelheid de Anhalt-Bernburg-Schaumburg-Hoym

La 24 iulie 1817, la vârsta de 34 de ani, Augustus s-a căsătorit cu Prințesa Adelheid de Anhalt-Bernburg-Schaumburg-Hoym. ea era fiica lui Victor al II-lea, Prinț de Anhalt-Bernburg-Schaumburg-Hoym și a soției acestuia, Prințesa Amalie Charlotte de Nassau-Weilburg.

Augustus și Adelheid au avut două fiice:

• Amalia, care s-a născut în 1818 și mai târziu s-a căsătorit cu Prințul Otto de Bavaria, rege ales al Greciei;
• Frederica, care s-a născut în 1820 și mai târziu s-a căsătorit cu Jakob von Washington, o rudă îndepărtată a primului președinte al Statelor Unite George Washington.

Prințesa Adelheid a murit brusc în 1820, la vârsta de 20 de ani.

În 1823, tatăl său a succedat ca Duce de Oldenburg după decesul vărului său Wilhelm, Duce de Oldenburg iar Augustus a devenit prinț moștenitor.

Deși Oldenburg, ca multe alte ducate germane, a fost ridicat de la ducat la mare ducat în 1815 la Congresul de la Viena, tatăl său a ales să continue să folosească titlul de Duce în loc de cel de Mare Duce.^[5]

Ca prinț moștenitor el a participat intens la guvernarea ducatului.

La 24 iunie 1825, după cinci ani de văduvie, Augustus s-a căsătorit a doua oară cu Prințesa Ida de Anhalt-Bernburg-Schaumburg-Hoym, sora mai mică a primei soții.

Augustus și Ida au avut un fiu, Petru, care s-a născut în 1827 și care i-a succedat tatălui său. Ca și sora ei, Prințesa Ida a murit după trei ani de căsătorie, în 1828.

Prințesa Ida de Anhalt-Bernburg-Schaumburg-Hoym

La 21 mai 1829, Augustus i-a succedat tatălui său, Ducele Petru I, la tronul din Oldenburg. Spre deosebire de tatăl său, Augustus și-a asumat titlul de Mare Duce, el fiind primul care a folosit titlul de Mare Duce de Oldenburg.

Ca Mare Duce, Augustus s-a angajat în reformarea administrației micului său stat și s-a arătat un conducător patriarhal care s-a îngrijit de agricultură, transport, asistență socială, artă și știință. Comerțul a înflorit în Weser și Jade și orașul Oldenburg a devenit unul dintre centrele culturale din Germania.^[7]

Marele Duce însă a fost reticent în a urma cererile populare de a introduce o constituție pentru Marele Ducat. Deși articolul 13 din Constituția Confederației germane obliga Oldenburg să aibă o constituție, în urma sfaturilor rudelor sale din Rusia, Marele Duce a tot amânat promisiunea de o da constituție din 1830.

Numai ca urmare a revoluțiilor de la 1848, sub presiunea consilierilor săi, Marele Duce a trebuit să se gîndească la constituție. La 18 februarie 1849 el a semnat constituția Oldenburg care a fost revizuită în 1852

Prințesa Cecilia a Suediei

La 5 mai 1831, la Viena, Augustus s-a căsătorit a treia oară cu Prințesa Cecilia a Suediei, o fiică a regelui detronat Gustav al IV-lea Adolf al Suediei. El devenise Mare Duce cu doi ani mai înainte, Prințesa Cecilia devenind prima Mare Ducesă de Oldenburg. Ambii soți erau membri ai Casei de Holstein-Gottorp și descendenți ai lui Christian August de Holstein-Gottorp, Prinț de Eutin, erau veri îndepărtați.

Augustus și Cecilia au avut trei fii:

• Alexander Friedrich Gustav (16 iunie 1834 – 6 iunie 1835)
• Nikolaus Friedrich August (15 februarie 1836 – 30 aprilie 1837)
• Anton Günther Friedrich Elimar (23 ianuarie 1844 – 17 octombrie 1895)

Mare Ducesă Cecilia a murit la 27 ianuarie 1844 în Oldenburg, la vârsta de 34 de ani.

Marele Duce Augustus a murit la 27 februarie 1853 în Oldenburg. A fost înmormântat la mausoleul ducal din Oldenburg. Augustus a fost succedat ca Mare Duce de fiul său cel mare, Petru al II-lea, Mare Duce de Oldenburg.

Augustus
Date personale
Nume la naștere	germană Paul Friedrich August
Născut	13 iulie 1783 Rastede
Decedat	27 februarie 1853 (69 de ani) Oldenburg
Părinți	Petru I, Mare Duce de Oldenburg Frederica de Württemberg
Frați și surori	Duke George of Oldenburg[*]
Căsătorit cu	Adelheid de Anhalt-Bernburg-Schaumburg-Hoym Ida de Anhalt-Bernburg-Schaumburg-Hoym Cecilia a Suediei
Copii	Amalia, regină a Greciei Ducesa Frederica Petru II Ducele Alexandru Ducele August Ducele Elimar
Cetățenie	Germania
Ocupație	suveran[*]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Holstein-Gottorp
Mare Duce de Oldenburg
Domnie	17 ianuarie 1829 – 27 februarie 1853
Predecesor	Petru I
Succesor	Petru II

* 1885: Ignatius Paoli, de fapt Feliciano Paoli, (n. 25 iulie 1818, Florența - d. 27 februarie 1885, Viena) a fost ctitorul Catedralei Sfântul Iosif și primul episcop, apoi arhiepiscop al Arhidiecezei de București.

În 1846 tânărul Paoli s-a călugărit în Congregația Călugărilor Pasioniști, unde a luat numele de Ignatius, și a fost hirotonit în 1849, după terminarea studiilor lui teologice la Roma.^[2]

În 1857 a devenit provincial a congregației pasioniștilor bisericii romano-catolice anglo-irlandeze. Sub conducerea sa a fost fondat colegiul bisericesc "St. Angus" în 1867. Acolo a servit în calitate de primul președinte și director spiritual. Paoli de asemenea a fost profesor de istorie și exegeză. La sfârșitul anului 1868 a lucrat în Ardoyne, unde a construit prima biserică, care a fost consacrată în iunie 1869 sub numele de "St. Peter and Paul". După accea a luat parte la Primul Conciliu Vatican.

·         1887: A murit Alexandr Porfirievici Borodin, compozitor rus (n. 1833). Alexandr Porfirievici Borodin  a fost un compozitor, medic si chimist de naționalitate georgiana, unul dintre compozitorii rusi care au pus bazele școlii muzicale naționale ruse, din cea de-a doua jumatate a secolului XIX. Cea mai  cunoscuta lucrare a sa  este opera „Cneazul Igor”, compusă in anul 1869 pe un libret propriu .

·         1920: Alexandru Dimitrie Xenopol (n. 23, după alte surse 24 martie 1847, Iași - d. 27 februarie 1920, București) a fost un istoric, filosof, economist, pedagog, sociolog și scriitor român. Este autorul primei mari sinteze a istoriei românilor. S-a distins și ca un filozof al istoriei de talie mondială, fiind considerat printre cei mai mari istorici români, alături de elevul său, Nicolae Iorga. A fost profesor de istorie la Universitatea din Iași și membru al Academiei Române.

Alexandru Dimitrie Xenopol s-a născut la Iași, pe data de 23 martie 1847 (după alte surse, pe 24 martie 1847), fiind fiul lui Dimitrie Xenopol, care ar fi fost de origine anglo-saxonă. Iată ce spunea chiar Alexandru D. Xenopol:

„Sunt născut în 23 martie 1847 în Iași, mahalaua Păcurari în niște case de zestre ale mamei mele... Tatăl meu Dimitrie Xenopol se trăgea din o veche familie anglo-saxonă, după tată Brunswick, după mamă Smith. El a rătăcit în tinerețe, în urma unei dureri sufletești, prin Suedia, pe mare până la Constantinopole, de unde venise la Galați. Aici fu botezat de colonelul Schelety, tatăl generalului Carol Scheleti, care-i dădu numele de Dimitrie și-i schimbă tot odată și familia din Brunswick în Xenopol, adică „fiul străinului”.”

—Alexandru D. Xenopol, Istoria ideilor mele^[4]

Iacob Negruzzi^[5][6] și Neagu Djuvara^[7] menționează ipoteza originii evreiești a tatălui lui Xenopol, Dimitrie Xenopol, care era supus britanic și grec și de religie protestantă ^[8][9].

Dimitrie Xenopol a lucrat ca dragoman (traducător) în serviciul Consulatului Prusiei în Moldova, apoi ca profesor privat al copiilor banului Iordache Ruset la Bacău, ca administrator al unui internat și director de penitenciar la Iași. Mama istoricului, Maria (născută Vasiliu), era de origine greco-română.^[10].Soții Xenopol au avut șase copii: Alexandru, Filip, Maria, Nicolae, Lucreția și Adela.

După absolvirea liceului în orașul natal, și-a completat studiile universitare de filosofie, drept și istorie (1867 - 1871), culminând cu obținerea doctoratului în drept la Berlin și a celui în filosofie la Giessen, în același an, 1871. În ambele sale lucrări de susținere a disertației de doctor, Alexandru Xenopol se arată a fi un adept al modelelor de drept, filozofice și istorice propuse de savanții germani.

Cu ocazia împlinirii a patru secole de la ctitorirea Mănăstirii Putna, s-a hotărât ca această aniversare să fie marcată de ample acțiuni religioase și culturale. Cu trei săptămâni înainte de prăznuire (care trebuia să aibă loc la 15 august 1870) a început războiul franco-prusac, Imperiul Austriac (de care aparținea și Bucovina) fiind în alertă. Din acest motiv „Comitetul central pentru serbarea de la mormântul lui Ștefan cel Mare, față cu situațiunea actuală critică, a decis amânarea festivității pe 15/27 august 1871”.^[11] La 20 iunie 1871, Comitetul de organizare a serbărilor de la Putna, întrunit la Viena, a inițiat un concurs pentru cel mai bun discurs festiv care se va ține, de către un student, la mormântul marelui voievod, cu prilejul serbării. Discursul trebuia să îndeplinească mai multe condiții: să nu fie prea lung, să fie scris într-un limbaj accesibil, să se refere în special la „rolul istoric național al lui Ștefan cel Mare” și „să nu facă aluziuni intenționate la împrejurările politice de azi”. O comisie formată din Vasile Alecsandri, Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi și Vasile Pogor urma să decidă care era cel mai bun discurs. Concursul a fost câștigat de Alexandru D. Xenopol, pe atunci student la Berlin ca stipendiat al Societății „Junimea” din Iași. La 25 iulie, Xenopol îi scria lui Ioan Slavici că este de acord cu tipărirea discursului său festiv în broșură și că ar dori ca suma realizată din vânzarea acesteia să se adauge „la fondul pe care avem de gând a-l aduna pentru facerea unui monument lui Ștefan cel Mare”.^[11]

Reîntors în țară, Alexandru D. Xenopol a intrat în magistratură, fiind, în 1872, prim-procuror al Tribunalului din Iași. Este acceptat în asociația culturală Junimea, Titu Maiorescu cunoscându-l încă din timpul studenției. Iacob Negruzzi îl numea pe Xenopol „cel mai iubit și mai alintat copil al Junimii”.^[12]

În 1878, obține, prin concurs, Catedra de istorie a românilor la Universitatea din Iași, urmând ca din 1883 să renunțe la magistratură integrându-se total, având preocupări intelectuale multiple, ca profesor, cercetător, editor, istoric, în viața Universității din Iași.

În anul 1891 obține, tot prin concurs, și Catedra de istorie universală, la aceeași Universitate, devenind astfel unul dintre acei intelectuali de forță, capabili de a susține multiple cariere intelectuale.

În calitatea sa de istoric, filozof al istoriei, economist, literat, pedagog, jurist, sociolog, profesor, pedagog, Alexandru D. Xenopol a fost ales în 1893 membru titular al Academiei Române.^[13] Între 1898 - 1901 devine rector al Universității din Iași.

Între anii 1894 - 1903 și, respectiv 1906 - 1908, a editat revista „Arhiva”, care apărea la Iași.

Ca om de știință, cu deosebire pentru meritele sale excepționale în domeniul istoriei, începând cu anul 1900, Xenopol a devenit membru de onoare al Societății de Arheologie din Bruxelles, apoi a primit același titlu de la Societatea Academică din Cernăuți, în 1901, a fost ales membru al Institutului Internațional de Sociologie (1903) și, respectiv, membru titular al Academiei de Științe Morale și Politice din Paris (1914) și vicepreședinte al Societății de Sociologie din Paris (1916).

S-a aflat întotdeauna într-un fertil dialog cu învățații renumiți ai Europei, prin intermediul forurilor științifice istorice, care i-au acordat adeseori premii de excelență, alături de Academia Română.

A murit la 27 februarie 1920 în București, unde se mutase din anul 1915. În ultimii ani ai vieții a trăit în condiții materiale precare, fiind paralizat și afazic. În anii de ocupație germană 1917-1918 a fost evacuat la Iași. El și soția sa au apelat de mai multe ori la ajutorul autorităților, inclusiv pentru alimente. Parlamentul i-a aprobat acordarea unei pensii exact în ziua în care, după câteva ore, a decedat.^[14]

Dintre frații mai tineri ai istoricului, Filip a devenit un cunoscut arhitect, iar Nicolae Xenopol a fost politician și diplomat, a ocupat în 1912-1913 postul de ministru al industriei și comerțului în Guvernul Take Ionescu, și a fost cel dintâi ambasador al României în Japonia. Lucreția Xenopol a fost profesoară de liceu și membră a Societății de Geografie, iar Adela Xenopol s-a distins ca femeie de cultură și militantă feministă.

Încă din anii de început ai activității sale științifice, Alexandru D. Xenopol s-a remarcat prin analize istorice, cu valoare incontestabilă, publicate în revista Convorbiri literare. Dintre acestea se impune scrierea Teoria lui Röesler. Studiu asupra stăruinței românilor din Dacia Traiană, apărută în 1884 într-un format de 300 de pagini. Pe aceeași temă a publicat la Paris, în 1885, lucrarea O enigmă istorică. Românii în Evul Mediu. Sunt demonstrații veridice privind temeinicia, pe baza criticii moderne, a autohtoniei și continuității românilor în spațiul românesc tradițional, carpato-danubiano-pontic.

În perioada 1888 - 1893, Alexandru D. Xenopol a tipărit la Iași opera sa fundamentală, Istoria Românilor din Dacia Traiană, având șase volume și totalizând aproape 4000 de pagini. Este prima prezentare sistematizată, analitică și complexă a istoriei românilor, din toate provinciile tradiționale, începând tratarea problematicii din cele mai vechi timpuri până la unirea din anul 1859. În scopul finalizării acestei sinteze, autorul a realizat cercetări îndelungate în arhive și biblioteci din țară ori din străinătate, publicând anticipat diverse studii referitoare mai ales la izvoarele și instituțiile istorice românești.

În elaborările sale surprinde structurile societății românești, dinamica evenimentelor, cauzalitatea și finalitatea acestora. De asemenea, prezintă aspecte fundamentale proprii vieții sociale, economice, politice, administrative, culturale și religioase, definitorii pentru români, urmărește evoluția activității umane, producțiile și bogățiile acestui spațiu geo-istoric, reliefează categoriile sociale, starea și evoluția țăranilor, meșteșugarilor, breslașilor, târgoveților, orășenilor sau a marilor proprietari funciari.

Un loc important se acordă structurilor instituționale, proprii statelor românești, cum au fost cele integrate activităților juridice, financiare, școlare, cutumiare, militare, intelectuale, și se fac referiri la știință, biserică, la politica internă și externă.

Abordând importanța teoriei în istorie, considerată ca una din principalele caracteristici ale acesteia, Alexandru D. Xenopol a insistat asupra perioadei când a apărut ideea unității naționale în conștiința poporului român. Pornind de la asemenea filozofie, prezintă, în esență, factorii favorabili ce au călăuzit unitatea genezei românești, traversând vremurile și ajungând la oportunitatea unității politice în timpul vieții sale.

• 1888 - 1893—Publică monumentala lucrare Istoria românilor din Dacia Traiană, în 6 volume, prima istorie completă a românilor scrisă vreodată până la el.
• 1899 și, respectiv 1908 - Publică, de pe poziția de filosof al istoriei Les principes fondamentaux de l'histoire în 1899 și La théorie de l'histoire în 1908.

Aceste două lucrări, scrise și publicate în limba franceză i-au adus o faimă mondială de filosof al istoriei, recunoaștere universală și au cântărit decisiv în alegerea sa ca membru titular al Academiei de Științe Morale și Politice din Paris.

• Cauzalitatea în succesiune;
• Domnia lui Cuza Vodă;
• Istoria partidelor politice din România;
• L'hipotese dans l'Histoire (original publicată în franceză);
• Noțiunea valorii în istorie;
• Principiile fundamentale ale istoriei;
• Războaiele dintre ruși și turci și înrîurirea lor asupra Țărilor Române;
• Sociologia e istoria (original publicată în italiană);
• Studii asupra stăruinței românilor în Dacia traiană;
• Teoria lui Roesler;
• Zur Logik der Geschichte (original publicată în germană) ...

Un prestigios premiu acordat anual de Academia Română pentru cea mai bună cercetare de istorie modernă și contemporană poartă numele renumitului savant.^[17] De asemenea, numele său a fost dat și unui institut de cercetare al Academiei Române (Filiala Iași): „Institutul de Istorie A. D. Xenopol”.^[18]

În București există Colegiul Economic „A. D. Xenopol”.^[19]

Sunt străzi care îi poartă numele în mai multe orașe din România: București (sectorul 1), Cluj, Iași, Lugoj, Oradea, Pitești, Sibiu, Timișoara.

În incinta Universității din Iași se află un bust al lui Alexandru D. Xenopol, operă a sculptorului Richard Hette.

Alexandru D. Xenopol
100 de ani de la moarte
Alexandru D. Xenopol
Date personale
Născut	23 martie 1847[1]  Iași, Moldova[2]
Decedat	27 februarie 1920 (72 de ani)[3][1]  București, România[2]
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Cetățenie	România
Ocupație	istoric economist scriitor filozof
Activitate
Alma mater	Universitatea din Iași
Organizație	Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași Collège de France
Lucrări remarcabile	Istoria Românilor din Dacia Traiană Histoire des Roumains de la Dacie Trajane depuis les origines jusqu’a l’Union des Principautés en 1859 Les principes fondamentaux de l’histoire La thėorie de l’histoire
Cunoscut pentru	Prima mare sinteză a istoriei românilor Filozofia istoriei
Membru titular al Academiei Române

·         1926:  româncă (n. 1857)

·         1936 - A murit fiziologul rus Ivan Petrovici Pavlov, unul dintre fondatorii psihologiei experimentale – a descoperit reflexele condiţionate; a primit Premiul Nobel pentru Fiziologie-Medicină în anul 1904 (n. stil nou 26.09) (n.14.09.1849).

·         1940 – Moare Peter Behrens, arhitect și designer german; (n. 14 aprilie 1868). A fost un adevărat deschizător de drumuri în multe domenii ale arhitecturii industriale și designului secolului 20. Pentru o perioadă scurtă, dar esențială, de timp a fost mentorul a trei arhitecți importanți ai secolului trecut, Walter Gropius, Ludwig Mies van der Rohe și Le Corbusier, care i-au fost învățăcei aproape simultan la începuturile carierelor acestora.

·         1940 - A murit Nicolae Tonitza, pictor, grafician şi critic de artă (n.13.04.1886).

·         1948: Nicodim Munteanu, născut Nicolae Munteanu, (n. 6 decembrie1864, Pipirig, județul Neamț – d. 27 februarie 1948, București) a fost al doilea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (1939-1948), și membru de onoare al Academiei Române. Patriarhul Nicodim Munteanu a decedat de pneumonie
Studii:

• 1882-1890 - Seminarul „Veniamin” din Iași
• 1890-1895 - Academia duhovnicească din Kiev (licența în 1895)
• 1894 - tuns în monahism la mănăstirea Neamț, sub numele de Nicodim
• 1894 - hirotonit ierodiacon la Iași
• 1886 - ieromonah
• 1895 - predicator la catedrala mitropolitană din Iași
• 1898-1902 - hirotesit arhimandrit și numit vicar al mitropoliei Moldovei
• 1902-1909 - vicar al Episcopiei Dunării de Jos
• 1908-1909 - director al Seminarului "Sf. Andrei" din Galați
• 1909 - arhiereu-vicaral al Mitropoliei Moldovei, cu titlul, "Băcăuanul"
• 1912, 18 februarie - ales episcop la Huși (înscăunat la 3 martie 1912)
• 1918, iunie - 1919, decembrie - locțiitor de arhiepiscop al Chișinăului și Hotinului
• 1923, 31 decembrie - retras din scaunul de la Huși
• 1924-1935 - starețul mănăstirii Neamț.
• 1918, 5 octombrie - Membru de onoare al Academiei Române
• 1920 - „doctor honoris causa” al Facultății de Teologie din Cernăuți
• La 23 ianuarie 1935 a fost ales mitropolit al Moldovei (înscăunat 4 februarie 1935).
• La 30 iunie 1939 a fost ales patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (înscăunat 5 iulie), păstorind până la moarte.

* 1955: Alexandru Marcu (n. 31 decembrie 1894 Burdujeni-Suceava – d. 27 februarie 1955, Văcărești-București) a fost un profesor român, savant italienist, traducător, membru corespondent (1940) al Academiei Române, subsecretar de Stat în Ministerul Propagandei, în Guvernul condus de Ion Antonescu (3). A murit în închisoarea Văcărești.

Alexandru Marcu s-a născut la 31 decembrie 1894, la Burdujeni-Suceava.

A fost absolvent al Colegiului Național Carol I din Craiova. A fost licențiat în litere, în 1919, al Facultății de Litere și Filosofie din București. La recomandarea profesorului Ramiro Ortiz, a studiat la Roma, la Accademia di Romania (1923-1924). A obținut titlul de doctor în litere la Florența (Italia).

Alexandru Marcu a fost profesor la Universitatea din București, specialist în italienistică, membru corespondent (1940) al Academiei Române. A tradus din literatura italiană.

A fost subsecretar de Stat în Ministerul Propagandei, în Guvernul condus de Ion Antonescu (3). După răsturnarea Regimului lui Ion Antonescu^[1], Alexandru Marcu a fost arestat. Conform deciziei criminală cu nr. 27 din 6 februarie 1948, Alexandru Marcu, deținut în penitenciarul Văcărești, a fost condamnat la 12 (doisprezece) ani temniță grea și la cinci ani detențiune riguroasă […], urmînd să execute numai pedeapsa de doisprezece ani temniță grea cu degradare civică pe același termen [...]. ^[2]

Deținut politic, a murit în închisoarea Văcărești-București.

·         1959 - A murit inginerul Constantin Budeanu, unul dintre întemeietorii şcolii româneşti de electrotehnică, membru al Academiei Române. A avut o contribuţie însemnată în studierea mărimilor şi unităţilor din fizică (n.16.02.1886).

* 1961: Selahattin Adil (19 ianuarie^[1] 1882, Constantinopol – 27 februarie1961, Istanbul) a fost un ofițer în armata otomană și general în cea turcă. A participat în Primul Război Mondial și la Războiul turc de independență, fiind comandantul trupelor de restaurație a Istanbulului.

În 1923, după ce a părăsit serviciul militar, a devenit guvernator al provinciei Adana și membru în Marea Adunare Națională a Turciei. După moartea sa, survenită pe 27 februarie 1961, a fost înmormântat în cimitirul Zincirlikuyu.

* 1970: Reizo Fukuhara (2 aprilie 1931 - 27 februarie 1970) a fost un fotbalistjaponez
* 1971: Tache Caciona (n. 24 decembrie 1885, Avdela, Grecia – d. 27 februarie 1971, București) a fost un poet aromân și figură publică însemnată. Aromânii îi spun, de regulă, Tachi Caciona^[1] . În afara preocupărilor sale literare, numele său oficial era Dumitru Caciona, inginer agronom de elită, gestionând timp de circa două decenii, ca administrator general, afacerile domeniilor Brâncoveanu.

Tache Caciona (alias Dumitru Caciona sau Dimitrie Caciona) s-a născut pe 24 decembrie 1885 la Avdela, un sat macedonean aflat la poalele Pindului, sat numit și Abela, actual aparținând de Grecia. Unul dintre primii biografi ai lui Dumitru Caciona a fost profesorul universitar Tache Papahagi^[2].

În 1904 a absolvit Liceul român din Bitola, oraș situat în Macedonia sârbească (numit, uneori, și Bitolia sau, în timpul ocupației otomane, Monastir).

Imediat după terminarea liceului, Dumitru Caciona a emigrat in America, stabilindu-se în orașul Nashua, unde s-a ocupat de afaceri imobiliare.

În 1907 vine în România, unde își începe studiile la Școala Superioară de Agricultură ”Herăstrău” din București pe care o termină în 1910, devenind inginer agronom.

În 1925 Dumitru Caciona solicită și obține cetățenia română, renunțând la ”orice protecție străină” la care ar fi avut dreptul^[3].

În 1948 i s-a confiscat de către regimul comunist întreaga avere ce o deținea la Momiceni, în fosta comună Șerbăneștii de Sus, județul Olt, fiind considerat moșier. Mai mult decât atât, el a fost obligat la domiciliu forțat în comuna Răcăciuni, județul Bacău.

Caciona a murit pe 24 februarie 1971 la București, deși el mai avea încă, la acea vreme, domiciliu forțat în comuna Răcăciuni, județul Bacău, așa cum rezultă dintr-o copie a certificatului său de deces anexată în documentarul Dumitru Caciona.

În mod paradoxal sau de-a dreptul genial, Dumitru Caciona (alias Tache Caciona) este considerat a fi un clasic al literaturii aromâne, deși activitatea sa literară se rezumă la doar câteva poezii și la ”cîte ceva răzleț”, publicat din când în când. El a debutat publicistic în anul 1909, pe când era student, în Calendarul Armănescu al revistei Graiu Bun, cu poezia ”De-acasă”^[4]. Întreaga sa operă literară a fost scrisă în dialect aromân.

În 1932, pe când Caciona avea 47 de ani, sub îngrijirea lui Tache Papahagi, la Editura Societății ”Apostol Mărgărit”, apare, la București, cartea ”Poeții Z. A. Araia și T. Caciona”. Tot Papahagi s-a ocupat și de transpunerea în limba literară a poeziilor lui Caciona^[5].

În perioada 1910 – 1911, Tache Caciona a condus, împreună cu dr. T. Ceapara, dr. Constantin Sufleri, dr. Iancu Mihail și Ion Foti, ”frumoasa revistă Lilicea Pindului” (Floarea Pindului). În această revistă el a publicat poeziile ”Ah, iară-mi bate ochiul” și ” Di cu noapte”.

Caciona este poetul aromân cel mai apropiat structural de George Coșbuc, în unele din versurile lui percepându-se, totuși, și unele ecouri din poezia lui Octavian Goga. Poeziile lui au un caracter mai mult epic, redând ”sbuciumările poporului său, sentimentul acut național”^[6].

Pe lângă poeziile amintite, Tache Caciona a publicat și povestirea în proză Inima tu platări^[7].

După mărturisirea pe care Dumitru Caciona o făcea, printr-o scrisoare adresată lui Tache Papahagi, în 1922, ”un caet întreg cu manuscrise i-a dispărut în timpul războiului pentru întregirea neamului nostru nord-danubian”. Norocul face, totuși, ca la intervenția scriitorului aromân Dina Cuvata, în anul 2000, să se publice, la Editura Cartea Aromãnã, în SUA, o carte de 102 pagini a lui Caciona cu titlul ”Di-acasă”, carte ce cuprinde și multe din poeziile conținute într-un caiet încredințat poeților Ianachi Zeana și Teja Paris.

·         1980 - A murit Virgil Andriescu, filolog şi publicist (n.14.08.1946).

·         1982 - A murit scriitorul Mihail Drumeş (n.26.11.1901).

·         1989: Konrad Zacharias Lorenz (n. 7 noiembrie, 1903, Viena – d. 27 februarie, 1989, Viena) a fost un specialist în zoologie, psihologie animală, ornitolog și laureat al Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină în 1973. Este considerat fondatorul etologiei moderne, studiile anterioare fiind ale profesorului său Oskar Heinroth.

·         1990: Alexandru Rosetti (n. 20 octombrie 1895,^[2] București, România – d. 27 februarie 1990,^[2] București, România) a fost un reputat lingvist și filolog român, editor, pedagog, istoric al limbii române, patron spiritual al școlii românești de lingvistică. Profesor la Facultatea de Litere din București, Alexandru Rosetti a fost unul dintre patronii spirituali ai școlii lingvistice de la București, alături de nume importante precum Theodor Capidan, Jacques Byck, Iorgu Iordan sau Alexandru Graur. A fost membru titular al Academiei Române din 1948.
Alexandru Rosetti era un urmaș al familiei prințului Rosetti. A fost fiul lui Petre Rosetti Bălănescu, avocat și moșier, și al Zoei (născută Cornescu), fiica lui C. C. Cornescu, autorul cărții Manualul vânătorului (1874). A urmat școala primară la Câmpulung-Muscel și liceul „Gheorghe Lazăr” din București (bacalaureat în 1914).A urmat cursurile Facultății de Litere (1916-1920), întrerupte în timpul războiului când a fost mobilizat pe front și rănit în luptele de la Mărășești (1917).I-a avut profesori pe Ovid Densusianu, Ion Bianu, I. A. Candrea, Dimitrie Onciul. Și-a susținut doctoratul la Sorbona, Paris, cu teza Recherches sur la phonétique du roumain au XVI-e siècle (Paris, 1926)^[3]. La Paris s-a căsătorit cu Maria Rallet. A ajuns în 1933 directorul Fundației Regale pentru Literatură și Artă a regelui Carol II, cea mai prestigioasă editură din România din epoca interbelică (este director până în 1947). De la bun început obiectivele sale erau complexe: în primul rând publicarea de ediții critice ale scriitorilor clasici români, a colecției „Energia", unde regele Carol propunea tipărirea de cărți de aventură, ediții definitive ale scriitorilor contemporani.

După ce a obținut titlul de doctor în litere la Sorbona a devenit conferențiar universitar de fonetică generală și experimentală în 1928, apoi profesor în 1932 la Facultatea de Litere și Filozofie din București. Din 1938 a fost titularul Catedrei de limba română.

În perioada 1945-1946 a fost decan al Facultății de Litere și Filosofie, iar între anii 1946-1948 - rector al Universității din București.

Din anul 1963 a fost directorul Centrului de cercetări fonetice și dialectologice al Academiei. A primit titlurile de Doctor honoris causa al Universităților din Montpellier și din Aix-en-Provence. A fost membru corespondent al Academiei suedeze și membru al Academiei iugoslave din Zagreb. A fost ales membru în biroul Societății internaționale de științe fonetice și membru în Comitetul internațional al slaviștilor. A obținut Premiul de Stat în 1962 și distincția de Om de știință emerit în 1965.

Activitatea de filolog a lui Alexandru Rosetti se întinde pe aproape șapte decenii de muncă intensă, coroborată de pasiunea sa extraordinară pentru bibliofilie. Atât în epoca interbelică, cât și în perioada comunistă, Rosetti s-a ocupat de editarea unor opere complete ale scriitorilor și cronicarilor români ca Miron Costin, Ion Neculce, Grigore Ureche sau Ion Luca Caragiale (la această ediție lucrând alături de Silvian Iosifescu, Șerban Cioculescu și Liviu Călin). Rosetti a inițiat și publicat primele ediții critice ale operelor lui Hașdeu, Alexandru Odobescu, Ion Heliade Rădulescu, Nicolae Bălcescu. De importanță națională și internațională rămân studiile și cercetările sale lingvistice, cu precădere trebuie precizat interesul pe care l-a arătat pentru istoria limbii române, cu susținerea unor teorii proprii de o mare originalitate, recunoscute pentru acribia și metodele cu care acesta operează. Prin studiile sale de limbă românească veche, de fonetică și dialectologie , prin utilizarea unor instrumente de cercetare noi, de exemplu fonetica experimentală, a adus contribuții primordiale în cercetarea științifică a limbii române. A promovat direcții noi ale cercetării : lingvistica matematică și structurală.

A fost unul dintre cei mai profunzi cunoscători ai limbii române, pe care a studiat-o printr-o vastă documentare istorică. În prefața la „Istoria limbii române” a scris : „Limba română este reprezentanta latinei vorbite în mod neîntrerupt, din momentul stabilirii stăpânirii romane în părțile orientale ale Imperiului și până astăzi.”

A fost directorul editurii „Cultura Națională” a cărei redacție, în ultimul ei avatar, se instalase în pasajul Maca

Profesor de filologie la Facultatea de Litere din București (titularul cursului de istoria limbii române vreme de câteva decenii), academicianul Alexandru Rosetti a lăsat nenumărate lucrări de specialitate, publicate în țară și Occident (în special în Franța și Danemarca). Este cunoscut ca unul dintre cei mai longevivi membri ai Academiei Române, rămânând titularul acestui înalt for chiar și în perioada socialist-comunistă, când o parte importantă dintre academicienii care nu aderaseră la noua doctrină își pierduseră titlul academic la fel ca și titlul de profesor universitar (fiind astfel excluși complet din viața publică). Astfel, câțiva lingviști importanți ca Iorgu Iordan, Alexandru Graur, Jacques Byck, Ion Coteanu și apoi Alexandru Rosetti se dovediseră părtinitori (favorabili) noii structuri politice, rămânând în înaltele foruri științifice și culturale și activând de asemenea ca profesori universitari. Totodată Institutul de Lingvistică din București al Academiei Române îi poartă numele (alături de cel al lui Iorgu Iordan).

Rosetti rămâne printre puținii oameni de cultură din România care au cunoscut o parte semnificativă dintre intelectualii români și străini ai secolului în care a trăit. A întreținut o corespondență notabilă cu George Călinescu și Tudor Vianu, dar și cu profesori de renume din Occident. A scris mai multe memorii de călătorie: Note din Grecia (1938), Diverse (Note de drum, amintiri eseuri) (1961), Cartea albă (1968), Călătorii și portrete (1977).

Alexandru Rosetti se stinge la 27 februarie 1990 la locuința sa din București, în urma unui incident electric. Moartea sa este descrisă și de Gheorghe Florescu, unul dintre cunoscuții săi, în cartea sa Confesiunile unui cafegiu. De altfel, Rosetti este unul dintre puținii intelectuali români activi în perioada interbelică ce au supravețuit Revoluției din decembrie 1989 (un alt caz similar este cel al cunoscutei Cella Delavrancea).

Lucrări:

• Alexandru Rosetti, Istoria limbii române, București: Editura Științifică, 1964 -1966;
• Alexandru Rosetti, Istoria limbii române, de la origini până în secolul al XVII-lea, Editura pentru Literatură, București, 1968;
• Alexandru Rosetti et al., Istoria literaturii române, București: Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1968 - 1973;

Ediții ale Istoriei limbii române

• Limba română în secolul al XVI-lea, Cartea Românească, București, 1932; ed. a 2-a, revăzută și adăugită: Istoria limbii române, VI: Din secolul al XIII-lea până în secolul al XVII-lea, Fundația pentru Literatură și Artă, București, 1946; ed. a 3-a:Limba română în secolele al XIII-lea-al XVI-lea, Editura Academiei R.P.R., București, 1956; ed. a 4-a, Editura Științifică, București, 1966
• Istoria limbii române, I: Limba latină, Fundația pentru Literatură și Artă, București, 1938; ed.a 2-a, revăzută și adăugită, București, 1940; ed. a 3-a, Editura Științifică, București, 1960; ed. a 4-a, Editura Științifică, București, 1964
• Istoria limbii române, II:Limbile balcanice, Fundația pentru Literatură și Artă, București, 1938; ed. a 2-a, revăzută și adăugită, București, 1943; ed.a 3-a, Editura Academiei R.P.R., București, 1961; ed.a 4-a, Editura Științifică, București, 1964
• Istoria limbii române, III: Limbile slave meridionale, Fundația pentru Literatură și Artă, București, 1940; Influența limbilor slave meridionale asupra limbii române, ed. a 2-a, Editura de Stat, București, 1950; Influența limbilor slave meridionale asupra limbii române (secolele VI-XII), ed. a 4-a, Editura Academiei R.P.R., București, 1962;ed.a 5-a, Editura Științifică, București, 1964
• Istoria limbii române, IV: Româna comună, Casa Școalelor și a Culturii Poporului, București, 1941; ed. a 2-a, revăzută și adăugită, Editura Științifică, București, 1966
• Istoria limbii române, V: Secolele XII-XV, Editura Științifică, București, 1966
• Istoria limbii române, VI
• Istoria limbii române literare (în colaborare cu Liviu Onu și Boris Cazacu) Istoria limbii române literare, I, De la origini până la începutul secolului al XVIII-lea, Editura Științifică, București, 1961; II, De la începutul secolului al XVIII-lea până la începutul secolului al XIX-lea

Alexandru Rosetti
Date personale
Născut	20 octombrie 1895[2]  București, România
Decedat	27 februarie 1990 (94 de ani)[2]  București, România
Cauza decesului	accident
Cetățenie	România
Ocupație	lingvist, scriitor, editor, profesor universitar
Activitate
Alma mater	Universitatea din București
Organizație	Universitatea din București
Partid politic	Partidul Comunist Român
Premii	Premiul Herder (1980) Premiul de Stat al Republicii Populare Române (1962)[1]
Membru titular al Academiei Române

·         1991: Dimitrie Ioan Mangeron (n. 15/28 noiembrie 1906, Chișinău - d. 27 februarie 1991, Iași) a fost un matematician român, membru corespondent al Academiei Române (din 1990).

S-a născut în familia unui mecanic de locomotivă din Basarabia, care circula pe ruta Chișinău - Sankt Petersburg. A absolvit liceul la Ungheni și Facultatea de Științe (secția matematici) a Universității „Al. I. Cuza” din Iași, unde a fost oprit să lucreze, inițial ca asistent, mai apoi ca șef de lucrări, conferențiar și profesor. A obținut titlul de doctor în matematică la Universitatea din Neapole în anul 1932 și a devenit doctor docent în științe în 1956. A fost șeful catedrei de mecanică și mecanisme până în 1958, iar în continuare șeful Catedrei de matematică de la Institutul Politehnic din Iași (azi Universitatea Tehnică Gheorghe Asachi din Iași). A fost coordonatorul Buletinului Institutului Politehnic din Iași.

Mangeron este unul dintre matematicienii cei mai prolifici din România. A publicat peste 600 de lucrări, inclusiv o monografie amplă în 3 volume, consacrată mecanicii corpului rigid, care a fost domeniul principal de interes științific. A avut preocupări în domeniul ecuațiilor diferențiale, neliniaritate, robotică, astronautică ș.a. Era poliglot. Citea în 10 limbi și publica în 6 limbi. Ca profesor universitar a fost unul dintre cei care au atras admirațiile studenților de pretudindeni. A fost membru a peste 25 de societăți științifice internaționale din Anglia, Austria, Canada, Franța, Elveția, India, Italia, Japonia, R.D.G., R.F.G, SUA, Suedia, URSS, inclusiv a Societății Americane de matematică, a Societății Internaționale de astronautică ș.a. A predat cursuri postuniversitare în Franța, R.F.G., Austria, Canada, SUA și Spania, în limbile țărilor respective.

În anul 1936, Mario Salvador de la Columbia University din New York a folosit în una dintre lucrările lui denumirile ecuații Mangeron, funcții Mangeron pentru „ecuațiile undelor polivibrante”, descoperite de Dimitrie Mangeron. Realizările matematicianului român au servit și la transmisia undelor luminoase, radio etc. de la un post la altul. Aceleași ecuații Mangeron stau la temelia așa-numitelor „optimizări de fenomene în rețele spațiale echidistante.” A creat teoria accelerațiilor reduse care urma să fie utilizată în acțiunea de pregătire a zborurilor spațiale. A generalizat ecuațiile lui Lagrange, care se află la baza mecanicii, introducând accelerații de ordin superior, ajungând la ecuațiile denumite Mangeron-Tsenov sau Lagrange-Mangeron.

Dimitrie I. Mangeron a fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Podgoria Copou, pe mormântul său fiind amplasat un bust de bronz. În prezent, bulevardul ieșean care străbate splaiul Bahluiului de la Facultatea de Chimie Industrială la Facultatea de Construcții și Arhitectură poartă numele academicianului Dimitrie Mangeron.

Dimitrie Ioan Mangeron
Date personale
Născut	15/28 noiembrie 1906  Chișinău, Imperiul Rus
Decedat	27 februarie 1991 (84 de ani)  Iași, România
Naționalitate	Română
Ocupație	matematician
Activitate
Rezidență	România
Domeniu	Matematică, mecanică
Instituție	Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iași
Alma Mater	Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Organizații	Academia Română
Societăți	Academia Română
Membru corespondent al Academiei Române Mormântul acad. Dimitrie Mangeron în cimitirul Mănăstirii Podgoria Copou.

* 1993: Lillian Gish (n. 14 octombrie 1893, Springfield, Ohio, SUA - d. 27 februarie 1993, New York City), pe numele adevărat Lillian Diana De Guiche, a fost o actriță americană de teatru și film. A jucat pe scenă de la 6 ani cu numele artistic Alice Niles.

Debutează în cinema în 1912, sub conducerea lui D. W. Griffithrealizând, în perioada de aur a filmului mut, cele mai importante creații din strălucita ei carieră. Este prezentă în cele mai mari opere ale genialului regizor. Făptura ei încântătoare – întruchipare a inocenței – a conferit rolurilor o forță dramatică plină de patetism

Născută într-o familie engleză emigrată în America în 1632, de fapt un amestec de emigranți scoțieni, irlandezi și francezi, Lillian Gish numără printre strămoși pe cel de-al doisprezecelea președinte american, Zachary Taylor.

În 1902 începe să joace teatru în compania mamei sale și a surorii mai mici, Dorothy Gish, împinse de nevoi (tata le părăsise) și expunându-se dezonoarei într-o societate încă încorsetată, ce privea meseria de actriță ca pe o ocupație oarecum degradantă. Joacă astfel timp de mai mulți ani cu o companie itinerantă și participă chiar la un turneu cu una din cele mai renumite actrite ale scenei franceze timpurii, Sarah Bernhardt. Lillian a fost pe Broadway între 1913 și 1976.

Ea face parte din douăzeci și nouă de producții, printre care : Unchiul Vania de Cehov, de două ori, în 1930 și 1973, o operetă în 1965, o comedie muzicală – ultima ei apariție pe Broadway – în 1975 și 1976. Actriță exigentă, mereu în căutarea noului, Lillian Gish acceptă s-o interpreteze pe Lizzie Borden, un rol extrem de dur, însă este împiedicată, spre marele ei regret, de a crea Arsenic și dantelă veche (Arsenic and Old Lace), pe care autorii i-au propus-o. Va avea șansa de a juca în varianta filmică a piesei, din 1969.

Deși starului nu-i lipsesc propunerile la Hollyood, dar și pentru că anumite griji o îndepărtează de ecran, Lillian Gish va prefera scena în cea mai mare parte a anilor ‘30 și în prima parte a anilor ‘40. Revine la ecran în roluri secundare, uneori marcante: Duel în soare în regia lui King Vidor, în Vântul câmpiei al lui John Huston, unde îl regăsește pe Lionel Barrymore, care îi fusese partener la productiile lui D.W.Griffith. Lui Huston nu-i vine să creadă că o vede trăgând mai iute decât Burt Lancaster.

Ea mai joacă în Pânza de păianjen de Vincente Minelli și în Comedianții al lui Peter Glenville, alături de Elizabeth Taylor și Richard Burton. Marele Charles Laughton îi oferă un rol pe măsură într-o operă demnă de trecutul ei: o femeie pură și curajoasă în Noaptea vânătorului, din 1955.

Mai târziu Robert Altman îi va adresa un omagiu «vibrant» în Nunta (1978), iar Gish, la rândul ei, îi va da replica unei alte legende, mai agresivă de data asta – Bette Davis. Sfânta Lillian a lăsat să-i scape că există pe lume și persoane nu prea drăguțe...

În cariera ei cinematografică, Lillian Gish mărturisea două regrete, două proiecte îndelung gândite și niciodată realizate: adaptarea lui Peter Pan, pentru care primise acordul autorului și o Ioana d’Arc regizată de francezul Abel Gance.

În culmea gloriei, actrița americană a întâlnit mari personalități și a inspirat numeroși artiști și scriitori. Francis Scott Fitzgerald, de exemplu, era unul din cei mai mari fani ai săi. Printre pionierii cinematografiei, ea a contribuit enorm la edificarea noii arte, luptând mult, de asemenea, pentru conservarea filmelor mute. S-a stins aproape centenară, în februarie 1993, la New York, după 88 ani de carieră ca actriță, din care 75 ani de cinema, ani în care a lucrat cu cei mai mari realizatori ai vremii.

·         1998: George Herbert Hitchings (n. 18 aprilie 1905 – d. 27 februarie 1998) a fost un chimist american, laureat al Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină împreună cu Sir James Black și cu Gertrude Elion „pentru descoperirea unor principii importante pentru tratamentul medicamentos”,^[1] Hitchings în mod special pentru activitatea sa în domeniul chimioterapiei.

Hitchings s-a născut la Hoquiam, Washington, în 1905, și a crescut acolo, precum și la Berkeley, California, San Diego, Bellingham, Washington, și Seattle. A absolvit liceul Franklin din Seattle, unde a fost salutatorian (al doilea din toată promoția), în 1923, și de acolo a studiat la Universitatea Washington, pe care a absolvit-o cu diplomă în chimiecum laude în 1927, după ce a fost ales în Phi Beta Kappa ca junior în anul anterior. În acea vară, a lucrat la Stația Biologică Puget Sound a universității, aflată la Friday Harbor pe Insula San Juan [1], și a obținut o diplomă de master în anul următor pentru teza bazată pe această activitate.

De la Universitatea Washington, Hitchings a mers la Harvard ca profesor fellow, ajungând acolo la Facultatea de Medicină. Înainte să își ia doctoratul în 1933, a intrat în Alpha Chi Sigma în 1929. În următorii zece ani, a lucrat la Harvard și la Case Western Reserve University. În 1942, s-a angajat la Wellcome Research Laboratories, unde a început să lucreze cu Gertrude Elion în 1944. Medicamentele produse de echipa lui Hitchings conțineau 2,6-diaminopurină (un compus folosit pentru tratarea leucemiei) și p-clorofenoxi-2,4-diaminopirimidină (un antidot al acidului folic). Conform autobiografiei sale publicată pe site-ul Premiilor Nobel,

“

Linia de cercetare începută de noi în anii 1940 a produs noi terapii medicamentoase pentru malarie(pirimetamină), leucemie (6-mercaptopurină și thioguanină), gută (allopurinol), transplant de organe(azathioprine) și infecții bacteriene (co-trimoxazole(trimethoprimA)). Noile informații aduse de studiile noastre au ghidat cercetările ce au dus la descoperirea unor medicamente antivirale importante folosite în tratarea herpesului (aciclovir) și SIDA (zidovudin).

”

În 1967 Hitchings a devenit vicepreședinte însărcinat cu cercetarea la Burroughs-Wellcome. A devenit Scientist Emeritus în 1976. A murit în 1998 la Chapel Hill, Carolina de Nord.

·         2009: Manea Mănescu (n. 9 august 1916, Brăila – d. 27 februarie 2009^[1])^[2] a fost un politician comunist român. Manea Mănescu a fost deputat în Marea Adunare Națională în sesiunile din perioada 1961 - 1989.

A fost Ministrul de finanțe al României (1955-1957), membru al CC al PCR (1960-1979, 1982-1989) și al Comitetului Politic Executiv (1969-1979, 1984-1989). Între 1967 și 1972 era președinte al Consiliului Economic, iar ulterior va deveni viceprim-ministru (din 1972) și prim-ministru (1974-1979).^{[3]:p. 487}

În august 1944 a devenit membru al PCR. În mai 1961 a fost decorat cu medalia "A 40-a aniversare de la înființarea Partidului Comunist din România". A fost șef al Secției Știință și Cultură al PCR. Manea Mănescu a fost ales ca membru titular a Academiei Române.

În 22 decembrie 1989, alături de Emil Bobu, i-a însoțit pe soții Ceaușescu în elicopterul cu care au zburat din clădirea Comitetului Central PCR în care pătrunseseră revoluționarii. Deși inițial a fost condamnat la detenție pe viață pentru că, în calitate de membru al Comitetului Politic Executiv al CC al PCR, a aprobat reprimarea revoluției, ulterior pedeapsa s-a redus la 10 ani de detenție. Conform unui articol din statutul Academiei Române care prevede că sunt excluși toți acei membri care au suferit condamnări penale, a fost exclus din Academia Română.

* 2012: Manuel de Solà-Morales i Rubió (n. Vitoria-Gasteiz, 8 ianuarie 1939, d. Barcelona, 27 februarie 2012) a fost un arhitect spaniol de origine catalană cu o impresionantă carieră internațională, interesat în special de domeniul planificării urbane.

În Barcelona, Manuel de Solà-Morales s-a implicat în mai multe proiecte, printre care:

• renovarea, în 1981-1984, a cheiurilor din Port Vell (portul vechi);
• proiectarea hotelului, a clădirilor de birouri și a centrului comercial din zona de început a bulevardului Avinguda Diagonal din Sant Martí (în 1986-1993);
• transformarea fostei cazarme militare din districtul Sant Andreu (în 2006-2011);

Primele lui mari proiecte în afara Barcelonei au fost construcția Plaza de la Marina din Málaga (1983-1989), înnoirea orașului Alcoy prin construirea cartierului Barrio de la Sang (în 1989-1997) și construcția Barri del Carme în Reus (2002-2011). În Provincia Barcelona, el s-a ocupat de realizarea noului cartier Torresana din Terrassa (între 2006-2011).

·         2013: Stéphane Frédéric Hessel (n. 20 octombrie 1917, Berlin - d. 27 februarie 2013, Paris), a fost un diplomat, militant politic și scriitor francez, de origine germană și evreiască, erou al Rezistenței francezedin Al Doilea Război Mondial, deportat apoi în Lagărul de concentrare Buchenwald.
Stéphane Hessel s-a născut la Berlin în timpul Primului Război Mondial, la 20 octombrie 1917. Părinții săi erau Helen Grund, o jurnalistă de modă, venind dintr-o familie prusiană, și Franz Hessel, eseist și traducător german, descinzând dintr-o familie de evrei polonezi. În 1944 este închis în lagărul de la Buchenwald. În 1948, ca diplomat la ONU. În 1977 este numit ambasador al Franței la instituțiile ONU de la Geneva În 2004 semnează apelul colectiv al celor mai vechi luptători din Rezistență cu prilejul celei de-a șaizecea aniversări a Programului Consiliului național al Rezistenței din 15 martie 1944. După anul 2006 și-a antrenat o mare parte din prestigiu în blamarea Israelului și susținerea cauzei palestiniene. Pe 20 octombrie 2010 publică la Editura Indigène, în Franța, cartea Indignați-vă!.

·         2015: Leonard Simon Nimoy (n. 26 martie 1931, Boston, Massachusetts – d. 27 februarie 2015, Bel Air, Los Angeles) a fost un actor, regizor, poet, muzician și fotograf american. Este cunoscut pentru rolul Spock din Star Trek: Seria Originală, un serial de televiziune ce a fost difuzat timp de trei sezoane, între 1966 și 1969.

·         2015: Boris Efimovici Nemțov (în rusă: Борис Ефимович Немцóв, n. 9 octombrie 1959, Soci – d. 27 februarie 2015, Moscova) a fost un politician din Rusia, fondator al mișcării politice „Solidarnosti”, copreședinte al Partidului Republican din Rusia de orientare liberală, membru al Comitetului de coordonare a opoziției politice din Rusia, deputat al Dumei regionale din Iaroslavl.

În anii ’90, Boris Nemțov a fost unul dintre apropiații președintelui Boris Elțin, fiind unul dintre arhitecții reformelor de piață din Rusia.^[2] Elțin l-a avut în vedere pentru succesiunea la funcția de președinte al Federației Ruse, însă în cele din urmă s-a hotărât pentru Vladimir Putin. Nemțov a salutat inițial numirea lui Putin, pentru a deveni ulterior un opozant important al președintelui.^[3]

A fost un critic al intervenției Rusiei în Ucraina și al anexării Crimeii.^[4]Într-o atmosferă ostilă, întreținută printre alții și de televiziunea publică rusă, Nemțov a fost asasinat pe 27 februarie 2015, la mică distanță de Kremlin, în timp ce făcea pregătiri pentru un marș anti-guvernamental.

Sărbători

• În calendarul ortodox: Sf Cuv Mărturisitori Procopie și Talaleu;
• În calendarul romano-catolic: Sf. Gabriel al Maicii Îndurerate, călugăr
• În calendarul Greco-catolic: Sf. Procopiu Decapolitul, († secolul al VIII-lea)
• Ziua Internațională a Ursului Polar
• Republica Dominicană: Ziua Națională

VA  URMA