MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
LUNI 10 FEBRUARIE 2020
PARTEA A TREIA - ARTE; GÂNDURI PESTE TIMP; SFATURI UTILE

Astăzi este o tristă zi în familia mea: se împlinesc 5 ani de când am operat-o de cancer mamar pe draga și scumpa noastră PUFULEȚ, dar, cum este o vorbă din popor, operația a reușit, pacientul a murit! Dumnezeu să o odihnească în pace și să ne dea posibilitatea de a ne întâlni din nou, cândva, într-o altă dimensiune! Va rămâne veșnic în sufletele noastre!

ARTE 10 Februarie

MUZICĂ 10 Februarie

Top 100 Love Songs Music | Love Songs Greatest Hits Playlist | Happy Valentine

Beautiful Classic Music Emotional Instrumental Classical Music Pieces

Paul Mauriat - Love Memories… CD1

POEZIE 10 Februarie

Dan George, poet şi traducător

Biografie George Dan
George Dan (10 februarie 1916, Cadievu, judeţul Caliacra, Regatul României - 5 ianuarie 1972, Bucureşti) este un poet şi traducător. Este fiul Călinei (născută Duilaş) şi al lui Vasile Dan. După ce a absolvit Liceul „Ştirbei Vodă" din Călăraşi, lucrează în Marina Militară, apoi în Marina Comercială, obţinând brevetul de ofiţer în 1940. După război se stabileşte în Bucureşti. În 1935 scoate la Călăraşi revista „Nenufar". Debutează în „Revista scriitorilor români" (1936), cu poezia Cufundare, semnată George Danubia; debutul editorial are loc în 1949, cu volumul de balade şi poeme Bună dimineaţa!

Din 1945 frecventează cenaclul Sburătorul. Colaborează la revistele „Preocupări literare", „Viaţa românească", „Istm", „Festival", „Gazeta literară", „Contemporanul", „Tomis", „Astra", „Familia", „Ateneu" etc. Este redactor Ia „România liberă" (1946-1948) şi la „Flacăra" (1948-1949).

Din 1966 călătoreşte mult pe mare, către destinaţii orientale şi extrem-orientale. În acelaşi an participă ca traducător la Congresul internaţional al iranologilor de la Teheran, iar în 1971, la sărbătorirea a 2500 de ani de existenţă a statului iranian. Traduce poezie persană şi indiană, din Baudelaire, Verlaine, Poe şi din literatura sovietică.

Cunoscut mai ales ca poet-traducător din poezia persană, Dan este el însuşi un poet prolific. După un scurt episod conformist, versurile sale, de inspiraţie exclusiv marină sau dunăreană, mărturisesc pasiunea pentru meseria sa, cea de navigator. Orientul şi marea sunt cele două filtre esenţiale prin care este văzută lumea: Dobrogea este o „Persie mică", nalbele sunt flori orientale, versurile din Barcagiul Barbălată poartă drept moto un gazel, marea are „ochi de pisică siameză".

Acuarelele dunărene sunt proiecţii care şi ele au inflexiuni orientale: „Dintr-un fildeş lucrat foarte proaspăt / sfârcul alb ia o gâză în cioc; / ce subţire-i al smârcului oaspăt/despletindu-şi penajul din coc!"; „Pe-o fragedă tipsie de smarald, / un nufăr aburind în rouă, cald: / ou despicat prin dur albuş,/până-n polen de gălbenuş." Un număr important de poezii sunt scrise în călătoriile în jurul lumii, constituindu-se în mărturii transfigurate ale unor întâlniri cu alte civilizaţii.

Exotismului locurilor i se adaugă şi o oarecare teatralitate a personajelor, precum şi o grandilocvenţă a gesturilor acestora; rezultatul este o poezie în care totul se percepe într-un mod exotic, aventuros, cu un filon de patetism, dar şi de umor: „La bar ŤLa Calul Troiiť / se-ntorc din larg eroii / cu pumnii-n buzunare, / setoşi de răzbunare".

Această viziune este susţinută structural de poeme lungi, balade, romanţe, în care Dan versifică uşor, rostogolind cuvintele cu impetuozitate şi părând a se opri cu greu. Înrudirii cu Ion Minulescu, semnalată de Mioara Apolzan, i se adaugă aceea cu Panait Istrati, atmosfera baladescă fiind uneori asemănătoare, cum remarca Ion Vinea. Poet şi navigator, Dan s-a îndreptat în cele din urmă către traducerea de poezie „exotică" - persană şi indiană -, realizând traduceri din Saadi, Omar Khayyam, Firdousi, Tagore etc.

Opera

• Bună dimineaţa!, Bucureşti, 1949; ediţie îngrijită şi prefaţă de Marcel Gafton, cu o însemnare de Ion Vinea, Bucureşti, 1976;
• Decorat cu Ordinul Muncii, Bucureşti, 1949;
• Povestea tractorului de la minereu la brazdă (în colaborare cu Nicolae Jianu), Bucureşti, 1949;
• Rapsodia marinarilor, Bucureşti, 1954;
• Dunăre, Dunăre..., Bucureşti, 1955;
• Flori de mare, Bucureşti, 1957;
• Hamalii, Bucureşti, 1957;
• Goarna şi sirena, Bucureşti, 1959;
• Pui de lună, Bucureşti, 1960;
• Cântece de luptă, Bucureşti, 1962;
• Fildeşul negru, Bucureşti, 1965;
• Corabia cu cincizeci de catarge, Bucureşti, 1966;
• Din ochiul ciclonului, postfaţă Ion Vinea, Bucureşti, 1968;
• Fructe de mare, Bucureşti, 1970;
• Mater nostra, Bucureşti, 1971.

Traduceri

• Constantin Simonov, Prieteni şi duşmani, Bucureşti, 1949;
• K.M. Staniukovici, Povestiri marinăreşti, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu Dina Haim);
• Serghei Mihalkov, Poezii, Bucureşti, 1957;
• Saadi, Grădina florilor (Golestan), prefaţă de Tudor Vianu, Bucureşti, 1959;
• Poeţi persani, prefaţă de Tudor Vianu, Bucureşti, 1963;
• Rabindranath Tagore, Versuri, prefaţă de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 1966, Poeme, prefaţă de Radu Boureanu, Bucureşti, 1967, Luna în creştere, Bucureşti, 1968;
• Firdousi, Şah-name (Cronica Şahilor), prefaţă de Virgil Cândea, Bucureşti, 1969;
• Privighetorile Persiei. Antologie de poezie persană (secolele X-XX), prefaţă de Virgil Cândea, Bucureşti, 1971;
• Omar Khayyam, Catrene, Bucureşti, 1972.

Simposion

Vedeți,
sunt patru soiuri de poeți:
de geniu, de trudă,
de ocazie și de nimic.
Poemele poetului de geniu
sunt nuci-de-cocos:
verzi, dau lapte răcoros,
și coapte - dulce miez untos...
Poemele poetului de trudă
sunt struguri tămâioși:
verzi - acră aguridă,
și copți - stafidă...
Poemele poetului de-ocazie
sunt castraveți:
verzi, car soare și oțet,
și copți - amari și galbeni ca invidia...
Versificările de poetastru
greoaie și-n doi peri -
sunt pepeni furajeri:
verzi, abia-i duci în brațe,
și nu se coc sub nici un astru...
Și cititori de patru feluri
aleg poeme după apetitul lor:
unii vor lapte și unt-de-cocos,
alții vor struguri stafidiți,
unii se mulțumesc cu castraveți,
iar alții mor după lubenițe...
Vedeți,
sunt patru soiuri de poeți,
și patru feluri de poeme,
și cititori cu patru gusturi
- Poftă bună!...

Mihai Duţescu, poet şi prozator

Biografie Mihai Duțescu

DUTESCU Mihai, se naste la 10 febr. 1941, Sibiu.
Poet si prozator.

Liceul „Fratii Buzesti" din Craiova; Facultatea de Lb. si Literatura Romana a Univ. din Bucuresti (absolvita in 1963).

Prof. (1963-l965); redactor la revista Ramuri (din 1965).

Debuteaza cu poezie in Luceafarul (1962); debut editorial cu volum de versuri Noaptea nuntii (1969), urmat de Scrisori de dragoste (1971), Dulcea pierdere (1974), Pavaza de crini (1976), Darul de a iubi (1978), Venetia (1980), Sa nu uiti, sa nu mori (1982), Muzeul de ceara (1983), Autoportret (1985), Zborul sagetii (1988), Patrie comunista (1989).

Poet prolific, stapin pe o variata gama de versificatie, Mihai Dutescu inregistreaza reusite certe mai ales dupa 1980 - cu Venetia si Muzeul de ceara, in vreme ce proza publicata pina in prezent (A-ceasta iubire, 1979; Viata personala, 1981; Izgonirea negutatorilor, 1983; Un om, intr-o zi, 1987) nu depaseste stadiul de exercitiu in materie de roman.

D. debuteaza editorial cu volumul de poezii Noaptea nuntii (1969), in care nota intimist-sentimentala e imediat vizibila in versul de obicei fara relief, cu exceptia citorva arpegii lirice

(„S-au naruit sub privighetori
citeva cetati, citeva paduri, citeva suflete
marmura si-a taiat vinele
dar David a refuzat sa vorbeasca" - Echinoctiu)

. Saltul valoric este evident in volumul urmator, Scrisori de dragoste (1971), unde ciclul al doilea, Ceaiul de la ora cinci, se construieste pe o perspectiva ironica, dar si pe epica falsa a versului ce transmite senzatia de platitudine absoluta intr-un spatiu provincial, in care deriziunea momentelor si a gesturilor scurtcircuiteaza cu ceremonialul de fapt mimat:

„intr-un acces de tuse o descoperi
pe sotia episcopului
si o invita la o polca
muscind-o ceremonios de nas
sporovaira verzi si uscate
ba chiar pe un ton convulsiv o avertiza
ca are in spate un decolteu
pe care cu timpul se poate fuma"
(Fostul magistrat)

In schimb, in ciclul ce da titlul volumului, se prelungeste tema si tonalitatea elegiaca din Noaptea nuntii, ca in XIII:

„Canarul meu fruct galben
desen incins
tipat de singuratate
si tu pe fundul camerei
cu masca de somn pe figura
Bule de aer ridici
[] linga scheletele lucrurilor
linga epavele marilor fotolii
si ale cartilor roase".

Versul liber sau cel clasic, utilizat cu egala indeminare, au in comun o fluenta suspecta de facilitate prea mare in procesul de elaborare a poeziei. Culegerile urmatoare, respectiv Dulcea pierdere (1974), Imnuri orfice (1975), Pavaza de crini (1976) si Darul de a iubi (1978), se caracterizeaza printr-un registru in general declarativ. Buna stapinire a versificatiei nu poate escamota impresia de poezie industrioasa, in care celebrarea Daciei Felix, de pilda, a unei provincii (Moldova), a unui oras (ciclul Craiova) sau a unei personalitati (ciclul Brancusi) confirma observatia lui Eugenio D'Ors despre culoarea ce, prea multa fiind, ingrasa, iar apoi ucide spatiul plastic. Se desprind totusi insule de veritabil lirism, mai ales in cazurile de reintoarcere a poetului spre confesiunea de extractie neoromantica: „Poezia a doua mea viata Doamne! / ajuns la ea dupa moarte / inghetind steaua si spulberin-du-se / mie, policandre stinse, miinile / poezia principiu geometric si / religie a ochiului efemer" (Regretam o fotografie iubita). Ciclul Pavaza de crini primeste un ton grav, oracular aproape, anuntind poezia de maturitate a lui Mihai Dutescu din Venetia (1980), Sa nu uiti, sa nu mori (1982) si Muzeul de ceara (1983), vertebrate de doua motive ce revin obsedant: pasarea si trupul. De altfel, ciclul Portret de pasare din volumul Venetia aduna conotatiile motivului existente, in chip disparat, si in plachetele anterioare. Exista in aceste volume multe poezii citabile, precum Eu, pasarea, sau Tablou flamand (ambele din Sa nu uiti, sa nu mori):

„Cu fiecare respiratie
mai putin aer sub clopotul de sticla
pasarea cade impuscata
frunza se face neagra
mina mea oboseste usor

altfel totul e bine
rasare piatra
apune floarea
vulturii zimbesc
si trec anotimpurile
ca o turma de capre
ce-si duc ciobanii
morti in spate".

Trupul, „orga necintatoare" (Orga trupului) e „suma tuturor / mingiierilor" (Pasarea) intr-o laus vitae infiorata de elegie. Volumul urmator. Autoportret (1985), intr-un fel rezumativ, utilizeaza expresia concisa pina la sentinta, citeodata in defavoarea respiratiei sa zicem normale a poemului:

„Printr-un spatiu vitrat
chipul meu
deasupra trupului meu

Imitind pasarea si
broasca testoasa,
mersul si unduirea,
zborul si caderea
In ochiul pa-mintului"
(Pantomima).

Enumerativul se amplifica in Zborul sagetii (1988), fiind grevat de explicativ si mai ales de elogiul programat din Patrie comunista (1989), unde reapar poncife-le din Imnuri orfice sau din primele cicluri din volumul Pavaza de crini. Prozatorul Mihai Dutescu e prezent in micul roman sentimental Aceasta iubire (1979). Viata personala (1981) este construit pe „meditatia amaruie asupra prezumtiei si goliciunii vietii personajului", artistul fotograf Martin Cabala (A. Cosma).

Urmatoarele romane. Izgonirea negutatorilor (1983) si Un om, intr-o z (1987), nu depasesc stadiul naratiunii lineare, chiar si cu alternativa scenariului de film inserat in ultima carte. Autor prolific, Mihai Dutescu e citabil prin indemanarea cu care minuieste tehnica versului clasic si modern.

OPERA:
Noaptea nuntii, versuri. Bucuresti, 1969;
Scrisori de dragoste, versuri, Bucuresti, 1971;
Dulcea pierdere, versuri, Bucuresti, 1974;
Imnuri orfice, versuri, Bucuresti, 1975;
Pavaza de crini, versuri. Bucuresti, 1976;
Darul de a iubi, versuri, Craiova, 1978;
Aceasta iubire, roman, Bucuresti, 1979;
Venetia, versuri. Bucuresti, 1980;
Viata personala, roman, Bucuresti, 1981;
Sa nu uiti, sa nu mori, versuri, Craiova, 1982;
Muzeul de ceara, versuri, Bucuresti, 1983;
Izgonirea negutatorilor, roman, Craiova, 1983;
Autoportret, versuri, Bucuresti, 1985;
Un om, intr-o zi, roman, Craiova, 1987;
Zborul sagetii, versuri. Bucuresti, 1988;
Patrie comunista, versuri, Craiova, 1989.

REFERINTE CRITICE:
E. Barbu, O istorie;
A. Cosma, Romanul romanesc contemporan, I, 1988.

Viaţa

Viaţa care ne-a fost hărăzită
de bunul nostru Dumnezeu
e o taină fără sfârşit,
chiar dacă vi se pare că
sunteţi atotcunoscători.
N-o să înţelegi niciodată
cursul destinului
tu, om fără minte
care ţi-ai pus pe faţă
masca lui Dumnezeu.
Puterea e mai trecătoare
decât zborul păsării,
mai instabilă decât tremurul
apei la ţărmuri.
Puterea ta, omule, e doar nisip,
el e regatul tău
atotştiutorule,
atâta meriţi!

Limba română

Timp care curge, timp ce purcede
În urmă-ne multe n-or să rămână,
Dar niciodată nu se va pierde
Doamna frumoasă, limba română.

S-or duce zilele, iubiri fără margini
Vor trece sub marea uitare stăpână,
Dar niciodată n-o cădea în paragini
Doamna românilor, limba română.

Cuvântul ei dulce ne este nume
Glasul ei cântec mereu ne adună,
Bunii şi răii nu au pe nume
Mai sfânt decât ea, decât limba română.

Pământu-acesta cât ne rămase,
Munţii cu vulturi, marea cu spumă
Stau sub lumina ce arde în case
La fiecare, limba română.

Făcuţi dintr-un sânge străvechi precum vinul
Din boare şi rouă şi din furtună,
În ea ne rostim bucuria şi chinul,
În prea iertătoarea limbă română.

În ea se botează şi viii şi morţii,
În ea se şopteşte sub clarul de lună,
Au dus-o pe buze şi domnii şi hoţii
Trăind de milenii în limba română.

Iar timpul tot curge şi curge-va veşnic
Şi sufletu-mi tainic mereu se cunună
În fiece toamnă, sub stelele sfeşnic,
Cu blânda mireasă, limba română.

A S Pușkin

Biografie

Născut la Moscova, pe 6 iunie (26 mai, stil vechi) 1799, Pușkin se trăgea dintr-o familie de nobili de viță veche.^[1]Tatăl lui Pușkin, Sergei Lvovici Pușkin (1767–1848), era descendentul unei distinse familii nobile rusești, cu strămoși din secolul al XII-lea. Mama lui Pușkin, Nadejda (Nadia) Ossipovna Hannibal (1775–1836) avea strămoși, pe linia bunicii paterne, din nobilimea germană și scandinavă. Ea a fost fiica lui Ossip Abramovici Gannibal (1744–1807) și a soției lui, Maria Alexeievna Pușkina, iar bunicul ei patern, adică străbunicul lui Pușkin, un paj ridicat în rang de către Petru cel Mare, a fost Abram Petrovici Gannibal, născut în Eritreea.

În octombrie 1811 viitorul poet s-a înscris la școala nou înființată la Țarskoe Selo ^[2], (azi orașul Pușkin) unde va studia până în 1817, când se stabilește la Petersburg și devine membru activ al cercului literar „Lampa verde”.^[3]La vârsta de cincisprezece ani publică primul poem.

În 1820 vede lumina tiparului primul său poem, Ruslan și Ludmila.^[4] Poetul devine incomod din pricina popularității și scrierilor lui antidespotice - manuscrisul Odă a Libertății. Ca urmare, în același an (1820), pentru a evita deportarea în Siberia, se mută la Chișinău unde va locui până în 1823.

După o călătorie de vară în Caucaz și în Crimeea, scrie două poeme foarte aclamate: Prizonierul din Caucaz șiFântâna din Bahcisarai.^[5]

În 1823 se mută la Odessa, unde intră din nou în conflict cu guvernul care-l trimite în exil în nordul Rusiei, unde va sta din 1824 până în 1826. Cu ajutorul anumitor autorități, reușește să-i facă o vizită Țarului Nikolai I pentru o petiție cu privire la eliberarea lui, pe care o și obține. Tot atunci (1823), începe să lucreze la marele său roman în versuri, Evgheni Oneghin care va aduce triumful realismului în literatura rusă.^[6]

În revolta din decembrie 1825 la Sankt Petersburg sunt găsite în mâinile unor insurgenți o serie de poeme politice timpurii ale poetului; ca urmare Pușkin intră imediat sub strictul control al cenzurii guvernului, fiindu-i interzis să călătorească sau să publice. În acest timp scrie drama Boris Godunov, pe care însă nu reușește să o publice decât cinci ani mai târziu.

În 1831 se căsătorește cu Natalia Goncearova. Împreună încep să frecventeze cercurile din înalta societate, poetul devenind un apropiat al curții. Soția lui era o femeie foarte admirată, inclusiv de țar, care pentru a-l umili îi oferă cel mai neînsemnat titlul de la curte.^[7]

În 1837, înglodat în datorii și în mijlocul zvonurilor despre relația amoroasă a soției lui cu aventurierul francez d’Anthes, pe 27 ianuarie Pușkin îl provoacă pe presupusul iubit la duel. În urma duelului, amândoi bărbații sunt răniți, dar Pușkin mortal. Două zile mai târziu, Rusia îl pierdea pe cel mai important poet și dramaturg romantic al secolulului al XIX-lea. Guvernul, temându-se de o eventuală demonstrație politică, a mutat desfășurarea funeraliilor într-un loc mai ferit, permițând participarea unui grup foarte restrâns de rude și prieteni apropiați.^[8]

Pușkin a avut patru copii cu Natalia: Maria (născută în 1832, care este considerată un prototip pentru Anna Karenina), Aleksandr (născut în 1833), Grigori (născut în 1835) și Natalia (născută în 1836), cea din urmă s-a căsătorit, morganatic, cu un membru al familiei regale din Nassau, anume cu Nikolaus Wilhelm de Nassau și a devenit Countesă de Merenberg.

Opera literară

Poeme

· Ruslan și Ludmila (1820)

· Gavriiliada (1821)

· Prizonierul din Caucaz (1822)

· Frații haiduci (1822)

· Fântana din Bahcisarai (1824)

· Țiganii (1827)

· Contele Nulin (1825)

· Poltava (1829)

· Căsuța din Colomna (1829)

· Andjelo (1833)

· Călărețul de aramă (1833)

Basme

· Povestea cu popa și argatul său Balda (1830)

· Povestea ursoaicei (1830)

· Povestea țarului Saltan, a feciorului său Gvidon-voevod viteazul și a frumoasei crăiese Lebăda (1831)

· Basmul cu pescarul și peștișorul (1833)

· Basmul cu domnița adormită și cei șapte voinici (1833)

· Basmul cocoșelului de aur (1834)

Romane în versuri

· Evgheni Oneghin (1832)

Eu Te-am Iubit

Eu te-am iubit şi poate că iubirea
În suflet încă nu s-a stins de tot;
Dar nici nelinişte şi nici tristeţe
Ea nu îţi va mai da, aşa socot.
Fără cuvinte te-am iubit, fără nădejde,
De gelozie, de sfială chinuit.
Dea Domnul să mai fii cîndva iubită
Aşa adînc, aşa gingaş cum te-am iubit.

În greu surghiun siberian

În greu surghiun siberian
Rabdati osânda cu mândrie,
Caci truda voastra nu-i în vau,
Cândirea voastra-i vesnic vie.

Nadejdea, sora cu urgia,
În hruba neagra de blesteme
În voi trezi-va voiosia,
Caci va veni dorita vreme:

Iubiri, prietenii profunde
Vor trece porti cu lacat greu,
Asa cum pîn’la voi patrunde
În ocna, liber, glasul meu.

Cadea-vor lanturi, temniti crunte,
Si fratii vor veni spre voi,
Cu libertatea scumpa-n frunte
Sa va dea spada înapoi.

Dimineata de iarna

Ce zi frumoasa! Ger si soare.
Iubita mea, mai dormi tu, oare?
Deschide ochii larg si sari
Din somnul dulce. Iata zorii.
Acum în calea Aurorii
Ca Steaua Nordului rasari.

Aseara viscolea într-una.
Arar iesea pe ceruri luna
Din nouri, si-o asemanam
Cu-o palida, galbuie pata.
Iar tu stateai îngândurata...
Si-acuma... uita-te pe geam:

Albastru-i cerul, si covoare
De nea se-ntind lucind la soare.
Copacii în padure-s goi
Si negri. Brazii verzi se-mbraca
În stravezie promoroaca,
Si râu-i sclipitor de sloi.

Pluteste-odaia-ntr-o lumina
De chihlimbar, si soba plina
Trosneste. E placut aici;
Visarea lânga foc e buna...
Dar dac-as spune-acum sa puna
Pe roib la sanie?... Ce zici?

Pe pârtii sa zburam, departe,
Pe unde calu-o sa ne poarte
Atât de zbuciumat în frâu:
Pe câmpul cu zapada groasa,
Si prin padurea ieri stufoasa;
Si pe la mult iubitul râu.

Boris Pasternak

Biografie Boris Pasternak
Boris Leonidovici Pasternak (n. 29 ianuarie (stil vechi) (10 februarie) 1890 la Moscova - d. 30 mai 1960) a fost un poet şi scriitor evreu rus, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1958.

Este fiul lui L. O. Pasternak, membru al Academiei de arte. Se naşte şi creşte într-o familie de artişti profesionişti, în familia pictorului Leonid Pasternak şi a pianistei Rosa Kaufmande de unde provin şi preocupările sale timpurii pentru diverse arte: desenează bine din copilărie; se ocupă de compoziţia muzicală, influenţat fiind de A. N. Skriabin, prieten al tatălui său, într-o altă, a treia perioadă, studiază cu pasiune filosofia. În 1909 se înscrie la Facultatea de istorie-filosofie a Universităţii din Moscova, renunţând la profesia de muzician. În 1912 pleacă în Germania, unde se ocupă cu studierea operei şcolii neokantiane de la Marburg. Renunţă şi la specializarea în filosofie, problematica filosofică rămânând totuşi în centrul atenţiei creaţiei sale literare, până la romanul şi scrisorile ultimilor ani. Pasternak optează, în final, definitiv pentru literatură.

În 1911 debutează cu poezii în almanahul grupării "Lirika", iar în 1914 tipăreşte placheta de versuri "Geamanul din nori". După examenele de la Universitatea din Moscova îşi definitivează primul său volum de versuri (1914). Din dorinţa de a fi alături de generaţia sa, Pasternak se "înregimentează" literar în gruparea moderat futuristă "Centrifuga", fără a-şi renega însă rădăcinile, care coboară până în "veacul de argint" al poeziei ruse (perioada Simbolismului si a Akmeismului, dominată de figura lui Blok). Volumul Pe deasupra barierelor (1917) este, în mare măsură, o reluare a temelor din prima sa carte. Volumele Sora mea viaţa (1922) şi Teme şi variaţiuni (1923), în care Pasternak îşi elaborează modul cu totul special de a surprinde lumea în integritatea ei, sunt primite cu entuziasm, impunându-l drept un mare poet. În anii '20, Pasternak încearcă să-şi gasească locul în lumea creată de Revoluţia roşie scriind poemele epice 1905 (1925-1926) şi Locotenentul Schmidt (1926-1927), care, alături de poemul Înalta maladie (1923-1928), îi aduc recunoaşterea oficială.

La sfârşitul anilor '30, deprimat din cauza nenorocirilor pe care le vede în jurul său - sunt anii terorii staliniste -, Pasternak renunţă pentru o vreme la opera personală şi îşi câştigă existenţa traducând. Traduce mult, din Shakespeare, Kleist, Goethe, Petofi, Shelley, Verlaine, din germană, engleză şi din poezia gruzină; călătoreşte de altfel şi în Gruzia.

În timpul Războiului publică volumele de versuri Pe trenuri timpurii (1943) şi Întinderea pământească (1945). În iarna aceluiaşi an începe să scrie romanul Doctor Jivago. După război elaborează partea cea mai importantă din romanul Doctor Jivago, despre un intelectual cu opţiuni tragice între lumea intimă şi existenţa publică, socială. În 1948, întregul tiraj de Opere alese de Pasternak, tipărit in anul precedent, este dat la topit. Publicarea romanului în străinatate în 1957, in Italia, şi decernarea Premiului Nobel pentru literatură în 1958 a generat ascuţite critici în presa sovietică, soldate cu excluderea sa din Uniunea scriitorilor şi contrângerea sa să renunţe de bună voiela Premiul Nobel. În 1959 încheie volumul de versuri Când se înseninează. La 30 mai 1960, scriitorul moare la Peredelkino, celebrul sat de creaţie al scriitorilor sovietici, situat într-o suburbie a Moscovei. În însemnările şi scrisorile ultimilor ani Pasternak şi-a adunat punctele sale de vedere asupra artei.

Bibliografie selectivă

Vremea începuturilor -- (1912 - 1914)
Pe deasupra barierelor -- (1914 - 1916)
Anul nouă sute cinci -- (1925 - 1926)
Locotenentul Schmidt -- (1926 - 1927)
A doua naştere -- (1930 - 1931)
Doctor Jivago -- 1957

Grea cruce sa iubesti pe unii...

Grea cruce sa iubesti pe unii.
Dar tu - ce simpla! De-nteleg
Secretul frumusetii tale,
Enigma vietii o dezleg.

S-aude, primavara, fosnet
De adevaruri, cum razbat.
Ca aerul îti e-ntelesul,
Ca el de dezinteresat.

Freamatul viselor s-aude
Atunci - si parca le si vezi.
În rândul marilor temeiuri,
Tu, precum aerul, te-asezi.

Usor e: te trezesti, din suflet
Zvârli pleava vorbei, vechi cusururi,
Curat s-o duci de-aici-naite,
Sa nu te mai mânjesti de-a pururi.

Noapte de iarna

Ningea, ningea pe-ntreg pamântul,
În toata zarea.
Ardea lumânarea pe masa,
Ardea lumânarea.

Cum, vara, roiesc musculite
În jurul luminii, noian,
Toti fulgii, toti fulgii din curte
Se-nvârtejeau la geam.

Lipea pe geam viscolul cercuri,
Sageti indicând departarea,
Ardea lumânarea pe masa,
Ardea lumânarea.

Strângea tavanul luminat
Tot umbre bizare,
Destine ale încrucisarii,
Încrucisari de mâini, încrucisari de picoare.

Si doi pantofiori lunecau
Cu zgomot sec jos,
Pe rochie lumânarea îsi picura
Lacrimile, sfios.

Si totul pierea în pâcla zapezii,
Alba, carunta,
Ardea lumânarea pe masa,
O rugaciune de sfânta.

Si un ungher sufla în festila
Si focul ispitei învolburate
Îsi ridica precum un înger
Doua aripi încrucisate.

A nins toata luna, în februarie,
Si mereu, ca ninsoarea,
Ardea lumânarea pe masa,
Ardea lumânarea.

Intâlnire

Nameti pe-acoperisuri, cum iernii îi sta bine!
Ies sa mai fac miscare si-n usa dau de tine.
Esti fara palarie si, Doamne, n-ai galosi!
Ai strâns în mâini zapada, framânti un cocolos.

Copacii lânga garduri sunt supti de zari si bezna,
Esti emotionata, cu fulgi, inel, în glezna.
Baticu-i plin de apa, din mâneci parca-ti ploua,
În paru-ti se-nfiripa cinci picaturi de roua.

Balaie, o suvita îti lumineaza chipul,
Mijlocul, pardesiul si mâna si baticul.
T;i-i jilava, pe gene, zapada ca un fum,
Mi-apari dintr-o bucata, când te privesc acum.

Cin` te-a purtat prin mine, prin suflet, in ocoale,
Asa ca pe-o bucata de fier cu miezul moale?
In sufletu-mi, de-a pururi, tu o sa-nsemni femeie.
Ca lumea-i rea, imi pasa foarte putin, de-aceea.

Se dedubleaza noaptea din acel timp sfârsit,
Ramasera doar bârfe, dar noi, noi am murit?

Mariana Marin

Biografie (1956 - 2003)

S-a născut în București, unde a absolvit Facultatea de Litere. Este considerată a face parte din "generația 80". A fost un membru activ al Cenaclului de Luni, condus de criticul literar și profesorul Nicolae Manolescu și a publicat în volumul colectiv, editat de acesta, "Cinci".

Criticul Nicolae Manolescu, afirmă^[2]: Versurile ei sunt croite din materialul liricii tragice a marilor doamne ale poeziei moderne, printre care își găsește locul nefericita iubită a lui Eminescu, evocată, laolaltă cu urmașele ei din secolul XX, într-o splendidă Elegie : „Mutilarea artistului în tinerețe la minus 15 grade./ Nici cazul Sylviei Plath nu e posibil/ nici frânghia Veronicăi Micle nu are săpun./ Din când în când amintirea stinsă a Țvetaevei/ tăcerea în care se îneacă Ahmatova/ și mizeria, sărăcia acelui Ierusalim/ din care Else ma cheamă.”

Poeziile ei sunt traduse în limba franceză și e prezentă în reviste și antologii din Marea Britanie, Germania, SUA, Suedia, Ungaria și Polonia.

Volume de versuri publicate

Un război de o sută de ani, Editura Albatros, 1981; Editura AXA, Botoșani, 2001;
Cinci (alături de Alexandru Mușina, Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter), cu ilustrații de Tudor Jebeleanu; Editura Litera, 1982;
Aripa secretă, Editura Cartea Românească, 1986;
Atelierele (1980-1984), Editura Cartea Românească, 1990;
Ia-ți boarfele și mișcă, interviu realizat cu Oana Orlea, Editura Cartea Românească, 1992;
Mutilarea artistului la tinerețe, Editura Muzeul Literaturii Române, 1999;
Zestrea de aur (antologie), Editura Muzeului Literaturii Române; prefață de C. Rogozanu, 2002

Cărți traduse în franceză

"Au Carrefour des grandes routes commerciales" ediție bilingvă, EST-Samuel Tastet Editeur, traducere din limba română de Sébastien Reichmann, 1989
"Les Ateliers", ediție bilingvă, EST-Samuel Tastet Editeur, traducere din limba română de Alain Paruit, 1992.

Al dracului! - Mariana Marin

TEATRU/FILM 10 Februarie

Cu Victor Rebengiuc

Biografie

Maestrul Victor Rebengiuc este unul dintre cei mai mari actori de drama si de teatru. S-a nascut la data de 10.02.1933 in Bucuresti, cu o contributie importanta la dezvoltarea teatrului si cinematografiei romanesti. A absolvit U.N.A.T.C "I. L. Caragiale" Bucuresti în 1956, clasa prof. Aura Buzescu si Beate Fredanov. Este membru al trupei Teatrului Bulandra Bucuresti din 1957 . Joaca insa si in spectacolele altor teatre cum ar fi: Teatrul National Bucuresti, Teatrul Mic, Teatrul National din Cluj Napoca sau Teatrul Arca. In perioada 1990-1996 a fost rector al UNATC "I. L. Caragiale" Bucuresti, apoi in perioada 1996-1998 a fost directorul teatrului Buleandra. Este casatorit, din 1965, cu actrita Mariana Mihut si au impreuna un baiat pe nume Tudor. In anul 2004 a fost declarat actorul anului alaturi de o alta mare actrita romana, dar si internationala Maia Morgenstern. Victor Rebengiuc poate juca irefutabil orice rol, pentru ca el nu joaca niciodata rolul "artistului". Singurul "semnal" al angajarii sale specifice este cristalinitatea inconfundabila a rostirii, atentia innascuta fata de limpezimea emisiei vocale si a mesajului. E vorba de respectul pentru text, pentru interlocutor si pentru limba. Talentul lui Victor Rebengiuc decurge, inainte de toate, dintr-un anumit cult pentru adevar si dintr-o rarisima inzestrare pentru firesc. Miracolul e ca, fiind mereu el insusi, acelasi in film sau in teatru ca si in viata zilnica, Rebengiuc reuseste sa nu se repete niciodata, adica sa fie, in fiecare personaj, altfel, si anume fidel personajului. De aceea, nu te poti satura, ca spectator, de Victor Rebengiuc, nu-i poti anticipa solutiile. Asta nu inseamna ca e vreodata "cautat", ingenios de dragul originalitatii, histrionic. Pare sa faca totul simplu, fara efort, fara obsesia vanitoasa a succesului. Ceea ce e din ce în ce mai rar...

Filmografie:

Mîndrie (1956)
1 Aprilie (1958) - Misu
Furtuna (1960)
Darclée (1961)
A fost prietenul meu (1961)
Omul de lînga tine (1961)
Poveste sentimentală (1961)
Cinci oameni la drum (1962)
Pisica de mare (1963)
Pădurea spânzuraților (1964), regia Liviu Ciulei (film premiat la Cannes 1965) - Bologa
Nay-dalgata nosht - Cea mai lunga noapte (1967)
Ifigenia în Taurida (1967)
Regizorul (1968) - el insusi
Surorile Boga (1968)
Cadou (1969) (TV)
Castelul condamnaților (1969) - Vasiliu
Ofițerul recrutor (1969) - Capitanul Plume
Cazul Pinedus (1970)
Diavolul și bunul Dumnezeu (1970)
Conspirația (1972) - Horia Baniciu
Trenul blindat (1972
Zestrea (1972)
Ziariștii (1972) - Pamfil
Departe de Tipperary (1973) - legionarul Horia Baniciu
Șapte zile (1973)
Dimitrie Cantemir (1973)
Zidul (1974) - Ofiter SS
Capcana (1974)
Pescărușul (1974) - Boris Trigorin
Mușchetarul român (1975) - La Mare
Scrisori apocrife' (1975)
Tănase Scatiu (1976), regia Dan Pița - Tanase Sotirescu zis Scatiu
O scrisoare pierdută (1977) - Stefan Tipatescu
Uitarea (1977)
Cianura și picătura de ploaie (1978)
Buzduganul cu trei peceți (1978) - Mihai Vitezul
Profetul, aurul și ardelenii (1978) - Profetul Ezekiel Waltrope
Doctorul Poenaru (1978) - Doctorul Mitica Poenaru
Omul în loden (1979) - Dan Stamatiad
Punga cu libelule (1980) Regia: Liviu Ciulei (1979) - el insusi
Un echipaj pentru Singapore (1981) - Grigore Olteanu
De ce trag clopotele, Mitică?, regia Lucian Pintilie (1981) - Iancu Pampon
Înghițitorul de săbii (1981)
Ștefan Luchian (1981)
Orgolii (1982) - acad.prof.dr. Ion Cristian
O scrisoare pierdută (spectacol TV, 1982) - Ștefan Tipătescu
Faleze de nisip (1983), regia Dan Pița
Dreptate în lanțuri (1983)
Încrederea (1984)
Piciu (1985)
Padurea (1986) - Iorgovan Sr.
Pădureanca (1987) - Busuioc
Punct și de la capăt (1987)
Moromeții (1987) - Ilie Moromete
Secretul armei secrete (1988) - Împăratul
Stâlpii societății (1988)
Moartea unui artist (1991) - sculptorul Manole Crudu
Marea sfidare (1989)
Balanța, regia Lucian Pintilie (1992) - primarul satului
Cel mai iubit dintre pământeni (1993) - sef de cadre
Prea târziu, regia Lucian Pintilie (1996)
Spitalul special (1996) - Directorul spitalului Burlacu
Omul zilei (1997)
Cortul (1998) - Marcu
Terminus paradis (1998) - Grigore Cafanu
Viata de câine (1998) - lectura comentariului
Kínai védelem /Apărarea chineză (1999)
Transilvania. Istorie, legenda si mister (2001) - narator
Tandrețea lăcustelor (2002) (TV) - Jorj
Niki Ardelean, colonel în rezervă, regia Lucian Pintilie(2003) - Niki Ardelean
Raport despre starea națiunii (2004)
Un cartuș de Kent și un pachet de cafea (2004) - tatal
Boborul (2004)
Hacker (2004) - Dl. Codrescu
Marele jaf comunist (2004) - lectura
Tertium non datur (2005) - general român
După ea (2006) - Nea' Petrica
La urgență, serial TV (12 episoade, 2006-2007)
Cu un pas înainte (2007) - Paul Steiner (5 episodes, 2007)
Youth Without Youth / Tinerețe fără tinerețe (2007)
Nunta mută (2008)
La nouvelle vague du cinema roumain / Noul val din filmul românesc (2008) - el însuși
Contra timp (2008) - procuror șef Iacob
Contra timp 2 (2009) - Iacob
Medalia de Onoare, regia Peter Călin Netzer (2009) - Ion I. Ion
Deasupra tuturor (2009), dublaj de voce
Fotografia (2010)
Marți, după Crăciun (2010) - Nucu
Tatăl fantomă (2011)
Câinele japonez (2013), regia Tudor Cristian Jurgiu
Cu lapte, fără zahăr (scurtmetraj) (2014), regia Răzvan Macovei și Andrei Florescu^[54]
Mecanica nostalgică a întâmplărilor (2014) - Pensionarul
Aferim! (2014) - meșterul Stan Paraschiv
Deschide ochii (2015), serial TV - Horia Barbu
Octav (2017) - Spiridon
Charleston (2017) - tatăl Ioanei

Arthur Miller

Moartea unui comis voiajor

Moartea unui comis voiajor

GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR 10 Februarie

Mr Bean's EXAM | Mr Bean Full Episodes | Mr Bean Official

GÂNDURI PESTE TIMP 10 Februarie

Dumnezeule ceresc, (rugăciune de Părintele Ioanichie Bălan

Moartea s-a apropiat de noi şi nu ne pocăim. Sfârşitul a venit şi totuşi nu ne iubim. Bolile şi suferinţele ne-au cuprins, dar nu iertăm din inimă pe fratele nostru. Citim cărţi sfinte, dar nu ne cutremurăm. Ne rugăm puţin, lipsim de la biserică, nu miluim pe săraci, suntem stăpâniţi de nepăsare, împietrire şi griji pământeşti. Deaceea nimic nu sporim şi ne cheltuim în deşert viaţa aceasta scurtă.

Dă-ne smerenie şi râvnă la biserică. Dă-ne putere să iubim pe toţi, să răbdăm pe toţi, să sfârşim prin pocăinţă viaţa aceasta, ca să ne învredniceşti de cereasca Ta împărăţie! Amin.

IISUSE VESNIC CALATOR(*)

Iisuse vesnic calator

Prin lumea de pacate,

Tu bati strain si iubitor

La usile-ncuiate.

Nimic Tu nu ceri nimanui

Cand bati si-astepti sa vina,

Ci vrei sa lasi in fata lui

Din pacea Ta divina.

Ai vrea din viata Ta sa-i dai,

Caci viata lui e moarta,

Dar el nu vrea!