MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
LUNI 17 FEBRUARIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE; PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

Bună dimineața!
Clic ăe imagine și se va deschide articolul să-l puteți lectura!

ISTORIE PE ZILE 17 Februarie

Evenimente

·         1370 – Cruciada Nordului: Armata Marelui Ducat al Lituaniei si Cavalerii Teutoni se ciocnesc in Batalia de la Rudau. Cronicarul teuton Wigand din Marburg și Cronica Livoniana a lui Hermann de Wartberge relateaza ca lituanienii au suferit o grea înfrângere.

·         1411 – Musa Celebi, unul din fiii sultanului Baiazid devine cu sprijinul lui Mircea cel Bătrân, sultan al Imperiului Otoman. Mircea il ajuta pe Musa cu o armata condusa de nepotul sau Dan, gratie careia acesta il bate in 1411 pe rivalul sau Soleiman si se proclama sultan.

·         1600: Filosoful Giordano Bruno este ars pe rug pentru erezie, la Campo de' Fiori în Roma. Nascut Filippo Bruno, la Nola, in 1548, viitorul savant si astronom si-a petrecut copilaria in sudul Italiei, intrand, la varsta de 17 ani, in Ordinul Dominicanilor la manastirea San Domenico Maggiore din Napoli, unde-si va lua si prenumele Giordano. A devenit preot in 1572, la varsta de 24 de ani, uluindu-i pe toti cu memoria lui sclipitoare si fiind invitat chiar in fata papei Pius al V-lea, spre a demonstra sistemul mnemonic pus la punct de el. Dar apetenta lui pentru gandirea liberala si pentru cartile puse la index de Biserica Catolica ii va aduce in curand necazuri. Cand in chilia lui s-a gasit o carte a lui Erasmus, adnotata de calugar, Bruno a fost nevoit sa fuga din Napoli, spre a evita sa fie judecat. Dupa numeroase peregrinari, s-a stabilit in cele din urma la Venetia, unde, sustin unii biografi, ar fi devenit protestant, desi nu este nimic cert in aceasta privinta.  Sigur este faptul ca noi scrieri si conflictele in care a intrat cu profesorii reputati ai universitatilor din nordul Italiei au intarit faima sa de „eretic” si acuzatiile se vor inmulti, obligandu-l pe calugar sa se refugieze in Franta. Aici, la Toulouse, isi va lua doctoratul in Teologie si va fi ales de studenti lector la catedra de Filosofie. Tot memoria lui prodigioasa va atrage atentia regelui Henric al III-lea, care-l cheama la curte, spre a-l testa. Va fi o perioada fasta in viata lui Bruno, el publicand acum o serie de lucrari despre mnemonica si filosofie. Pretutindeni, teza sa, similara cu a lui Copernic, ca Pamantul se invarte in jurul Soarelui, declanseaza critici si controverse si este din nou fortat sa plece, de asta data in Germania. Convins ca Inchizitia incetase sa-l mai urmareasca, revine in Italia,dar este arestat la Venetia, in 1592 si tinut in temnita sapte ani, inainte de a fi condamnat la moarte pentru erezie si ars pe rug la Roma, in Campo de Fiori, dupa ce refuzase categoric sa renunte la opiniile sale privind pluralitatea lumilor.

·         1753: În Suedia ziua de 17 februarie este urmată de 1 martie; țara face trecerea de la calendarul iulian la calendarul gregorian.

·         1850 – Domnitorul Barbu Ştirbei a emis actul domnesc privind organizarea şcolilor din Ţara Românească. A ridicat teatrul din București, a redeschis școlile închise pe timpul Revoluției de la 1848 si a îmbunătățit dispozițiile Regulamentului Organic cu privire la țărani. Barbu Dimitrie Știrbei (n. august 1799, Craiova – d. 12 aprilie 1869, Nisa) a fost domn al Țării Românești în perioadele iunie 1849 – 29 octombrie 1853 și 5 octombrie 1854 – 25 iunie 1856.

·         1863 – Se infiinteaza Crucea Rosie Internationala. La 9 februarie 1863, o organizaţie de caritate cu sediul la Geneva, a decis să creeze o comisie din cinci membri pentru a examina posibilitatea de a pune în aplicare ideile lui Dunant de creere a unei organizatii internationale pentru ajutorarea ranitilor. Comitetul – compus din Moynier, Guillaume-Henri Dufour, Louis Appia, Maunoir Teodor şi Dunant însuşi – s-a întrunit pe 17 februarie şi a fondat “Comitetul Internaţional pentru Ajutorarea Răniţilor”, care va lua mai târziu numele de “Comitetul internaţional Crucea Roşie. “
Prima convenţie a Crucii Roşii se va întruni în anul 1864.

·         1864 – Prima nava de suprafata scufundata de un submarin.In timpul Razboiului Civil american,cuirasatul nordist USS Housatonic a fost scufundat în afara portului Charleston din Carolina de Sud de către un submarin al Confederatiei sudiste CSS HL Hunley.

·         La 17 februarie 1866 și-a început activitatea la București, ca bancă de scont şi emisiune - Banca României, constituita prin transformarea filialei din București a Banque Imperiale Ottomane. Activitatea băncii a fost posibilă în umra unei concesii acordate de domnitorul Alexandru Ioan Cuza la 19 octombrie 1865. Banca Românieia fost creată în baza capitalului străin în principal englez și francez, avîndu-i ca principali acţionari, pe E. Grenfell, asociat al celebrului bancher evreu londonez Morgan, precum şi pe evreul francez Isaac Pereire, creatorul cartelului bancar francez Société Generale. Aceştia ţineau sub control şi Banque Imperiale Ottomane din Istanbul, motiv din care Banca României apărea ca afiliată (filială) a băncii de la Istanbul. Trebuie remarcat că filiala București a Băncii Imperiale Otomane activa încă din 1861. Primul preşedinte al Consiliului de administraţie al Băncii României a fost Ion Ghica. În programul din 1867, liberalii inserau un punct referitor la organizarea sistemului de credit: "Vom îmbunătăţi finanţele noastre mai cu deosebire, îndată ce vom organiza creditul prin bănci agricole şi comerciale, cari să ridice comerţul, industria, agricultura, să le dea viaţă prin stimularea şi înlesnirea transacţiunilor private, precum şi a lucrărilor publice ale Statului şi ale judeţelor", căci "fără...institute de credit, un stat nu poate prospera"; între 1870-1876, au fost elaborate mai multe proiecte de înfiinţare a unei bănci naţionale: de către un grup de bancheri bucureşteni (1873), de către ministrul conservator de Finanţe , Petru Mavrogheni (1874) şi de către un grup de deputaţi liberali (1876). Concesiunea acordată de Cuza Băncii României era valabilă pînă în 1903, dar, din raţiuni de stat, după obţinerea independenţei României (1877), conducerea țării a decis crearea unei alternative pentru Banca României, prin crearea unei bănci naţionale centrale, care să sprijine efectiv dezvoltarea economică a ţării. După retragerea privilegiului de emisiune, Banca României a continuat operaţiile bancare ca o bancă de scont sub numele de Bank of Roumania. Crearea unei bănci naționale românești în baza capitalului inten s-a realizat totuși, chiar dacă exista un lobby puternic al investitorilor srăini pentru aplicare și în continuare a capitalului străin preponderent sau în toatlitate pentru Banca Națională a României. Banca Națională a României a fost înființată ca bancă centrală în 1880 după modelul băncii centrale a Belgiei. În dezbaterile parlamentare asupra proiectului de lege, ministrul Finanțelor, Ioan Cîmpineanu, s-a opus participării capitalului străin la constituirea Bancii Naționale. Capitalul băncii a fost stabilit la 30 de milioane, din care 20 de milioane prin subscriție publică, iar 10 milioane, depuse de stat. Ion Ghica (n. 12 august 1816, București – d. 22 aprilie 1897, Ghergani, județul Dâmbovița), personalitate marcantă a celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea. Economist, matematician, scriitor, pedagog, diplomat și om politic, Ion Ghica a fost prim-ministru de cinci ori: de trei ori al guvernului României (în 1866, în 1866-1867 și în 1870-1871) și de două ori între 1859 și 1860, la Iași și la București, în perioada în care țările române se uniseră într-un stat, însă păstrau încă două guverne separate. A fost din 1874 membru titular al Societății Academice Române și președinte al ei din 1876 până în 1879, când instituția a fost redenumită în Academia Română. A fost președinte al Academiei Române de mai multe ori (1879 – 1882, 1884 – 1887, 1890 – 1893 și 1894 – 1895). Cartea Scrisori către V. Alecsandri este capodopera sa de scriitor.

·         1867: S-a realizat dualismul austro-ungar luand astfel naștere Imperiul Austro-Ungar. Austro-Ungaria, cunoscută și ca Monarhia Dunăreană nu s-a numit niciodată oficial „Imperiul Austro-Ungar”, ci Kaiserreich und Königreich Österreich-Ungarn în germană și Osztrák Birodalom és Magyar Királyság în maghiară, adică „Imperiul austriac și regatul maghiar”. Austro-Ungaria a fost un stat dualist alcătuit, pe de o parte, din Cisleithania, adică statele (regate, ducate etc.) din administrarea austriacă, aflate dincolo de râul Leitha, din partea vestică și nordică a statului austro-ungar, și, pe de altă parte, din Transleithania, adică statele aparținând Regatului Ungariei (la care a fost încorporat în 1867 și Marele Principat al Transilvaniei).

·         1880: Banca Naţională a României, construită în urma „Legii pentru înfiinţarea unei bănci de scont şi de circulaţiune” promulgată la 17 aprilie 1880, a fost construită între 1882 – 1890 după planurile arhitecţilor Cassien Bernard şi Albert Galleron pe locul fostului han Şerban Vodă. Motivele care au întârziat finalizarea lucrărilor au fost diverse: declanşarea războiului sârbo-bulgar, organizarea licitaţiilor pentru achiziţionarea materialelor sau încredinţarea lucrărilor, capriciile vremii. Poziţionat cu faţada principală către strada Lipscani, construit în stil eclectic de factură academică, palatul Băncii Naţionale are un parter înalt şi două niveluri, cu traveea centrală a intrării marcată de ordonanţa celor patru coloane corintice, având către cele două colţuri câte două nişe, delimitate de coloane ionice, în care sunt amplasate cele patru statui ce reprezintă Agricultura, Industria, Comerţul şi Justiţia, realizate de sculptorul Ioan Georgescu

·         1904: A avut loc, la Milano, premiera mondială a operei "Madame Butterfly" de Puccini.

·         1941 – In timpul celui de-al doilea război mondial preotul catolic polonez Maximillian Kolbe, este arestat de către trupele germane pentru scrierile sale anti-naziste și ajutorul dat unor refugiați evrei. Kolbe își va da viața la Auschwitz în locul altui prizonier. După terminarea războiului, au început demersurile pentru ridicarea lui la cinstea sfintelor altare. În anul 1974 papa Paul al VI-lea l-a trecut în rândul „fericiților”, iar la 10 octombrie 1982 papa Ioan Paul al II-lea l-a declarat „sfânt”. Este sărbătorit în data de 14 august. Sfântul Maximilian Kolbe (n. 7 ianuarie 1894, Zduńska Wola, azi Polonia – d. 14 august 1941) preot romano-catolic, polonez, decedat în lagărul de concentrare de la Auschwitz. Astăzi este sfânt al Bisericii Catolice, sărbătorit la 14 august.

·         1947: În Austria, a fost emisă "A doua lege privind național-socialismul", prin care foștii naziști erau excluși din viața publică.

·         1950: Prin decret al Consiliului de Miniștri, a fost modificat statutul de organizare și funcționare a Academiei, devenită Academia Republicii Populare Române.

·         1965 – Colonia africana britanica Gambia a devenit stat independent.

·         1979 – Se declanșeaza războiul de graniță chino-vietnamez. In urma interventiei armate vietnameze din Cambodgia, 250.000 militari chinezi invadeaza Vietnamul. In prima faza chinezii înregistreaza câştiguri importante, dar in cele din urma au fost forţati să se retragă cu mari pierderi.

·         1987: Pe fondul nemulțumirii generale cauzată de restricțiile economice, pe teritoriul României au avut loc mai multe manifestații de protest; la Iași, studenții au manifestat împotriva condițiilor inumane din cămine, scandând Vrem apă să ne spălăm și lumină să învățăm!

·         1993: Academia Română a hotărât revenirea la scrierea cu "â" în interiorul cuvântului și a formei "sunt" în loc de "sînt". După așa de mult timp mai există printre noi persoane, nu dau nume, care nu cunosc aceste reguli noi și scriu cu  sau â la începutul cuvântului, sau cu â la sfârșitul cuvântului! Am mai spus și repet: cititul doare pe mulți!!!

·         1993: Vizita oficială a președintelui României, Ion Iliescu, la sediul NATO din Bruxelles.

·         1997: Constituirea Asociației Camerelor de Comerț din zona Mării Negre, în cadrul unei reuniuni desfășurate la Centrul Român de Afaceri "Marea Neagră", de la Mangalia

·         1999 – Grupurile de mineri conduse spre Bucuresti de Miron Cozma, după ce au reusit să dea peste cap câteva baraje şi filtre de circulaţie, au fost oprite de forţele de ordine la Stoeneşti, în apropiere de Caracal. Miron Cozma a fost arestat, împreună cu Romeo Beja şi Dorin Loiş.

·         1999: NATO a aprobat un "plan de operare" pentru o eventuală forță internațională de menținere a păcii în Kosovo (KFOR), care să cuprindă 26.000 de oameni.

·         2001: A fost efectuat, în SUA, cel de-al doilea transplant de mână reușit.

·         2008 – Parlamentul din Kosovo proclamă independenţa acestui teritoriu fost iugoslav. Serbia şi aliatul său, Rusia, resping această proclamare a independenţei, recunoscută de 69 de ţări, intre care Statele Unite şi 22 dintre cele 27 de state membre UE. Albanezii din Kosovo au vazut implinit visul mai multor generaţii, odata cu proclamarea independenţei.

·         2009 – Manifestatie de protest a imblanzitorilor de serpi din India. Aproape 1000 de imblanzitori şerpi au demonstrat în Calcuta, în estul Indiei,in sunete de flaut cerand dreptul de a aparea în public cu reptile vii. Aparitiile publice ale imblanzitorilor de serpi sunt interzise în India din anul 1991, dar rămân vizibile în ţară, fiind tolerate inclusiv în zonele turistice şi la sate.

·         2013 – A 63-a ediție a Festivalului International de Film Ursul de aur de la Berlin. Marele premiu i-a fost acordat lui Călin Peter Netzer pentru filmul „Poziția copilului”. Acest film dramatic românesc regizat de Călin Peter Netzer și produs de Ada Solomon a câștigat și premiul pentru cel mai bun film la Festivalul cinematografic de la de la Namur, pe 4 octombrie 2013

Nașteri

·       1180:  Constanța a Ungariei sau Konstancia (n. 17 februarie 1180, la Esztergom - d. 4 decembrie 1240, la Předklášteří) a fost fiica lui Béla al III-lea al Ungariei și a Annei de Châtillon și cea de-a doua soție a lui Ottokar I al Boemiei. Membră a dinastiei Árpád, ea a fost regină a Boemiei și mama lui Venceslav I al Boemiei, a Annei de Boemia și a sfintei Agnès de Boemia
*  1519: S-a născut François de Guise, militar și om de stat francez (d. 1563)

·         1591: Jose de Ribera, pictor și gravor spaniol (d. 1652)

·         1653: Arcangelo Corelli, compozitor, violonist, pedagog și dirijor italian (d. 1713). Corelli a murit la Roma si este îngropat în Panteonul de la Roma. Compozițiile sale ocupă un loc important în dezvoltarea muzicii de cameră, iar influențele sale nu se limitează doar în Italia; Johann Sebastian Bach a studiat lucrările lui Corelli iar fuga sa pentru orgă (BWV 579) a fost inspirată după lucrarea Opus 3 a lui Corelli din 1689. Stilul de interpretare introdus de Corelli și păstrat de elevii săi, printre care Francesco Geminiani, Pietro Locatelli, Pietro Castrucci și Francesco Gasparini, printre alții, a avut o importanță vitală pentru interpretarea la vioară. Concerto Grosso Op. 6 a lui Händel este inspirată după propria colecție Concerto Grosso Op. 6 a lui Corelli. De asemenea, se spune că toți violoniștii italieni importanți din secolul XVIII-lea l-au avut pe Corelli ca model.

·         1752: Friedrich Maximilian Klinger, scriitor francez (d. 1831)

·         1766: Robert Thomas Malthus, economist britanic (d. 1834)

·         1781: René Laënnec, medic francez (d. 1826)

·         1792: Karl Ernst von Baer, biolog german (d. 1876)

·         1803: Edgar Quinet (n. 17 februarie 1803,^{[2][3][4][5][6][7][8]} Bourg-en-Bresse, Franța – d. 27 martie 1875,^{[2][3][5][6][7][8]} Versailles, Franța) a fost un reputat scriitor, istoric și om politic francez. În perioada 1842-1846 a fost profesor la Collège de France, unde i-a avut ca studenți pe mulți dintre „pașoptiștii” români. În 1852, după moartea primei sale soții, s-a căsătorit cu Hermione Asachi, fiica scriitorului român Gheorghe Asachi. A rămas cunoscut și ca filoromân, atât prin scrierile sale, cât și prin sprijinul moral pe care l-a acordat generației de la 1848 din Țările Române.
Edgar Quinet s-a născut la Bourg-en-Bresse, în departamentul Ain, la 17 februarie 1803, fiind unicul fiu al lui Jérôme Quinet, comisar (intendent militar) al armatei republicane. Mama sa era Eugénie Rozat Lagis.

Tatăl său, Jérôme Quinet, a demisionat din armată, întrucât epoca napoleoniană l-a dezgustat profund și s-a dedicat științelor, îndeosebi matematicii. Mama sa, Eugénie Rozat Lagis, a exercitat o influență profundă asupra copilului Edgar. Deși era calvinistă, ea fost de acord cu botezul lui Edgar în catolicism. Familia locuia în Bourg-en-Bresse, dar își petrecea verile la Certines, proprietate a familiei Quinet de trei sute de ani.^[9] În 1811 s-a mutat împreună cu părinții și cu sora sa mai mică, Blanche (născută în 1807), la Charolles.

Edgar a fost trimis la școală la colegiul din Bourg-en-Bresse (între 1815 și 1817), apoi la Lyon (1817-1819). Tatăl său ar fi dorit să-l vadă pe Edgar terminând repede studiile pentru a se dedica carierei militare, ori afacerilor. Totuși, tânărul Edgar era atras de literatură, aceasta având câștig de cauză în final.

După ce a absolvit colegiul în Lyon, Edgar Quinet s-a înscris la examenul de admitere de la celebra École polytechnique, fiind declarat „admisibil” (1820). Nu a urmat cursurile acesteia deoarece, în urma unui consiliu de familie, a fost obligat să se înscrie la Facultatea de Drept.^[10]

În paralel cu frecventarea cursurilor de la Facultatea de Drept, Edgar Quinet a studiat și matematicile, istoria filosofiei și limbile străine. Din perioada studenției datează și prima sa scriere ieșită de sub tipar: Les tablettes de juif errant („Tabletele evreului rătăcitor”, 1823), o povestire satirică în maniera lui Voltaire.^[11] În același an, 1823, susține examenul de absolvire a Facultății de Drept.

În ianuarie 1839 devine doctor, susținând la Universitatea din Strasbourg două teze de doctorat, în franceză și în latină: Essai d'une classification des arts („Eseu despre o clasificare a artelor”), respectiv De indicae poesis antiquissimae natura et indole („Despre originea și caracterul poeziei antice”).

În 1824 Edgar Quinet începe traducerea lucrării lui Herder „Idei asupra filosofiei istoriei omenirii” (după o versiune în limba engleză). Primind un acont pentru drepturile de traducător, în anul următor Quinet face o călătorie în Anglia. Tot în 1825 el devine corespondent la Revue britannique și la Revue germanique și începe să colaboreze la publicația Le constitutionnel.

În 1826 Quinet întreprinde o călătorie în Germania. La Heidelberg, centrul romantismului german din acea perioadă, l-a cunoscut pe profesorul Friedrich Creuzer^⁠(de), fondatorul mitologiei comparate. Tot la Heidelberg, face cunoștință cu Wilhelminna More, viitoarea sa soție, fiica unui notar din Grunstadt.^[12] Edgar Quinet frecventează cursurile Universității din Heidelberg, cunoscându-i pe romanticii germani: Tieck, Schlegel, Görres și Uhland.

În 1828 îi apare volumul al treilea al traducerii operei lui Herder Idei asupra filosofiei istoriei omenirii, precum și Eseu asupra operelor lui Herder.^[13] Publică eseul De la Grèce moderne, et de ses rapports avec l’antiquité („Despre Grecia modernă și raporturile ei cu antichitatea”, 1830), care este tipărit și în limba germană în anul următor (1831). În mai 1831 publică articolul Des épopées françaises du XII-e siècle („Despre epopeile franceze din secolul al XII-lea”), care stârnește vii controverse în ziarele vremii, Le National și Le Temps.^[14] Publică lucrarea De l’Allemagne et de la Révolution („Germania și Revoluția”) în 1832.

În 1833 apare poemul în proză Ahasvérus, parabolă a istoriei umanității, la care Edgar Quinet meditase încă din adolescență. Despre această „epopee romantică” Léon Cellier spunea că oferă „o doctrină raționalistă a perfectibilității continue, colective, a speței umane”.^[15]

În următorii ani continuă să publice poeme, eseuri și articole de filozofie, istorie și critică literară. În 1837 face cunoștință cu Adam Mickiewicz și este vizitat de poetul Heinrich Heine, iar în martie 1838 publică poemul Prométhée („Prometeu”).

La 29 aprilie 1838 Edgar Quinet a fost numit cavaler al Legiunii de onoare.^[16]

După susținerea celor două teze de doctorat la Universitatea din Strasbourg (ianuarie 1839) Edgar Quinet este numit profesor universitar, titular al catedrei de literaturi străine, la Universitatea din Lyon, în luna mai 1839. Cursul său inaugural a fost Uniunea morală a popoarelor moderne. În anul următor, 1840, soții Quinet se stabilesc definitiv la Paris. În același an Edgar Quinet publică broșura 1815 - 1840, un pamflet îndreptat împotriva oligarhiei burgheze din Franța, în care afirmă deschis ideile sale republicane. Îi apare lucrarea Génie des religions („Geniul religiilor”, 1841), fundamentală pentru concepțiile sale despre filozofia istoriei. Tot în 1841 publică articolul Avertissement au pays („Avertizare către țară”), una dintre cele mai lucide critici la adresa regimului lui Ludovic-Filip

Pentru Edgar Quinet începe lunga perioadă a exilului: 19 ani (mai exact, din decembrie 1851 pînă în septembrie 1870). „Ca și Hugo, el se îndărătnici să nu se întoarcă în Franța imperială a «uzurpatorului» și trăi astfel pe pământul de exil al Belgiei”^[26]. La 9 ianuarie 1852 este publicat oficial decretul prin care erau expulzați nominal din Franța Victor Hugo, Edgar Quinet și alți opozanți ai noului regim.

Stabilit la Bruxelles, Quinet se recăsătorește în iulie 1852 cu Hermiona Asachi, care îl urmase în exil.^[27] Continuă să scrie: în 1852 îi apare partea a doua a renumitei sale lucrări Les Révolutions d’Italie („Revoluțiile din Italia”), în 1853 poemul dramatic în 5 acte Les Esclaves („Sclavii”, în revista Revue des Deux Mondes, tipărit și separat la editura Vanderauwera, Bruxelles), în 1854 lucrarea biografică Fondation de la République des Provinces-Unies: Marnix de Sainte-Aldegonde, evocare a eroului național al Țărilor de Jos din secolul al XVI-lea, iar în 1855 Philosophie de l'Histoire de France („Filozofia Istoriei Franței”).

Deoarece între Franța și Belgia se semnase o convenție de extrădare, la 1 noiembrie 1858 soții Quinet se stabilesc la Veytaux, în Cantonul Vaud din Elveția. Republică federală promovând principii liberale, Elveția putea oferi exilatului acea libertate de mișcare și de exprimare indispensabile spiritului său. În acei ani de exil, pentru Edgar Quinet era esențial ca prin scrieri sale și prin fermitatea atitudinii sale să lupte împotriva puterilor care înăbușiseră în Europa mișcarea democratică de la 1848. În acest context el publică la 30 august 1859 articolul Protestation contre l'Amnistie („Protest împotriva amnistiei”) în care el refuză (ca și Victor Hugo) amnistia acordată de Napoleon al III-lea exilaților politici.^[28] El scria: „Nu sunt nici acuzat, nici condamnat, sunt un exilat. [...] Nu recunosc nimănui dreptul să mă exileze și să mă cheme înapoi după bunul lui plac. [...] Nu mă pot preta la acest joc în care se năruie și se înjosește natura umană”.^[29]

În cei doisprezece ani de exil în Elveția casa soților Quinet de la Veytaux a fost un punct de atracție pentru prietenii libertății, care aflau aici sprijin moral, îmbărbătare și speranță. Edgar Quinet a fost deseori vizitat de soții Michelet, de Charles-Louis Chassin (primul său biograf), de socialistul Pierre Leroux și de alți publiciști ai opoziției și simpatizanți republicani. Prin unii dintre aceștia Quinet își trimitea manuscrisele în Franța, pentru a-i fi tipărite acolo.

După „Dezastrul de la Sedan” (1-2 septembrie 1870) din timpul războiului franco-prusac, încheiat cu înfrângerea și capitularea trupelor franceze de sub conducerea lui Napoleon al III-lea, Edgar Quinet a revenit imediat în Franța (7 septembrie 1870). La 17 noiembrie 1870 și-a redobândit postul de profesor universitar la Collège de France. În timpul asedierii Parisului de către armata prusacă a scris vehement împotriva germanilor în presa pariziană.

În 1871 (8 februarie) a fost ales deputat în Adunarea Națională (din partea Departamentului Sena), contribuind activ la instaurarea celei de-a Treia Republici Franceze. A fost unul dintre cei mai îndârjiți opozanți ai termenilor nefavorabili francezilor din tratatul de pace încheiat între Franța și Germania.

Mormântul lui Edgar Quinet, în cimitirul Montparnasse, din Paris

A continuat să scrie; în 1871 a publicat Le Siège de Paris et la défense nationale („Asediul Parisului și apărarea națională”), în 1872 La République, conditions de la régénération de la France (Republica, condițiile renașterii Franței”), iar la începutul anului 1875 eseul L’Esprit nouveau („Spiritul nou”) - un paralelism amplu între cosmosul fizic și cel spiritual.^[30]

Edgar Quinet a murit la 27 martie 1875, în Versailles. Nu a avut parte de funeralii naționale, guvernul de orientare clericală din acea perioadă refuzându-i dreptul la onorurile militare și la prezența colegilor săi deputați. La înmormântarea sa (29 martie 1875) au ieșit însă pe străzi circa 200.000 de parizieni (după relatările din presa vremii), iar studențimea a însoțit carul funerar până la Cimitirul Montparnasse, acolo unde au ținut discursuri Victor Hugo, Léon Gambetta și alții.^[31]

Mormântul său se află în Cimitirul Montparnasse, din Paris.

* 1817: Willem al III-lea (Willem Alexander Paul Frederik Lodewijk; 19 februarie1817 – 23 noiembrie 1890) a fost rege al Olandei și Mare Duce de Luxembourg din 1849 până la moartea sa și Duce de Limburg până la abolirea Ducatului în 1866.

William s-a născut la Bruxelles ca fiu al regelui Willem al II-lea al Țărilor de Jos și al reginei Anna Pavlovna, fiica Țarului Paul I al Rusiei și a Țarinei Maria Feodorovna. S-a căsătorit cu verișoara sa primară, Sofia de Württemberg, fiica regelui Wilhelm I de Württemberg și a Marii Ducese Ecaterina Pavlovna a Rusiei, la Stuttgart la 18 iunie 1839. Mariajul a fost nefericit. Sofia de Württemberg era liberală și ura înclinațiile spre dictatură. Willem era simplu, conservator și iubea armata.

Regele William și a doua lui soție, Emma.

În 1877, regina Sofia a murit. În același an, regele William și-a anunțat intenția de a se căsători cu Eleonore d'Ambre, o cântăreață de operă franceză, pe care a înobilat-o cu titlul de Contesă d'Ambroise – fără consimțământul guvernului. Sub presiunea făcută de guvern, a abandonat planurile de nuntă.^[1][2]

În 1879, regele Willem a decis să se căsătorească cu Prințesa Emmade Waldeck și Pyrmont. Unii politicieni n-au fost de acord din cauza diferenței de vârstă; Emma era cu 41 de ani mai mică decât William. În cele din urmă nunta are loc la 7 ianuarie 1879 la Arolsen. Emma n-a fost prima lui alegere, Willem fusese refuzat de sora Emmei, Prințesa Pauline de Waldeck și Pyrmont și de Prințesa Thyra a Danemarcei.

William speră ca odată cu această căsătorie să rezolve problema succesiunii dinastice și să evite stingerea glorioasei Case de Orania Nassau. Împreună cu prima soție avusese trei fii însă nici unul nu era apt să devină rege: Prințul Willem de Orania se retrage la Paris unde duce o existență bulevardieră; moare la 38 de ani, cu 11 ani înaintea propriului tată. Prințul Mauritz a murit la vârsta de 7 ani iar Prințul Alexandru era handicapat mintal.

După primul an de căsnicie, regina îi dăruiește o fiică: Wilhelmina. Emma are o influență bună asupra personalității capricioase a lui William iar mariajul este fericit. Ultimii 10 ani sunt fără dubii cei mai buni ai domniei.

În 1884, după decesul ultimului fiu din primul mariaj, Wilhelmina devine moștenitoarea coroanei.

Regele Willem se îmbolnăvește grav în 1887. Totuși, în 1888, înmânează personal medalia de aur eroului Dorus Rijkers care salvase viața a 20 de oameni. Moare la Het Loo în 1890. Pentru că Wilhelmina este minoră, Emma devine regentă pentru fiica ei. Va rămâne regentă până când Wilhelmina împlinește 18 ani în 1898. Marele Ducat de Luxembourg nu putea fi moștenit decât pe linie masculină și acesta revine lui Adolphe, fostul Duce de Nassau.

·         1820: Henry Vieuxtemps, compozitor și violonist belgian (d. 1881)

* 1821: Elizabeth Rosanna Gilbert (n. 17 februarie 1821 – d. 17 ianuarie 1861), cunoscută sub numele de Lola Montez, a fost o dansatoare și actriță irlandeză care a devenit cunoscută ca o dansatoare exotică, curtezană și metresă a regelui Ludwig I al Bavariei.

Lola Montez în 1851.

• 17 februarie 1821 - se naște în Grange, Comitatul Sligo, Irlanda și este botezată Eliza Rosanna Gilbert.
• 1823 - familia Gilbert se mută în India. La câteva luni după sosire tatăl ei moare de holeră. Mama ei se recăsătorește în anul următor.
• 1826-1827 - Eliza este trimisă la rudele tatălui ei vitreg în Scoția, voiaj în care împlinește șase ani.
• 1832 - la vârsta de unsprezece ani, Eliza este trimisă la internatul din Bath, în Anglia.
• 1837 - împotriva aranjamentului matrimonial al mamei sale, Eliza plecă la șaisprezece ani cu locotenentul Thomas James, care o însoțise pe mama acesteia în călătoria din India înapoi la Bath. Cuplul se desparte după cinci ani.
• 1843 - în luna iunie a acestui an are loc debutul ca „Lola Montez, dansatoarea spaniolă”. Debutul ei este întrerupt când este recunoscută ca doamna James. Totuși cariera nu-i este afectată și devine rapid faimoasă pentru dansul inventat de ea „dansul păianjenului”, cât și pentru expresia „Orice își dorește Lola, Lola primește.”
• 1846 - dansează la München și devine amanta lui Ludwig I al Bavariei asupra căruia are o influență nefastă făcându-l nepopular în fața poporului său.
• 1847 - este numită Contesă de Landsfeld de ziua regelui, la data de 25 august.
• 1848 - odată începută revolta bavareză, Ludwig I abdică și Lola fuge din țară.
• 1851-1853 - dansează pe coasta de est a Statelor Unite ale Americii.
• 1853 - sosește în mai la San Francisco, se căsătorește cu Patrick Hull în iulie și se mută în Grass Valley, California în august. Pe la mijlocul anului 1850 mariajul ei se destrăma.
• 1855-1856 - face turul Australiei pentru a-și reface averea distrând minerii și căutătorii de aur.
• 17 ianuarie 1861 - moare la New York de pneumonie.

·         1836: Gustavo Adolfo Bécquer, poet spaniol (d. 1870)

·         1836: S-a născut Iosif Goldiș, episcop român, membru corespondent al Academiei Române (d. 1902)

·         1845: Infanta Antónia a Portugaliei (Antónia Maria Fernanda Micaela Gabriela Rafaela Francisca de Assis Ana Gonzaga Silvéria Júlia Augusta de Saxe-Coburgo-Gotha e Bragança; n. 17 februarie 1845 – 27 decembrie 1913), a fost infantă a Portugaliei, prințesă a casei de Braganza-Saxa-Coburg-Gotha, fiica reginei Maria a II-a a Portugaliei și a soțului ei, regele consort Ferdinand al II-lea al Portugaliei.

Antónia s-a născut în 1845 la Palatul Necessidades din Lisabona. S-a căsătorit cu Leopold, Prinț de Hohenzollern-Sigmaringen la 12 septembrie 1861. Au avut trei băieți:

• Wilhelm (1864–1927), care a succedat ca Prinț de Hohenzollern; căsătorit prima dată cu Prințesa Maria Teresa a Celor Două Sicilii și a doua oară cu Prințesa Adelgunde de Bavaria
• Ferdinand (1865–1927), mai târziu Rege al României; căsătorit cu Prințesa Maria de Edinburgh
• Karl Anton (1868–1919), căsătorit cu Prințesa Josephine Caroline a Belgiei

Antónia de Braganza a murit în Germania în 1913.

* 1856: Joseph-Henri Rosny Ainé este pseudonimul lui Joseph Henri Honoré Boex (n. 17 februarie 1856, Brussels - d. 11 februarie 1940), un autor francez de origine belgiană care este considerat unul dintre întemeietorii literaturii științifico-fantastice moderne. Este autorul primei nuvele SF moderne Xipehuzii (Les Xipehuz) (1887) (apărută în nr. 234 al Colecției de „Povestiri științifico-fantastice”).

·         1861: Prințesa Helena de Waldeck și Pyrmont (Helena Frederica Augusta; 17 februarie 1861 – 1 septembrie 1922) a fost fiica lui George Victor, Prinț de Waldeck și Pyrmont și a soției lui Prințesa Helena de Nassau, care prin căsătorie a devenit membră a familiei regale britanice.

S-a născut la Arolsen, capitala principatului Waldeck din Germania. A fost sora: Friedrich, ultimul Prinț de Waldeck și Pyrmont; Marie, prima soție a lui Wilhelm al II-lea de Württemberg; și Emma, soția regelui Willem al III-lea al Țărilor de Jos (și mama reginei Wilhelmina).

Bunicii materni au fost Wilhelm, Duce de Nassau și a doua soție, Prințesa Pauline de Württemberg. Pauline a fost fiica Prințului Paul de Württemberg și a soției sale, Prințesa Charlotte de Saxa-Hildburghausen.

Paul a fost fiul lui Frederic I de Württemberg și a soției sale, Ducesa Augusta de Brunswick-Wolfenbüttel. Augusta a fost fiica cea mare a lui Karl Wilhelm Ferdinand, Duce de Brunswick-Luneburg și a Prințesei Augusta a Marii Britanii, sora mai mare a regelui George al III-lea al Regatului Unit.

·         1862: Mori Ōgai, romancier și poet japonez (d. 1922)

·         1864: Contele Gheorghe (George) Wassilko de Serecki (Graf Georg Wassilko von Serecki) (n. 17 februarie 1864, Berhomet pe Siret - d. 24 martie 1940, Cernăuți) a fost un politician și patriot român din Imperiului Austro-Ungar, membru ereditar al Camerei Superioare (Herrenhaus) a imperiului, șambelan imperial, consilier secret imperial și căpitan (mareșal) al Ducatului Bucovinei. După Primul Război Mondial a fost deputat în Parlamentul României, în care a deținut funcția de vicepreședinte al senatului.

·         1874: Thomas John Watson, Sr. (n. 17 februarie 1874– d. 19 iunie 1956) a fost președintele companiei International Business Machines (IBM),^[2] în timpul căruia compania a crescut între 1914 și 1956, devenind o forță internațională. Watson a dezvoltat stilul caracteristic de management și cultura companiei IBM, transformând-o într-o organizație deosebit de eficientă, operând pe piața mașinilor de calcul cu cartele perforate. Industriaș de marcă,^[3] a fost unul dintre cei mai bogați oameni ai vremii sale, iar la moartea sa a fost denumit „cel mai mare vânzător al lumii”
* 1875: Prințesa Louise a Danemarcei (Louise Caroline Josephine Sophie Thyra Olga; 17 februarie 1875 – 4 aprilie 1906) a fost prințesă daneză, al treilea copil și fiica cea mare a regelui Frederic al VIII-lea al Danemarceiși a soției acestuia, Lovisa a Suediei și Norvegiei.

Mama și mătușa Louisei, Prințesa Louise a Suediei și Prințesa Thyra a Danemarcei, după care ea și sora ei au fost numite.

Prințesa Louise s-a născut la Palatul Amalienborg din Copenhaga la 17 februarie 1875. Tatăl ei era Prințul Moștenitor al Danemarcei, mai târziu regele Frederic al VIII-lea. Mama ei era Louise a Suediei, fiica regelui Carol al XV-lea al Suediei și al Norvegiei.

S-a căsătorit cu Prințul Frederic de Schaumburg-Lippe(1868–1945), la Palatul Amalienborg, la 5 mai 1896. Cuplul a avut trei copii. Mariajul a fost unul nefericit și Prințesa Louise a petrecut mult timp vizitându-și familia, unde stătea câte 2-3 luni. De asemenea, tatăl ei venea s-o viziteze în fiecare an.

Prințesa Louise a murit la castelul Ratiboritz la 4 aprilie 1906, la vârsta de 31 de ani. Ea și socrul ei, Prințul Wilhelm de Schaumburg-Lippe au murit la cinci ore distanță.^[1] Cauza oficială a morții Prințesei Louise a fost "inflamare cerebrală" cauzată de meningită, după săptâmâni de boală. S-a zvonit că a încercat să se sinucidă prin înecarea în lacul castelului de pe domeniul soțului ei Ratiboritz.

·         1876: Iosif Popovici, lingvist, specialist în slavistică, în fonetică și dialectologie (d. 1928)

·         1877 – S-a născut André Maginot, om politic francez, ministru de război. La 11.12.1929, propune întărirea graniţei franco-germane printr-o linie de fortificaţii, cunoscută sub numele de “Linia Maginot”; (m.07.01.1932).

·         1881: Ion Manolescu, actor român (d. 1959). A fost un actor român de teatru și film care a debutat în 1905. A jucat la Teatrul Național din București, în Compania Davila, la Teatrul de Comedie, la Teatrul Municipal din București etc. În 1919 a înființat și a condus primul sindicat al artiștilor din România. A ocupat și funcția de inspector general al teatrelor. Prin Decretul nr. 43 din 23 ianuarie 1953 al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Romîne, actorului Ion Manolescu i s-a acordat titlul de Artist al Poporului din Republica Populară Romînă „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă și pentru activitate merituoasă”. În 1962 i-a apărut volumul de „Amintiri”.

* 1884: Ion D. Enescu (cunoscut și ca I.D. Enescu; n. 17 februarie 1884, Curtea de Argeș - d. 1973, București) a fost un arhitect român, proiectant al mai multor clădiri publice din România și Subsecretar de stat la Ministerul Lucrărilor Publice în mai multe guverne interbelice, conducător al Colegiului arhitectilor din România.^[1].

Printre operele sale se numără clădirea Teatrului Dramatic din Galați sau Palatul Arhiepiscopal din Constanța.

·         1888: Otto Stern (n. 17 februarie 1888 la Sohrau, actualmente Żory în Polonia- d. 17 august 1969 la Berkeley, California) a fost un fizician germanamerican. Împreună cu Walther Gerlach, a efectuat experimentul Stern-Gerlach; rezultatele acestuia au pus în evidență proprietăți ale sistemelor microscopice (electroni și atomi) care nu pot fi explicate în cadrul fizicii clasice. Ele ilustrează principii fundamentale ale fizicii cuantice și au dus la formularea ipotezei privitoare la existența momentului cinetic intrinsec al electronului, numit spin.

A fost distins cu Premiul Nobel pentru Fizică (1943), cu motivația „pentru contribuția sa la dezvoltarea metodei fasciculelor moleculare și pentru descoperirea momentului magnetic al protonului”.

* 1910: Alfred Mendelsohn (n. 17 februarie 1910, București – d. 9 mai 1966, București) a fost un compozitor și pedagog român de origine evreiască 

Tatăl său, Leon Mendelsohn, a fost prim-violist al Orchestrei Filarmonicii din București, colaborator al maestrului George Enescu în numeroase concerte camerale, precum și compozitor al unor lucrări simfonice și camerale. Mama sa era pianistă, cu o bogată activitate concertistică

Alfred Mendelsohn a studiat între 1927 - 1931 la Academia de Muzică (Akademie für Musik und darstellende Kunst) din Viena cu Joseph Marx și Franz Schmidt și la Conservatorul din București cu Mihail Jora. Între 1944 - 1963 a fost dirijor al Operei din București.

În mai 1955, Alfred Mendelsohn alături Mihail Jora, Alfred Alessandrescu, Constantin Silvestri și Ion Dumitrescu, a făcut parte dintr-un grup de muzicieni români care s-a deplasat la Paris cu sarcina de a depune coroane la mormântul lui George Enescu, la exact un an de la decesul artistului

·         1916 - S–a născut actorul italian Raf Vallone; în 1961 a primit Premiul Oscar pentru rolul interpretat în filmul „Vedere de pe pod”, regizat de Sidney Lumet (m.31.10.2002).

·         1917: Ioana Radu (n. 17 februarie 1917, București, România^[1] – d. 19 septembrie 1990, București, România) a fost o cântăreață română de muzică populară și romanțe. A fost sora cântăreței Mia Braia și a doua femeie motociclist din România

Pe numele adevărat Eugenia (Jana) Braia, copilărește în Craiova, unde era stabilită familia artistei. De la lăutarii cârciumei tatălui său, Constantin Braia („La ieftenirea traiului”) – Ion al lui Țache, Gheorghe al lui Gâgă, Limbă – culege și învață primele cântece populare și lăutărești.

Studiază la Liceul „Elena Cuza” din Craiova, unde profesoara de muzică, Elena Simionescu, îi cultivă dragostea pentru cântecul lăutăresc și mai ales pentru romanță. După un periplu la Calafat și Corabia, în 1936, din cauza situației financiare precare, și-a părăsit soțul – compozitorul și profesorul de muzică Romeo Rădescu – stabilindu-se la București.

În ianuarie 1936 sosește în București.^[3][4][5] Aici, se înscrie, cu ajutorul cântărețului Petre Alexandru (soțul Miei Braia), la un concurs de muzică populară organizat de Societatea Română de Radiodifuziune, care a durat trei luni și la care erau înscriși 800 de candidați.^[6] La acest concurs s-a prezentat cu cântecele „În pădure la Stroești” și „Dorule și-o boală grea”.^[7]Au fost admise doar Eugenia Braia și Eugenia Nedelea (Rodica Bujor). Comisia, condusă de Theodor Rogalski, era alcătuită din soprana Valentina Crețoiu, tenorul Aurel Alexandrescu (amândoi prim soliști ai Operei), Alfred Pagoni, Grigoraș Dinicu, compozitorii Alfred Alessandrescu și Ion Filionescu (pianistul lui George Enescu), cel care i-a ales pseudonimul artistic – Ioana Radu.^[8]

Cântă prima oară la Radio pe 30 aprilie 1939, într-un program de muzică ușoară cu Petre Alexandru și Mia Braia, cu numele Jana Radu și acompaniată de Ansamblul „Serenada” condus de Sandu Marian. Melodiile pe care le-a interpretat au fost „Pădure și iar pădure”, „De cine dorul se leagă” și „Dorule”.^[9] Debutul radiofonic real, cu pseudonimul ales de Ion Filionescu, s-a desfășurat în 29 octombrie 1939, în cadrul căruia a prezentat un buchet de melodii populare („Dorule și-o boală grea”, „Când o fi la moartea mea”, „Am iubit și-am să iubesc”, „Mă suii pe dealul Cernei”, „La Ciolpan, la crucea'naltă”, „Foaie verde ca cicoarea”) în acompaniamentul orchestrei Vasile Julea

După succesul de la Radio ajunge în Ploiești unde cântă la restaurantul „Azuga” timp de 6 luni.^[11] A avut drept acompaniament orchestra fraților Melak din Lugoj.^[12] De trei ori pe săptămână revenea în București pentru a-și susține „micro-recitalurile” la Radio.^[13]

După încheierea contractului cu restaurantul „Azuga” se stabilește definitiv în Capitală, cultivând cu mare succes de public valorile muzicii populare în vestite restaurante și grădini de vară ale timpului („Potcoava”,^[14] „Princiar”, „Motanul negru”,^[15] „Cina”), acompaniată de formațiile instrumentale Vasile Julea, Dumitru Spirescu-Oltenița (cu care a fost și căsătorită), Nicușor Predescu, Victor Predescu, Nicu Stănescu etc. Concomitent, în urma sfatului primit de la Gaby Michailescu (impresarul artiștilor Maria Tănase, Petre Ștefănescu-Goangă),^[16] se dedică interpretării romanței românești.

După război, și-a continuat activitatea concertistică la Radiodifuziunea Română, la Teatrul de Estradă „Constantin Tănase” (unde cânta și Maria Tănase), la Circul de Stat și la Orchestra de muzică populară „Barbu Lăutaru” din București.

În 1947, cântă împreună cu Maria Tănase, Rodica Bujor, Ion Luican, Petre Gusti și Nicu Stoenescu, la sărbătorirea a 40 de ani de carieră a compozitorului Grigoraș Dinicu, la Ateneul Român, având drept acompaniament Orchestra „Barbu Lăutaru” dirijată de Victor Predescu.

A participat la mai multe ediții ale Festivalului național de romanțe „Crizantema de Aur”, de la Târgoviște, și a făcut parte din juriul Festivalului-concurs „Maria Tănase” de la Craiova încă de la prima ediție (1969).

Cântă în filmul „O zi în București” (an 1987, regia și scenariul Ion Popescu-Gopo) piesele Aș vrea iar anii tinereții (Henry Mălineanu – Harry Negrin) și În chioșc fanfara cânta (Florentin Delmar și Aurel Giroveanu – Aurel Felea). În film mai apar cântând Gică Petrescu, Anda Călugăreanu, Angela Similea. În același an (1987) Pompiliu Gâlmeanu realizează filmul „Omagiu romanței — Ioana Radu”, ce are drept personaj principal artista.

Într-un turneu, în anul 1961,^[17] pe șoseaua Orșova-Caransebeș, autobuzul care transporta artiștii a fost implicat într-un accident de circulație, Ioana Radu a fost grav rănită la picioare, rămânând cu sechele pe viață.^[18]

Spectacolele de adio, de retragere din viața muzicală, le-a dat în 1967^[19] în Timișoara, Arad și Cluj-Napoca, pe stadioane, datorită mulțimii oamenilor care doreau să fie alături de marea artistă.

Pe 8 februarie 1987, la Sala Radio, a avut loc spectacolul aniversar Omagiu romanței, cu ocazia împlinirii a 70 de ani de viață ai artistei. Printre invitații care au cântat pe scenă s-au numărat Cleopatra Melidoneanu, Elvira Cârje, Dorin Teodorescu, Petre Gusti, Alla Baianova, Nicolae Nițescu, Angela Similea, Corina Chiriac, Marius Țeicu, Ștefania Rareș, Daniela Condurache ș.a.

Se stinge din viață pe 19 septembrie 1990, într-o cumplită singurătate.^[20] Este înmormântată în cimitirul Bellu din București

* 1917: Albert Lester Lehninger (n. 17 februarie 1917 – d. 4 martie 1986) a fost un biochimist american care a cercetat metabolismul energetic. Tratatele sale de biochimie sunt scrieri etalon în acest domeniu. A investigat rolul energetic al mitocondriei.

·         1921: Vera Călin, eseistă născută în România

·         1922 - S-a născut Tommy Edwards, cântăreţ şi compozitor american.
* 1924: Sever Suciu (n. 17 februarie 1924, Gâmbuț, Mureș — d. 2 august 1997, Târnăveni) a fost un sculptor român având arta cu ecouri adânci în sculptura naivă populară.

·         1925: Angel Grigoriu, textier român (d. 2001)

·         1929: Nicolae Dan Cristescu, matematician român, membru al Academiei Române

·         1930: Vali Niculescu (n. 17 februarie 1930, București) este o sopranăconsiderată una dintre vocile de aur ale operetei române.

Născută într-o familie cu legături în vodevilul bucureștean, își manifestă pasiunea pentru muzică de la o vârstă fragedă. În 1950 dă admiterea la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din București, la Facultatea de instrumente și canto, specialitatea canto clasic. Aici a studiat cinci ani în clasa de canto a profesoarei emerite Arta Florescu și clasa de operă a renumiților profesori Jean Rânzescu, Constantin Bobescu și Ioan Chirescu.

Își face debutul în București pe scena Teatrului de Operă și Balet în rolul Rosinei din Bărbierul din Sevilla și câștigă notorietate în rolurile lui Blondchen din Răpirea din Serai și Siebel în Faust. În următorii ani, concurează și câștigă premii naționale și internaționale. Este laureată a concursului internațional de interpretare “Mozart” din Salzburg în 1956^[1] și câștigă primul loc la concursul național al tinerilor soliști la categoria canto în 1962.

In 1960 se angajează la Teatrul Național de Operetă unde va primi roluri principale în opere comice, operete și muzicaluri din repertoriul național și internațional. Vocea ei cristalină, pe tot largul ambitusului, cu acut sigur, mediu captivant, capabil de cele mai subtile nuanțe, grav neobișnuit de sonor și comunicativ, a slujit muzica operetei de la J. Strauss, Zeller, Kalman, Lehar, Offembach, de la Herve la Rodgers, Loewe, Bernstein, dar și la Kirculescu, Grigoriu, Dendrino, M. Țeicu, încununând succes după succes și deschizând noi drumuri interpretative.^[1]

Pentru una din primele ei performanțe în Don Pasquale, criticii își dau imediat seama de talentul actoricesc deosebit al sopranei:

“O excelență impresie ne-a produs tânăra soprana Vali Niculescu în rolul Norinei. Posedând o voce frumoasă, pură, cu un timbru cristalin, pătrunzător, cântăreața dispune și de o tehnică bine pusă la punct, evidențiată în pasajele de coloratură, mai ales în celebra cavatină din actul I. Totodată, Vali Niculescu s-a dovedit și o talentată actrița, deosebit de indicată pentru asemenea roluri”^[2]

Un alt rol foarte cunoscut este cel al Anitei în premiera românească a piesei “Poveste din Cartierul de Vest”. Și aici reușește să câștige aprecierea tuturor celor care o văd. Smaranda Oțeanu, critic muzical la ziarul Scînteia scrie:

“Valli Niculescu, de neîntrecut, în Anita, vibrantă, cu treceri spectaculoase de la vesela iubită a lui Bernardo, cea plină de vervă, la femeia cu fața încremenită de durere care privește în gol și știe că nimeni nu-i va da alinarea. De mare profunzime este scena întâlnirii la barul lui Doc cu cei care i-au ucis iubitul. Nu-i vorba nici de experiență, nici de cristalinul vocii, nici de mobilitatea scenică… ci de talent, de un foarte mare talent"^[3]

Talentul a venit întotdeauna însoțit de multă muncă. Vali Niculescu devine un artist complet între 1960 și 1990. Participă la numeroase turnee în străinătate începând cu anii ‘60. Cântă în Polonia, în Germania în Stuttgart, Dortmund și Regensburg, în Italia, Belgia, Ungaria, Bulgaria și Israel. Are recitaluri săptămânale la radio și integrale televizate dintre care amintim “Directorul de Scenă” de Mozart, “Poveste din Cartierul de Vest” de Bernstein și “Sânge Vienez” de Johan Strauss. În plus, capătă experiență pe cele mai mari scene ale țării în turnee cu filarmonicile din București, Ploiești, Craiova, Arad, Timișoara, Bacău, Botoșani, Oradea și Baia Mare.

Profesoara Arta Florescu oferă o descriere completă^[1] sopranei Vali Niculescu la finalul carierei:

"Vali Niculescu este un nume ce se înscrie cu mândrie în arta interpretativă contemporană a operetei noastre. Vocea ei cristalină pe tot largul ambitusului, cu acut sigur, mediu captivant, capabil de cele mai subtile nuanțe, grav neobișnuit de sonor și comunicativ, a slujit muzica operetei de la J. Strauss, Zeller, Kalman, Lehar, Offembach, de la Herve la Rodgers, Loewe, Bernstein dar si la Kirculescu, Grigoriu, Dendrino, M. Țeicu, încununând succes după succes, deschizând noi drumuri interpretative. În profilul său muzical, Vali Niculescu îmbină stilistic patru școli distincte: cea vieneză, din care se desprind muzicalitate și frazare, cea franceză, cu rafinament și expresivitate, muzical-ul american, cu ritm și exuberanță, cea a creației noastre cu avânt, nostalgie și încredere în viitor. Întreagă această cunoaștere a profesionalității artistice, conjucată cu o prezență scenică în care știința se exprimă cu un minunat farmec personal, cu nerv susținut pe toată desfășurarea spectacolului, a creat din Vali Niculescu un model... pentru noi care am aplaudat-o, pentru cei care au vrut să învețe... Dacă am căuta să descifrăm "secretul" măiestriei lui Vali Niculescu, am stabili: muncă formativă aprigă, la bază având principiile recunoscutei în lume Școli românești de cânt, larga experiență căpătată pe mai toate scenele țării și peste hotare, genul operetei extinzându-se la cel al operei și concertului. Mi-o amintesc cu duioșie și plăcere, având-o studentă, cât de minunat tălmăcea vocal și stilistic temerara arie de Mozart, Mia speranza adorata. În anii din urmă, s-a preocupat susținut de inovarea genului "show", îmbinând, în forme cât mai atrăgătoare și instructive pentru publicul nostru, stiluri muzicale, proză, poezie, dans. Vali Niculescu este astăzi în arta muzicală interpretativă un nume de rezonanță, un nume îndrăgit și prețuit de întregul public românesc."

 Dupa încheierea carierei de soprană, devine profesor de canto și ține cursuri la Teatrul Național de Operetă și la Universitatea Ecologică din București. Tot în această perioadă, se reunește cu trupa de actori din piesa de teatru radiofonic Corina și cu regizorul Matei Alexandru și prezintă muzicalul românesc în multe orașe ale țării. În 2001, primește Ordinul Național Steaua României în gradul de cavaler, iar în 2017, Uniunea Muzicienilor Interpreți din România îi acordă diploma de excelență pentru întreaga activitate solistică de operetă

·         1932: Doru Popovici, compozitor și muzicolog român

·         1933 - S-a născut Bobby Lewis, cântăreţ american.

·         1934 - S-a născut actorul american Alan Bates ("Departe de lumea dezlănţuită").

·         1935 - S-a născut Ioan Ladea, specialist în acupunctură şi om de litere (m.15.03.2001).

·         1935 - S-a născut Johnny Bush, cântăreţ american.

·         1939 - S-a născut John Leyton, actor şi cântăreţ britanic.

·         1939: Constantin Dicu, regizor român de film TV

·         1941 - S-a născut Gene Pitney, cântăreţ şi compozitor american.

·         1941: Mihai Ursachi, scriitor român (d. 2004)

·         1942: Ilie Cioartă, pictor român

·         1944: Robert Dessaix, romancier, eseist și jurnalist australian
* 1944: Karl William Jenkins (n. 17 februarie 1944) este un muzician și compozitor galez. Jenkins a fost declarat ofițer al Order of the British Empire în Lista de Onoruri a Anului Nou pe anul 2005. Fost membru al formației Soft Machine.

·         1947 - S-a născut Dodie Stevens (Gerladine Ann Pasquale), cântăreaţă americană.
* 1947: Yukio Hatoyama (鳩山由紀夫 Hatoyama Yukio^?) (n. 11 ianuarie 1947) este un politician japonez. A fost ales prim-ministru al Japoniei ca urmare a scrutinului din 30 august 2009 și a avut acest post până la 8 iunie 2010, când a demisionat.
* 1948: Valentin Ceaușescu (n. 17 februarie 1948) este un fizician român, fiul cel mare al lui Nicolae Ceaușescu și al Elenei Ceaușescu. Este cunoscut și pentru implicarea, în perioada comunistă, în conducerea clubului de fotbal Steaua București. Prin activitatea sa managerială a clubului românde fotbal a contribuit decisiv la câștigarea Cupei Campionilor Europeni în 1986, la Sevilla, în Spania.

Fiul cel mare al fostului șef de stat român, Nicolae Ceaușescu și al soției sale, Elena, Valentin Ceaușescu a urmat cursurile Școlii Petru Groza, unde a terminat studiile liceale în anul 1965. În următorii doi ani a fost student al Facultății de Fizică din București, după care a urmat și a absolvit cursurile prestigiosului Imperial College din Londra.

În 1970 s-a reîntors în țară, angajându-se la Institutul de Fizică Atomică.

În același an, la 3 iulie, s-a căsătorit cu Iordana Borilă, fiica lui Petre Borilă și a comunistei de origine evreiască Ecaterina Abraham, cu care are un fiu, Daniel Valentin, născut în 1981. Valentin și Iordana au divorțat în 1988. În 1995, Valentin Ceaușescu s-a recăsătorit. Din această a doua căsătorie, fizicianul are o fată, Alexandra, născută în 1996.

În prezent este pensionar și trăiește în București

După arestarea în decembrie 1989 a părinților săi, Nicolae și Elena Ceaușescu, Valentin a plecat din București, împreună cu prietena lui, viitoarea soție, și s-a ascuns la un prieten. La 25 decembrie 1989, chiar în ziua în care părinții săi au fost executați, a fost arestat și acuzat formal de subminare a economiei naționale. A fost apoi ținut în detenție la Domnești până în august 1990.

Valentin Ceaușescu este un bibliofil și colecționar de artă pasionat, care a acumulat de-a lungul a peste patru decenii și jumătate numeroase piese valoroase. După arestarea sa ilegală din 25 decembrie 1989 i s-a confiscat, de către organele de stat de atunci, o importantă parte a colecției sale de artă și cărți. După multe "bătălii" juridice, în numeroase din curțile de justiție post-decembriste, colecționarul a reușit să recupereze aproape toate piese sale, cu excepția tabloului „Natură statică cu ulcică de aramă” de Gheorghe Petrașcu, încă "sechestrat" de Muzeul Național de Artă al României, ^[2]în ciuda existenței unei sentințe definitive de returnare a picturii dată de Curtea Supremă de Justiție a României din 19 aprilie 2007. 

·         1949: Ioan Mircea Pașcu, (n. 17 februarie 1949, Satu Mare) este om politic român, membru al Partidului Social Democrat, vicepreședinte al Parlamentului European^[4][1], profesor titular al cursurilor Mari teme ale politicii mondiale, Politica externă a României, Relațiile Externe ale Uniunii Europene ținute la Departamentul de Relații Internaționale și Integrare Europeană din SNSPA.

Căsătorit, tată a trei fete, Pașcu este unul din fondatorii Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative, al cărei Departament de Relații Internaționale l-a condus între anii 1990 și 1996.

·         1950: Octavian Doclin, poet român

* 1950: Dumitru Lupescu (n. 17 februarie 1950) este un deputat român, ales în 2016

·         1951: Ion Lilă, scriitor român

·         1951 - S-a născut Ioan Atanase Octavian Bellu, antrenor al lotului naţional de gimnastică al României.

·         1952: Stelian Tănase (n. 17 februarie, 1952, București) este un scriitor, eseist, istoric, politolog, publicist, scenarist, regizor, realizator de televiziune și analist politic român. Stelian Tănase este Președintele Societății Române de Radio și Televiziune.

Stelian Tănase a absolvit Facultatea de Filosofie din București a Universității din București în 1977. Înainte de 1989, a scris trei cărți, din care două au fost interzise de cenzura comunistă, fiind publicate abia după căderea regimului comunist. Stelian Tănase a fost un participant activ la în evenimentele protestatare, revoluționare, din 21-22 decembrie 1989, care au dus la căderea regimului comunist totalitar. Imediat după schimbarea regimului, Stelian Tănase a devenit în cîteva săptămîni o personalitatate de referință a societății civile românești, fiind membru și primul președinte al Grupului pentru dialog social (GDS) (din care la înființare mai făceau parte Călin Anastasiu, Gabriel Andreescu, Dan Arsenie, Radu Câmpeanu, Magda Cârneci, Mariana Celac, Andrei Cornea, Mircea Dinescu, Radu Filipescu, Thomas Kleininger, Gabriel Liiceanu, Alexandru Paleologu, Dan Petrescu, Andrei Pleșu, Dan Oprescu, Anca Oroveanu, Mihai Șora, Alin Teodorescu, Sorin Vieru ș.a.m.d); a fost unul dintre fondatorii și redactorul-șef al revistei ”22”, publicată de GDS, împreună cu Dan Pavel, Gabriela Adameșteanu, Rodica Palade ^[2]. Inițial, revista 22avea un tiraj de peste 150.000 de exemplare, iar impactul ei a fost deosebit asupra societățitii civile din România; editorialele semnate de Stelian Tănase prezentau ”pentru prima dată articulate în mod coerent argumentele cu privire la natura gorbaciovistă a conducerii fenesniste a țării și la supraviețuirea corpului monstruos al comunismului, în ciuda dispariției sale ca sistem”^[3]. Stelian Tănase a fost una dintre cele mai active personalități publice implicate în demonstrațiile maraton intrate în istoria postcomunistă sub numele de ”fenomenul Piața Universității”, alături de Ana Blandiana, Doina Cornea, Radu Filipescu, Marian Munteanu, Octavian Paler, Victor Rebengiuc, Gheorge Zamfir; aceste manifestări împotriva Frontului Salvării Naționale, a lui Ion Iliescu, Petre Roman, Silviu Brucan & ceilalți lideri feseniști, au pregătit fenomenele organizate de opoziție și luptă politică, de la Alianța Civică la Convenția Democratică din România ^[4].

În continuarea implicării sale civice, a fost unul dintre primii membri ai Alianței Civice, fondate de Ana Blandiana și alți militanți civici. Spre deosebire de alți colegi din Alianța Civică, Stelian Tănase era adeptul implicării directe a intelectualilor critici în viața politică; drept urmare, a fost în 1991 unul dintre fondatorii Partidului Alianței Civice, alături de criticul literar Nicolae Manolescu, Alexandru Popovici, Nicolae Constantinescu; PAC a fost pe 26 noiembrie 1991 unul dintre partidele fondatoare ale Convenției Democratice. ^[5]. A fost ales vicepreședinte al Partidului Alianței Civice, în 1991. A devenit deputat în Parlamentul României în 1992, candidând pe listele Convenției Democratice. La sfîrșitul anului 1992, Stelian Tănase (împreună cu Dan Pavel) a înființat prima revistă de științe politice din România postcomunistă, Sfera Politicii^[6]. Membru al grupului PAC-PL'93, a devenit liderul grupului parlamentar PAC în 1993, când cele două partide s-au separat. Între alte responsabilități, a fost vicepreședinte al comisiei pentru relații externe a Camerei Deputaților ^[7].

După alegerile din 1996, Stelian Tănase a ieșit din viața politică activă și s-a dedicat activităților sale de scriitor, realizator media, precum și carierei profesionale în domeniul științelor politice. În această perioadă este beneficiarul unor granturi oferite de Școala Woodrow Wilson (1994) și de Fundația Fulbright (1997) ^[8]. În perioada postcomunistă, cînd mulți dintre participanții la evenimentele revoluționare din 1989 s-au zbătut să obțină avantaje de pe urma participării reale sau fictive la doborîrea comunismului, Stelian Tănase a refuzat să capitalizeze statutul de ”revoluționar”, fiind implicat în fondarea Asociației Revoluționarilor Fără Privilegii (Președinte - Radu Filipescu; vicepreședinți - Ion Caramitru, Dan Pavel; membri Marius Oprea, Victor Rebengiuc, Stelian Tănase ș.a.m.d.). Una dintre constantele sale preocupări postcomuniste a fost legată de studierea arhivelor comunismului; Stelian Tănase a fost unul dintre primii cercetători români care au intrat în arhivele fostei poliții politice, Securitatea; pe vremea cînd era deputat, a făcut numeroase cereri către autorități pentru a i se permite accesul la arhivele SRI, unde erau păstrate dosarele Securității, iar pînă la urmă a obținut accesul, cu mult înaintea altor cercetători. Studiul arhivelor Securității s-a concretizat în publicarea a numeroase cărți despre personalitățile urmărite de Securitate (vezi mai jos, ”Opera literară și științifică”). Una dintre cele mai mari surprize ale cercetării arhivelor a fost legată de descoperirea faptului că unul dintre cei mai vechi prieteni ai săi și coleg de facultate îl monitorizase și îl ”turnase” la Securitate^[9], chiar și în ultimele săptămîni ale regimului comunist . A obținut doctoratul în sociologie politică la SNSPA in 1996. În 1997, este profesor delegat la UCLA.

Realizator al unor talk showuri pe teme politice sau culturale la posturile de televiziune TVR, Antena 1 și Realitatea TV. În prezent, este profesor la Facultatea de Științe Politice din cadrul Universității din București.

A susținut conferințe la Roma, Paris, Oslo, Viena, Budapesta, Washington, precum și la prestigioase universități americane: Berkeley University, UCLA, Standford University, New York University, Columbia University, Maryland University Washington DC, The New School for Social Research, New York. Este laureat a numeroase premii de televiziune, și premii literare. Lucreaza ca editor coordonator al revistei Sfera Politicii.

A fost o perioadă angajat al concernului de presă Realitatea aparținând lui Sorin Ovidiu Vântu, având două emisiuni săptămânale la Realitatea TV și numeroase articole în Cotidianul. A continuat să publice în revista 22 și după ce a părăsit colegiul redacțional. În 2006, Stelian Tănase a făcut parte din Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (cunoscută și sub numele ”Comisia Tismăneanu”), alături de Vladimir Tismăneanu, Sorin Alexandrescu, Mihnea Berindei, Constantin Ticu Dumitrescu, Radu Filipescu, Paul Goma, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Nicolae Manolescu, Marius Oprea, Horia Roman Patapievici, Dragoș Petrescu, Andrei Pippidi, Romulus Rusan, Levente Salat, Alexandru Zub ^[10].

La data de 28 septembrie 2010 a fost numit în funcția de director general al postului Realitatea TV.^[11]. Ulterior, a demisionat din funcție, datorită dificultăților întîmpinate în punerea în practică a programului de restructurare a postului pe modelul BBC. În decembrie 2013, după ce primul nominalizat în funcție, Bogdan Rareș, nu a fost votat de Parlament, a fost numit Președinte interimar al Societății Române de Radio și Televiziune (SRTV), la propunerea Partidului Național Liberal, care nu ieșise încă din Uniunea Social Liberală. Ulterior, în ciuda ieșirii PNL din USL și a zvonurilor privind faptul că nu va fi susținut de PSD și premierul Victor Ponta, în iunie 2014, cele două camere reunite ale Parlamentului României au votat numirea lui Stelian Tănase în funcția de Președinte al Societății Române de Radio și Televiziune^[12].

Pe 19 aprilie 2014 a suferit un infarct miocardic, fiind internat la secția de terapie intensivă din cadrul Spitalului Fundeni din București.^[13]

În data de 23 octombrie 2014, intr-o ceremonie ce a avut loc la Castelul Peleș din Sinaia a primit din partea Casei Regale a României decorația Ordinul Coroana României în grad de Ofițer cu ocazia celei de-a 93-a aniversări a Regelui Mihai I al României, decorație inmânată de Principesa Moștenitoare Margareta a României.Dupa eveniment a fost urmat un dineu care a avut loc în Sufrageria de Stat a Castelului Peleș. Printre personalitățile care au mai fost decorate s-au aflat Draga Olteanu-Matei și Tamara Buciuceanu, , care au primit Ordinul Coroana României în grad de Ofițer, și interpretele de muzică populară Sofia Vicoveanca și Maria Ciobanu, cărora le-au fost înmânate însemnele Ordinului Coroana României în grad de Cavaler.^[14]

A realizat emisiunea radiofonică „Conversația de joi seara”, la Radio Contact și emisiunile de televiziune „2 plus 1” și „Orient Express”, la Antena 1^[15] și „Zece și un sfert”, la Realitatea TV^[16].

La sfârșitul anului 2003 a realizat, pentru trei luni, talk-show-ul „Mașina de tocat” la postul public de televiziune TVR 1^[17]. Conform informațiilor de presă, emisiunea a fost oprită datorită intervenției PSD, partidul aflat la putere la acea vreme^[17][18][19].

În septembrie 2010, realiza emisiunile „3x3” și „Tănase și Dinescu” de la Realitatea TV^[11]. După ce a fost nominalizat ca Președinte interimar al SRTV, Stelian Tănase a declarat public că nu va apărea în emisiunile Televiziunii Române cîtă vreme va fi conducătorul respectivei instituții 

Opera lui Stelian Tănase are trei părți importante: textele ficționale (literatura), textele nonficționale (știință politică, istorie, cercetarea arhivelor), memorialistica. O parte semnificativă dintre cărțile nonficționale reprezintă rodul cercetărilor de decenii făcute de Stelian Tănase în arhivele comunismului românesc, arhivele PCR și arhivele fostei poliții politice, Securitatea. Despre romanele lui Stelian Tănase au scris mai mulți critici literari.

* 1953: Nina Josu (n. 17 februarie 1953, Țiganca, Moldova) este o poetă și ziaristă din Republica Moldova.

S-a născut într-o familie de intelectuali.^[1] A studiat la Institutul de Literatură „Maxim Gorki”^⁠(d) din Moscova în anii 1971-1976.^[2]

Nina Josu colaborează la săptămânalul „Literatura și arta”,^[2] după o scurtă activitate la „Glasul Națiunii”.^[1]

Lucrările sale includ volumele de poezie La șezători (1975), Trecere în alb (1980), Stare totală (1986), Dorul (1991), Steaua de dimineață(2000).^[2][3]

Criticul literar Mihai Cimpoi remarca în operele autoarei „o poezie a ingenuității, marcată de blândețe și fraternitate blândă cu o iubire fără margini și cu o predispoziție extatică spre lumină, liniște... într-un cuvânt, spre tot ce dă «ideea de gingășie»”.^[2]

În 1993, Nina Josu a reactivat Asociația pentru Literatură și Cultură Română Astra „Onisifor Ghibu”, devenind președinta acesteia.^[1] Este membră a Uniunii Scriitorilor din Moldova din 1977.^[2]

Printre distincțiile primite se numără premiul „Iancu Flondor” (Rădăuți, 1992) și premiul „Dimitrie Bolintineanu” (Gârgu Jiu, 1994).^[2] În 2017, a fost decorată cu Medalia Jubiliară „70 de ani ai AȘM”

·         1954: Rene Russo, actriță de film americană
* 1954: Don Coscarelli, Jr. (născut la 17 februarie 1954, Tripoli, Libia) este un regizor american de film, producător și scenarist^[1] cel mai bine cunoscut pentru realizarea unor filme de groază. A regizat seria de filme Phantasm^[2] sau filme precum The Beastmaster și Bubba Ho-Tep

·         1955: Mo Yan, scriitor chinez, laureat Nobel

·         1961: Andrei Korotaev (în rusă Андрей Витальевич Коротаев) (n. 17 februarie 1961) este un antropolog, istoric și economist rus.^[1] El este directorul Centrului pentru Orientul Apropiat de la Moscova. Opera sa explorează teme filozofice, speculații asupra tehnologiei, natura inteligenței, locul omenirii în Univers.

·         1963: Michael Jordan, jucător de baschet american

·         1964: Dragoș Petre Dumitriu, politician român
* 1965: Michael Benjamin Bay (născut la 17 februarie 1965) este un regizor și producător de film american. A fost născut la Los Angeles. Este cunoscut pentru filmele sale cu buget mare. Dintre cele mai importante pelicule ale sale pot fi menționate Bad Boys (1995, cu Will Smith), The Rock (1996, cu Sean Connery și Nicolas Cage), Armageddon (1998, cu Bruce Willis și Ben Affleck), Bad Boys 2 (2003, cu Will Smith), Transformers (2007), Transformers 2: Răzbunarea celor învinși (2009) și Transformers 3: Fața ascunsă a Lunii (2011).
* 1969: Răzvan Lucescu (n. 17 februarie 1969 în București) este un fost jucător român de fotbal, în prezent antrenor al echipei PAOK Salonic.
* 1970: Dominic Haakon Myrtvedt Purcell^[1] (n. 17 februarie 1970), cunoscut pe larg ca Dominic Purcell, este un actor englez de origini norvegiană și irlandeză, care activează în SUA și este cunoscut în special pentru rolurile jucate în John Doe și Prison Break difuzate de Fox și rolul lui Dracula din Blade: Trinity.
* 1971: Denise Lee Richards (n. 17 februarie 1971)^[1] este o actriță americană și fost fotomodel. Ea a devenit celebră la sfârșitul anilor 1990, după o serie de filme care i-au pus în valoare sex appeal-ul, printre care Starship Troopers, Wild Things și The World Is Not Enough. Richards a fost alesă ca "Worst Supporting Actress" în 1999 la Razzie Awardspentru rolul ei în "Wild Things, and The World Is Not Enough". În 2003 apare în Pur și simplu dragoste.

·         1972: Billie Joe Armstrong, solist Green Day

·         1974: Al-Muhtadee Billah, prinț moștenitor al Brunei
* 1974: Csaba Ferenc Asztalos (n. 17 februarie 1974, Baia Mare) este un juristși politician maghiar din România, fost membru al UDMR, formațiune din care a demisionat în septembrie 2013. În prezent este președintele Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, la al doilea mandat.
* 1974: Jeremiah "Jerry" O'Connell (n. 17 februarie 1974, New York) este un actor american, cel mai cunoscut pentru rolurile Quinn Mallory din serialul TV Călătorii în lumi paralele (Sliders), Andrew Clements din My Secret Identity, Vern Tessio din filmul Prietenii (Stand by Me), Derek din Scream 2, Charlie Carbone din Cangurul Jack (Kangaroo Jack) și Detectivul Woody Hoyt din Jordan (Crossing Jordan). A interpretat rolul lui Pete Kaczmarek din serialul CBS Avocați în Las Vegas (The Defenders) până la anularea serialului în 2011. A mai apărut în filmul de comedie de groază Piranha 3D și în Scary Movie 5.
* 1976: Svein Berge (n. 17 februarie 1976, Tromso, Norvegia) este unul din cei doi membri ai grupului Röyksopp.
* 1976: Almira Scripcenco, alternativ Elmira Scripcenco sau Elmira Scripcenco-Lautier^[1] (n. 17 februarie 1976, în Chișinău) este o șahistăfranceză, cu titluri de Maestru Internațional FIDE și Woman Grandmaster. Almira Scripcenco este fiica șahistei și matematicianei Naira Agababean, Antrenor Emerit al Moldovei la Șah, și a șahistului moldovean Tudor Scripcenco.
* 1980: Rahamim „Klemi” Saban (n. 17 februarie 1980, în Netanya) este un fost jucător de fotbal israelian care a activat pe postul de fundaș dreapta

·         1981: Paris Whitney Hilton (n. 17 februarie 1981) este o celebritate din Statele Unite ale Americii și o moștenitoare a imperiului financiar constituit din hotelurile Hilton, precum și a celorlalte proprietăți imobiliare ale tatălui său. Pe lângă faptul că este o persoană foarte mediatizată, ea este fotomodel și actriță. Ea a fost descrisă drept o "celebutantă", un amestec indedit de "celebritate" și "debutantă"

Hilton s-a născut în New York City, ca primul născut dintre cei patru copii ai lui Richard Hilton și Kathy Richards. Sora sa mai mică este Nicky Hilton, iar frații săi sunt Barron Hilton II și Conrad Hilton II.

În partea maternă a familiei sale, Hilton este nepoata a doi copii vedete din anii '70, Kim Richards și Kyle Richards, care au apărut în filmul Escape to Witch Mountain și programe TV precum Nanny and the Professor, Little House on the Prairie și mai apoi ER. Prin alianță, ea este de asemenea rudă cu Zsa Zsa Gabor (actrița născută în Ungariacare s-a căsătorit cu străbunicul lui Paris, Conrad Hilton) precum și cu Elisabeth Taylor (primul soț al actriței a fost chiar unchiul lui Paris Hilton, Conrad Nicholson Hilton Jr.).

Bunicii paterni sunt președinții lanțului hotelier Barron Hilton și soția sa, fosta Marilyn Hawley, iar străbunicii paterni au fost fondatorii hotelurilor Hilton Conrad Hilton și prima sa soție, Mary Barron. Când Conrad Hilton a decedat în 1979, el nu le-a lăsat prin testament nimic copiilor săi sau celorlator descenți. Barron Hilton a contestat această decizie și a câștigat în 1988. Conform revistei Forbes în 2005, valoarea netă a averii lui Barron Hilton era estimată la puțin peste 1 miliard de dolari americani, din care se așteaptă ca Paris să moștenească puțin mai mult de 50 de milioane de dolari.

În copilărie Hilton s-a mutat între mai multe case exclusiviste, incluzând aici un apartament în hotelul Waldorf-Astoria din Manhattan, Beverly Hills și the Hamptons. În momentul de față, părinții săi dețin o casă estimată la 30.5 milioane de dolari în Bel Air, o proprietate de 12.3 milioane în the Hamptons, precum și o casă de 10 milioane pe colinele de la Hollywood (Hollywood Hills) în care ea și sora ei stau pentru a avea parte de intimitate și de acces rapid la cluburile din Los Angeles.

Paris Hilton a debutat în iulie 2006 cu single-ul "Stars are blind" care va fi urmat de un album, pregătit de lansare pe 22 august 2006.

* 1981: Tiberiu Gabriel Bălan (n. 17 februarie 1981,^[1] Ocna Mureș, România) este un fotbalist român retras din activitate.
* 1981: Hugo Miguel Magalhaes Évora (n. 17 februarie 1981) este un fotbalist portughez. Între 2007 și 2009 a jucat la echipele românești Ceahlăul, FC Știința Bacău și Luceafărul Lotus.
* 1982: Adriano Leite Ribeiro (n. 17 februarie 1982,^[1] Rio de Janeiro, Brazilia), cunoscut sub numele de Adriano, este un fotbalist brazilian, care evoluează la clubul francez Le Havre.
* 1982: Ștefan Vasile (n. 17 februarie 1982) este un canoist de origine română, vice-campion european în 2012 la proba de K-4 1000 m.
* 1985: Iulian Mamele (n. 17 februarie 1985, București, România) este un fotbalistromân care evoluează la echipa Concordia Chiajna pe postul de fundaș central.
* 1988: Iurie Livandovschi,^[1] uneori scris și Levandovschi^[2] (n. 17 februarie1988, Chișinău) este un fotbalist din Republica Moldova care joacă pe postul de atacant.
* 1988: Vasîl Anatoliovici Lomacenko (n. 17 februarie 1988) este un boxer ucrainean.
* 1989: Daniel Georgievski (în macedoneană Даниел Георгиевски; n. 17 februarie 1989, Blacktown, Sydney, Australia) este un fotbalist macedonean care joacă pentru echipa Newcastle Jets și pentru echipa națională de fotbal a Macedoniei, ca fundaș dreapta.
* 1991: Elena Mirela Lavric (n. 17 februarie 1991, în Armășoaia, județul Vaslui) este o atletă din România, care s-a specializat la proba de 800 de metri. Reprezintă România la Jocurile Olimpice de vară din 2012.
* 1991: Miral Samardžić (n. 17 februarie 1991, Jesenice, Yugoslavia) este un fotbalist aflat sub contract cu Sheriff.

Decese

·         364 – A murit in imprejurari suspecte imparatul roman Jovian. S-a născut în anul 331 la Singidunum, azi Belgrad. In anul 363, in timpul campaniei impotriva partilor, imparatul Iulian Apostatul a fost rănit mortal de o sulita care l-a lovit în abdomen. Există controverse cu privire la alegerea lui Iovian ca împărat. Unele surse susțin că, pe patul său de moarte, însuși Iulian l-ar fi desemnat succesor. Alte surse susțin că ar fi fost ales de soldați, unele afirmând că alegerea s-ar datora soldaților creștini. Crestin convins, Jovian a promulgat un nou edict de toleranta religioasa, bine primit de populatia imperiului. A murit in urma unui accident, in drum spre Constantinopol, la Dadastana (Asia Mica), la varsta de 33 de ani, dupa opt luni de domnie.

·         440: A murit Mesrob Maștoț sau Mesrop Mașdoț , primul doctor al Bisericii Armene, teolog si lingvist inventator al alfabetului armean care a fost un pas fundamental în consolidarea statalității armean și legătura între Regatul armean și armenii care trăiau în Imperiul Bizantin si Imperiul Persan. A inventat si alfabetul georgian si probabil alfabetele etiopian și albanez caucazian si a fost traducătorul Bibliei in limba armeana; (n.362).

·         1371 – A decedat Țarul bulgar Ioan Alexandru (Ivan Alexandru). A domnit între 1331 și 1371, în timpul celui de-al doilea Imperiu Bulgar. Data nașterii sale este necunoscută.. Ioan Alexandru și-a început domnia confruntându-se cu probleme interne, dar și cu amenințări externe venite din partea vecinilor Bulgariei, Imperiul Bizantin și Serbia, dar și-a condus imperiul spre o perioadă de revenire economică și de renaștere culturală și religioasă. Totuși, nu a putut să reziste incursiunilor succesive ale otomanilor si invaziilor maghiare dinspre nord-vest. Într-o tentativă sortită eșecului de a rezolva aceste probleme, și-a împărțit țara între cei doi fii ai săi, dar fiind slăbită și fărâmițată, Buglaria nu a putut face fata iminentei cuceriri otomane.

·         1600 – Este ars pe rug Giordano Bruno. Nascut Filippo Bruno, la Nola, in 1548, viitorul savant si astronom si-a petrecut copilaria in sudul Italiei, intrand, la varsta de 17 ani, in Ordinul Dominicanilor la manastirea San Domenico Maggiore din Napoli, unde-si va lua si prenumele Giordano. A devenit preot in 1572, la varsta de 24 de ani, uluindu-i pe toti cu memoria lui sclipitoare si fiind invitat chiar in fata papei Pius al V-lea, spre a demonstra sistemul mnemonic pus la punct de el. Dar apetenta lui pentru gandirea liberala si pentru cartile puse la index de Biserica Catolica ii va aduce in curand necazuri. Cand in chilia lui s-a gasit o carte a lui Erasmus, adnotata de calugar, Bruno a fost nevoit sa fuga din Napoli, spre a evita sa fie judecat. Dupa numeroase peregrinari, s-a stabilit in cele din urma la Venetia, unde, sustin unii biografi, ar fi devenit protestant, desi nu este nimic cert in aceasta privinta. Sigur este faptul ca noi scrieri si conflictele in care a intrat cu profesorii reputati ai universitatilor din nordul Italiei au intarit faima sa de „eretic” si acuzatiile se vor inmulti, obligandu-l pe calugar sa se refugieze in Franta. Aici, la Toulouse, isi va lua doctoratul in Teologie si va fi ales de studenti lector la catedra de Filosofie. Tot memoria lui prodigioasa va atrage atentia regelui Henric al III-lea, care-l cheama la curte, spre a-l testa. Va fi o perioada fasta in viata lui Bruno, el publicand acum o serie de lucrari despre mnemonica si filosofie. Pretutindeni, teza sa similara cu cea a lui Copernic despre rotatia Pamantului in jurul Soarelui, declanseaza critici si controverse si este din nou fortat sa plece, de asta data in Germania. Convins ca Inchizitia incetase sa-l mai urmareasca, revine in Italia, dar este arestat la Venetia, in 1592 si tinut in temnita sapte ani, inainte de a fi condamnat la moarte pentru erezie si ars pe rug la Roma, in Campo de Fiori, dupa ce refuzase categoric sa renunte la opiniile sale privind pluralitatea lumilor.

·         1609: Ferdinando I de' Medici, Mare Duce de Toscana (n. 1549)

·         1673 – A murit Moliere (Jean Baptiste Poquelin), dramaturg francez, autor a numeroase piese în versuri sau proză, în care a ridiculizat tarele societăţii  contemporane lui (“Avarul”, “Mizantropul””Burghezul gentilom”) (n. 15 ianuarie 1622). Jean-Baptiste Poquelin, cunoscut mai bine ca Molière (15 ianuarie 1622 – 17 februarie 1673), a fost un scriitor francez de teatru, director și actor, unul dintre maeștrii satirei comice. Organizator al asociației teatrale „L’Illustre Théâtre”, devenită din 1665 trupa lui Ludovic al XVI-lea, a desfășurat o vastă activitate teatrală. În opera sa dramatică în versuri și proză, a abordat modalități diferite ale comediei, în genere în forme amestecate, epuizând întreaga gamă a mijloacelor comicului. Prin creația sa, a oferit comediei franceze, pornite de la nivelul farsei primitive, al teatrului italian cu măști și comediei de intrigă, valoare autonomă în câteva capodopere prin care a inaugurat comedia de moravuri. Unul dintre cele mai faimoase momente din viața lui Molière este ultimul, care a devenit proverbial: a murit pe scenă, în timp ce juca Le Malade imaginaire (Bolnavul închipuit). În timp ce declama, s-a prăbușit pe scenă și a murit la puține ore după aceasta in casa sa, fără împărtășanie pentru că doi preoți refuzaseră să-l viziteze, iar al treilea a ajuns prea târziu. Se spune că purta culoarea galbenă, iar din acest motiv există o superstiție cum că galbenul aduce nenoroc actorilor. Ca actor, nu i-a fost permis din prisma legilor vremii a fi îngropat într-un cimitir obișnuit, pe tărâm sfânt. Soția sa Armande a fost cea care i-a cerut regelui Ludovic al XIV-lea să-i permită funeralii „normale“ pe timp de noapte. În 1792, rămășițele sale au fost aduse la muzeul monumentelor franceze și în 1817 transferate la Cimitirul Le Père Lachaise , Paris, în apropiere de cele ale lui La Fontaine.

·         1788: Maurice Quentin de la Tour, pictor francez (n. 1704). A fost un portretist francez rococo care a lucrat în primul rând pasteluri. Printre subiectele sale faimoase au fost portretele lui Voltaire, Rousseau, Louis XV și Madame de Pompadour. Jeanne-Antoinette Poisson, marchiză de Pompadour (n. 29 decembrie 1721, Paris – d. 15 aprilie 1764, Versailles) cunoscută ca Madame Pompadour a fost metresă a regelui Franței Ludovic al XV-lea.

·         1827 – A murit pedagogul elvețian Johann Heinrich Pestalozzi ; (n. 1746). Johann Heinrich Pestalozzi (n. 12 ianuarie 1746 – d. 17 februarie 1827) a fost un pedagog elvețian și reformator al educației. A îmbogățit și reînnoit conținutul și metodele învățământului primar, fiind considerat întemeietorul școlii populare. În spațiul românesc, ideile lui Pestalozzi au pătruns mai întâi în Transilvania prin intermediul lui Stephan Ludwig Roth, care i-a fost discipol și colaborator la Yverdon. Aceste idei au influențat regulamentele școlare din Țara Românească (1832) și din Moldova (1835).

·         1856: Heinrich Heine, poet, ultimul reprezentant al romantismului german (n. 1797). Christian Johann Heinrich Heine (numele la naștere Harry Heine), (n. 13 decembrie 1797, Düsseldorf – d. 17 februarie 1856, Paris) a fost un poet și prozator german. A fost unul dintre cei mai semnificativi poeți germani și reprezentant de seamă al liricii romantice universale. Lirica sa reflexivă este marcată de o originală subiectivitate, fiind subordonată deopotrivă fanteziei și reveriei romantice, dar și înclinației către ironie, autoparodie și umor. A exercitat o puternică influență asupra literaturii germane.
* 1865: George Phillips Bond (1825-1865), astronom american pionier al astronomiei fotografiate. Împreună cu tatăl său, William Cranch Bond, au înființat Observatorul astronomic de la Harvard, Harvard College Observatory, unul dintre cele mai importante centre astronomice din Statele Unite.

George Bond s-a născut la Dorchester în 20 mai 1825 (după unele date 1826), Massachusetts și a studiat la Universitatea Harvard. După moartea tatălui său, în 1859 a devenit directorul observatorului de la Harvard.

A folosit fotografia în astronomie pentru a calcula exact poziția corpurilor cerești și magnitudinea stelelor. A făcut prima fotografie a unei stele(Vega) în 1850 de asemenea a fotografiat suprafața Lunii și a fost primul care a fotografiat o stea binară (Mizar), în 1857. În 1848, în timp ce lucra cu tatăl său a descoperit Hyperion, al optelea satelit a lui Saturn și inelul C.

Lucrând la Observatorul Harvard (al cărui director a devenit după deceseul tatălui său), a studiat planeta Saturn și Nebuloasa Orion și a descoperit numeroase comete la care le-a calculat și orbita.

De asemenea, a publicat lucrări asupra perturbațiilor orbitelor cometelor și asupra constituției inelului lui Saturn. În 1858, s-a remarcat și printr-un memoriu asupra cometei Donati.

A fost premiat cu medalia de aur la Societatea Astronomică Regală în 1865.

Craterul G. Bond de pe Lună îi poartă numele, la fel și craterul Bond de pe Marte.

·         1890 – A murit americanul Christopher Sholes inventatorul masinii de scris. În 1868, Christopher Sholes a primit brevetul pentru maşina de scris.A murit la varsta de 71 de ani.

·         1909: Geronimo, lider apaș (n. 1829). Goyaałé, scris uneori Goyathlay (sau Goyahkla în engleză; n. 16 iunie 1829 – d. 17 februarie 1909), numit mai târziu și Geronimo, a fost un lider și vraci din triburile apașe Chiricahua. S-a remarcat în luptele care au durat câteva decenii împotriva Mexicului și impotriva Statelor Unite și a expansiunii acestor state în zonele locuite de apași Seful apas Geronimo a murit la vârsta de 80 de ani. Odata cu el a disparut unul dintre cele mai puternice simboluri ale rezistenţei bastinasilor indieni in fata invadatorilor albi. In 1905, Geronimo si-a dictat memoriile jurnalistului SM Barrett care le-a publicat cu titlul: ”Geronimo, propria sa istorie.”

·         1923: A murit Teodor T. Burada, folclorist, etnograf și muzicolog, descoperitorul bocetului popular (n. 1839)

·         1934: Albert I (8 aprilie 1875 – 17 februarie 1934) a fost rege al Belgiei din 1909 până în 1934.

Născut Albert Léopold Clément Marie Meinrad (germană Albrecht Leopold Clemens Marie Meinrad) la Bruxelles, a fost al cincilea copil și al doilea fiu al Prințului Filip, Conte de Flandra și a soției lui Prințesa Marie de Hohenzollern-Sigmaringen. Tatăl său era al treilea fiu al regelui Leopold I al Belgiei, care a fost primul rege al belgienilor și fratele mai mic al regelui Leopold al II-lea. Mama sa era rudă a kaiserului Wilhelm al II-lea al Germaniei și membră a familiei Hohenzollern (era sora regelui Carol I al României). La naștere, Albert era al patrulea în linia de succesiune la tronul din Belgia.

Când singurul fiu legitim al unchiului său Leopold al II-lea a murit în copilărie și fratele mai mare al lui Albert, Prințul Baudouin al Belgiei, care fusese instruit pentru a deveni rege, a murit în tinerețe, Albert, la vârsta de 16 ani a devenit în mod neașteptat moștenitor (după tatăl său) al coroanei belgiene. Retras și studios, Albert s-a pregătit singur pentru sarcina regală. În adolescență, Albert era concentrat pe situația clasei muncitoare a Belgiei și a călătorit incognito în mai multe districte ale clasei muncitoare pentru a observa condițiile de trai ale oamenilor.

La scurt timp după ascensiunea sa la tron în 1909, Albert a efectuat un tur extins al Congo belgian care fusese anexat Belgiei în 1906 găsind zona în mare sărăcie. La întoarcerea în Belgia a recomandat reforme pentru protejarea populației autohtone și a continuat progresul tehnologic în colonie.

Albert și soția sa, Elisabeta

Albert s-a căsătorit la München la 2 octombrie 1900 cu ducesa Elisabeta Gabrielle Valérie Marie de Bavaria, o prințesă Wittelsbach pe care o întâlnise la o înmormântare. Elisabeta, fiica ducelui Karl-Theodor și a infantei Maria Josepha a Portugaliei, s-a născut la Castelul Possenhofen din Bavaria, Germania la 25 iulie 1876. Judecând după scrisorile pe care și le-au trimis în timpul logodnei și a căsătoriei, cei doi erau îndrăgostiți unul de celălalt. Împreună au cultivat prietenia cu proeminenți oameni de știință , artiști, matematicieni, muzicieni și filosofi transformând curtea de la Laeken într-un salon cultural.

Albert și Elisabeta au avut trei copii:

• Léopold Philippe Charles Albert Meinrad Hubertus Marie Miguel, Duce de Brabant, Prinț al Belgiei, care mai târziu a devenit al patrulea rege al belgienilor sub numele Leopold al III-lea (n. 3 noiembrie 1901, d. 25 septembrie 1983).

• Charles-Théodore Henri Antoine Meinrad, Conte de Flandra, Prinț al Belgiei, Regent al Belgiei (n. 10 octombrie 1903, d. 1 iunie 1983).
• Marie-José Charlotte Sophie Amélie Henriette Gabrielle, Prințesă a Belgiei (n. 4 august 1906, d. 27 ianuarie 2001). S-a căsătorit la Roma la 8 ianuarie 1930 cu Prințul Umberto Nicola Tommaso Giovanni Maria, Prinț de Piemont care a devenit regele Umberto al II-lea al Italiei.

Regele Albert (stânga) și regele Victor Emmanuel al III-lea al Italiei(dreapta).

După decesul unchiului său, Leopold al II-lea, Albert îi succede la tron în decembrie 1909. Regii anterior depuseseră jurământul numai în limba franceză; Albert a depus jurământul și în olandeză. El și soția lui, regina Elisabeta, erau populari în Belgia datorită stilului lor simplu de viață, modest și a familiei armonioase, care se afla în contrast cu modul autocratic și viața privată tulbure a lui Leopold al II-lea.

În primii ani de domnie, Albert s-a cantonat strict în rolul său constituțional.^[1]. S-a înconjurat cu personalități liberale ca Jules Ingenbleek, secretarul său, și Harry Jungbluth, șeful casei sale militare ^[2]. De asemenea, a încearcat să apropie monarhia de popor, inclusiv prin eliminarea escortei armate care îl despărțea de mulțime și a permis jurnaliștilor să-l însoțească în călătoriile sale.^[3].

La 8 noiembrie 1910, regele reînvie tradiția discursul tronului, abandonat de Leopold al II-lea. Cu această ocazie, regele călare și familia regală au trecut prin Bruxelles, în aplauzele mulțimii. În drumul său, socialiștii au distribuit pliante în sprijinul votului universal. Discursul regelui s-a axat pe încurajarea artelor, dezvoltarea învățământului, pensii pentru mineri și pentru limită de vârstă, reforme contractului de muncă.^[4].

În preajma Primului Război Mondial, atunci când tensiunea a crescut, țările au început să formeze alianțe. În 1913, regele Albert s-a dus în Franța (în aprilie) și în Germania (noiembrie) pentru a sublinia neutralitatea Belgiei și pentru a avertiza că, în cazul încălcării teritoriul belgian, țara se va apăra. "Eu sunt Saxa-Coburg", a spus regele împăratului german; "Eu sunt, de asemenea, Orléans dar nu pot uita că sunt belgian!"

La începutul Primului Război Mondial, Albert a rezistat cererii germane pentru a muta trupele prin Belgia neutră, în scopul de a ataca Franța. Refuzul de a permite trecerea trupelor a fost bazat pe respectul pentru legile internaționale și preocuparea pentru balanța puterii în Europa, care, la momentul respectiv, cerea ca Belgia să fie o zonă tampon între Germania, Franța și Marea Britanie. De asemenea, regele Albert a protejat interesele belgienilor deoarece o națiune mică ar fi putut cădea pradă cu ușurință unei mari puteri. Când Germania a invadat Belgia (4 august ora 8 dimineața), regele Albert, conform constituției Belgiei, a preluat comanda armatei și i-a ținut pe germani suficient cât Marea Britanie și Franța să pregătească Prima bătălie de pe Marna (6–9 septembrie 1914).

·         1947 – A murit la Paris, scriitoarea franceză de origine română Elena Văcărescu, cea pe care Nicolae Iorga a numit-o “ambasadoarea sufletului românesc”. Elena Văcărescu (n. 21 septembrie 1864 București – d. 17 februarie 1947 Paris) a fost o scriitoare română stabilită în Franța, membră de onoare a Academiei Române, laureată în două rânduri cu premiul Academiei Franceze. A avut o bogată activitate politică și literară la Paris. A avut o idilă cu viitorul rege Ferdinand, relație dezaprobată de regele Carol I și guvern. În 1959, a fost reînhumată la cimitirul Bellu, în cavoul familiei Văcărescu, alături de Iancu şi Ienăchiţă Văcărescu (S-a nascut la 21 septembrie 1866).

* 1947: 

·         1954: Mihail Manicatide, medic pediatru. Cercetări în domeniul meningitei cerebrospinale la copii, a seroterapiei tusei convulsive (n. 1867)

·         1958: Petr Bezruč, poet ceh (n. 1867)
* 1958: Tala Birell (n. 10 septembrie 1907 București, România^[4] – d. 17 februarie 1958, Landstuhl, Germania) a fost o actriță română de teatru și film.

A debutat ca actriță de teatru și film în Viena. Birell a dublat-o pe Marlene Dietrich în filme germane. A venit apoi în Anglia pentru a apărea în versiunea germană a Cape Forlon, și mai târziu a plecat în America pentru a juca în versiunea în limba germană a Budoar Diplomats(Diplomați de budoar). Stea a scenei teatrale din Europa, ea a devenit populară în filmele americane, inclusiv un mic rol în Bringing Up Baby(1938).

În 1940 a apărut pe scenă în Dragii Mei Copii (My Dear Children), la Teatrul Belasco din New York City. Unul din ultimele ei filme a fost popularul serial de televiziune Orient Express din 1953, în episodul intitulat Eșarfă Roșie (Red Sash).^[6]

Este înmormântată în satul bavarez Marquartstein într-un mormânt de familie.

·         1962 - A murit dirijorul german Bruno Walter (n.15.09.1876).

·         1967: Ciro Alegría, scriitor peruvian (n. 1909)

·         1970: Alfred Newman, compozitor american de muzică de film (n. 1901)

·         1970: Samuel Agnon, scriitor evreu (n. 1888)

·         1971: A murit  Miron Radu Paraschivescu, poet, publicist și traducător român (n. 1911).

·         1972: Ion Petrovici, filosof și memorialist (n. 1882)

·         1996 – A murit Hervé Bazin, poet, romancier, eseist, președinte al Academiei Goncourt din Franta (1973 – 1996); (n. 1911). Scriitorul Hervé Bazin, preşedintele Academiei Goncourt din 1973, a murit la scurt timp înainte să împlinească varsta de 85 de ani, ca urmare a unui accident vascular cerebral.

·         1996: Alexandru Roșca, psiholog, membru al Academiei Române (n. 1906)

·         2001: Richard Wurmbrand, misionar creștin, autor a peste 18 cărți tipărite în peste 70 de limbi, deținut politic în regimul comunist (n.1909)
* 2007: Michael Lee Alfonso (n. 24 ianuarie 1965 – d. 17 februarie 2007) a fost un wrestler american, mai cunoscut sub numele de ring Mike Awesome.
* 2016: Gelu Barbu (n. 14 aprilie 1932, Lugoj – d. 17 februarie 2016, Las Palmas^[1]) a fost un balerin și coregraf român de naționalitate spaniolă.

Gelu Barbu s-a născut în 1932 în Lugoj, fiu al compozitorului Filaret Barbu. I-a fost sugerat să se apuce de dans de Cornelia Brediceanu, soția poetului Lucian Blaga, prieteni de familie cu Filaret. În copilărie, a urmat cursuri de dans expresionist german în orașul natal, continuându-și studiile la București sub îndrumarea Floriei Capsali (școala franceză), a lui Andrei Romanovski (școala rusă), a lui Trixy Checais (dans modern) și a lui Oleg Danovski.^[2]

În 1950, Barbu a început studiile la Institutul Coregrafic de Stat din Leningrad (acum Sankt Petersburg), având-o ca profesoară pe Agrippina Vaganova, cea care a dat mai apoi numele școlii. A dansat pe scena Teatrului Kirov.^[2] După cinci ani petrecuți în Rusia, s-a întors în țară unde a fost prim balerin al Operei Naționale București. În urma unei acuzații conform căreia Barbu a vorbit de rău regimul socialist la Ambasada Statelor Unite ale Americii, acestuia i s-a propus să devină spion. Cu ajutorul lui Mihai Brediceanu, director al Operei din București de atunci și naș al său, lui Barbu i s-a permis să plece într-un turneu în Germania de Est, de unde a reușit să treacă Zidul Berlinului spre vest. A făcut parte din corpul de balet a unei televiziuni bavareze, iar mai apoi a încheiat un contract cu un producător de televiziune care a realizat o serie de emisiuni în Italia, Barbu interpretând diverse personaje antice.^[2]

În 1966 s-a stabilit în Las Palmas, un oraș din Insulele Canare, Spania. Aici a fondat propria companie de balet, Barbu declarând că a făcut „o mică revoluție”, întrucât țara nu avea în acel moment o școală de dans contemporan.^[2] Cu privire la Spania, acesta a mărturisit: „M-am simțit exilat în Franța sau în Germania, dar niciodată aici. Aceasta este a doua mea patrie, aproape prima, întrucât am făcut aici mai multe lucruri decât în țara mea”.^[3]

S-a întors în România după revoluție, la treizeci de ani după ce a părăsit-o, fiind invitat la Festivalul „George Enescu”.^[2] În 2002, a fost decorat cu titlul de Cavaler al Ordinului național „Steaua României” de președintele Ion Iliescu.^[2] De asemenea, Barbu a primit Ordinul Constituției din partea lui Olav al V-lea al Norvegiei,^[4] precum și distincțiile de cetățean de onoare al Lugojului și al localității Las Palmas, cea din urmă venind din partea regelui Juan Carlos I al Spaniei.^[2]

Barbu a murit în 2016, la 83 de ani, în Las Palmas. Cauza decesului a fost o tromboză cerebrală suferită cu doi ani înainte care i-a deteriorat grav starea de sănătate.

Sărbători

• Calendarul creștin ortodox: Sf M Mc Teodor Tiron; Sf Mariamna; Sf împărați Marcian și Pulheria
• Calendarul romano-catolic: Ss. Întemeietori ai Societății „Slujitorii Sf. Fecioare Maria”
• Calendarul greco-catolic:  Sf. Teodor Tiron, martir († secolul al IV-lea)

VA URMA