MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
LUNI 17 FEBRUARIE 2020
PARTEA A TREIA - ARTE; GÂNDURI PESTE TIMP; GLUME; SFATURI UTILE

Bună dimineața!
Clic pe imagine și se va deschide articolul să-l puteți lectura!

ARTE 17 Februarie

INVITAȚIE LA OPERĂ 17 Februarie

RUSALKA Dvořák – Opera Ballet Vlaanderen

"Madame Butterfly" Puccini

MUZICĂ 17 Februarie

Arcangelo Corelli, compozitor, violonist, pedagog și dirijor italian

Arcangelo Corelli (1653-1713)

Love's Old Sweet Song! (1884 Hit) Romantic & Beautiful H.D. Music Video Album! #ProfHowdy

Очень Красивая Музыка для души

Boleros Instrumentales En Piano Para El Alma - Música Instrumental Romántica Con Piano

POEZIE 17 Februarie

Octavian Doclin (Chisăliță), poet român

Biografie

Poet.

Născut la 17 februarie 1950, Doclin, jud. Caraş-Severin.

Studii:

Şcoala generală Doclin (1957–1965),

Liceul Grădinari, Caraş-Severin (1965–1969),

Institutul Pedagogic Oradea, secţia română-franceză (1969–1972).

Profesii şi locuri de muncă:

Profesor, şcoala generală nr. 1 Bixad, jud. Satu Mare (1972–1977),

Referent, Centrul Judeţean Caraş-Severin de Cultură şi Civilizaţie Tradiţională (1977–până în prezent),

Redactor-şef revista„Reflex”,Reşiţa,

Director al Editurii Modus, Reşiţa.

Colaborează la:„Contemporanul”, „Familia”, „Orizont”, „Caraş-Severinul”, „Flamura”, „Luceafărul”, „România literară”, „Transilvania”, „Tribuna”, „Književni život”, „Semenicul”, „Steaua” etc.

Volume publicate:

Neliniştea purpurei, versuri, Timişoara, Editura Facla, 1979;

Fiinţa Tainei, Timişoara, Editura Facla, 1981;

Muntele şi iluzia, Timişoara, Editura Facla, 1984;

Curat şi nebiruit, Bucureşti, Cartea Românească, 1986;

Cu gândul la metaforă, Bucureşti, Editura Eminescu, 1989;

Metafore gândite-n stil pentru când voi fi copil, Reşiţa, Editura Semenicul, 1991;Ceasul de apă, Timişoara, Editura Hestia, 1991;

A te bucura în eroare, Timişoara, Editura Hestia, 1992;

În apărarea poemului scurt,Timişoara, Editura Hestia, 1993;

Climă temperat continentală/ Temperate Continental Climate, traducere engleză, Ada D. Cruceanu, Timişoara, Editura Hestia, 1995;

Agresiunea literei pe hârtie, Timişoara, Editura Hestia, 1996;

Essau, 33 de poeme, Reşiţa, Editura Timpul, 1997;

47 de poeme despre viaţă, dragoste şi moarte, Reşiţa, Editura Timpul, 1998;

47 Poems about Life, Love and Death, traducere Ada D. Cruceanu, Reşiţa, Editura Timpul, 1998; Poeme duminicale, Reşiţa, Editura Timpul, 1998;

Între pereţi de plută sau Moartea după Doclin, Timişoara, Editura Marineasa, 1999;Dubla eroare, Timişoara, Editura Marineasa, 1999;

Metafore gândite-n stil pentru când voi fi copil (ediţia a II-a), Reşiţa, Editura Timpul, 1999;

Poeme dinaintea tăcerii, Reşiţa, Editura Timpul, 1999;

Urma paşilor în vale, Timişoara, Editura Hestia, 2001;

Nisip, ape de odihnă, Timişoara, Editura Marineasa, 2002;

Carte din iarna mea, Timişoara, Editura Marineasa, 2003;

Pîrga, Timişoara, Editura Marineasa, 2004;

Pîrga II, Reşiţa, Editura Modus P. H., 2005;

55 de poeme, Reşiţa, Editura Modus P. H., 2005;

Cărţi în colaborare:

Ritmuri din ţara lui Iovan Iorgovan, Reşiţa, 1970;

Uneori zborul: şapte poeţi tineri, Timişoara, Editura Facla, 1973;

Fluturi, păsări, cai, Bucureşti, Editura Minerva, 1983;

Nichita Stănescu — frumos ca umbra unei idei, Bucureşti, Editura Albatros, 1985;Casa faunului. 40 de poeţi contemporani, Timişoara, Editura Hestia, 1995;

Oraşul cu poeţi, Reşiţa, Editura Timpul, 1995;

O mie şi una de poezii româneşti,Bucureşti, Editura Du Style, 1997;

Nichita.O carte gândită şi realiată de Gheorghe Jurma (ediţia a II-a, Reşiţa, Editura Timpul, 1998),

Eminescu — pururi tânăr, dedicaţii lirice, Bucureşti, Editura Litera, 1998;

Vid Tystnadens Bord, Stockholm, Brutus Östlings Bokförlag, Symposion, 1998;Antologia poeţilor ardeleni contemporani, Tg. Mureş, Editura Ardealul, 2003;Sacralitate/ Sacrality, Bucureşti, Editura Academiei Internaţionale Orient-Occident, 2004;

Medalionul literar — structură permanentă de cultură şi educaţie, Craiova, Editura Ramuri, 2006.

A colaborat la alcătuirea Dicţionarului General al Literaturii Române, Academia Română, Editura Univers Enciclopedic, 2005.

Premii:

Premiul Filialei din Timişoara a Uniunii Scriitorilor din România (1992),

Premiul special al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timişoara (1996);

Premiul Uniunii Scriitorilor din România la Festivalul Naţional de Poezie „George Coşbuc”, Bistriţa (1998, 2002);

Premiul „C. S. Anderco”, la Fontiera Poesis, Satu Mare (1999);

Premiul pentru poezie al Filialei Timişoara a Uniunii Scriitorilor din România (2002); Premiul pentru poezie al Festivalului Internaţional EMIA – Deva (2005);

Premiul Eminescu şi Titlul de Cavaler al Ordinului Cultural „Eminescu”, Oraviţa (2006); Ordinul Meritul Cultural în Grad de Cavaler (2004).

Referinţe critice

În periodice: Gheorghe Grigurcu, „Orizont”, 15 martie 1973; Dinu Flămând, „Scânteia Tineretului”, nr. 7693, 1974; Marcel Pop-Corniş, „Orizont”, 5 aprilie 1979; Liviu Papadima, „Tribuna României”, 1 mai 1984; Cornel Ungureanu, „Orizont”, nr. 15, 1987; Traian T. Coşovei, „Contem-poranul – Ideea europeană”, nr. 13, 1992; Alexandru Cistelecan, „Luceafărul”, nr. 19, 1994; Valentin F. Mihăescu, „Supliment literar”, nr. 23, 1997; Cornelia Ştefănescu, „România literară”, nr. 18, 2001; Adrian Dinu Rachieru, „Convorbiri literare”, nr. 3, 2006.

În volume:Alexandru Piru, Debuturi,Bucureşti, Cartea Românească, 1981; Gheorghe Pituţ, Locuri şi oameni, întâmplări şi parabole, Bucureşti, Cartea Românească, 1982; Nicolae Ciobanu, Întâlnire cu opera,Bucureşti, Cartea Românească, 1982; Petre Stoica, Caligrafie şi culori,Bucureşti, Cartea Românească, 1984. Laurenţiu Ulici,Prima verba vol. III, Timişoara, Editura de Vest, 1992; Alexandru Ruja, Parte din întreg,Timişoara, Editura de Vest, 1994; Laurenţiu Ulici, Literatura română contemporană vol. I, Promoţia ’70, Bucureşti, Editura Eminescu, 1995; Olimpia Berca, Dicţionar al scriitorilor bănăţeni,Timişoara, Editura Amarcord, 1996; Gheorghe Mocuţa, Răspântia scriiturii,Arad, Editura Mirador, 1996; Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Dicţionarul Scriitorilor Români,Bucureşti, Fundaţia Culturală Română, 1998; Victoria Bitte, Tiberiu Chiş, Nicolae Sârbu, Dicţionarul scriitorilor din Caraş-Severin,Reşiţa, Editura Timpul, 1998; Călin Chincea, Jurnal sentimental,Oraviţa, 1999; Alexandru Ruja, Parte din întreg,II, Timişoara, Editura Excelsior, 1999; Doru Timofte, Microeseuri pentru clavecin şi orchestră, Timişoara, Editura Marineasa, 1999; Aquilina Birăescu, Diana Zărie, Scriitori şi lingvişti timişoreni,Timişoara, Editura Marineasa, 2000; Călin Chincea, Peisaje din Caraş. Cronici literare,Oraviţa, 2000; Dumitru Micu, Istoria literaturii române. De la creaţia populară la postmodernism,Bucureşti, Editura Saeculum, 2000; Rodica Oprean, Flux continuu, Timişoara, Editura Augusta, 2000; George Vulturescu, Cultură şi literatură în ţinuturile Sătmarului, Satu Mare, Editura Muzeului Sătmăren, 2000; Gheorghe Mocuţa, Pe aceeaşi Arcă,Arad, Editura Mirador, 2001; Gheo Vasile, Poezia română între milenii — Dicţionar de autori,Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002; Marian Popa,Istoria literaturii române de azi pe mâine,Bucureşti, Fundaţia Luceafărul, 2001;Who’s who,Bucureşti, Pegasus Press, 2002; Călin Chincea, Cronicile de la Berzovia,Timişoara, Editura Eubeea,2001; Dicţionarul General al Literaturii Române,vol. II, Academia Română, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2004; Gheorghe Pituţ, Culoarea visului. Portrete, cronici, tablete, Bucureşti, România Press, 2004; Dicţionar al Scriitorilor din Banat,coordonator Alexandru Ruja, Timişoara, Editura Universităţii de Vest, 2005; Titus Crişciu, Cei de lângă noi — portrete şi interviuri,Reşiţa, Editura Tim, 2005; Cornel Ungureanu, Geografia literaturii române, azi,vol. IV Banatul, Piteşti, Editura Paralela 45, 2005; Paul Aretzu,Viziuni critice,Craiova, Editura Ramuri, 2005; Dimitrie Costa, Carte cu scriitori,Reşiţa, Editura Tim, 2006; Aurel Sasu, Dicţionarul biografic al literaturii române,Piteşti, Editura Paralela 45, 2006.

Pîrga

Poetul - pîrga cuvintelor
început de rod o nouă naştere ultima -
coroana de slavă a poemei altoiul
trunchiului de pămînt al poemului în putrezire

naştere din naştere
putrezirea înviată de neputrezire
lemn din ceruri înflorit din lemn de pămînt -
pe fruntea poetului săpată forma literei T
mereu adîncindu-se
în palma mîinii lui drepte ivită rana
încet deschizîndu-se
întîiul rod - deodată cu pîrga

Fuiorul

I

Stătea ascuns în lanul de cînepă
din grădina casei de la doclin
de tălpile de copil se prindea
pămîntul reavăn răcoarea lui
dacă (abia) îi stîmpăra sîngele înfierbîntat
verdele crud al cînepii tinere
îi colora ochii tineri cu care vedea
lumea visată şi cerul albastru
era verde crud precum snopii de cînepă
puşi de bunica la murat ascunşi sub mal
în apa rece şi limpede înverzită şi ea repede
de picioarele lui şi ele prea tinere
sub care-i strivea într-un dans nici azi înţeles
era verde crud un verde închis
de la tălpi pînă la creştet
cu toate că atunci părul lui de copil
avea culoarea aurului ca al mamei sale
cînd l-a născut

II

ascuns în lanul de cînepă
din grădina casei copilăriei
chema roiul de viespi şi privea cerul albastru
culcat pe spate în răcoarea cînepii
vedea mai bine lumea visată
prin crăpătura ochilor lui verzi
mai cruzi ca verdele crud al cînepii
cînepa - pîrga puterilor cuvintelor sale
în tinereţe

III

cine mai cheamă astăzi oare cuvîntul la el
se auzi gîndind deodată cu voce tot mai puternică
şi crezu pentru o clipă că sîngele verde crud
de odinioară al copilăriei
va fi fuiorul în care va lega
pentru totdeauna lîngă el poema
între timp însă fără s-o fi simţit în preajmă
ea îi lipise cu apă verde pleoapele
ele acum aurii
mai auzi doar plesnetul despicînd
în două lumea visată şi cerul albastru
precum trupul de mult uscat al cînepii
adunat în fuior pe braţul bunicii
cîndva

Turnul Unghiului

Din Turnul Unghiului priveşte poetul
doar cu ochiul care vede numai înlăuntrul său
domeniul poemului
cuvintele mici pe care el le trecuse victorios
prin încercarea din Vale
plesnesc acum în pîrgă deplină
se bucură mult văzînd cum îşi trec
povara lucrării din gură în gură
aşa cum în copilărie văzuse el în muşuroaiele de furnici
la care se uita ore în şir
bucuria-i ţinu însă cît durata fulgerului
timp destul pentru naşterea florii de mină
gîndul că după primul rod
o altă încercare îl aşteaptă în Vale
fără să ştie cît de puternice
vor fi vinele picioarelor noilor născuţi
îl nelinişti peste măsură
deschise celălalt ochi care vedea numai în afara sa
şi desluşi cum dinspre partea de sud a domeniului
cu steag alb în mînă (şi) în goană nebună
se apropie punctul

Apărarea domeniului

Pentru ca fiecare să aibă
locul ce i se cuvine
şi domeniul să poată fi apărat
şi pentru ca poetul să nu îl arunce afară
ca pe-o mlădiţă stearpă fără putinţa rodirii
cuvîntul trebuie să se nască în afara poemului
dar să crească şi să rămînă în el

fiindcă atît de mult a iubit poetul poemul
încît a dat pe singurul său cuvînt afară din el
născîndu-i poema

Heinrich Heine, poet, ultimul reprezentant al romantismului german

Biografie Heinrich Heine

Christian Johann Heinrich Heine (numele la naștere Harry Heine), (n. 13 decembrie 1797, Düsseldorf – d. 17 februarie 1856, Paris) a fost un poet și prozator german.

A fost unul dintre cei mai semnificativi poeți germani și reprezentant de seamă al liricii romantice universale. Lirica sa reflexivă este marcată de o originală subiectivitate, fiind subordonată deopotrivă fanteziei și reveriei romantice, dar și înclinației către ironie, autoparodie și umor. A exercitat o puternică influență asupra literaturii germane.

Heine s-a născut dintr-o familie evreiască din Düsseldorf, Germania. Tatăl său a fost un comerciant care, în cursul ocupației franceze a constatat că s-au deschis noi perspective pentru evrei. Când tatăl său a dat faliment, Heine a fost trimis la Hamburg, unde unchiul său, Salomon, un bancher bogat, l-a încurajat să se pregătească pentru o carieră în comerț. După ce și afacerea lui Heine a dat faliment, el s-a hotărât să studieze dreptul la universitățile din Göttingen, Bonn și la Universitatea Humboldt din Berlin, dar în final, deși a absolvit în 1825, a constatat că literatura este mai interesantă decât dreptul. În această perioadă s-a hotărât să se convertească de la Iudaism la Protestantism. Acest lucru i-a fost necesar, deoarece în multe din statele germane, li se aplicau restricții severe evreilor, în multe cazuri fiindu-le chiar interzisă practicarea unor profesii. Una din profesiile interzise pentru evrei era și cea de profesor la universitate, care devenise țelul lui Heine. Heine și-a justificat convertirea, spunând că aceasta a fost „biletul său de intrare în cultura europeană”. De fapt se pare că nu a fost chiar așa. Vărul și binefăcătorul său, compozitorul Meyerbeer, nu a fost nevoit să se convertească pentru a pătrunde în cultura europeană. Pentru tot restul vieții, Heine a s-a confruntat cu elementele incompatibile ale dublei sale identități, germane și evreiești.

Heine este cel mai bine cunoscut pentru poezia lirică, din care o bună parte (mai ales lucrările de tinerețe) a fost pusă pe muzică de compozitori de lieduri, dintre care cel mai reprezentativ a fost Robert Schumann. Și alți compozitori, între care Richard Wagner, Franz Schubert, Felix Mendelssohn, Fanny Mendelssohn, Hugo Wolf și Johannes Brahms, au pus pe muzică versuri ale lui Heine. Chiar și în secolul al XX-lea, Hans Werner Henze și Lord Berners le-au urmat exemplul.

Ca poet, Heine a debutat în 1821 cu volumul Gedichte (Poezii). Pasiunea sa amoroasă unilaterală față de verișoarele sale Amalie și Therese l-au inspirat să scrie cele mai reușite versuri, Buch der Lieder (Cartea cântecelor, 1827).

În 1831 Heine a plecat în Franța, la Paris. Acolo a aderat la socialismul utopic, reprezentat de adepții ideilor lui Saint-Simon, care propovăduiau un paradis egalitarist, fără clase sociale, bazat pe meritocrație.

Cu excepția unei scurte vizite în Germania, în 1843, el și-a petrecut restul vieții la Paris. În Germania lucrările sale au fost interzise, împreună cu ale celor care erau considerați ca făcând parte din mișcarea Junges Deutschland (Germania tânără)

Cu toate acestea, de la distanță, a continuat să comenteze politica germană. În 1844 a scris Deutschland. Ein Wintermärchen (Germania. O poveste de iarnă), un fel de dare de seamă a călătoriei întreprinse de el în Germania și a climatului politic de acolo. Prietenul său, Karl Marx, a publicat lucrarea în ziarul Vorwärts. În lucrarea Atta Troll: Ein Sommernachstraum (Atta Troll: Visul unei nopți de vară), el a satirizat politica utopică a opozanților regimului din Germania.

Experiența emoționantă a exilului său se oglindește în poezia In der Fremde (Printre străini). În ultimii săi opt ani de viață a fost țintuit la pat, unii cred că a avut scleroză în plăci, în timp ce alții opinează că a avut sifilis. A murit la Paris și a fost înmormântat în Cimitirul Montmartre.

În 1933, în cursul raidului întreprins de naziști asupra Institut für Sexualwissenschaft (Institutul pentru științe sexuale), printre cărțile arse în Piața Oprerei (Opernplatz) din Berlin s-au găsit și lucrările lui Heine.

Se pare că replica din piesa sa Almansor, din 1821: Dort, wo man Bücher verbrennt, verbrennt man am Ende auch Menschen (Acolo unde se ard cărți se vor arde, până la urmă, și oamenii) a reprezentat o sumbră prevestire.

Scrieri

· Auf Flügeln des Gesanges

· Gedichte, 1821

· Lyrisches Intermezzo, 1822 (Intermezzo liric)

· Tragödien, nebst einem lyrischen Intermezzo, 1823

· Reisebilder, 1826-31 (Imagini de călătorie)

· Die Harzreise, 1826 (Călătorie în Harz)

· Ideen, das Buch le Grand, 1827

· Englische Fragmente, 1827

· Buch der Lieder, 1827 (Cartea cântecelor)

· Französische Zustände, 1833

· Zur Geschichte der neueren schönen Literatur in Deutschland, 1833

· Die romantische Schule, 1836

· Der Salon, 1836-40

· Über Ludwig Börne, 1840

· Neue Gedichte, 1844 - (Poezii noi)

· Deutschland. Ein Wintermärchen, 1844 - (Germania, o poveste de iarnă)

· Atta Troll. Ein Sommernachtstraum, 1847 (Atta Troll. Visul unei nopți de iarnă)

· Romanzero, 1851

· Der Doktor Faust, 1851

· Les Dieux en Exil, 1853

· Die Harzreise, 1853 (Călătorie în Harz)

· Lutezia, 1854

· Vermischte Schriften, 1854

· Letzte Gedichte und Gedanken, 1869

· Sämtliche Werke, 1887-90 (7 Vols.)

· Sämtliche Werke, 1910-20

· Sämtliche Werke, 1925-30

· Werke und Briefe, 1961-64

· Sämtliche Schriften, 1968

Angelica

Să nu m-alungi, chiar de mi-a stins
Pojarul al tău vin.
Mai ține-mă un sfert de an –
Voi fi atunci prea plin.

Prietenă-mi vei fi atunci,
Iubito, negreșit:
Prietenia începe când
Iubirea s-a sfârșit.

Traducere Petre Solomon

Am plans in somn, iubito

Am plans in somn, iubito,
Visam c-ai fi murit
Si chiar dupa trezire
Plansei necontenit.

Am plans in somn, iubito,
Visam ca m-ai lasat
Si chiar dupa trezire
Plansei nemangaiat.

Am plans in somn, iubito,
Visam ce drag ti-s eu
Si chiar dupa trezire
Amarnic plang mereu.

Editura Minerva,Bucuresti,2000
Traducere de Ion Bentoiu

Lorelei

Nu stiu ce va sa-nsemne

Ca sunt asa de trist;

Un basm din alta vreme,

Nu ma lasa sa exist.

E racoare si amurgeste,

Si Rhinul curge maiestuos;

Piscul muntelui sclipeste

In lumina soarelui apus.

Cea mai frumoasa fecioara

Sade minunat acolo sus,

Isi piaptana pentru a nu stiu a cata oara

Parul auriu in auriul soarelui apus.

Si-l piaptana cu un piepten auriu,

Cantand un cantec ce nu-l stiu;

Este o minunata armonie

In navalnica-i melodie.

Timonierul in mica lui corabie

E cuprins de-un dor salbatic;

Nu mai cata la a stancilor indicatie,

Ci doar la fata de pe piscul singuratic.

Cred ca el pana la urma

In valuri cu corabia se scufunda;

Facut-a asta , prin cantul ei,

Frumoasa fecioara Lorelei.

Elena Văcărescu

Biografie Elena Văcărescu
...s-a născut în 1864, în Bucureşti. Tatăl ei provenea dintr-o veche familie de boieri munteni, patrioţi şi literaţi deopotrivă, ce-l dăduseră pe cultivatul Ienăchită Văcărescu sau pe curajosul Ioan, potrivnicul greu de stăpânit al ruşilor în epoca Regulamentului Organic. Mama sa a imbogatit blazonul Vacarestilor cu stema Falcoienilor, boieri olteni cunoscuţi din timpul lui Mihai Viteazul, lipsiţi de talente literare, nu şi de pricepere în adiministrarea treburilor statului în diferite funcţii. Elencuţa şi-a împărţit copilăria între moşia bunicilor săi de la Falcoi, pe malul drept al Oltului, şi conacul de la Văcăreştii Dâmboviţei, unde descoperă nu numai plăcerea lecturii dar şi pe aceea a petrecerii timpului în natură sau a explorării satului din apropiere. Literatura engleză o va cunoaste prin intermediul guvernantei engleze sosite la noi ca atâtea altele, iar datorită studiilor la Paris se va familiariza cu cea franceză, mai ales ca aici are şansa să-i cunoasca pe Leconte de Lisle şi Victor Hugo, pe care il va evoca mai târziu în amintirile sale. Izbucnirea războiului de independenţa trezeşte în sufletul copilei de 13 ani o dublă emoţie, pe de-o parte provocată de entuziasmul romantic faţă de cauza romanească, ce se va reflecta în câteva poezii cuprinse in volumul de debut din 1886, iar pe de alta datorită grijii pentru soarta tatălui sau, ofiţer pe frontul balcanic. Educaţia şi-o desăvârşeşte la Paris, unde audiază cursuri de filosofie, estetică şi istorie în cadrul Universităţii Sorbona, iar arta poetica îi este desăvârşită sub îndrumarea celebrului poet parnasian Sully Prudhomme. Însă ăntalnirea care îi va schimba viaţa a fost aceea cu regina Elisabeta, Carmen Sylva. Întoarsă în ţară în 1888, pătrunsă de cultura occidentală şi cu speranţa regăsirii satului romanesc şi a pădurii de la Văcăreşti, are surpriza unei invitaţii la palat din partea reginei, ce aflase de preocuparile sale de la generalul Theodor Văcărescu, unchiul Elenei si mareşal al palatului. Carmen Sylva, încă neconsolată după pierderea unicului copil, principesa Mărioara, va transfera întreaga sa dragoste maternă catre Elena, într-o legatură trainică şi de durată. În anul următor publicarea \"Rapsodului Dâmboviţei\", o culegere de cântece populare adunate de ea şi traduse în limba germană de regină, îi va asigura faima europeana datorită apariţiilor succesive în diferite ţări. Fericirea va fi brutal întreruptă în urma proiectului neinspirat al Elisabetei care sprijină logodna dintre Elena Văcărescu, devenită domnişoara sa de onoare şi prinţul moştenitor al tronului, Ferdinand, o mezalianţă care a întampinat refuzul categoric şi măsurile punitive ale regelui. Elena Văcărescu îşi va urma regina în exilul veneţian la sfârşitul căruia se va stabili în capitala Franţei, consolată şi încurajată de prietenii ei literaţi. A fost numită de Nicolae Iorga „ambasadoarea sufletului românesc”. A fost laureată în două rânduri a premiului Academiei Franceze.A tradus în limba franceză din poeziile lui Eminescu, Blaga, Goga, Toparceanu, Minulescu, Vinea...
S-a stins din viaţă pe 17 februarie 1947, la Paris.

Dragoste eternă

Eu te-am iubit întotdeauna. Din liniştitul început
Şi până-n ceasul de acuma, mai sumbru şi mai învrăjbit,
Ca un refren ce te subjugă, şi-l tot repeţi deşi-i ştiut,
Iubirea ta mângâietoare în sufletu-mi a dăinuit.

Te voi iubi întotdeuna. Din ceasu-acesta care-mi scapă
Şi până-n viitor când timpul, nepăsător, victorios,
Îşi va goli clepsidra toată, la cea din urma-a mea etapă,
În inimă îmi va rămâne amorul nostru luminos.

Iar mai departe, sub ţărâna, în care trupu-o să coboare
Spre a putea dormi mai bine, vreau să te port cu mine-n gând,
Iar cei ce-mi vor călca cenuşa cu inima nepăsătoare,
De-or fi pe nume să te cheme, sub paşi mă vor simţi vibrând.

Rugăciune

Tu-arunci sclipiri de soare pe şesuri şi coline,

Spre coastele în floare apleci copaci străbuni,

Şi mările le legeni ca nişte cupe pline

În ritmul fără stavili al marilor furtuni.

O, tu, ce-n cupa goală mai vezi încă lucind

Cel mai amar din plânsu ce l-aş fi plâns vreodată,

Îţi dau inima-ntreagă s-o umpli mai curând,

E largă şi adâncă şi veşnic însetată.

Îi trebuie putere şi pace şi lumină.

Să pui în ea apusuri cu mari speranţe-n ele,

Şi zori săltând pleoapa cu raza lor senină,

Şi proaspăta răcoare a serii din vâlcele.

Şi astre gânditoare, şi cerurile toate

În inima aceasta cu-abisuri să se-afunde,

Şi ea s-adoarmă-n cânturi supreme, avântate,

Ce leagănă toţi sorii prin spaţiale unde.

Când va fi plină, Doamne, de ale tale glorii,

Ea va vedea zâmbindu-i în treacăt o durere,

Şi peste strălucirea din clipe iluzorii,

Se va-mbăta de-o calmă, puternică tăcere.

Patriei mele

Iar dacă îţi devin străină

Şi cântecu-mi de început

Grăirea n-a ales, divină,

A plaiului ce m-a născut.

Seninul dulce grai în care

Lin, ruga, buzele-mi şoptesc,

O, patrie, putea-vei oare

Să-mi ierţi păcatul meu firesc?

Lua-vei viersul meu în seamă,

Grea munca-mi binecuvântând,

Cum îşi blagosloveşte-o mamă

Copiii mâine-n luptă stând ?

Miron Radu Paraschivescu, poet, publicist și traducător român

Biografie

Miron Radu Paraschivescu s-a nãscut la 2 octombrie 1911 la Zimnicea, într-o familie de intelectuali. A studiat artele plastice, întâi la Cluj şi apoi la Bucureşti. La Bucureşti a urmat şi cursurile Facultãţii de Litere.
Primele versuri le scrie în 1926 şi le publicã în revista Povestea, editatã la Vãlenii de Munte. În 1933 aderã la PCR, iar din 1936 face parte din redacţia revistei de orientare comunistã Era nouã. Colaboreazã, cu versuri şi articole, la aproape toate publicaţiile de stânga din perioada interbelicã: Facla, Cuvântul liber, Meridian, Societatea de mâine, Korunk, Azi, Lumea româneascã, Reporter.
În timpul rãzboiului, ca redactor al paginii literare a ziarului Ecoul, se înconjoarã de colaboratori din rândurile tinerilor scriitori (spre sfârşitul vieţii se va mândri cu faptul cã i-a remarcat, înaintea altora, pe Marin Preda şi Geo Dumitrescu). În 1945 lucreazã ca reporter la România liberã, iar ulterior este redactor-şef, succesiv, la Revista literarã şi la Almanahul literar din Cluj, publicaţii în jurul cãrora adunã, de asemenea, tineri.
În anii stalinismului şi ulterior, publicã numeroase volume de versuri proprii şi traduceri din poeţi strãini, face parte din conducerea Uniunii Scriitorilor şi primeşte diverse premii, inclusiv Premiul de Stat, fiind agreat de oficialitate. Poemele sale declarative şi patetice (un volum apãrut în 1960 are chiar titlul Declaraţia pateticã) reprezintã însã doar una din laturile unei personalitãţi scindate. Într-un jurnal intim (pe care îl ţine din 1936 şi pânã în ultimul an al vieţii), "M.R.P.", cum îi spun prietenii, analizeazã – chiar în anii în care laudã în mod public comunismul – efectele dezastruoase ale instaurãrii comunismului în România.
Cu o generozitate surprinzãtoare la un autor ambiţios, chinuit de sentimentul ratãrii, Miron Radu Paraschivescu se ocupã în continuare de identificarea şi susţinerea tinerelor talente. Pentru promovarea reprezentanţilor noii generaţii foloseşte orice ocazie, transformând, de exemplu, modestul supliment literar Povestea vorbei al revistei Ramuri din Craiova într-o adevãratã instituţie a debutului, de importanţã naţionalã. Imaginea sa rãmâne aureolatã de aceastã generozitate în amintirea multor scriitori.
Moare la 17 februarie 1971 la Bucureşti.
Poet al clasei muncitoare
n tinereţe, Miron Radu Paraschivescu visa sã fie un reformator al poeziei. Primele versuri şi le-a publicat în revista avangardistã Unu, considerându-le o dinamitã liricã, utilizabilã fãrã riscuri numai de cãtre iniţiaţi. În realitate, producţia lui liricã juvenilã nu ieşea din raza unui simbolism minor:
"Toamna, alãutã,/ Cântã în grãdinã/ Simfonia mutã/ De aur şi ruginã.// Statuile cu zei/ ªi nude baccanale/ Danseazã pe alei/ Mai albe şi mai goale." (Autumnalã).
Dupã 1933, când a devenit membru al PCR, partid subversiv, scos de altfel în afara legii, scriitorul a început sã creadã cu şi mai multã fervoare cã are menirea sã revoluţioneze poezia. Aşa cum altãdatã îşi imagina cã este un avangardist, acum îşi face iluzia cã scrie o poezie-manifest, în stare sã înflãcãreze mulţimile. De fapt, versurile lui din aceastã perioadã – discursive şi tacticoase, în genul poemelor lui Geo Dumitrescu – n-ar fi avut ecou dacã ar fi fost citite de la o tribunã în faţa a mii de oameni. Cel mult, ar fi provocat hilaritate:
"Veţi recunoaşte, desigur,/ cã burta rotundã a unei femei însãrcinate plimbându-se prin Cişmigiu/ seamãnã leit cu invoalta coadã a pãunului." (Buna-Vestire).
În sfârşit, când partidul comunist vine la putere în România, prin voinţa ocupanţilor sovietici, Miron Radu Paraschivescu se erijeazã în propovãduitor al ideologiei marxist-leniniste, considerându-se un Maiakovski al românilor. Dramatismul – autentic – al conştiinţei lui, experienţa de versificator, ca şi o culturã poeticã relativ întinsã sunt folosite, fãrã graţie, pentru propagarea unor idei primitive, cum este aceea a luptei de clasã:
"Cãdeau rãcnind şţãranii rãsculaţiţ, cu braţele deschise,/ Ca rãstigniţii de pe cruce,/ Cu ochii tot cãscaţi spre
ne-mplinite vise,/ Când pe cãmãşi apusul prindea sã le usuce/ Mari trandafiri de sânge/ ªi purta peste câmp fumul conacului,/ Obida cea frântã şi jalea sãracului...// Dar din sângele lor/ ªi focurile-aprinse pe zare,/ Boierii mai vãd din pridvor/ Cum tremurã, sus, ca un nor,/ O roşie flamurã, cãlãuzitoare,/ Pe cerul încruntat de fum şi dogoare// Iatã, o altã/ Stea, mai înaltã,/ Mai vie rãsare:/ Steaua clasei proletare..." (Cântarea României).
Din aceste reverii de poet al clasei muncitoare Miron Radu Paraschivescu este trezit de... el însuşi, şi anume de acea parte a personalitãţii sale care îşi pãstreazã luciditatea. Iatã ce noteazã la un moment dat în jurnalul lui intim:
"Am recitit azi câteva poeme de Maiakovski şi mi-am dat seama de inferioritatea mea faţã de el: sunt scund. Privirea mea asupra lucrurilor pleacã de jos în sus ş...ţ".
Nu era vorba doar de o inferioritate fizicã, dar formula este expresivã şi fixeazã foarte bine incapacitatea lui Miron Radu Paraschivescu de a privi existenţa de sus în jos. El este un Cãtãlin agitat, dornic de glorie ieftinã, un Adrian Pãunescu lipsit de forţã, un Miticã în ipostaza de propagandist.
Din tot ce a scris ca poet prezintã interes textele de facturã livrescã şi, înainte de toate, faimoasele Cântice ţigãneşti, în care – dupã modelul lui Federico Garcia Lorca, dar cu mai mult umor – este parafrazatã creaţia popularã ţigãneascã:
"Sã spuie care-o cunoaşte/ cum era de datã-n Paşte;/ cã, bãtu-o-ar stelele,/ şi-a tras şi sprâncenele/ subţirel, pe lângã coadã,/ de-mi suci mintea nãroadã.// P-urmã, ce sã vã mai spui?/ Umblam dupã ea hai-hui,/ şi unde se fandosea/ cã este gagica mea.// ªi mã lua îndelicat,/ numa-n şoapte şi oftat.// Of, pupa-o-ar mã-sa rece,/ cã dorul ei nu-mi mai trece!// Eu credeam cã-i doar a mea;/ dar pititã sub perdea,/ la toţi fanţii se gimbea..." (Cântic de dor şi of).
Concentrarea maximã de farmec livresc se gãseşte într-un Epitaf compus în stilul lui Anton Pann:
"Aicea s-au dus cu jale/ ªi în tihnã se albesc/ Oasele domniei-sale/ de Miron Paraschivesc,/ Ce au fost trecut pe lume/ Ca sã dea la toate nume./ Astãzi, una cu ţãrâna,/ De iubire n-are ştire/ ªi un vreasc îi este mâna/ Care scrise aste şire./ Când zâmbiţi, din întâmplare,/ Întorcând aceste foi,/ Domnişori şi domnişoare,/ Va zâmbi şi el cu voi."
Superficialitate voioasã
impresie de risipã şi zãdãrnicie ne produc şi traducerile lui Miron Radu Paraschivescu. Poeţi fãrã nimic comun, chiar incompatibili, ca Rainer Maria Rilke şi Louis Aragon, Robert Desnos şi Nicolae Tihonov sunt "tãlmãciţi" cu o superficialitate voioasã, care îi uniformizeazã. Arthur Rimbaud, în versiunea lui Miron Radu Paraschivescu, pare un poet socialist român de la sfârşitul secolului nouãsprezece:
"Cetate a durerii care te scoli din morţi,/ Când pieptul tãu şi fruntea spre Viitor s-avântã/ Spre chipul tãu de cearã deschizând mii de porţi,/ Când pânã şi Trecutul trist bine-te-cuvântã".
Reportajele sunt şi ele verbioase, revãrsate pe mari suprafeţe, deşi în cazul lor scriitorul a fãcut o tentativã de a sistematiza materia, preluând câte ceva din metodologia investigaţiilor sociologice întreprinse de Dimitrie Gusti şi discipolii lui şi luând, probabil, ca model şi reportajele-monografii ale lui Geo Bogza. Cititorul are frecvent senzaţia cã ascultã pe cineva vorbind în gol, fãrã sã aibã ceva de spus. Textul cel mai consistent, cel puţin sub raport etno-monografic, este Bâlci la Râureni. Dar şi în cuprinsul lui apar tirade scrise în binecunoscuta limbã de lemn a presei triumfaliste:
"Continuând o veche şi sãnãtoasã tradiţie popularã, îmbinând efortul creator cu cântecul şi jocul, stimulând munca obşteascã şi cu iniţiativa şi iscusinţa particularã, fãcând oamenii şi produsele lor sã circule pe-o scarã cât mai întinsã, înviorând masele, propagând umorul, atracţia şi buna dispoziţie, cointeresându-le la bunul mers al economiei generale, bâlciul rãmâne una din instituţiile populare ce de-abia de-acum înainte are sã cunoascã maximul de înflorire, spre a da roade cât mai bune şi cât mai numeroase."
Piesele de teatru - dintre care doar Asta-i ciudat!... s-a jucat, fãrã succes - au ceva iremediabil fals. Personajele sunt generice, ca în teatru expresionist: Poetul, Plugarul, Aviatorul, Marinarul, Omul cu mascã şi aşa mai departe. Iar situaţiile în care se aflã, artificiale, nu se însumeazã şi nu reuşesc sã creeze suflul necesar susţinerii unui spectacol.
Autoflagelare
şi cinism
eea ce şocheazã în Jurnalul unui cobai (cuprinzând însemnãri din perioada 1940-1954), mai mult chiar decât duplicitatea politicã, este duplicitatea esteticã a autorului. Procopius din Cesareea pãstra acelaşi stil, de discurs, şi în textele sale apologetice, şi în Istoria secretã. Procopius din România este cu totul altul în însemnãrile pe care şi le face pe ascuns. Poetul verbios şi emfatic devine, ca autor de jurnal, un intelectual copleşit de sentimentul ratãrii şi plictisit de sine pânã la exasperare. El îşi noteazã impresiile cu o febrilitate nevroticã sau, dimpotrivã, cu o greaţã care anunţã un fel de paralizie a gândirii. Luând în considerare cele mai dramatice însemnãri, jurnalul ar putea fi intitulat "accesele de luciditate ale unui nebun". Nici stilul livresc - altã expresie a nesinceritãţii lui Miron Radu Paraschivescu din scrierile sale "oficiale" - nu pãtrunde în jurnal. În caietele sale secrete, scriitorul nu face decât sã fie sincer şi sã meargã cu sinceritatea pânã la ultimele consecinţe, adicã pânã la autoflagelare şi cinism:
"Azi, Margareta îmi spunea cã sunt murdar; fizic, material murdar: pe haine, pe corp. Avea dreptate.";
"Sunt inconsistent în fibra mea, sunt destrãmat, risipit. Încerc sã mã adun şi nu izbutesc mare lucru.";
"Mã privesc în oglindã: pe faţa mea se scriu, tot mai accentuat, brazdele unei conştiinţe falsificate faţã de mine şi faţã de oameni, ale unei timpurii bãtrâneţi, lipsitã de suportul unei datorii precise, statornice şi modeste.";
"E adevãrat cã îmi mai rãmâne o singurã poziţie de apãrat. Aceea a unui radicalism de stânga – mândria şi necesitatea mea de existenţã. Dar şi lucrul ãsta cuprinde prea mult orgoliu, prea multã orbire de mine spre a nu mã teme cã – dincolo de orice generozitate – se aflã la temelia acestei atitudini o îndârjire disperatã şi subiectivã, fãrã alt obiect decât propria mea gãunoşenie.".
Aceastã ultimã însemnare dateazã din 5 mai 1942, când autorul n-avea cum sã fie deziluzionat de aplicarea marxism-leninismului în România. Este evident cã el vrea de fapt sã-şi ia revanşa, în jurnal, pentru modul inautentic în care îşi trãieşte viaţa de fiecare zi.
Dupã 1944, în anii sumbri ai stalinizãrii României, prãpastia dintre personajul diurn şi cel nocturn se adânceşte. Miron Radu Paraschivescu consemneazã aceastã scindare a personalitãţii sale. Într-o însemnare din 18 octombrie 1952, dupã ce reproduce un citat pueril din Stalin, mãrturiseşte:
"ªi aş putea continua cu citatele, dar mi-e silã. Mi-e silã, dar mã şi cutremur gândindu-mã cã sute de milioane de oameni primesc azi, în secolul al douãzecilea, în 1952, aceste truisme grosolane, drept «geniale previziuni ale celui mai mare geniu al omenirii». Dumnezeule! ş...ţ
ªi eu însumi, o recunosc cu ruşine dar şi cu satisfacţie meschinã, trebuie sã mã declar de acord cu aceste tâmpenii «geniale», când vorbesc cu un Rãutu, de pildã. Sunt eu de vinã cã îmi apãr astfel minimul de existenţã? Aş schimba cu ceva acest climat general dacã aş vorbi deschis spunând ce cred despre toate aceste penibile gogoşi? Desigur cã nu. Înotãm în minciunã şi poltronerie ca într-o baltã, singura în care poţi vieţui. Altfel, puşcãria, canalul sau, în cel mai bun caz, mizeria totalã."
Este exact perioada în care Miron Radu Paraschivescu, cel de la lumina zilei, publicã amplul poem apologetic Cântare României, urmat de un volum întreg de Laude versificate. Ceea ce glorificã în ziare şi în cãrţi, scriitorul contestã furibund în Jurnal. Schizofrenia este deplinã.
Momente de poezie
este cincizeci-şaizeci de ani, când indignarea provocatã de amintirea comunismului se va stinge, se va vedea cã în jurnalul lui Miron Radu Paraschivescu existã şi un roman erotic foarte interesant, mai interesant poate chiar decât romanul politic. Autorul jurnalului se prezintã pe sine fãrã jenã ca pe un priapic, gata sã facã declaraţii patetice unei femei numai pentru a o determina sã-i cedeze şi înclinat, apoi, când vine vremea sã îşi asume şi o rãspundere în legãturã cu ea, sã o pãrãseascã în grabã, cuprins de panicã. El ne câştigã totuşi bunãvoinţa şi înţelegerea, uneori chiar simpatia, prin francheţea desãvârşitã cu care îşi analizeazã veşnica agitaţie de motan în cãlduri. Curajul de-a apãrea "gol", fãrã justificãri morale, în faţa virtualului cititor al jurnalului aminteşte de dezinvoltura cu care I. Negoiţescu îşi descrie, în propriu-i jurnal, practicile de homosexual.
În mod spectaculos, din aceastã mlaştinã a sexualitãţii rãsar uneori nuferii unor poveşti de dragoste de o mare puritate:
"şScriitorul întâlneşte pe stradã pe o femeie frumoasã şi, prezentându-se drept pictor, se oferã sã-i facã nişte recomandãri în legãturã cu genul de pãlãrie care i-ar sta bine. Stratagema reuşeşte.ţ Mã uitam cu o privire serioasã şi preocupatã, cãreia aveam grijã sã-i dau un aer expert:
- Vedeţi, la linia nasului şi a bãrbiei, ca şi la aceea a coafurii dumneavoastrã... din pãcate, nu-mi pot da seama dacã sunteţi tunsã sau aveţi pãrul strâns sub pãlãrie...
Atunci s-a întâmplat un lucru la care nu mã aşteptasem: cu un gest extrem de firesc şi de simplu, şi-a scos pãlãriuţa şi a scuturat din cap, vrând parcã sã dea pãrului forma lui obişnuitã. Eu îmi plimbam mâna în jurul capului ei, desenând în aer imaginarele curbe ale unei pãlãrii nu mai puţin imaginare. Pânã la urmã, ceea ce era mai puternic decât stãpânirea mea s-a produs: i-am atins pãrul cu palma. Eram electrizat..."
Miron Radu Paraschivescu este mai poet în asemenea secvenţe decât în poemele propriu-zise publicate în timpul vieţii.
Bibliografie
VERSURI. Cântice ţigãneşti, Buc., Ed. Prometeu, 1941 (ed. a II-a, Buc., ESPLA, 1957; ed. a III-a, ilustr. de Magdalena Rãdulescu, Buc., ESPLA, 1958; ed. a IV-a, Buc., Tin., 1969; ed. a V-a, ilustr. de Marcel Chirnoagã, Buc., CR, 1972) l Cântare României, 1951 (cupr. un singur poem, amplu; nu este menţionatã editura; poemul este reluat în vol. Laude din 1953) l Laude, Buc., ESPLA, 1953 l Laude şi alte poeme, Buc., Espla, 1959 l Declaraţia pateticã, Buc., Tin., 1960 (cupr. poeme scrise în per. 1935–1948) l Poezii, cuv. în. de Dumitru Micu, Buc., Tin., col. "CMFP", 1961 (ant.) l Declaraţia pateticã, Cântice ţigãneşti, Laude şi alte poeme, pref. de Radu Popescu, Buc., EPL, col. "BPT", 1963 (ed. retr.) l Versul liber, Buc., Tin., 1965 (cupr. poeme scrise în per. 1931–1964) l Tristele, Buc., Tin., 1968 (ant.; cupr. şi un grupaj de poeme din per. 1926–1932, intitulat Primele) l Ultimele, Buc., CR, 1971.
ÎNSEMNÃRI DE JURNAL. Journal d’un hérétique, fragments, traduit du Roumain par Claude Jaillet, préface par Virgil Ierunca, Paris, Editions Olivier Orban, 1976 (cupr. însemnãri ref. la per. 1940–1954; extrase din acest vol. au fost citite sub formã de serial la postul de radio "Europa Liberã") l Jurnalul unui cobai (1940–1954), ed. îngr. de Maria Cordoneanu, pref. de Vasile Igna, Cluj, D., col. "Remember", 1994 (fragmente din acest vol. au apãrut în 1968–1979 în reviste).
REPORTAJE. Bâlci la Râureni, Buc., ESPLA, 1954 l Drumuri şi rãspântii, Buc., EPL, 1967.
TRADUCERI. Tãlmãciri dupã opt poeţi europeni, cu portrete desenate de Mircea Alifanti, Buc., FR, 1946 l În afara acestei culegeri, Miron Radu Paraschivescu a mai publicat traduceri din Maxim Gorki, A. S. Puşkin, N. A. Nekrasov, Adam Mickiewicz, F. G. Lorca, R. M. Rilke, R. Desnos, A. Rimbaud, A. Malraux ş.

Blestem de dragoste

Când ţi-o fi lumea mai dragă,
să-ţi pice dreapta beteagă
şi s-ajungi, la cap de pod,
cerşetor, slut şi nărod.
Din puterea ta a plină,
suptă de vreo curviştină,
să rămâi sfrijit ca paiul,
urle-ţi versul ca buhaiul,
limba să ţi se-mpletească,
să vorbeşti pe păsărească,
să te topeşti de-a-n picioare,
galbin, ca o lumânare!

Să nu fie boală rea,
care-n tine să nu dea!
Ardite-ar focul, mangalul,
să fii scopit ca muscalul!
Cânte-ţi popa din Scriptură,
să-ţi văz dafinul pe gură!
Crai parşiv, din ţigănie,
că m-ai omorât de vie,
când m-ai luat din casă fată,
crudă şi nevinovată,
şi m-ai spintecat în două
sub cerul cu lună nouă.

Şi-n loc să mă iei mireasă,
m-ai lăsat să zac borţoasă
şi te-ai dus, duce-te-ar apa,
unde şi-a dus mutul iapa!
Dar de-o fi şi-o fi să vii,
iar în braţe să mă ţîi,
să-mi săruţi ţâţa şi gura
şi să-mi stingi din sân arsura,
Vedea-te-aş tot cum te ştiu:
’nalt, bălan şi cilibiu,
cu ochi arzători ca focul;
Aduce-mi-te-ar ghiocul!

Rică

Bate-un vânt pe ulicioară
peste inima amară,
bate-un vânt prin ţigănie
peste inima pustie,
vânt uşor de primăvară
cu parfum de domnişoară.
Treci vântule fără teamă
că nu te mai bagă-n seamă
nici-o pirandă-mpudrată
cu buzele de muşcată!
Poci, tu vântule, să treci,
că focul lor n-o să-l seci
şi nici lacrămile lor
după Rică din Obor!
Îl făceau toţi zurbagiu,
dar altul ca el nu ştiu:
ăl mai prima barbugiu,
cuţitar, caramangiu,
ca un fante de spatiu.
Că nu era nici o fată
de el neamurezată,
nici nevastă cu bărbat
să nu-l fi râvnit la pat.
Şi-avea ochii de migdale
de cătau la el cu jale,
şi-avea ghiersul cântător
de cătau la el cu dor,
Rică - fante de Obor.

Când trecea prin cartier,
avea pasul de boier,
legănat şi nepripit
unde se ştia iubit.

De se lăsa cu bătaie
(că avea duşmani o droaie!),
atunci o făcea de oaie,
că până să scoţi cuţitul,
el îţi şi lua piuitul.

N-avea pe lume păreche:
purta cercel la ureche
şi-avea degetu-nflorat
c-o piatră de matostat.

Noaptea, când venea matol,
zicea din gură, domol,
ca un vânt care se duce
în inimă, s-o usuce,
ca steaua tremurătoare
de clipeşte-n bolta mare.

Uite-l, ăsta era Rică:
el de nimeni n-avea frică,
de nimeni nu se ferea,
cât este lumea de rea!

Şi cum venea într-o seară
senină, de primăvară,
un ţigan mai mărunţel
se tot da pe lângă el:
- "Dă, bă Rică, o ţigare!"
Când căta prin buzunare,
parşivul, cu mâna scurtă,
i-a băgat cuţitu-n burtă.
Rică s-a-ndoit niţel
da' l-a muclit pe mişel
de-a sunat şi baba-n el.

Văicăreală mare-n stradă,
au dat toţi buluc, grămadă:
sângele-i curgea şiroi
ca apa dintr-un butoi.
Toată partea muierească
a sărit să-l oblojească,
dar el nu vroia deloc;
se ţinea doar de mijloc
şi şi-a pus o barză-n cioc,
a aprins-o şi-a zâmbit:
- "Ce-o să mor dintr-un cuţit?"
Pân' vin ăi de la Salvare,
mai poci să trag o ţigare!"
Aşa era Rică - tare.

Se cruceau ţiganii toţi,
(mardeiaşi, giolari şi hoţi)
şi ţigăncile-nlemnite
se tânguiau pe şoptite.
Aoleo, ce n-ar fi dat
să-l vază pe Rică lat;
dar el, drept ca pălimarul,
îşi ţinea doar brăcinarul
cu o mână, apăsat
şi umbla în lung şi-n lat
Rică - fante-njunghiat.

Ieşea luna dintr-un nor
roşie ca un bujor
şi bătea un vânt de seară
subţirel, pe ulicioară
ca un plânset în suspine.

Dar Salvarea nu mai vine...

Rică s-a lăsat pe vine
şi s-a-ntins pe îndelete
rezimat de un părete.

Craii toţi, de bucurie,
se făceau că îl îmbie:
- "Spune bă, tot te mai doare?"
El tăcea cu ochii-n zare.
- "Vrei Rică, să joci barbutu?"
Dar el tot făcea pe mutul.
Una, cum dădea să-l frece,
a ţipat - că era rece!
Şi când a sosit Salvarea
din el mai ardea... ţigarea.

Bate vânt, lacrimă pică
după inima voinică!
Plânge-l inimă amară
că s-a dus în primăvară
ca o apă d-a uşoară
şi ca fumul de ţigară!

Cântă-l ghiers şi du-l departe
pe Rică - fante de Moarte!

Romanţă

De câte ori pe înserat
În târgul mic te-am aşteptat,
Când tremurând că n-o să vii
Umblam pe străzile pustii?...

Se însera – şi-n câte-o poartă
Pica domol o floare moartă
Ce risipea un stins parfum
De liliac sau de salcâm.

Prin case albe, cu zorele,
Clipea o lampă sub perdele
Şi răsuna un vechi pian
Prin vălul serii, sub castan.

O ceaţă cobora uşor,
Simţeam în suflet un fior,
Iar lampagiu-n cap de uliţi
Prindea o stea în vârf de suliţi

Şi se pierdea cu pasul rar
Prin pâcla serii, pe trotuar,
Când eu pândeam ca şi-alte dăţi
Pe-acelaşi drum să te arăţi.

Treceam, pe gânduri, fără zor,
Plângea un greier prin mohor,
Şi peste pomi domol cădea
A nopţii tainică perdea.

Când te iveai într-un târziu
Prin târgul ce dormea pustiu,
Părea că pomii toţi sunt plini
De flori, de cântec şi lumini.

TEATRU/FILM 17 Februarie

În regia Constantin Dicu

Filme regizate de Constantin Dicu

· Ciocârlia (2002)

· Valsul lebedelor (2002)

· Frumosii nebuni ai marilor orase / (1998)

· Mesagerul (1995)

· Capul de rățoi (1992)

· Milionar...la minut (1992)

· ...Escu... (1990)

· Hangita (1983)

· Cîntec pentru fiul meu (1980)

· Serenada pentru doua varste / (1978)

· Uitarea (1977)

· Cand vine barza /

Filmografie - scenarist

· Mesagerul (1995)

De Moliere (“Avarul”, Burghezul gentilom”)

Biografie

Jean-Baptiste Poquelin, cunoscut mai bine ca Molière (15 ianuarie 1622 – 17 februarie 1673), a fost un scriitor francez de teatru, director și actor, unul dintre maeștrii satirei comice.

Organizator al asociației teatrale „L'Illustre Théâtre”, devenită din 1665 trupa lui Ludovic al XIV-lea, a desfășurat o vastă activitate teatrală. În opera sa dramatică în versuri și proză, a abordat modalități diferite ale comediei, în genere în forme amestecate, epuizând întreaga gamă a mijloacelor comicului. Prin creația sa, a oferit comediei franceze, pornite de la nivelul farsei primitive, al teatrului italian cu măști și comediei de intrigă, valoare autonomă în câteva capodopere prin care a inaugurat comedia de moravuri.

Fiu de Tapissier du Roi ("Tapițer al Regelui"), Poquelin și-a pierdut mama din copilărie. A fost admis la prestigiosul Collège de Clermont iezuit, pentru a-și completa studiile. Există multe povești despre timpul petrecut la colegiu: se spune că tatăl său a fost foarte exigent în privința sa, că l-ar fi întâlnit pe Prințul de Conti sau că ar fi fost elev al filozofului Pierre Gassendi, dar niciuna dintre acestea nu par a fi veridice.

Este sigur, însă, că Poquelin a fost un prieten apropiat al abbéului La Mothe Le Vayer, fiu al lui François de La Mothe-Le-Vayer, în anii pe când abbé-ul edita lucrările tatălui său, și a fost sugerat că Poquelin ar fi fost influențat de către acestea. Printre primele sale lucrări a fost traducerea (astăzi pierdută) a De Rerum Natura de filozoful roman Lucretius.

Când Poquelin a ajuns la 18 ani, tatăl său i-a predat titlul de Tapissier du Roi, și oficiul asociat de valet de chambre, ceea ce-l aducea în contact frecvent cu regele. Se pretinde că Poquelin ar fi absolvit dreptul la Orléans în 1642, însă există unele dubii în această privință.

În iunie 1643, împreună cu iubita sa Madeleine Béjart, cu un frate și o sora a acesteia, a fondat compania teatrală sau trupa L'Illustre Théâtre, care a falimentat în 1645. În această perioadă și-a asumat pseudonimul Molière, inspirat de numele unui mic sat din sudul Franței. Eșuarea companiei l-a forțat să stea câteva săptămâni la închisoare pentru datoriile acumulate. A fost eliberat cu ajutorul tatălui său și, însoțit de Madeleine Béjart, a plecat într-un tur al satelor drept comedian voiajor. Această viață a durat 14 ani, timp în care a jucat inițial alături de companiile lui Charles Dufresne, creându-și ulterior propria sa companie. În cursul călătoriilor sale, l-a întâlnit pe prințul de Conti, guvernatorul provinciei Languedoc, care a devenit sponsorul său, numind compania sa după acesta. Prietenia sa avea, însă, să se termine mai târziu, când Conti s-a alăturat inamicilor lui Molière în Parti des Dévots.

În Lyon, Mme Duparc, cunoscută ca la Marquise, s-a alăturat trupei. La Marquise era curtată, zadarnic, de Pierre Corneille, devenind mai târziu iubita lui Jean Racine. Racine i-a oferit lui Molière tragedia sa Théagène et Chariclée (una dintre primele lucrări pe care a scris-o după părăsirea studiilor sale teologice), dar Molière nu a interpretat-o, deși l-a încurajat pe Racine în a-și continua cariera artistică. Se spune că după puțin timp Molière a devenit foarte nervos pe Racine, când i-a fost spus că prezentase în secret tragedia sa și companiei Hôtel de Bourgogne.

Molière a ajuns la Paris în 1658 și a jucat la Louvre în tragedia Nicomède a lui Corneille și în farsa Le docteur amoureux (Doctor îndrăgostit), înregistrând ceva succes. A primit titlul de Troupe de Monsieur (Monsieur era fratele regelui) și cu ajutorul acestuia, compania sa s-a alăturat unei companii italiene faimoase pe plan local ce juca Commedia dell'arte. S-a stabilit cu fermitate la teatrul lor, Petit-Bourbon, unde pe 18 noiembrie 1659 a oferit premiera piesei Les Précieuses ridicules (Prețioasele ridicole), una dintre capodoperele sale. Aceasta a fost cu certitudine prima sa încercare în a batjocori anumite manierismuri și afectări comune la acea vreme în Franța.

A fost Molière, cu siguranță, care a materializat conceptul că satira castigat ridendo mores (critică obiceiuri prin umor) uneori confundat cu un proverb latin autentic. Stilul și conținutul primului său succes au devenit cu rapiditate subiectul unei vaste dezbateri literare.

În ciuda preferinței sale pentru tragedie, Molière a devenit faimos pentru farsele sale, în general într-un act și interpretate după tragedie. Unele dintre aceste farse erau scrise doar parțial și erau jucate în stilul Commediei dell'arte cu improvizare asupra unui canovaccio. De asemenea, a scris două comedii în versuri, însă acestea au înregistrat mai puțin succes și sunt considerate în general de importanță scăzută.

„Les Précieuses“ i-a câștigat lui Molière atenția și critica multora, dar nu a înregistrat un succes popular. I-a cerut atunci partenerului său italian Tiberio Fiorelli, cunoscut pentru opera sa Scaramouche, să-l învețe tehnicile Commediei dell'arte. Opera din 1660, Sganarelle, ou le Cocu imaginaire (încornoratul imaginar), pare a fi un tribut atât pentru Commedia dell'arte, dar și pentru învățătorul său. Subiectul relațiilor conjugale a fost îmbogățit aici de o inserție a unei opinii a lui Molière despre cantitate de falsitate în relațiile interumane, pe care le-a descris cu un dram de pesimism. Aceasta a fost evidentă și în lucrările sale de mai târziu, fiind o sursă de inspirație pentru mulți autori de după el, incluzându-l (într-un domeniu diferit și cu un efect diferit) pe Luigi Pirandello.

În 1662 Molière s-a mutat la Théâtre du Palais-Royal, tot alături de partenerii săi italieni și s-a căsătorit cu Armande, pe care o credea a fi sora Madeleinei; era însă fiica sa nelegitimă, rezultatul unui flirt cu Ducul de Modène în 1643, când Molière și Madeleine își începeau aventura. În același an a jucat L'École des femmes (Școala femeilor), o altă capodoperă. Atât lucrările, cât și mariajul său au atras criticism. Pe latura artistică a răspuns cu două lucrări minore, deși elegante și interesante La Critique de „l'École des femmes“ (în care își imagina spectatorii anterioarei lucrări ca fiind prezenți) și L'Impromptu de Versailles (privind pregătire unei improvizări a trupei sale). Aceasta a fost așa-numita la guerre comique (Războiul comic), în care opozanții erau scriitori precum Donneau de Visé, Boursault, Montfleury.

Însă opoziție mai serioasă și mai puțin artistică se forma împotriva sa. Un așa numit parti des Dévots s-a ridicat în societatea înaltă franceză, protestâmd împotriva „realismului“ excesiv al lui Molière în ireverența sa, ceea ce cauza ceva stânjeneală; aceste persoane l-au acuzat și că s-ar fi căsătorit cu fiica sa.; Prințul de Conti, odată prietenul său, s-a alăturat acestei tabere. Molière avea alți inamici, de asemenea, între ei janseniștilor și unii autori tradiționaliști. Regele și-a exprimat, însă, solidaritatea pentru autor, acordându-i o pensie și fiind de acord în a fi nașul primului fiu al lui Molière. Boileau, de asemenea, l-a susținut prin declarații pe care le-a inclus în a sa Art poétique.

Prietenia lui Molière cu Jean Baptiste Lully l-a influențat în scrierea operelor Le Mariage forcé și La Princesse d'Élide (subtitulată „Comédie galante mêlée de musique et d'entrées de ballet“), scrisă pentru divertismente regale la Versailles.

Le Tartuffe, ou L'Imposteur a fost interpretată, de asemenea, la Versailles, în 1664, creând cel mai mare scandal din cariera artistică a lui Molière. Descrierea sa a ipocriziei generale a claselor dominante a fost a fost considerată un ultragiu și a fost contestată violent. Același rege se pretinde că i-ar fi sugerat să suspendeze reprezentațiile, iar Molière a scris cu rapiditate Don Juan, ou le Festin de Pierre pentru a o înlocui. A fost o lucrare bizară, derivată dintr-una a lui Tirso de Molina și inspirată de viața lui Giovanni Tenorio, scrisă într-o proză ce pare încă actuală; ea descrie povestea unui ateist care devine un ipocrit religios și pentru aceasta este pedepsit de Dumnezeu. Și această lucrare a fost suspendată degrabă. Regele, demonstrându-și încă o dată protecția, a devenit oficial noul sponsor al trupei lui Molière.

Cu minunată muzică de Lully, Molière a prezentat L'Amour médecin (Doctorul Iubire); subtitlurile acestei ocazii relatând că lucrarea a primit „par ordre du Roi“, din ordinul regelui, aceasta înregistrând o mult mai caldă recepție decât predecesoarele sale.

în 1666, Le Misanthrope a fost produsă. Se consideră acum în mare măsură cea mai distinsă capodoperă a lui Molière, cea cu cel mai înalt conținut moral, dar a fost foarte puțin apreciată la vremea respectivă. A cauzat „transformarea“ lui Donneau de Vasé, care a devenit iubitor al teatrului său. Dar a fost un pleosc comercial, forțându-l pe Molière să scrie imediat Le Médecin malgré lui ( Doctor fără voie), o satiră împotriva științelor oficiale; aceasta a fost un succes în ciuda unei lucrări de către Prințul de Conti, criticând teatrul în general și al lui Molière în particular. În mai multe din piesele sale de teatru, Molière a descris doctorii timpurilor sale ca invidizi pompoși care vorbesc (puțină) latină pentru a-i impresiona pe alții cu erudiție falsă, și cunosc doar clistirele și sângerările ca remedii (ineficiente).

După Mélicerte și Pastorale comique, a încercat să joace din nou Tartuffe în 1667, de data aceasta cu numele de Panulphe sau L'imposteur. Însă de îndată ce regele a plecat de la Paris pentru un tur, Lamoignon și arhiepiscopii au interzis piesa (regele a impus în final respect pentru această lucrare puțini ani mai târziu, când a câșigat mai multă putere absolută asupra clerului).

Molière acum bolnav, își reduce producția. Le Sicilien, ou l'Amour peintre a fost scrisă pentru festivitățile de la castelul din Saint-Germain, și a fost urmată în 1668 de un foarte elegant Amphitryon, inspirat evident de versiunea lui Plautus, însă cu evidente aluzii la aventurile amoroase ale regelui. George Dandin, ou le Mari confondu (Soțul zăpăcit) a fost puțin apreciată, însă succesul s-a întors cu L'Avare (Avarul), astăzi foarte cunoscută.

A folosit din nou muzica lui Lully pentru Monsieur de Pourceaugnac, Les Amants magnifiques, și în final pentru Le Bourgeois Gentilhomme (Burghezul Gentilom), o altă capodoperă a sa. Se pretinde a fi în particular dirijată împotriva lui Colbert, ministrul care îl condamnase pe fostul său, Fouquet. Colaborarea cu Lully s-a încheiat cu un balet tragic, Psyché, scris cu ajutorul lui Thomas Corneille (fratele lui Pierre).

În 1671, Madeleine Béjart moare, iar Molière suferă din pierderea sa și din pricina înrăutățirii bolii sale. Totuși, a oferit o piesă de succes, Les Fourberies de Scapin (Vicleniile lui Scapin), o farsă și o comedie în 5 acte; următoarea, La Comtesse d'Escarbagnas nu s-a încadrat, însă, la nivelul său obișnuit.

Les Femmes savantes (Doamnele savante) din 1672, a fost o capodoperă născută din finalul posibilei folosințe a muzicii în teatru, din moment ce Lully influențase în oarecare măsură opera în Franța, astfel încăt Molière a fost nevoit să se întoarcă la specia sa tradițională. A fost un real succes și a condus mai departe spre ultima sa lucrare, de asemenea considerată de mare valoare.

Unul dintre cele mai faimoase momente din viața lui Molière este ultimul, care a devenit proverbial: a murit pe scenă, în timp ce juca Le Malade imaginaire (Bolnavul închipuit). În timp ce vorbea, s-a prăbușit pe scenă și a murit la puține ore după aceasta la casa sa, fără împărtășanie pentru că doi preoți refuzaseră să-l viziteze, iar al treilea a ajuns prea târziu.

Se spune că purta culoarea galbenă, iar din acest motiv există o superstiție cum că galbenul aduce nenoroc actorilor.

Ca actor, nu i-a fost permis din prisma legilor vremii a fi îngropat într-un cimitir obișnuit, pe tărâm sfânt. Soția sa Armande a fost cea care i-a cerut regelui Ludovic al XIV-lea să-i permită funeralii „normale“ pe timp de noapte.

În 1792, rămășițele sale au fost aduse la muzeul monumentelor franceze și în 1817 transferate la Cimitirul Le Père Lachaise, Paris, în apropiere de cele ale lui La Fontaine.

Listă a operelor importante

· 1645: Doctorul zburător (Le Médecin volant)^[5]

· 1659: Les Précieuses ridicules ("Prețioasele ridicole");

· 1660: Sganarelle ou le cocu imaginaire ("Sganarelle sau încornoratul închipuit");

· 1661: L'École des maris ("Școala bărbaților");

· 1662: L'École des femmes ("Școala femeilor");

· 1655: L'Étourdi ("Zăpăcitul");

· 1664: La Princesse d'Élide ("Prințesa din Elida");

· 1664: Le Mariage forcé ("Căsătorie cu de-a sila");

· 1665: Don Juan ou le festin de Pierre ("Dom Juan sau petrecerea lui Pierre");

· 1666: Mélicerte;

· 1667: Le Misanthrope ("Mizantropul");

· 1667: Pastorale comique ("Pastorala comică");

· 1667: Le Sicilien ou l'amour peintre ("Sicilianul sau amorul pictor");

· 1668: L'Avare ("Avarul");

· 1668 Le Médecin malgré lui ("Doctor fără voie");

· 1668: Amphitryon;

· 1669: Tartuffe;

· 1669: Monsieur de Pourceaugnac;

· 1670: Le Bourgeois Gentilhomme ("Burghezul gentilom");

· 1670: Les Amants magnifiques ("Îndrăgostiții magnifici");

· 1671: Les Fourberies de Scapin ("Vicleniile lui Scapin");

· 1672: Les Femmes savantes ("Femeile savante");

· 1673: Le Malade imaginaire ("Bolnavul închipuit");

· La Jalousie du Barbouillé

· Le dépit amoureux

· Dom Garcie de Navarre

· Les Fâcheux

· La critique de l'École des femmes

· L'Impromptu de Versailles

· L'Amour médecin

· Georges Dandin

· Psyché

· La Comtesse d'Escarbagnas.

GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR 17 Februarie

Bean On The TRAIN 🚆 | Mr Bean Full Episodes | Mr Bean Official

SFATURI UTILE 17 Februarie

REȚETĂ MIRACULOASĂ PENTRU SLĂBIT

Atunci cand simtiti ca ati incercat orice metoda pentru a slabi, insa nimic nu a functionat, va rugam sa nu intrati in panica, deoarece noi avem solutia! Aceasta bautura magica, preparata cu ajutorul a doar doua ingrediente, va scapa de kilogramele in plus imediat!

Exista un motiv pentru care este numita bautura miraculoasa in materie de slabit! Deoarece efectul sau se vede in mai putin de o luna.

Acest amestec va ajuta organismul sa scape de retentia de apa, de balonare, distruge grasimea si elimina toxinele.

Principalul avantaj al acestei bauturi este acela ca ingredientele sunt foarte ieftine si este gata in doar 5 minute. Putem spune faptul ca reteta pe care v-o prezentam este ideala pentru persoanele nerabdatoare sa vada rezultatele.....

Ingrediente:

• 1 lamaie

• 50 de grame de telina radacina

• 50 de ml de apa

Mod de preparare:

Stoarceti lamaia si tocati marunt radacina de telina. Puneti totul intr-un bol si turnati apa peste. Mixati bine cu un blender.Puteti dubla cantitatile pentru a va ajunge pentru mai multe zile cu conditia sa pastrati amestecul la frigider.

Utilizare:

Consumati intotdeauna pe stomacul gol. Consumati intregul continut pe stomacul gol. Nu trebuie sa-l beti pe tot deodata, important este ca nu trebuie sa mancati nimic pana nu veti termina intregul amestec.

Consumati amestecul 10 zile consecutive, apoi faceti pauza 3 zile, relunad procedeul.

Pe langa scaderea rapida in greutate aceasta reteta va reduce nivelul de zahar din sange, fiind foarte bun si pentru diabetici.

Vă imaginați că cei ce au gastrită sau ulcer nu pot consuma acest amestec!