MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
LUNI 24 FEBRUARIE 2020
PARTEA A PATRA - COSTUMUL POPULAR ROMÂNESC, TRADIȚII ȘI MODERNISM

Bună dimineața de Dragobete, sărbătoarea populară a dragostei la români!

DRAGOBETE – ziua îndrăgostiților la români

Fiul Babei Dochia, Dragobetele este echivalentul Sfântului Valentin şi simbolizează sărbătoarea dragostei în tradiţiile româneşti. Sărbătorit pe 24 februarie sau 1 martie, Dragobetele este un obicei românesc care marchează începutul primăverii.

În mediul rural, Dragobetele se sărbătorea prin logodne simbolice şi prin jocuri de iubire. În mediul urban aceste tradiţii sunt inexistente, Dragobetele fiind umbrit de Valentine’s Day, o sărbătoare de împrumut occidental.
Dragobete, sărbătoarea bunei dispozitii şi a iubirii în grai românesc!

Puţini sunt cei care cunosc cu adevărat tradiţiile româneşti sau obiceiurile româneşti păstrate din generaţie în generaţie pentru sărbătoarea de Dragobete. Puţini sunt şi cei care mai sunt interesaţi de ritualurile acestei sărbători de când sărbătoarea occidentală de acceaşi natură, Sfântul Valentin a dobândit statut mioritic.

Există, însă, anumite zone rurale care cred în obiceiurile româneşti şi în simbolul sărbătorii de Dragobete.
Astfel, sărbătoarea dragostei sau ziua îndrăgostiţilor la români era văzută ca fiind una de bun augur, deoarece se credea că aduce gospodarilor un an mai îmbelşugat, linişte, noroc în dragoste şi prosperitate. 
Modul de a sărbători Dragobetele este diferit de la o regiune a ţării la alta: petreceri în aer liber, dansuri, jocuri, discuţii în jurul focului, săruturi, logodne simbolice etc.

Există şi obiceiul ca fetele mari să strângă şi să pastreze cu grijă apa cu proprietăţi magice din zăpada netopită sau de pe florile de fragi. Un alt obicei este zburătoritul când fetele tinere coborau în fuga spre sat, fiind urmărite de flacăii îndrăgostiţi. Despre toţi cei care nu doreau să sărbătorească de Dragobete, se spunea ca vor rămâne singuri tot restul anului.

Cadouri simbolice, flori, mesaje de iubire

Dacă va număraţi printre cei care păstrează tradiţiile româneşti referitoare la sărbătoarea de Dragobete sau dacă doriţi să oferiţi un cadou persoanei iubite, piaţa românească şi site-urile online vă pun la dispoziţi o gamă amplă de felicitări de dragoste oricare ar fi preferinţele dumneavoastră.

Fie ca doriţi să adresaţi celui drag un mesaj haios de iubire, fie ca sunteţi în căutarea unor mijloace de inspiraţie pentru o declaraţie de dragoste în adevăratul sens al cuvântului, felicitările de dragoste româneşti vă ajută să vă surprindeţi în mod plăcut partenerii de viaţă.

Există, de asemenea, felicitari de dragoste de Dragobete ce pot fi personalizate sau animate, oferindu-vă astfel şansa de a oferi partenerului său partenerei un cadou unic.
Dragobetele este sărbatoarea dragostei, ziua românească a îndrăgostiţilor. Profitaţi din plin de sărbătoarea bunei dispoziţii şi de aceasta tradiţie românească ce trebuie respectată.

Conform vechii zicale, „Azi e Dragobetele, se saruta fetele”. In fiecare an pe 24 februarie romanii de pretutindeni sarbatoresc Dragobetele.

In mitologia romaneasca, Dragobete era zeul tineretii, al veseliei dar si al iubirii. Ziua in care romanii sarbatoresc Dragobetele coincide cu sarbatoarea Aflarii Capului Sfantului Ioan Botezatorul.

Totusi, aceasta sarbatoare este puternic inradacinata in cultura romana. Dragobetele este un personaj transmis din generatie in generatie de la vechii daci, transformat mai apoi intr-un protector al tinerilor si patron al iubirii.

Conform unor legende populare, Dragobetele este chiar fiul babei Dochia, un tanar chipes si iubaret care obisnuia sa seduca toate femeile care ii ieseau in cale. Totusi, in zilele noastre, Dragobetele reprezinta pentru romani simbolul suprem al dragostei autohtone.

Celebrarea Dragobetelui se bucura de o simbolistica aparte, extrem de bogata si interesanta. Acesta reprezinta atat inceputul, cat si sfarsitul, inceperea unui nou anotimp, moment in care natura incepe sa prinda viata, dar si sfarsitul desfraurilor lumesti deoarece incepe Postul Sfant al Pastelui.

In vremurile de demult si in unele zone chiar si in prezent, de Dragobete tinerii imbracati in faine frumoae obisnuiau sa se adune in paduri si sa culeaga buchete cu primele flori ale primaverii. Culesul floilor se facea cu voie buna dar si cu cantece si un fel de joc numit zburatorit.

La ora pranzului fetele obisnuiau sa fuga catre sat in timp ce baietii le fugareau in incercarea lor de a le prinde si de a le saruta. Daca baiatul era drag fetei, aceasta se lasa prinsa si sarutata. Semnificatia sarutului in acest caz era un echivalent al logodnei si al infiriparii iubirii dintre cei doi. Seara logodna se anunta in cadrul comunitatii satului si a membrilor celor doua familii. Participantii la sarbatoare, in concordanta cu traditia erau considerati binecuvantati in acel an, bucurandu-se de toate din belsug, fiind feriti de boli. O superstitie din popor spune ca persoanele care nu sarbatoreau aceasta zi erau pedepsiti sa nu poata iubi in acel an.

Daca de Dragobete vremea se prezenta mohorata, iar ziua era friguroasa, ploioasa sau ningea, tinerii se adunau intr-o casa unde sa petreaca, sa lege prietenii sau sa se tina de jocuri.

In unele zone ale tarii tinerele aruncau unele acuzatii pentru farmecele de uraciune facute impotriva rivalelor in iubire. Tinerii baieti obisnuiau sa isi cresteze putin bratul in forma unei cruci, atingandu-si taieturile si rostind juramantul de a ramane toata viata frati de sange.

Tot in aceasta zi batranii din sat se preocupau mai mult decat de obicei de animalele din ograda. Cei in varsta credeau ca in ziua de Dragobete pasarile isi aleg perechea pe viata. Tot in aceasta zi sacrificarea animalelor este interzisa.

Acum mult timp, exista obiceiul conform caruia tinerele necasatorite sa stranga zapada putina care se mai gasea, numita si „zapada zanelor”. Apa aparuta in urma topirii acestei zapezi ar fi avut proprietati magice cand venea vorba de iubire, de descantece de iubire, dar si de ritualurile de infrumusetare. Mai mult, conform datinilor stravechi, aceasta zapada a aparut un urma surasului zanelor. Tocmai de aceea fetele obisnuiau sa isi clateasca chipul cu aceasta apa, pentru a deveni la fel de frumoase precum zanele.

O superstitie spunea ca fetele care nu se intalneau in aceasta zi cu o persoana de sex masculin nu aveau parte intreg anul de iubire. Mai mult, in unele sate se credea ca toate fetele care ajung sa atinga un barbat dintr-un sat invecinat vor fi indragostite tot timpul anului.

In unele regiuni din tara se obisnuia ca in aceasta zi sa se scoata din pamant radacini de spanz pe care oamenii le foloseau pe post de leac pentru vindecarea unor boli.

De asemenea, conform traditiei, in aceasta zi barbatii trebuie sa fie in relatii cordiale cu toate femeile. In aceasta zi barbatilor nu le era permis sa necajeasca femeile sau sa se certe cu ele. In caz contrar acestia ar fi avut parte de o primavara plina de ghinion si un an greu. Pentru ca iubirea dintr-un cuplu sa ramana vie de-a lungul anului, tinerii trebuie neaparat sa se sarute in ziua de Dragobete.

Tot in aceasta zi, lucrul capului, tesutul, cusutul si toate treburile grele de pe langa gospodarie nu sunt permise. Totusi, in aceasta zi este permisa curatienia deoarece se considera ca aceasta este aducatoare de prospetime si de spor.

In ziua de Dragobete atat flacaii, cat si tinerele nu au voie sa planga. Conform traditiei, persoanele care plang in aceasta zi vor avea parte de necazuri si suparari in lunile care vor urma.

In unele regiuni din tara, ajunul de Dragobete este tratat la fel ca si noaptea de Boboteaza. Tinerele care doresc sa isi afle ursitul isi pun sub perna busuioc sfintit, sperand ca Dragobetele le va ajuta sa-si gaseasca ursitul.

Înspre ora prânzului, fetele porneau în goană spre sat, fuga fiecăreia atrăgând după sine pe băiatul care le îndrăgea. După ce își prindea aleasa, băiatul îi fura o sărutare în văzul lumii, sărut care simboliza legământul lor de dragoste pe întregul an de zile. De aici și celebra zicală „Dragobetele sărută fetele!”

Flăcăii, strânși în cete și fetele obișnuiau ca, în ziua de Dragobete, să își cresteze brațul, în formă de cruce, după care își suprapuneau tăieturile, devenind astfel frați, respectiv surori de cruce. Fiecare tânăr avea grijă ca ziua de Dragobete să nu îl prindă fără pereche, ceea ce ar fi reprezentat un semn rău, prevestitor de singurătate pe întreg parcursul anului, până la următorea zi de Dragobete.

Se mai credea că, în ziua de Dragobete, păsările nemigratoare se adună în stoluri, ciripesc, își aleg perechea și încep să-și construiască cuiburile.

Prilej de bucurie și bunăstare, Dragobetele este unul dintre cele mai frumoase obiceiuri străvechi ale poporului român. Probabil că 24 februarie însemna, pentru omul arhaic, începutul primăverii, ziua când natura se trezește, păsările își caută cuiburi iar omul participă și el la bucuria naturii.

Cu ocazia zilei de Dragobete, batrânii satului acordau o îngrijire specială animalelor din ogradă, dar și păsărilor. Bătrânii credeau că în această zi păsările iși aleg perechea pe viață și se urnesc în construirea cuiburilor. La sfârșit de iarnă și început de primavară, Dragobetele oficia nunțirea păsărilor in cer. Sacrificarea animalelor este interzisa in aceasta zi, după cum informează Historia.ro.

În vremuri de demult exista obiceiul ca fetele tinere necasatorite sa stranga, de Dragobete, zapada ramasa pe alocuri, zapada cunoscuta drept “zapada zanelor”. Apa rezultata prin topire era considerata ca avand proprietati magice in iubire si in descantecele de iubire, dar si in ritualurile de infrumusetare. Se credea ca aceasta zapada s-a nascut din surasul zanelor. Fetele isi clateau chipul cu aceasta apa pentru a deveni la fel de frumoase si atragatoare ca si zanele.

De Dragobete, fetele trebuie sa se intalneasca cu persoane de sex masculin. Altfel nu vor avea deloc parte de iubire de-a lungul intregului an. Totodata, in sate se credea ca fetele care ating un barbat dintr-un sat invecinat vor fi dragastoase tot timpul anului.

In anumite sate ale Romaniei, din pamant se scot, de Dragobete, radacini de spanz pe care oamenii le folosesc ulterior drept leac pentru vindecarea anumitor boli.

Este, de asemenea, obligatoriu ca de Dragobete barbatii sa se afle in relatii cordiale cu persoanele de sex feminin.

Barbatii nu au voie sa necajeasca femeile si nici sa se angajeze in galcevi caci astfel ii astepta o primavara cu ghinion si un an deloc prielnic. Atat baietii, cat si fetele au datoria de a se veseli de Dragobete pentru a avea parte de iubire intreg anul.

Daca vor ca iubirea sa ramana vie de-a lungul intregului an, tinerii care formeaza un cuplu trebuie sa se sarute de Dragobete.

Lucrarile campului, tesutul, cusutul, treburile grele ale gospodariei nu sunt permise de Dragobete. In schimb, curatenia este permisa, fiind considerata aducatoare de spor si prospetime.

Nu ai voie nici sa plangi in ziua de Dragobete. Se spune ca lacrimile care curg in aceasta zi sunt aducatoare de necazuri si suparari in lunile care vor urma.

In unele zone ale tarii, ajunul zile de Dragobete este asemanator ca simbolistica noptii de Boboteaza. Fetele tinere, curioase sa isi afle ursitul, isi pun busuioc sfintit sub perna, avand credinta ca Dragobete le va ajuta sa gaseasca iubirea adevarata.

Clic pe imagine pentru a se deschide să puteți citi în întregime articolul!

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
LUNI 24 FEBRUARIE 2020
PARTEA A DOUA - RELIGIE ORTODOXĂ

Bună dimineața de Dragobete, sărbătoarea populară a dragostei la români!
Clic pe imagine și se va deschide articolul să-l păuteți citi!

RELIGIE ORTODOXĂ 24 Februarie

+ Întâia și a doua aflare a capului Sf Proroc Ioan Botezătorul

Fiind tăiat cinstitul cap al Sfântului Ioan Înaintemergătorul, l-a luat pe tipsie necurată jucătoare şi l-a dus maicii sale, Irodiada. Iar ea, împungând cu acul limba Sfântului care mustra fărădelegea lor, nu l-a dat să-l îngroape odată cu trupul, pentru că se temea că nu cumva Ioan să învieze când capul lui se va lipi de trup şi iar o va mustra. Deci, ea a poruncit ca trupul să-l arunce, iar ucenicii, luându-l noaptea în taină, l-au îngropat în Sevastia, cetatea Samariei. Însă capul l-a îngropat Irodiada, în curtea sa, în pământ adânc, la un loc ascuns şi necinstit. Despre aceasta ştia numai femeia lui Huza, economul lui Irod, cea cu numele Ioana, care se pomeneşte în Evanghelia lui Luca. Aceea, având jale de uciderea cea nevinovată a Sfântului Marelui prooroc Ioan şi de batjocură ce se făcuse cinstitului său cap, l-a luat de acolo noaptea, în taină, şi, punându-l într-un vas de lut, l-a îngropat în muntele Eleonul, unde era satul lui Irod. Când a auzit Irod vestea despre Iisus, a gândit împreună cu Irodiada, nu cumva a înviat Ioan? Căutând capul lui Ioan şi negăsindu-l, nu se pricepeau ce să fie. Apoi a zis Irod către casnicii săi despre Iisus: "Ioan pe care l-am tăiat, acela s-a sculat din morţi şi pentru aceasta se lucrează puteri prin el".

    După aceasta, trecând multă vreme, un bărbat oarecare slăvit, care era dintr-un palat împărătesc şi crezuse în Domnul nostru Iisus Hristos, anume Inochentie, lepădându-se de lume, a mers în Sfânta Cetate a Ierusalimului şi, cumpărând în muntele Eleonului locul acela, care altădată era satul lui Irod, a zidit acolo o chilie şi, îmbrăcându-se în rânduiala monahicească, vieţuia după Dumnezeu. Vrând să zidească o biserică mică de piatră, a săpat un şanţ pentru temelie. Şi, după dumnezeiasca rânduială, a găsit capul ascuns în pământ, în vasul cel de lut. Din unele minuni care se făceau în acea vreme şi prin dumnezeiască descoperire, cunoscând că acela este capul Mergătorului înainte, îl păstra la sine cu cinste. Iar când era să se sfârşească, văzând uriciunea pustiirii, stând la locul cel sfânt - căci în acele vremuri împărăţia închinătorilor la idoli, stăpânind pretutindeni sfintele locuri în Ierusalim, cu idoli şi cu urâtele lor jertfe, monahul acela a ascuns sfântul cap al Mergătorului înainte iarăşi în sânul pământului, în acelaşi loc, ca să nu i se facă vreo necinste după sfârşitul său. Dar acel loc, ce a fost altădată satul lui Irod şi în care era chilia şi biserica cea mică, pustiindu-se după dânsul prin lungimea vremii, a căzut şi s-a asemănat cu pământul şi iarăşi acel cinstit cap a fost neştiut de nimeni, vreme de mulţi ani.

    Împărăţind marele împărat Constantin şi luminându-se cu Sfântul Botez, iar prin maicasa, Sfânta Elena, curăţind şi înnoind sfintele locuri ale Ierusalimului, iar sfânta credinţă înflorind pretutindeni şi strălucind ca soarele, doi monahi de la răsărit s-au sfătuit să se închine cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci în Ierusalim, care s-a aflat de împărăteasa Elena, precum şi Mormântului Domnului şi la toate sfintele locuri. Deci, ajungând la Ierusalim, se închinau şi se rugau, înconjurând sfintele locuri. Apoi s-a arătat unuia dintre dânşii Sfântul Ioan Mergătorul înainte, în vedenia somnului, poruncindu-i să scoată din sânul pământului cinstitul lui cap, arătându-i locul în satul lui Irod unde era ascuns. El, deşteptându-se, a spus prietenului său. Însă acela, socotind lucrul ca un vis, n-a crezut şi l-a făcut şi pe acela să nu creadă. În altă noapte iarăşi s-a arătat în vedenie Sfântul Înaintemergător, la amândoi, fiecăruia deosebit, şi le-a zis: "Toată necredinţa şi lenevirea lepădând-o, faceţi ceea ce v-am poruncit".

    Sculându-se amândoi, spunând unul altuia vedenia, au mers în satul lui Irod, la locul ce li se arătase în vedenie şi, săpând, au aflat comoara cea fără de preţ, adică sfântul cap al Mergătorului-Înainte, şi, punându-l într-un sac din păr de cămilă, s-au întors la locul lor. În acea vreme, un om din cetatea Emesa, sărac, cu meşteşugul olar, lăsând patria sa şi soţia, din pricina sărăciei, se ducea în altă ţară. Atunci a nimerit în cale pe cei doi monahi şi, apropiindu-se de dânşii, mergeau împreună. Iar monahii, primind pe omul acela să călătorească cu dânşii, i-au dat sacul cu capul să-l ducă, însă omul nu ştia ce este în sac. Şi iată i s-a arătat Sfântul Înaintemergătorul, zicându-i: "Lăsând pe călătorii tăi, fugi de dânşii cu acest sac, pe care îl ai în mâini".

    Aceasta a poruncit-o sfântul de vreme ce vedea neosîrdia şi lenevirea monahilor, care la început nu credeau în arătarea lui. Apoi nu voiau să ducă singuri cinstitul cap, ci îl încredinţară unui om necunoscut. Dar a vrut să facă bine acelui sărac şi să fie pricinuitor vieţii celei bune şi plăcute lui Dumnezeu. Deci, olarul acela, ascultând pe sfânt, s-a ascuns de monahi şi a fugit de ei. Apoi s-a întors acasă la soţia sa, ducând, ca pe o comoară de mare preţ, capul Mergătorului-Înainte, cel mai scump decât toate bogăţiile, pentru care Dumnezeu a binecuvântat casa olarului cu toată îndestularea şi vieţuia întru multă îmbelşugare, uitând pătimirea cea dintâi, dând şi la alţi săraci şi scăpătaţi din bogăţiile sale.

    Ştiind pe Sfântul Ioan Mergătorul-Înainte pricinuitor de atâtea bunătăţi, cinstea capul lui precum se cădea, tămâindu-l în toate zilele, aprinzându-i lumânări şi rugându-se. Astfel, cealaltă vreme a vieţii sale a petrecut-o bine. Iar când era să moară, l-a pus într-un vas cu apă - astfel voind însuşi Sfîntul-Înainte-Mergătorul, şi după moarte arătând chip de sărăcie. Punând vasul acela cu tot cu cap într-un sicriu, l-a petcetluit şi a încredinţat această comoară surorii sale, spunându-i cu amănuntul cum, pentru acel sfânt cap, din sărăcia cea mai de pe urmă a ajuns în mare bogăţie. Şi a poruncit surorii sale să aibă acel sfânt cap în mare cinste, păzindu-l cu cucernicie şi cu frică, dar să nu deschidă sicriul până ce, singur Înainte-Mergătorul nu va voi să se deschidă. Iar dacă va veni la sfârşitul vieţii sale, să-l încredinţeze unui bărbat temător de Dumnezeu şi îmbunătăţit. Astfel, cinstitul şi sfântul cap al Mergătorului-Înainte a trecut de la unul la altul, prin multe mâini.

    După aceea, a ajuns la un monah presbiter, anume Eustatie, care vieţuia aproape de cetatea Emesa, într-o peşteră. Acela, deşi era rău-credincios, vătămat cu eresul lui Arie, totuşi mergeau la el neputincioşii să se tămăduiască cu darul cel minunat, care ieşea din capul Mergătorului-Înainte, cel ţinut în taină de el. Monahul acela, precupeţind darul lui Dumnezeu, acele minuni le atribuia relei sale credinţe celei ereticeşti, tăinuind adevărul înaintea oamenilor, încât pe mulţi de un gând cu el îi înşela. Înştiinţându-se despre reaua lui credinţă, toţi cei din cetatea Emesa s-au sfătuit împreună cu episcopul şi cu voievodul şi au trimis să-l izgonească din peştera aceea şi din hotarele Emesei. Iar el a rugat pe cei ce-l goneau ca să-l lase în ziua aceea să petreacă în peşteră, făgăduind că a doua zi să iasă singur. Dobândind acea vreme, a îngropat noaptea, vasul cel de apă cu sfântul cap, în peştera aceea, adânc în pământ, nădăjduind că în altă vreme va veni în taină să-l ia şi iarăşi, făcând prin el minuni, să-şi întindă credinţa sa cea rea. Însă n-a câştigat ceea ce nădăjduia, pentru că, după ieşirea din peştera aceea, îndată s-au sălăşluit acolo nişte binecredincioşi monahi îmbunătăţiţi, unde nu mai era cu putinţă acelui eretic să intre şi să fure comoara cea duhovnicească, ascunsă în pământ. După multă vreme, adunându-se mulţi fraţi, s-a aşezat mănăstire lângă peştera aceea; iar capul Mergătorului înainte nu era ştiut de nimeni, fiind sub obroc. Trecând mulţi ani, l-a găsit Marcel, arhimandritul acelei mănăstiri de lângă peştera Emesei, bărbat îmbunătăţit, de care lucru singur pomeneşte astfel:

    "Bine este cuvântat Domnul nostru Iisus Hristos, că m-a învrednicit pe mine, Marcel, robul Său, a fi văzător al vedeniei de faţă, care mi s-a făcut în 18 zile ale lunii Februarie, în săptămâna din mijlocul postului sfintelor 40 de zile, descoperindu-se în somn noaptea, căci am văzut toate porţile mănăstirii noastre deschise. Deci m-am înfricoşat şi mi se părea că ies să le închid. Apoi iarăşi am văzut un râu trecând prin poarta mănăstirii, şi mă miram de unde iese acea mulţime de apă. Pe când gândeam aceasta, am auzit un glas de multe cete, venind spre noi dinspre răsărit, cu sunet mare, iar fiecare ceată avea deosebit grai şi striga: "Iată, se arată Sfântul Ioan, Botezătorul lui Hristos".

    Astfel strigând, cetele au intrat în mănăstire. Iar eu, lăsând porţile şi privirea râului, de frică acoperindu-mă, am alergat şi m-am suit în vârful scării, pe care stând, mi se părea că văd în mănăstire două curţi, una spre apus, iar altă spre miazăzi, şi o biserică între dânsele. Apoi fiecare ceată intra în curtea dinspre apus, iar de acolo mergea în biserică şi, închinându-se, ieşea pe uşa dinspre miazăzi.

    După ce au stat cetele din umblarea lor, iarăşi am auzit un glas, strigând: "Iată Sfântul marele Ioan Botezătorul". Apoi, privind, l-am văzut în biserică şi cu dânsul pe alţi doi, unul de-a dreapta şi altul de-a stânga. Atunci, îndată cetele au mers la dânsul, una după alta, şi luau de la dânsul binecuvântare. Şi eu, în sine-mi, gândeam să mă apropii şi să mă binecuvânteze. Intrând eu mai pe urmă decât toţi, pe altă uşă, cu frică şi cu cutremur, m-am închinat înaintea lui până la pământ şi m-am atins de picioarele lui. Iar el, ridicându-mă, m-a cuprins cu dragoste, atingându-se de barbă şi de gura mea, cu sfânta sa gură, apoi, scoţând din sânul său un vas plin de miere, mi-a dat, zicând: "Primeşte binecuvântare". Acestea zicând, el mergea, dar mergeam şi eu în urma lui şi am văzut un stâlp de foc înaintea lui şi înfricoşându-mă, m-am deşteptat.

    După aceasta, trecând ziua, am poruncit ca seara să cânte fraţii obişnuita rânduiala, adică psalmii cu stihuri. Pe când cântau ei, fratele Isachie, ridicându-şi ochii, a văzut foc prin ferestruie arzând în biserica sfintei peşteri, unde era cinstitul cap al Sfântului Ioan, de care noi nu ştiam. Dar fratele, văzând focul, a strigat: "Domnul meu, iată văd foc arzând la sfânta peşteră". Eu am zis către dânsul: "Nu te teme, frate, ci însemnează-te cu semnul Crucii şi taci!"

    După cinci zile, pe la miezul nopţii, pe când dormeam, o mina m-a atins de trei ori în coasta cea dreaptă şi un glas a zis către mine: "Iată, m-am dăruit vouă. Scoală şi urmează stelei ce merge înaintea ta şi unde te va duce, acolo să sapi în pământ, că mă vei afla". Iar eu, cu frică şi cu cutremur deşteptându-mă din somn, şedeam şi am văzut o ceată stând înaintea uşii chiliei în care eram. Înfricoşându-mă foarte, m-am însemnat cu semnul Crucii şi am ieşit, iar steaua mergea înaintea mea. După aceea, am intrat în peşteră şi, ducându-mă până la locul unde era cinstitul cap al Sfântului Ioan Mergătorul-Înainte, s-a făcut nevăzută. Iar eu m-am închinat Domnului, căzând cu faţa la pământ, şi am făcut multă rugăciune. Apoi, aprinzând lumânare şi tămâie şi luând sapa, am început a săpa chemând pe Domnul.

    Săpând eu, se auzea sunet mare şi era pământul vârtos ca aramă. Apoi, ostenindu-mă mult, am aflat cărămizi, pe care scoţându-le, am văzut o lespede de piatră şi pe aceea, scoţând-o cu multă osteneală, am aflat purtătorul şi sfinţitul vas, în care era cinstitul şi vrednicul de fericire cap al Mergătorului-Înainte. Apoi, cuprinzându-mă bucurie şi frică, am luat o lumânare şi tămâie şi, îndrăznind a pipăi, m-am închinat şi iarăşi am acoperit vasul cinstit, după aceea m-am dus din peşteră.

    În uşă m-a întimpinat preacinstitul arhimandrit Ghenadie, care venise în mănăstirea noastră, şi, luându-mă înăuntrul peşterii, a făcut rugăciune şi după aceea a început a-mi spune vedenia sa: "Am văzut, zise el, că în acest loc, unde stăm acum, stăteam amândoi şi era multă pâine de orz curată, mai luminată decât soarele. Apoi am văzut popor fără număr intrând în peşteră şi luă din mâinile noastre pâinile acelea, însă pâinile nu scădeau, ci mai mult se înmulţeau".

    Acestea auzindu-le eu de la părintele Ghenadie, am înţeles că de la Dumnezeu era acea vedenie, care însemna darul cel neîmpuţinat al Botezătorului, care era să se dea tuturor cu îndestulare în acel loc. Deci i-am spus şi eu cele ce am văzut şi i-am arătat preacinstita comoară aflată. Văzând-o el, s-a bucurat foarte mult şi ne-am sfătuit ce am putea face. Şi ne-am învoit amândoi ca să nu spunem îndată cuiva despre aceea, nici episcopului Uranie, păstorul Bisericii Emesei. Ci mai întâi să arătăm taina aceasta fericitului stareţ, părintelui Ştefan, care era povăţuitor de nevoin-ţele pustniciei în mănăstirea Daromiei. După aceasta, el să arate episcopului, pentru că îi era iubit. Dar, mergând în mănăstirea Daromiei, n-am găsit pe părintele Ştefan, fiindcă se dusese să cerceteze alte mănăstiri. Deci am trimis la cucernicul diacon Chiriac, care era în cetate, în sfinţitul locaş cel dintâi.

    Acela, venind şi închinându-se nouă întru Hristos, a spus vedenia sa, pe care a văzut-o în vis, după toate asemenea cu vedenia aceea pe care minunatul Ghenadie a văzut-o şi i-am spus lui a noastră taină despre Sfântul Mergătorul-Înainte. Deci au zis diaconul Chiriac şi părintele Ghenadie că se cade ca îndată să anunţăm despre aceea pe păstorul bisericesc. Iar eu aşteptam până ce stareţul Ştefan se va întoarce de la mănăstirile sale şi am petrecut cinci zile. Iar sosind sâmbăta şi noi vorbind, deodată am căzut şi zăceam de o boală neaşteptată, încât nu puteam nici a mă scula. Deci, Ghenadie şi Chiriac se mirau de răul ce mi se întâmplase şi au făcut rugăciune către Domnul, pentru mine. Iar după rugăciune ziseră către mine: "Au nu ţi-am spus că se cade a spune episcopului taina?" Iar eu, auzind aceasta, mă defăimam, fiindcă nu am făcut bine ascunzând o taină ca aceasta, pe care se cădea a o arăta îndată pentru slavă lui Dumnezeu. Deci, rămăsesem netămăduit, dar făcându-se seară, după obişnuita cântare, venind la mine acei cinstiţi bărbaţi, Ghenadie şi Chiriac, mi-au spus că s-au jurat cu jurământ să spună arhiereului de taina aceea din vremea utreniei, mai înainte de răsăritul soarelui. Şi eu am zis către dânşii: "Bun este sfatul vostru, fraţilor. Deci fie ceea ce v-aţi sfătuit".

    Astfel, întorcându-mă cu dânşii, îndată m-am îndreptat din boală şi m-am făcut sănătos. Apoi m-am dus în cetate cu dânşii foarte de dimineaţă şi am aflat pe episcop ieşind din biserică, de la cântarea Utreniei, şi i-am spus lui toate cele despre arătarea cinstitului cap al Sfântului Mergătorului-Înainte. Iar el, umplându-se de mare bucurie, ne-a poruncit ca, nespunând nimănui taina, să ne ducem la mănăstire. A doua zi, presbiterii şi diaconii au venit în mănăstirea noastră şi, săvârşind soborniceşte sfânta slujbă, s-au apropiat de locul acela în care era vasul cu sfântul cap. Şi diaconul glăsui: "Genunchii plecaţi-vă şi Domnului să ne rugăm"; toţi ne-am închinat la pământ. Iar episcopul Uranie, rugându-se, a scos vasul cu cinstitul cap din sânul pământului.

    Era acolo cu episcopul un presbiter, anume Malh, care, necrezând, a zis: "De unde poate fi aici capul Mergătorului-Înainte?" Şi, îndrăznind, a pus mâna sa pe vas şi s-a atins de vârful cinstitului şi prea lăudatului cap, şi îndată, pentru necredinţa lui, s-a uscat mâna aceea care s-a atins şi s-a lipit de vas. Toţi văzând acea minune, s-au mirat foarte mult. Iar păstorul, cu cei ce stau de faţă, rugându-se lui Dumnezeu cu dinadinsul, presbiterul cel pedepsit abia a putut să-şi dezlipească mina de pe vas, însă i-a rămas neputincioasă. Iar plăcutul lui Dumnezeu păstor, cu tot clerul bisericesc, luând sfinţitul vas, cu comoara ce se afla într-însul, l-a dus în sfânta biserică şi l-a pus într-un loc sfinţit al altarului, până ce s-a zidit Mergătorului-Înainte biserică deosebită, dumnezeiască, în cetatea Emesei, luând sfârşit cu frumoasă podoabă; întru care, când era să se aducă acel sfinţit cap, s-a arătat Botezătorul în vedenie presbiterului Malh, celui care nu crezuse, şi i-a poruncit ca în vremea aducerii să-şi pună mâna cea bolnavă pe vas că se va tămădui. Deci, făcând aceea, presbiterul îndată a câştigat tămăduire.

    Chiar şi Sfântul Simeon Metafrast, în viaţa Cuvioasei Matroana, scrie astfel despre aflarea acelui cinstit cap al Mergătorului-Înainte: "În acel timp, un om, arându-şi holda sa, a văzut la un loc, unde era peştera aceea în mănăstire, un foc ieşind din pământ. Şi nu o dată a văzut aceea, ci de mai multe ori; că în multe zile se arată o văpaie de foc neîncetat, ieşind din pământ. Deci a mers omul acela în cetate - ziua aceea era Duminică, în care şi Marcel cu Ghenadie şi cu Chiriac au mers la episcop - şi au spus lui Uranie, episcopul Emesei. Iar episcopul, cunoscând că este un lucru mare, a luat pe clericii săi şi au mers la locul acela, în peştera în care altă dată locuia Eustatie, ereticul; şi făcând rugăciune a poruncit ca în locul acela să sape pământul.

    Aceasta făcându-se, s-a găsit vasul, care avea într-însul nu aur sau argint, ci capul Sfântului Ioan Înainte-mergătorul şi Botezătorul Domnului, cel mai scump decât toate comorile pământeşti. Şi a străbătut pretutindeni vestea despre aceasta, apoi s-a adunat acolo tot poporul, nu numai din cetatea Emesei, ci şi din toate cetăţile şi satele din jur. Şi a mers Cuvioasa Matroana din mănăstirea sa, cu toate surorile, ca să se închine Capului celui găsit al Sfântului Ioan. Şi a izvorât din acel cinstit cap mir bine mirositor, şi preoţii ungeau cu acest mir pe poporul ce se adunase, făcându-le semnul Crucii pe fruntea lor.

    Deci a luat din mirul acela şi Sfânta Matroana, într-un vas mic, vrând să-l ducă în mănăstirea sa, spre binecuvântare. Dar poporul, sîrguindu-se către acel mir sfânt, o îmbulzea încât ea nu putea să treacă. Alţii, văzând la dânsa sfântul mir, o rugau ca să-i însemneze cu mirul acela, căci nu puteau să ajungă la preoţi; care lucru îl şi făcea ea, fiind silită. Şi s-a întâmplat acolo un orb care din naşterea să nu văzuse lumina. Acela a rugat pe Matroana ca să-l însemneze şi pe el cu sfântul mir. Iar ea i-a uns ochii lui şi îndată a văzut bine.

    După mulţi ani, acel sfânt cap s-a adus cu slavă din cetatea Emesei în Constantinopol şi s-a aşezat în biserica Mergătorului-Înainte, în locul Edomon cel prea frumos, zidit prin împărăteasca rânduială. Dar după mulţi ani, venind eresul luptării contra sfintelor icoane - când nu numai sfintele icoane, ci şi sfintele moaşte ale sfinţilor, unele erau arse, altele erau aruncate în mare şi în râuri, iar altele călcate cu picioarele şi în multe feluri batjocorite - atunci, unii creştini, fugind din împărăteasca cetate - cea plină de fărădelegea ereticească, au luat în taină Capul Botezătorului şi l-au dus la Comani, unde altădată a răposat Sfântul Ioan Gură de Aur şi, ducându-l acolo, l-au ascuns iarăşi în sânul pământului, în vas de argint.

    Acolo a stat neştiut de nimeni, până în vremea împăratului Mihail, fiul lui Teofil şi al maicii sale Teodora, împărăteasa, cei ce au restabilit dreapta credinţă, pe vremea împărăţiei căruia, prin dumnezeiasca arătare, iarăşi s-a aflat şi s-a adus în Constantinopol, de prea sfinţitul patriarh Ignatie al Constantinopolului, întru cinstea şi slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, cel împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh slăvit în veci. Amin.

·         1999 - UCK decide să formeze un "guvern provizoriu" în Kosovo.

·         2007 – Japonia lansează al patrulea sau satelit ei spion cu scopul de a- si spori capacitatea  de a monitoriza potențialele amenințări, venite in special dinspre  Coreea de Nord.

·         2008 – In Cuba, Raul Castro, succede la presedentia tarii fratelui său Fidel Castro dupa 49 de ani la conducerea Cubei. După 49 ani la conducerea Cubei ţării, Fidel Castro lasă in loc pe fratele său mai mic. Ales pentru cinci ani, Raul Castro a spus că va continua să-l “consulte” fratele său, in “deciziile majore”.

·         2011: Lansarea finala a navetei spațiale Discovery (OV-103).  A făcut 39 zboruri, petrecând 365 zile în spațiu, completând 5.830 orbite. A parcurs 238.539.663 km. Discovery a efectuat mai multe zboruri individuale decât orice altă navetă spațială în istorie. A efectuat și misiunile de „întoarcere la zbor” după dezastrele navetelor Challenger și Columbia. Discovery a fost prima navetă operațională care a fost scoasă din uz, fiind urmată de Endeavour. A fost cea de-a treia Navetă Spațială operațională și cea mai bătrână dintre cele aflate în serviciu. Discovery a efectuat misiuni de cercetare, dar și de asamblare a Stației Spațiale Internaționale. Naveta își trage numele de la vasul de explorare Discovery, care l-a însoțit pe exploratorul James Cook în timpul ultimei sale călătorii importante. Discovery a fost naveta care a lansat Telescopul spațial Hubble. Misiunile a doua și a treia de întreținere a Hubble au fost conduse, de asemenea, de Discovery. Este programată și a cincea misiune de întreținere, tot cu ajutorul navei Discovery. Naveta a lansat sonda Ulysses și trei sateliți TDRS. Discovery a fost aleasă de două ori ca vehicul pentru reîntoarcerea la zbor, prima dată în 1986, după dezastrul navetei Challenger în 1984, dar și în cele două misiuni din iulie 2005 și iulie 2006, după dezastrul navetei Columbia, din 2003.

Nașteri

·         1103: Împăratul Toba al Japoniei (d. 1156)

·         1304: Ibn Battuta, explorator arab (d. c.1368)

·         1463 – S-a nascut umanistul italian de expresie latina Giovani Pico della Mirandola, membru al Academiei Platoniciana din Florenta; eruditia sa i-a transformat numele intr-un simbol al cunoasterii nelimitate (“Despre demnitatea omului”); (m.17.11.1494).

·         1500: Carol al V-lea (spaniolă Carlos I; daneză Karel V; germană Karl V.; italiană Carlo Quinto; franceză Charles Quint; n. 24 februarie 1500 – d. 21 septembrie 1558) a fost împărat romano-german din 1519, până la abdicarea sa în 1556. A domnit, de asemenea, ca rege al Spaniei, cu titulatura „Carol I”, din 1516 până în 1556. Ca moștenitor a patru dintre casele regale importante din Europa, a realizat o uniune personală a unor teritorii întinse și dispersate, incluzând Sfântul Imperiu Roman, Aragon, Castilia, Napoli, Sicilia, Țările de Jos și coloniile spaniole din Americi. Când a renunțat la tron, și-a împărțit ținuturile între fiul său, Filip al II-lea al Spaniei, și fratele său, împăratul Ferdinand I.

A fost fiul lui Filip I al Castiliei și al Ioanei de Castilia. Bunicii lui din partea tatălui au fost împăratul Maximilian I și Maria de Burgundia, a cărei fiică, Margareta de Austria, s-a ocupat de educația lui. Bunicii din partea mamei au fost Ferdinand al II-lea de Aragon și Elisabeta I a Castiliei, care prin mariajul lor au unit pentru prima dată teritoriile care astăzi formează statul modern Spania, și a căror fiică, Caterina de Aragon, a devenit regină a Angliei, ca prima soție a lui Henric al VIII-lea. Maria I a Angliei a fost verișoara lui Carol Quintul și avea să se căsătorească cu fiul lui Carol, Filip al II-lea.

Portret al tânărului Carol V

Carol este al doilea copil însă fiul cel mare al lui Filip I al Castiliei și a Ioanei I a Castiliei. Prenumele său tipic burgund este un omagiu adus străbunicului său, Carol Temerarul. La naștere i s-a acordat titlul de conte de Luxemburg. Combinând moștenirile habsburgilor, cea a Casei de Burgundia și moștenirea spaniolă a mamei sale, Carol transcendea frontierele etnice și naționale. Deviza sa a fost Plus Ultra, „Mai departe”.

Carol s-a născut în orașul flamand Ghent în 1500. Cultura și viața curtezană din Țările de Jos burgunde l-au influențat mult la începutul vieții sale. Vorbea cinci limbi : flamandă, germană, spaniolă, franceză și italiană. Vorbea franceza ca limbă maternă și flamanda din copilărie, după care a învățat spaniola la un nivel acceptabil (cunoașterea ei era o condiție impusă de Adunarea Generală a Castiliei, pentru a fi acceptat ca rege) și ceva germană. Are doar șase ani la moartea prematură a tatălui său, în 1506. Este crescut în Țările de Jos sub tutela mătușii sale, Margareta de Austria, care l-a proclamat Duce de Burgundia și conte de Flandra la 7 iuie 1507.

Se pare că a pretins că vorbește „spaniola cu Dumnezeu, italiana cu femeile, franceza cu bărbații, și germana cu calul meu”.^[1] Însă acest citat are multe variante și adesea este atribuit lui Frederic cel Mare.^[2]

De la strămoșii săi burgunzi, a moștenit o relație ambiguă cu regii Franței. Carol avea în comun cu Franța limba maternă (alături de flamandă) și multe aspecte culturale. În tinerețe, a vizitat frecvent Parisul, pe atunci cel mai mare oraș din Europa de Vest.

Carol a declarat că „Parisul nu este un oraș, este un univers” (Lutetia non urbs, sed orbis). Dar Carol a moștenit și tradiționala rivalitate politică și dinastică între lineajul burgund și cel regal al Dinastiei Valois. Acest conflict a fost amplificat de ascensiunea sa la tronul Sfântului Imperiu Roman și Regatului Spaniei. A fost logodit atât cu Louise cât și cu Charlotte de Valois, fiicele regelui Francisc I al Franței însă ambele au murit în copilărie.

Deși Spania era nucleul regatului său, nu s-a integrat pe deplin acolo, și în special în primii ani simțea că e considerat un prinț străin. Nu vorbea spaniola foarte bine, nefiind limba sa maternă. Cu toate acestea, și-a petrecut mare parte a vieții în Spania, inclusiv ultimii ani, când s-a retras la o mănăstire spaniolă.

În tinerețe, Carol l-a avut ca tutore pe Adrian de Utrecht, mai târziu Papa Adrian al VI-lea, un flamand ostil luxului. Acest om auster îl învață pe tânărul arhiduce căile spre o viață interioară prin renunțare și simplitate. Consilieri importanți i-au fost și Lord Chièvres, Jean Sauvage și Mercurino Gattinara care i-au inoculat simțul onoarei.

Carol V, 1532

În 1506, Carol a moștenit teritoriile burgunde ale tatălui său, cele mai însemnate fiind Țările de Jos și Comitatul Burgundia, majoritatea fiefuri ale Imperiului German, exceptând Flandra lui natală, care era încă - pe hârtie - un teritoriu francez, reminiscență a Războiului de o sută de ani. Cum era minor, mătușa lui, Margareta de Austria, a fost regentă până în 1515, și în curând s-a aflat în război cu regentul regatului Franței, în legătură cu problema jurământului lui Carol către regele francez pentru ținutul Flandrei, deoarece tatăl său depusese jurământ. Rezultatul a fost renunțarea Franței la Flandra în 1528.

Carol a extins teritoriul burgund prin anexarea provinciilor Tournai, Artois, Utrecht, Groningen și Geldern. Cele Șaptesprezece Provincii fuseseră unite de strămoșii burgunzi ai lui Carol, dar nominal erau încă fiefuri ale Franței sau ale Sfântului Imperiu Roman. În 1549, Carol a emis Pragmatica Sancțiune, declarând Țările de Jos un teritoriu unificat, pe care îl vor moșteni urmașii săi.^[1]

Țările de Jos au avut un rol important în Imperiul său. Pe plan personal, pentru Carol Quintul erau regiunea unde și-a petrecut copilăria. Mulțumită comerțului, industriei și orașelor bogate, ele au fost importante și pentru trezorerie.

După moartea bunicului său Ferdinand al II-lea pe 30 mai 1516, Carol a moștenit ținuturile sale, care includeau Aragon, Napoli, Sicilia și Sardinia. A devenit și rege al Castiliei, alături de mama sa Ioana Cea Nebună a Castiliei. Împreună cu coroana Castiliei, a luat în stăpânire Navara, Granada și posesiunile spaniole în Lumea Nouă.

Pentru prima dată, coroanele Castiliei și Aragonului erau unite sub aceeași conducere. Ferdinand și Elisabeta fuseseră suverani fiecare în regatul său, dar numai rege consort în regatul celuilalt.

Carol a ajuns în noile sale regate în toamna lui 1517. Regentul său, Jiménez de Cisneros, trebuia să-l întâmpine, dar s-a îmbolnăvit pe drum, cu posibilitatea unei otrăviri, și a murit înainte să se întâlnească cu regele.^[3]

Negocierile cu Adunările Castiliene s-au dovedit a fi dificile, și până la urmă Carol a fost acceptat cu următoarele condiții : trebuia să învețe castiliană; să nu ofere titluri străinilor; să nu scoată metale prețioase din Castilia; să respecte drepturile mamei sale, regina Ioana a Castiliei. Adunările i-au depus jurământ în Valladolid, în 1518. În 1519, a fost încoronat în fața Adunării de la Aragon, la Zaragoza, și după aceea în Catalonia.

Carol a fost acceptat ca suveran, deși spaniolii nu erau prea încrezători în statutul său de Împărat. Până atunci, monarhii spanioli fuseseră limitați de lege; monarhia era un contract cu poporul. Cu Carol ar fi căpătat accente absolutiste, deși până la moartea mamei sale, în 1555, Carol nu a avut drepturi depline de rege.

În curând s-a format o mișcare de rezistență împotriva Împăratului, din cauza taxelor impuse (pentru a strânge fonduri necesare războaielor din afara Spaniei, de puțin interes pentru castilieni) și deoarece Carol a început să numească flamanzi în posturi importante din Spania și America, ignorând candidații castilieni. Rezistența a avut drept rezultat izbucnirea Războiului Comunităților Castiliene, suprimat până la urmă de Carol. După aceasta, Castilia a fost integrată în Imperiul Habsburgic, și a reprezentat o sursă importantă de resurse militare și financiare pentru imperiu.

În timpul domniei lui Carol teritoriile din Noua Spanie au fost extinse în mod considerabil de conchistadori precum Hernán Cortés sau Francisco Pizarro, care au determinat căderea imperiilor Aztec și Inca în mai puțin de un deceniu. Împreună cu expediția lui Magellan din 1522, aceste succese l-au convins pe Carol de misiunea sa divină de a deveni liderul lumii creștine, încă amenințate de Islam. Desigur, cuceririle l-au ajutat pe Carol să-și întărească poziția, trezoreria sa fiind aprovizionată cu aur în cantități uriașe. După cum a remarcat conchistadorul Bernal Diaz : „Am venit să-l servim pe Dumnezeu și pe Maiestatea noastră, ... și de asemenea ca să ne îmbogățim”.^[1] În 1550, Carol a organizat o dezbatere la Valladolid, privind moralitatea forței folosită împotriva populației indigene a Americii spaniole.

După moartea bunicului său din partea tatălui, Maximilian I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman, în 1519, Carol a moștenit teritoriile habsburge din Austria. A fost de asemenea candidatul ales de principii-electori pentru succesiune, și cu ajutorul familiei înstărite Fugger, l-a putut devansa pe Francisc, fiind ales pe 28 iunie 1519. În 1530, a fost încoronat Împărat romano-german de către Papa Clement al VII-lea, în Bologna, având să fie ultimul împărat al Sfântului Imperiu Roman încoronat de un papă.

Carol a fost Împărat al statelor germane, dar puterea lui era în realitate limitată de principi. Protestantismul s-a bucurat de mult succes în Germania, iar Carol era decis să nu lase asta să se întâmple în Țările de Jos. S-a organizat o inchiziție încă din 1522. În 1550, s-a introdus pedeapsa cu moartea pentru orice erezie. Dizidența politică a fost ținută sub control, în special în Ghentul natal al lui Carol, unde a înăbușit personal revolta din 1539.

Împăratul Carol al V-lea, cca 1600-1605

O caracteristică de bază a domniei lui Carol au fost conflictele cu Franța, care s-a văzut înconjurată de teritoriile din posesiunea lui Carol, și care încă dorea teritorii din Peninsula Italică. Primul război al lui Carol cu rivalul său, Francisc I al Franței, a început în 1521. Carol s-a aliat cu Anglia și cu Papa Leon al X-lea împotriva francezilor și venețienilor, ieșind învingător, împingându-i pe francezi afară din Milano și capturându-l pe Francisc în Bătălia de la Pavia din 1525. Pentru a-și redobândi libertatea, regele francez a fost obligat să îi cedeze Burgundia lui Carol, conform umilitorului tratat de la Madrid din 1526.

Cu toate acestea, după ce a fost eliberat, Francisc a obligat Parlamentul de la Paris să declare nul tratatul. Franța a intrat apoi în Liga de la Cognac, pe care Papa Clement al VII-lea o formase împreună cu Henric al VIII-lea al Angliei, venețienii, florentinii și milanezii, pentru a se opune dominației imperiale romano-germane în Italia. În războiul care a urmat, Carol a prădat Roma și l-a ținut ca pe un prizonier pe Papa Clement al VII-lea, împiedicându-l să anuleze căsătoria lui Henric al VIII-lea cu mătușa lui Carol, Caterina de Aragon - fapt ce nu a rămas fără consecințe. În alte privințe, războiul s-a terminat nedecis. În Tratatul de la Cambrai din 1529, denumit „Pacea Doamnelor”, deoarece a fost negociat de mătușa lui Carol și mama lui Francisc, regele Franței a renunțat la pretențiile sale din Italia, dar și-a păstrat controlul asupra Burgundiei.

Un al treilea război a izbucnit în 1535, când, în urma morții ultimului duce Sforza al Milanului, Carol și-a pus fiul, Filip al II-lea al Spaniei, la conducerea ducatului, în ciuda pretențiilor lui Francisc. Și acest război s-a terminat nedecis. Francisc nu a reușit să cucerească Milanul, dar a cucerit mare parte din teritoriile stăpânite de aliatul lui Carol, Ducele de Savoia, inclusiv capitala Torino. Un armistițiu semnat la Nisa, în 1538, pe baza uti possidetis, a pus capăt războiului, dar pacea nu avea să dureze. Războiul a fost reluat în 1542, Francisc aliându-se atunci cu sultanul otoman Suleiman I, în timp ce Carol s-a aliat cu Henric al VIII-lea. Deși Nisa a fost cucerită de flota franco-otomană, francezii nu au putut avansa până la Milano, în timp ce o invazie anglo-imperială a nordului Franței, condusă de Carol însuși, a avut parte de ceva succes, dar a fost și ea abandonată, semnându-se încă o pace, ce stabilea status quo ante, în 1544.

Un ultim război a fost purtat de Carol împotriva fiului și moștenitorului lui Francisc, Henric al II-lea, în 1551. La începutul războiului Henric a fost victorios în Lorena, unde a capturat orașul Metz, dar ofensivele sale din Italia au eșuat. Carol a abdicat la mijlocul acestui conflict, lăsând războiul pe seama fiului său, Filip al II-lea al Spaniei, și fratelui său, Ferdinand I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman.

Carol a luptat incontinuu cu Imperiul Otoman și cu sultanul ei, Suleiman Magnificul. Marea înfrângere maghiară de la 1526, Bătălia de la Mohács, "a trimis un val de teroare asupra Europei".^[4][5] Totuși, avantajul musulman în Europa Centrală a fost Asediul Vienei din 1529.

Pe de altă parte, lupta dintre Carol și Suleiman pentru stăpânirea Mediteranei a fost decisă în favoarea sultanului în ciuda victoriilor spaniole, cum ar fi cucerirea de la Tunis din 1535. Flota otomană a dominat Mediterana de est după victoria sa de la Preveza din 1538 și pierderea de la Djerba din 1560 (la scurt timp după moartea lui Carol), care a decimat sever brațul marin spaniol. În același timp corsarii musulmani au acționat sub autoritatea și supravegherea sultanului, au devastat în mod regulat coastele spaniole și italiene, au lovit comerțul spaniol și puterea habsburgică.

În 1536 regele Francisc I al Franței s-a aliat cu Suleiman împotriva lui Carol. În timp ce Francisc a fost convins să semneze tratatul de pace din 1538, el s-a aliat din nou cu otomanii în 1542 într-o alianță franco-otomană. În 1543 Carol s-a aliat cu Henric al VIII-lea al Angliei și a forțat Franța să semneze Tratatul de la Crépy. Mai târziu, în 1547, Carol a semnat un umilitor tratat^[6] cu otomanii pentru a obține unele răgazuri pentru cheltuielile uriașe ale războiului lor, în care el era privit ca echivalentul marelui vizir al Imperiului Otoman - Ibrahim Pașa în acel moment - și se făcea referire la el numai ca rege al Spaniei deoarece putea fi numai un împărat în lume și acela era Suleiman. Puterile protestante din Dieta Imperială de multe ori au votat împotriva cheluirii banilor pe războaiele turcești deoarece mulți protestanți vedeau în avansul musulman o contrapondere a puterilor catolice.

În urma acțiunilor lui Carol, Imperiul Persan a intrat în conflict cu Imperiul Otoman (1532–1555), forțând-l pe acesta să împartă resursele militare.

Carol a suferit de un maxilar inferior extins, o deformare care s-a înrăutățit în viitoarele generații habsburgice dând naștere termenului de maxilarul Habsburg (prognatism). Această deformare a fost cauzată de lunga istorie de endogamie care a fost practicată în familiile regale pentru a menține controlul dinastic al teritoriilor. El se chinuia să mestece mâncarea în mod corespunzător și prin urmare, întraga viață a avut probleme cu indigestia.

A suferit de epilepsie^[8] și a fost serios afectat de gută, probabil din cauza dietei bazată pe consumul de carne roșie.^[9] Cu vârsta, guta lui a progresat de la dureros până la imposibilitatea de a se mișca. În ultimii săi ani, s-a retras la mănăstirea St. Yuste într-o mică letică. S-a construit o rampă specială pentru a-i permite accesul la apartamente

La 25 octombrie 1555, Carol a abdicat la toate titlurile sale cu excepția ținutului Charolais, dând Imperiul Spaniol (Spania continentală, Olanda, Neapole-Sicilia, Lombardia și coloniile spaniole din America) fiului său, Filip al II-lea al Spaniei. Fratele său, Ferdinand I, deja intrase în posesiunea ținuturilor habsburgice succedându-i ca împărat al Sfântului Imperiu Roman.

Carol s-a retras la mănăstirea din Yuste, în Extremadura, Spania, însă a continuat să păstreze o corespondență largă și și-a menținut interesul asupra situației imperiului. A suferit de o gută severă și unii cercetători cred că împăratul a abdicat după atacul de gută din 1552 care l-a forțat să amâne recapturarea orașului Metz, unde mai târziu a fost înfrânt. A trăit singur într-o mănăstire retrasă cu ceasuri atârnate pe toți pereții, lucru despre care unii istorici cred că simbolizează domnia și lipsa lui de timp.^[11]

Carol a murit la 21 septembrie 1558 de malarie.^[12] Douăzeci și șase de ani mai târziu, rămășițele sale au fost transferate în panteonul regal de la El Escorial.

La 10 martie 1526, Carol s-a căsătorit cu verișoara lui primară Elisabeta a Portugaliei, sora lui Ioan al III-lea al Portugaliei.

Copiii lor au fost:

• Filip al II-lea al Spaniei (1527 - 1598), singurul fiu care a ajuns la maturitate.
• Maria a Spaniei (1528 - 1603), care s-a căsătorit cu vărul ei Maximilian al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman.
• Ioana a Spaniei (1535 - 1573)

Carol este faimos și pentru că a avut numeroase amante. Două dintre ele au dat naștere unor copii care au ajuns guvernatori ai Țărilor de Jos habsburge :

• Ioana Maria van der Gheynst a dat naștere Margaretei de Parma și
• Barbara Blomberg a dat naștere lui Ioan al Austriei.

Carol al V-lea (împărat) Carol I (al Spaniei)
Portret al împăratului, după Tițian
Date personale
Născut	24 februarie 1500 Ghent, Flandra
Decedat	21 septembrie 1558 (58 de ani) Yuste, Spania
Înmormântat	El Escorial
Cauza decesului	cauze naturale[*] (malarie)
Părinți	Filip I al Castiliei Ioana de Castilia
Frați și surori	Eleonora de Austria Maria a Austriei Caterina de Habsburg Isabela de Burgundia Ferdinand I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman
Căsătorit cu	Isabela a Portugaliei
Copii	Filip al II-lea al Spaniei Maria a Spaniei Ioana a Spaniei
Cetățenie	Sfântul Imperiu Roman
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	conducător[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	rege al Castiliei[*] rege al Aragonului[*] împărat al Sfântului Imperiu Roman Lord of the Netherlands[*] senior de Molina[*] senior de Biscaya[*] rege al Navarrei[*]
Familie nobiliară	Casa de Habsburg
Împărat al Sfântului Imperiu Roman; Rege al Romanilor; Rege al Italiei
Domnie	1519–1556
Predecesor	Maximilian I
Succesor	Ferdinand I
Rege al Spaniei
Domnie	1516–1556
Predecesor	Ioana a Castiliei
Succesor	Filip al II-lea al Spaniei
Duce de Burgundia, Lord al Olandei
Domnie	1506-1556
Predecesor	Filip I al Castiliei
Succesor	Filip al II-lea al Spaniei

·         1536: Papa Clement al VIII-lea (d. 1605)

·         1545: Don Juan de Austria, lider militar spaniol (d. 1578)

·         1597: Vincent Voiture, poet francez (d. 1648)

·         1622: Johannes Clauberg, teolog, filosof german (d. 1665)

·         1664 - S-a născut Thomas Newcomen, inventator britanic, pionier al inventării maşinii cu abur (m.05.08.1729).

·         1684: Matthias Braun, sculptor ceh (d. 1738)
* 1736: Christian Friedrich Karl Alexander (24 februarie 1736 – 5 ianuarie 1806) a fost ultimul margraf de Brandenburg-Ansbach (1757-1791) și ultimul margraf de Brandebourg-Bayreuth (1769-1791). În 1791, el a vândut drepturile sale asupra celor două principate regelui Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei.

Părinții lui au fost Karl Wilhelm Frederick, Margraf de Brandenburg-Ansbachși Friederike Luise a Prusiei, fiica regelui Frederic Wilhelm I al Prusiei și sora regelui Frederic Wilhelm al II-lea.

După moartea bruscă a fratelui său mai mare, Karl Frederick, la 9 mai 1737, "Alexander," așa cum s-a numit el însuși mai târziu, a devenit Prinț moștenitor al principatului. Din 1748 până în 1759, el a studiat la Utrecht. El a călătorit la Torino și Savoia ca tânăr conte de Sayn (comitat de Sayn-Altenkirchen a fost absorbit în principatul de Ansbach în 1741).^[1]

La 22 noiembrie 1754, la Coburg, Karl Alexander s-a căsătorit cu Caroline Friederike de Saxa-Coburg-Saalfeld (1735–1791), fiica lui Franz Josias, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld și a lui Anne Sophie, Prințesă de Schwarzburg-Rudolstadt.

La 3 august 1757, Karl Alexander a devenit margraf de Brandenburg-Ansbach. Capitala principatului a fost Ansbach însă Karl Alexander a preferat vânătoarea pe domeniile sale și șederea la țară, la Triesdorf. Aici el a renovat "Castelul Alb" pentru metresa sa Hippolyte Clairon, "Castelul Roșu" pentru el însuși, a construit Villa Sandrina pentru o altă metresă, "Fräulein Kurz", și Villa Rotunda pentru metresa (și mai târziu soție) Elizabeth Craven.

În 1758, Karl Alexander a fondat fabrica de porțelan din Ansbach și a făcut asociații în agricultură prin importul de oi. În 1769 el a dobândit principatul Bayreuth în conformitate cu legile Casei de Hohenzollern.

În 1780, Karl Alexander și-a fondat propria bancă, Hochfürstlich-Brandenburg-Anspach-Bayreuthische Hofbanco, care mai târziu a devenit Bayerische Hypotheken- und Wechselbank. El a vrut, evident, să evite susținerea caselor bancare evreiești care supravegheau afacerile sale financiare și să păstreze cât mai mult din venitul său în propriile mâini prin înființarea sa ca un bancher privat.

Elizabeth Craven, metresa și mai târziu cea de-a doua soție a margrafului.

Una dintre companii lui Karl Alexandru a realizat venituri din închirierea trupe auxiliare pentru regele George al III-lea al Marii Britanii pentru colonii din America. Margraful a închiriat trupe suplimentare pentru Olanda. Cu aceste venituri a plătit datoriile principatului, care s-au ridicat la 5.000.000 de guldeni în momentul în care a preluat mandatul (1757). Până în momentul abdicării sale, 34 de ani mai târziu, datoria principatului a fost de numai 1.500.000 de guldeni.

Prima soție a lui Karl Alexander a murit la 18 februarie 1791 la Unterschwaningen, unde a trăit de când s-a separat de soțul ei. La 19 mai în același an, Karl Alexander a părăsit Triesdorf pentru Anglia. La 13 octombrie sau 30 octombrie 1791, la Lisabona, el s-a căsătorit cu Lady Elizabeth Craven (1750–1828), fiica celui de-al 4-lea Conte de Berkeley, și văduva celui de-al 6-lea baron Craven.

La 16 ianuarie 1791, Karl Alexander și-a vândut drepturile sale asupra celor două principate Prusiei. Prusia a plătit margrafului o compensație anuală de 300.000 de guldeni. La 2 decembrie, la Bordeaux, Franța, el a semnat abdicarea oficială din funcția de margraf.

Regiunea Franconia a trecut de-a lungul timpului prin mai multe mâini. La 15 decembrie 1805, prin Tratatul de la Schönbrunn, Prusia a cedat principatul de Ansbach Franței în schimbul electoratului de Hanovra. În 1806, Ansbach a fost achiziționată de către Regatul Bavariei în schimbul ducatului de Berg, și curând după aceea, înfrângerea prusacă la Jena la 14 octombrie 1806 a dus la cedarea principatului Bayreuth francezilor prin Tratatul de la Tilsit din iulie 1807.^[2] În 1810, Bayreuth a fost achiziționată de către Bavaria. În cele din urmă, în 1871, Bavaria a fost încorporată în Confederația Germană de Nord, pentru a forma un imperiu german sub control prusac.

După abdicare, Karl Alexander a trăit în Anglia împreună cu soția sa. La 5 ianuarie 1806, la vârsta de 69 de ani, Karl Alexander a murit după o boală scurtă cauzate de boli pulmonare.

·         1771: Johann Baptist Cramer, pianist, compozitor german (d. 1858)

·         1774: Prințul Adolphus, Duce de Cambridge (Adolphus Frederick; 24 februarie 1774 – 8 iulie 1850), a fost al zecelea copil și al șaptelea fiu al regelui George al III-lea al Regatului Unit și a reginei Charlotte de Mecklenburg-Strelitz. A deținut titlul de Duce de Cambridge din 1801 până la moartea sa. De asemenea, a fost vicerege de Hanovra. Nepoata sa, Mary de Teck, a devenit soția regelui George al V-lea al Regatului Unit.

Prințul Adolphus
Date personale
Nume la naștere	Adolphus Frederick
Născut	24 februarie 1774 Palatul Buckingham, Westminster, Londra
Decedat	8 iulie 1850 (76 de ani) Casa Cambridge, Piccadilly
Înmormântat	Kew, Surrey
Părinți	George al III-lea al Regatului Unit Charlotte de Mecklenburg-Strelitz
Frați și surori	Charlotte a Marii Britanii Prințesa Elisabeta a Regatului Unit Prințesa Mary, Ducesă de Gloucester și Edinburgh Prințesa Augusta Sofia a Regatului Unit Prințesa Sofia a Regatului Unit Prințesa Amelia a Regatului Unit George al IV-lea al Regatului Unit William al IV-lea al Regatului Unit Prințul Eduard, Duce de Kent și Strathearn Ernest Augustus I de Hanovra Prince Octavius of Great Britain[*] Frederick, Duce de York Prince Alfred of Great Britain[*] Augustus Frederick, Duce de Sussex
Căsătorit cu	Prințesa Augusta de Hesse-Cassel
Copii	George, Duce de Cambridge Augusta, Mare Ducesă de Mecklenburg Mary Adelaide, Ducesă de Teck
Cetățenie	Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei  Regatul Marii Britanii
Ocupație	politician personal militar[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Hanovra
Duce de Cambridge
Succesor	Prințul George

·         1786- S-a nascut Wilhelm Grimm,unul dintre fratii Grimm. Wilhelm Carl Grimm (n. 24 februarie 1786, Hanau — d. 16 decembrie 1859, Berlin) a fost un filolog, folclorist și scriitor romantic german. Este co-autor (împreună cu fratele său Jacob Grimm) al Dicționarului limbii germane precum și al unor celebre culegeri de povești, inspirate din motive populare germane, in care se regasesc; “Hansel şi Gretel”, “Alba ca Zapada si cei sapte pitici” – “Legende germane”. Fraţii Grimm au publicat două volume sub titlul de Kinder-und Hausmärchen (Poveşti pentru copii şi părinţi, 1812-1829). O nouă ediţie a apărut în 1857 intr-un volum de Povestiri care a adus fratilor Grimm celebritatea.

·         1788: Johan Christian Dahl, pictor norvegian (d. 1857)

·         1822: Aloisiu Vlad, jurist român (d. 1888)

* 1830: Nicolae Calimachi-Catargiu (grafiat și N. Callimaki-Catargi) (n. 24 februarie 1830, Iași – d. 9 noiembrie 1882, Paris) a fost un politician și de două ori ministru de externe român (28 noiembrie 1869 – 1 februarie 1870 și 18 decembrie 1870 – 11 martie 1871).

Tatăl său a fost logofătul Ștefan Catargiu, membru al Căimăcămiei de Trei din Principatul Moldovei (1857 - 20 octombrie 1858), iar mama sa a fost Ruxandra Calimachi, care a insistat ca el să poarte și numele marii familii din care se trăgea ea.^[1]

A avut trei frați, Alexandru Catargiu, iar din a doua căsătorie a mamei cu Alecu Ruset-Roznovanu, Adela Rosetti-Roznovanu și Gheorghe Ruset Roznovanu (1834-1904).

A studiat la Iași și, din 1857, la Paris. A fost ales deputat în Adunarea Constituantă din 1866, în cadrul căreiea, alături de alte personalități precum Constantin Grădișteanu, Nicolae Gr. Racoviță, Aristid Pascal s-a opus proiectului guvernamental de Constituție, ce viza drepturile și libertățile individuale.^[1]

Din 1876 a devenit membru al societății Junimea și a intrat în politică, fiind numit în două rânduri ministru al Afacerilor Străine în Guvernul Dimitrie Ghica (28 noiembrie 1869-27 ianuarie 1870) și în Guvernul Ion Ghica (3) (18 decembrie 1870-11 martie 1871)

În 1875 a fost trimis ca agent al României la Paris (1875-1876; 1877-1880) și a ocupat acest post până în 1880, când a fost numit ministru plenipotențiar la Londra (prezentându-și scrisorile de acreditare la 31 iulie 1880^[2]) Și-a încetat misiunea la Londra în 1881 (prezentându-și scrisorile de rechemare la 10 august 1881^[3]). Motivul încetării misiunii a fost iritarea guvernului britanic datorată divulgării unor secrete ale Ministerului de Externe român de către M. Callimaki Catargi, materializată prin publicarea neautorizată a unor fragmente din corespondența diplomatică între România și alte puteri, care aduceau atingere intereselor Austriei^[4], prin dezvăluirea obiectivelor și politicii duse de Brătianu cu privire la chestiunea Dunării^[5]. Publicarea telegramelor diplomatice de către Nicolae Calimachi-Catargiu a fost urmată de o interpelare atât în Senatul României, cât și în Camera Deputaților, prin care se cerea trimiterea sa în judecată conform art. 305 Cod Penal. Propunerea a căzut la vot.^[6]

În același an a fost trimis din nou în misiune la Paris. În acest timp a redactat lucrarea bilingvă „Appendice au livre vert roumain sur la question du Danube” / „Appendice la cartea verde română asupra chestiunii Dunării” (31 pagini), pe care a publicat-o în 1881, la Paris^[7][8], impr. de Chaix, sub semnătura N. Callimaki-Catargi.

Ministrul secretar de Stat la departamental afacerilor străine, Eugeniu Stătescu, i-a înaintat regelui Carol I un raport prin care solicita rechemarea lui Callimaki Catargi, cu următoarea motivare:^[9]

Din luna lui Maiu și până la 15 Octombre expirat, D-sa a lipsit mai necontenit de la post, căutându’și de interesele pale particulare la moșie. Când la începutul lui Iulie, D. I. Ghika a fost trămis ca ministru plenipotențiar la Londra, unde cestiuni importante făceau necesară presența sa, n’am putut, de cât cu mare anevoință, să înduplec pe D. Callimaki Catargi să plecespre a pune pe D. Ghika în posițiune de a putea presenta scrisorile sale de acreditare. Cu toate stăruințele ce am pus atunci pe lângă D-sa, abia pe la finele lui Iulie s'a putut determina de a se duce la Londra spre a presenta scrisorile sale de rechiemare. Dar îndată după îndeplinirea acestei formalități și trei săptămâni abia după ce plecase din țară, D. Callimaki Catargi, prin repețite telegrame, cere, cu stăruință, un nou concediu, sub cuvent că afacerile sale particulare rămăseseră în suferință și că presința sa era cu totul inutilă la Paris.

Ca urmare, regele a emis următorul decret:^[9]

Asupra raportului ministrului Nostru secretar de Stat la departamentul afacerilor străine, sub No. 21,599,

Am decretat și decretăm ce urmează:

Art. I. În interesul serviciului, D. Nicolae Callimaki Catargi este rechiămat din postul de trămis extra-ordinar și ministru plenipotențiar al Nostru la Paris, considerându-se încetarea funcțiunilor sale, de la 25 Octombre (6 Noembre), anul curent.

Dat în Bucuresci, la 7 Noembre 1881. CAROL

Nicolae Calimachi-Catargiu
Date personale
Născut	24 februarie 1830  Iași, Moldova
Decedat	9 noiembrie 1882 (52 de ani)  Paris, Franța
Părinți	Ștefan Catargiu
Cetățenie	România
Ocupație	politician diplomat
Ministru al Afacerilor Externe
Alma mater	Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

·         1831: Leo von Caprivi, cancelar al Germaniei (d. 1899)

·         1934: Bettino Craxi, prim-ministru al Italiei (d. 2000)
* 1838: Eracle Arion, și Eraclie, (n. 24 februarie 1838, București – d. 7 septembrie 1903, București, înmormântat la Fierbinți-Târg) a fost un general român de divizie, comandant al Școlii Speciale de Artilerie și Geniu, inspector general al artileriei, comandant al Corpului 2 Armată și guvernator al Cetății București.
Eracle se trage dintr-o familie boiernași ialomițeni, al cărei arbore genealogic conduce spre mijlocul secolului al XVII-lea.^[1] El a fost unul din cei 16 copii ai lui Scarlat Arion. Generalul s-a căsătorit în anul 1866 cu Sevastia (Vatica) (d. 1923), fiica lui Nicolae Alexandrescu, poreclit Cafegibașa (de la funcția de cafegiu bași la curtea domnitorului Grigore Ghica), care moștenise o moșie de 1623 de hectare la Fierbinți, județul Ialomița. A avut patru copii: Nicolae, ajuns colonel, Zoe, Viorica și Margareta

Tânărul Arion s-a decis de timpuriu pentru o carieră militară. El a fost admis la „Școala de Ofițeri” din București (1855-1857), și după absolvirea ei, a urmat „Școala Politehnică din Paris” precum și „Școala de Artilerie și Geniu” la Metz(1857-1861). Ca urmare, a devenit sublocotenent (1857) și locotenent (1861).

Arion a avansat rapid în cariera militară și mai departe, obținând gradele militare de căpitan în 1864, de maior în 1868 și de locotenent-colonel în 1870. În această perioadă a îndeplinit diverse funcții. Din 1861-1863 a fost între altele comandant de secție în Regimentul Artilerie nr. 1 al Armatei Române, apoi transferat ca ofițer al Statului Major în Direcția Artilerie din Ministerul de Război (1863-1864 și 1868-1870). El s-a preocupat în acest timp de dezvoltarea și înzestrarea artileriei, din 1864-1868, a supravegheat ca ofițer în Direcția Artilerie din Ministerul de Război fabricarea tunurilor comandate de Ministerul de război la „Fabrica de Armament” din Nantes. Simultan cu desemnarea sa la gardul de locotenent-colonel a devenit comandant al Regimentului Artilerie nr. 2 (1870-1875)

În anul 1875 Eracle Arion a fost avansat colonel și numit șef al Serviciului Artilerie din Marele Stat Major (1875-1877), apoi atașat militar al Marelui Cartier General pe lângă Marelui Duce Nicolae (1877-1878), în sfârșit comandant al Școlii Speciale de Artilerie și Geniu (1881-1882). Ca șef al Serviciului Artilerie din Marele Stat Major a insistat pentru constituirea a câte unui regiment de artilerie pentru fiecare divizie de infanterie (în urma raportului său nr. 550 din 5 februarie 1877), înființând-se astfel încă două regimente de artilerie. El a susținut și înzestrarea cu tunuri „Krupp” calibru 87 mm (modelele 1875 și 1877), punând astfel bazele artileriei teritoriale. În acest context a elaborat „Instrucțiunile asupra artileriei în luptă”.^[4]

A participat la Războiul de Independență dintre anii 1877-1878, purtat împotriva turcilor, care a avut drept consecință recunoașterea pe plan internațional a independenței României. El a organizat „Bateria Mircea” și „Bateria Elisabeta” pentru apărarea orașului Calafat, unde a fost prezent la întâiul foc de tun tras de „Bateria Carol” la Calafat, sub ochii domnitorului. De asemenea, a coordonat construirea podului de peste Dunăre de la Săliștioara-Măgura, a condus pregătirea intrării în acțiune a artileriei la Asediul Plevnei, fiind prezent, alături de alți ofițeri români, la capitularea lui Osman Nuri Pașa.^[2]

În anul 1883 Arion a fost numit general de brigadă și inspector general al artileriei, funcție care a îndeplinit-o până în 1892. Cu acest rang a deținut două poziții foarte prestigioase și importante. El a fost comandant al Corpului 2 Armată (1893-1902) și al cetății București (1895-1903).^[2]

În anul 1902 ofițerul a fost trecut la gradul de general de divizie. A făcut parte din comisia pentru experimentarea cupolelor forturilor cetății București, din toate comisiile tehnice chemate a se pronunța asupra armamentului oștirii, precum și din consiliile de apărare a țării prezidate de rege.^[4] A fost președinte de onoare al comitetului de inițiativă pentru înființarea Revistei Artileriei. Între însărcinările importante ce i-au fost atribuite sunt de menționat pregătirea activităților din luna mai 1902 prilejuite de aniversarea proclamării independenței din urmă cu 25 de ani, a urcării pe tron a Principelui Carol în anul 1866 și a încoronării sale ca rege în anul 1881. În cadrul aniversării independenței, Arion a organizat „Sărbătoarea Întâiului Tun” în amintirea memorabilei zile de 15 mai 1877, când un tun al bateriei „Carol” de la Calafat a tras primul proiectil, în prezența principelui, marcând declanșarea acțiunilor de consfințire pe câmpul de luptă a independenței proclamată în parlament.

Marele general a fost înmormântat cu mult fast la Cimitirul Șerban Vodă din capitală. Ulterior trupul generalului a fost strămutat de soția lui în cavoul familiei la conacul de pe moșia de la Fierbinți, care a fost vandalizat. Astăzi mormântul generalului Eraclid Arion se află în incinta centrului de asistență socială Fierbinți-Târg. O stradă în București este denumită după el.^[5]

În necrologul publicat de Revista Artileriei, septembrie 1903, se spune : „A trăit muncind, iar munca i-a fost rodnică și rodul îmbelșugat. A fost dascălul neîntrecut al artileriștilor români. A fost oșteanul credincios și devotat patriei și tronului.

Eracle Arion
Eracle Arion
Date personale
Născut	24 februarie 1838  București, Țara Românească
Decedat	7 septembrie 1903 (65 de ani)  București, România
Ocupație	ofițer
Decorații și distincții
Decorații	Medalia Apărătorii Independenței Crucea Trecerea Dunării Ordinul național „Steaua României”   Cucerirea redutei Grivița Plevna 1877 Generalul Eracle Arion ca guvernator al cetății București Eracle Arion a fost un ofițer mult decorat, între altele cu:[2] Ofițer al Ordinului național „Steaua României” Ordinul regal român „Virtutea Militară” de aur Crucea regală română „Trecerea Dunării” Medalia regală română a „Apărătorilor Independenței” Marea Cruce al Ordinului imperial german „Crucea de Fier” Ordinul „Sfânta Ana” de clasa a 2-a Ordinul imperial rus „Sf. Vladimir” de clasa IV Medalia Comemorativă Rusă a Războiului din 1877-1878 a împăratului Alexandru al II-lea

·         1842: Arrigo Boito, compozitor, poet italian (d. 1918)

·         1866: Piotr Nikolaevich Lebedev, fizician rus (d. 1912)
* 1870: Izabela Sadoveanu-Evan (pronunțat în română [izaˈbela sadoˈve̯anu ˈevan], prenumele său a fost scris și Isabella sau Izabella, iar numele de familie a fost și Sadoveanu-Andrei; născută Izabela Morțun, pseudonime I.Z.S.D. și Iz. Sd.;^[1] n. 24 februarie 1870 – d. 6 august 1941) a fost o critică literară română, jurnalistă de opinie, poetă și militantă feministă. Ea și-a petrecut tinerețea ei ca susținătoare a socialismului și s-a raliat politicii de stânga pentru restul vieții ei, în primul rând ca reprezentantă a cercurilor poporaniste și prietenă personală al criticului cultural Garabet Ibrăileanu. Sub îndrumarea lui Ibrăileanu, Sadoveanu a scris pentru revista Viața Românească, unde a încercat să împace naționalismul și tradiționalismul etnic cu estetismul. În calitate de critic literar, ea a promovat recunoașterea simbolismului ca un fenomen cultural independent și a comentat progresele moderne în literatura engleză.
* 1882: Louise d'Orléans^[1] (24 februarie 1882 – 18 aprilie 1958) a fost Prințesă a celor Două Sicilii și bunica maternă a actualului monarh al Spaniei, regele Juan Carlos I.

* 1884: Nicolae Gh. Lupu (n. 24 februarie 1884, Arsura, Vaslui - d. 30 aprilie1966, București) a fost un medic român, membru titular al Academiei Române (din 1948), fiind unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai medicinii interne din România.

După ce a absolvit Facultatea de medicină din București, a lucrat 4 ani (1907-1913) în laboratorul de medicină experimentală al prof. dr. I. Cantacuzino.^[1][2] Pe parcursul Primului Război Mondial participă la eforturile de limitare a efectelor epidemice. După terminarea războiului beneficiază de oportunitatea de a studia în Occident. În perioada 1919-1920 efectuează studii medicale în mai multe clinici, printre care Institutele de Anatomie patologică și parazitologie din Berna (Elveția) și Paris (Franța).

Revenit în țară, în perioada 1920-1927 își începe activitatea profesională propriu-zisă, inițial ca asistent de clinică medicală și până la titlul de conferențiar. În 1931 este numit profesor titular la catedra de anatomie patologică, având o deosebită contribuție în reorganizarea ei în toate serviciile prosectură din marile spitale ale capitalei, iar în 1936 este numit profesor titular la Spitalul Filantropia. În 1938 preia Clinica Medicală a Spitalului Colentina, ca profesor titular, spital pe care îl va transforma în 1949 în Institutul de Medicină Internă, primul institut de acest gen la nivel național, institut unde investigațiile erau de mare amploare: anatomie patologică, citologie și citochimie, histochimie, culturi de țesuturi, radiobiologie, explorări funcționale cardiovasculare, respiratorii, histochimie și cu multiple preocupări în domeniul acupuncturii, homeopatiei, medicinii naturiste și a informaticii. În acest prim Institut de Medicină Internă din țară s-au format majoritatea personalităților din domeniul medicinii interne.

În 1946 este primit membru titular al Academiei Române și timp de doi ani (1946-1948) este decan al Facultății de medicină din București. Ulterior (1948-1953) este numit rector al Universității de Medicină și Farmacie din București. La 9 iunie 1948 a făcut parte din Comitetul provizoriu desemnat cu preluarea și administrarea bunurilor Academiei Române și Academiei Oamenilor de Știință, și cu elaborarea Statutului de organizare și funcționare al Academiei Republicii Populare Române, alături de alte nume cunoscute: C. I. Parhon, Andrei Rădulescu, Mihail Sadoveanu, Traian Săvulescu, I. Iordan, Emanoil Teodorescu, Dimitrie Pompeiu, Simion Stoilow, Ștefan Nicolau, Emil Petrovici, Daniel Danielopolu, Gheorghe Nicolau și Eugen Bădărău (Decretul Prezidențial nr.76/9 iunie 1948).^[3]

A condus institutul până la pensionare (1965), activitatea fiind continuată de discipolul său, prof. dr. Ion Emil Brückner.

Alături de colectivul coordonat, a publicat numeroase lucrări de anatomie patologică și de hematologie în țară și în străinătate: Editura Academiei, Editura Medicală, Gauthier-Villars (Franța), Gustav Fishe (Germania), Willey Interscience (USA), CRC Press (USA) etc. Sfera preocupărilor sale științifice cuprinde mai multe domenii ale medicinii interne, în care a adus contribuții personale, în special în domeniul fiziopatologiei sclerozei pulmonare, icterelor, a bolilor de sânge, etc. Este autor al unor importante studii privitoare la ictere, endocardite, tifosul exantematic, angina pectorală, boala hipertensivă, etc. Munca sa de cercetare științifică s-a concretizat în peste 400 de lucrări, multe dintre ele aparținând patrimoniului științei medicale internaționale.

Cercetările sale clinice s-au îmbinat cu cele experimentale, dezvoltând direcția fiziopatologică în activitatea de cercetare. Lupu a imprimat în medicina internă română o orientare nouă. S-a ocupat de problemele învățământului medical și al organizării muncii științifice.

Ca profesor, a format numeroase cadre de elită: acad. prof. C. Iliescu; șeful clinicii de medicină internă de la Spitalul Cantacuzino - acad. prof. dr. Radu Păun, ministru al sănătății; prof. dr. Alfred Teitel, prof. dr. Veniamin Runcan, prof. dr. Victor Ciobanu, ministru al sănătății; prof. dr. Ștefan Berceanu, prof. dr. Ion Emil Brückner etc.

Având în vedere renumele de care s-a bucurat, a acordat consultații unor importante personalități ale zilei: Iuliu Maniu, Ion Antonescu, Nicolae Malaxa, Lucrețiu Pătrășcanu, Patriarhul Nicodim sau Gheorghe Gheorghiu-Dej.

·         1885: Stanisław Ignacy Witkiewicz (24 februarie, 1885 – 18 septembrie, 1939) a fost un dramaturg, romancier, pictor avangardist, eseist, fotograf și filozof polonez.

·         1885 – S-a nascut amiralul american Chester Nimitz. Chester William Nimitz s-a nascut in Fredericksburg, Texas (d. 20 februarie 1966. În timpul celui de-al doilea război mondial a fost comandantul al forţelor americane din Pacific. De asemenea a comandant flotele de submarine ale SUA şi a fost şef al Biroului de navigare în 1939. Nimitz a semnat actul de capitulare a Japoniei din partea S.U.A. la (2 septembrie 1945).
* 1886: Viorica Agarici, numele la naștere Viorica Maria Ecaterina Ana Văsescu (n. 24 februarie 1886, București - d. 18 februarie 1979, București) a fost o activistă pe tărâm social, feministă, filantrop, descendentă a familiei de boieri patrioți liberali Văsescu, a îndeplinit funcția de președintă a filialei locale a Societății Naționale de Cruce Roșie din orașul Roman în timpul celui de-al doilea război mondial. A fost omagiată, post mortem, de către Statul Israel cu titlul și diploma de „Drepți între popoare” ( חסיד אומות העולם Hasid Umot HaOlam) pentru salvarea, în iulie 1941, a mii de evrei, urcați în zilele pogromului de la Iași în „trenurile morții”, sub pretextul deportării spre lagărul de la Călărași (Ialomița).

Potrivit unor biografi, Viorica Maria Ecaterina Ana Văsescu s-ar fi născut la Dămienești^[1], lângă Roman, în familia soților Ortansa Văsescu, născută Morțun, și a lui Gheorghe Văsescu, fiul boierului Alexandru Văsescu din Coțușca Botoșani, fost deputat și ministru liberal în guvernul Crețulescu.^[2] Copilăria și-o petrece la București sau la moșia bunicilor de la Coțușca. O dată cu numirea tatălui său Gheorghe Văsescu ca atașat militar la Legația României de la Paris, cu gradul de căpitan, Viorica va trăi în Franța definitivându-și studiile la Institutul ”Les Ruches”. Aceasta era o școală particulară care dădea o educație feministă, elevată, tinerelor care aspirau la o carieră de lider. Printre elevele Institutului s-a numarat și Eleanor Roosevelt, viitoarea activistă feministă și primă doamnă a Americii.

O nouă etapă din viața Vioricăi Văsescu este povestea de dragostea trăită cu tânărul, mai mare cu cinci ani decât ea, Ion C. Agarici, proaspăt inginer agronom, licențiat al Universității berlineze de la Charlottenburg. Primii fiori ai iubirii între cei doi s-au întrezărit încă din anii copilăriei Vioricăi petrecuți la moșia Morțunilor, bunicii dinspre mamă, de la Dămienești, regiunea în care își avea proprietățile și familia boierilor Agarici.^[3] Tânărul inginer agronom, instruit la Berlin, Ion Agarici a format pe moșiile sale de la Călugăreni și Drăgești o adevărată școală de cercetare agricolă, realizând noi soiuri de grâu și ovăz rezistente la dăunători și boli. Urmând exemplul bunicului său, va fi predispus și el spre fapte caritabile^[4]. A înființat Școala primară din satul Călugăreni, în anul 1919. Viorica și Ion Agarici au avut trei copii: Gheorghe (George) născut la 28 martie, anul 1911, Constantin (Costăchel) născut la 27 iulie, anul 1912 și Vasile născut în 1913(?) În anul 1927 ing. Ion Agarici s-a stins fulgerător din viață, la nici 47 de ani, după o apendicită acută gangrenoasă, în ciuda operației și îngrijirilor faimosului profesor dr. N. Hortolomei.

La 30 septembrie 1927, cernită de moartea soțului, Viorica Agarici donează Școlii primare “Costache Morțun” Nr. 2 din satul Drăgești, suma de 500 de lei pentru unele reparații și dotări. Din anul următor, 1928, Viorica Agarici se va dărui cu pasiune și cu toată energia activităților sociale și caritative din urbea Roman, preluând de la înaintașa sa, Cornelia Morțun președinția Filialei Societății Naționale de Cruce Roșie.

Activitatea Vioricăi Agarici în sprijinul celor defavorizați a fost mult mai amplă. A început prin a face parte din Comitetul de sprijin al Orfelinatului din Roman, a fost și președintă, timp de 23 de ani a Comitetului de sprijin al Școlii nr. 1 de fete din același oraș.

Viorica Agarici contribuise cu bani pentru construcția de școli în mai multe sate, fapt pentru care, în anul 1937 i s-a acordat medalia „Răsplata Muncii pentru construcții școlare”, clasa I. Ca președintă a Crucii Roșii, filiala Roman a fost răsplătită, în anii interbelici, cu Crucea „Meritul Sanitar” clasa I sau cu “Brevetul pentru Semnul de Distincție la Contribuția adusă Operelor Societății Naționale de Cruce Roșie”.^[1]

Doamna Viorica Agarici va rămâne însă în conștiința umanității prin atitudinea ei în calitatea de șef al Filialei orașului Roman a Societății Naționale de Cruce Roșie când, în ziua de 3 iulie 1941 trecând peste teamă, prejudecăți și reținerea celor care o înconjurau, a dat dovadă de curaj, înalt umanism, oferind ajutor în numele organizației căreia îi era devotată și în ale cărei principii credea^[5]

La trecerea prin gara Roman a “trenului morții” care transporta, în condiții îngrozitoare, sute de cetățeni români, evrei din Iași, deportați spre lagărul de la Călărași, Viorica Agarici cu autoritate și cu o dârzenie care au impresionat pe toți cei prezenți, a făcut ceea ce trebuia să facă Crucea Roșie în astfel de situații, salvând de la moarte multe persoane nevinovate, în ciuda opoziției autorităților de atunci.

Gestul Vioricăi Agarici nu a fost în zadar. După igienizarea corespunzătoare a vagoanelor și primul ajutor, alte filiale de Cruce Roșie de pe traseul trenului spre Călărași i-au luat exemplul, prinzând curaj să ofere tot sprijinul sărmanilor călători. După această eroică și dreptcreștinească faptă, Viorica Agarici a primit emoționante manifestări de recunoștință dar și reproșuri, gesturi reprobabile, mai puțin cavalerești din partea unor cetățeni ai urbei Roman^[6]. Cu amărăciune în suflet, începând cu anul 1943 renunță la șefia filialei Roman a Societății Naționale de Cruce Roșie, slujire pe care a onorat-o timp de 15 ani și se mută la București, la fiul ei Gheorghe.

O dată cu sfârșitul războiului și cu venirea comuniștilor la putere avea să se reîntoarcă la Roman, de astă dată forțată. Cu “domiciliul obligatoriu”, cu toată averea confiscată, a trebuit să trăiască printre străini, din mila cunoscuților, în timp ce doi din cei trei fii ai săi vor fi încarcerați pentru ani buni, în temnițele comuniste.

Alungată din propria casă, doamna Agarici a fost nevoită să-și câștige pâinea dând lecții de franceză și engleză la domiciliul copiilor noii protipendade comuniste.

Fapta Doamnei Agarici din acel început de iulie 1941 nu avea cum să fie uitată. În perioada sa de domiciliu obligatoriu la Roman a fost ajutată, discret, de medicul dr. Iozef Abraham și de fotograful Jack Reinstein, membri ai obștii evreiești din Roman.

După eliberarea băieților din închisoare a plecat din nou la București, pentru a locui la fiul ei cel mare, Georgel. Doamna Agarici a primit o rentă viageră din partea Federației Comunităților Evreiești de la București. Comuniștii nu au permis ca fapta sa de mare eroism și înalt umanism să fie evocată în public, cu excepția unor articole din “Revista cultului mozaic”. Doar în această publicație a apărut, în anul 1971, când Doamna Agarici era o “bunicuță de 85 de ani”, un amplu articol semnat de publicistul Marius Mircu^[7]. Viorica Agarici s-a stins din viață la 18 februarie 1979, la vârsta de 93 de ani. A fost înmormântată, două zile mai târziu, la Cimitirul Bellu, în cavoul unor rude îndepărtate, cavoul familiei Pillidi. La ceremonia înhumării a fost prezentă și o delegație a Federației Comunităților Evreiești condusă de ing Theodor Blumenfeld, președintele Comunității evreilor din București care, “în numele Eminenței Sale d. Șef rabin dr. Moses Rosen, a depus o coroană, ca omagiu celei care în plină beznă a urii hitleriste a știut să păstreze și să afirme în mod demn dragostea de om.” Numărul din 1 martie 1979 al Revistei Cultului Mozaic a anunțat moartea Doamnei Agarici, într-un scurt necrolog însoțit de portretul acesteia.^[8]

La 8 iunie 1983 Institutul Yad Vashem din Ierusalim i-a acordat, post mortem, Doamnei Viorica Agarici diploma și titlul de “Drept între popoare”, un arbore fiind plantat în memoria ei pe “Aleea Celor Drepți”^[9].

Statuia Vioricăi Agarici din gara Roman

După 1989 din ce în ce mai multe dovezi de cinstire a memoriei Vioricăi Agarici s-au făcut remarcate. Printre acestea: atribuirea numelui său unei străzi din orașul Roman, ridicarea unui bust în Gara Roman, operă a sculptorului nemțean Florin-Mircea Zaharescu, comemorarea specială de la Roman din anul 2005, atribuirea titlului de “cetățean de onoare al orașului Roman” în 2011, fixarea unei plăci comemorative pe locul unde odihnește eroina, la Cimitirul Bellu^[10]

În ziua de joi, 3 iulie 1941, “Trenul morții” a intrat în stația Roman la ora 11, înainte de amiază. Între orele 11 și 14,30, în timp ce trenul a fost remorcat spre peronul companiei sanitare din gară, s-a petrecut drama în centrul căreia s-a aflat Viorica Agarici. Jandarmii au împiedicat personalul Crucii Roșii să dea apă evreilor atârnați pe zăbrelele vagoanelor care țipau “Crucea Roșie, apă!”. Timp de trei ore președinta Crucii Roșii a alergat în oraș după o aprobare pentru “a-și îndeplini misiunea”^[11].

Iată un fragment din Declarația Vioricăi Agarici dată la Tribunalul Poporului din București, 26 iulie 1945: “M-am dus la gară; am vorbit cu comandantul militar al gării despre acest lucru, mi-a spus că nu este voie sa dăm apă la oamenii [aceia]. Atunci m-am adresat d-lui colonel Graur, comandantul garnizoanei [din Roman], i-am spus că Crucea Roșie este împiedicată a-și îndeplini misiunea. D-sa mi-a spus că nu poate dispune singur ci trebuie să întrebe [pe] un superior al dlui. M-am dus cu dânsul la mașină, ne-am dus la Cercul Militar unde la acea dată lua masa dl General Tătăranu, care a autorizat să se dea apă la oameni. M-am întors la locul unde trenul [era] oprit și am spus că avem ordin [care permite] să dăm apă la oameni.”^[12]

La toate acțiunile care au urmat, de spălarea și dezinfecție a vagoanelor, a fost de față și Viorica Agarici, cea care a adus vestea apei, iar jandarmii din Roman i-au respectat dispoziția: “De jandarmi nu am fost împiedicată să dau asistență, de asemenea nici doctorii nu au fost împiedicați să dea ajutoare”^[13]

Reprezentanta Crucii Roșii locale, Dna Viorica Agarici s-a cutremurat de ce a văzut: “Într-un strat gros de murdărie de om și de sânge [zăceau] zeci și zeci de oameni în fiecare vagon, goi, înnebuniți, lipiți între ei ca sardelele, morți, muribunzi și vii [împreună]…Duhnea îngrozitor….”^[14] Primii care au coborât au primit o ceașcă cu apă și un cub de zahăr de la medici evrei (primii care au intrat în contact cu evreii din tren), după care au fost îndreptați spre alt capăt al curții, unde au fost tunși, au aruncat hainele într-o groapă plină cu var și au urcat în vagonul de baie.^[11]

“Joi, dimineața, trenul s-a oprit în gara Roman. Toate vagoanele au fost deschise și din ele au început să coboare oamenii, complet dezbrăcați și, mai ales înspăimântați. Spre marea noastră surpriză o doamnă, împărțea căni de apă și bucățele de zahăr, a patra parte dintr-o felie de zahăr. Doamna se numea Agarici și reprezenta Crucea Roșie.”^[15]

“După foarte puțin timp, trenul s-a oprit în gara Roman. Ajutat de alții, m-am dat jos din tren. Eram gol pușcă. Tot ajutat de alții am fost pus să fac un duș cald. Mi-a făcut bine, foarte bine. După aceea o doamnă de la Crucea Roșie ne-a adus bucăți de zahăr și căni cu apă curată, am revenit la viață. Mai târziu am aflat că numele ei era doamna Agarici. O femeie simplă, dar autoritară. Un nume care merită să fie binecuvântat mereu și mereu. Un om de bine! O femeie cu suflet mare!”^[16]

Din declarația prefectului județului interbelic Roman, generalul Romulus Stănescu: “Cînd trenul cu deportați evrei din Iași a sosit în gara Roman, eu eram prefectul județului Roman ... Primele ajutoare în alimente, ceai, apă au fost procurate întâi prin Crucea Roșie, apoi prin Comunitatea Evreiască din Roman

·         1892 - S-a născut scriitorul rus Konstantin Aleksandrovici Fedin (m.15.07.1977).

·         1895 - S-a născut Vasile Al. George, poet, publicist, traducător (m.18.03.1960).

* 1902: Carlos Vidal (n. 24 februarie 1902; d. 7 iunie 1982) a fost un jucător chilian de fotbal. A jucat la Campionatul Mondial de Fotbal 1930. Era poreclit „El Zorro”.

·         1903: Vladimir Bartol, scriitor sloven (d. 1967)
* 1906: Berthold Friedrich Wilhelm Ernst August Heinrich Karl, Margraf de Baden (24 februarie 1906 – 27 octombrie 1963) a fost singurul fiu al Prințului Maximilian de Baden și a Prințesei Marie Louise de Hanovra. Din 1929 până la moartea sa, el a fost șeful Casei de Zähringen, care a domnit asupra Marelui Ducat de Baden până în 1918

La 17 august 1931, la Baden-Baden, s-a căsătorit cu Prințesa Theodora a Greciei și Danemarcei, fiica Prințului Andrei al Greciei și Danemarcei și a Prințesei Alice de Battenberg. Prin căsătorie a devenit cumnat al Prințului Filip, Duce de Edinburgh. Soția lui îi era verișoară de gradul doi prin Christian al IX-lea al Danemarcei. Ei au avut trei copii:^[1]

• Prințesa Margarita Alice Thyra Viktoria Marie Louise Scholastica de Baden (14 iulie 1932 - 15 ianuarie 2013), s-a căsătorit civil la Salem la 5 iunie 1957 și religios la 6 iunie 1957 cu Prințul Tomislav al Iugoslaviei; au avut copii și au divorțat în 1981.
• Prințul Max Andreas Friedrich Gustav Ernst August Bernhard de Baden (n. 3 iulie 1933), s-a căsătorit civil la 23 septembrie 1966 la Salem și religios la 30 septembrie 1966 la castelul Persenbeug, Austria, cu Arhiducesa Valerie de Austria; au patru copii.
• Prințul Ludwig Wilhelm Georg Ernst Christoph de Baden (n. 16 martie 1937), s-a căsătorit civil la Salem la 21 septembrie 1967 și religios la Wald, Austria, la 21 octombrie 1967 cu Prințesa Anna Maria (Marianne) Henrietta Eleonora Gobertina de Auersperg-Breunner (n. 1943), și au trei copii:
• Prințesa Sophie Thyra Josephine Georgine Henriette de Baden (n. 8 iulie 1975)
• Prințul Berthold Ernst-August Emich Rainer de Baden (n. 8 octombrie 1976)
• Prințesa Aglaë Margarete Tatiana Mary de Baden (n. 3 martie 1981

Berthold de Baden
Margraf de Baden
Prințul Berthold împreună cu părinții și sora sa
Date personale
Nume la naștere	Berthold Friedrich Wilhelm Ernst August Heinrich Karl
Născut	24 februarie 1906 Karlsruhe, Germania
Decedat	27 octombrie 1963 (57 de ani) Spaichingen, Germania
Părinți	Prințul Maximilian de Baden Prințesa Marie Louise de Hanovra
Frați și surori	Princess Marie Alexandra of Baden[*]
Căsătorit cu	Prințesa Theodora a Greciei și Danemarcei
Copii	Prințesa Margarita Maximilian, Margraf de Baden Prințul Ludwig Wilhelm
Cetățenie	Germania
Ocupație	conducător[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Margraf
Familie nobiliară	Casa de Zähringen
Șeful Casei de Zähringen
Domnie	1929 - 27 octombrie 1963
Predecesor	Maximilian de Baden
Succesor	Maximilian, Margraf de Baden

• 1906: Vasile Cristea (n. 24 februarie 1906, Șomoștelnic, Comitatul Târnava-Mică - d. 17 ianuarie 2000, Roma) a fost un episcop român unit, care a îndeplinit între anii 1960-1987 funcția de episcop pentru românii greco-catolici din diaspora.Episcopul Vasile Cristea, A.A., episcop pentru greco-catolicii români din diaspora, s-a născut la data de 24 februarie 1906 în comuna Șomoștelnic (astăzi în județul Mureș). A absolvit Liceul „Sfântul Vasile cel Mare” din Blaj, apoi a intrat la Academia Teologică din același oraș. A fost hirotonit ca preot greco-catolic la 27 martie 1932 al Ordinului Augustinienilor Asumpționiști (A.A.).
  Atras de viața călugărească, în toamna aceluiași an începe noviciatul intrând în Congregația "Frații Augustinieni Asumpționiști". Depune voturile la 17 octombrie 1933. În anul 1946 este numit rector la Colegiul "Pio Romeno" din Roma.
  Din fișa biografică pe care SSI-ul i-a întocmit-o la 20 octombrie 1947 se pot întrezări circumstanțele în care Vasile Cristea a reușit să părăsească România: "Pe data de 1 octombrie 1946, autoritatea ecleziastică l-a numit rector al Seminarului românesc "Pio Romeno" din Roma, însă, ulterior, nefăcându-i-se formele de plecare în Italia, pr. Cristea Vasile a cerut înapoi dosarul cu actele sale. Cu această ocazie, Cristea Vasile a declarat pr. Ioan Liviu Leluțiu că va pleca totuși împreună cu nunțiul Andrea Cassulo, cu pașaport diplomatic, în calitate de secretar, aceasta ca pretext spre a putea pleca la Roma mai ușor, ceea ce dovedește interesul ce-l au catolicii de a-l trimite în Italia.
  Din alte informări ale SSI rezultă că, la 2 ianuarie 1948, atât Vasile Cristea, cât și Aloisie Tăutu, clerici greco-catolici aflați la Roma, au refuzat să depună jurământul față de Republica Populară Română (RPR), deși au fost invitați în mod expres de către Bazil Șerban, însărcinatul cu afaceri al României. Din acest moment, au fost considerați "trădători".^[1]
  În perioada 1947-1950, pr. Vasile Cristea, A.A., a îndeplinit funcția de rector al Colegiului Pio Romeno din Roma, înainte de a-și închide porțile din cauza persecuției din țară. Imediat după interzicerea Bisericii Române Unite, în condițiile în care pierduse practic legăturile cu comunitatea greco-catolică din România, Sfântul Scaun a trecut la organizarea clerului unit rămas în exil. La 2 iulie 1960 a fost numit oficial al Curiei Romane și a primit treapta de episcop titular de Lebedus. A fost consacrat la Roma ca episcop titular de Lebedus la 8 septembrie 1960, pentru românii greco-catolici din exil.
  Numit ca episcop pentru credincioșii greco-catolici români din diaspora, Vasile Cristea, care și-a avut tot timpul reședința la Vatican, a avut în grijă misiunile greco-catolice românești de la Paris, München, Madrid și din alte părți ale Europei. În această calitate, s-a remarcat prin vizitele arhierești efectuate în Franța, Germania, Anglia sau SUA, printre comunitățile românilor uniți de acolo.
  Pentru credincioșii greco-catolici români care nu puteau asculta în nici un fel duminica sau în sărbători o liturghie catolică, li s-a recomandat să asculte Liturghia în limba română transmisă de postul de Radio Vatican, în cadrul căreia se rostea fie o omilie, fie o predică tematică instructivă. Această liturghie a fost mult timp onorată de prezența ierarhilor români uniți din emigrație, episcopul Vasile Cristea și arhiepiscopul Traian Crișan.
  În anul 1967, privind retrospectiv, Patriarhul Justinian a evocat motivele principale ale refuzului Bisericii Ortodoxe Românede a trimite observatori la Conciliul Vatican II: „organizarea de expoziții defăimătoare la adresa Bisericii și statului român” și „hirotonirea unui cleric fugar din țară, Vasile Cristea, ca episcop unit...”. Expoziția cu pricina, intitulată „Biserica martiră”, a fost organizată de iezuitul Chianella cu ocazia Conciliului Vatican II, fiind dedicată suferințelor îndurate de Biserica din Europa răsăriteană. Aceeași manifestare a fost calificată de autoritățile comuniste drept „activitate dușmănoasă” a Vaticanului, o probă că Roma papală nu renunțase cu adevărat la „propaganda calomnioasă” nici măcar atunci când îmbrățișase ecumenismul. ^[2]
  Episcopul Vasile Cristea a participat la consacrarea episcopală a lui Miroslav Stefan Marusyn (episcop titular de Cadi, oficial al Curiei Romane) la 28 iulie 1974 și a lui Anárghyros Printesis (episcop titular de Gratianopolis și al credincioșilor catolici de rit bizantin din Grecia) la 6 august 1975.
  În anul 1966 l-a sfințit preot pe Nathaniel Popp, devenit mai târziu episcop al Bisericii Ortodoxe Române din America.^[3]
  S-a retras la 10 octombrie 1987 din demnitatea de oficial al Curiei Romane, continuând însă să trăiască la Roma. Episcopul Vasile Cristea a trecut la cele veșnice la 17 ianuarie 2000, la vârsta de aproape 94 ani. Este înmormântat în Cimitirul "Campo Verano" al Colegiului Pontifical „Pio Romeno” din Roma, unde sunt înmormântați de asemenea arhiepiscopul Traian Crișan și monseniorul Aloisie Ludovic Tăutu.

Vasile Cristea
Date personale
Născut	24 februarie 1906  Mica, Mureș, România
Decedat	17 ianuarie 2000 (93 de ani)  Roma, Italia
Înmormântat	Campo Verano[*]
Religie	Biserica Română Unită cu Roma
Ocupație	preot catolic[*]
Funcția episcopală
Sediul	Roma
Titlul	Oficial al Curiei Romane
Perioada	1960 - 1987
Cariera religioasă
Hirotonire episcopală	8 septembrie 1960
Alte funcții	Episcop titular de Lebedus

·         1908 - S-a născut Harry Brauner, etnomuzicolog şi compozitor (m.11.03.1988).

·         1909 - S-a născut Al. Dimitriu-Păuşeşti, publicist şi traducător. A semnat traducerea romanului lui Roger Martin du Gard, "Familia Thibault" (m.07.11.1977).

* 1926: Ovidiu Cotruș (pseudonim poetic: Ovidiu Sabin, n. 24 februarie 1926, Oradea – d. 12 septembrie 1977, Timișoara) a fost un poet și critic literar român, deținut politic sub regimul comunist. Era nepotul lui Aron Cotruș.

Tatăl său a fost profesor de geografie. Ovidiu Cotruș a urmat liceul la Oradea și Arad. A continuat studiile la Facultatea de Litere și Filosofie de la Universitatea din Cluj.

A fost arestat în anul 1950, ca victimă a unui proces politic, în urma căruia a primit 14 ani de detenție, până în 1964.

În 1965, a fost angajat redactor la revista Familia.

A murit în septembrie 1977 la Timișoara, suferind de o boală gravă de ficat contractată în închisoare.

Cel mai bun prieten al sau a fost Ștefan Augustin Doinaș.

Printre persoanele frecventate de el se numără personalități de seama ale culturii române și nu numai: Mircea Eliade, André Malraux, Pierre Emmanuel, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca etc.

Soția sa, Delia, a păstrat toate manuscrisele sale și le-a oferit mai târziu spre publicare.

A început prin publicarea de versuri în revista „Societatea de mâine”, dar, după cum consideră poetul, adevăratul său debut a fost în revista „Cercului literar” din Sibiu (1945), când a publicat sub pseudonimul Ovidiu Sabin.

A continuat la revistele Secolul 20, Luceafărul și Orizont.

Primul său volum, monografia „Opera lui Mateiu I. Caragiale”, a apărut postum în 1977 și a fost reeditat în 1983 de Editura Minerva din București.

În anul 1983 a apărut volumul de studii „Meditații Critice”, prefațat de Ștefan Augustin Doinaș.

După 1990, la Editura Cartea Românească în colecția Eseuri/Critică, a apărut volumul „Dialoguri”, cu o prefață semnată de Cornel Ungureanu.

Altă lucrare, apărută în anul 2000, este "Titu Maiorescu și cultura română" publicată la Editura Paralela 45 din Pitești.

În închisoare l-a cunoscut pe Radu Gyr. A memorat și ulterior a pus pe hârtie câteva din volumele postume ale poetului.

·         1927: Emmanuelle Riva, actriță franceză

·         1927 - S-a născut prozatorul Valentin Berbecaru.

·         1929 – S-a nascut actrita romana de teatru si film Marga Barbu;(d. 2009)

* 1929: Zdzisław Beksiński (n. 24 februarie 1929, Sanok - d. 21 februarie 2005, Varșovia) a fost un pictor cunoscut pentru tablourile sale cu trupuri descompuse și fanteziile sexuale sado-masochiste.

·         1932: Eugen Cizek, istoric literar român

·         1932 - S-a născut compozitorul francez de muzică de film Michel Legrand la Paris. Esteun compozitor, aranjor, dirijor și pianist francez, de origine  armeană.Părinții lui erau Raymond Legrand (1908-1974) și Marcelle Der Mikaëlian. A colaborat cu Albert Barillé creând genericul pentru fiecare dintre seriile din A fost odată…  Michel Legrand studiază pianul la Conservatorul din Paris între 1942 și 1949 în clasa profesoarelor Lucette Descaves și Nadia Boulanger. Legrand este un compozitor prolific, după ce a scris peste 200 de generice de film și televiziune în plus a compus multe melodii memorabile.  El este cel mai bine cunoscut pentru muzica sa de film cum ar fi Umbrelele de Cherbourg (1964) și Thomas Crown Affair (1968) inclusiv  piesa “Morile de vânt din mintea ta”, pentru care a câștigat primul său premiu al Academiei.

·         1933 - S-a născut David Newman, saxofonist american.

·         1934: Renata Scotto, soprană italiană
* 1934: Bingu wa Mutharika (n. 24 februarie 1934 - d. 5 aprilie 2012) a fost al 3-lea președinte al statului Malawi, în perioada 24 mai 2004 - 6 aprilie 2012.

·         1937 - S-a născut biologul Maya Simionescu, membru al Academiei Române.

·         1938 - S-a născut filosoful Alexandru Surdu, membru al Academiei Române.

·         1939: Richard Oschanitzky, compozitor român (d. 1979)

·         1940 - S-a născut Virgil Bulat, poet şi traducător.

* 1940: Denis Law (n. 24 februarie 1940, Aberdeen, Scoția) este un fotbalistscoțian, retras din activitate. Law și-a făcut un nume ca atacant din anii '1950 până în anii '1970.

·         1942: Mihai Mocanu (n. 24 februarie 1942, Constanța - d.18 iunie 2009, Constanța), a fost un fotbalist și antrenor român, care a jucat în echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din Mexic, 1970.

·         1942 - S-a născut Paul Jones (Paul Pond), vocalist şi compozitor britanic (Manfred Mann).

* 1943: Horia Bădescu (n. 24 februarie 1943, Arefu, județul Argeș) este un poet, prozator și eseist român contemporan.
Este fiul lui Gheorghe Bădescu, învățător, și al Elenei (n. Petcu). Urmează studiilie liceale la Curtea de Argeș (1957-1960). Licențiat al Facultății de Filologie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj (1968), unde a studiat cu profesorii Mircea Zaciu, Ion Vlad, Iosif Pervain, Octavian Șchiau, Dumitru Drașoveanu, Ion Pulbere, Dumitru Pop etc. Face parte din gruparea revistei „Echinox”. Și-a luat doctoratul în litere cu teza Memoria Ființei - Poezie și Sacru (1997). Debut absolut cu poezie în revista „Tribuna” (1964). A fost redactor la Studioul Teritorial de Radio din Cluj, iar din 1987 director al Teatrului Național din Cluj. După 1990 a fost director al Studioului Teritorial de Radio din Cluj, apoi director al Centrului Cultural Român de la Paris și atașat cultural la Ambasada României în Franța. Este tradus și publicat în reviste literare din Franța, Belgia, Spania, SUA, Canada, Rusia, India, Bulgaria, Italia, Macedonia, Armenia, Vietnam, Peru. Este distins cu Ordinul Național „Meritul cultural” în grad de Comandor în anul 2004.
Poeme

• Marile Eleusii, Cluj, Ed. Dacia, 1971
• Nevăzutele Urse, Cluj, Ed. Dacia, 1975
• Cântece de viscol, balade, București, Ed. Eminescu, 1976
• Anonimus, Cluj, Ed. Dacia, 1977
• Ascunsa trudă, București, Ed. Eminescu, 1979
• Recurs la singurătate, București, Ed. Eminescu, 1982
• Starea bizantină, balade, Cluj, Ed. Dacia, 1983
• Apărarea lui Socrate, București, Ed. Eminescu, 1985
• Anotimpurile, București, Ed. Eminescu, 1987
• Furcile caudine, București, Ed. Eminescu, 1991
• Lieduri, Cluj, Ed. Dacia, 1992
• Fierul spinilor, Cluj, Ed. Mesagerul, 1995
• Ronsete, Cluj, Ed. Clusium, 1995
• A doua venire / Le deuxième retour, Oradea, Ed. Cogito, 1996
• Ziua cenușii, Bucurști, Ed. Eminescu, 2000
• La salle d’attente/Sala de așteptare (ediție bibliofilă), București, Biblioteca Sadoveanu, 2003
• D’un jour à l’autre/De la o zi la alta, Cluj, Cartea Cărții de Știință, 2006
• Pielea îngerului, Cluj, Ed. Limes, 2007
• Vei trăi cât cuvintele tale, Cluj, Ed. Dacia XXI, 2010
• E toamnă nebun de frumoasă la Cluj, Cluj, Ed. Eikon, 2011
• Un înger răstignit pe gură, Iași, Tipo Moldova, 2011
• Cărțile viețuirii, Cluj, Ed. Eikon, 2013
• Decameronice, Cluj, Ed. Școala Ardeleană, 2017

Eseuri:

• Magda Isanos. Drumul spre Eleusis, București, Ed. Albatros, 1975
• Grigore Alexandrescu. Parada măștilor, București, Ed. Albatros, 1981
• Meșterul Manole sau imanența tragicului, București, Ed. Cartea Românească, 1986
• Ferestre, tablete, București, Ed. Albatros, 1990
• Ieșirea din Europa, tablete, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1996
• Memoria Ființei ‒ Poezia și Sacrul, Iași, Ed. Junimea, 2008 ^[2]
• Dacă Orfeu, Cluj, Ed. Limes, 2015

Romane:

• Joia patimilor, București, Ed. Cartea Românească, 1981; reeditare, Ed. Libra, 1993
• Zborul gâștei sălbatice, București, Ed. Eminescu, 1989; reeditare, Cluj, Ed. Școala Ardeleană, 2016
• O noapte cât o mie de nopți, Cluj, Ed. Limes, 2011

Horia Bădescu
Date personale
Născut	24 februarie 1943, Arefu
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Ocupație	poet, prozator, publicist
Limbi	limba română[1]
Activitatea literară
Operă de debut	Marile Eleusii

·         1943 - S-a născut George Harrison, fost membru al formaţiei "Beatles" (m.29.11.2001).

·         1944 - S-a născut Nicky Hopkins, pianist şi compozitor britanic.
* 1944: David Jeffrey Wineland (n. 24 februarie 1944, Milwaukee, Wisconsin, SUA) este un fizician american, laureat al Premiului Nobel pentru Fizicăîn 2012, împreună cu Serge Haroche, pentru „metode experimentale inovative care permit măsurarea și manevrarea sistemelor cuantice individuale”. Wineland a dezvoltat o metodă bazată pe capcanele Paulpentru măsurarea stărilor cuantice ale ionilor, cu ajutorul unor fotoni

·         1947 - S-a născut Rupert Holmes, cântăreţ, compozitor şi producător american, născut în Anglia.

·         1947 - S-a născut Lonnie Turner, basist american (Steve Miller Band).
* 1947: Edward James Olmos (n. 24 februarie 1947, Los Angeles) este un actor american mexican^[2] și regizor. Printre cele mai notabile roluri ale sale sunt William Adama în serialul reimaginat Battlestar Galactica, Lt. Martin Castillo din Miami Vice, profesorul Jaime Escalante în Stand and Deliver, patriarhul Abraham Quintanilla în filmul Selena, detectivul Gaff din Blade Runner, naratorul El Pachuco în piesa de teatru și filmul Zoot Suit.

În 1988, Olmos a fost nominalizat la Premiul Oscar pentru cel mai bun actor pentru interpretarea sa în filmul Stand and Deliver.

Printre alte producții notabile la care a lucrat ca actor latino, regizor sau producător de film se numără filme de televiziune sau emisiuni TV precum American Me, The Burning Season, My Family/Mi Familia, 12 oameni furioși, The Disappearance of Garcia Lorca, Walkout, The Wonderful Ice Cream Suit sau American Family: Journey of Dreams.

·         1948 - S-a născut Dennis Waterman, actor şi cântăreţ britanic.

·         1949 - S-a născut Ştefan Damian, poet, prozator şi traducător.

·         1949 - S-a născut Luminiţa Constantinescu, critic muzical şi realizator TV,

* 1950: Jan Cornelius (n. 24 februarie 1950, Reșița, Banat, România) este un scriitor de limba germană, traducător, dramaturg din Germania, originar din România, care din 1977 s-a stabilit în Germania, la Düsseldorf.

A făcut studii de franceză, engleză și spaniolă, la Universitățile din Timișoara, Düsseldorf și Stirling (Marea Britanie)^[1], după care a lucrat ca profesor de liceu la Duisburg și Düsseldorf.

Din anul 2000 lucrează ca liber profesionist. A scris proză satirică, poezii, cărți pentru copii și librete pentru spectacole de cabaret. A colaborat la publicații ca Eulenspiegel și Nebelspalter și a scris piese de teatru radiofonic, difuzate în special de WDR ^[2], mai ales prin emisiunea „Auf ein Wort“.^[3]

În România, a publicat comentarii despre literatură în Observator cultural, Dilema veche și România literară

* 1951: Debra Jo Rupp (n. 24 februarie 1951) este o actriță americancă de televiziune și film, probabil cel mai cunoscută pentru rolul ca Kitty Forman din sitcom-ul, That '70s Show. Este de asemenea cunoscută pentru rolul ca Alice din al treilea, al patrulea și al cincilea sezon din Friends.

* 1954: Sidney K. „Sid” Meier (n. 24 februarie 1954, Sarnia, Ontario, Canada) este un programator canadiano-american și designer al câtorva jocuri video populare, cel mai notabil fiind Civilization. A fondat compania producătoare de jocuri Firaxis Games împreună cu Jeff Briggs și Brian Reynolds în 1996.

·         1955 - S-a născut artistul plastic Anton Raţiu.

·         1955: Alain Marie Pascal Prost (n. 24 februarie 1955, Saint-Chamond) este un fost pilot de Formula 1, cvadruplu campion mondial în acest sport, câștigând acest titlu în 1985, 1986, 1989 și 1993.

Între 1997 și 2001 a condus propria sa echipă de Formula 1, Prost.

·         1955: Steven Paul Jobs (n. 24 februarie 1955 - d. 5 octombrie 2011)^[8][9][10] a fost cofondatorul^[11] și CEO-ul (directorul general) al firmei Apple Computer, precum și CEO al firmei Pixar, până la achiziția acestui studio de animație de către compania Disney. A fost cel mai mare acționar al companiei Disney ^[12] și membru în consiliul de directori ai Disney. Jobs este considerat ca fiind unul dintre cele mai influente personaje atât din industria calculatoarelor cât și în industria divertismentului.^[13]

Cariera în afaceri a lui Jobs a contribuit la formarea mitului întreprinzătorului inteligent și individualist din Silicon Valley care este preocupat de designul produsului și importanța crucială pe care o are aspectul estetic al produsului în cucerirea clienților. Munca sa de dezvoltare de produse care sunt atât funcționale cât și elegante i-au adus o reputație la care mulți admiratori fac referință.^[14]

Împreună cu cofondatorul Apple Steve Wozniak, Jobs a ajutat la popularizarea calculatorului personal spre sfârșitul anilor '70. La începutul anilor '80, încă lucrând la Apple, Jobs a fost unul dintre primii care a sesizat succesul comercial pe care interfețele grafice operate prin intermediul mouse-ului îl pot avea.^[15] În 1985, după ce a pierdut lupta pentru putere cu consiliul de directori ai companiei Apple, Jobs a fondat NeXT, o companie care dezvolta o platformă de computere specializată în învățământul superior și piața oamenilor de afaceri. Achiziția firmei NeXT în anul 1997 de către Apple l-a adus înapoi pe Jobs la compania pe care o fondase.

·         1957 - S-a născut artistul fotograf Csaba Balási.

·         1959 - S-a născut Colin Farley, basist şi vocalist britanic (Cutting Crew).
* 1961: Erna Solberg (n. 24 februarie 1961) este o politiciană norvegiană care îndeplinește funcțiile de prim-ministru al Norvegiei din 16 octombrie2013,^[1] respectiv lider al Partidului Conservator din 9 mai 2004. După câștigarea alegerilor parlamentare din septembrie 2013, Solberg a devenit a doua femeie prim-ministru a Norvegiei, după laburista Gro Harlem Brundtland.^[2] Nativă din orașul hanseatic Bergen, Erna Solberg a activat întreaga sa carieră doar în politică.^[3] După studii îndelungate de științe politice și economie, ea a devenit deputat la 28 de ani, un post pe care nu l-a părăsit decât pentru a intra în guvern.^[3]

Ea și-a câștigat supranumele de Erna de Fier pentru fermitatea de care a dat dovadă în gestionarea chestiunilor privind imigrația în postul de ministru al administrației locale și dezvoltării regionale între 2001 și 2005

* 1965: Gwen Amber Rose Araujo (n. 24 februarie 1985, Newark, New Jersey, SUA – d. 4 octombrie 2002, Newark, New Jersey, SUA) a fost o adolescentă transgen cu probleme în găsirea adevăratei identități sexuale, care a fost ucisă de mai multe persoane în timpul unui atac.^[1]Deși din punct de vedere biologic s-a născut bărbat, având numele Edward Araujo, Jr.,^[1] în pre-adolescență ea a început să poarte haine de damă, schimbându-și numele în Gwen.^[2] La vârsta de șaptesprezece ani, Araujo a fost omorâtă de un grup de patru tineri, care au bătut-o cu sălbăticie timp de cinci ore, pentru ca apoi să o stranguleze și să o îngroape într-o pădure.^[3]

Circumstanțele crimei au transformat acest caz într-unul dintre cele mai mediatizate anchete ce au avut în prim-plan uciderea unei persoane transgen.^[4][5] Viața lui Araujo a fost imortalizată în filmul O fată ca mine(2006),^[6] iar diverse grupuri ce susțin comunitatea LGBT au lansat în memoria lui Gwen campanii pentru a ajuta oamenii să înțeleagă adevăratele probleme cu care se confruntă persoanele cu o orientare sexuală diferită

* 1966: William George "Billy" Zane, Jr. (n. 24 februarie 1966) este un actor și producător american.

·         1967: Brian Schmidt, astrofizician australian, laureat Nobel
* 1971: Alexandru Tănase (n. 24 februarie 1971, Chișinău) este un jurist și politician din Republica Moldova, fost Ministru al Justiției între 2009-2011 și 2018, care din octombrie 2011 până în mai 2017 a fost președinte al Curții Constituționale a Republicii Moldova. Este unul dintre cei 3 fii ai fostului jurnalist moldovean Constantin Tănase.

·         1974: Mircea Badea, prezentator de televiziune și actor roman

* 1974: Igor Cobileanski (n. 24 februarie 1974, orașul Comrat) este un scenarist și regizor de teatru și film din Republica Moldova, reprezentant al generației tinere de cineaști.

Igor Cobileanski s-a născut la data de 24 februarie 1974, în orașul Comrat. A debutat ca actor în anul 1988 la studioul "Moldova-film" în filmul "Durerea", ecranizare a romanului omonim de Vladimir Beșleagă, înterpretând rolul principal și jucând alături de Vasile Brescanu, Svetlana Toma și alți actori. A interpretat apoi și si alte roluri, atât în film, cât și în teatru (spectacolul "Din tată-n fiu").

A urmat cursurile Facultății de Regie Film și TV din cadrul Academiei de Teatru și Film din București (1991-1995). Reîntors în Republica Moldova după absolvirea facultății, este angajat ca prezentator TV la Catalan TV (1997-2001). La acea televiziune, el a prezentat emisiunea matinală "Teledinamic" și emisiunea "Extrem - XT" (fiind și regizor al acesteia) etc.

Începând din anul 2001, Igor Cobileanski lucrează ca regizor și realizator de programe la OWH TV Studio, printre programele realizate numărându-se: emisiunea muzicală "Rock Vagon", ciclul de emisiuni sociale "Metropolis", ciclul de emisiuni muzicale "Start" ș.a.

În afară de activitatea de televiziune, Igor Cobileanski desfășoară o intensă activitate ca regizor de filme documentare și filme artistice de scurt metraj, colaborând cu studioul "Moldova-film". În anul 2001, devine membru al Uniunii Cineaștilor din Moldova. La Congresul Uniunii Cineaștilor din Moldova din anul 2004, el a candidat pentru funcția de președinte al acestei instituții.

În luna aprilie 2008, Institutul Cultural Român i-a dedicat o seară de proiecții.

* 1976: Yuval Noah Harari (în ebraică: יובל נח הררי‎‎; n. 24 februarie 1976,^[1]Kiryat Ata[*], Israel) este un istoric israelian, profesor titular la departamentul de Istorie al Universității Ebraice din Ierusalim. Este autorul cărților de succes internațional Sapiens Scurtă istorie a omenirii (2011, tradusă în românește în 2017) și Homo Deus Scurtă istorie a viitorului (2015, tradusă în românește în 2018).

* 1976: Jan Koum (în ucraineană Ян Кум, transliterat: Ian Kum; n. 24 februarie1976, Kiev, URSS) este un om de afaceri american de origine ucraineană, cunoscut ca fiind directorul și co-fondatorul platformei WhatsApp, care ulterior a fost cumpărată de "Facebook Inc." în februarie 2014 pentru suma de 19,3 miliarde de dolari.

În 2014 a intrat pe lista "Forbes" a celor mai bogați americani pe poziția 62, cu o avere estimată la 7,5 miliarde de dolari.

* 1977: Floyd Joy Mayweather Jr. (n. Floyd Joy Sinclair; n. 24 februarie1977,^[1] Grand Rapids, SUA) este un pugilist profesionist american.

* 1980: Shinsuke Nakamura (中邑真輔 Nakamura Shinsuke^?)^[6][8] n. 14 februarie 1980, Kyoto, Japonia) este un wrestler profesionist și luptător de arte marțiale mixte japonez, care în prezent lucrează în WWE, pentru marca SmackDown Live.

* 1980: Raul-Stig Rästa (n. 24 februarie 1980) este un cântăreț eston care a reprezentat Estonia la Concursul Muzical Eurovision 2015 alături de Elina Born cu piesa „Goodbye to Yesterday"

* 1981: Lleyton Hewitt (n. 24 februarie 1981) este un fost jucător profesionist australian de tenis de câmp, născut la Adelaide, fost număr 1 în clasamentul ATP, timp de 80 de săptămâni.

* 1981: Vadim Pistrinciuc (n. 24 februarie 1981) este un politician din Republica Moldova care din decembrie 2014 este deputat în Parlamentul Republicii Moldova pe listele Partidului Liberal Democrat din Moldova. Face parte din „Comisia protecție socială, sănătate și familie ”.

* 1982: Hugo Luz (n. 24 februarie 1982) este jucător de fotbal portughez care evoluează la clubul SC Farense.

* 1984: Igor Tîgîrlaș (n. 24 februarie 1984, Chișinău) este un jucător moldovean de fotbal, în prezent legitimat la Metalurg Zaporijia(Ucraina), dar împrumutat la Cernomoreț Odessa și component al echipei naționale de fotbal a Republicii Moldova.

* 1988: Ionuț Alexandru Dobroiu (n. 24 februarie, 1988) este un fotbalist român ce a activat la cluburile Rapid București^[1] și Pandurii Târgu Jiu

* 1990: Ana Maria Dragut (născută pe 24 februarie 1990, în Darabani)^[3] este o handbalistă română ce joacă pentru echipa națională a României pe postul de intermediar dreapta. Numele său este uneori pronunțat sau transcris în mod eronat „Drăguț”.

* 1995: Narcis Iustin Ianău (n. 24 februarie 1995, Barați, județul Bacău) este un cântăreț român.

Narcis Ianău s-a născut pe 24 februarie 1995^[1] în localitatea Barați din județul Bacău, din părinții Eduard și Felicia. De la vârsta de 5 ani a cântat în corul Bisericii Catolice din Barați, unde dascalul l-a așezat în rândul sopranelor.^[1] După terminarea clasei a VIII-a a urmat Liceul de Artă „George Apostu” din Bacău.^[2] După terminarea liceului și-a început studiile la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj

A semnat un contract cu Frank Peterson, un producător care a lucrat cu artiști precum Sarah Brightman, Ofra Haza, Gregorian și Andrea Bocelli.^[16] Împreună cu Frank Peterson a colaborat la realizarea a două albume Gregorian în 2013 pentru albumul Masters of Chant Chapter IX ca feat pentru piesele Gloria si in 2014 pentru albumul "Winter Chants" ca feat pentru piesele "Jesu joy of man's desiring" si Ave Maria.^[17] Aceste doua albume s-au vandut pe plan mondial, iar cel de-al doilea a avut un succes foarte mare, fiind acum nominalizat pentru Echo (music award) la categoria Crossover si a fost de-a lungul timpului in topul celor mai bine vandute albume din mai multe tari

* 1995: Elena Andreea Panțuroiu (n. 24 februarie 1995, Câmpulung) este o atletă română, specializată pe triplu salt.

* 1997: Đurđina Jauković (n. 24 februarie 1997, în Nikšić)^[1] este o handbalistă din Muntenegru care joacă pentru clubul ŽRK Danilovgrad pe postul de intermediar stânga.

Decese

·         616: Regele Ethelbert de Kent

·         1387 – Regele Carol al III- lea al  Neapolelui și Ungariei este asasinat la Buda.

·         1563: François de Guise, militar și om de stat francez (n. 1519)
* 1685: Isabella Clara de Austria (12 august 1629 – 24 februarie 1685) a fost fiica lui Leopold al V-lea, Arhiduce de Austria și a soției acestuia, Claudia de Medici. A fost membră a Casei de Habsburg și Arhiducesă de Austria.

Isabella a fost al treilea copil din cei cinci ai părinților ei. Printre frații ei: Ferdinand Karl, Arhiduce de Austria, Arhiducele Sigismund Francis de Austria și Maria Leopoldine de Austria, soția lui Ferdinand al III-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman.

Bunicii paterni au fost Carol al II-lea, Arhiduce de Austria și Maria Anna de Bavaria. Bunicii materni au fost Ferdinando I de Medici, Mare Duce de Toscana și Christina de Lorena.

La 7 noiembrie 1649 Isabella s-a căsătorit cu Carol al III-lea, Duce de Mantua (1629 - 1665) care a devenit Duce de Mantua și Monferrato în 1637. Căsătoria lor a creat o alianță între Casa de Gonzaga și familiile Habsburg.^[2]

Carol a avut o iubită, Margaret Oak și uneori o neglija pe Isabella. Carol și soția sa au avut un fiu, Carol al IV-lea, Duce de Mantua (31 august 1652 – 5 iulie 1708).

·         1704: A murit Marc-Antoine Charpentier, compozitor francez (n. 1643).
* 1729: Ernst Ludwig II, Duce de Saxa-Meiningen (8 august 1709 – 24 februarie 1729), a fost Duce de Saxa-Meiningen.

A fost al treilea fiu însă al doilea fiu supraviețuitor al lui Ernst Ludwig I, Duce de Saxa-Meiningen și a primei soții a acestuia, Dorothea Marie de Saxa-Gotha. Decesul fratelui său mai mare Josef Bernhard (22 martie 1724) l-a transformat în moștenitor al ducatului de Saxa-Meiningen. Când tatăl său a murit șapte luni mai târziu (24 noiembrie 1724), Ernst Ludwig - în vârstă de cincisprezece ani- a moștenit ducatul împreună cu fratele său mai mic, Karl Frederick.

Pentru că cei doi prinți erau minori, unchii lor Frederik Wilhelm și Anton Ulrich au fost regenți până în 1733. Ernst Ludwig a murit după cinci ani, la numai 19 ani ani și a fost succedat de fratele său, Karl Frederick

·         1777: Iosif I al Portugaliei (n. 1714)

·         1810: Henry Cavendish (n. 10 octombrie 1731 – d. 24 februarie 1810) a fost fizician și chimist englez. Este cunoscut în special pentru descoperirea hidrogenului, în 1766, a sintezei apei, în 1784, și a celebrului experiment omonim (experimentul Cavendish), din anii 1797 - 1798, în care savantul englez a măsurat forța de atracție dintre două mase suspendate cu ajutorul unei balanțe de torsiune, iar ca rezultante derivate a putut calcula, pentru prima dată, constanta atracției universale și masa Pământului.

·         1815: Robert Fulton, inventator american (n. 1765). Robert Fulton (n. 14 noiembrie 1765, Little Britain, astăzi Fulton, Pennsylvania – d. 24 februarie 1815, New York) a fost un inginer și inventator american, creditat incorect pentru mult timp ca fiind constructorul primei nave acționate de forța aburilor, Clermont (1807), cu care a întreprins o călătorie de la New York la Albany pe râul / fluviul Hudson. În schimb, în mod corect, Fulton poate fi creditat a fi fost autorul planurilor și constructorul efectiv ale primelor nave cu aburi complet operaționale, precum și a primului submarin funcțional, comandat de Napoleon Bonaparte, denumit Nautilius, care a fost testat în 1800. Deși lista inginerilor, constructorilor și întreprinzătorilor care au încercat să realizeze vase care să fie acționate mecanic este lungă, începând cu însuși realizatorul motorului cu aburi cu regulator centrifugal, James Watt, importanța lui Robert Fulton în istoria ingineriei și a navigației constă în realizarea primelor nave acționate mecanic, care erau complet funcționale, operaționale și fiabile. El a adus un aport important împreună cu John Ericsson, Francis Pettit Smith, David Bushnell și Josef Ressel la perfecționarea tehnicii navigației

·         1856: Nikolai Ivanovici Lobacevski (n. 1792 — d. 1856) a fost un matematician rus, profesor și rector al Universității de Stat din Kazan, Tatarstan, membru al mai multor societăți științifice.

Societatea Regală din Göttingen, Germania, l-a primit în rândurile sale la propunerea lui Gauss.

Țarul Nicolae I al Rusiei i-a acordat gradul de general.

Lobacevski a susținut posibilitatea construirii unui sistem neeuclidian al geometriei și a creat una din variantele ei posibile, concomitent cu János Bolyai.

* 1876: Joseph Jenkins Roberts (n. 15 martie 1809 – 24 februarie 1876) a fost președintele Liberiei de două ori (1848-1856 și 1872-1876). S-a născut în Norfolk, Virginia, USA, Roberts a emigrat în Liberia în 1829 în tinerețe. Și-a deschis un magazin în Monrovia, după care a intrat în politică. Când Liberia a devenit stat independent în 1847, Roberts a fost ales primul președinte al țării, și a îndeplinit această funcție până în 1856. În 1872 a fost din nou ales președinte.

* 1884: Christian Tell (n. 12 ianuarie 1808,^[1] Brașov, Imperiul Austriac – d. 4/16 februarie 1884,^[1] București, România^[2] ) a fost un politician și generalromân.

S-a născut la Brașov pe 12 ianuarie 1808. Și-a făcut studile la Colegiul Sfântul Sava din București, unde i-a avut ca profesori pe Gheorghe Lazăr și Ion Heliade Rădulescu. A fost influențat de către Ion Heliade Rădulescu, împărtășind abordarea moderată a acestuia, referitoare la afirmarea națională a românilor.

Christian Tell s-a înrolat în forțele militare ale Imperiului Otoman, luptând în Războiul ruso-turc din 1828-1829, unde a primit gradul de căpitan^[3]. În 1830, intră în nou-formata armată a Țării Românești, avansând constant în gradele militare. În 1834 s-a căsătorit cu Târșița Ștefănescu, fiica unui mic boier oltean.^[4]

În 1843, împreună cu Ion Ghica și Nicolae Bălcescu, a pus bazele societății secrete bucureștene Frăția - care a fost motorul revoluției de la 1848.^[5] De asemenea, a susținut în 1857 alegerea deputaților masonipentru Divanul ad-hoc.^[6]

La izbucnirea revoluției de la 1848, Christian Tell a mobilizat trupele pe care le comanda în sprijinul revoluționarilor din Țara Românească, ajungând să fie cunoscut sub numele de „sabia revoluției”. A fost prezent la adunarea de la 9 iunie 1848, care a emis Proclamația de la Islaz, fiind numit printre cei cinci membri ai guvernului provizoriu înființat în acel moment. Christian Tell a făcut de asemenea parte și din noul guvern provizoriu stabilit la București, iar după 19 iulie 1848 a fost membru al locotenenței domnești (împreună cu Ion Heliade Rădulescu și Nicolae Golescu). A militat pentru înființarea și înzestrarea Gărzii Naționale, fiind înaintat la gradul de general^[7].

După înfrângerea revoluției de la 1848, pentru Tell a urmat o perioadă grea a exilului în Franța și apoi în insula Chios și Smirna, o bună bucată de timp fiind despărțit de familie și confruntat, ca de altfel majoritatea românilor aflați în pribegie, cu dificultăți financiare. Împreună cu ceilalți doi membri ai locotenenței domnești, Ion Heliade Rădulescu și Nicolae Golescu, a încercat să reorganizeze emigrația românească (aripa moderată), intrând uneori în conflict cu aripa radicală (Brătienii, C. A. Rosetti, Ion Ghica).

Christian Tell s-a întors din exil în 1857. A fost participant activ (deputat, coordonator al Comisiei Centrale de la Focșani) în mișcarea unionistă, care a dus la dubla alegere ca domnitor în 1859 a lui Alexandru Ioan Cuza și la înființarea a statului unitar român. Tell a sprijinit domnitorul în efortul său de a consolida autoritatea publică și de a iniția reforme. Între decembrie 1862 și 1866, generalul a devenit ministru al Educației și Culturii, în guvernul Nicolae Kretzulescu, și încă o dată, între 1871 și 1874, în guvernul condus de Lascăr Catargiu. Mai târziu, în 1876, liberalii au format un cabinet nou, în timp ce membri ai guvernului conservator, inclusiv Tell, au fost trimiși în judecată pentru acțiunile lor din timpul în care au fost la putere. Politicianul a fost achitat și, de asemenea, exonerat de toate acuzațiile aduse din cauza trecutului său revoluționar. Domnitorul însuși a intervenit pentru el.^[4]

Christian Tell a fost profund implicat în viața politică de după 1866, bucurându-se de o mare popularitate și de aprecierea sinceră a lui Carol I. În domeniul realizărilor concrete, contribuția sa politică a fost poate modestă, însă semnificativă la nivelul relațiilor umane și al promovării principiilor etice în viața politică.^[2]

În amintirea lui, numele său a fost acordat străzii Luminii, pe care se afla locuința generalului [până astăzi). Pe planul Bucureștilor de la 1911 se poate vedea localizarea acestei case. Din păcate, locuința cu pricina a fost dărâmată în vremea comunismului, iar pe locul ei s-a înălțat un bloc

·         1923: Edward Williams Morley, chimist și fizician american (n. 1838)

·         1925: Hjalmar Branting, prim-ministru al Suediei, laureat Nobel (n. 1860)
* 1931: Frederic Augustus al II-lea (16 noiembrie 1852 – 24 februarie 1931) a fost ultimul Mare Duce de Oldenburg. S-a căsătorit cu Prințesa Elisabeta Anna a Prusiei, fiica Prințesei Maria Anna de Anhalt-Dessau și a Prințului Friedrich Karl al Prusiei. După decesul ei, el s-a recăsătorit cu Elisabeta Alexandrine de Mecklenburg-Schwerin.

La 18 februarie 1878, Frederic s-a căsătorit cu Prințesa Elisabeta Anna a Prusiei, fiica Prințului Friedrich Karl al Prusiei.^[1] Au fost două nunți duble: Prințesa Charlotte a Prusiei (fiica Prințului Moștenitor și a Prințesei Moștenitoare) s-a căsătorit cu Bernhard, Prinț Ereditar de Saxa-Meiningen în aceeași zi ca și Frederic cu Elisabeta la Berlin.^[2]

Datorită statutului crescut al Prusiei, la nunți au participat multe personaje importante, inclusiv regele Leopold al II-lea al Belgiei și soția sa, regina Marie Henriette.^[3] De asemenea, a participat Prințul de Wales; una dintre mirese (Charlotte) era nepoata lui.^[4]

Frederic și Elisabeta Anna au avut doi copii:

• Ducesa Sophia Charlotte (2 februarie 1879 - 29 martie 1964); s-a căsătorit cu Prințul Eitel Friedrich al Prusiei, fiul cel mic al împăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei.^[5]
• Ducesa Margaret (13 octombrie 1881 - 20 februarie 1882), a murit la vârsta de 1 an

A doua soție a Frederic Augustus, Elisabeta Alexandrine de Mecklenburg-Schwerin.

Elisabeta a murit la 28 august 1895, înainte ca soțul ei să devină Mare Duce.^[6] Înaintea decesului ei, soțul ei a construit un nou palat de reședință; după moartea ei, Frederic a numit palatul Elisabeth-Anna în onoarea ei.

La 24 octombrie 1896, Frederic s-a recăsătorit cu Ducesa Elisabeta Alexandrine de Mecklenburg-Schwerin, fiică a Marelui Duce de Mecklenburg.^[1][5] El i-a succedat tatălui său ca Mare Duce de Oldenburg în 1900, Elisabeta devenind Mare Ducesă consort de Oldenburg.

Elisabeta și Frederic au avut patru copii:

• Nikolaus, Mare Duce Ereditar (10 august 1897 - 3 aprilie 1970); s-a căsătorit cu Prințesa Elena de Waldeck și Pyrmont
• Ducesa Alexandrine (25 martie 1900 - 26 martie 1900)
• Ingeborg Alix, Prințesă Stephan de Schaumburg-Lippe (1901 - 1996); s-a căsătorit cu Prințul Stephan Alexander Victor de Schaumburg-Lippe
• Ducesa Altburg Marie Mathilde Olga (1903 - 2001); s-a căsătorit cu Josias, Prinț Ereditar de Waldeck și Pyrmont.

Frederic a fost forțat să abdice la sfârșitul Primului Război Mondial, când fostul Mare Ducat al Imperiului German a aderat la Republica germană post-război.^[5] El și familia sa au locuit la castelul Rastede.^[6] La un an după abdicare, el a cerut Dietei Oldenburg un venit anual de 150.000 de mărci spunând că starea sa financiară era "extrem de precară".^[6]

În 1931, Frederic a murit la Rastede. Elisabeta a murit la 3 septembrie 1955, după ce a fost văduvă timp de 24 de ani

·         1933 - A murit Gheorghe Popovici, pictor şi desenator. În 1926, a realizat picturile murale la Palatul Metropolitan din Iaşi (n.05.10.1859).

·         1939: Elena Alexandrina Bednarik, pictoriță româncă (n. 1883)

* 1941: Emil Zegadłowicz (n. 20 iulie 1888, Bielsko-Biała - d. 24 februarie 1941, Sosnowiec) a fost un poet polonez, prozator, dramaturg expresionist și traducător. A activat fiind membru al grupării literare regionale Czartak.

·         1953: Mihai Popescu, actor român (n. 1909)

·         1953: Gerd von Rundstedt, mareșal german (n. 1875)

·         1975: Nicolai Alexandrovici Bulganin (în rusă Алекса́ндрович Булга́нин; n. 30 mai 1895 – d. 24 februarie 1975) a fost un politician sovietic care a ocupat funcții importante guvernamentale: ministru al apărării (1953-1955) și prim-ministru (1955-1958).
* 1987: Ionel Radu Prișcu (n. 22 ianuarie 1921, Brașov, România – d. 24 februarie 1987, București, RS România) a fost un profesor universitar și inginer constructor de baraje român, cel mai bine cunoscut pentru proiectarea barajului Vidraru de pe râul Argeș
Născut la 22 ianuarie 1921, absolvent al liceului „Andrei Șaguna” din Brașov și apoi, în 1944, al Universității Politehnice din București cu „magna cum laude”, Radu Prișcu a fost atât un teoretician cât și un practician de excepție. Ca profesor universitar de exceptie a creat numeroase generații de specialiști în hidrotehnică, printre studenții săi numărându-se, printre alții, și politicienii de mai târziu Ion Iliescu, Petre Roman și Călin Popescu Tăriceanu
De numele lui Radu Prișcu se leagă toate marile construcții hidrotehnice care au dat României independența energetică. A lucrat la Bicaz, Vidraru, Siriu, dar a proiectat și coordonat construirea unor mari baraje și în Iran sau Liban. „După ce în primăvară Consiliul Local i-a conferit lui Radu Prișcu titlul de Cetățean de Onoare Post-Mortem al Brașovului, astăzi facem un nou pas către păstrarea amintirii acestui mare savant. Am dezvelit placa comemorativă care va aminti brașovenilor că aici s-a născut un mare brașovean. Solicităm Consiliului Local și Primăriei să analizeze și schimbarea numelui străzii Băilor, care desparte casa în care s-a născut Radu Prișcu de Colegiul Național A.Șaguna, în strada Radu Prișcu, ceea ce ar însemna recunoașterea definitivă a valorii acestui mare savant, creator al școlii hidrotehnice românești“, a declarat scriitorul Mircea Brenciu, președintele Societății Ziariștilor „Cincinat Pavelescu,“ la inaugurarea unei plăci comemorative plasate pe casa unde s-a născut și alocuit marele om al Brașovului

·         1992 - A murit prozatorul şi folcloristul Eugen Agrigoroaiei ("Ultimul Făt-Frumos", "Folclor arhaic românesc", "Teatrul de păpuşi") (n.10.01.1932).

* 1993: Robert Frederick Chelsea "Bobby" Moore, OBE (12 aprilie 1941 – 24 februarie 1993) a fost un fotbalist englez.

·         1997 - A murit Ion Voicu, violonist de reputaţie mondială; în perioada 1972-1982 a fost director al Filarmonicii „George Enescu” din Bucureşti (n. 8 octombrie 1923)

·         2001 - A murit Mitică Iancu, actor de comedie la Teatrul Naţional din Galaţi.

* 2001: Claude Elwood Shannon (n. 30 aprilie 1916, Petoskey, Michigan, SUA – d. 24 februarie 2001, Medford[*], SUA) a fost un matematician și inginer electrotehnist american, "părintele teoriei informației".

Shannon este celebru pentru că a fondat teoria informației printr-o lucrare de referință publicată în 1948. El este considerat, de asemenea, fondatorul teoriei proiectării circuitelor digitale și calculatoarelor numerice încă din 1937, când, la vârsta de 21 de ani, fiind student la masterat la MIT, a scris o teză prin care demonstra că, cu ajutorul aplicațiilor electrice ale algebrei booleene, se poate construi și rezolva orice relație logică numerică. Aceasta este una dintre cele mai importante teze de masterat din toate timpurile

·         2003: Bernard Loiseau, bucătar francez (n. 1953)
* 2003: Alberto Sordi (n. 15 iunie 1920 în Roma - d. 25 februarie 2003 în Roma) a fost un actor de film, teatru, de voce și de televiziune italian, respectiv un regizor de film.
* 2007: Gheorghe Vodă (n. 24 decembrie 1934, satul Văleni, raionul Cahul - d. 24 februarie 2007, Chișinău) a fost un poet, scenarist și regizor de filme moldovean.
* 2014: Nicolae Herlea (n. Niculae Herle - 28 august 1927, București - d. 24 februarie2014, Frankfurt am Main, Germania) a fost un bariton român.

Baritonul Nicolae Herlea s-a născut în București, la 28 august 1927.

A studiat la Conservatorul din București cu profesorul Aurelius Costescu-Duca. Mai târziu a participat la Roma, la cursuri de specializare la Academia di Santa Cecilia, cu maestrul Giorgio Favaretto.

A debutat în 1951 pe scena Operei Naționale din București cu rolul Silvio din spectacolul Paiațe și a rămas angajat, ca prim-bariton al acestei scene.

Tot în 1951 a câștigat Premiul întâi la concursurile internaționale de la Geneva, Praga și Bruxelles. Aceste mari succese au fost urmate de apariția sa pe cele mai mari scene ale lumii: a cântat la Scala din Milano, la Opera Națională din Praga, la Teatrul Balșoi din Moscova și Opera Națională din Berlin. În perioada 1964-1967 a fost membru al Operei Metropolitan din New York. De asemenea a avut apariții și pe scenele americane din Boston, Cleveland, Detroit etc.

Repertoriul său bogat cuprinde roluri de seamă din creația universală; a fost Figaro în Bărbierul din Sevilia de Rossini (rol pe care l-a interpretat de aproximativ 550 de ori), lordul Ashton în Lucia di Lammermoor de Donizetti, Rigoletto în Rigoletto de Verdi, Escamillo în Carmen de Bizet, Oneghin în Evgheni Oneghin de Ceaikovski, Igor în Prințul Igor de Borodin, Scarpia în Tosca de Puccini. Vocea sa, caldă, egală pe întregul ambitus, exprimă cu naturalețe și avânt o întinsă gamă de sentimente.^{[necesită citare]} Calitățile sale vocale sunt susținute de un autentic talent actoricesc.^{[necesită citare]}

A cântat în compania multor artiști consacrați ai operei, printre care se numără: Montserrat Caballé, Mario Del Monaco, Franco Corelli, Placido Domingo, Joan Sutherland, Giuseppe Di Stefano, Nicolai Ghiaurov, Nicolai Ghiuselev , Giulietta Simionatto, James McCracken, Carlo Bergonzi, Fiorenza Cosotto, Nicolai Gedda, Luigi Alva, Ivan Petrov.

A fost președintele Juriului Concursului Internațional de Canto Hariclea Darclée și a predat cursuri de specializare, pentru masterat, la Academia de Muzică din București. Moare la 24 februarie 2014 la vârsta de 86 de ani în urma unor complicații datorate vârstei înaintate.

Înregistrări video:

• "Tosca" la Tokio cu Montserrat Caballé și Giseppe Di Stefano (1975)
• "Andrea Chenier" / TV-Film 1971 / Cornel Stavru tenor, Mariana Slatinaru-Nistor soprană, Nicolae Herlea bariton
• "La Forza del Destino" / TV-Film / Mariana Slatinaru-Nistor soprană, Ludovic Spiess tenor, Nicolae Herlea bariton
• "Rigoletto" / TV 1984 / Silvia Voinea soprană, Octavian Naghiu tenor, Nicolae Herlea bariton
• "Il Barbiere" / Film 1983 / Silvia Voinea soprană, Valentin Teodorian tenor, Nicolae Herlea bariton
• "La Traviata" / TV 1984 / Vasile Moldoveanu tenor, Octavian Naghiu tenor, Nicolae Herlea bariton
• "Un Ballo in Maschera" / Film 1987 / Silvia Popp soprană, Ludovic Spiess tenor, Nicolae Herlea bariton
• "Lucia Di Lammermoor" / Film 1985(?) / Silvia Voinea soprană, Florin Georgescu tenor, Nicolae Herlea bariton

Sărbători

·         în calendarul ortodox: Întâia și cea de-a doua aflare a capului Sf. Ioan Botezătorul

·         în calendarul greco-catolic: Prima și cea de-a doua găsire a capului Sf. Ioan Botezătorul

·         în calendarul romano-catolic: Modest, episcop de Trier (d. 486)

·         în spațiul de limbă maghiară: Gerhard Sagredo, primul episcop de Cenad (d. 1046), patronul Budapestei (sub numele de „Gellért")

·         în spațiul de limbă germană: Sf. Matia Apostolul

·         în calendarul lutheran: Matia Apostolul

·         în calendarul anglican: Matia Apostolul

·         Dragobetele (Cap de primăvară) – este o sărbătoare populară semnificând venirea primăverii

·         Estonia: Ziua națională; aniversarea proclamării independenței (1918). În timpul Primului Război Mondial, într-o perioadă în care trupele rusești se retrăgeau din calea armatelor germane, iar ocuparea Estoniei de către Imperiul German fiind aproape, Comitetul Salvării al Consiliului Național Estonian (Maapäev) a declarat independența statului față de Imperiul Țarist, pe 24 februarie 1918. Totuși, trupele germane nu au recunoscut imediat independența, ci abia după câteva luni, după încheierea Revoluției Germane (1918-1919). Chiar dacă micul stat de la Marea Baltică, cu capitala la Tallinn (foto sus), a fost ocupat iarăși de Rusia, bolșevică de data aceasta, după desprinderea definitivă de fosta Uniune Sovietică, din anul 1991, Estonia și-a restabilit ca zi națională data de astăzi, în onoarea Declarației de Independență redactate acum fix 96 de ani.

Știați că…

… teritoriul Estoniei, un stat cu o suprafață mai mică decât suma suprafețelor celor opt județe care alcătuiesc provincia istorică a Moldovei de astăzi, găzduiește circa 1.400 de lacuri și este ocupat în proporție de circa 50% de păduri?

… software-ul Skype a fost creat de trei antreprenori estonieni, Ahti Heinla, Priit Kasesalu și Jaan Tallinn, alături de un danez (Janus Friis) și un suedez (Niklas Zennström)?

Centrul capitalei Tallinn – înscris pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO în anul 1997, Parcul Național Lahemaa, Muzeul Regional Saaremaa (Castelul Kuressaare) sau localitățile Tartu și Narva sunt doar câteva dintre cele mai importante atracții turistice ale Estoniei.

VA URMA

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU LUNI 24 FEBRUARIE 2020

PARTEA A TREIA - ARTE; GÂNDURI PESTE TIMP; COSTUMUL POPULAR ROMÂNESC - TRADIȚII ȘI MODERNISM; GLUME

Bună dimineața de Dragobete, sărbătoarea populară a dragostei la români!

Clic pe imagine și se vor deschide articolele pentru a putea fi citite!

ARTE 24 Februarie

INVITAȚIE LA OPERĂ 24 Februarie

L’Orfeo de Claudio Monteverdi

Rinaldo de Handel

Händel - Opera Rinaldo, 

Arrigo Boito - Mefistofele

Arrigo Boito - Mefistofele - ópera completa: 

Nicolae Herlea (n. Niculae Herle - 28 august 1927, București - d. 24 februarie2014, Frankfurt am Main, Germania) a fost un bariton român.

Baritonul Nicolae Herlea s-a născut în București, la 28 august 1927.

A studiat la Conservatorul din București cu profesorul Aurelius Costescu-Duca. Mai târziu a participat la Roma, la cursuri de specializare la Academia di Santa Cecilia, cu maestrul Giorgio Favaretto.

A debutat în 1951 pe scena Operei Naționale din București cu rolul Silvio din spectacolul Paiațe și a rămas angajat, ca prim-bariton al acestei scene.

Tot în 1951 a câștigat Premiul întâi la concursurile internaționale de la Geneva, Praga și Bruxelles. Aceste mari succese au fost urmate de apariția sa pe cele mai mari scene ale lumii: a cântat la Scala din Milano, la Opera Națională din Praga, la Teatrul Balșoi din Moscova și Opera Națională din Berlin. În perioada 1964-1967 a fost membru al Operei Metropolitan din New York. De asemenea a avut apariții și pe scenele americane din Boston, Cleveland, Detroit etc.

Repertoriul său bogat cuprinde roluri de seamă din creația universală; a fost Figaro în Bărbierul din Sevilia de Rossini (rol pe care l-a interpretat de aproximativ 550 de ori), lordul Ashton în Lucia di Lammermoor de Donizetti, Rigoletto în Rigoletto de Verdi, Escamillo în Carmen de Bizet, Oneghin în Evgheni Oneghin de Ceaikovski, Igor în Prințul Igor de Borodin, Scarpia în Tosca de Puccini. Vocea sa, caldă, egală pe întregul ambitus, exprimă cu naturalețe și avânt o întinsă gamă de sentimente.^{[necesită citare]} Calitățile sale vocale sunt susținute de un autentic talent actoricesc.^{[necesită citare]}

A cântat în compania multor artiști consacrați ai operei, printre care se numără: Montserrat Caballé, Mario Del Monaco, Franco Corelli, Placido Domingo, Joan Sutherland, Giuseppe Di Stefano, Nicolai Ghiaurov, Nicolai Ghiuselev , Giulietta Simionatto, James McCracken, Carlo Bergonzi, Fiorenza Cosotto, Nicolai Gedda, Luigi Alva, Ivan Petrov.

A fost președintele Juriului Concursului Internațional de Canto Hariclea Darclée și a predat cursuri de specializare, pentru masterat, la Academia de Muzică din București. Moare la 24 februarie 2014 la vârsta de 86 de ani în urma unor complicații datorate vârstei înaintate.

Înregistrări video:

• "Tosca" la Tokio cu Montserrat Caballé și Giseppe Di Stefano (1975)
• "Andrea Chenier" / TV-Film 1971 / Cornel Stavru tenor, Mariana Slatinaru-Nistor soprană, Nicolae Herlea bariton
• "La Forza del Destino" / TV-Film / Mariana Slatinaru-Nistor soprană, Ludovic Spiess tenor, Nicolae Herlea bariton
• "Rigoletto" / TV 1984 / Silvia Voinea soprană, Octavian Naghiu tenor, Nicolae Herlea bariton
• "Il Barbiere" / Film 1983 / Silvia Voinea soprană, Valentin Teodorian tenor, Nicolae Herlea bariton
• "La Traviata" / TV 1984 / Vasile Moldoveanu tenor, Octavian Naghiu tenor, Nicolae Herlea bariton
• "Un Ballo in Maschera" / Film 1987 / Silvia Popp soprană, Ludovic Spiess tenor, Nicolae Herlea bariton
• "Lucia Di Lammermoor" / Film 1985(?) / Silvia Voinea soprană, Florin Georgescu tenor, Nicolae Herlea bariton

MUZICĂ 24 Februarie

Best Romantic Latin Love Songs - Beso De Fuego Collection

Beautiful Romantic Guitar Love Songs - The Very Best Of Romantic Instrumental Music

Percy Faith – Younger Than Springtime (1970) GMB

Цветение Весны под прекрасную музыку*что может быть красивее?

POEZIE 24 Februarie

Vasile Al. George, poet, publicist, traducător

Date biografice

n. 24 februarie 1895, Sângeorz-Băi – d. 18 martie 1960, Bucureşti

Face studiile liceale la Năsăud şi Blaj, apoi se stabileşte la Bucureşti, în 1912, unde urmează cursurile Conservatorului de Muzică şi Declamaţie, luându-şi şi licenţa în drept.

Participă la luptele de la Mărăşeşti, unde este rănit. Este funcţionar în Ministerul Instrucţiunii şi în Ministerul Muncii şi Ocrotirilor Sociale. După primul război, se întoarce în Ardeal şi este redactor-şef al gazetei „Glasul libertăţii” (Cluj), redactor la ziarul „Voinţa” (Cluj). În 1921 este numit director al Casei cercuale a asigurărilor sociale din Târgu-Mureş, unde editeză ziarul „Mureşul”, iar între 1927-1928 conduce săptămânalul „Astra”.

Colaborează la diverse publicaţii: „Musa someşană”, „Foaia interesantă” (Orăştie), „Cosînzeana” (Orăştie), „Luceafărul” (Budapesta), „Flacăra”, „Arta”, „Ţara noastră”, „Societatea de mâine” (Cluj), „Cele trei Crişuri”, „Gândirea”, „Ramuri”, „Familia” (Oradea), „Evoluţia” (Cluj) etc.

Opera

§  Pământ : poezii. - Cluj: Tipografia dr. Sebastian Bornemisa, 1922.

Traduceri

§  Jókai Mór. Îngerul vărsării de sânge. – Bucureşti: [s.n.], 1916.

Horia Bădescu, poet, prozator şi eseist

Biografie Horia Bădescu
Horia Bădescu (n. 24 februarie 1943, Arefu, judeţul Argeş) este un poet, prozator şi eseist român contemporan.

Urmează studiilie liceale la Curtea de Argeş (1957-1960). Licenţiat al Facultăţii de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj (1968). Face parte din gruparea revistei „Echinox”. Şi-a luat doctoratul în litere cu teza Memoria Fiinţei - Poezie şi Sacru (1997). Debut absolut cu poezie în revista „Tribuna” (1964). A fost redactor la Studioul Teritorial de Radio din Cluj, iar din 1987 director al Teatrului Naţional din Cluj. După 1990 a fost director al Studioului Teritorial de Radio din Cluj, apoi director al Centrului Cultural Român de la Paris şi ataşat cultural la Ambasada României în Franţa. Este tradus şi publicat în reviste literare din Franţa, Belgia, Spania, SUA, Canada, Rusia, India, Bulgaria, Italia, Macedonia, Armenia, Vietnam, Peru.

Poeme

Marile Eleusii, Cluj, Ed. Dacia, 1971 
Nevăzutele Urse, Cluj, Ed. Dacia, 1975 
Cântece de viscol, balade, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1976 
Anonimus, Cluj, Ed. Dacia, 1977 
Ascunsa trudă, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1979 
Recurs la singurătate, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1982 
Starea bizantină, balade, Cluj, Ed. Dacia, 1983 
Apărarea lui Socrate, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1985 
Anotimpurile, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1987 
Furcile caudine, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1991 
Lieduri, Cluj, Ed. Dacia, 1992 
Fierul spinilor, Cluj, Ed. Mesagerul, 1995 
Ronsete, Cluj, Ed. Clusium, 1995 
A doua venire / Le deuxième retour, Oradea, Ed. Cogito, 1996 
Ziua cenuşii, Bucurşti, Ed. Eminescu, 2000 
La salle d’attente/Sala de aşteptare (ediţie bibliofilă), Bucureşti, Biblioteca Sadoveanu, 2003 
D’un jour à l’autre/De la o zi la alta, Cluj, Cartea Cărţii de Ştiinţă, 2006 
Pielea îngerului, Cluj, Ed. Limes, 2007 

RomaneJoia patimilor, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1981; reeditare, Ed. Libra, 1993 
Zborul gâştei sălbatice, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1989 

Februarie

Asculta cum vine zapada!
Cineva-n cer opinteste-n
rotile norilor.
Cade faina ingerilor,
cade trupul lor spintecat
in abatoarele puritatii.
Asculta cum vine zapada!
Asculta cum vine!
Priveste cum ni se lipeste de buze
stralucitoru-i satar!

Marile Eleusii 

Si iata va fi vant si trupul tau va fi
albastrul unde ne- om inzapezi.
Si iata carul mare va instela mai sus
de sfarcul moliciunii si gura de isus.
Si iata va fi spaima si lunecari vor fi
uitandu- ne sa trecem din noapte catre zi,
un timp ca va sa vina si nu va mai veni
si maine va fi astazi si nu- l vom intalni.
Ar trebui sa spunem ca toamna sa coboare.
Ar fi un timp caderea stiuta la picioare,
tu te- ai topi in frunze, eu pana sub pamant;
ca sub o coapsa calda te- ai rasuci sub vant
si te- as cuprinde- n brate cu crengi si cu noroi
uitand ca paradisul a inceput cu noi.

Ştefan Damian, poet, prozator şi traducător

Biografie

DAMIAN Stefan, se naste la 24 febr. 1949, comuna Ho-drog-Bodrog, judetul Arad. Poet, prozator si traducator.

Fiul lui Nicolae Damian, agricultor, si al Melaniei (n. Rachici). 

Scoala elementara in localitatea natala (1956-l959); gimnaziul si liceul la Zadareni si Pecica (1960-l967). Facultatea de Filologie a Univ. din Cluj, sectia romana-italiana (1967-l972). in perioada studiilor universitare este membru al gruparii si al redactiei revista Echinox. Corector la ziarul Faclia din Cluj (1972-l973); instructor la Casa de Cultura a municipiului Cluj-Napoca (1973-l980); activist la Comitetul de Cultura Cluj (1980-l982) si la sectia de cultura a Comitetului Judetean al Partidului Comunist Roman din Cluj-Napoca (1983-l985); redactor la Editura Dacia din acelasi oras (din 1985). Membru al Uniunii Scriitorilor (din 1980).

Debuteaza cu versuri in Tribuna si Echinox (1968). Colab. la Steaua, Orizont, Amfiteatru, Vatra, Familia, Luceafaruletc. Figureazain antologia de debut Eu port aceasta fiinta (1973). 

Debutul cu volum de nuvele Portrete de familie (1977) e urmat de alte patru carti de proza: romanele Nunta (1980), Prisma (1982), Pisica de Eritreea (1986) si nuvelele din Sfirsit de vara (1984). Traduce din poezia (Rolando Certa) si proza italiana (Grazia Deledda Federigo Tozzi), participa cu versuri proprii la antologia Poeti ro-meni d'oggi, editata la Palermo (1989); traduce in italiana poezia lui Petre Dinu Marcel (Nel nome d'un fiore, 1989). Premiul Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist (1980).

Desi in anii din urma s-a consacrat exclusiv unor traduceri sistematice din literatura italiana moderna si contemporana, D. s-a afirmat initial ca poet, apoi ca prozator. Daca versurile au ramas risipite prin revistele literare si intr-un volum colectiv, proza a avut un destin editorial fericit, actualizat in doua volume de povestiri si trei romane. Format in mediul primei promotii echinoxiste, scrie in maniera anilor '70, cind autoritatea fictiunii si propensiunea spre simbolizare nu erau inca puse la indoiala, iar povestirea prevala asupra celorlalte modalitati ale epicului. 

Prozele scurte (Portrete de familie, 1977; Sfirsit de vara, 1984) reconstituie farmecul crepuscular al unui spatiu provincial (cimpia banateana) cu reminiscentele sale dintr-o Mittel-Europa productiva literar. Dar cartile de referinta ramin Nunta (1980) si Prisma (1982), doua microromane scrise in registre diferite si dovedind disponibilitati atit pentru o poezie a concretului epic (intr-o perspectiva grava), cit si pentru una a deriziunii si grotescului existential. Nunta, amintind de literatura Graziei Deledda, este romanul unei comunitati rurale inchise, urmarindu-i nasterea, cresterea si destramarea implacabila. 

Elementele acestui univers sint realiste si chiar de interes etnografic in descrierea unor obiceiuri, precum inmormintarea ori nunta. Intuitia prozatorului consta insa in altceva: cind intr-o comunitate evenimentele intimplatoare ale istoriei se substituie destinelor umane, pina si ritualurile se degradeaza, procesul de ravasire provocat de istorie fiind implinit de natura. Ieremia, protagonistul romanului, ultimul descendent al intemeietorului satului, traieste o aventura depresiva sub presiunea evenimentelor dizolvante ale istoriei. Casatoria sa tirzie inseamna esecul final. Nunta devine un ceremonial grotesc: e o nunta stearpa, in care vitalitatea participantilor este exasperanta, rele-vind in fond voluptatea inconstienta a mortii. Exista un singur mod de supravietuire a acestei lumi: printr-un martor / cronicar al ei, functie indeplinita in carte de catre personajul narator. In Prisma, un rol similar il are Scrisul, care insa isi asigura o mai mare libertate de miscare, deci de subiectivizare. Mediul este aici altul: orasul provincial, dominat pina la teroare de o autoritate locala, reprezentanta a unei institutii ambigue, dar cu atit mai semnificativa ca deriziune a puterii malefice. 

Autorul realizeaza, de fapt, imaginea sumbru-caricaturala a unei colectivitati infestate de spaima autoritatii. Este o lume de „roboti veseli", traiti de o realitate mistificata, in care toate intimplarile cotidiene sint lipsite de sens; o lume ai carei locuitori sint bufoni fara constiinta bufoneriei, toti atinsi de boli ciudate, a caror esenta vine din degradarea puterii in totalitarism. 

Ilustrativ e personajul Pemede, amestec de real si fantastic, ipostaza grotesca a politicului satanizat. In fond, D. produce in Prisma o anomalie a anilor '80, in care puterea discretionara este perceputa ca o maladie tenebroasa, intr-o viziune stilistica ironic-sarcastica. Al treilea roman, Pisica de Eritreea (1986), pune mai ambitios probleme de tehnica literara (relatia real-imaginar, autoritatea auctoriala, diverse artificii texlualiste) si incearca o constructie oarecum simbolica, pe tema timpului devorator si a creatiei.

OPERA: Portrete de familie. Povestiri si schite, Cluj-Napoca, 1977; Nunta. Roman, Bucuresti, 1980; Prisma. Roman, Cluj-Napoca, 1982; Sfirsit de vara. Povestiri, Cluj-Napoca, 1984; Pisica de Eritreea. Roman, Cluj-Napoca, 1986.

REFERINTE CRITICE: I. Marcos, in Tribuna, nr. 48, 1977; T. D. Savu, ibidem, nr. 46, 1980; P. Poanta, in Steaua, nr. II, 1980; idem, Radiografii, II, 1983; idem, in Tribuna, nr. 36, 1984; V. Tascu, in Steaua, nr. 11, 1984; Irina Petras, in Transilvania, nr. 8, 1984; idem, in Steaua, nr. 7, 1987.

Adevărul adesea

Adevărul adesea
e prea plin
de laptele ce izvorăşte
din abundenţa sinelui.
Un adolescent cu genunchi prea
osoşi
să se poată închina.
Mâinile nemilos
nu ştiu să facă semnul crucii.
Adoarme
învelit în lucruri uşoare visează
în patul unei singurătăţi vinovate
ceea ce nimeni nu vrea să viseze.
Nici măcar atunci
când se lasă otrăvit
de aerul verde de munte.


Ultima minge

Cuvintele tari se loveau de pereţi
mingi de ping-pong pe o masă
perfectă
pe care se joacă
destinul.
Intrau şi ieşeau din gâtlejuri
umplute cu câlţi.
La masă cei doi jucători
erau prinşi în ultima bătălie
din care mai rămânea în aer
strălucirea aproape albastră a mingii.


Urme

Ţi-am şters fotografia din privirile
rămase pe ecranul unui computer
dezafectat.
Vagi urme s-au păstrat
numai în amintire.
Într-un viitor nu prea îndepărtat
arheologi neştiuţi ar putea
descoperi cum te-ai lichefiat în mine.


Devorare

Mă descompui
în fiecare zi cu încăpăţânare.
Te hrăneşti
cu celulele mele
ca într-un septembrie târziu
toamna
cu norul ultim de frunze
în care mai ard
strigătele învinse ale verii.


Certitudini

Mă mai gândeşti câteodată
când se întinde soarele la umbra
pădurii
şi-ai vrea să auzi cuvinte din care
răsar fluturi.
Dar atunci îţi trece pe-alături un
şarpe
ca iubirea unei prinţese
pentru un fotbalist lălâu.
Aşa cum trec
zvârcolirile din sângele
adolescenţilor
în nopţile când primăvara îi obligă
să îşi lase sentimentele
să rătăcească de pe net prin barurile
în care fumul este tămâia speranţei.
Mă mai gândeşti
cum te gândeşti la statuia din piaţa
publică
pe lângă care treci în fiecare zi.

TEATRU/FILM 24 Februarie

Cu Marga Barbu

Biografie

Margareta-Yvonne Barbu, cunoscuta publicului ca Marga Barbu, s-a nascut la 24 februarie 1929, in Ocna Şugatag, judeţul Maramureş.

La doar 6 ani susţinea un recital de balet la Teatrul Naţional Studio din capitală. A studiat baletul cu Oleg Romanovski si Paule Sibille si a absolvit liceul Regina Maria. S-a înscris la 2 facultăţi, la Filozofie si Teatru. A renunţat la filozofie dupa 2 ani si a absolvit in 1950 Institutul de Teatru din Bucureşti. In acelaşi an s-a căsătorit cu un inginer, s-au despărţit insa după un an si jumătate. Următorul soţ a fost actorul Constantin Codrescu, un fost coleg de facultate. Au jucat împreuna in filmul de debut al Margăi Barbu, Nepoţii gornistului in 1953 si au divorţat dupa 5 ani de căsnicie. Alături de scriitorul Eugen Barbu, cel de-al 3-lea soţ, a rămas însă 33 de ani, acesta i-a dedicat primul volum din Caietele Principelui.Filme cu Marga Barbu

Vezi filme

·         Lacrima cerului (1989)

·         Martori dispăruți (1988)

·         Totul se plătește (1986) - Agatha Slatineanu

·         Colierul de turcoaze (1985) - Agatha Slatineanu

·         Domnișoara Aurica (1985) - Aurica

·         Masca de argint (1985) - Agata Slatineanu

·         Misterele Bucureștilor (1983)

·         Wilhelm Cuceritorul / Glorie și onoare (Cucerirea Angliei) (1982)

·         Trandafirul galben (1981) - Agatha

·         Bietul Ioanide (1980) - Angela Valsamaky-Farfara

·         Drumul oaselor (1980) - Agata Slatineanu

·         Omul care ne trebuie (1979)

·         Melodii, melodii... (1978)

·         Arborele genealogic / (1977) - Mariana, fiica Suzanei

·         Comoara din Carpati (1975)

·         Zile fierbinți (1975) - actrita Clara

·         Tatăl risipitor (1974) - Catinca, sotia mosierului Necsesti

·         Ultimul cartuș (1973) - Doamna Semaca

·         Un august în flăcări (1973) - Gerda Hoffman

·         Dragostea începe vineri (1972) - Iulia

·         La Revolte des Haidouks (1972) - Anitza

·         Zestrea domniței Ralu (1972) - Anita

·         Facerea lumii (1971) - Irma / Gabi

·         Haiducii lui Șaptecai (1971) - Anita

·         Săptămâna nebunilor (1971) - Anita

·         Urmărirea (1971)

·         Răpirea fecioarelor (1968) - hangita Anita

·         Răzbunarea haiducilor (1968) - hangita Anita

·         Amprenta (1967)

·         Haiducii (1966) - hangita Anita

A jucat si in spectacole de teatru, din anul 1952, la Teatrul Nottara din Bucureşti, cum sunt Antoniu si Cleopatra de W. Shakespeare, Mâţa-n sac de Georges Feydeau, Mizerie si nobleţe de Eduardo Scampetta, etc.

S-a retras din activitate in 1993, după moartea soţului si a murit la data de 31 martie 2009.

  

COSTUMUL POPULAR ROMÂNESC – TRADIȚII ȘI MODERNISM 24 Februarie

COSTUMUL POPULAR DIN MEHEDINŢI 

COSTUMUL FEMEIESC

Pe teritoriul judeţului Mehedinţi, portul popular           femeiesc prezintă două forme principale, care se               încadrează în tipologia generală a provinciei istorice Oltenia şi anume: 1) costumul cu vilnic denumit ,,opreg creţ" în zonele din nordul judeţului; „catrinţă", ,,zăvelcă" sau ,,opreg" în zona de câmpie şi 2) costumul cu două catrinţe            dreptunhiulare(perpendiculare), numite ,,opreg îngust" şi ,,fâstâc" în nordşi ,,prestelcă" sau ,,zuvelcă" în Câmpia dunăreană. Componenţa costumului cu cămaşa lungă (sau           deosebit ciupagul şi poalele), încinsă la talie cu brâul şi brăcira, unde se prinde fie vâlnicul, fie cele două catrinţe (una în faţă şi alta la spate), rămâne aceeaşi la toate variantele, ce le        prezintă diferenţierile zonale mai restrânse de   pe    teritoriulMehedinţiului. Deosebirile de detaliu, care se desprind din aceste două forme de port, de la un loc la altul, nu privesc componenţa costumului, ci structura însăşi şi             compoziţia ornamentală a pieselor ce compun costumul. Singura excepţie — care însă se referă la ordinea în îmbrăcare a pieselor de port — apare la felul de împerechere a brâului cu brăcira (prezente ambele în costumul femeiesc) dat fiind că în unele zone, la costumul cu două catrinţe, peste brâul încins pe cămaşă se încinge imediat şi brăcira, ca cele două catrinţe să fie prinse, pe urmă, peste acestea (mod de a se îmbrăca şi în Banat).

GÂNDURI PESTE TIMP 24 Februarie

GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR 24 Februarie

Fine Dining with Mr Bean | Classic Bean