MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
MARȚI 4 FEBRUARIE 2020
PARTEA A TREIA - ARTE; SFATURI UTILE; GÂNDURI PESTE TIMP; GLUME
Bună ziua, prieteni!
Pentru a putea viziona conținutul acestor MATERIALE dați clic pe imagine și se va deschide!
ARTE 4 Februarie
MUZICĂ 4 Februarie
Cilea: Chamber Music
Spanish Guitar | Top 100 Rumba - Cha Cha Cha - Tango Romantic Guitar Instrumental Music
Top 50 Guitar Love Songs Instrumental - Soft Relaxing Romantic Guitar Music
Relaxing Mozart | Soothing Instrumental Classical Music
POEZIE 4 Februarie
Săruta-mă mereu, chiar dacă… de Serghei Esenin
(Traducere de George Lesnea)
Săruta-mă mereu, chiar dacă
Durerea m-o răpi-n potop.
Voinţa rece nu se-mpacă
Cu-al sângelui vioi uncrop.
În al petrecerii avânt
Să nu vrem cupa sfărâmată.
Pricepe ca pe-acest pământ
Noi nu trăim decât o dată.
Întoarce-te spre cerul orb,
Prin ceaţa mucedă, priveşte,
Cum luna ca un galben corb
Deasupra lumii se roteşte.
Săruta-mă mereu, iubito!
Căci îmi cobeşte primprejur
Şi moartea mea a presimţit-o
Acel ce fâlfâie-n azur.
În vestejire dacă scapăt,
De-i de murit, atunci să mor.
Vreau buzele-ţi până la capăt
Să le sărut încetişor.
Albastra dormitare-a tinii
Să mi-o răsfeţi vei pregeta.
Cum fremăta-vor lin mălinii,
Etern răsune-mi: sunt a ta!
Şi ca lumina-n spume frântă,
Din cupe să nu piară-n vânt,
Prieteno, hai, bea şi cântă:
Trăim o viaţă pe pământ.
* Nu regret, nu mă jelesc, nu strig ... de Sergei Esenin
* Şalul negru de Alexander Puskin
* Arma mea de Adrian Păunescu
Dacă te întreabă cineva
Ce-mi eşti tu, femeie, soră, fată,
Să răspunzi că tu eşti arma mea,
Singura mea armă-adevărată.
Nu le spune mult mai mult de-atât,
Lasă-i, tot ce vor, să presupună,
Arma mea, mai ai de doborât
Negrul vultur dintre noi şi lună.
Moartea care-mi dă mereu ocol
Trebuie s-o faci să nu mai vină,
Nu uita că joci întregul rol
Şi în întuneric şi-n lumină.
Ştiu că pentru tine n-am permis
Şi că ilegal te port în braţe,
Zică poteraşii ce-au de zis
Eu nu merg la iepuri sau la raţe.
Eu pe tine te-am întemeiat,
La primejdii şi din somn să scaperi
Şi pe cât sunt eu de-ameninţat
Contra tuturora să mă aperi.
Orişicâte se vor întâmpla
Să rămâi să-mi răcoreşti obrazul
Şi să fii de-a pururi arma mea,
Chiar şi contra mea de va fi cazul.
* Lacrimi pentru tatăl învins - de Adrian Păunescu
Unde vă duceţi, puteri părinteşti
Şi vă tot stingeţi mereu,
Tată, ce faci şi de ce-mbătrâneşti,
Frate mai mare al meu?
Când eu eram mai tânăr şi tata era tânăr
Jucându-se cu mine, ca-n basme şi minuni
El mă purta pe braţe şi m-arunca pe umăr
Sau ne trânteam prin iarbă ca doi prieteni buni.
Era bărbat puternic, intra cu sacu-n moară,
Nu-l speria nimica, avea puterea sa
Şi mă-nvingea la luptă în fiecare vară
Şi protector şi tandru spre mine surâdea.
Dar a venit o toamnă cu mult porumb de lapte,
Dar a venit o toamnă cum n-aş mai vrea să văd,
În mine era ziua, în tata era noapte.
Şi-a început al vârstei neînfrânat prăpăd.
Noi ne jucam de-a trânta stând umăr lângă umăr
Şi l-am simţit că pică sub umărul meu stâng
Şi-am înţeles că tata, de-atunci nu mai e tânăr
Şi-nvingător în luptă, am început să plâng.
Ca un copil sub mine voia să se agaţe
De-un umăr mai puternic ca să nu-i fie greu
Şi îmi venea să urlu şi-apoi să-l port pe braţe,
Tu, iartă-mă de toate, părinte bun al meu.
A fost cea mai cumplită şi cea din urmă trântă,
Lătrau în depărtare şi-n sângele meu câini,
Am ajutat făptura părintelui meu sfântă
Şi lacrimi de iertare îmi şiroiau pe mâini.
Aş vrea să se întoarcă iar vremea minunată
Când tu în bătălie mă învingeai uşor,
Mai bate-mă o dată şi fii puternic, tată,
Că tu crescând în vârstă şi eu încep să mor.
Îndreaptă către ceruri puternicul tău umăr,
Tu, care-n biruinţă mai cald mă ocroteşti,
Învinge-mă în luptă, să cred că mai eşti tânăr,
Aşează-mă sub braţul tutelei părinteşti.
Singurătate de Adrian Păunescu
Ceaiul abureşte trist pe masă,
Un tacâm şervetul îl apasă,
N-am nevoie nici de două linguri,
Doamne, cina oamenilor singuri.
Gust şi eu în clipe lungi de veghe
Noaptea pernei fără de pereche,
Sună telefonu-n casa goală:
„Doamnă, mă iertaţi, dar e greseală”.
Va propun un tratament urgent,
Şi s-aveţi încredere, va rog,
Când nu e un alt medicament
Luaţi singurătatea ca pe-un drog.
Cât de dragă-mi eşti, singurătate,
Tu-mi eşti cea mai dragă dintre toate,
Lacrimă în ochiul dintre ape,
Că nici umbra mea nu mai încape.
Tu, singurătatea mea curată,
Totu-ncepe cu „a fost odată”
De durerea ta îmi este bine,
Nu ştiu ce m-aş face fără tine.
Cu tristeţe le trăiesc pe toate,
Dar mai dragă-mi eşti, singurătate,
Cât de necesară-mi eşti tu mie,
Nu te-aş da pe nicio sindrofie.
Doar atât din toate mă omoară,
Izolarea meselor de seară,
Vai, măcar la una dintre cine,
Dumnezeu să bea un ceai cu mine.
Săruta-mă mereu, chiar dacă… de Serghei Esenin
(Traducere de George Lesnea)
Săruta-mă mereu, chiar dacă
Durerea m-o răpi-n potop.
Voinţa rece nu se-mpacă
Cu-al sângelui vioi uncrop.
În al petrecerii avânt
Să nu vrem cupa sfărâmată.
Pricepe ca pe-acest pământ
Noi nu trăim decât o dată.
Întoarce-te spre cerul orb,
Prin ceaţa mucedă, priveşte,
Cum luna ca un galben corb
Deasupra lumii se roteşte.
Săruta-mă mereu, iubito!
Căci îmi cobeşte primprejur
Şi moartea mea a presimţit-o
Acel ce fâlfâie-n azur.
În vestejire dacă scapăt,
De-i de murit, atunci să mor.
Vreau buzele-ţi până la capăt
Să le sărut încetişor.
Albastra dormitare-a tinii
Să mi-o răsfeţi vei pregeta.
Cum fremăta-vor lin mălinii,
Etern răsune-mi: sunt a ta!
Şi ca lumina-n spume frântă,
Din cupe să nu piară-n vânt,
Prieteno, hai, bea şi cântă:
Trăim o viaţă pe pământ.
* Nu regret, nu mă jelesc, nu strig ... de Sergei Esenin
(Traducere de George Lesnea 1957)
Nu regret, nu mă jelesc, nu strig,
Toate trec ca floarea spulberată.
Veştejit de-al toamnei mele frig,
Nu voi mai fi tânăr niciodată.
N-ai să mai zvâcneşti ca pân-acum
Inimă răcită prea devreme
S-o pornesc din nou desculţ la drum,
Stamba luncii n-o să mă mai cheme.
Dor de ducă! Tot mai rar, mai rar,
Pui pe buze flacăra pornirii
O, pierdutul prospeţimei har
Cu vioiul clocot al simţirii!
În dorinţi încep zgârcit să fiu,
Te-am trăit sau te-am visat doar, viaţă ?
Parcă pe un cal trandafiriu
Vesel galopai de dimineaţă.
Toţi suntem vremelnici pentru veci,
Rar ning fagii frunzele deşarte...
Binecuvântat să fie deci
Că trăiesc şi că mă duc spre moarte.
Nu regret, nu mă jelesc, nu strig,
Toate trec ca floarea spulberată.
Veştejit de-al toamnei mele frig,
Nu voi mai fi tânăr niciodată.
N-ai să mai zvâcneşti ca pân-acum
Inimă răcită prea devreme
S-o pornesc din nou desculţ la drum,
Stamba luncii n-o să mă mai cheme.
Dor de ducă! Tot mai rar, mai rar,
Pui pe buze flacăra pornirii
O, pierdutul prospeţimei har
Cu vioiul clocot al simţirii!
În dorinţi încep zgârcit să fiu,
Te-am trăit sau te-am visat doar, viaţă ?
Parcă pe un cal trandafiriu
Vesel galopai de dimineaţă.
Toţi suntem vremelnici pentru veci,
Rar ning fagii frunzele deşarte...
Binecuvântat să fie deci
Că trăiesc şi că mă duc spre moarte.
* Şalul negru de Alexander Puskin
(Traducător necunoscut)
Mă uit la şalul negru ca un ieşit din minţi,
Şi-i sufletul meu veşted răzbit de suferinţi.
Pe cînd fusesem tînăr şi-ncrezător, trufaş,
O tînără grecoaică iubit-am pătimaş.
Fermecătoarea fată mă dezmeirda oricînd,
Dar ziua cea cumplită se arătă curînd.
Stam între oaspeţi veseli, voios sorbind din vin,
Cînd îmi bătu la uşă, şoptindu-mi, un străin:
-„Petreci între prieteni şi nu ştii nicidecum
Că tînăra ta greacă te-nşală chiar acum”.
L-am răsplătit cu aur, l-am blestemat neghiob,
Şi l-am strigat îndată pe credinciosu-mi rob.
Ne-am repezit: călare, goneam spre fată drept,
Şi-o crîncenă mîhnire se răsucea în piept.
Ajuns la pragul fetei, simţeam că nu mai pot,
În ochi căzuse ceaţa, eram sleit de tot.
Intrai în casa singur: acolo, pe divan,
Se săruta cu fata, în braţe, un armean.
n-am mai zărit nimic, doar spada s-a zbătut,
tîlharul n-avu vreme să scape din sărut.
Jucai apoi pe trupul lipsit de cap şi-ntins,
Privind năuc la fata ce,-ngălbenînd, s-a stins.
Imi amintesc tăcerea, văd sîngele: tîşnea...
s-a prăpădit grecoaica şi dragostea cu ea.
Smulgîndu-i şalul negru din scumpul cap ucis,
Mi-am şters de sînge spada, rîzînd de vechiul vis.
Iar robul meu prin bezdna cărîndu-i pe sub porţi,
În valuri dunărene i-a prăvalit pe morţi.
De-atunci nu-mi pun sărutul pe ochii nimănui,
Nici o plăcuta noapte în trista-mi viaţă nu-i.
Cu sufletul meu veşted răzbit de suferinţi
Mă uit la şalul negru ca un ieşit din minţi.
1820
Mă uit la şalul negru ca un ieşit din minţi,
Şi-i sufletul meu veşted răzbit de suferinţi.
Pe cînd fusesem tînăr şi-ncrezător, trufaş,
O tînără grecoaică iubit-am pătimaş.
Fermecătoarea fată mă dezmeirda oricînd,
Dar ziua cea cumplită se arătă curînd.
Stam între oaspeţi veseli, voios sorbind din vin,
Cînd îmi bătu la uşă, şoptindu-mi, un străin:
-„Petreci între prieteni şi nu ştii nicidecum
Că tînăra ta greacă te-nşală chiar acum”.
L-am răsplătit cu aur, l-am blestemat neghiob,
Şi l-am strigat îndată pe credinciosu-mi rob.
Ne-am repezit: călare, goneam spre fată drept,
Şi-o crîncenă mîhnire se răsucea în piept.
Ajuns la pragul fetei, simţeam că nu mai pot,
În ochi căzuse ceaţa, eram sleit de tot.
Intrai în casa singur: acolo, pe divan,
Se săruta cu fata, în braţe, un armean.
n-am mai zărit nimic, doar spada s-a zbătut,
tîlharul n-avu vreme să scape din sărut.
Jucai apoi pe trupul lipsit de cap şi-ntins,
Privind năuc la fata ce,-ngălbenînd, s-a stins.
Imi amintesc tăcerea, văd sîngele: tîşnea...
s-a prăpădit grecoaica şi dragostea cu ea.
Smulgîndu-i şalul negru din scumpul cap ucis,
Mi-am şters de sînge spada, rîzînd de vechiul vis.
Iar robul meu prin bezdna cărîndu-i pe sub porţi,
În valuri dunărene i-a prăvalit pe morţi.
De-atunci nu-mi pun sărutul pe ochii nimănui,
Nici o plăcuta noapte în trista-mi viaţă nu-i.
Cu sufletul meu veşted răzbit de suferinţi
Mă uit la şalul negru ca un ieşit din minţi.
1820
* Arma mea de Adrian Păunescu
Dacă te întreabă cineva
Ce-mi eşti tu, femeie, soră, fată,
Să răspunzi că tu eşti arma mea,
Singura mea armă-adevărată.
Nu le spune mult mai mult de-atât,
Lasă-i, tot ce vor, să presupună,
Arma mea, mai ai de doborât
Negrul vultur dintre noi şi lună.
Moartea care-mi dă mereu ocol
Trebuie s-o faci să nu mai vină,
Nu uita că joci întregul rol
Şi în întuneric şi-n lumină.
Ştiu că pentru tine n-am permis
Şi că ilegal te port în braţe,
Zică poteraşii ce-au de zis
Eu nu merg la iepuri sau la raţe.
Eu pe tine te-am întemeiat,
La primejdii şi din somn să scaperi
Şi pe cât sunt eu de-ameninţat
Contra tuturora să mă aperi.
Orişicâte se vor întâmpla
Să rămâi să-mi răcoreşti obrazul
Şi să fii de-a pururi arma mea,
Chiar şi contra mea de va fi cazul.
* Lacrimi pentru tatăl învins - de Adrian Păunescu
Unde vă duceţi, puteri părinteşti
Şi vă tot stingeţi mereu,
Tată, ce faci şi de ce-mbătrâneşti,
Frate mai mare al meu?
Când eu eram mai tânăr şi tata era tânăr
Jucându-se cu mine, ca-n basme şi minuni
El mă purta pe braţe şi m-arunca pe umăr
Sau ne trânteam prin iarbă ca doi prieteni buni.
Era bărbat puternic, intra cu sacu-n moară,
Nu-l speria nimica, avea puterea sa
Şi mă-nvingea la luptă în fiecare vară
Şi protector şi tandru spre mine surâdea.
Dar a venit o toamnă cu mult porumb de lapte,
Dar a venit o toamnă cum n-aş mai vrea să văd,
În mine era ziua, în tata era noapte.
Şi-a început al vârstei neînfrânat prăpăd.
Noi ne jucam de-a trânta stând umăr lângă umăr
Şi l-am simţit că pică sub umărul meu stâng
Şi-am înţeles că tata, de-atunci nu mai e tânăr
Şi-nvingător în luptă, am început să plâng.
Ca un copil sub mine voia să se agaţe
De-un umăr mai puternic ca să nu-i fie greu
Şi îmi venea să urlu şi-apoi să-l port pe braţe,
Tu, iartă-mă de toate, părinte bun al meu.
A fost cea mai cumplită şi cea din urmă trântă,
Lătrau în depărtare şi-n sângele meu câini,
Am ajutat făptura părintelui meu sfântă
Şi lacrimi de iertare îmi şiroiau pe mâini.
Aş vrea să se întoarcă iar vremea minunată
Când tu în bătălie mă învingeai uşor,
Mai bate-mă o dată şi fii puternic, tată,
Că tu crescând în vârstă şi eu încep să mor.
Îndreaptă către ceruri puternicul tău umăr,
Tu, care-n biruinţă mai cald mă ocroteşti,
Învinge-mă în luptă, să cred că mai eşti tânăr,
Aşează-mă sub braţul tutelei părinteşti.
Singurătate de Adrian Păunescu
Ceaiul abureşte trist pe masă,
Un tacâm şervetul îl apasă,
N-am nevoie nici de două linguri,
Doamne, cina oamenilor singuri.
Gust şi eu în clipe lungi de veghe
Noaptea pernei fără de pereche,
Sună telefonu-n casa goală:
„Doamnă, mă iertaţi, dar e greseală”.
Va propun un tratament urgent,
Şi s-aveţi încredere, va rog,
Când nu e un alt medicament
Luaţi singurătatea ca pe-un drog.
Cât de dragă-mi eşti, singurătate,
Tu-mi eşti cea mai dragă dintre toate,
Lacrimă în ochiul dintre ape,
Că nici umbra mea nu mai încape.
Tu, singurătatea mea curată,
Totu-ncepe cu „a fost odată”
De durerea ta îmi este bine,
Nu ştiu ce m-aş face fără tine.
Cu tristeţe le trăiesc pe toate,
Dar mai dragă-mi eşti, singurătate,
Cât de necesară-mi eşti tu mie,
Nu te-aş da pe nicio sindrofie.
Doar atât din toate mă omoară,
Izolarea meselor de seară,
Vai, măcar la una dintre cine,
Dumnezeu să bea un ceai cu mine.
Vasile Cârlova
Biografie
Vasile Cârlova (n. 4 februarie 1809, Buzău (Târgoviște după alți autori[1][2]) - d. 18 septembrie 1831, Craiova) a fost un poet și ofițer român, care a scris doar cinci poezii dar a intrat în Istoria literaturii române a lui George Călinescu și a introdus în literatura română faimoasa temă a preromantismului european
4 februarie 1809- S-a născut la Buzău Vasile Cârlova, fiu al medelnicerului Ioniță Cârlova, fost ispravnic de Buzău, descendent al unei familii de boiernași (Cârlomanii/Cârlovanii) având între înaintași pe Luca, episcop de Buzău (trimis în misiuni diplomatice de Mihai Viteazul), mai apoi mitropolit al Ungrovalahiei; după mamă, se trăgea din familia Lăcustenilor din Locusteni – Dolj.
1816 - După moartea timpurie a părinților, este crescut de o soră a mamei, căsătorită cu stolnicul Nicolae Hiotu, la Craiova. Are ca tovarăș de învățătură pe viitorul poet Grigore Alexandrescu; a învățat limba greacă și limba franceză. După încercări de versificare în grecește, la stăruința lui Ion Voinescu II va scrie poezii în limba română.
1827 - A debutat cu o traducere după Hero și Leandru a lui Musaios și a poemului Zaire a lui Voltaire. A scris „Păstorul întristat”, poezie publicată în Curierul Românesc (la 8 mai 1830) de I. Heliade Rădulescu (va fi pusă pe muzică, la 8 mai 1850, de Anton Pann).
1828 - Scrie „Ruinurile Târgoviștei”, tipărită la 20 martie 1830, în aceeași gazetă, cu o prezentare a lui Heliade Rădulescu, care îi menea un strălucit viitor literar: „geniul său cel poetic făgăduiește mult pentru limba românească, cea atât de frumoasă subt pana lui.”
30 mai 1830 - Revista ieșeană Albina românească reproduce poezia „Ruinurile Târgoviștei”. Scrie poezia „Înserarea”, publicată în Curierul Românesc, la 29 iunie.
6 iulie 1830 - E al treizecișitreilea dintre voluntarii angajați în miliția națională, unde va servi cu gradul de sublocotenent.
1831 - Scrie „Marșul românilor” sau „Odă oștirei române cu ocazia înălțării steagului național”, versuri ce au circulat tipărite pe foi volante (cenzura a făcut să nu poată fi tipărite decât postum, în 1839, în Curierul Românesc).
18 septembrie 1831 - Vasile Cârlova a murit la Craiova, în urma unei boli infecțioase. A fost îngropat în curtea bisericii Madona Dudu.
Rugăciune
Fiinţă naltă, lungă vedere,
Izvor puternic de mângâiere,
Pavăză sfântă astui pământ!
Dă ascultare, nu-ţi fie silă,
Unui glas jalnic, ce cere milă,
Ce a se plânge are cuvânt.
Nu se cuvine a se răpune
În vânt ca fumul o rugăciune
Cu plâns făcută lângă altar,
Unde nădejde are oricine
Să dobândească cerând vrun bine
Sau lui să-ncete vrun ce amar,
Unde tot omul, când îţi vorbeşte
Vorbe în taină, smerit priveşte
A ta fiinţă de faţă stând;
Unde tu însuţi simţi datorie,
S-arăţi oricărui spre bucurie,
Că vrei fierbinte s-ajuţi oricând!
A ta putere nemărginită
În veci urmează a fi pornită
Spre uşurinţă şi spre folos;
Nici să nu lase p-a ta zidire
Tristă să zacă în asuprire,
Să nu te simţă de reazăm jos!
Nu cer prisoase sau nălucire;
Voiesc dreptate, cer mântuire
Patriii mele, jalnic pământ
Vai! ale cării necazuri multe
Ce suflet poate să le asculte
Şi să nu plângă dând crezământ!
La ea te-ntoarce, de vezi cum geme,
Cum a se plânge însuţi se teme,
Privind că este tuturor joc,
Unde dreptatea cătare n-are
Nici asupritul face strigare,
Căci el în vină cade pe loc.
Destule veacuri, de când o soartă
Nemilostivă, mereu ne poartă
Spre osândire, cum e mai rău!
Destule veacuri, de când suspină,
Mâhnirii jertfă, fără lumină,
Încât nu vede nici cerul tău!
Vântul îi suflă tot neplăcere,
Norii îi plouă nemângâiere,
De flori nu gustă plăcut miros,
A primăverii dulce ivire
Pentru ea n-are înveselire,
Ei nu răvarsă nimic frumos.
Din ale tale bunătăţi, fapte
Spre fericire tuturor date,
Ea numai parte n-are de loc,
Ea numai râvna unui părinte
Puternic foarte de loc nu simte,
Ca să-i aducă dulce noroc.
Nu cumva, Soare, că merit n-are
Să ne numească naţie mare,
Să guste dreptul cuviincios,
Când în tot chipul spre fală poate,
Nepreţuite daruri s-arate
Cu care lumii să dea folos?
Cu dreptul este, naltă fiinţă
A fi în astă grea neputinţă,
Acum s-ajungă aşa de prost
Fiica acelor ce, cât se poate
Cu strălucire urmând în toate,
Stăpânitorii lumii au fost?
Cu ce dreptate pradă să fie,
Să tot încerce sfântă urgie,
Când împotrivă-ţi ea n-a urmat?
Cu ce dreptate streinii calcă
Dreptul asupră-i, când rău să facă
Ea lor vrodată n-a cugetat?
De e greşit ţie, Părinte,
Milostivire în sfârşit simte,
Te rog, înceată-i biciul de foc;
Iar dacă soarta de răutate
O asupreşte, pe nedreptate,
Fără de vină a fi de loc.
Cum poţi să suferi cu mulţumire,
Nevinovate în asuprire
Să aridice glas în zadar,
Când împotriva voinţii tale
Nimic nu poate ca să te-nşale,
Nici să urmeze un pas măcar?
A ta vedere zăreşte toate,
Mâna ta iarăşi îndată poate
Să zăticnească răul din drum
Şi cu adâncă înţelepciune
Să-mprăştieze lumii tot bune,
Spre mângâiere a fi oricum.
Deci cu dreptate, naltă Putere,
Dă ascultare unui ce cere
Patriei sale bine, folos.
Cunoaşte-i dreptul uitat de tine
Şi de aceea călcat d-oricine,
Ce i se cade, dă-i cu prisos.
Apleacă mâna de o ardică
Şi-ndată fă-o mare din mică,
Să lase nume nemuritor.
Şi-n norii cinstii mult să se-nalţe,
Pe calea vieţii în veci să calce,
De strălucire având izvor.
Trimite-i încă plăcută rază
Negură tristă să nu mai vază,
Arată-i cerul tot cu senin!
Şi patriotul să aibă fală
A-şi pune viţa naţională
La întrebarea unui strein.
Câte acuma sufere rele,
Ca vântul praful, în laturi dă-le,
Să nu mai vază nici urma lor
Şi neştiută să nu mai zacă,
Ci împotrivă zgomot să facă
În toată lumea răsunător.
Dar ea cu lacrimi l-a ta fiinţă
În veci închine recunoştinţă,
Să glăsuiască numele tău,
Urmând întocmai voinţii tale,
Cerând şi râvna inimii sale
A-i fi spre pază la orice rău.
Dar ce să fie acea lumină,
Ce sus se vede de focuri plină,
Şi dimpreună un zgomot lin?
Nu crez să fie semn de furtună,
Când de loc vântul nori nu adună,
Când peste toate privesc senin.
Nu cumva, Soare, veste să fie
Patriei mele spre bucurie,
Că rugăciunea ce a făcut,
De către sfântul se-mbrăţişază,
Şi că prin focuri încredinţează
A ei lucrare nu dupe mult?
Adevăr este acea lumină,
Vesteşte soartă de raze plină,
Ce se găteşte ăstui pământ;
Ce din poruncă supusă vine,
Patriei mele în veci să-nchine
A ei credinţă cu jurământ.
Izvor puternic de mângâiere,
Pavăză sfântă astui pământ!
Dă ascultare, nu-ţi fie silă,
Unui glas jalnic, ce cere milă,
Ce a se plânge are cuvânt.
Nu se cuvine a se răpune
În vânt ca fumul o rugăciune
Cu plâns făcută lângă altar,
Unde nădejde are oricine
Să dobândească cerând vrun bine
Sau lui să-ncete vrun ce amar,
Unde tot omul, când îţi vorbeşte
Vorbe în taină, smerit priveşte
A ta fiinţă de faţă stând;
Unde tu însuţi simţi datorie,
S-arăţi oricărui spre bucurie,
Că vrei fierbinte s-ajuţi oricând!
A ta putere nemărginită
În veci urmează a fi pornită
Spre uşurinţă şi spre folos;
Nici să nu lase p-a ta zidire
Tristă să zacă în asuprire,
Să nu te simţă de reazăm jos!
Nu cer prisoase sau nălucire;
Voiesc dreptate, cer mântuire
Patriii mele, jalnic pământ
Vai! ale cării necazuri multe
Ce suflet poate să le asculte
Şi să nu plângă dând crezământ!
La ea te-ntoarce, de vezi cum geme,
Cum a se plânge însuţi se teme,
Privind că este tuturor joc,
Unde dreptatea cătare n-are
Nici asupritul face strigare,
Căci el în vină cade pe loc.
Destule veacuri, de când o soartă
Nemilostivă, mereu ne poartă
Spre osândire, cum e mai rău!
Destule veacuri, de când suspină,
Mâhnirii jertfă, fără lumină,
Încât nu vede nici cerul tău!
Vântul îi suflă tot neplăcere,
Norii îi plouă nemângâiere,
De flori nu gustă plăcut miros,
A primăverii dulce ivire
Pentru ea n-are înveselire,
Ei nu răvarsă nimic frumos.
Din ale tale bunătăţi, fapte
Spre fericire tuturor date,
Ea numai parte n-are de loc,
Ea numai râvna unui părinte
Puternic foarte de loc nu simte,
Ca să-i aducă dulce noroc.
Nu cumva, Soare, că merit n-are
Să ne numească naţie mare,
Să guste dreptul cuviincios,
Când în tot chipul spre fală poate,
Nepreţuite daruri s-arate
Cu care lumii să dea folos?
Cu dreptul este, naltă fiinţă
A fi în astă grea neputinţă,
Acum s-ajungă aşa de prost
Fiica acelor ce, cât se poate
Cu strălucire urmând în toate,
Stăpânitorii lumii au fost?
Cu ce dreptate pradă să fie,
Să tot încerce sfântă urgie,
Când împotrivă-ţi ea n-a urmat?
Cu ce dreptate streinii calcă
Dreptul asupră-i, când rău să facă
Ea lor vrodată n-a cugetat?
De e greşit ţie, Părinte,
Milostivire în sfârşit simte,
Te rog, înceată-i biciul de foc;
Iar dacă soarta de răutate
O asupreşte, pe nedreptate,
Fără de vină a fi de loc.
Cum poţi să suferi cu mulţumire,
Nevinovate în asuprire
Să aridice glas în zadar,
Când împotriva voinţii tale
Nimic nu poate ca să te-nşale,
Nici să urmeze un pas măcar?
A ta vedere zăreşte toate,
Mâna ta iarăşi îndată poate
Să zăticnească răul din drum
Şi cu adâncă înţelepciune
Să-mprăştieze lumii tot bune,
Spre mângâiere a fi oricum.
Deci cu dreptate, naltă Putere,
Dă ascultare unui ce cere
Patriei sale bine, folos.
Cunoaşte-i dreptul uitat de tine
Şi de aceea călcat d-oricine,
Ce i se cade, dă-i cu prisos.
Apleacă mâna de o ardică
Şi-ndată fă-o mare din mică,
Să lase nume nemuritor.
Şi-n norii cinstii mult să se-nalţe,
Pe calea vieţii în veci să calce,
De strălucire având izvor.
Trimite-i încă plăcută rază
Negură tristă să nu mai vază,
Arată-i cerul tot cu senin!
Şi patriotul să aibă fală
A-şi pune viţa naţională
La întrebarea unui strein.
Câte acuma sufere rele,
Ca vântul praful, în laturi dă-le,
Să nu mai vază nici urma lor
Şi neştiută să nu mai zacă,
Ci împotrivă zgomot să facă
În toată lumea răsunător.
Dar ea cu lacrimi l-a ta fiinţă
În veci închine recunoştinţă,
Să glăsuiască numele tău,
Urmând întocmai voinţii tale,
Cerând şi râvna inimii sale
A-i fi spre pază la orice rău.
Dar ce să fie acea lumină,
Ce sus se vede de focuri plină,
Şi dimpreună un zgomot lin?
Nu crez să fie semn de furtună,
Când de loc vântul nori nu adună,
Când peste toate privesc senin.
Nu cumva, Soare, veste să fie
Patriei mele spre bucurie,
Că rugăciunea ce a făcut,
De către sfântul se-mbrăţişază,
Şi că prin focuri încredinţează
A ei lucrare nu dupe mult?
Adevăr este acea lumină,
Vesteşte soartă de raze plină,
Ce se găteşte ăstui pământ;
Ce din poruncă supusă vine,
Patriei mele în veci să-nchine
A ei credinţă cu jurământ.
Ruinurile Târgoviştei
O, ziduri întristate! O, monument slăvit!
În ce mărime naltă şi voi aţi strălucit,
Pă când un soare dulce şi mult mai fericit
Îşi răvărsa lumina p-acest pământ robit!
Dar în sfârşit Saturnu, cum i s-a dat de sus,
În negura uitării îndată v-a supus.
Ce jale vă coprinde! Cum totul v-a pierit!
Subt osândirea soartei de tot aţi înnegrit!
Din slava strămoşască nimic nu v-a rămas.
Oriunde nu se vede nici urma unui pas.
Ş-în vreme ce odată oricare muritor
Privea la voi cu râvnă, cu ochiu-aţintător,
Acum de spaimă multă se trage înapoi
Îndată ce privirea îi cade drept pe voi...
Dar încă, ziduri triste, aveţi un ce plăcut,
Când ochiul vă priveşte în liniştit minut:
De milă îl pătrundeţi, de gânduri îl uimiţi.
Voi încă în fiinţă drept pildă ne slujiţi
Cum cele mai slăvite şi cu temei de fier
A omenirei fapte din faţa lumei pier;
Cum toate se răpune ca urma îndărăt,
Pe aripile vremii de nu se mai arăt;
Cum omul, când să fie în toate săvârşit,
Pe negândite, cade sau piere în sfârşit.
Eu unul, în credinţă, mai mult mă mulţumesc
A voastră dărămare pe gânduri să privesc,
Decât zidire naltă, decât palat frumos,
Cu strălucire multă, dar fără un folos,
Ş-întocmai cum păstorul ce umblă pre câmpii,
La adăpost aleargă când vede vijălii,
Aşa şi eu acuma, în viscol de dureri,
La voi spre uşurinţă cu triste viu păreri.
Nici muzelor cântare, nici milă voi din cer,
O Patrie a plânge cu multă jale cer.
La voi, la voi nădejde eu am de ajutor;
Voi sunteţi de cuvinte şi de idei izvor.
Când zgomotul de ziuă înceată preste tot,
Când noaptea atmosfera întunecă de tot,
Când omul de necazuri, de trude ostenit
În liniştirea nopţii se află adormit,
Eu nici atunci de gânduri odihnă neavând,
La voi fără sfială viu singur lăcrămând
Şi de vederea voastră cea tristă însuflat
A noastră neagră soartă descoper nencetat.
Mă văz lângă mormânt al slavei strămoşeşti
Şi simţ o tânguire de lucruri omeneşti;
Şi mi se pare încă c-auz un jalnic glas
Zicând aceste vorbe: "Ce, vai! a mai rămas,
Când cea mai tare slavă ca umbra a trecut,
Când duhul cel mai slobod cu dânsa a căzut".
..........................
..........................
Acest trist glas, ruinuri, pă mine m-au pătruns
Şi a huli viaţa în stare m-au adus.
..........................
..........................
Deci priimiţi, ruinuri, cât voi vedea pământ,
Să viu spre mângâiere, să plâng pe-acest mormânt,
Unde tiranul încă un pas n-a cutezat,
Căci la vederea voastră se simte spăimântat!
În ce mărime naltă şi voi aţi strălucit,
Pă când un soare dulce şi mult mai fericit
Îşi răvărsa lumina p-acest pământ robit!
Dar în sfârşit Saturnu, cum i s-a dat de sus,
În negura uitării îndată v-a supus.
Ce jale vă coprinde! Cum totul v-a pierit!
Subt osândirea soartei de tot aţi înnegrit!
Din slava strămoşască nimic nu v-a rămas.
Oriunde nu se vede nici urma unui pas.
Ş-în vreme ce odată oricare muritor
Privea la voi cu râvnă, cu ochiu-aţintător,
Acum de spaimă multă se trage înapoi
Îndată ce privirea îi cade drept pe voi...
Dar încă, ziduri triste, aveţi un ce plăcut,
Când ochiul vă priveşte în liniştit minut:
De milă îl pătrundeţi, de gânduri îl uimiţi.
Voi încă în fiinţă drept pildă ne slujiţi
Cum cele mai slăvite şi cu temei de fier
A omenirei fapte din faţa lumei pier;
Cum toate se răpune ca urma îndărăt,
Pe aripile vremii de nu se mai arăt;
Cum omul, când să fie în toate săvârşit,
Pe negândite, cade sau piere în sfârşit.
Eu unul, în credinţă, mai mult mă mulţumesc
A voastră dărămare pe gânduri să privesc,
Decât zidire naltă, decât palat frumos,
Cu strălucire multă, dar fără un folos,
Ş-întocmai cum păstorul ce umblă pre câmpii,
La adăpost aleargă când vede vijălii,
Aşa şi eu acuma, în viscol de dureri,
La voi spre uşurinţă cu triste viu păreri.
Nici muzelor cântare, nici milă voi din cer,
O Patrie a plânge cu multă jale cer.
La voi, la voi nădejde eu am de ajutor;
Voi sunteţi de cuvinte şi de idei izvor.
Când zgomotul de ziuă înceată preste tot,
Când noaptea atmosfera întunecă de tot,
Când omul de necazuri, de trude ostenit
În liniştirea nopţii se află adormit,
Eu nici atunci de gânduri odihnă neavând,
La voi fără sfială viu singur lăcrămând
Şi de vederea voastră cea tristă însuflat
A noastră neagră soartă descoper nencetat.
Mă văz lângă mormânt al slavei strămoşeşti
Şi simţ o tânguire de lucruri omeneşti;
Şi mi se pare încă c-auz un jalnic glas
Zicând aceste vorbe: "Ce, vai! a mai rămas,
Când cea mai tare slavă ca umbra a trecut,
Când duhul cel mai slobod cu dânsa a căzut".
..........................
..........................
Acest trist glas, ruinuri, pă mine m-au pătruns
Şi a huli viaţa în stare m-au adus.
..........................
..........................
Deci priimiţi, ruinuri, cât voi vedea pământ,
Să viu spre mângâiere, să plâng pe-acest mormânt,
Unde tiranul încă un pas n-a cutezat,
Căci la vederea voastră se simte spăimântat!
Jacques Prevert
Pentru Tine, Dragostea Mea
Am fost la targul de pasari
Si-am cumparat pasari
Pentru tine
dragostea mea
Am fost la targul de flori
Si-am cumparat flori
Pentru tine
dragostea mea
Am fost la targul de fiare vechi
Si-am cumparat lanturi
Lanturi grele
Pentru tine
dragostea mea
Apoi m-am dus la targul de sclave
Te-am cautat
Dar nu te-am gasit
dragostea mea.
Sunt aşa cum sunt
Sunt aşa cum sunt.
Sunt făcută-aşa,
Când îmi e de râs,
Râd în hohot da.
Drag mi-e cui sunt dragă.
Oare-i vina mea
Dacă nu-i acelaşi?
Dacă ba e unul,
Ba-i altcineva?
Sunt aşa cum sunt.
N-am ce să vă fac
Nu mă pot schimba.
M-am născut să plac
Aşa mi-este dat.
Am tocuri prea-nalte
Mijloc prea cambrat
Sânul mult prea tare
Ochi prea-ncercănat...
Ei şi-apoi
Ce treabă-aveţi voi?
Sunt aşa cum sunt.
Cui mă place plac.
Ce treabă-aveţi voi
Ce mi-s-a-ntâmplat?
Dragă-am fost cuiva
Cineva-mi fu drag,
Dragi ca doi copii
Care se au dragi
Simplu: dragi, dragi, dragi...
Ce mă iscodiţi?
Trăiesc să vă plac
N-am ce să vă fac.
Sunt făcută-aşa,
Când îmi e de râs,
Râd în hohot da.
Drag mi-e cui sunt dragă.
Oare-i vina mea
Dacă nu-i acelaşi?
Dacă ba e unul,
Ba-i altcineva?
Sunt aşa cum sunt.
N-am ce să vă fac
Nu mă pot schimba.
M-am născut să plac
Aşa mi-este dat.
Am tocuri prea-nalte
Mijloc prea cambrat
Sânul mult prea tare
Ochi prea-ncercănat...
Ei şi-apoi
Ce treabă-aveţi voi?
Sunt aşa cum sunt.
Cui mă place plac.
Ce treabă-aveţi voi
Ce mi-s-a-ntâmplat?
Dragă-am fost cuiva
Cineva-mi fu drag,
Dragi ca doi copii
Care se au dragi
Simplu: dragi, dragi, dragi...
Ce mă iscodiţi?
Trăiesc să vă plac
N-am ce să vă fac.
Tudor George
Biografie
Tudor George(-Ahoe) (n. 12 februarie 1926, d. 10 ianuarie 1992) a fost un poet şi traducător român.
Poreclit Ahoe, a fost unul din boemii generaţiei sale, împreună cu Leonid Dimov, Virgil Mazilescu, Teodor Pîcă, Florin Pucă, Dumitru Ţepeneag.
Totodată a fost şi un bun jucător de rugby, devenit ulterior antrenor (la Locomotiva Griviţa Roşie).
Ultimii ani ai vieţii (1980-1992) a locuit într-un bloc de pe Str. Polonă nr. 115, la scara A, unde se află o placă memorială a scriitorului.
Premiul de literatură sportivă Tudor George este numit în cinstea lui.
Cărţi
Legenda cerbului (1957)
Balade (1967)
Copacul descătuşat (1968)
Balade (1969)
Ţara migrenelor (1970)
Balade singaporene, Ed. Tritonic
Jurnal singaporean, Ed. Tritonic
Sonetele aeriene (1972)
Armura de sudoare (1972)
Bazarul cu măşti, Ed. Eminescu, 1973
Imnuri olimpice (1972)
Parfumul timpului (1972)
Sport şi liră (1976)
Sub semnul lui Hercule (1976)
Catehismul iubirii (1977)
Imaculatul panegiric (1978)
Cupola Bărăganului (1979)
Ierbarul amorului, Ed. Junimea, 1981
Olympia (cu Virgil Ludu), Ed. Sport-Turism, 1985
Cartea Sonetului 1 , Ed. Cartea Românească, 1987
Cartea Sonetului 2 , Ed. Cartea Românească, 1990
Poreclit Ahoe, a fost unul din boemii generaţiei sale, împreună cu Leonid Dimov, Virgil Mazilescu, Teodor Pîcă, Florin Pucă, Dumitru Ţepeneag.
Totodată a fost şi un bun jucător de rugby, devenit ulterior antrenor (la Locomotiva Griviţa Roşie).
Ultimii ani ai vieţii (1980-1992) a locuit într-un bloc de pe Str. Polonă nr. 115, la scara A, unde se află o placă memorială a scriitorului.
Premiul de literatură sportivă Tudor George este numit în cinstea lui.
Cărţi
Legenda cerbului (1957)
Balade (1967)
Copacul descătuşat (1968)
Balade (1969)
Ţara migrenelor (1970)
Balade singaporene, Ed. Tritonic
Jurnal singaporean, Ed. Tritonic
Sonetele aeriene (1972)
Armura de sudoare (1972)
Bazarul cu măşti, Ed. Eminescu, 1973
Imnuri olimpice (1972)
Parfumul timpului (1972)
Sport şi liră (1976)
Sub semnul lui Hercule (1976)
Catehismul iubirii (1977)
Imaculatul panegiric (1978)
Cupola Bărăganului (1979)
Ierbarul amorului, Ed. Junimea, 1981
Olympia (cu Virgil Ludu), Ed. Sport-Turism, 1985
Cartea Sonetului 1 , Ed. Cartea Românească, 1987
Cartea Sonetului 2 , Ed. Cartea Românească, 1990
La bar
Traiesc la ceasul asta un timp topit de aur
Cu bere, mierie, în cupe de Granzquel,
Ce face sa-ți pluteasca simțirea ca un plaur
Cu viziuni şi pasari ce cuibaresc prin el...
Ţinând în palma strânsa efervescenta sonda,
Mimez groteasca mutra a unui fals Rotschield,
Tragând cu pasiune dintr-o țigara blonda,
Marcata cu coroana şi stema ”Chesterfield”!...
Dar, ca un viu ”remember”, în coşul de nuiele
Stau vârfuite chifle de aur, în morman,
Împrospatându-i parca şi-acum privirii mele
Imagini largi cu holde foşnind prin Baragan...
Bune-s țigarile-astea şi daurita bere
- Stupefiante blonde, nemțeşti şi englezeşti! -
Dar ştiu ca pâinea asta, de-aici, mi-a dat putere
Şi m-a-ntremat sa birui, razbind spre anii-aceşti!
Poți sa te crezi un conte, or lord, or ştab de vaza
Şi poți pe-un frac sa-ți lepezi sumanul, vechiul brâu,
Dar ochiul tau, de-a pururi, înlacrimat de-o raza
Va tremura-n lumina ca stramoşescul grâu!
Denisa Comănescu
Obsesia biografiei
Dacă cineva mi-ar da părul într-o parte
dacă mi l-ar ridica uşor de pe frunte
ca un diamant aurit s-ar ivi
oraşul acesta
cu străzi singuratice şi case stângace
ce se năruie la simpla închidere a uşii
cu grădini de streliţia şi lăzi de gunoi
unde ecoul copilăriei
încă se mai aude şoptind:
"Mea mater, mea pater,
filius vester lupus est"
cu muzica ce sparge timpanul maşinilor
şi fotografiile care ucid privirea bătrânilor
cu ulcica plină cu lapte
lăsată prin toate casele
de tatăl pe moarte
doar, doar o va găsi iubitul
ce i-a părăsit fata
(dar el nu vine
şi bătrânul şi-a dat duhul degeaba
sau chiar dacă vine
nu-i pasă
gândind că mai târziu îşi va vinde
şi tatăl său sufletul
pentru cine ştie ce afacere dubioasă)
cu liliacul din curtea căminului de fete -
orbii îi păzesc anemicele flori
prea timpurii şi presimt
că Gemenii se bălăcesc în Vărsător
("E nesănătos, e nesănătos
în curând vom avea un ospăţ")
cu bătrâna cocoşată
la care te strâmbai
când striga:
"O să ajungi şi tu ca mine
o să ajungi!"
(După o săptămână ai căzut
şi mult timp ai atârnat
de umbra bătrânei
ca o cătuşă.
Dacă ar mai trăi în căsuţa de sub deal
ce de lucruri ar putea să-ţi mai spună)
cu prietena ce-şi purta urâţenia
ca pe un portmoneu doldora de arginţi
(până şi ea te-a părăsit:
s-a retras în urechea unui munte
lângă un flăcău zdravăn, ea
mica, firava, pipernicita...
Când se va întoarce
cu poemele ferecate în metalele pure
mulţi dintre cei rămaşi
vor fi dispărut)
cu feciorelnicul pat
pat de tortură
(cineva intra pe fereastră
şi-ţi fura nopţile)
unde te zbăteai de parcă
un prunc şi-ar fi instalat scâncetele
în tine
şi nu ştiai nici un cântec de leagăn
cu porumbeii din coliva primită cadou
la optsprezece ani
(în fiecare toamnă ucizi câte unul
şi-i citeşti măruntaiele
poc: moare tatăl
poc: pleacă iubitul
poc, bei din sticluţa cu prea puţin Neuleptil
poc, poc...)
Dar nimeni nu-mi ridică părul de pe frunte
nimeni nu mi-l dă uşor într-o parte
şi oraşul acesta unde
" Mea mater, mea pater,
filius vester lupus est"
aidoma unei mări moarte
(iar orbii degeaba au prorocit
un ospăţ
putreziciunea a fost prea adânc
îngropată în mine
ca să ajungă singură la suprafaţă)
va rămâne pentru totdeauna ascuns
ca un diamant aurit.
dacă mi l-ar ridica uşor de pe frunte
ca un diamant aurit s-ar ivi
oraşul acesta
cu străzi singuratice şi case stângace
ce se năruie la simpla închidere a uşii
cu grădini de streliţia şi lăzi de gunoi
unde ecoul copilăriei
încă se mai aude şoptind:
"Mea mater, mea pater,
filius vester lupus est"
cu muzica ce sparge timpanul maşinilor
şi fotografiile care ucid privirea bătrânilor
cu ulcica plină cu lapte
lăsată prin toate casele
de tatăl pe moarte
doar, doar o va găsi iubitul
ce i-a părăsit fata
(dar el nu vine
şi bătrânul şi-a dat duhul degeaba
sau chiar dacă vine
nu-i pasă
gândind că mai târziu îşi va vinde
şi tatăl său sufletul
pentru cine ştie ce afacere dubioasă)
cu liliacul din curtea căminului de fete -
orbii îi păzesc anemicele flori
prea timpurii şi presimt
că Gemenii se bălăcesc în Vărsător
("E nesănătos, e nesănătos
în curând vom avea un ospăţ")
cu bătrâna cocoşată
la care te strâmbai
când striga:
"O să ajungi şi tu ca mine
o să ajungi!"
(După o săptămână ai căzut
şi mult timp ai atârnat
de umbra bătrânei
ca o cătuşă.
Dacă ar mai trăi în căsuţa de sub deal
ce de lucruri ar putea să-ţi mai spună)
cu prietena ce-şi purta urâţenia
ca pe un portmoneu doldora de arginţi
(până şi ea te-a părăsit:
s-a retras în urechea unui munte
lângă un flăcău zdravăn, ea
mica, firava, pipernicita...
Când se va întoarce
cu poemele ferecate în metalele pure
mulţi dintre cei rămaşi
vor fi dispărut)
cu feciorelnicul pat
pat de tortură
(cineva intra pe fereastră
şi-ţi fura nopţile)
unde te zbăteai de parcă
un prunc şi-ar fi instalat scâncetele
în tine
şi nu ştiai nici un cântec de leagăn
cu porumbeii din coliva primită cadou
la optsprezece ani
(în fiecare toamnă ucizi câte unul
şi-i citeşti măruntaiele
poc: moare tatăl
poc: pleacă iubitul
poc, bei din sticluţa cu prea puţin Neuleptil
poc, poc...)
Dar nimeni nu-mi ridică părul de pe frunte
nimeni nu mi-l dă uşor într-o parte
şi oraşul acesta unde
" Mea mater, mea pater,
filius vester lupus est"
aidoma unei mări moarte
(iar orbii degeaba au prorocit
un ospăţ
putreziciunea a fost prea adânc
îngropată în mine
ca să ajungă singură la suprafaţă)
va rămâne pentru totdeauna ascuns
ca un diamant aurit.
Peştele
Fostul iubit bate la uşă
sunt cu prietenul meu (se aude o voce)
şi lumina lămpii-l orbeşte
pe cel aflat dincolo de geamlâc
fostul iubit se scuză şi pleacă
la ieşirea din bloc un ţigan c-un crap chinezesc de 8 kile
ar fi plătit oricât
numai să simtă
sub braţul amorţit
greoi
aproape ireal
peştele
după ce poartă cadavrul prin tot oraşul
îl spintecă-n bucătărie
mâna e sigură
carnea se desprinde singură
(acestea sunt faptele, aici va trebui să înceapă
poemul, dar creierul mi-e obosit şi prefer să întreb:
de ce atâta trudă pentru un somn liniştit?)
sunt cu prietenul meu (se aude o voce)
şi lumina lămpii-l orbeşte
pe cel aflat dincolo de geamlâc
fostul iubit se scuză şi pleacă
la ieşirea din bloc un ţigan c-un crap chinezesc de 8 kile
ar fi plătit oricât
numai să simtă
sub braţul amorţit
greoi
aproape ireal
peştele
după ce poartă cadavrul prin tot oraşul
îl spintecă-n bucătărie
mâna e sigură
carnea se desprinde singură
(acestea sunt faptele, aici va trebui să înceapă
poemul, dar creierul mi-e obosit şi prefer să întreb:
de ce atâta trudă pentru un somn liniştit?)
Biografie Denisa Comănescu
Absolventa a Facultatii de Filologie - sectia romana-engleza - a Universitatii din Bucuresti, Denisa Comanescu si-a facut un nume in literatura inca din studentie, publicand versuri in Romania literara (1975) si in alte reviste literare. A obtinut Premiul pentru poezie al revistei Luceafarul in 1978. A debutat editorial, cu volumul Izgonirea din Paradis (Editura Cartea Romaneasca, 1979), volum pentru care a primit Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor. La numai douazeci si ceva de ani cunostea orientarile de ultima ora din poezia engleza si americana si se situa cu dezinvoltura intr-un raport de emulatie cu poetii romani la moda. A continuat sa scrie versuri - dupa cum atesta publicarea volumelor Cutitul de argint (Editura Eminescu, 1983), Barca pe valuri (Editura Cartea Romaneasca, 1987), Urma de foc (Editura Axa, Colectia Poeti optzecisti, 1999), pentru care a primit Premiul Salonului de carte si al Festivalului de Poezie de la Oradea in 1999 - si Acum biografia de-atunci (Editura Eminescu, 2000).
Dupa terminarea facultatii a ales cariera de editor. A fost, pe rand, redactor-sef si director editorial la doua edituri importante din Romania, construind mai multe colectii de literatura straina cunoscute, iar din august 2007 detine functia de director general al editurii Humanitas Fiction. In mai 2006 a lansat prima colectie de carte personalizata, "Raftul Denisei", dedicata fictiunii straine.
A fost Secretar al Centrului Roman PEN in perioada 1990-2004. Este membra a Uniunii Scriitorilor din 1986, membra a board-ului Fundatiei Culturale Irlandezo-Romana din 2002. In 2003 a fost invitata in SUA, la Universitatea din Iowa, in cadrul "International Writers' Programme". In 2006 a fost aleasa membra in Parlamentul Cultural European.
Poeziile sale au fost publicate in antologii in peste 15 tari. Volume de versuri ale sale au fost publicate in Suedia, in traducerea lui Dan Shafran: Glädje utan försoning (Förlags ab Gondolin, Stehag, 1999), si in Spania in traducerea lui Joaquin Garrigos: Regreso del exilio (AdamaRamada Ediciones, Madrid, 2008).
Costache Conachi
Tu numai sub cer eşti una
Tu numai sub cer esti una
Care ai luat cununa
De duh, de grai, de blandete,
De nuri si de frumusete.
La mana ta sta legata
Moartea mea si viata toata,
Pentru c-a ta stapanire
Covarseste peste fire.
Nu pot zice ca-s cu viata,
Cand nu sunt pe-a tale brata,
Nici simt, nici vad tot plans imi vine.
Cand nu esti tu langa mine.
Care ai luat cununa
De duh, de grai, de blandete,
De nuri si de frumusete.
La mana ta sta legata
Moartea mea si viata toata,
Pentru c-a ta stapanire
Covarseste peste fire.
Nu pot zice ca-s cu viata,
Cand nu sunt pe-a tale brata,
Nici simt, nici vad tot plans imi vine.
Cand nu esti tu langa mine.
Costache Conachi - Biografie
Nastere: 14 octombrie 1777, Țiganești, Galați
Deces: 1849, Țiganești
Costache Conachi a fost un scriitor roman. Descendent dintr-o familie boiereasca fanariota, a ocupat inalte funcții dregatorești in Moldova.[1]p.160 Daca paharnicul Sion scrie ca neamul Konaki este de origine greceasca, "dar preste 160 ani venit și incuscrit cu mai multe din familiile cele mari", Paul Paltanea a adus documente "care impun concluzia ca familia Conachi coboara dintr-un neam de razeși din satul Știboreni, județul Vaslui, cu urice din vremea lui Ștefanița Voda (20 aprilie 1517-14 ianuarie 1527) sau chiar a lui Ștefan cel Mare. Linia feminina a neamului este tot razeșeasca".[2]p.13 A fost educat de catre un refugiat francez. A studiat ingineria, limbile clasice, greaca moderna, turca și franceza.
Personalitate originala, temperament viu, intelect cultivat, C. Conachi marcheaza intre primii nostri poeti o prezenta interesanta. Cu vivacitatea simtirii si cu patosul expresiei poetice, el a fost unul din „madrigalistii" intirziati ai Europei, marcati de influenta petrarchizanta care a dainuit mult si s-a raspindit pe arii incredibile in tot continentul, amestecata cu elemente de lirica populara mai ales in centru si in sud-est.
A inceput activitatea prin efectuarea de lucrari pentru hotarnicie la proprietațile de terenuri; a continuat pana la tarziu, la retragerea din cauza varstei și a problemelor de sanatate.
Respectand in treacat conventia preromantica a veacului, Conachi tinde sa se lase inlantuit de sonoritatile conventionale, alegorice, la moda atunci, brodand versuri cuminti, lipsite de lascivitatea care-l va inscrie printre primii nostri moderni. "Cine-i Amorul?", se intreaba el intr-un lung text, ce abia catre final anunta poetul erotic care nici azi nu are cum sa ne lase indiferenti: "Doua firi are-ntr-o fire, si de om si ingereasca:/ Una-i dragostea curata, cealalta ii trupeasca,/ Cu una la simtamanturi se pleaca si se inchina,/ Doreste cele de lipsa, in despartire suspina,/ Cu ceealalta potoale si impaca imbulzirea/ Ce aduce la om pofta care i-a daruit firea". Cuminte, prea cuminte se arata inca cinstita fata boiereasca, versificand sec, conformist, pe marginea unei indelung teoretizate dihotomii a amorului, care poate fi, nu-i asa? (pai nu e!), curat, imaculat chiar si marsav, trupesc. Paradoxal, desi faptele-i il aratau altfel, in scris Conachi ramane deocamdata adeptul iubirii spiritualizate, punand sufletul deasupra trupului. Conventiile epocii, deh!
Opera
Opera sa nu a fost prețuita de nimeni pina la George Calinescu, Ibraileanu și Iorga batindu-și joc de poeziile lui, pe care le citau ca exemple de dulcegarii penibile. Circulind ca populare pina au fost publicate in volum, versurile il dezvaluie ca pe un adevarat poet, superior Vacareștilor. Dotat cu simțul limbii, tinguirea sa lirica e plina de o solemnitate filosofica care-l face precursor al lui Eminescu. Poet foarte delicat, evoca adesea ochii iubitei care „Navalesc cuprinși de gene/ Sageteaza din sprincene”; ochii devin ființe care se cearta și se dezmiarda, in jurul carora se creeaza scenarii glumețe, din care nu lipsesc rapirile, sagețile, otravirile etc.
Deces: 1849, Țiganești
Costache Conachi a fost un scriitor roman. Descendent dintr-o familie boiereasca fanariota, a ocupat inalte funcții dregatorești in Moldova.[1]p.160 Daca paharnicul Sion scrie ca neamul Konaki este de origine greceasca, "dar preste 160 ani venit și incuscrit cu mai multe din familiile cele mari", Paul Paltanea a adus documente "care impun concluzia ca familia Conachi coboara dintr-un neam de razeși din satul Știboreni, județul Vaslui, cu urice din vremea lui Ștefanița Voda (20 aprilie 1517-14 ianuarie 1527) sau chiar a lui Ștefan cel Mare. Linia feminina a neamului este tot razeșeasca".[2]p.13 A fost educat de catre un refugiat francez. A studiat ingineria, limbile clasice, greaca moderna, turca și franceza.
Personalitate originala, temperament viu, intelect cultivat, C. Conachi marcheaza intre primii nostri poeti o prezenta interesanta. Cu vivacitatea simtirii si cu patosul expresiei poetice, el a fost unul din „madrigalistii" intirziati ai Europei, marcati de influenta petrarchizanta care a dainuit mult si s-a raspindit pe arii incredibile in tot continentul, amestecata cu elemente de lirica populara mai ales in centru si in sud-est.
A inceput activitatea prin efectuarea de lucrari pentru hotarnicie la proprietațile de terenuri; a continuat pana la tarziu, la retragerea din cauza varstei și a problemelor de sanatate.
Respectand in treacat conventia preromantica a veacului, Conachi tinde sa se lase inlantuit de sonoritatile conventionale, alegorice, la moda atunci, brodand versuri cuminti, lipsite de lascivitatea care-l va inscrie printre primii nostri moderni. "Cine-i Amorul?", se intreaba el intr-un lung text, ce abia catre final anunta poetul erotic care nici azi nu are cum sa ne lase indiferenti: "Doua firi are-ntr-o fire, si de om si ingereasca:/ Una-i dragostea curata, cealalta ii trupeasca,/ Cu una la simtamanturi se pleaca si se inchina,/ Doreste cele de lipsa, in despartire suspina,/ Cu ceealalta potoale si impaca imbulzirea/ Ce aduce la om pofta care i-a daruit firea". Cuminte, prea cuminte se arata inca cinstita fata boiereasca, versificand sec, conformist, pe marginea unei indelung teoretizate dihotomii a amorului, care poate fi, nu-i asa? (pai nu e!), curat, imaculat chiar si marsav, trupesc. Paradoxal, desi faptele-i il aratau altfel, in scris Conachi ramane deocamdata adeptul iubirii spiritualizate, punand sufletul deasupra trupului. Conventiile epocii, deh!
Opera
Opera sa nu a fost prețuita de nimeni pina la George Calinescu, Ibraileanu și Iorga batindu-și joc de poeziile lui, pe care le citau ca exemple de dulcegarii penibile. Circulind ca populare pina au fost publicate in volum, versurile il dezvaluie ca pe un adevarat poet, superior Vacareștilor. Dotat cu simțul limbii, tinguirea sa lirica e plina de o solemnitate filosofica care-l face precursor al lui Eminescu. Poet foarte delicat, evoca adesea ochii iubitei care „Navalesc cuprinși de gene/ Sageteaza din sprincene”; ochii devin ființe care se cearta și se dezmiarda, in jurul carora se creeaza scenarii glumețe, din care nu lipsesc rapirile, sagețile, otravirile etc.
Alexandru Căprariu
Ceasornicul
Potriveşte-ţi ceasornicul după al meu:
vom pierde aceleaşi trenuri
şi, poate, aceleaşi speranţe-
dar astfel
minutarele vor săgeta simultan
clipa-fecioară a dragostei.
Potriveşte-ţi ceasornicul după al meu:
să-nşelăm timpul ce ne-ar fi dus
pe două drumuri,
lăsând inimile noastre să se caute-n zadar,
navigînd;
tu - pe harta cea bună,
eu - după copia ei fragmentastă,
în care continentele încă sînt fără contur.
Potriveşte-ţi ceasornicul după al meu:
cu timpul
şi adolescenţele, azi depărtate,
vor dobîndi aceeaşi fiinţă,
acelaşi parfum,
aceleaşi culori
ca două grădini vecine
ce-şi împletesc în adînc,
nevăzut dar firesc,
rădăcinile arborilor mereu întineriţi prin anotimp.
Potriveşte-ţi ceasornicul după al meu:
exact după al meu
- nu mai înainte, nu mai în urmă -
să fim mereu noi înşine,
să nu existe niciodată
un
prea devreme
sau
un
prea tîrziu.
vom pierde aceleaşi trenuri
şi, poate, aceleaşi speranţe-
dar astfel
minutarele vor săgeta simultan
clipa-fecioară a dragostei.
Potriveşte-ţi ceasornicul după al meu:
să-nşelăm timpul ce ne-ar fi dus
pe două drumuri,
lăsând inimile noastre să se caute-n zadar,
navigînd;
tu - pe harta cea bună,
eu - după copia ei fragmentastă,
în care continentele încă sînt fără contur.
Potriveşte-ţi ceasornicul după al meu:
cu timpul
şi adolescenţele, azi depărtate,
vor dobîndi aceeaşi fiinţă,
acelaşi parfum,
aceleaşi culori
ca două grădini vecine
ce-şi împletesc în adînc,
nevăzut dar firesc,
rădăcinile arborilor mereu întineriţi prin anotimp.
Potriveşte-ţi ceasornicul după al meu:
exact după al meu
- nu mai înainte, nu mai în urmă -
să fim mereu noi înşine,
să nu existe niciodată
un
prea devreme
sau
un
prea tîrziu.
Poduri
Jaguari în salt împietriţi,
oţel vă curge-n artere -
ţărmuri din timpi străine
le-apropiaţi cu simplitate,
ca un destin,
ca o iubire mare
inimile
Certitudini peste genune - poduri,
între două săruturi cuvintele - poduri,
între astăzi şi ieri, amintirile - poduri,
între lungi despărţiri, speranţele - poduri,
Uitarea - pod între noi amândoi.
oţel vă curge-n artere -
ţărmuri din timpi străine
le-apropiaţi cu simplitate,
ca un destin,
ca o iubire mare
inimile
Certitudini peste genune - poduri,
între două săruturi cuvintele - poduri,
între astăzi şi ieri, amintirile - poduri,
între lungi despărţiri, speranţele - poduri,
Uitarea - pod între noi amândoi.
Biografie Alexandru Căprariu
Alexandru Caprariu (20 decembrie 1929-4 februarie 1988).
Absolvent al Facultatii de Filosofie. Fregventeaza Scoala de literatura "Mihai Eminescu" (1951-1952).
Din 1957 lucreaza la revista Tribuna pana in 1969, cand devine directorul noi infintate edituri Dacia.
Debutează în timpul studiilor universitare (1949) în Almanah literar. Firesc pentru evoluţia viitoare, colaborează la revistele literare Steaua, Tribuna, Contmporanul, România literară, Luceafărul etc.
Între 1957 – 1969 ocupă funcţia de redactor al revistei Tribuna, iar din 1969 şi până în 1986 este director al Editurii Dacia. Sfârşitul vieţii îl va găsi tot la Tribuna, revista pentru care lucrase doisprezece ani.
Debutul editorial se produce în anul 1963, cu volumul de versuri „Orizonturi“ urmat la un interval de trei ani de „Cercurile dragostei“ (1966)
În perioada când renunţă la presă, scrie foiletoane critice („Jurnal litrar“, 1967), cronici sportive, note de călătorie. Reîntoarcerea la poezie se produce cu „Mica autobiografie“ (1975), urmată de „Marea autobiografie“ (1979).
„Ochii de pretutindeni“
„Ierbarul cu amintiri“
„Asfinţiturile zilnice“
şi antologia de autor apărută în preajma morţii sub titlul „Reîntoarcerea menestrelului“.
Activitatea creatoare a lui Alexandru Căprariu este răsplătită cu două premii: Premiul Uniunii Scriitorilor (1975) şi Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Cluj Napoca (1979).
" Mereu disponibila, deschisa tematic, creatia lui Alexandru Caprariu coboara cu verva cenzurata in strada, se retrage elegiac-meditativa in spatiul unor blande reverii, tresare fantasta si ironica in broderii migaloase sau se desface sub o abia perceptibila malitie ingenua, in silogisme si parabole."
Alexandru Caprariu (20 decembrie 1929-4 februarie 1988).
Absolvent al Facultatii de Filosofie. Fregventeaza Scoala de literatura "Mihai Eminescu" (1951-1952).
Din 1957 lucreaza la revista Tribuna pana in 1969, cand devine directorul noi infintate edituri Dacia.
Debutează în timpul studiilor universitare (1949) în Almanah literar. Firesc pentru evoluţia viitoare, colaborează la revistele literare Steaua, Tribuna, Contmporanul, România literară, Luceafărul etc.
Între 1957 – 1969 ocupă funcţia de redactor al revistei Tribuna, iar din 1969 şi până în 1986 este director al Editurii Dacia. Sfârşitul vieţii îl va găsi tot la Tribuna, revista pentru care lucrase doisprezece ani.
Debutul editorial se produce în anul 1963, cu volumul de versuri „Orizonturi“ urmat la un interval de trei ani de „Cercurile dragostei“ (1966)
În perioada când renunţă la presă, scrie foiletoane critice („Jurnal litrar“, 1967), cronici sportive, note de călătorie. Reîntoarcerea la poezie se produce cu „Mica autobiografie“ (1975), urmată de „Marea autobiografie“ (1979).
„Ochii de pretutindeni“
„Ierbarul cu amintiri“
„Asfinţiturile zilnice“
şi antologia de autor apărută în preajma morţii sub titlul „Reîntoarcerea menestrelului“.
Activitatea creatoare a lui Alexandru Căprariu este răsplătită cu două premii: Premiul Uniunii Scriitorilor (1975) şi Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Cluj Napoca (1979).
" Mereu disponibila, deschisa tematic, creatia lui Alexandru Caprariu coboara cu verva cenzurata in strada, se retrage elegiac-meditativa in spatiul unor blande reverii, tresare fantasta si ironica in broderii migaloase sau se desface sub o abia perceptibila malitie ingenua, in silogisme si parabole."
Nicolae Ionel
Ce văzător...
Ce văzător e-n văz şi ce vedere în cel privit - care-i
consacră ochiului? În ce prefigurare a închiderii lumilor
se-ndreptăţeşte, se-obîrşeşte ochiul, din ce sfîrşit al lumii
în lumină vedem acum un mugur? Nu-i moartea mea adusă-ntreagă-n raza ce se instituie-ntre mine şi mugur? Ajung în
miezul morţii mele ca să pot privi un prun în floare, numai
din toată pierderea poate să se nască privirea ce mă dăruie,
vederea care îmi vine din lucruri. Şi necontenit mă mistui
dinspre ora morţii mele ca să ajung să-mi aparţin, să mă
adun la mine ca auz, ca gînd, ca privire, astfel încît la urmă cînd ţărîna îmi va rămîne singură, nu spre sfîrşit o să privesc, ci voi vedea lumina pură, punctul luminos al izbucnirii lumilor, şi nu va fi lăuntru pentru nici un în afară şi nici un în-afară pentru nici un lăuntru, voi vedea cu faptul de a fi văzut, voi regăsi în perisabilitatea mugurelui toată îndreptăţirea oricărui extaz şi-a absorbirii
lumilor în Brahma,- şi-am să mă duc sub flori şi paseri şi sub trecătoare zodii de sus, o mînă de cenuşă şi pămînt.
(preluat din volumul"Carul mare" - Cartea Românească/1991)
consacră ochiului? În ce prefigurare a închiderii lumilor
se-ndreptăţeşte, se-obîrşeşte ochiul, din ce sfîrşit al lumii
în lumină vedem acum un mugur? Nu-i moartea mea adusă-ntreagă-n raza ce se instituie-ntre mine şi mugur? Ajung în
miezul morţii mele ca să pot privi un prun în floare, numai
din toată pierderea poate să se nască privirea ce mă dăruie,
vederea care îmi vine din lucruri. Şi necontenit mă mistui
dinspre ora morţii mele ca să ajung să-mi aparţin, să mă
adun la mine ca auz, ca gînd, ca privire, astfel încît la urmă cînd ţărîna îmi va rămîne singură, nu spre sfîrşit o să privesc, ci voi vedea lumina pură, punctul luminos al izbucnirii lumilor, şi nu va fi lăuntru pentru nici un în afară şi nici un în-afară pentru nici un lăuntru, voi vedea cu faptul de a fi văzut, voi regăsi în perisabilitatea mugurelui toată îndreptăţirea oricărui extaz şi-a absorbirii
lumilor în Brahma,- şi-am să mă duc sub flori şi paseri şi sub trecătoare zodii de sus, o mînă de cenuşă şi pămînt.
(preluat din volumul"Carul mare" - Cartea Românească/1991)
Sonet - XV
Ce simt eu pentru tine e atît
de-adevărat şi de curat şi sfînt
şi-atît din naltul însuşi pogorît
de-aripi al celor în iubire-arzînd,
că una cu putinţa s-a făcut
a fericirii de-a se fi rugînd
în slăvile cunoaşterii, pe cît
din de smerire-abis îşi ia cuvînt,
una cu viaţa vieţii tuturor
sfinţilor, Ruth, şi-i astfel înălţat,
cu frumuseţea teoptiei lor,
ofrandă-a-ntregii lumi lui Dumnezeu
şi, în ardoarea sufletului meu,
pentru toţi vecii binecuvîntat.
de-adevărat şi de curat şi sfînt
şi-atît din naltul însuşi pogorît
de-aripi al celor în iubire-arzînd,
că una cu putinţa s-a făcut
a fericirii de-a se fi rugînd
în slăvile cunoaşterii, pe cît
din de smerire-abis îşi ia cuvînt,
una cu viaţa vieţii tuturor
sfinţilor, Ruth, şi-i astfel înălţat,
cu frumuseţea teoptiei lor,
ofrandă-a-ntregii lumi lui Dumnezeu
şi, în ardoarea sufletului meu,
pentru toţi vecii binecuvîntat.
Biografie Nicolae Ionel
Nicolae Ionel s-a născut în 1944 la Bucureşti.
Şc. primară Domneşti-Tg., Vrancea;
gimnaziul Adjud; liceul „C. Negruzzi” Iaşi; Univ. „Al.I. Cuza”Iaşi, Filologie.
29 de cărţi de poezie, 4 de teologie, 3 de folclor, 5 piese de teatru, 15 cărţi de traduceri (tragediile lui Shakespeare, Vergiliu Operaomnia, Kleist, Psalmii, Basho, Igor etc.).
Referinţe critice: Al. Protopopescu, Regman, Doinaş, Grigurcu, Steinhardt, A. Pantea, Ştefania şi Marin Mincu, Paleologu, LuciaCifor, N. Mecu, Dan Ciachir, Monica Lovinescu, Valentin Silvestru, Sorin Antohi, Ion Negoiţescu.
Cărţi publicate:
Cuvînt în cuvînt(1972)
Poezii(1979)
Calea vie(1984)
Scara de raze(1990)
Carul mare(1991)
Vederea(1991)
Prezenţa(1996)
Răsăritul chipului(1998)
Nume pe ape(2003)
Umbra miresmei(2005)
Drumul spre nume(2005)
Nicolae Ionel s-a născut în 1944 la Bucureşti.
Şc. primară Domneşti-Tg., Vrancea;
gimnaziul Adjud; liceul „C. Negruzzi” Iaşi; Univ. „Al.I. Cuza”Iaşi, Filologie.
29 de cărţi de poezie, 4 de teologie, 3 de folclor, 5 piese de teatru, 15 cărţi de traduceri (tragediile lui Shakespeare, Vergiliu Operaomnia, Kleist, Psalmii, Basho, Igor etc.).
Referinţe critice: Al. Protopopescu, Regman, Doinaş, Grigurcu, Steinhardt, A. Pantea, Ştefania şi Marin Mincu, Paleologu, LuciaCifor, N. Mecu, Dan Ciachir, Monica Lovinescu, Valentin Silvestru, Sorin Antohi, Ion Negoiţescu.
Cărţi publicate:
Cuvînt în cuvînt(1972)
Poezii(1979)
Calea vie(1984)
Scara de raze(1990)
Carul mare(1991)
Vederea(1991)
Prezenţa(1996)
Răsăritul chipului(1998)
Nume pe ape(2003)
Umbra miresmei(2005)
Drumul spre nume(2005)
TEATRU/FILM 4 Februarie
ZALMOXIS - EL DIOS DE LOS GETA-DACIOS (Película documental)
Cu Șerban Cantacuzino
Filmografie:
- Străinul (1964) - elevul Lucian Varga
- Gaudeamus igitur (1965) - Emil
- Șapte băieți și o ștrengăriță (1967) - Silvio
- Felix și Otilia (1972) - dublură de voce Felix Sima
- Frații Jderi (1974)
- Ștefan cel Mare - Vaslui 1475 (1975)
- Războiul independenței (1977)
- Pentru patrie (1978)
- Mușchetarii în vacanță (1984)
- Secretul armei secrete (1988)
- Cei care plătesc cu viața (1989)
Capul de răţoi - Gheorghe Ciprian
SFATURI UTILE 4 Februarie
SCAPA DE BALONARE SI TOXINE IN DOAR CATEVA MINUTE!
Senzatia de balonare care apare dupa masa, te poate face sa te simti inert sau letargic. Sezonul sarbatorilor e aproape, asa ca aceasta reteta de detoxifiere, este utila dupa o perioada de exces.
Toate ingredientele folosite pentru prepararea acestui remediu au proprietati anti-balonare si detoxifiante.
Iata despre ce este vorba:
Varza - Este bogata in fibre, constituind o buna sursa de potasiu; contine vitaminele A si C.
Telina - Este benefica tractului digestiv, contine antioxidanti, este bogata in fibre, iar continutul ridicat de apa, ajuta la golirea intestinelor.
Lamaia - Este bogata in vitaminele A, B6 si C, care sunt benefice digestiei si purificarii sangelui.
Marul - Contine fibre si minerale care ajuta metabolismul, fiind totodata bogat in antioxidanti.
Ghimbirul - Stimuleaza digestia si imbunatateste absorbtia nutrientilor in organism. Asadar acesta poate preveni greata, constipatia, afectiunile tractului gastrointestinal, voma, diareea, crampele. Totodata, este extrem de util in curele de slabire.
Iata reteta!
Ingrediente
- o radacina de 2-3 cm de ghimbir curatat si maruntit
- 100 de grame de varza tocata marunt
- o telina mica curatata si tocata marunt
- o lamaie maruntita cu tot cu coaja
- un mar taiat cubulete
Mod de preparare:
Pune intr-un vas din sticla toate ingredientele, apoi toarna apa pana ce toate ingredientele vor fi acoperite. Inchide vasul etans, agita-l bine si baga-l la frigider pana a doua zi.
Dimineata, strecoara continutul si consuma doar partea lichida.
Efectele nu vor intarzia sa apara!
Kiwi , fructul perfect pentru inima si slabire (Agenda Ta de Sanatate)
GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR 4 Februarie
Câteva glume, versuri şi iar glume:
· Sotul gelos angajeaza un detectiv sa-i urmareasca sotia pe care o banuia de infidelitate. Dupa o saptamana de filaj detectivul ii da raportul.
- Trei zile la rand sotia dumitale a plecat de la serviciu, impreuna cu seful ei, si dupa ce au luat pranzul intr-o atmosfera romantica, cu flori si sampanie, au ras si sa-u tinut de mana, in separeul unui restaurant cochet, s-au dus la hotel si s-au inchis in camera.
- Si mai departe ce s-a intamplat?
- Pai mai departe i-am vazut pe gaura cheii cum se sarutau.
- Extraordinar! Simt cum ma sufoc de manie. Si mai departe ce s-a mai intamplat? facu sotul gelos.
- Pai barbatul a trantit-o pe pat si s-a aruncat peste sotia dumitale.
- Da,... si? Ce s-a intamplat mai departe, ca o omor in bataie!!!
- Pai el si-a scos camasa si ea bluza...
- Ah, divortez!!! Spune mai departe!
- Pai si-a scos el pantalonii si doamnei i-a dat fusta jos.
- Nu-mi vine sa cred! Asa nu se mai poate!!! Si, si???
- Pai si-au dat si chilotii jos.
- Si??????...
- Pai nu mai stiu, ca au pus chilotii pe clanta usii si n-am mai vazut, zice detectivul.
- Uite vezi, ofteaza sotul, incertitudinea asta ma omoara!!
- Trei zile la rand sotia dumitale a plecat de la serviciu, impreuna cu seful ei, si dupa ce au luat pranzul intr-o atmosfera romantica, cu flori si sampanie, au ras si sa-u tinut de mana, in separeul unui restaurant cochet, s-au dus la hotel si s-au inchis in camera.
- Si mai departe ce s-a intamplat?
- Pai mai departe i-am vazut pe gaura cheii cum se sarutau.
- Extraordinar! Simt cum ma sufoc de manie. Si mai departe ce s-a mai intamplat? facu sotul gelos.
- Pai barbatul a trantit-o pe pat si s-a aruncat peste sotia dumitale.
- Da,... si? Ce s-a intamplat mai departe, ca o omor in bataie!!!
- Pai el si-a scos camasa si ea bluza...
- Ah, divortez!!! Spune mai departe!
- Pai si-a scos el pantalonii si doamnei i-a dat fusta jos.
- Nu-mi vine sa cred! Asa nu se mai poate!!! Si, si???
- Pai si-au dat si chilotii jos.
- Si??????...
- Pai nu mai stiu, ca au pus chilotii pe clanta usii si n-am mai vazut, zice detectivul.
- Uite vezi, ofteaza sotul, incertitudinea asta ma omoara!!
· FURTUNA
|
- Nu.
- Atunci, dă-mi-l pe al meu la telefon!
* Vorbesc doi prieteni:
- Soţia mea e tot timpul nemulţumită – ba că nu am dus gunoiul, ba că nu am plimbat căţelul, ba că nu am strâns după pisică, ba una, ba alta! M-am săturat!
- De bătaie ce zice?
- Slavă Domnului, încă nu a ajuns să mă bată!
* Într-un restaurant select, un muzician se apropie de masa lui Bulă şi-l întreabă:
- Dumneavoastră aţi cerut ceva de Beethoven?
- Nu, eu am cerut pui cu smântână.
* Bulă merge la doctor.
- Domnule doctor, vă rog să-mi daţi ceva să nu mai rămână nevastă-mea gravidă.
- Uite, ia un prezervativ, zice doctorul.
- Nu vreau, zice Bulă, că aşa l-am făcut pe primul copil.
- Atunci, cheam-o pe nevasta ta, şi-o să-i pun un sterilet.
- Am încercat şi asta. Ne-a costat încă un copil.
- În cazul ăsta, îţi recomand abstinenţă.
- Nici asta nu merge, zice Bulă. Nu m-am atins de ea de 2 ani, şi tot a rămas însărcinată…
* O tipă la poliţie:
- Soţul meu a dispărut de zece zile!
- Şi abia acum raportaţi dispariţia?
- Păi am crezut ca e la WC, făcând integrame!
* În Apuseni, mai demult, după Revoluţie, se primesc nişte ajutoare din Germania. Printre pachete este şi o cutie plină cu linguriţe mici. Ion, mirat, întreabă:
- Mă, Gheo, ce-s alea, mă?!
Gheo se uită atent, cugetă îndelung şi conchide:
- Mă, Ioane, aruncă-le-n colo, că alea sigur îs sămînţă dă lopată…
* O domnişoară foarte elegantă, parfumată, într-un vagon plin cu ciobani:
- Nu vă miroase a Channel?…
La care unul dintre ciobani:
- Ba da, domnişoară, ne miroase ş-a niel ş-a oaie…
* - Am sunat la spitalul de nebuni să văd dacă a fugit careva de acolo zilele astea, mi-a zis prietenul meu.
- De ce te-ar interesa pe tine treaba asta, şi ce te face să crezi că a scăpat un nebun de acolo? l-am întrebat.
Atunci mi-a explicat:
- Am auzit că cineva s-a însurat cu fosta mea soţie acum două zile…
* La azilul de nebuni un pacient târa un pantof legat de o sfoară şi zicea:
- Cuţu, cuţu, hai Grivei!
Trece un doctor şi, ca să-i facă pe plac, îi zice:
- Fain câine ai!!
La care pacientul spune:
- Nu-i câine, îi pantof!
Doctorul merge mai departe mulţumit, nebunul în spate îi şopteşte pantofului:
- Hai Grivei, că l-am păcălit şi pe ăsta!
* Întrebare la Radio Erevan:
- Devin soţiile noastre, cu ajutorul măştilor cosmetice, mai frumoase?
- În principiu da, dar numai pentru scurt timp, pentru că măştile cosmetice trebuie date jos după uscare.
* Fetele îşi alină durerea vărsând mii şi mii de lacrimi…
Băieţii îşi alină durerea vărsând mii şi mii de beri…
* Telefoanele sunt tot mai subţiri şi mai deştepte, pe când oamenii invers!
* Medicul întreabă o pacientă:
- De când au început să vă cadă dinţii?
- Imediat dupa nuntă…
* Unul dintre pasagerii de pe vapor îi atrage căpitanului atenţia că pe o insuliţă e un om zdrenţăros care sare şi dă din mâini lângă un foc.
- Cine e tipul? Ce-o fi cu el?
- Nu ştiu, zice căpitanul, însă de câte ori trecem pe aici se bucură nespus!
* Doi adolescenţi timizi se întâlnesc după ore:
- Eşti atât de drăguţă,… cum de n-ai un prieten?
- Pentru că nu-mi dau voie încă părinţii. Da tu, cum de n-ai o prietenă?
- Pentru că nu-ţi dau voie încă părinţii.
GÂNDURI PESTE TIMP 4 Februarie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu