MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
MIERCURI 5 FEBRUARIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE; PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

Bună dimineața, prieteni!

Clic pe imagine pentru a se deschide să puteți citi textul în întregime!

ISTORIE PE ZILE 5 Februarie

Evenimente

·         62 – Are loc la  la Pompei un cutremur cu o magnitudine estimată între 5 și 6 grade pe scara Richter. Orașele Pompei si Herculaneum  au fost grav avariate. Cutremurul pare să fi fost un precursor al eruptiei vulcanului Vezuviu  din  anul 79 e.n. care a distrus aceleași două orașe. Filosoful si dramaturgul roman Seneca cel Tanar a scris  despre acest  cutremur in a șasea carte a lucrarii Naturales questones, intitulat De Terrae Motu. Pompeii a fost un oraş roman în apropierea oraşului Napoli, în regiunea Campania din Italia. În urma erupţiei vulcanului Vezuviu din anul 79 d.Hr., oraşul Pompeii a fost distrus şi acoperit de un strat gros de cenuşă şi piroclastite. Abia în anul 1748 a fost redescoperit întâmplător, după ce mai întâi Herculaneum, o altă localitate distrusă de aceeaşi erupţie a Vezuviului, fusese descoperită în 1738. Cercetările arheologice au scos la iveală o imensă cantitate de informaţii detaliate despre viaţa citadină în Imperiul Roman la culmea dezvoltării sale. În prezent, Pompeii este una dintre cele mai importante atracţii turistice ale Italiei.

·         1286 – Filip cel Frumos este incoronat la Reims rege al Frantei (m. la 29 noiembrie, 1314) a fost regele Franței din 1285 până în 1314, membru al dinastiei Capețiene. Filip cel Frumos  a fost  fiul regelui Filip al III-lea (1245-1285) și al reginei Isabela d’Aragon (1247-1271). La data de 14 august 1284 se căsătorește cu Ioana I de Navara, devenind regele Navarei, din 1284 până în 1305, dupa decesul acesteia. Cei doi au avut împreună șapte copii. Nu s-a recăsătorit niciodată.

·         1535: Apare prima lege specifică referitoare la săraci și aparține Parlamentului din Paris, Franța

·         1576 –  Henric de Navara  reneaga catolicismul și se alătură forțelor protestante în razboaiele religioase din Franta. Henric al IV -lea (n.13  decembrie 1553 – d.14  mai 1610), a fost rege al Navarrei (1572-1610)  si rege al Frantei din  1589 pana in 1610. El a fost primul monarh francez al casei de Bourbon. A promulgat  Edictul de la Nantes  în 1598, care garanta  libertățile religioase protestanților, ceea ce a dus la incheierea războaielor religioase. El a fost asasinat de către un catolic fanatic, Francois Ravaillac  și a fost succedat la tron de fiul său, Ludovic al XIII-lea. Considerat  uzurpator de catolici și  trădător de către protestanți, Henry a fost greu de acceptat de către populație și a scăpat de cel puțin 12 tentative de asasinat. Un rege nepopular în timpul domniei sale, popularitatea lui Henry foarte mult îmbunătățit postum.

·         1631 – Teologul protestant englez Roger Williams emigrează la Boston. Roger Williams (n.cca 1603 -.d.intre ianuarie și martie 1683) a fost un teolog englez protestant, care a fost un susținător timpuriu de libertatea religioasă și separarea bisericii de stat. În 1636, el a intemeiat colonia de Providence Plantation, care a oferit un refugiu  minorităților religioase. A fondat prima biserică baptistă din America, in Providence. De asemenea  Williams a fost, fără îndoială, primul aboliționist  care a facut prima încercare de a interzice sclavia în  coloniile nord americane.

·         1690: S-a încheiat, la Sibiu, tratatul dintre domnul Moldovei, Constantin Cantemir (1685 -1693), și Sfântul Imperiu Roman, reprezentat prin generalul imperial, Donald Heissler. Tratatul de la  la 5/15 februarie 1690 la Sibiu  încheiat un tratat din 5 articole între domnul Moldovei i şi împăratul habsburgic, prevedea garantarea domniei ereditare familiei Cantemir, neimpunerea religiei catolice, ajutor reciproc în caz de invazie polonă. În schimb,Moldova  era obligată să le plătească imperialilor un tribut de 50 000 de galbeni. Articolul al doilea prevedea: “Domnul va fi întărit pe viaţă, iar fiului său mai mare i se va conferi titlul de conte.” Cantemireştii, conform chiar spuselor ilustrului sau fiu  Dimitrie Cantemir, erau “coborâtori din vechiul neam al Cantemireştilor… de la Crâm”. Această idee este preluată de A.D. Xenopol: “Cantemireştii sunt de origine tătari, după cum arată chiar numele lor: Han Temir” . Conform acestei opinii, Teodor este primul reprezentant al familiei, care în timpul domniei lui Ştefan cel Mare ar fi trecut în serviciul Ţării Moldovei, fiind miluit de către domn cu o slujbă şi moşii în sudul ţării. Ulterior, după ce tătarii cuceresc pământurile respective, Teodor primeşte trei moşii în ţinutul Fălciu şi administrarea ţinutului Codru. P.P. Panaitescu arăta că “în împrejurările specifice în care a scris Dimitrie Cantemir viaţa tatălui său, el nu putea face operă de cronicar obiectiv, chiar sentimentele fireşti ale unui fiu faţă de părintele său îl sileau să înfrumuseţeze, să înnobileze figura morală a lui Constantin Vodă”, iar  C. C. Giurescu, probabil în baza informaţiei preluată din I. Neculce, consideră că domnul “Constantin Cantemir era dintr-un neam modest de răzeşi, din satul Silişteni, în judeţul Fălciului”. Viitorul domn al Ţării Moldovei s-a născut la 8 noiembrie 1612 în localitatea Silişteni. Rămânând fără părinţi şi cu moşiile pustiite de tătari, tânărul Cantemir se înrolează ca mercenar în armata polonă unde s-a aflat în serviciu la doi regi – Vladislav şi Jan Cazimir “…A servit timp de şaptesprezece ani în armata polonă, ajungând “rotmistru”, sau căpitan de cavalerie” [7]. S-a evidenţiat în bătăliile cu suedezii. În Polonia a făcut cunoştinţă cu Langlois Franзois (gravor francez), care l-a găzduit pe Cantemir la Paris în perioada 1643 – ianuarie 1647. Cariera militară i-a adus recunoaşterea şi respectul duşmanilor, boierilor locali, dar şi al suzeranului. A deţinut cu precădere mai multe dregătorii: “mai întâi vornic de Bârlad (1664-1668), apoi armaş (1668-1672), serdar (1672-1681) şi mare clucer (1681-1684)” [10]. Cu toate că era fidel Porţii, în domeniul politicii interne s-a manifestat contra domniilor fanariote. Faptul a fost unul din principalele argumente pentru Şerban Cantacuzino, domnul Ţării Româneşti, de a-l susţine pe Cantemir la domnie. Având relaţii bune cu Suleyman-paşa, Şerban Cantacuzino a organizat la Obluciţa o întâlnire a acestuia cu boieri moldoveni refugiaţi. Eforturile lui Dumitraşcu Cantacuzino, care a trimis şi el o delegaţie la Obluciţa au fost zadarnice. La 15/25 iunie 1685, după unele surse – la Babadag , după altele – la Constantinopol, Cantemir este proclamat domn al Ţării Moldovei. Din cei doi feciori ai sai, Dimitrie a fost lăsat ostatic la Constatinopol. A fost printre puţinii domni ai epocii sale  care şi-au păstrat tronul până la moarte. În pofida unei domnii plină de ameninţări, de situaţii duplicitare, de schimbarea vectorilor politicii externe, de răsturnări dramatice de situaţie, Constantin Cantemir a reuşit să asigure ţării o relativă stabilitate. Neştiinţa de carte, originea răzeşească i-au fost compensate pe deplin de experienţa vieţii şi de abilităţi înnăscute de diplomat şi administrator. În timpul domniei lui Antioh Cantemir, osemintele lui Constantin Cantemir sunt aduse la mănăstirea Mira, una din ctitoriile sale.

·         1818: Jean-Baptiste Bernadotte, fost general al lui Napoleon devine rege al Suediei și Norvegiei.

·         1852:  Muzeul Ermitaj din Sankt Petersburg, Rusia, unul dintre cele mai mari și vechi muzee din lume, se deschide publicului.

·         1861: La Sighet s–a înființat "Asociația pentru cultura poporului român din Maramureș"

·         1867: S-a încheiat acordul austro-ungar privind crearea statului dualist Austro-Ungaria, în cadrul căruia Transilvania rămânea încorporată Ungariei, anulându-i-se autonomia.

·        1885: Regele Leopold al II-lea al Belgiei a înființat Statul Independent Congo în centrul Africii, stat pe care apoi l-a condus ca pe o posesiune personală.

·         1889: Ministrul de externe al României P.P. Carp cere Direcțiunii Generale a Telegrafelor și Poștelor, din subordinea Ministerului de Interne, să ofere Agenției Telegrafice Române, care este în curs de organizare la București, o "odae mare în casele ce ocupă". În aceeași zi, directorul general al telegrafelor și poștelor răspunde că a luat măsurile cuvenite pentru ca de la 1/13 aprilie "să se pună la dispozițiunea noii agenții telegrafice române ce este în ajun a se înființa" spațiul solicitat. (24 ianuarie/5 februarie)

·         1905: A avut loc premiera piesei “Manasse” de Ronetti Roman, la Teatrul Național din București, cu Constantin Nottara în rolul principal

·         1919: A fost creată compania United Artists (UA), unele dintre cele mai mari studiouri cinematografice ale secolului trecut de către Charlie Chaplin, Mary Pickford, Douglas Fairbanks și D.W. Griffith.

·         1919 – Partidul Muncii, format de un grup de oameni de cultură la Iaşi, România, în frunte cu Paul Bujor şi Constantin I.Parhon, fuzionează cu Partidul Ţărănesc din Romania.

·         1925: Stabilirea de relații diplomatice la nivel de legație între România și Chile,

·         1935: are loc constituirea organizaţiei "Frontul românesc", din aripa de dreapta a Partidului Naţional Ţărănesc, condusă de Alexandru Vaida-Voievod. "Frontul românesc" a editat publicaţia cu acelaşi nume din 1935 pînă în 1938. Organizaţia şi-a încetat activitatea la 30 martie 1938.

·         1945 – Are loc in Bucuresti o demonstraţie violenta împotriva guvernului Rădescu, organizata şi plătita de comunisti.

·         1946: Anglia și Statele Unite ale Americii recunosc guvernul condus de dr. Petru Groza și reiau legăturile diplomatice cu România

·         1956 – Iau sfarsit Jocurile Olimpice de iarna de la Cortina d’Ampezzo, Italia. Au participat reprezentantii a 32 de natiuni. 821 atleti (134 femei si 687 barbati), s-au intrecut in 24 de probe olimpice, intre 26 ianuarie si 5 februarie.

·         1958 – O bomba cu hidrogen americana s-a  pierdut  in Oceanul Atlantic. O  bomba nucleara de 3500 kg se pierde in ocean in apropierea coastelor statului Georgia, dupa ce avionul care transporta bomba s-a ciocnit in aer cu un avion de vanatoare. Bomba nu a mai fost gasita niciodata…

·         1971:  Aselenizarea navei cosmice americane "Apollo 14" (a fost lansată la 31 ianuarie 1971, comandant al navei fiind Alan Shepard). Apollo 14 a fost a opta misiune din programul Apollo și a treia care a dus oameni pe Lună. Ea a durat nouă zile, și a început cu lansarea de la 31 ianuarie 1971, și a continuat cu aselenizarea de la 5 februarie. Modulul Lunar a aselenizat în formațiunea Fra Mauro; aceasta era destinația nereușitei misiuni Apollo 13. În timpul celor două activități extravehiculare, s-au adunat peste 45 kg de roci lunare și s-au efectuat mai multe experimente, printre care studii seismice. Comandantul Alan Shepard a lovid două mingi de golf de pe suprafața lunară cu o crosă improvizată adusă de pe Pământ. Pilotul modulului de comandă Stuart Roosa a luat cu el câteva sute de semințe, dintre care multe încolțiseră până la întoarcere.

·         1979: Are loc premiera filmului "Nea Mărin Miliardar" în regia lui Sergiu Nicolaescu, în rolul principal Amza Pellea. A fost unul dintre filmele cu cea mai mare audienta din istoria cinematografului romanesc.

·         1983: Anișoara Cușmir realizează un nou record mondial de sală la săritura în lungime (6,92 m)

·         1990: S-a înființat, la București, Muzeul Țăranului Român, continuatorul unor îndelungate tradiții muzeale datând încă din 1875 când, la propunerea lui Titu Maiorescu, se constituia, pe lângă Muzeul de Antichități, cea dintâi secțiune de artă textilă; la 1 octombrie 1906 a fost înființat un muzeu autonom al artei țărănești, "Muzeul de etnografie, artă națională, artă decorativă și industrială".  Director fiind numit pictorul Horia Bernea.

·         1991: România a fost aleasă membră a Comitetului ONU pentru Resurse Naturale, la sesiunea anuală a ESCOSOC (Consiliul Economic și Social al ONU)

·         1991: Franța, Spania și Italia au semnat protocolul cu privire la elaborarea unui sistem comun de rachete antiaeriene.

·         1999: Reuniunea Comitetului Internaționalei Socialiste pentru Europa Centrală și de Est (București, 5–6)

·         2000: Forțele ruse masacrează cel puțin 60 de civili în Novye Aldi suburbie a Groznîi, Cecenia.

·         2003: A intrat în vigoare Charta Constituțională a Serbiei și Muntenegru, după adoptarea de către Parlamentul Federal de la Belgrad.

·         2003 – Guvernatorul Băncii Naţionale a României, Mugur Isărescu, a anunţat decizia Consiliului de Administraţie al Băncii Centrale ca România să folosească drept monedă de referinţă euro, cu începere de la 01 martie 2003, în locul dolarului SUA.

·         2003 - Secretarul de Stat american, Colin Powell, prezintă în Consiliul de Securitate al ONU un rechizitoriu dur la adresa Irakului, precum şi probe, înregistrări ale unor convorbiri telefonice şi fotografii realizate de sateliţi, care dovedesc lipsa de cooperare a lui Saddam Hussein cu inspectorii ONU.

·         2004: România a devenit membră de facto a NATO, toate cele 19 state membre ale NATO ratificând protocolul de aderare. Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (abreviat NATO în engleză şi OTAN în franceză şi spaniolă) este o alianţă politico-militară stabilită în 1949, prin Tratatul Atlanticului de Nord semnat la Washington la 4 aprilie 1949. Actualmente cuprinde 28 de state din Europa şi America de Nord. Alianţa s-a format din state independente, interesate în menţinerea păcii şi apărarea propriei independenţe prin solidaritate politică şi printr-o forţă militară defensivă corespunzătoare, capabilă să descurajeze şi, dacă ar fi necesar, să raspundă tuturor formelor probabile de agresiune îndreptată împotriva ei sau a statelor membre. Iniţial, aceste state au fost: Belgia, Canada, Danemarca, Franţa, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia, Olanda şi SUA. La 18 februarie 1952, au aderat la tratat Grecia şi Turcia, iar la 6 mai 1955, RFG a devenit membră NATO. La constituirea ei, ideea de bază a alianţei, menţinută timp de peste 50 de ani, era aceea a realizării unei apărări comune, credibile şi eficiente. În acest sens, în articolul 5 al Tratatului se specifică: „Părţile convin ca un atac armat împotriva uneia sau a mai multora dintre ele în Europa sau în America de Nord va fi considerat ca un atac impotriva tuturor şi în consecinţă, dacă se va produce un asemenea atac armat, fiecare dintre ele, exercitând dreptul sau individual sau colectiv la autoapărare, recunoscut de articolul 51 al Cartei Naţiunilor Unite, va da asistenţă Părţii sau Părţilor atacate, prin luarea în consecinţă, individual şi concertat cu celelalte părţi, a acelor măsuri ce vor fi considerate necesare, inclusiv folosirea forţei armate, pentru a restaura şi a menţine securitatea zonei Nord-Atlantice.” Această frază s-a referit la început la cazul în care URSS ar fi lansat un atac împotriva aliaţiilor europeni ai Statelor Unite, în urma căruia SUA ar fi trebuit să trateze Uniunea Sovietică ca şi cum ar fi fost atacată ea însăşi. Totuşi temuta invazie sovietică din Europa nu a mai venit. În schimb, fraza a fost folosită pentru prima dată în istoria tratatului la 12 septembrie 2001 drept răspuns la Atentatele din 11 septembrie 2001.

·         2015: Tabloul Nafea Faa Ipoipo ("Când te vei căsători?"), pictat de francezul Paul Gauguin în 1892 și care prezintă două fete din Tahiti, a fost vândut pentru 300 de milioane de dolari, devenind cea mai scumpă operă de artă din istorie.

Nașteri

·         976: Împăratul Sanjō, al 67-lea împărat al Japoniei (d. 1017)

·         1788: Robert Peel, prim-ministru al Regatului Unit (d. 1850)
* 1808: Carl Spitzweg (n. 5 februarie 1808, Unterpfaffenhofen – d. 23 septembrie 1885, Munchen) a fost un pictor romantic și poet german. Este considerat ca fiind unul dintre cei mai importanți artiști din era Biedermeier.

·         1840 – S-a nascut in Statele Unite, inventatorul  Hiram Steven Maxim; (d.24 noiembrie 1916). Printre invențiile sale se află și mitraliera.

·         1851 – S-a nascut Ştefan Hepites, fizician si meteorolog, membru al Academiei Române; a înfiintat, în 1878, prima statie meteorologica româneasca, iar în 1884 a creat prima statiune meteorologica la Bucuresti, la Scoala de Agricultura de la Herastrau, mutata în 1888 la Filaret. A realizat, împreuna cu I.St.Mutar, prima harta magnetica a României, de numele lui legându-se si înfiintarea primelor statiuni seismologice din tara (n. Braila; (d.15 septembrie 1922).

* 1860: Theodor Herzl cunoscut în ebraică ca Binyamin Zeev Herzl (în ebraică:בנימין זאה הרצל sau תיאודור הרצל ,în maghiară Herzl Tivadar, n. 2 mai 1860, Pesta - d. 3 iulie 1904, Edlach an der Rax, Austria Inferioară), a fost un ziarist și dramaturg evreu originar din Ungaria și care a trăit în Austria, care a devenit conducător al luptei pentru dreptul la autodeterminare al poporului evreu. El a pus această luptă sub semnul ideologiei numite de el „sionism politic” și a fondat Organizația Sionistădestinată să realizeze împlinirea aspirațiilor naționale amintite prin renașterea statală a evreilor în Sion, nume geografic care în tradiția evreiască simbolizează Ierusalimul și țara strămoșească a evreilor, Eretz Israel (Palestina). Herzl este supranumit vizionarul statului Israel חוזה מדינת ישראל, deoarece a crezut cu tărie că se poate crea din nou un stat pentru poporul evreu, risipit până atunci în lume, și supus în multe locuri la persecuții, și a pregătit condiții concrete pentru realizarea acestei viziuni. De la Primul Congres sionist care a avut loc la Basel în anul 1897și până la moartea timpurie a lui Herzl în 1904, mișcarea sionistă a devenit o mișcare politică pragmatică, dinamică și de anvergură. Ideile lui Herzl au găsit răsunet în rândurile evreilor din Europa și în comunitățile evreiești din întreaga lume. Sprijinul maselor de evrei, mai ales din estul Europei, dar și din vest și din lumea islamică, a influențat creșterea valurilor de emigrare a evreilor în Palestina, și a netezit în cele din urmă calea pentru înființarea în anul 1948 a Statului Israel.

·         1866: Arthur Keith, anatomist și antropolog scoțian (d. 1955)

·         1878: S-a nascut André Citroën, pionier al automobilelor franceze (d. 1935).
* 1878: Jean Becquerel (Paris, 5 februarie 1878 – Pornichet, 4 iulie 1953) a fost un fizician francez.

Jean Becquerel s-a născut la Paris, în arondismentul al cincilea, la 5 februarie 1878, fiu al fizicianului Antoine-Henri Becquerel și al soției acestuia Lucie n. Jamin.

A fost profesor la Muzeul Național de Istorie Naturală și la Școala Politehnică din Paris, membru al Academiei de Științe din Franța, din 1946.

* 1882: August Kopff (5 februarie 1882, Heidelberg, Imperiul German – 25 aprilie 1960, Heidelberg, Republica Federală Germania) a fost un astronom german care a descoperit mai multe comete și asteroizi.

August Kopff a descoperit câteva comete, între care cometa periodică22P/Kopff și cometa neperiodică C/1906 E1.

El a descoperit și mai mulți asteroizi, între care, mai ales, asteroizii troieni 617 Patroclus și 624 Hektor.

Un crater pe Lună îi poartă numele, Kopff, ca și asteroidul 1631 Kopff.

·         1884: Czimir Funk, biochimist american de origine poloneză (1911), cel care a dat termenul „vitamina” (d. 1967)
* 1887: Corneliu Dragalina (n. 5 februarie 1887, Caransebeș; d. 11 iulie 1949, București) a fost un general român, fiul generalului Ion Dragalina, căzut pe front în primul război mondial.

Generalul Corneliu Dragalina s-a născut la 5 februarie 1887, la Caransebeș. A fost unul dintre cei șase copii ai generalului Ioan Dragalina, urmându-l pe acesta în practicarea carierei militare. A urmat Școala de ofițeri de artilerie și geniu din București (1905-1907) și Școala Superioară de Război (1919-1921).

În 1910 era locotenent, iar în 1915 căpitan în Regimentul 4 Artilerie, cu care a și participat la campania din 1916, comandând una dintre puținele baterii de artilerie grea ale armatei romane. Regimentul său făcea parte din Divizia 19 Infanterie, care a dus lupte grele pe frontul din Dobrogea în toamna acelui an.

A participat la ambele războaie mondiale.

n primul a fost comandant de baterie în Regimentul 4 Artilerie, cu care a luptat în Dobrogea. Pe 10 octombrie 1916, pe când bateria sa se afla în spatele Regimentului 51 Infanterie, un puternic atac bulgar a rupt frontul Batalionului III, punând soldații pe fugă. Corneliu Dragalina s-a urcat pe primul cal pe care l-a găsit, și-a scos sabia și a ordonat gorniștilor să sune atacul, pornind în direcția inamicului. Această acțiune a făcut ca infanteria română să îl urmeze. Atacul bulgar a fost respins, iar frontul restabilit, însă Corneliu Dragalina a fost rănit de un glonț. A fost dus cu șlepul pe Dunăre la Galați, de unde a fost preluat și dus la spital. A fost operat și s-a scos glonțul care îl rănise. Pentru această faptă a fost ulterior decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a. Peste numai câteva zile însă, se afla împreună cu fratele lui la București la căpătâiul tatălui lor, generalul Ioan Dragalina, comandantul Armatei 1, ce fusese rănit mortal în luptele de pe Valea Jiului.

În 1917 a fost din nou promovat, iar între 1919-1921, maiorul Dragalina a urmat cursurile Școlii Superioare de Război. A urcat pe rând gradele ierarhiei militare: locotenent-colonel în 1920, colonel în 1928, general de brigadă în 1935.

A fost înaintat la gradul de general de divizie cu începere de la data de 6 iunie 1940

La 1 ianuarie 1940 a fost numit comandant al Corpului 6, cartiruit la Cluj, funcție pe care avea să o exercite timp de trei ani. Una dintre primele mari responsabilități în această poziție a primit-o în luna august, când a făcut parte din delegația românească la tratativele de la Turnu Severin cu Ungaria în vederea rezolvării diferendului asupra Transilvaniei. După al doilea Dictat de la Viena, prin care Ungaria a primit partea nord-vestică a Transilvaniei, generalul Dragalina a primit misiunea de a fi șeful comisiei române ce trebuia să stabilească graficul evacuării teritoriului cedat.

Corpul 6 a părăsit Clujul și s-a repliat în zona Brașov. În timpul rebeliunii legionare din ianuarie 1941, generalul Dragalina cu trupele sale a restabilit ordinea în oraș și a ocupat stația de radiodifuziune de la Bod. Corpul 6 a fost ulterior dislocat în Banat.

După începerea ostilităților în iunie 1941, Corpul 6 a fost ținut în rezervă în țară, fiind trimis pe front abia în octombrie. Astfel a luat parte la faza finală a bătăliei de la Odessa, atacând în sectorul nordic și pătrunzând în oraș. A fost apoi dislocat în Crimeea pentru o scurtă perioadă, ca apoi, în primăvara anului 1942, Corpul 6 să fie deplasat pe front în zona Izyum. Aici i s-au subordonat 4 divizii de infanterie românești (1, 2, 4 și 20) care fuseseră deplasate în zonă în timpul contraofensivei sovietice de iarnă. În mai 1942, generalul Corneliu Dragalina și-a condus trupele în timpul celei de-a doua bătălii de la Kharkov. Trupele române au reușit să ia 26.432 de prizonieri și un număr mare de tancuri ușoare T-60, dar și primele T-34 si KV-1 capturate intacte de armata română.

Pentru ofensiva de vară ce a urmat, generalul Dragalina a fost subordonat Armatei 1 Tancuri. Pe 22 iunie a continuat ofensiva spre Don. Din 19 iulie, Corpul 6 a fost subordonat Armatei 4 Tancuri, căreia i-a facilitat trecerea Donului. La începutul lunii septembrie, generalul Dragalina și trupele sale se aflau la sud de Stalingrad.

Mulțumit de comportarea trupelor române, mareșalul Ion Antonescu a dat, la 4 iulie 1942, Ordinul de zi nr. 29 pe armată, în care a elogiat comportarea Corpului 6 armată, a diviziilor 1, 2, 4, 20 infanterie și a detașamentului de schiori „colonel Rotta”. „Pe câmpiile de la Harkov – se spunea în document – ați luat parte la una dintre cele mai mari bătălii din Istorie și împreună cu camarazii voștri germani ați biruit”.

Corpul 6 armată (diviziile 1, 2, 4 și 20), comandat de generalul Corneliu Dragalina a trecut la urmărirea inamicului de la Oskol la Donul inferior și de aici la sud de Stalingrad.

A primit Crucea de Cavaler a Crucii de Fier și Ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a pentru acțiunile trupelor de sub comanda sa și a fost promovat la gradul de general de corp de armată.

La 16 decembrie 1942, mareșalul Antonescu l-a rechemat de pe front, numindu-l apoi guvernator al Bucovinei. A suspendat portul stelei lui David de către evreii din Cernăuți pentru a nu-i pune în pericol de a fi executați de fasciști, obținând apoi aprobarea mareșalului Antonescu pentru evacuarea acestora din Cernăuți, deoarece urmau să fie arestați sub ordinul lui Hitler și deportați dincolo de Bug. În acest mod a salvat viața a 14.750 de evrei.

După evenimentele de la 23 august 1944 a fost reactivat și numit pe 15 noiembrie 1944 Inspector General al Trupelor Motorizate.

După instalarea guvernului Petru Groza generalul de corp de armată Corneliu Dragalina a fost trecut din oficiu în poziția de rezervă, alături de alți generali, prin decretul nr. 860 din 24 martie 1945, invocându-se legea nr. 166, adoptată prin decretul nr. 768 din 19 martie 1945, pentru „trecerea din oficiu în rezervă a personalului activ al armatei care prisosește peste nevoile de încadrare”.^[2]

Mai târziu, și-a pierdut casa din Timișoara și a fost hărțuit de Securitate, însă nu a fost arestat. La 11 iulie 1949, generalul Corneliu Dragalina a murit, la București, chiar înaintea declanșării de către autorități a unui masiv val de arestări.

* 1889: Konstantin Alexeevici Kalinin, în rusă: Константин Алексеевич Калинин (Varșovia, 5 februarie 1889 – Voronej, 24 aprilie 1940) a fost un inginer sovietic, proiectant de avioane cu soluții tehnice originale, arestat în timpul Masivei Epurări staliniste, în 1938 și executat după doi ani, în 1940.

Konstantin Alexeevici Kalinin s-a născut la Varșovia, la 5 februarie 1889, pe atunci parte a Imperiului Rus. Primele experiențe în lumea aeronauticii sunt din 1916, an când a devenit pilot militar. La 1 iunie1920, Kalinin a intrat la Institutul Tehnic pentru Aviație, la Moscova. În 1923 a brevetat aripa cu formă eliptică, iar în 1925 a construit primul său avion, Kalinin K-1 (RBZ-6), un mic monoplan cu aripă înaltă.

În 1926 a fost pus în fruntea unui biroului de proiectări OKB ^[1], care se ocupa și cu unele implantări de uzine de construcții aeronautice în Ucraina, în apropiere de Harkov. Îndeosebi, se ocupa de aparate civile, dar proiecta și aparate pentru uz militar. Biroul său tehnic a fost dizolvat în 1938, când inginerul a fost arestat în timpul Marii Epurări staliniste. El a fost executat doi ani mai târziu, în 1940.

A fost reabilitat la 10 august 1955.

* 1891: Gromoslav Mladenatz (n. 5 februarie 1891, Drobeta Turnu-Severin - d. 26 octombrie 1958, București) este un economist și teoretician în dreptul cooperatist.

Studii la Academia Comercială din Berlin. În 1920, devine profesor la Academia de Studii Cooperatiste din București. În 1926, Doctor în Științe Economice și Financiare al Universității de Știinte Economice și Sociale din Köln. In 1929, conferențiar, în 1932 profesor agregat iar din 1936 până în 1951 este profesor titularla si rector între 1947-1950 la Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale din București. Între 1935 și până în 1940 este conferențiar la Școala Internaționala Cooperatistă din Basel. Între 1948-1958 este Membru corespondent și colaborator al Institutului de Cercetari Economice al Academiei. A fost deopotrivă membru în Comitetul de Direcție al Alianței cooperatiste Internaționale din Manchester, membru al Biroului International al Muncii și membru fondator al Institutului Internațional de Studii Cooperatiste. Este numit Președinte al Centralei Cooperativelor de Import-Export, și Director general al Institutului Național al Cooperației. A fost Președinte al Oficiului Național al Cooperației Române.

* 1893: Roman Witold Ingarden (n. 5 februarie 1893, Cracovia - d. 14 iunie1970, Cracovia) a fost un filozof și estetician polonez, unul dintre cei mai renumiți reprezentanți ai fenomenologiei, membru al Academiei Poloneze de Științe.

A studiat filozofia și matematica în Liov și la Universitatea din Göttingen. Pe timpul Poloniei independente a predat în gimnaziile din Lublin, Varșovia și Toruń. Din 1933 pînă la ocupația hitleristă a Liovului a funcționat ca profesor la Universitatea din Liov. În perioada ocupației (1941-1944) a participat la instruiri secrete și a lucrat la principala sa operă filosofică Spór o istnienie świata. În 1944 s-a întors la Universitatea din Liov, apoi între 1945-1946, profesor la Universitatea Nicolaus Copernicus din Toruń și mai târziu la Universitatea Jagiellonă din Cracovia (1946-1950 și 1956-1963).

* 1894: Per Jacobsson (n. 5 februarie 1894 – d. 5 mai 1963) a fost un economist suedez care a îndeplinit funcția de director general al Fondului Monetar Internațional din 21 noiembrie 1956 și până în mai1963, când a murit.^[1] Născut în Tanum, Bohuslän, Jacobsson a primit o licență în drept, dar și în economie de la Universitatea Uppsala.

·         1896: Nicolae Bagdasar (n. 5 februarie 1896, Roșiești, Vaslui - d. 21 aprilie1971, București) a fost un filozof român, membru corespondent al Academiei Române din 1943.

Școala primară a urmat-o în satul natal, iar liceul la “Gh. Roșca Codreanu” din Bârlad (1909 – 1916).

Între octombrie 1916 – martie 1917 a urmat cursurile Școlii Militare de ofițeri de rezervă din Botoșani, fiind apoi repartizat la Regimentul 51 / 52 Infanterie, cu care participă la Primul Război Mondial.

După demobilizare, urmează cursurile Facultății de Litere și Filosofie a Universității București, unde-și susține licența în iunie 1922, după care pleacă la specializare în Germania, unde își ia doctoratul în Filosofie la Universitatea din Berlin, în iunie 1926.

Nicolae Bagdasar a fost profesor titular de limba germană la Școala Comercială Română din Salonic – Grecia (1926 – 1927), apoi la Școala Comercială “Nicolae Kretzulescu” din București (1927 – 1930).

Ca secretar al Societății Române de Filosofie (1928 – 1940), a întemeiat Editura Filosofică (1930 – 1944) și a devenit secretar de redacție al Revistei de Filosofie (1928 – 1943). Asistent universitar la Laboratorul de Psihotehnie al Facultății de Filosofie București (din 1 februarie 1928), asistent la catedra de Psihologie, Logică și Teoria Cunoașterii de sub conducerea lui C. Rădulescu-Motru. În 1940 a devenit membru corespondent al Academiei de Științe Morale și Politice.

A fost membru corespondent al Academiei de Științe din România începând cu 6 iunie 1939^[1].

La universitatea ieșeană devine profesor titular la catedra de Filosofie Generală (Epistemologie și Metafizică), Istoria Filosofiei Moderne și Contemporane (1942 – 1949).

În 1943 devine membru corespondent al Academiei Române^[2], titlu care i s-a ridicat (și nu numai lui) de către regimul comunist, în 1948.

A fost co-director al revistei Ethos (1943 – 1946).

Destituit din învățământul superior (1949), devine director de secție al Institutului de Istorie din București (1949 – 1950), apoi consilier științific al Institutului de Istorie al Academiei R. P. R., referent științific al Institutului de Istorie și Filologie al Academiei (Filiala Iași), între anii 1953 – 1956, coordonator științific al Dicționarului Enciclopedic Român (1956 – 1958).

După pensia de merit (1959), lucrează la revizuirea operei sale, pentru o viitoare reeditare, până la dispariția sa din 21 aprilie 1971. În 1970 fusese ales membru al Academiei de Științe Sociale și Politice. A colaborat la numeroase reviste de specialitate și de cultură din țară și străinătate. Lucrările sale, de proporții, de valoare actuală, au fost elaborate de pe poziții raționaliste.

·         1906 – S-a nascut John Carradine, actor american; (d.27.11.1988).
* 1910: Francisco Antonio "Pancho" Varallo (n. 5 februarie 1910 - d. 30 august 2010) a fost un jucător de fotbal argentinian. A fost ultima persoană încă în viață, care a participat la primul Campionat Mondial de Fotbal, care a avut loc în Montevideo, Uruguay în 1930. De asemenea a jucat în finala turneului.

·         1914 - S–a născut Alan Lloyd Hodkin, laureat britanic al premiului Nobel pentru medicină în anul 1963 (m.20.12.1998).
* 1914: William Seward Burroughs, cunoscut și sub pseudonimul William Lee, (n. 5 februarie 1914 – d. 2 august 1997) a fost un romancier, nuvelist, eseist și orator american. Burroughs a fost una dintre figurile importante care au reprezentat generația Beat și un autor postmodernist care a influențat cultura populară cât și literatura.

El este considerat unul dintre cei mai tranșanți oameni politici ai vremii respective și cel mai inovator artist al secolului 20. Burroughs a scris 18 romane și nuvele, șase colecții de povestiri scurte și patru colecții de esee. Cinci cărți conținând interviuri și corespondențe sunt publicate. Burroughs a colaborat de asemenea în proiecte și înregistrări cu numeroși muzicieni și interpreți având de asemenea și multe apariții în filme. Se naște într-o familie înstărită în St. Louis, Missouri, fiind nepotul fondatorului Burroughs Corporation, William Seward Burroughs. Burroughs începe să scrie esee și jurnale încă din fragedă adolescență. Pleacă de acasă în 1932 și este admis la Harvard University unde studiază limba engleză și antropologie dar după ce este respins de biroul de recrutare în armată în timpul celui de-al doilea război mondial își petrece următorii douăzeci de ani practicând o mulțime de slujbe diversificate. În anul 1943 în timp ce locuia în New York, se împrietenește cu Allen Ginsberg și Jack Kerouac fondatorii principali a ceea ce avea să ajungă la vremea acea generația Beat, împreună cu aceștia implicându-se în consumul excesiv și dependența de droguri care îl afectează pentru tot restul vieții. Multe din operele lui Burroughs sunt semi-autobiografice inspirate din experiențele cu dependența de heroină în timp ce a trăit succesiv în Mexico City, Londra, Paris, Berlin și Tanger în Maroc. Are succes cu primul lui roman autobigrafic Junkie (1953), Burroughs este probabil cel mai cunoscut însă pentru romanul Prânzul dezgolit (Naked Lunch 1959) o operă încărcată de controverse și care a fost supusă unui proces penal de lungă durată. Împreună cu Brion Gysin face cunoscută și promvează tehnica literară cut-up pe care o folosește în The Nova Trilogy (1961-64). În anul 1983 Burroughs este ales membru la American Academy and Institute of Arts and Letters iar în anul 1984 i s-a acordat premiul Ordre des Arts et des Lettres în Franța.

Burroughs a avut un copil, William Seward Burroughs al III-lea în 1947 cu a doua soție Joan Vollmer, care moare în 1951 în Mexico City după omorul din culpă al lui Burroughs un eveniment care a marcat fiecare din scrierile lui. Burroughs moare în casa sa în Lawrence, Kansas din cauza unui atac de inimă în 1997.

William S. Burroughs se naște în anul 1914, fiind cel mai tânăr dintre cei doi fii a lui Mortimer Perry Burroughs (n. 16 iunie – d. 5 ianuarie 1965) și Laura Hammon Lee (n. 5 august 1888 – d. 20 octombrie 1970). Familia Burroughs a fost o familie proeminentă a strămoșilor englezi în St. Louis, Missouri. Bunicul lui, William Seward Burroughs I, a înființat compania Burroughs Adding Machine, care a devenit ulterior Burroughs Corporation. Mama scriitorului, Laura Hammon Lee, a fost fiica unui ministru a cărui familie se presupune a fi legată de Robert E. Lee. Tatăl lui conducea un magazin cu antichități și cadouri în St. Louis apoi în Palm Beach, Florida. În copilărie a trăit în St. Louis pe strada Pershing Ave. Face școala la John Burroughs în St. Louis unde își publică și primul eseu numit "Personal Magnetism" care a a fost tipărit în ziarul școlii respective. Au urmat cursurile școlii Los Alamos Ranch School în New Mexico care s-au dovedit a fi stresante pentru el. Burroughs a păstrat jurnale în care descrie atracțiile erotice pe care le-a avut pentru un alt băiat. Mai târziu distruge însă aceste scrieri fiind-ui rușine de conținutul lor din cauza contextului represiv în care a trăit "o familie în care afecțiunea era considerată rușinoasă", însă își păstrează orientarea sexuală când devine un cunoscut scriitor homosexual după publicarea romanului Naked Lunch în 1959. Unii afirmă că ar fi fost exmatriculat din școala Los Alamos după ce ar fi luat chloral hydrate în Santa Fe cu un coleg de-al lui. Însă după spusele lui a renunțat din proprie inițiativă "În timpul vacanței de pași în cel de-al doilea an mi-am convins familia să rămân în St. Louis".

Termină liceul la Tayler School în St. Louis și în 1932 pleacă de acasă pentru a studia la Harvard. În timpul vacanțelor de vară lucrează ca reporter pentru St. Louis Post-Dispatch contribuind la ziarul poliției. Începe să urască munca și refuză să acopere mai multe evenimente cum ar fi moartea unui copil înecat. Își pierde virginitatea într-un bordel din St. Louis cu o prostituată pe care o vizita des. În timpul studiilor la Harvard, Burroughs face scurte călătorii la New York unde este introdus în subcultura gay locală și vizitează baruri de lesbiene, precum și Harlem și Greenwich Village unde intră în contact cu minoritățile de homosexuali împreună cu Richard Stern, un prieten bogat din Kansas. Termină studiile la Harvard în 1936 conform Ted Morgan Literary Outlaw. Părinții lui după terminarea studiilor au decis să-i dea o rentă lunară de 200$ din câștigurile de la magazinul de antichități și cadouri Cobblestone Gardens o sumă destul de mare în acele vremuri. A fost îndeajuns să se întrețină și într-adevăr i-a asigurat supraviețuirea pentru următorii douăzeci și cinci de ani acești bani venind cu regularitate. Renta pe care o primea era un bilet către libertate care l-a lăsat să trăiască unde a vrut și să nu fie nevoie să se angajeze. Părinții lui Burroughs au vândut drepturile de brevet ale invenției bunicului acestuia. La scurt timp după aceasta în 1929 bursa a căzut și au vândut toate acțiunile pentru 200,000$.

În 1981, după mulți ani de peregrinări și auto-exil, Burroughs s-a stabilit în Lawrence, Kansas, unde a trăit pentru restul vieții sale.

·         1915: Robert Hofstadter, fizician american (d. 1990)

·         1916 - S-a născut scriitorul Alexandru Baciu.

·         1917 - S-a născut poetul Grigore Cojan.

·         1919 – S-a nascut omul politic grec Andreas Ghiorghios Papandreu; (d. 1996). Andreas Papandreou (n. 5 februarie 1919 Chios – d. 23 iunie 1996 în Ekali) a fost un politician grec. În urma puciului militar din anul 1967 a fost arestat, dar ulterior a devinit prim-ministru al Greciei între anii 1981-1989 și 1993-1996. În perioada 1974 – 1996 a fost lider al Mișcării Panhelenice Socialiste (PASOK). Este tatăl lui Giorgos Andreas Papandreou.

·         1920: Irina Eliade, traducătoare și prozatoare (d. 1998)

·         1925: Matei Gheorghiu, actor român (d. 2003)

·         1928: Hristu Cândroveanu, critic literar și poet

·         1931 - S-a născut Sumya Haruiya, directorul Asociatiei de prietenie Japonia-România (din 1993). În perioada 1987-1990 a fost lector de limba japoneza la Universitatea Bucuresti, iar între 1992-1997 – lector de limba româna la Foreign Studies Institutes. A facut numeroase traduceri din literatura româna (“Padurea spânzuratilor” de Liviu Rebreanu, “La tiganci” de Mircea Eliade, “Satra” de Zaharia Stancu etc).

·         1932 - S-a născut scriitorul Virgil Ardeleanu.

* 1932: Cesare Maldini (n. 5 februarie 1932 - d. 3 aprilie 2016) a fost un fotbalist și antrenor italian. Maldini a jucat pentru Italia la Campionatele Mondiale de Fotbal din 1962 și 1966. Este tatăl fotbalistului Paolo Maldini.

A murit la vârsta de 84 de ani.

* 1932: Hiroaki Sato (5 februarie 1932 - 1 ianuarie 1988) a fost un fotbalist japonez

* 1933: Miloš Milutinović (în sârbă Милош Милутиновић; n. 5 februarie 1933, Bajina Bašta – d. 28 ianuarie 2003, Belgrad) a fost un fotbalist și antrenor de fotbal sârb, cunoscut ca unul din cele mai mari talente din Serbia și ca o foarte bună extremă.

* 1935: Friedrich August Theodor Winnecke ( 5 februarie 1835 la Groß-Heere, lângă Hanovra – 3 decembrie 1897 la Bonn) a fost un astronom german.

A lucrat la Observatorul Astronomic de la Pulkovo, lângă Sankt-Petersburg (Rusia), din 1858 până în 1865, dar s-a întors în Germania și a fost profesor de astronomiela Observatorul Astronomic din Strasbourg, din 1872 până în 1881.^[1]

A descoperit sau a codescoperit un mare număr de comete, între care cometa periodică 7P/Pons-Winnecke și cometa numită în epocă „Pons-Coggia-Winnecke-Forbes”, redenumită ulterior 27P/Crommelin după Andrew Crommelin, care îi calculase orbita.

Winnecke a jucat un rol important în expediția germană de observare a Tranzitului lui Venus, în 1874.

A compilat o listă de stele duble, Winnecke Catalogue of Double Stars, în 1869. A descoperit mai multe nebuloase.

A primit Premiul Lalande în 1858.

Din motive de sănătate, în 1886, Winnecke și-a părăsit profesia, iar la 3 decembrie 1897, a murit la Bonn.

·         1936 - S-a născut scriitoarea Ana Barbu.

·         1939 - S-a născut scriitorul Mihai Dolgan.

·         1940 – S-a nascut Hans Ruedi Giger, pictor, sculptor si arhitect elveţian, autorul stilului biomecanic si realizatorul efectelor speciale si al personajelor din filmul „Alien”.

·         1941 - S-a născut Henson Cargill, cântăreţ country american.

·         1941: Kaspar Villiger, președinte al Confederației Elvețiene în 2002

·         1941: Barrett Strong, cântăreț american

·         1942 - S-a născut Cory Wells, vocalist american (Three Dog Night).

·         1943 - S-a născut Chuck Winfield, saxofonist american (Blood, Sweat & Tears).
* 1943: Michael Kenneth Mann' (n. 5 februarie 1943, Chicago ) este un regizor și producător de film american. A fost de două ori producătorul ceremoniei de decernare a premiilor Oscar, respectiv în 1999 și 2004. A regizat filme ca Ali (2001, cu Will Smith în rolul lui Muhammad Ali), Collateral (2004, cu Tom Cruise și Jamie Foxx) și Public Enemies (2009, cu Christian Bale și Johnny Depp), un film despre gangsterul John Dillinger (care a trăit între 1903 și 1934).

·         1944 - S-a născut Al Kooper, clăpar, chitarist şi compozitor american (Blues Project, Blood, Sweat & Tears).

·         1944 - S-a născut scriitorul Tudor Vasiliu.

* 1946: Charlotte Rampling (n. 5 februarie 1946, Sturmer, Essex, Anglia) este o actriță engleză.

Charlotte Rampling este fiica unui ofițer britanic și atlet Godfrey Rampling. A urmat școli de renume din Franța și Anglia, apoi a început studiul dramaturgiei la The Royal Court și a lucrat ca fotomodel. În anii următori a apărut în filme ca The Knack (1965), La caduta degli dei și Il Portiere di notte.

În anii 1970 s-a stabilit în Franța și în 1976 s-a căsătorit cu muzicianul Jean Michel Jarre. I s-au acordat o serie de premii, printre care și Premiul César. În 2000 a fost numită Officer of the Order of the British Empire.

·         1947: Alexandru Pintescu, scriitor, traducător (d. 2002)

* 1948: Sven-Göran Eriksson ( ascultă (ajutor·info); API: /svɛn'jœːrɑn 'eːrɪksɔn/; n. 5 februarie 1948) este un antrenor suedez de fotbal. Eriksson este singurul antrenor care a câștigat atât campionatul cât și cupa în trei țări diferite (Suedia, Portugalia și Italia).
* 1948: Barbara Hershey (n. 5 februarie 1948), pe numele său adevărat Barbara Lynn Herzstein, cunoscută și ca Barbara Seagull,^[1] este o actriță americană. Are o carieră de aproape 50 de ani, în care a jucat atât în producții de televiziune cât și lungmetraje. A jucat în producții diverse, de la comedii la western-uri. Și-a început cariera la vârsta de 17 ani. Abia târziu însă, în a doua jumătate a anului 1980, a fost remarcată de către presa de specialitate și public. Într-un articol din Chicago Tribune, a fost descrisă drept una din cele mai bune actrițe americane.^[2]A câștigat un premiu Emmy și un Glob de Aur pentru rolul din filmul A Killing in a Small Town (1990). În afara acestor premii, a mai primit două nominalizări pentru rolul Mariei Magdalena în filmul The Last Temptation of Christ, în anul 1989. Pentru prestația sa din filmele Shy People și A World Apart a câștigat două premii la Cannes. A jucat și în comediile semnate Woody Allen, Hannah and Her Sisters (1986) și cea a lui Garry Marshall, Beaches (1988). La începutul carierei sale era binecunoscută pentru spiritul hippie. Cariera sa a cunoscut însă un declin în timpul relației sale cu actorul David Carradine cu care are și un copil. Și-a schimbat și numele de scenă, lucru pe care l-a regretat mai târziu. În tot acest timp, presa a ridiculizat-o chiar atât pentru acest lucru^[3], cât și pentru viața personală pe care și-a expus-o. Ulterior și-a reluat numele său adevărat, iar cariera a revenit pe făgașul normal.^[4][5] În 2010 a jucat rolul mamei, o fostă balerină, în filmul Black Swan, pentru care Natalie Portman a câștigat premiul Golden Globe pentru Cea mai bună actriță într-un rol principal.

·         1949 - S-a născut Nigel Olsson, baterist britanic (Spencer Davis Group, Elton John).
* 1949: Kurt Beck (n. 5 februarie 1949, Bad Bergzabern) este un politician german, președintele SPD între 2006-2008. Din 1994 și până în 2012 a fost prim-ministru al landului Renania-Palatinat din Germania.

·         1957: Mircea Romcescu, compozitor

·         1962: Mihai Bisericanu, actor și muzician

* 1962: Jennifer Jason Leigh (n. Jennifer Leigh Morrow, 5 februarie 1962) este o actriță americană, nominalizată la BAFTA, Globul de Aur și Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță în rol secundar pentru rolul lui Daisy Domergue din The Hateful Eight
* 1963: Goran Jurić (n. 5 februarie 1963) este un fost fotbalist croat.

·         1964: Duff McKagan, basistul trupei Guns N' Roses

·         1964: Laura Linney, actriță americană

·         1965 – S-a nascut Gheorghe Hagi, considerat cel mai bun fotbalist român al tuturor timpurilor. Gheorghe Hagi (n. 5 februarie 1965, Săcele, Constanța, jud. Constanța) este un om de afaceri, antrenor și fost fotbalist român, supranumit Regele fotbalului românesc și Maradona din Carpați. Este cel mai bun marcator din istoria naționalei României cu 35 de goluri înscrise, record pe care îl împarte cu Adrian Mutu. Gheorghe Hagi a jucat la echipele de club 515 meciuri și a marcat 283 de goluri , iar la echipa națională, a jucat 125 de meciuri reușind să marcheze 35 de goluri. Așa că Gică Hagi a devenit cel mai bun jucător român ( regele fotbalului românesc ) cu un total de meciuri ( Club + Națională ) de 640 și 318 goluri.

* 1965: Enrique "Quique" Sánchez Flores (n. 5 februarie 1965 în Madrid) este un fost fotbalist spaniol care a evoluat ca fundaș.
* 1968: Marcus "Bosse" Grönholm (n. 5 februarie 1968, Kauniainen/Grankulla) este un fost pilot finlandez de raliu. Concurând pentru Peugeot, el a câștigat Campionatul Mondial de Raliuri în anii 2000 și 2002.

·         1969: Bobby Brown, solist american, soțul cântăreței Whitney Houston
* 1969: Stana Izbașa (n. 4 februarie 1969, Cornea, județul Caraș-Severin) este o cântăreață română de muzică populară din zona Banatului. Ea a colaborat cu Adrian Copilul Minune, Puiu Codreanu, Petrică Nicoară Sârbu, Nicu Paleru, Alin Olaru. A avut multe apariții la Pro Tv în emisiunea lui Teo Trandafir.

Colaboratorii ei sunt: Timișul Jr. Țițel Brestovicean, Corin Irimia, Iasmin Cioară, Dorel Țăranu, Frații Baniciu (Flore și Liță).

Stana Izbașa locuiește în Timișoara cu Flore Baniciu.

În 2006 a fost condamnată la 2 ani și 6 luni de închisoare cu suspendare pentru că a dat 3500 de dolari americani pentru a obține de la Facultatea de Drept din cadrul Fundației Române pentru Tineret (FRPT) din Băile Herculane actele necesare la înscrierea pentru examenul de licență fără să fi urmat cursurile facultății și fără să fi susținut examenele

·         1972: Mary Donaldson, Prințesă a Danemarcei, contesă de Monpezat (n. 5 februarie 1972 în Hobart/Tasmania, (Australia) ca Mary Elizabeth Donaldson), este soția prințului moștenitor Frederik al Danemarcei.

Părinții lui Mary sunt de origine scoțiană, tatăl, John Dalgleish Donaldson este profesor universitar de matematică și mama Henrietta Clark Donaldson a decedat în 1997. Mary are trei frați: Jane Alison Stephens, Patricia Anne Woods și John Stuart Donaldson. După moartea mamei ei, tatăl s-a recăsătorit în 2001 cu scriitoarea britanică Susan Moody.

Mary între anii 1974 - 1989, a urmat diferite școli din Houston, Texas și Hobart. A absolvit Dreptul și Comerțul la Universitatea din Tasmania. Între anii 1995 - 2003 a lucrat în domeniul marketing și reclamă la firme ca DDB Needham, Young & Rubicam, Microsoft Business Solutions. L-a cunoscut pe prinț la Sydney, la Jocurile Olimpice de vară din 2000. Mary s-a mutat în Europa în decembrie 2001 și, în timp ce lucra ca profesor de engleză la Paris, a vizitat Danemarca unde a fost fotografiată participând alături de Frederik la nunți și botezuri. La 24 septembrie 2003 curtea daneză a anunțat că regina Margareta a II-a intenționează să-și dea consimțământul asupra căsătoriei în cadrul reuniunii Consiliului de Stat programată pentru 8 octombrie 2003.

Mary Donaldson și Prințul Moștenitor Frederik s-au logodit oficial la 8 octombrie 2003.

Prințul Moștenitor și Prințesa Moștenitoare a Danemarcei.

Mary Donaldson și Prințul Moștenitor Frederik s-au căsătorit la 14 mai 2004 la Copenhaga.^[1] Mary a purtat o rochie semnată de designerul danez Uffe Frank. Nunta a fost celebrată la Palatul Fredensborg.^[2]Cuplul a petrecut luna de miere în Africa.

Parlamentul danez a adoptat o lege specială (Legea lui Mary) pentru acordarea cetățeniei daneze, o procedură standard pentru membri străini ai familiei regale. Anterior Mary avusese două cetățenii, pentru Australia și Regatul Unit. Anterior presbiteriană, Mary a devenit luterană. La scurt timp după intrarea în familia regală Mary a semnat un acord de căsătorie, similar cu cele semnate de socrul și cumnata ei. Acordul a fost actualizat la sfârșitul anului 2006. Detalii n-au fost făcute publice însă se poate presupune că sunt detalii legate de probleme financiare, statutul regal, drepturile asupra copiilor în caz de divorț.

Reședința oficială a cuplului este Chancellery House din Palatul Fredensborg situat la 40 km nord de Copenhaga.

La data de 30 aprilie 2008 casa regală daneză a anunțat în presă că ea a primit titlul nobiliar de "contesă de Monpezat".

Copii: 

• Prințul Christian Valdemar Henri John de Danemarca, conte de Monpezat (n. 15 octombrie 2005)
• Prințesa Isabella Henrietta Ingrid Margrethe de Danemarca, contesă de Monpezat (n. 21 aprilie 2007)
• Prințul Vincent Frederik Minik Alexander (n. 8 ianuarie 2011)
• Prințesa Josephine Sophia Ivalo Mathilde (n. 8 ianuarie 2011)

* 1973: Sergiu Chirilov (născut Serghei Chirilov, n. 5 iunie 1973, în Șoldănești) este un antrenor de fotbal, jucător de futsal și fost fotbalist profesionist din Republica Moldova. În prezent activează în calitate de antrenor principal al echipei FC Zimbru 2 Chișinău.
* 1973: Judith Katrijntje „Trijntje” Oosterhuis (n. 5 februarie 1973) este o cântăreață olandeză de muzică pop și jazz. Ea a înființat formația Total Touch (1990–2001) alături de fratele său Tjeerd Oosterhuis înainte de a urma o carieră solo. Ea a reprezentat Olanda la Concursul Muzical Eurovision 2015 cu piesa „Walk Along”.
* 1975: Giovanni Christiaan van Bronckhorst (n. 5 februarie 1975, Rotterdam, Olanda) este un fost fotbalist olandez, care a jucat pe post de fundaș sau mijlocaș,actual antrenor a echipei Feyenoord. A fost căpitanul echipei naționale de fotbal a Olandei.
* 1976: Tatchakorn Yeerum^[2] (n. 5 februarie 1976, Surin, Thailanda) (in thailandeza: ทัชชกร ยีรัมย์ rtgs: Thatchakon Yeeram), cunoscut mai bine pe plan internațional ca Tony Jaa și în Thailanda, în calitate de Jaa Phanom, este un actor, coregraf de acțiune, cascador si un regizor thailandez^[3]. Este cunoscut in filmele: Ong-Bak: Muay Thai Warrior (2003), Tom-Yum-Goong (2005), Ong Bak 2: The Beginning II (2015).
* 1979: Mirko Hrgović (n. 5 februarie 1979) este un fotbalist bosniac.
* 1979: Dan Vîlceanu (n. 5 februarie 1979) este un deputat român, ales în 2016.
* 1980: Cristian Ioan Dancia (n. 5 februarie 1980) este un jucător de fotbalromân care evoluează la clubul FC Chindia Târgoviște. A mai jucat de-a lungul carierei la FC Argeș, FC Poli Timișoara și CS Otopeni.
* 1982: Rodrigo Sebastián Palacio (n. 5 februarie 1982) este un fotbalist argentinian care evoluează pe postul de atacant. Acum un an era sa moara din cauza unui cal la o herghelie din Milano incercand sa calareasca un cal, calaria este un hobby pentru el.
* 1983: Anja Edin (n. 5 februarie 1983, în Porsgrunn) este o jucătoare profesionistă de handbal din Norvegia. Actualmente, ea evoluează pentru clubul Larvik HK și a fost componentă a echipei naționale de handbal feminin a Norvegiei până în 2010.

·         1984: Carlos Alberto Martínez Tévez (n. 5 februarie 1984 în Ciudadela, Provincia Buenos Aires) este un fotbalist argentinian, care evoluează la Shanghai Shenhua în Prima Ligă Chineză.

·         1985: Cristiano Ronaldo dos Santos Aveiro (n. 5 februarie 1985, Funchal, Madeira, Portugalia),^[1] cunoscut ca Cristiano Ronaldo, este un fotbalist portughez, care evoluează la clubul Juventus Torino și la echipa națională de fotbal a Portugaliei.
* 1986: Vedran Corluka (născut la data de 5 februarie 1986 la Modran, Dobroj, Iugoslavia - astăzi Bosnia și Herțegovina) este un fotbalist croat care evoluează pe postul de fundaș la formația FC Lokomotiv Moscova și la echipa națională de fotbal a Croației.
* 1986: Manuel Fernandes (n. 5 februarie 1986) este jucător de fotbalportughez care evoluează la clubul Lokomotiv Moscova.
* 1986: Takayuki Seto (în japoneză 瀬戸 貴幸; n. 5 februarie 1986,^[1] Nagoya, Japonia) este un fotbalist japonez care joacă pentru clubul de fotbal Ventforet Kofu pe postul de mijlocaș defensiv. În perioada 2007-2015 el a jucat pentru Astra Giurgiu

·         1988: Eric Bicfalvi, fotbalist român

* 1988: Gordan Bunoza (n. 5 februarie 1988, Ljubuški, Iugoslavia) este un fotbalist bosniac care evoluează la clubul Pandurii Târgu Jiu pe postul de fundaș.
* 1988: Zalina Petrivskaia (nume de fată Marghieva; n. 5 februarie 1988, Republica Osetia de Nord, RSFS Rusă, URSS) este o atletă din Republica Moldova specializată pe proba de aruncarea ciocanului. Împreună cu sora sa Marina Marghieva și fratele Serghei Marghiev (și ei sportivi de performanță), tustrei sunt antrenați de tatăl lor, Soslan
* 1989: Sarra Besbes (arabă سارة بسباس; n. 5 februarie 1989) este o scrimerătunisiană specializată pe spadă, de șapte ori campioană africană

·         1992: Neymar da Silva Santos Júnior, fotbalist brazilian, jucător la PSG
* 1992: Stefan de Vrij (n. 5 februarie 1992) este un fotbalist olandez care evoluează la clubul italian Internazionale Milano și la echipa națională de fotbal a Olandei pe postul de fundaș.
* 1996: Daniela Corban (n. 5 februarie 1996, în Galați)^[3][4] este o handbalistă din România care, din 8 noiembrie 2018, joacă pentru echipa HC Zalău
* 2002: Davis Cleveland (n. 5 februarie 2002 în Houston, Texas) este un actor american.

Decese

·         523 – A decedat Alcimus Ecdicius  Avitus (n.cca. 470), poet latin și arhiepiscop de Vienne in Galia.A fost  unul dintre ultimii  maeștri ai artei retoricii  predate în școlile din Galia, în secolele 4 și 5. Scrisorile lui  Avitus sunt de o importanță considerabilă pentru istoria ecleziastică și politică a anilor între 499 și 518  si  sunt, de asemenea, printre cele mai importante surse primare  ale istoriei  politice, merovingiene timpurii.

·         1597 – Martiriul celor 26 de sfinți japonezi cu varste între 12 și 64 de ani executați prin crucificare. Intre acestia  s-a numărat  calugarul iezuit  Paul Miki (n.cca. 1565  la Kyoto in Japoniai),  unul din sfinții patroni ai Japoniei care a participat la răspândirea crestinismului   în Japonia. La vârsta de 22 de ani a intrat în Ordinul iezuit din Japonia care  pregătea  iezuiți pentru misionariat. In 1596 conducatorul Japoniei din acel timp Hideyoshi, a ordonat interzicerea crestinismului in Japonia. In urma acestui ordin  a fost ucis crucificat Paul Miki împreună cu alți 25 de creștini martiri din Nagasaki. Ei au fost primii martiri creștini din Japonia. Ei au fost  beatificati in 1627 de papa Urban al VIII-lea, și au fost  sanctificati de papa Pius al IX-lea in 1862, dupa relegalizarea Bisericii Catolice in Japonia.
* 1601: Baba Novac (pronunție: [b'a-ba no-v'ac ]) – n. cca. 1530, Insulele Poreci, Timoc, Imperiul Otoman - d. 5 februarie 1601, Cluj, Principatul Transilvaniei – a fost căpitan de haiduci în Balcani, unde a luptat consecvent contra Imperiului Otoman, făcând raiduri până în Bulgaria, Turcia și Oltenia. Aici s-a alăturat, cu ceata sa, armatei lui Mihai Viteazul, devenindu-i general. Este erou național al Serbiei și al României. În 1601, aflat în solie din partea lui Mihai Bravul, este arestat de magnații maghiari din Cluj, judecat sumar sub falsa acuzație de trădare, condamnat la moarte prin tortură extremă, inclusiv arderea pe rug și tragerea în țeapă

Numele de "Baba" vine din limba turcă și Baba Novac înseamnă "bătrânul Novac". A fost închis o perioadă de turci în cetatea Vidinului, care poartă numele de Baba Vida.

Numele "Novac" provine din latinescul novum care semnifică "nou".

Astfel că numele descrie cu acuratețe acest erou în care s-au îmbinat toată viața înțelepciunea bâtrânească cu agerimea tinereții.

Baba Novac s-a născut în jurul anului 1530, în Timoc, în satul de pe insulele dunărene Insulele Poreci (strămutat după submersia insulelor sub lacul de acumulare, la actualul Donji Milanovac de pe malul Dunării), la câteva ore în jos cu barca de Cetatea Severinului.

Mama sa era româncă (din familia Basarabilor^[2]) Tatăl sau era român timocean^[3] [4].

A urmat cursurile școlii de la mănăstirea din Poreci, ajungând să vorbească fluent slavona veche; a învățat de asemenea grecește. Acasă vorbea românește, iar în lume sârbește și turcește. Baba Novac a fost un vajnic luptător împotriva otomanilor; haiduc în Serbia și Bosnia, apoi în Oltenia, a intrat în slujba lui Mihai Viteazul, în timpul atacului armatei lui Mihai asupra garnizoanei turcești din Ada Kaleh și i-a rămas fidel până la moarte. Deși era timocean, Baba Novac era cetățean al statului otoman, și al Serbiei, care era sub ocupație otomană.

Prima sa misiune care l-a ridicat în rândul celor mai apreciați oameni ai lui Mihai Viteazul, a fost incursiunea din primăvara anului 1595 când în fruntea a 700 de haiduci trecând Dunărea, și înaintând pâna în Balcani a așteptat oastea turcească condusă de Hasan Pașa care trecea munții pentru a-l întâlni la Sofia pe sultan. Baba Novac a atacat această oaste punându-l pe fugă pe Hasan și luând căruțele, caii, armele și toată comoara. După această victorie Baba Novac primește cinstea voievodului care îl păstrează aproape de sine în toate luptele.

Tot în 1595, cu 2000 de haiduci participă la Lupta de la Calugareni, la eliberarea orașelor Târgoviște, Bucuresti si Giurgiu.

Apoi îl găsim alături de Mihai în bătălia din 18-28 octombrie 1599 la Șelimbăr, unde nemaiavând răbdare să aștepte tratativele începute între episcopul Malaspina, sol al cardinalului Andrei Bathory și Mihai, atacă prin surprindere, contribuind la victoria obținută de Mihai. A fost descris împăratului Rudolf al II-lea ca unul dintre cei mai apreciați ostași.

În anul 1600, Baba Novac este trimis de Mihai în Banat, în părțile Lipovei, unde este victorios în mai multe lupte. Apoi îl însoțește în Moldova, unde Mihai îi încredințase urmărirea lui Ieremia Movilă. Baba Novac ocupă teritoriul Moldovei și instalează o garnizoană în orașul Iași. În tot timpul campaniei, rapoartele comisarilor împăratului Rudolf al II-lea ni-l arată pe Baba Novac ca pe unul dintre cei mai apreciați ostași. Urmează cucerirea teritoriului până la Camenița și Hotin. A luptat alături de Mihai Viteazul în lupta de la Mirăslău, apoi în 9-19 septembrie 1600 în fruntea unui detașament din apropiere de Ploiești, la Năieni, reușind să întârzie cu zece zile înaintarea polonezilor, luptă apoi la Sărata, Năieni, pe 20 octombrie la Bucov, pe Teleajen, ca la sfârșitul lunii noiembrie să se afle la Curtea de Argeș.

În 1601, aflat în solie din partea lui Mihai, Baba Novac este arestat din ordinul generalului imperial George Basta cu sprijinul magnaților maghiari din Cluj. Aceasta în pofida suportului față de Mihai, declarat de Rudolf al II-lea de Austria Împăratul Romei, în urma victoriilor repurtate de Mihai împotriva otomanilor; cât și în pofida aprecierii exprimate repetat de împărat în legătură cu Baba Novac pentru faptele de arme și protejarea securității trupelor. Grandioasa ambiție politică a lui Rudolf era eliberarea Europei de semilună printr-o nouă cruciadă.^[5] Conducătorii ca Mihai și militarii ca Baba Novac îi erau necesari.

Dar interesele lui Basta erau diametral opuse lui Mihai, și nu coincideau cu ale lui Rudolf al II-lea. Iar distrugerea lui Baba Novac, dacă-i reușea, avea să fie o lovitură insurmontabilă pentru Mihai, și un mijloc sigur de demoralizare a întregii sale armate.

Mihai Viteazul, nemaiavând armată, caută ajutor la Rudolf tocmai la Praga, iar după unii autori (și la) Viena. Între timp:

"in ianuarie 1601, nobilii unguri din Transilvania pregatesc o răscoală. Astfel, conducătorul nemeșilor maghiari, căpitanul Stefan Csaki, dușman personal al lui Baba Novac, trimite un corp de oaste sa atace prin surpindere tabara haiducului la Lipova, în Banat. În acestă mișcare, Csaki urmărește să se răzbune personal pe bătrânul timocean pentru înfrângerea de la Șelimbăr in timp ce nobilimea ungurească urmărește să-l lipsească pe Mihai de cel mai capabil general al sâu. In urma unui simulacru de proces, Baba Novac si preotul Sasca sunt învinuiți de colaborare cu turcii (!) și condamnați la moarte."^[6] Fără știrea lui Mihai.

5 februarie 1601: la 10 dimineața condamnații sunt aduși în lanțuri la execuție în piața Clujului. Torturile lente au fost documentat la timpul comiterii iar documentele s-au păstrat^[2][6]. Acestea includ și ˝Cronica adminstrativa a orașului Cluj˝ care consemnează lista cheltuielilor suportate cu pocedeele de tortură și mâna de lucru (plata călăilor). Iar ˝cronicarul italian Ciro Spontoni consemnează că supliciul și moartea lui Baba Novac au durat o ora și jumătate

Poate mai dureroasă decât toată tortura fizică, a fost pentru Baba Novac condamnarea la aceeași tortură a cuviosului Sasca, duhovnicul său.

Iar amândoi au fost cu siguranță binecuvântați cu prezența Bunului Dumnezeu.  Căci unde sunt doi sau trei, adunați întru numele Domnului Iisus Christos, acolo este și Domnul în mijlocul lor (Matei 18:20).

S-au păstrat documentele torturii. Dar ceea ce este și mai senzațional este mărturia cronicarului italian Ciro Spontoni despre răbdarea cu care a îndurat de Baba Novac în tăcere. Nici un strigăt, nici un vaiet, nici un cuvânt. Răbdare în tăcere până la ultima suflare. Ce mai puternică dovadă a prezenței și puterii Bunului Dumnezeu?

Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are ca viața lui să și-o pună pentru prieteni (Ioan 15:13).

Baba Novac și Sasca sunt patronii martiri ai Diasporei Române, în așteptarea recunoașterii oficiale.

Câteva zile după lupta de la Guruslău (3 august 1601), Mihai Viteazul se întoarce biruitor spre orașul Cluj care se supune imediat, parte dintre nobilii maghiari acoperindu-l cu lingușeli, parte fugind unde au văzut cu ochii. Aflând locul unde Baba Novac a fost tras în țeapă, Mihai Viteazul pune un steag în amintirea bravului ostaș și haiduc.

A avut un frate, Radovan, iar fiii săi (Novăceștii), au fost la rândul lor aprigi luptători antiotomani și protectori ai poporului român. Cu fiul cel mare, Gruia Novac (despre care s-au scris atâtea balade și s-au țesut atâtea legende), a apucat să haiducească și să lupte împreună.

Statuia lui Baba Novac se găsește în dreptul Bastionului croitorilor din Cluj. În jurul moșiei dăruite lui Baba Novac de către Mihai Viteazul s-a dezvoltat cartierul craiovean Brazda lui Novac.

În anul 1936 a fost ridicată la Cluj o troiță pe locul în care fusese expus trupul neînsuflețit al bunului haiduc. Aceasta purta inscripția: "În acest loc a fost tras în țeapă Baba Novac generalul lui Mihai Viteazul, după ce a fost ars pe rug în Piața Clujului împreună cu duhovnicul său în ziua de 5 februarie 1601. Recucerind Ardealul Voevodul Mihaiu a așezat aci între 11-16 august 1601 un steag în cinstea marelui și viteazului său slujitor. Ridicatu-s'a această troiță în Ziua Eroilor 21 Maiu 1936."

În secolul XXI eroul martir Baba Novac și duhovnicul martir Sasca sunt onorați de românii de pretutindeni ca Patronii Martiri ai Unirii Românilor și ai Diasporei Române.

* 1661: Împăratul erei Shunzhi (15 martie 1638 - 5 februarie 1661), anterior romanizat ca Împăratul Shun - Chih, a fost al treilea împarat al dinastiei Qing și primul împărat Qing care a domnit peste China, între 1644-1661. Un consiliu de prinți și ministri manciurieni, l-a ales pentru a-i succede tatălui său, Hong Taiji (1592-1643), în septembrie 1643, când el avea doar cinci ani. Prinții au numit, de asemenea, doi co-regenți: Dorgon(1612-1650), al XIV-lea fiu al fondatorului Qingului, Nurhaci (1559-1626), și Jirgalang (1599-1655), unul dintre nepoții lui Nurhaci, ambii erau membrii clanului imperial Qing.

Între 1643-1650, puterea politică a fost în cea mai mare parte în mâinile lui Dorgon. Sub conducerea sa, Qingul cucerit cea mai mare parte a teritoriului dinastiei abolite, Ming (1368-1644), a gonit regimurile monarhiste loiale Mingului în provinciile din sud-vest, și a stabilit baza dominației Qingului peste China, în ciuda politicilor sale extrem de nepopulare, cum ar fi "ordinul de tund părul" din 1645, care i-a forțat pe supușii Qingului să-și radă partea din față a scalpului și să își împletească părul rămas într-o coadă, asemănătoare cu cea a manciurienilor. După moartea lui Dorgon în 1650, tânărul monarh a început personal să domnească. El a încercat, cu succes mixt, să lupte împotriva corupției și să reducă influența politică a nobilimii manciuriene. În 1650 s-a confruntat cu o remobilizare a rezistenței loialiștilor Ming, dar prin 1661 armatele lui au învins ultimii oponenți ai Qingului, navigatorul Koxinga ( 1624-1662 ) și Prințul de Gui (1623-1662) din Ming de Sud, ambii cedând în anul următor. Impăratul Shunzhi a murit la vârsta de 22 ani, de variolă, o boala extrem de contagioasă care a fost endemică în China, dar față de care manciurienii nu aveau imunitate. El a fost succedat de al-III lea fiu, Xuanye, care supraviețuise deja variolei, și care a domnit timp de șaizeci de ani, sub numele de eră Kangxi. Deoarece puține documente s-au mai păstrat din epoca Shunzhi, decât la dominația de mai târziu a Qingului, era Shunzhi este o perioadă, relativ, puțin cunoscută din istoria dinastiei.

"Shunzhi" a fost numele, în chineză, de eră/domnie a acestui monarh. Acest titlu a avut echivalente în manciuriană și mongolă, deoarece familia imperialăa Qing a fost manciuriană, și a domnit peste multe triburi mongole, care au ajutat Qingul să cucerească China. Numele personal al împăratului a fost Fulin, iar numele postum, prin care a fost venerat la Templul Ancestral Imperial, a fost Shizu (Wade - Giles: Shih-tsu, chineză :世祖) .

* 1679: Joost van den Vondel (n. 17 noiembrie 1587 – d. 5 februarie 1679) a fost un poet, prozator și dramaturg olandez. Este considerat cel mai proeminent poet și dramaturg olandez al secolului XVII. Piesele sale dramaturgice sunt cele mai des jucate în Olanda, iar piesa Joannes de Boetgezant (1662), despre viața lui Ioan Botezătorul, este considerată cea mai importantă piesă de teatru olandeză

Statuia lui Vondel în Vondelparkdin Amsterdam

Joost van den Vondel s-a născut la 17 noiembrie 1587 în Große Witschgasse în Koln, Sfântul Imperiu Roman. Părinții săi au fost menoniți din Antwerp. În 1595, probabil din cauza convingerilor religioase, au plecat din Antwerp la Utrecht, iar de aici au plecat și s-au stabilit în mult mai tolerantul Amsterdam, în tânăra republică olandeză.

La vârsta de 23 de ani s-a căsătorit cu Mayken de Wolff. Împreună au avut patru copii, doi dintre ei decedând la o vârstă fragedă. După moartea tatălui său, în 1608, Vondel a gestionat afacerea cu mătase a acestuia, magazinul aflându-se pe Warmoesstraat în Amsterdam. Între timp a învățat latina și a intrat în cercul literaților din Amsterdam. Celebrul Roemer Visscher, devenindu-i unul dintre prietenii apropiați.

În jurul anului 1641 s-a convertit la catolicism, gest care a șocat mulți dintre contemporanii săi, considerând că religia predominantă în Olanda este calvinismul. Încă nu se cunosc detaliile motivației acestui gest, dar se presupune că ar fi făcut acest pas deoarece era îndrăgostit de o doamnă catolică. (Soția sa Mayken de Wolff a decedat în 1635).

Vondel a fost un luptător pentru toleranță religioasă. De-a lungul vieții a scris multe satire critice la adresa calvinismului și ode dedicate lui Johan van Oldenbarnevelt. Aceste scrieri și noua sa religie, l-au făcut antipatic și nedorit în cercurile calviniste. A decedat la 5 februarie 1679, fiind onorat de către mulți dintre poeții vremii, dar urât de marea majoritate a societății calviniste.

·         1790: William Cullen, medic și chimist scoțian (n. 1710)
* 1818: Carol al XIII-lea (suedeză: Karl XIII) (n. 7 octombrie 1748 – d. 5 februarie 1818), a fost regele Suediei din 1809 și rege al Norvegiei (unde a fost cunoscut drept Carl II) din 1814 și până la moartea sa. A fost al doilea fiu al regelui Adolf Frederic al Suediei și a reginei Luisa Ulrika a Prusiei, sora lui Frederic cel Mare al Prusiei.

Carol a fost descris ca fiind dependent și ușor de influențat de alții, iar multe din afacerile sale i-au atras reputația de libertin. El a fost foarte interesat de societățile secrete supranaturale și misticism. El a fost, de asemenea, un membru al francmasonilor și în 1811 a fondat Ordinul Carol al XIII-lea, un ordin suedez de cavalerism acordat numai pentru protestanții francmasoni.

La asasinarea lui Gustav al III-lea în 1792, Carol a acționat în calitate de regent al Suediei până la 1796, pentru a-l ajuta pe nepotul său, regele Gustav al IV-lea, care era minor atunci când tatăl său a fost împușcat în opera din Stockholm. Acești patru ani au fost luați în considerare, probabil, ca fiind perioada cea mai mizerabilă și degradantă din istoria suedeză. La atingerea vârstei majoratului al lui Gustav al IV-lea, în noiembrie 1796, regența ducelui s-a încheiat. În 1803, afacerile lui Boheman au provocat un conflict grav între Gustav și cuplul ducal.

La Uniunea Suediei cu Norvegia, pe 4 noiembrie 1814, Carol a devenit rege al Norvegiei, sub numele de Carol al II-lea al Norvegiei. După opt ani ca rege doar cu titlul, Carol a murit fără moștenitori legitimi, pe 5 februarie 1818, iar Casa Bernadotte l-a succedat ca rege, cu primul conducător al lor, Carol al XIV-lea Ioan al Suediei.

·         1859 – A murit Alecu Russo, ideolog al generaţiei de la 1848. Este autorul volumului “Cîntarea României”, tipărit anonim; fără a revendica vreodată explicit această operă, a furnizat unul dintre cele mai cunoscute litigii de paternitate literară din istoria literaturii române; (n.17.03.1819). „Cântarea României” a fost publicata pentru prima data in anul 1850 în România Viitoare, revistă politică a românilor exilați la Paris, in versiune franceză. In limba romana va aparea în România literară a lui Alecsandri in 1855. „Dar ceea ce ar ajunge a face din Russo unul dintre numele mari ale literaturii noastre e tânguirea intitulată „Cântarea României” … E o scurtă ochire asupra trecutului țării, în toată vitejia și durerea ce cuprinde, cu blesteme de profet fanatic împotriva ticăloșilor timpului de față și cu perspective limpezi deschise asupra viitorului. O simțire tot atât de aleasă pe cât de puternică, o mare putere de a concretiza în icoane gândurile de păreri de rău sau de speranțe dau acestei scurte bucăți o valoare pe care unii n-au atins-o și n-o ating, și nimeni, în curgerea vremurilor, n-a mai găsit astfel de accente pentru a mângâia și îmbărbăta maica în suferință, «țara cea dragă», și în același timp, pentru întâia oară se caută în desfășurarea venimentelor ce alcătuiesc istoria noastră un rost filosofic“ (Nicolae Iorga).

·         1881: Thomas Carlyle, scriitor și istoric scoțian (n. 1795)
* 1884: Infanta Maria Ana a Portugaliei (21 august 1843 – 5 februarie 1884) a fost infantă a Portugaliei, fiica cea mare a reginei Maria a II-a a Portugaliei și a regelui consort Ferdinand al II-lea al Portugaliei născut prinț de Saxa-Coburg-Gotha-Kohary.

După moartea mamei ei în 1853, când Maria Ana avea zece ani, ea a devenit doamna cu cel mai înalt rang de la curte, până când fratele ei mai mare, regele Pedro al V-lea al Portugaliei s-a căsătorit cu Prințesa Stephanie de Hohenzollern-Sigmaringen în 1858. Deși în primele etape de cunoaștere ale acestora, ambele cumnate au avut o relație bună, într-o scrisoare scrisă în 1859 Prințului Albert de Saxa-Coburg și Gotha, când Ștefania era deja moartă, regele Pedro menționează că sora lui a făcut comentarii neflatante în ceea ce a privit-o pe soția sa "din cauza vanității ei feminine cauzate de un statut inferior (...)".^[1]

Relația dintre cele două cumnate pare să fi avut suișuri și coborâșuri de la sosirea Stephaniei în mai 1858 și nunta Mariei Ana în mai 1859. Regina a scris despre cumnata sa: "Ea este, în toate privințele, cea care se aseamănă cel mai mult cu Pedro (...)", "Ea este o persoană fermecătoare, bună, generoasă, extrem de sensibilă pentru vârsta ei, cu nici o urmă de egoism, respectată și iubită de noi toți (...) George de Saxonia a descoperit o adevărată bijuterie. Ea este fericită și-l iubește, dar nu poate vorbi despre momentul în care își va părăsi familia fără să plângă. Ceea ce este sigur este că ea va lăsa un gol teribil în spatele ei". Fratele Mariei Ana, Pedro, susține, de asemenea, în acest timp că sora lui este "perla din cercul familiei noastre", într-o scrisoare către Prințul Albert

S-a căsătorit la Lisabona la Palatul Belém la 11 mai 1859 cu Prințul George al Saxoniei (1832–1904), al doilea fiu al regelui Ioan I al Saxoniei, o rudă din ramura catolică a dinastiei Wettin a tatălui ei. Regina Stephanie a încercat să organizeze o ceremonie fastuoasă dar în cele din urmă nunta a fost discretă. Mirii și-au petrecut primele zile de proaspeți căsătoriți la Palatul Belém. În timpul scurtei perioade din Portugalia, după ceremonie, Prințul George a lăsăat o impresie proastă familiei regale portugheze, el "abia a vorbit cu mireasa" și nu a participat la un spectacol de teatru la care a fost invitat.

Cuplul a plecat spre Saxonia la 14 mai. Mariei Anna nu i s-a permis să ia doamne de onoare portugheze cu ea și a fost însoțită doar de fratele ei Luís în călătorie. Pedro al V-lea a scris următoarele cu privire la nuntă: "nunta surorii mele cu Prințul George al Saxoniei a fost sărbătorită cu mai mult fast decât cu fericire. Prințul este urmat de o soartă regretabilă, el nestârnind simpatie și de cele mai multe ori, oameni care l-au întâlnit au plecat cu o impresie proastă."^[3]

Potrivit istoricului Eduardo Nobre, mariajul nu a fost unul fericit, Prințul "nu s-a ridicat la așteptările și calitățile infantei portugheze".^[4] În ciuda problemelor lor, au avut opt copii.

Deși ea a renunțat la pretențiile asupra tronului portughez când s-a măritat, Maria Anna ar fi putut deveni regină dacă linia masculină s-ar fi sfârșit. Această situație era aproape să se întâmple în 1861, când regele Pedro al V-lea și alți doi frați ai ei au murit de febră tifoidă și fără să aibă copii. Totuși, această ipoteză a fost îndepărtată când fratele ei, regele Luís I, s-a căsătorit cu Prințesa Maria Pia de Savoia și au avut doi fii, viitorul rege Carlos I și Infantele Alfonso.

În jurul anului 1883, fiul ei cel mic, Prințul Albert al Saxoniei, s-a îmbolnăvit grav. Maria Anna l-a îngrijit timp de câteva luni până s-a însănătoșit. E posibil ca acest efort să fi fost fatal, Infanta a murit de epuizare la 5 februarie 1884, la vârsta de 40 de ani înainte ca soțul ei să devină rege.^[5]

Fratele mai mare al soțului ei, Albert, a succedat socrului ei ca rege al Saxoniei și treptat a devenit clar că el și soția lui Carola de Vasa nu mai puteau avea copii. Era de așteptat ca într-o zi fiul cel mare al Mariei Anna să urce pe tron.

* 1892: Stephan Schulzer von Müggenburg (n. 19 august 1802, Vidusevitz (Viduševac), Monarhia Habsburgică – d. 5 februarie 1892, Vinkovci, Austro-Ungaria) a fost un ofițer (maior), micolog, dar și desenatorprecum ilustrator austro-ungar. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Schulzer.

·         1935 – Moare Constantin C. Bacalbaşa, publicist (“Bucureştii de altădată”); (n.21.08.1856). A fondat ziarele cotidiene: Țara, Patriotul, Românimea și revista umoristica Ghiță Berbecul. A fost membru fondator al Societății Presei și al Sindicatului Ziariștilor, președinte al Sindicatelor Ziariștilor (din 1919) și a scris volume despre Bucureștiul din anii 1800.

·         1937: Lou Andreas-Salomé, scriitoare de origine rusă (n. 1861)

·         1939 – A decedat matematicianul Gheorghe Ţiţeica, deschizător de drumuri în geometria diferenţială, membru, vicepreşedinte (1924-1925) şi secretar general (1929-1939) al Academiei Române; (n.17.10.1873). Gheorghe Țițeica (n. 4/17 octombrie 1873, Drobeta Turnu-Severin – d. 5 februarie 1939, București) a fost un matematician și pedagog român, profesor la Universitatea din București și la Școala Politehnică din București, membru al Academiei Române și al mai multor academii straine, doctor honoris causa al Universității din Varșovia. Este tatăl fizicianului Șerban Țițeica. Concepte ca: Problema piesei de cinci lei (Teorema lui Țițeica), suprafață Țițeica sau curbă Țițeica îi poartă numele.

* 1946: George Arliss (n. 10 aprilie 1868, Londra - d.5 februarie 1946, Londra, Marea Britanie) a fost un actor britanic de film și teatru dar și dramaturg. Este primul laureat englez al premiului Oscar.

·         1953: Iuliu Maniu (n. 8 ianuarie 1873, Bădăcin – d. 5 februarie 1953, Sighetu Marmației) a fost un om politic român, deputat român de Transilvania în Dieta de la Budapesta, de mai multe ori prim-ministru al României(noiembrie 1928-iunie 1930; iunie 1930-octombrie 1930; octombrie 1932-ianuarie 1933), președinte al Partidului Național-Țărănesc (1926-1933, 1937-1947), deținut politic după 1947, decedat în închisoarea Sighet. A fost membru de onoare (din 1919) al Academiei Române

Iuliu Maniu s-a născut la 8 ianuarie 1873 în localitatea Bădăcin, comuna Pericei, pe atunci în comitatul Sălaj (în județul Sălaj de astăzi), fiu al lui Ioan și Clara Maniu. Tatăl său, Ioan Maniu (1833-1895), a crescut în casa unchiului, Simion Bărnuțiu,^[2] urmând studiile juridice la Pesta și Viena. În 1865 Ioan Maniu s-a căsătorit cu Clara Maniu, născută Coroianu (fiica vicarului greco-catolic al Silvaniei, Demetriu Coroianu), cu care a avut 9 copii: Scipio (decedat în anii studenției), Cassiu (1867-1943), Elena (1869-1935), Ionel (decedat în adolescență), Iuliu (1873-1953), Cornelia (1876-1956), Sabina (1883-1905), Emilia (decedată la 2 ani) și Iuliana (decedată de mică).^[3][4]

Iuliu Maniu și-a petrecut copilăria la Șimleu Silvaniei și Bădăcin, a urmat școala primară la Blaj, absolvind, apoi, liceul reformat calvin din Zalău^[5]. A efectuat studii la Universitatea din Cluj (Facultatea de Drept - 1891-1896), pe care le-a continuat la Budapesta^[6] și la Viena, unde a devenit doctor în drept în anul 1896. Revenit în Transilvania, s-a stabilit la Blaj, unde și-a început activitatea de avocat al Mitropoliei greco-catolice și profesor de drept civil la Academia Teologică greco-catolică din "Mica Romă" a Transilvaniei.

Iuliu Maniu și-a început cariera politică în cadrul Partidului Național Român din Transilvania. Debutează totodată ca membru, iar apoi președinte al Societății Academice „Petru Maior”, fiind cooptat în 1897, la numai 24 de ani, în comitetul de conducere al PNR. În Monarhia Austro-Ungară, a fost ales, în 1906, deputat în Parlamentul din Budapesta, ca deputat de Vințu de Jos, comitatul Alba, activitatea sa parlamentară dezvăluindu-i curajul și intransigența. Pe 22 mai 1906 ține primul său discurs în Dieta de la Budapesta.

În iunie 1915 Maniu a fost încorporat în Armata Comună austro-ungară și trimis pe frontul italian, de unde a fost demobilizat în 1918, întorcându-se la Arad. Împreună cu personalități de primă mărime ale Partidul Național Român din Ungaria și Transilvania, precum Gheorghe Pop de Băsești și Ștefan Cicio-Pop, Iuliu Maniu a participat hotărâtor la pregătirea unirii Transilvaniei cu Vechiul Regat. Imediat după întoarcerea din Italia, Maniu a fost trimis la Viena pentru a negocia drepturile minorității române din Transilvania, înființând, la 30 octombrie 1918, la Viena, Consiliul Național al Românilor din Transilvania. A sosit la Arad în 14 noiembrie 1918, unde a pus capăt negocierilor dintre CNR și Oszkár Jászi, reprezentantul guvernului Mihály Károlyi, prin deciderea ruperii Transilvaniei de Austro-Ungaria, spre unire cu restul teritoriilor românești (Vechiul Regat).

Iuliu Maniu s-a numărat între organizatorii Marii Adunări de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, unde s-a decis unirea Transilvaniei cu Regatul României. În cuvântarea pe care a ținut-o cu ocazia Adunării naționale de la Alba Iulia, Maniu a spus: „Privim în înfăptuirea unității noastre naționale ca la un triumf al libertății românești”. Pe 2 decembrie 1918 a fost ales în funcția de ministru-prezident al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, funcție echivalentă cu cea de guvernator, îndeplinind, totodată, și funcția de ministru de interne.

După dizolvarea Consiliului Dirigent la 4 aprilie 1920, de Guvernul Alexandru Averescu (2), relațiile dintre Iuliu Maniu și politicienii din București s-au înrăutățit. Acuzând favorizarea PNL și împingerea intelectualității ardelene într-un con de umbră, Maniu a refuzat să voteze Constituția din 1923, considerând-o prea centralistă și invocând chestiuni de principiu. Partidul Național Român din Transilvania a reclamat prin vocea lui Iuliu Maniu faptul că modificarea Constituției din 1866putea fi făcută doar prin alegerea unei Adunări Constituante, așa cum era prevăzut la art. 128. În loc să procedeze astfel, guvernul condus de Ion I. C. Brătianu a profitat de faptul că PNL-ul câștigase alegerile din martie 1922, și nevrând să riște alegerea unei constituante, a pus Senatul și Camera Deputaților să voteze, la 26 martie respectiv 27 martie 1923, o nouă constituție, folosindu-se, astfel, de majoritatea de care dispunea în Parlament.

Alegătorii din martie 1922 nu-i învestiseră pe cei pe care i-au ales cu dreptul de a modifica Legea Fundamentală, ci aleseseră un parlament obișnuit, cu puteri obișnuite, care trebuia să se supună prevederilor Constituției, nefiind deasupra ei. Așadar, nici nu se poate vorbi despre un „vot în constituantă”, căci nu a existat o constituantă, ci parlamentul a fost deturnat și instrumentalizat să facă ceva ce nu intra în competența și atribuțiunile sale. De aceea Maniu nu a recunoscut Constituția din 1923, afirmând că ar fi nulă de drept, ea neprovenind de la o adunare abilitată. În mai multe rânduri, Iuliu Maniu a reclamat faptul că noua constituție nu ar fi făcut nimic altceva, decât să cimenteze oligarhia din Vechiul Regat, oligarhie aflată sub influența PNL-ului.

Iuliu Maniu nu a participat la încoronarea regelui Ferdinand și a reginei Maria la Alba Iulia, ceremonia fiind monopolizată de ierarhii ortodocși, deși ponderea ortodoxă în Transilvania era de doar 27%.^[8]

Partidul Național Român din Transilvania s-a unit în 1926 cu Partidul Țărănesc al lui Ion Mihalache, constituind Partidul Național Țărănesc. Iuliu Maniu a fost președinte al partidului (1926-1933 și 1937-1947) și de trei ori prim-ministru al României între 1928 și 1933.

Pentru a aduce PNȚ la putere, Maniu s-a implicat în organizarea unor proteste publice împotriva guvernelor PNL (manifestațiile din mai 1928) și a plănuit efectuarea „Marșului asupra Bucureștiului”, un marș al țăranilor ardeleni la București, după modelul Marșului asupra Romei al lui Mussolini. Va reuși obținerea unei majorități favorabile PNȚ, în urma alegerilor din decembrie 1928,^[9] din nefericire prima guvernare țărănistă a avut loc în perioada marii depresiuni economice, iar programul lui Maniu nu a putut fi implementat.

În plan extern a colaborat cu lordul Rothermere, fervent susținător al revizuirii tratatului de la Trianon și a frontierelor româno-ungare.

Bustul lui Iuliu Maniu amplasat pe domeniul familiei Maniu din Bădăcin

Criza dinastică din anii 1920 a pus principalele partide politice (PNL și PNȚ) pe poziții opuse. Guvernul Ion I.C. Brătianu a dat mai multe lovituri taberei carliste (alcătuită din susținătorii lui Carol al II-lea): în octombrie 1927, a fost arestat Mihail Manoilescu, ”unul dintre cei mai înfocați carliști”, fiind acuzat de tulburarea ordinii constituționale a statului^[10]. După moartea lui Ion I.C. Brătianu, ”în campania sa vizând răsturnarea liberalilor de la putere, Partidul Național Țărănesc nu a ezitat să agite problema revenirii lui Carol.^[11] După cum explica Iuliu Maniu, Regența instaurată în 1926 era slabă, iar în țară se crease un puternic curent de opinie favorabil reîntoarcerii în țară și pe tron a moștenitorului de drept al tronului: ”Regența, care după moartea regelui Ferdinand a preluat prerogativele regelui Mihai pe timpul minoratului său, era slabă. Prințul Nicolae nu avea nici o tragere de inimă să-și îndeplinească rolul ce i se încredințase. Patriarhul Miron se mulțumea să acumuleze bani și să-și protejeze acoliții. Regentul Buzdugan, singurul demnitar care-și îndeplinea rolul cu convingere, nu putea face față, în mod obiectiv, sarcinilor constituționale, fiind subiectiv și angrenat în sfera de interese a partidului liberal. Armata simțea nevoia unei căpetenii, Prințul Nicolae neavând vocațiunea de a o conduce. <<Restaurația>> prințului <<martir>> plutea în aer” ^[12] În acele condiții, Maniu a negociat prin diverși interpuși condițiile reîntoarcerii în țară a ”prințului sacrificat de liberali”: ”intuind oarecum caracterul lui, am voit să-mi iau asigurări eficiente pentru a stăvili excesele dintr-o încorsetare deliberată. I-am trimis, încă din 1928, în mod discret, oameni de încredere, pe Popovici și pe Leucuția, care să trateze cu el condițiile revenirii. I-am cerut să se despartă definitiv de Lupeasca. A acceptat. I-am cerut să se reconcilieze cu Principesa Elena, mama copilului său, după ce m-am asigurat de acceptul Principesei. A primit. I-am cerut angajamentul solemn că va domni, fără a încerca să guverneze, că va respecta Constituția, legile țării și statutul civil al casei domnitoare și că va renunța la răzbunări și favoritisme. A acceptat și această condiție. Desigur că asentimentul pe care și l-a dat pentru respectarea condițiilor mele a fost doar formal. Influențat de Lupeasca și de câțiva ciraci care-l cultivau în mod interesat, ca Manoilescu, Gavrilă Marinescu, generalul Dumitrescu și Puiu Dumitrescu, Cesianu, Gatoski și alții, s-a hotărât să revină fără știrea și concursul oficialității, pentru a nu contacta nici o obligație și nici un angajament. Și-a organizat singur și destul de eficient revenirea, cu intenția de a ne pune în fața faptului împlinit, contând, desigur, mai mult pe simpatia de care se bucura în țară, și chiar în armată, despre care era bine informat, contând pe fratele său care i-a fost loial - și puțin și pe complotul minor și destul de pueril, pe care-l încropise cu câțiva militari devotați. După ce a sosit și a fost instalat de respectivii militari la Cotroceni, m-am prezentat la el și i-am propus formula restaurației: angajamentul solemn de a respecta clauzele pe care le cunoștea, intrarea în Regență în locul lui Sărățeanu, până la anularea divorțului și restabilirea conviețuirii cu Principesa și până la trecerea prin Parlament a dispozițiilor de abrogare a legilor legate de renunțarea lui la tron; până la urmă, proclamarea lui ca rege și încoronarea cu Elena.”^[13]

În cadrul înțelegerilor privind întronarea succesorului regelui Ferdinand ar fi intrat și plănuita încoronare a lui Carol la Alba Iulia, pentru care manifestele au fost imprimate în Ungaria. Întreaga acțiune a fost dejucată de serviciile române de informații, care au obținut de la guvernul englez expulzarea lui Carol din Marea Britanie (unde acesta aștepta desfășurarea evenimentelor). În schimb, Carol a dus imediat o politică proprie, nu a mai recunoscut cele promise (că-și va relua căsnicia cu regina Elena, mama regelui Mihai ș.a.) și l-a înlăturat pe Maniu rapid de la guvernare.

Iuliu Maniu s-a opus în permanență guvernării autocratice a regelui Carol al II-lea, iar în particular înființării în 15 decembrie 1938 a Frontului Renașterii Naționale, o formațiune totalitară, care dădea startul unipartidismului român. În aceeași zi de 15 decembrie 1938, Iuliu Maniu și alți cincizeci de membri importanți (ardeleni și bănățeni) ai Partidului Național Țărănesc, au prezentat regelui Carol al II-lea un memorandum: Patria de lux. Memorandul românilor din Transilvania (Ardeal, Banat, Crișana, Satu-Mare, Maramureș) prezentat M.S. Regelui Carol II în 15 decembrie 1938^[14][15], în care este sever criticată dictatura regală și centralizarea excesivă a țării.^[16]

După eșecul politicii lui Carol al II-lea și pierderile teritoriale din 1940, Maniu a refuzat colaborarea cu regimurile instalate după 6 septembrie 1940. În timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea, Corneliu Coposu a notat riguros toate nemulțumirile, criticile și întâlnirile dintre Iuliu Maniu și regele dictator. În mai multe rânduri, Coposu insistă pentru a afla detaliile legate de venirea ilegală în țară a prințului Carol, pe care, în calitate de prim-ministru al guvernului României, Iuliu Maniu ar fi putut să-l aresteze, și vrea să afle motivele pentru care nu s-a întâmplat acest lucru. Iată cum îi explica Maniu lui Coposu această decizie: ”Puteam să-l arestez la 6 iunie. Nu ar fi fost oportun. Ar fi fost chiar o greșeală politică pe care partidul ar fi plătit-o scump. În anul 1930, lumea românească, în marea ei majoritate, nutrea o simpatie evidentă pentru cel socotit atunci <<Prințul sacrificat de liberali.>> Țara îl dorea. El era considerat o victimă a manevrelor lui Brătianu și încarna multe nădejdi. Opinia publică trecea, cu destulă ușurință, peste aventurile lui anterioare. Ba chiar îi apreciau romantismul și cavalerismul dovedit. Țara era pornită contra liberalilor, uzați de o guvernare prelungită și destul de abuzivă, și îmbrățișa cu ostentație pe toți adversarii guvernanților și în primul rând pe prințul moștenitor, prin a cărui îndepărtare din țară fusese întronat un copil, tutelat prin regență”^[17]. Coposu explică în notele sale de ce lecțiile de politică și istorie primite de la Iuliu Maniu l-au ajutat să înțeleagă una dintre cele mai complicate perioade din istoria națională. Datorită apropierii de Iuliu Maniu, Corneliu Coposu a fost martor ocular și participant la nenumărate evenimente politice importante (negocierile lui Iuliu Maniu cu regele Carol al II-lea; pactele politice încheiate de Partidul Național Țărănesc cu alte partide din opoziție pentru limitarea efectelor dictaturii personale regale a lui Carol al II-lea; pregătirea actului de la 23 august 1944; înscenările făcute de comuniști împotriva partidelor istorice, în particular, împotriva Partidului Național Țărănesc), fapt care i-a permis, ulterior, să dea informații inedite, să corecteze erori factuale ori istoriografice, interpretări greșite sau tendențioase ale istoriei și politicii interbelice, din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, din perioada postbelică și din cea comunistă

Astfel, o mărturie a lui Corneliu Coposu din perioada statului național legionar arată că Partidul Național Țărănesc a fost una dintre țintele terorismului criminal legionar. În notele inedite ale lui Corneliu Coposu, publicate abia în 2014, ”Seniorul” povestește că la zece minute după ridicarea de acasă a lui Madgearu, care, la vremea respectivă, era secretarul general al Partidului Național Țărănesc, Iuliu Maniu a fost sunat de doamna Madgearu, care i-a povestit că soțul îi fusese ridicat de acasă de către legionari. După ce Maniu și Coposu s-au dus la locuința lui Madgearu, iar președintele PNȚ l-a sunat pe secretarul general al Ministerului de Interne, colonelul Rioșianu, care i-a explicat că autoritățile (nelegionare) nu știau nimic despre acest caz. Maniu l-a trimis pe Coposu atât la Ministerul de Interne, de unde a primit din partea lui Rioșianu două pistoale și cartușe, precum și instrucțiuni precise despre cum să procedeze dacă vin legionarii și la Maniu: ”trageți în ei, ca în câini, pe răspunderea mea!”.^[19].

Seara pe la ora 18 s-a primit înștiințarea oficială a asasinării lui Virgil Madgearu. Maniu și Coposu s-au deplasat de urgență la locul asasinatului.^[20].

Începând cu 1940, Maniu a fost un opozant al regimului lui Ion Antonescu, între Maniu, Brătianu și Ion Antonescu existând un schimb extensiv de corespondență privitoare la deciziile politice ale conducătorului statului. În jurnalul lui Corneliu Coposu se regăsesc detaliile privind rolul central jucat de către Iuliu Maniu în organizarea loviturii de stat de la 23 august 1944, prin care România ieșea din alianța cu Germania lui Hitler și intra în alianță cu puterile occidentale și URSS, care au implicat partidele politice, grupuri din diplomație, armată, casa regală; Iuliu Maniu l-a convins pe tânărul rege Mihai I să participe la înlăturarea de la putere a mareșalului Antonescu, ceea ce a conferit legitimitate politică actului de la 23 august 1944; diplomatul Grigore Niculescu Buzești a fost unul dintre cei care făceau legătura între Iuliu Maniu și regele Mihai. Coposu povestește și explică în mod clar circumstanțele în care și motivele pentru care Iuliu Maniu a refuzat să prezideze guvernul instalat după 23 august 1944; acel guvern ar fi fost sabotat de către sovietici și complicii lor comuniști.

După 23 august 1944 Maniu a luptat împotriva preluării țării de către comuniști, proces pe care a refuzat să-l accepte, încrezător în sprijinul marilor puteri occidentale. La 1 noiembrie 1944, Iuliu Maniu îl întreba printr-o telegramă pe vicemareșalului Donald Stevenson dacă guvernul britanic are de gând să predea România Uniunii Sovietice, răspunsul fiind negativ. Pe 8 noiembrie însă ministerul de externe al Marii Britanii (Foreign Office) îi scria reprezentantului său la București (John Le Rougetel) într-o telegramă strict confidențială că înțelegerea dintre Churchill și Stalin privind Grecia și România orientează politica britanică.^[21]

S-a opus instalării guvernului Groza la 6 martie 1945, protestând mereu împotriva încălcării democrației, inclusiv prin memorii adresate puterilor occidentale. A obținut, alături de PNȚ, o victorie zdrobitoare în alegerile din 19 noiembrie 1946, rezultate eliminate însă prin falsificarea alegerilor de comuniști.^[22]

În urma înscenării de la Tămădău a fost arestat, la 14 iulie 1947, de autoritățile comuniste și judecat pentru „înaltă trădare” în procesul început la 29 octombrie1947. Prin sentința dată la 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu era condamnat la închisoare pe viață. Avea 74 de ani și a fost trimis la penitenciarul din Galați, pe baza ordinului de arestare 105.515/27 noiembrie 1947. În august 1951 este transferat, împreună cu Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Camil Demetrescu, Niculescu-Buzești, N. Carandino și alții din ”lotul Maniu”, la Sighet. În ultimele luni de viață, colegul său de celulă a fost N. Carandino, în ale cărui memorii se găsesc relatările privind ”testamentul politic” și ”testamentul religios” ale ”Domnului Președinte”, precum și detalii importante din viața, activitatea politică, gândirea morală, religioasă, politică a lui Maniu. Iuliu Maniu s-a stins din viață la 5 februarie 1953 la Sighet, în vârstă de 80 de ani, cadavrul său fiind aruncat într-o groapă din Cimitirul Săracilor, de la marginea orașului Sighet.

În data de 12 noiembrie 1998, prin decizia nr. 40/1998, Curtea Supremă de Justiție a dispus reabilitarea lui Iuliu Maniu și a înlăturat pedeapsa complementară a confiscării averii, pronunțată în 1947. La 1 decembrie 1998 a fost dezvelit Monumentul lui Iuliu Maniu din București. La Bădăcin a fost recuperată casa Iuliu Maniu, în care urmează să fie amenajat un muzeu.

* 1958: Oreste Puliti (n. 18 februarie 1891, Livorno – d. 5 februarie 1958, Lucca) a fost un scrimer italian specializat pe floretă și sabie, campion mondial la floretă în 1927 și 1929. Cu echipa Italiei a fost de trei ori campion olimpic la sabie și de o dată campion olimpic la floretă.

·         1963 – în închisoarea din Râmnicu Sărat moare, grav bolnav şi lipsit de orice asistenţă medicală, Ion Mihalache
Ion Mihalache (1882-1963) învăţător, lider istoric al PNŢ, preşedinte şi, alternativ, vicepreşedinte al PNŢ, ministru în mai multe guverne ţărăniste. Arestat la 65 ani (14 iulie 1947), a fost condamnat la temniţă grea pe viaţă, pentru “crima de înaltă trădare” (11 noiembrie 1947). Internat iniţial la Galaţi, a fost transferat la Sighet la 15 august 1951, apoi din 1955 la penitenciarul Râmnicu Sărat, unde a murit, grav bolnav şi lipsit de orice asistenţă medicală, la 5 februarie 1963.
***
Pe 4 ianuarie 1960, ofițerul de serviciu Năstase Grigore raportează comandatului închisorii: „Fiind chemat de către supraveghetorul” Mihu Gheorghe pe la orele 6.55, mi-a raportat că deținutul din celula 35, matricole 51, a ciocănit în scaun (…) am insistat să-mi spună dacă a ciocănit în scaun sau nu, el mi-a spus că nu, dar noi vrem să ne batem joc de el că nu mai este altul în toată Europa condamnat ca el fără proces de recurs și că să terminăm odată cu el. Pentru că a încercat să ia legătura cu deținutul de la celula 34 propun 4 zile izolare”.
În cursul anului 1960, mai multe referate medicale certifică agravarea stării sănătății lui Ion Mihalache, recomandându-i-se „regim la pat” câte 30 de zile. Ultimul referat, scris probabil în 1960, recomandă fixarea pe corpul deținutului a unei centuri pentru a împiedica strangularea vechii hernii inghinale care ar putea duce la „deces rapid”.
La aproximativ o lună de la aceste recomandări, Ion Mihalache este din nou pedepsit cu 5 zile izolare pentru următoarele: „În timp ce supravegheam am fost chemat de deținut prin ciocănituri în ușă și mi-a (sic) spus Domnule Șef dă-mi (sic) o îndrumare, aici este Mihalache, repetând acest cuvânt de două ori și eu l-am trimis la culcare”. Ofițerul de serviciu pune în raportul său următoarea concluzie: „ (…) acest deținut a mai avut asemenea cazuri când și-a spus numele fără să fie întrebat, cer să fie pedepsit cu 5 zile de izolare”. Este de presupus că Ion Mihalache, spunându-și numele cu glas tare, dorea ca deținuții din celulele vecine să afle că se găsește în închisoarea de la Râmnicu Sărat.
Din procesul verbal de constatare a decesului, aflăm că la 1 iunie 1962 Ion Mihalache „prezintă hemipareză (membrul inferior stâng și membrul superior stâng), fenomene care se remit. De remarcat însă că celelalte semne – dizartria – s-a menținut într-un grad atenuat”. Nici aceste indicii grave nu fac ca Ion Mihalache să fie internat într-un spital. Mai mult, în luna august 1962 se propune din nou pedepsirea cu 5 zile izolare pentru că: „a început să țipe în celulă de se auzea în toată secția (…) să i se repare geamul, însă geamul este în stare bună și era închis”.
Adresa nr. 136 din 5 februarie 1963, emisă de conducerea penitenciarului Râmnicu Sărat transmitea M.I. următoarele: „Vă facem cunoscut că în ziua de 5 februarie 1963 a decedat în penitenciarul Râmnicu Sărat numitul Ion Mihalache, fiul lui Iancu și al Ana, născut la 18 februarie 1882 în comuna Topoloveni, reg. Pitești, profesia învățător”.
din Ioana Voicu Arnăuțoiu, Ion Mihalache – trecerea prin infern în Romulus Rusan (ed.), Analele Sighet 5. Anul 1947 – Căderea cortinei, Fundația Academia Civică, 1997
***
Domnule P. Președinte și Onorat Tribunal,
Îndată ce am sosit la Curtea Marțială de la Siguranța Generală a statului, în seara zilei de 24 Octombrie – v-am declarat că – date fiind condițiunile în care s-a deschis Procesul de față, nu pot consimți a-mi organiza apărarea pe calea ce mi s-a indicat: depunerea listei de martori și de avocați.
Prin prezenta Declarație,
țin să formulez în scris motivele:
Procesul s-a înjghebat de către organele de siguranță ale statului – unde am fost deținut 103 zile: după ce, majoritatea fruntașilor din țară ai Partidului stau încă, cu miile, închiși în lagăre, începând din luna Martie – or ascunși departe de domiciliile lor, urmăriți pentru a fi arestați.
La Siguranța Statului, „Instrucția” s-a făcut – la cea mai mare parte de deținuți – sub presiunea alternativei: „acuzat” – sau „martor”: și nu pe bază de „instrucție la Cabinet” – și nu sub jurământ – cum s-a sperat până în ultimul moment.
Majoritatea martorilor propuși de acuzare se compune astfel de foști deținuți, unii încă deținuți, care vor fi aduși la proces, cu astfel de stare sufletească.
Martori ce i-aș propune eu ar fi puși în imposibilitate – fizică sau morală de a fi prezenți, admițând că timpul de câteva zile ar permite.
În aceleași condițiuni se găsesc avocații membri ai Partidului Național Țărănesc, care, cei ce nu se află încă închiși, au fost puși în fapt, după informațiuni certe, în mod neobicinuit până azi – în imposibilitate de a fi prezenți.
Dacă depindea de mine, n-aș fi primit, de asemenea, precum v-am comunicat, nici propunerea de „apărare din oficiu”.
Nu pot consimți să particip, de asemenea, ca pe cale normală, la desfășurarea unui proces, față de o instanță judecătorească, în care, în mod nefiresc, după mine, se critică întreg trecutul meu politic, trecut de linie dreaptă și luminoasă închinat binelui obștesc și Patriei, atât în timp de pace când am fost onorat de cetățenii din mai multe puncte ale Țării cu trimiterea ca deputat al lor în Parlament, în toate alegerile ce s-au desfășurat de la 1919 și până în toamna 1946, când mi s-au răpit drepturile de a vota și a fi ales – prin judecători anume trimiși:
Cât și în Războiul din 1916-1918, de unde m-am întors cu cele mai înalte decorații militare române și aliate.
Trecutul meu public, îmi dă dreptul să resping de la început, cu sentimentul firesc, abominabilele acuzări ce mi se aduc prin Rechizitoriu sau prin articolele penale invocate.
Nu pot de asemenea a lua act de critica ce se face prin Rechizitoriu – nu numai conducătorilor – ci și însuși Partidului Național Țărănesc de la începuturile sale.
Astfel de Procese se desbat în fața Națiunii, for suprem de judecată politică publică, prin: presă liberă, adunări libere, alegeri libere, desbateri parlamentare libere – în orice țară democratică.
Națiunea română, de mult și-a dat verdictul.
Îmi rezerv dreptul, ca în interesul cunoașterii faptelor reale – așa cum ele sunt reflectate în sufletul meu curat:
Atât de către Onorata Curte, înainte de pronunțarea sentinței:
cât și de către viitori istoriografi ai momentelor politice de azi,
să prezint un memoriu, sau să expun verbal: în ce constau faptele imputate, în mod concret.
26.10.947 ss/I. Mihalache
(Volum 2. p. 350)
din Teroarea. Documente ale procesului Iuliu Maniu – Ion Mihalache, editura Vremea, 1999

·         1964: Dimitrie G. Dinicu, pedagog, teoretician muzical (n. 1898)

* 1976: Nicolae Cambrea (n. 5 aprilie 1899, Târgu Jiu, România – d. 5 februarie1976, București, RS România) a fost un general de corp de armatăromân, care a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial, comandant al Diviziei Tudor Vladimirescu, fiind supranumit „generalul roșu”

Nicolae Cambrea provenea dintr-o familie de boieri pământeni din Hăiești, veche de aproape 500 de ani. Tatăl său era șeful Poliției din Târgu Jiu. A avut mai mulți frați: comisarul de poliție Gheorghe Cambrea, Gela Cambrea (care a fost secretară a lui Ion Gheorghe Maurer prin 1945) și Sevastița Cambrea (mama regizorului Sergiu Nicolaescu).^[2]

După moartea tatălui său, care se pare că a fost otrăvit în timpul ocupației germane a orașului Târgu Jiu din timpul Primului Război Mondial, Nicolae Cambrea s-a înrolat voluntar în Armata Română, pe post de copil de trupă.^[3][4] A rămas în armată după război, urmând studii militare și devenind ofițer.

A publicat în 1939 volumul Mareșalul Pilsudski: omul de stat și comandantul suprem al forțelor poloneze în războiul polono-rus din anul 1920, la finalul căruia atrage atenția asupra pericolului comunist la adresa Europei.^[5]

A luptat pe frontul antisovietic în cel de-al Doilea Război Mondial, în funcția de șef de stat major al Diviziei 5 Infanterie (comandate de generalul Nicolae Mazarini), fiind luat prizonier de Armata Roșie după bătălia de la Cotul Donului, la 22 noiembrie 1942, la Serafimovici

Aflat în prizonieratul sovietic, colonelul Nicolae Cambrea a primit comanda Diviziei de voluntari Tudor Vladimirescu, constituită din prizonieri români care au ales să treacă de partea inamicului. Comanda i s-ar fi atribuit, potrivit lui Sergiu Nicolaescu, la propunerea generalului Mihail Lascăr, care era și el prizonier.^[7] Trecerea sa de partea inamicului a fost considerată crimă de înaltă trădare pe timp de război, colonelul fiind învinuit că și-a încălcat astfel jurământul de credință față de țară și Rege. El a militat pentru dezertarea altor comandanți români și alăturarea lor Armatei Roșii, faptă pedepsită cu moartea, conform Codului de Justiție Militară din 1939 (art. 498-499 și 501). Ministrul Constantin Pantazi a pregătit un decret în care colonelul Cambrea era condamnat la degradare militară și împușcare pentru pactizare cu inamicul.^[7][8]Mareșalul Ion Antonescu a hotărât să nu semneze acel decret, gândindu-se că înscrierea unor ofițeri în Divizia Tudor Vladimirescu ar putea să-i servească țării la un moment dat.^[7][8]

În cartea sa de memorii, Pătimiri si iluminări din captivitatea sovietică^[9], Radu Mărculescu ^[10], un fost camarad de-al lui Cambrea, descrie ședința de înființare fictivă a Diviziei, prezidată de Ana Pauker în lagărul de la Suzdal: „În ce privește formarea, pe teritoriul unui stat cu care ne aflam în stare de război, a unor unități militare de prizonieri români care, practic, să lupte împotriva Armatei Române, a declarat sublocotenentul de rezervă Constantin (Puiu) Atanasiu la ședința de pomină de la Suzdal, cred că domnul colonel Cambrea, ca ofițer de Stat Major, trebuie să știe sub incidența cărui articol din Codul Penal cade această infracțiune numită Act de Trădare în timp de război și care-i pedeapsa. Dacă nu-și aminteste, să-l ajut eu. Și, cu exactitate, mergând până la acribie, i-am citat articolul, aliniatul și sancțiunea: pedeapsa cu moartea. Au urmat câteva secunde de liniste mormântală, apoi au izbucnit aplauzele. Ca pleznit de palmele care aplaudau, Cambrea a sărit de pe scaun, gata să se năpustească asupra mea, dar Novikov l-a prins de brat și l-a reținut. Apoi, foarte calm, a declarat dezbaterile închise, invitând pe cine vrea să treacă pe la colțul mesei, unde era un teanc de formulare șapirografiate, și să semneze unul”. ^[11]. Scena este relatată și de profesorul Basarab Nicolescu conform notelor tatălui sau, prizonier în același lagăr: „În prezidiu iau loc Novikov, Ana Pauker, Cambrea. (...) Cambrea era privit desigur ca un trădător de ofițerii români. Nota tatălui meu este surprinzătoare prin umanitatea sa: «M-am avut bine cu Lt. Col.Cambrea care, în primele zvârcoliri, plângea câteodată!».”^[12].

Lavrenti Beria, comisarul poporului pentru Afaceri Interne al URSS, i-a comunicat generalissimului Iosif Vissarionovici Stalin, la 7 februarie 1944, printr-un document clasat „strict secret”, constituirea primei Divizii române de infanterie a NKVD, cu Nicolae Cambrea comandant și Iacob Teclu șef de stat major ^[13].

Nicolae Cambrea a fost numit general de brigadă de Iosif Vissarionovici Stalin ^[14]. Petre Pandrea, care scrie în memoriile sale din închisoare^[15] că a fost arestat în 1948 și din cauza relațiilor sale cu „generalul roșu” Nicolae Cambrea, afirmă în romanul său autobiografic Călugărul Alb că Nicolae Cambrea era amantul Anei Pauker. ^[1]

Păstorel Teodoreanu a dedicat următoarea epigramă diviziei prizonierilor din URSS creată de NKVD prin Ana Pauker "Tudor Vladimirescu - Debrețin": „Din falnic vânător de munte,/ Mi te-a făcut Ana Pandur -/ Întâi ți-a-nfipt o stea în frunte/ Și-apoi un debrețin... în c.r”.

În timpul luptelor de pe frontul antigerman, Nicolae Cambrea a fost grav rănit la sud de Oradea, după unele surse, iar după altele la Debrețin

Împreună cu generalul Mihail Lascăr, Nicolae Cambrea a condus Comisia Electorală a Armatei, la Alegeri generale în România, 1946, falsificate de comuniști. Prin Decretul Regal nr. 3232/11 noiembrie 1946, generalul Nicolae Cambrea a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul, cl. III cu spade. În perioada 2 mai - 25 noiembrie 1949, generalul de corp de armată Nicolae Cambrea a condus Regiunea a III-a Militară, cu sediul la Cluj. Este decorat la 20 august 1949 cu Ordinul „Apărarea Patriei” clasa a II-a „pentru însemnata contribuție adusă în lupta pentru Apărarea Patriei și a poporului muncitor”.^[16]

În cadrul unui „Raport asupra situației armatei și a problemelor de apărare națională” prezentat Secretariatului C.C. al P.C.R. la 9 ianuarie 1950 de către ministrul Emil Bodnăraș, se propunea la punctul 9 (ultimul) al capitolului IV: „M.A.N. va trece în rezervă pe data de 15 ianuarie 1950 pe generalii Mihail Lascăr și Nicolae Cambrea”. ^[17][18][7]

Este judecat în anii '50 de Direcția Superioară Politică a Armatei (DSPA), imputându-i-se relații cu Casa Regală și ambasade străine. Este salvat însă de intervenția mareșalului sovietic Rodion Malinovski, care-l cunoștea.^[7] Soția sa a lucrat la Ministerul Alimentației Publice.

Reabilitat la finalul anilor '60, i se acordă gradele și este trecut în rezervă. Prin Decretul Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne nr. 500 din 10 august 1964 i s-a conferit Ordinul „23 August” clasa a II-a „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul celei de a XX-a aniversări a eliberării patriei”.^[19]

Cambrea este numit apoi la 1 iulie 1964 în funcția de vicepreședinte al Consiliului de conducere al Casei de Economii și Consemnațiuni^[20], fiind eliberat din funcție începând cu data de 1 octombrie 1972, în vederea pensionării.^[21]

Nicolae Cambrea a publicat în 1966 un volum de memorii intitulat Din amintirile unui ostaș (Editura pentru literatură, București, 1966). „Reamintindu-ne mereu aspecte din zodia întunecată a trecutului sau luând cunoștință de ele pe calea scrisului, și în acest sens mă refer la tineret, înțelegem mai adânc și mai cuprinzător vraja minunilor din vremurile de azi, realizările grandioase ale poporului nostru condus și îndrumat de Partidul Comunist Român. Firul amintirilor va continua.”, scrie autorul în cartea sa de memorii. ^[22]

În august 1969, cu ocazia aniversării a 25 de ani de la Lovitura de stat din 23 august 1944, generalul-locotenent (cu două stele) în retragere Nicolae Cambrea a fost înaintat la gradul de general-colonel (cu trei stele).^[23]

Comunistul Nicolae Cambrea, un apropiat al Anei Pauker,^[24] a ales să fie incinerat,^[25] model adoptat și de nepotul său, Sergiu Nicolaescu.

·         1978: Bogdan Catul pictor, fiul istoricului literar Gh. Bogdan-Duică (n. 1897)

·         1986: Grigore Băjenaru, scriitor român (n. 1907)

* 1986: Ioan Ianolide (n. 1919, Dobrotești, județul Teleorman – d. 5 februarie1986) a fost un scriitor român, legionar (membru al Frățiilor de Cruce), deținut politic al regimului lui Ion Antonescu și apoi, al regimului comunist

După studiile elementare, se înscrie la Facultatea de Drept din București, pe care nu o termină, căci din 1941, ca membru al Frățiilor de Cruce, odată cu grupul Gafencu, este întemnițat și timp de 23 de ani peregrinează prin diferite locuri de detenție: Aiud, Gherla, Pitești, Tîrgu Ocna etc. ^{[necesită citare]}

Alături de Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide a luptat pentru apărarea credinței ortodoxe, făcând parte din grupul misticilor (nume dat chiar de Securitate).

De Valeriu Gafencu îl leagă o prietenie exemplară. Împreună cu Virgil Maxim și Marin Naidim, încearcă să facă din spațiul carceral o Biserică a lui Hristos.

După eliberare, în 1981-1984, persecutat de securitate, scrie pe ascuns sute de pagini. Cartea rezultată, „Întoarcerea la Hristos – document pentru o lume nouă”, publicată la Editura Christiana (București, 2006) este rodul migalei unui grup de maici de la Mănăstirea Diaconești, din comuna Agăș, județul Bacău, asupra manuscrisului greu descifrabil, salvat de „mâna lungă a securității“ prin trimiterea lui în străinătate

* 1993: Joseph Leo Mankiewicz (n. 11 februarie 1909 – d. 5 februarie 1993) a fost un regizor, scenarist și producător american de film. A câștigat două Premii Oscar; unul pentru A Letter to Three Wives (1949), la categoria cel mai bun regizor și unul pentru Totul despre Eva (1950), la categoria cel mai bun scenariu adaptat.

·         1994: Marin Bucur, istoric literar, eseist, prozator român (n. 1929)

·         1999: Wassily Leontief, economist rus, laureat Nobel (n. 1906)
* 1999: Ivan Maksimovîci Koșeliveț (în ucraineană Іван Максимович Кошелівець), pe numele real: Iareșko (în ucraineană Ярешко) (n. 23 noiembrie 1907, Cernigov[*], Imperiul Rus – d. 5 februarie 1999, München, Germania) a fost un critic și istoric literar, publicist, editor, traducător, memorialist și activist social ucrainean. A fost doctor în filosofie și lector la Universitatea Ucraineană Liberă din München(Germania), membru al Societății Științifice Șevcenko și al Academiei de Științe a Ucrainei.

·         2002: Constantin Antonovici, sculptor, ucenic al lui Constantin Brâncuși în perioada 1947 - 1951 (n. 1911)

·         2004 – A murit John Hench, desenatorul oficial al celebrului personaj animat Mickey Mouse; (n.29.06.1908). Apropiat colaborator si asociat al lui Walt Disney, Hench a fost unul dintre artistii care au avut o contributie însemnata la realizarea unor filme de desene animate devenite clasice, dar si la crearea parcurilor de distractii care poarta numele celebrelor studiouri cinematografice.

·         2015: Val Logsdon Fitch (n. 10 martie 1923 - d. 5 februarie 2015) a fost un fizician american, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică, în 1980, împreună cu James Cronin, pentru descoperirea violărilor principiilor fundamentale de simetrie la dezintegrarea mezonilor K neutri

* 2019: Václav Vorlíček, regizor de film ceh (n. 1930)

Sărbători

• Sf Mc Agata și Teodula – Calendar creștin ortodox
• Sf. Agata, fecioară, martiră († 251). Agata (n. 235, Catania, Sicilia, d. 251) este o sfântă şi martiră creştină. Sfânta Agata s-a născut la Catania, în Sicilia, şi aici a suferit martiriul, probabil în cursul prigoanei din timpul împăratului Decius (249-251). Conform izvoarelor istorice Sfânta Agata a fost cerută în căsătorie de Consulul Quintian, dar ea l-a refuzat, fiindcă îşi dăruise viaţa slujirii lui Cristos. Consulul a tot insistat, văzând că nu are succes în propunerile sale, a recurs la ameninţări, dar şi aceastea nu au convins-o pe Sfânta Agata să-şi schimbe răspunsul. Atunci Consulul Quibtian a dat-o pe mâna călăilor supunând-o unor torturi groaznice, în cele din urmă, deoarece nu a răspuns dorinţelor pretendentului, a fost aruncată pe cărbuni încinşi. Cultul ei s-a răspândit încă din antichitate în întreaga Biserică şi numele ei a fost introdus în Canonul Roman. Papa Simachus, în jurul anului 500, i-a închinat o biserică la Roma, pe Via Aurelia. Papa Grigore cel Mare i-a închinat o biserică ce fusese construită în cca. 460 de gotul Ricimer (care era arian), care se mai numeşte şi azi Santa Agata dei Goti. – Calendarul Greco-catolic
• Sf. Agata, fecioară, martiră – Calendarul romano-catolic

VA URMA