MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
MIERCURI 26 FEBRUARIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE; PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI (A)

Bună dimineața!
Clic pe imagine și se va deschide oferindu-vă posibilitatea de a citi conținutul!

ISTORIE PE ZILE 26 Februarie

Evenimente

·         364 –  Valentinian I este proclamat împărat al Imperiului Roman. Valentinian are mari merite în întărirea granițelor de pe Rin și Dunărea mijlocie, respingând atacurile alamanilor în Gallia (368), ale francilor și saxonilor la Rin, ale sarmaților și quazilor la Dunăre. A fost constant preocupat de îmbunătățirea administrației și legislației, de limitarea abuzurilor și a fiscalității excesive. Adept al ortodoxismului nicean, manifestă în același timp toleranță față de cultele păgâne. În 367  l-a numit pe fiul său minor Grațian coîmpărat. Valentinian are mari merite în întărirea granițelor de pe Rin și Dunărea mijlocie, respingând atacurile alamanilor în Gallia (368), ale francilor și saxonilor la Rin, ale sarmaților și quazilor la Dunăre. A fost constant preocupat de îmbunătățirea administrației și legislației, de limitarea abuzurilor și a fiscalității excesive. Adept al ortodoxismului nicean, manifestă în același timp toleranță față de cultele păgâne. În 367  l-a numit pe fiul său minor Grațian coîmpărat.

·         1266 – Batalia de la Benevento: O armată condusă de Charles, conte de Anjou, învinge trupele  germano-siciliene comandate de regele Manfred al Siciliei. Manfred este ucis în luptă, iar Papa Clement al IV-lea il  investeste pe Charles, rege al Siciliei si Neapolelui.

·         1423 – Dan II-lea, domnul Munteniei, îi înfrînge pe turcii veniți sa-l reînscauneze pe tronul tarii, pe Radu II-lea Prasnaglava (Chelul). La începutul anului 1423 o puternică armată condusă de Radu Praznaglava trece Dunărea, dar este înfrântă la 26 februarie 1423 de Dan al II-lea. În cursul aceluiaşi an Radu îl atacă din nou pe Dan, de data aceasta cu succes, dar toamna Dan se întoarce cu sprijin militar unguresc şi se înscăunează din nou ca voievod al Ţării Româneşti, dar pentru scurt timp. Ultima informaţie despre Dan al II-lea este din data 31 ianuarie 1431, când el confirmă braşovenilor privilegiul comercial pe care îl primiseră de la Mircea cel Bătrân. Nu se ştie exact când s-a încheiat ultima domnie a lui Dan al II-lea, doar că în vara anului 1431 pe tronul Ţării Româneşti se afla un alt voievod şi anume, Alexandru Aldea, un alt fiu al lui Mircea cel batran, care l-a alungat pe Dan al II-lea cu sprijinul lui Alexandru cel Bun, domnul Moldovei. La începutul anului  1423  o puternică armată condusă de Radu Praznaglava trece Dunărea, dar este înfrântă la 26 februarie  1423 de Dan al II-lea. În cursul aceluiaşi an Radu îl atacă din nou pe Dan, de data aceasta cu succes, dar toamna Dan se întoarce cu sprijin militar unguresc şi se înscăunează din nou ca voievod al Ţării Româneşti, dar pentru scurt timp. Ultima informaţie despre Dan al II-lea este din data 31 ianuarie 1431, când el confirmă braşovenilor privilegiul comercial pe care îl primiseră de la Mircea cel Bătrân. Nu se ştie exact când s-a încheiat ultima domnie a lui Dan al II-lea, ci doar că în vara anului 1431 pe tronul Ţării Româneşti se afla un alt voievod şi anume,  Alexandru Aldea, un alt fiu al lui Mircea cel Batran, care l-a alungat pe Dan al II-lea cu sprijinul lui Alexandru cel Bun, domnul Moldovei.

·         1794: Palatul regal Christianborg din Copenhaga este distrus de un incediu. Reconstrucția a durat până în 1828 dar clădirea nu a mai fost folosită ca reședință regală, devenind sediul al Parlamentului danez.

·         1806 – Imparatul Napoleon aproba construirea Arcului de Triumf din Paris. Arhitectul francez Jean-Francois Chalgrin începe lucrarea la Arcul de Triumf comandat de Napoleon în cinstea Marii Armate constructie cu  dimensiuni monumentale: 50 de metri înălţime şi 45 metri lăţime. Lucrarea a fost  întreruptă de căderea Imperiului şi se va relua în 1825. În 1836, Arcul de Triumf a fost în cele din urmă  terminat şi inaugurat, de către regele Frantei, Louis-Philippe.

·         1815. Napoleon Bonaparte a evadat de pe Insula Elba, unde fusese exilat cu un an în urmă. În timpul celor trei sute de zile (din mai 1814 până pe 26 februarie 1815), Napoleon a domnit peste „un regat de operetă”, conform studiului introductiv semnat de Jean Tulard, al volumului Napoleon în Insula Elba - 300 de zile de exil a autorului Guy Godlewski şi citat pe nouveau-monde.net. Este una dintre cele mai cuprinzătoare lucrări ce tratează perioada petrecută de Napoleon pe Insula Elba, acolo unde fusese exilat după trădarea mareşalilor săi, înfrângerea din „Bătălia Naţiunilor” de la Leipzig de coaliţia formată din Prusia, Austria, Rusia, Suedia, Anglia şi Spania, urmată de abdicarea de la cârma Imperiului, după o încercare nereuşită de suicid. La sugestia Ţarului Alexandru I, lui Napoleon i se acordase conducerea insulei Elba, precum şi o rentă anuală de două milioane de franci francezi iar fostul conducător a jumătate de continent organizează cu minuţiozitate guvernarea celor 220 de kilometri pătraţi câţi măsoară insula, pe care trăiau şi câteva mii de „supuşi”. În cele câteva luni petrecute la cârma noului său „regat”, Napoleon desfăşoară o activitate febrilă, sub supravegherea sa derulându-se activităţi de irigaţii, plantare de măslini, asanări, construirea de drumuri şi fântâni, pentru ca, la 300 de zile după ce pusese piciorul pe insulă, să o părăsească, începând aventura celor 100 de zile încheiate cu dramatica înfrângere de la Waterloo şi exilarea sa pe îndepărtata insulă Sf. Elena, unde pe 5 mai 1821 îşi va sfârşi astfel zilele unul dintre cei mai mari strategi ai istoriei recente. Plictisit şi îngrijorat în acelaşi timp că noua conducere franceză (în Franţa revenise la putere monarhia, în persoana regelui Ludovic XVIII) nu îşi va respecta angajamentele financiare în ceea ce privea exilul său, existând inclusiv zvonuri că va fi mutat undeva în Atlanticul de Sud, pe micuţa insulă Sf. Elena, Napoleon şi-a pregătit fuga de pe Insula Elba cu săptâmâni înainte. Una din versiunile referitoare la fuga lui Napoleon de pe Insula Elba avansează ideea că acesta a profitat de organizarea unui bal mascat pentru a fugi, coborând cu ajutorul unei scări de frânghie faleza abrubtă a Palatului Mulini. Cealaltă versiune, susţinută de istorici şi detaliată în lucrarea lui Sandro Foresi Napoleone pover’uomo, aparută în 1941, este că Napoleon şi-a pregătit cu grijă evadarea, cu săptămâni înainte de seara de 26 februarie 1815, când părăseşte insula la bordul bricului său L’Inconstant. Aparenta resemnare a fostului împărat pare-se că a înşelat vigilenţa lui Cambell, ofiţerul englez însărcinat cu supravegherea sa, în vreme ce Napoleon îşi construia cu atenţie un plan de evadare şi de recucerire a imperiului pe care îl construise în mai puţin de cincisprezece ani, de la momentul loviturii de stat din 1799 când s-a proclamat Prim Consul al Republicii, fiind încoronat Împărat al Franţei cinci ani mai târziu. Până la mijlocul lunii februarie 1815, dispune revopsirea bricului L’Inconstant în culorile inamicilor englezi şi aprovizionarea acestuia cu arme, muniţii şi provizii. Pregătirile erau atât de puţin discrete „că până şi orbii ar fi putut să le vadă şi până şi cei mai idioţi ar fi înţeles ce se petrece”, notează Foresi, citat pe iledelbe.net. În seara zilei de 26 februarie 1815, profitând de absenţa de pe insulă a lui Cambell (plecat în Italia să îşi viziteze amanta), la adăpostul nopţii, micuţul convoi porneşte spre Franţa pe un traseu fără ocolişuri şi înşelând navele franceze pe lângă care trece în următoarele două zile. Pe 20 martie 1815, la mai puţin de o lună de la curajoasa sa evadare de pe Insula Elba, Napoleon Bonaparte întră în Paris, fără să fi tras nici măcar un foc de armă. La momentul plecării sale şi după ce şi-a luat la revedere fără cuvinte de la mama sa, care îl urmase în exil, Napoleon a trebuit să treacă printr-o mulţime entuziasmată, noteaza Foresi, care încerca să îi sărute veşmintele şi mâna. Conform datelor furnizate de acelaşi istoric, Napoleon le-a spus: Mă voi întoarce prieteni!, şi a părăsit Insula Elba unde nu va mai reveni niciodată. În fiecare an, pe data de 5 mai (aniversarea morţii lui Napoleon Bonaparte), în biserica Reverenda Misericordia din Portoferraio (cea mai importantă aşezare de pe Insula Elba), se celebrează o mesă în amintirea acestuia şi, pe tot parcursul lunii mai au loc evenimente comemorative, conferinţe sau evocări ale celor 300 de zile în care Napoleon a fost suveranul micuţei insule ce aparţine astăzi regiunii Toscana din Italia. A urmat epopeea celor 100 de zile incheiata prin infrangerea de la Waterloo si exilul in insula Sf.Elena, unde a murit în condiții neclare câțiva ani mai târziu, la vârsta de 51 de ani (5 mai 1821).

·         1848: Este proclamată a doua republică franceză.

·         1861: Împăratul Franz Joseph promulgă Patenta din Februarie, constituția "erei liberale" a Imperiului Austriac (1860-1867). Franz Joseph al Austriei  (n. 18 august 1830, Viena – d. 21 noiembrie 1916, Viena) a fost un împărat al Austriei din Casa de Habsburg, rege al Ungariei și Boemiei, rege al Croației, mare duce al Bucovinei, mare principe de Transilvania, marchiz de Moravia, mare voievod al Voievodatului Serbia etc. din 1848 până în 1916. Domnia sa de 68 de ani a fost a treia ca lungime dintre domniile din Europa, după cea a regelui Ludovic al XIV-lea al Franței și a principelui Johann al II-lea al Liechtensteinului. Patenta din Februarie (germană Februarpatent) a fost așezământul constituțional al Imperiului Austriac, promulgat de împăratul Franz Joseph în data de 26 februarie 1861. La baza Patentei din Februarie stă Diploma din Octombrie, care a pus capăt regimului neoabsolutist instaurat după reprimarea Revoluției de la 1848. Documentul reiterează autonomia țărilor din imperiu și stabilește componența și competența Consiliului Imperial (Reichsrat) de la Viena. Astfel, Reichsratul era format din 343 de reprezentanți, cu număr fix de locuri pentru fiecare țară din imperiu. Ducatului Bucovinei îi reveneau cinci mandate, iar Marelui Principat al Transilvaniei 27 de mandate

·         1866 – (10 martie 1866 – stil nou) încep lucrările Conferinței de la Paris a celor șapte mari puteri europene, convocată pentru a discuta problema Principatelor Unite ale Moldovei și Valahiei, principate a căror unire nu fusese recunoscută decît pe timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Concomitent cu abdicarea forțată a primului domnitor al Principatelor Unite ale Moldovei și Valahiei, Alexandru Ioan Cuza, la conducerea statului român unitar, s-a instalat o locotenență domnească formată din trei reprezentanți ai conspirației anticuziste: Nicolae Golescu, Lascar Catargiu și Nicolae Haralambie. A fost instituit și un nou guvern în frunte cu I. Ghica. Se vehicula insistent ideia istaurării unui domnitor de origine străină care putea opri rivalitatea dintre pretendenții autohtoni la domnie, precum și ar fi avut susținerea necesară pentru a scoate noua formațiune statală, România, de sub vasalitatea Porții Otomane. Situația dificilă pe plan intern și extern a României din acea perioadă impunea acțiuni rapide de consolidare a statalității. Participarea României la Conferința de la Paris pe problema Principatelor Unite ale Moldovei și Vlahiei (așa era tratată România în exterior) din data de 26 februarie 1866 – 25 mai 1866 (10 martie 1866 – 4 iunie 1866 pe stil nou) urma să consolideze statalitatea pe plan extern dar a fost un eșec. În urma unor îndelungate dezbateri, marile puteri au decis ca să se renunțe la ideea de înscăunare a unui principe străin în Principate, stabilind ca Unirea să fie din nou hotărîtă de noi adunări legislative ale celor două principate constituatne în parte (Moldova și Valahia), toate în conformitate cu condițiile inițiale ale Conventiei de la Paris (1856). Dintre delegații Guvernului român în cadrul Conferinței de la Paris (1866), ce nu au reușit schimbarea cursului dezbaterilor, au fost: Vasile Boerescu, L.Steege, Ștefan Fălcoianu. În cadrul negocierilor Turcia, susținută de Austria a propus chiar intervenția armată în România, aceasta însă fiind respinsă de majoritatea celorlate puteri.

·         1876 – Japonia si Coreea semneaza un  tratat care acordă cetățenilor japonezi drepturi de extrateritorialitate, deschizând trei porturi pentru comerțul japonez, și se pune capat  statutului Coreei de vasalitate fata de China.

·         1891: S-a înființat Societatea Arhitecților Români. La 26 februarie 1891 un numar de arhitecti au constituit prima lor organizatie profesionala –  Societatea Arhitectilor din Regatul Romaniei.  Dupa obtinerea personalitatii juridice, SAR reuseste pana in primul razboi mondial includerea profesiei in nomenclatorul meseriilor, infiintarea unei scoli (deocamdat? private) de arhitectura, editarea revistei „Arhitectura” si discutarea in Parlament a unor acte normative privind exersarea meseriei de arhitect.  In perioada interbelica, a continuat organizarea interna in conditiile cresterii si modernizarii sectorului imobiliar. Acum s-a emis un regulament pentru concursuri, s-a format Corpul arhitectilor atestati, s-a deschis primul Salon oficial de arhitectura, s-a inaugurat sediul propriu. Subiecte (inclusiv limitarea concurentei straine)  prezente pe ordinea de zi a mai multor congrese, alaturi de implicarea in viata internationala a profesiei. Membri ai SAR au participat la congresele de la Amsterdam, Roma, Paris, unii participand si ca proiectanti la diverse expozitii internationale (afirmandu-se la Paris si New York). Dupa al doilea razboi mondial (care a afectat si profesia), administratia comunista desfiinteaza birourile private de arhitectura si Societatea Arhitectilor. Arhitectii care au putut evita represiunile regimului au primit in 1952 dreptul sa se reorganizeze in cadrul Uniunii Arhitectilor (din RPR, apoi din RSR, in fine din Romania). Fara arhitecti era imposibila reconstructia socialista a oraselor si satelor. Concentrarea arhitectilor intr-o organizatie controlabila, a constituit pentru putere, pe langa etatizarea industriei constructiilor, formarea marilor institute de proiectare,  finantarea din fonduri publice a programelor industriale si de locuire colectiva, una din parghiile construirii asa numitei „societati socialiste multilateral dezvoltate”.

·         1914: HMHS Britannic, sora vaporului RMS Titanic, este lansată în Belfast.

·         1927 - Înfiinţarea, la Bucureşti, pe lîngă Ministerul Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, a Institutului de Igienă şi Sănătate Publică.

·         1935 – Dictatorul nazist german  Adolf Hitler semnează un decret secret  prin care autoriza înfiinţarea aviatiei de razboi (Reich Luftwaffe), al treilea serviciu militar german, alături de armata terestra  şi marina militara a Reich-ului. Primul comandant al fortei aeriene militare germane reinfiintate a fost Hermann Goring. Hitler a ordonat reinfiintarea Luftwaffe, deşi Tratatul de Pace de la Versailles  incheiat la sfarsitul primului razboi mondial era  în vigoare si interzicea Germaniei inarmarea. Nici Franţa, nici Regatul Unit şi nici Liga Naţiunilor nu au făcut nimic pentru a impiedica Germania să ia o astfel de hotarare sau sa comita alte încălcări ale tratatului.

·         1939 – Razboiul civil din Spania: Armata generalului Franco alunga trupele comuniste din orasul Barcelona.

·         1952: Primul ministru Winston Churchill al Marii Britanii anunță că națiunea sa deține bomba atomică.

·         1980: Egiptul și Israel stabilesc relații diplomatice.

·         1988: Declarația guvernului SUA prin care anunță hotărârea de a retrage României, începând cu data de 3 iulie 1988, clauza națiunii celei mai favorizate; în replica, guvernul român declară că renunță la clauza națiunii celei mai favorizate în relațiile cu SUA.

·         1991 - Este dat publicităţii Raportul OECD (Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică). Se specifică faptul că guvernele ţărilor membre ale acestei organizaţii ar putea fi nevoite să acorde noi ajutoare financiare României.

·         1992 - S-a deschis, la Bucureşti, secţia consulară a ambasadei Republicii Moldova în România.

·         1993: A fost înregistrat primul atentat cu bombă la baza unuia din cele două turnuri ale ansamblului arhitectural "World Trade Center"; 5 victime.

·         1993 - Crearea Adunării Parlamentare a Cooperării Economice a Mării Negre (APCEMN).

·         1993 - La Braşov, se desfăşoară Congresul Partidului Naţional Liberal. Este ales ca preşedinte Mircea Ionescu-Quintus.

·         1999 - România participă la reuniunea de constituire a forţei de pace, de garantare a eventualei reglementări politice din Kosovo (KFOR). La reuniune, care a avut loc la Cartierul general al NATO din Europa, de la Mons (Belgia), au participat 12 ţări membre ale Alianţei. Baza Forţei se va afla în fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei (FYROM).

·         2001 –  Sfidand protestele internationale, talibanii  din Afganistan au dinamitat două statui uriaşe ce-l reprezentau pe Buddha în Bamiyan, monumente stravechi, declarate de UNESCO  parte a patrimoniului cultural al omenirii. Mullahul  Mohammed Omar, liderul talibanilor la putere in Afganistan, a emis un decret care declara statuile  ca fiind  o insultă pentru Islam şi a ordonat distrugerea acesteia. 

·         2006 –  Ceremonia de închidere a Jocurilor Olimpice de Iarnă de la Torino, Italia. Jocurile celei de-a XX-a Olimpiade de iarnă s-au desfășurat la Torino, Italia între 10 februarie și 26 februarie 2006. A fost pentru a doua oară când Italia a găzduit Jocurile Olimpice de iarnă, după ce a găzduit ediția a VII-a în 1956 la Cortina d’Ampezzo, și pentru a treia oară când a găzduit o ediție a Jocurilor Olimpice (în 1960 a găzduit la Roma Jocurile celei de-a XVII-a Olimpiade). 20.000 de voluntari s-au angajat în organizarea jocurilor (selectați din peste 40.000), care s-au ocupat de primirea atleților, spectatorilor și a jurnaliștilor, precum și pregătirea locurilor de desfășurare a competițiilor.

·         2015 – Biserica protestanta a Angliei o hirotonește pe Libby Lane ca prim episcop de sex feminin din istoria acestei tari. Elizabeth Jane Holden „Libby” Lane (nascuta in  1966) este  prima femeie numita episcop de Biserica Angliei, după Sinodul general  in care s-a  votat în luna iulie 2014, permisiunea data femeilor de a  devini episcopi. Consacrare ei a avut loc la 26 ianuarie 2015. In 1990, Lane s-a căsătorit cu George Lane si are doi copii.

Nașteri

·         1564: Christopher “Kit” Marlowe (botezat la 26 februarie 1564 - d. 30 mai1593) a fost un dramaturg, poet și traducător englez din epoca elisabetană. Cel mai însemnat autor de tragedie din această perioadă înainte de Shakespeare, Kit Marlowe este cunoscut pentru deosebitul său vers alb, pentru personajele sale care au cucerit publicul, precum și pentru propria-i moarte.

Marlowe a fost botezat la biserica St George's Church, Canterbury

A fost botezat la biserica St. George, Canterbury, pe 26 februarie 1564. A fost fiul unui pantofar prosper din Canterbury, numit John Marlowe și al Katherinei. Marlowe a fost un elev excepțional și la cinsprezece ani a primit o bursă la King’s School în Canterbury, una dintre cele mai vechi școli din Marea Britanie; și-a continuat studiile la Corpus Christy College, Cambridge, cu bursă și a primit licența în arte în 1584. În 1587, universitatea a ezitat să-i acorde doctoratul, datorită unui zvon cum că s-ar fi convertit la religia romano-catolică și că intenționa să meargă la școala engleză din Reims pentru a se pregăti de preoție.

Însă doctoratul i-a fost acordat la timp, atunci când Consiliul de Stat a intervenit pentru el, elogiindu-l pentru "comportament loial" și pentru "bune servicii" în slujba reginei. Natura serviciilor lui Marlowe nu a fost specificată de Consiliu, dar scrisoarea lor pentru autoritățile de la Cambridge a provocat multe speculații și în special aceea că Marlowe ar fi operat ca și agent secret. Nici o dovadă directă nu susține această teorie, deși Marlowe a servit, în mod evident, Guvernul într-o anumită măsură.

Dido, regina Cartaginei pare a fi prima operă dramatică existentă a lui Marlowe, scrisă probabil la Canterbury cu Thomas Nashe.

Prima piesă a lui Marlowe jucată pe scena din Londra a fost Tamerlan cel Mare (1587), povestea despre cuceritorul Tamerlan (Timur), care se ridică de la condiția de păstor umil pentru a purta război cu regii lumii. A fost una din primele piese cunoscute engleze în care s-a folosit versul alb și, alături de Tragedia spaniolă a lui Thomas Kyd, este considerată începutul perioadei de maturitate a teatrului elisabetan. Tamerlan cel Mare a fost un succes și a urmat curând și Tamerlan Partea II.

Evreul din Malta, care descrie răzbunarea barbară a unui evreu maltez față de autoritățile orașului, redă un prolog transmis de un personaj reprezentându-l pe Machiavelli. Este, de asemenea, o piesă complexă datorită faptului că evreul Baraba este portretizat în mod constant cu simpatie (pe când creștinii par a fi zugrăviți cu antipatie), iar în uneltirile sale permanente, Baraba este adesea legat de autorul însuși.

Eduard al II-lea este o piesă istorică engleză despre detronarea regelui homosexual Eduard al II-lea de către baronii nemulțumiți și de către regina Franței.

Masacrul de la Paris este o piesă scurtă, schițată, portretizând evenimentele din preajma masacrului din Noaptea Sfântului Bartolomeu, din 1572, un eveniment pe care protestanții englezi îl invocă adesea ca fiind cel mai negru exemplu de trădare catolică. De asemenea prezintă un personaj tăcut, "agentul englez", care se presupune că l-ar fi întruchipat pe Marlowe însuși și chiar ar fi fost jucat de acesta. Această piesă (alături Faust) se crede că ar fi fost ultima piesă a lui Marlowe și este privită ca și cea mai periculoasă, fiind vorba despre monarhi și politicieni în viață (acest lucru fiind considerat act de trădare în acel timp) și adresându-se chiar reginei Elisabeta I, în ultima scenă.

Tragica istorie a doctorului Faust, bazată pe Cartea lui Faust germană (Faustbuch), recent publicată, a fost prima versiune dramatică a legendei lui Faust (povestea omului de știință care are legături cu diavolul.)

Deși versiuni ale Pactului diavolului se pot regăsi în secolul IV, Marlowe deviază în mod semnificativ de la acesta, prin aceea că el creează un erou incapabil să-și ardă cărțile sau căruia nu-i poate fi anulat contractul de către un zeu milos la sfârșitul piesei. Protagonistul lui Marlowe este, în schimb, sfâșiat de demoni și târât în iad în țipete. Doctor Faust reprezintă o problemă textuală pentru cercetători, deoarece a fost foarte editată (și probabil cenzurată) și rescrisă după moartea lui Marlowe. Există astfel două versiuni ale piesei: versiunea (in-quatro) din 1604, cunoscută de asemenea ca și textul A și versiunea (in-quatro) din 1616 sau textul B. Se crede că textul A este textul cel mai reprezentativ din opera lui Marlowe și se crede că a fost scos din hârtiile îmbâcsite, din copiile manuscriselor necorectate și îngrămădite, sugerând astfel că era neterminat la data asasinării lui Marlowe.

Piesele lui Marlowe aveau un succes enorm, datorat, în mare parte, și fără îndoială, prezenței pe scenă a impozantului Eduard Alleyn. El era neobișnuit de înalt pentru acea perioadă și rolurile de arogant ale lui Tamerlan, Faust și Baraba au fost scrise probabil pentru el. Piesele lui Marlowe erau baza repertoriului companiei lui Alleyn, “The Amrial Men”, de-a lungul anilor 1590.

Marlowe a scris de asemenea și poezie, incluzând, după cât se pare, și o epopee minoră, Hero and Leander (publicată cu o continuare de George Chapman în 1598), poezia lirică The Passionate Shepherd to His Love (Pasionatul păstor iubitei lui) și traduceri din Amoruri (Ovidiu) și prima carte din Farsalia lui Lucan.

Cele două părți ale piesei Tamerlan au fost publicate în 1590; toate celelalte piese ale lui Marlowe au fost publicate postum. În 1599 apar traducerile din Ovidiu.

La începutul lui mai 1593 au fost lipite câteva manifeste despre amenințarea Londrei de către refugiații protestanți din Franța și Olanda care s-au stabilit în oraș. Unul dintre acestea Pamfletul Biserica daneză, scris în vers alb, conținea aluzii la câteva din piesele lui Marlowe și a fost semnat "Tamerlan". Pe 11 mai, Consiliul de Stat a ordonat arestarea celui responsabil de acest pamflet. A doua zi, colegul lui Marlowe, Thomas Kyd, a fost arestat. Locuința lui Kyd a fost cercetată și s-a găsit un fragment dintr-un opuscul eretic. Kyd a declarat, probabil sub tortură, că acesta îi aparținea lui Marlowe. Cu doi ani înainte ei lucraseră împreună pentru un patron aristocrat, probabil Ferdinando Stanley, Lord Strange, și Kyd a declarat că atunci, pe când împărțeau același atelier, documentul s-a rătăcit printre hârtiile lui. Arestarea lui Marlowe a fost ordonată pe 18 mai. Marlowe nu era la Londra, ci stătea la Thomas Walsingham, vărul lui Sir Francis Walsingham, secretar principal al reginei Elisabeta în anii 1580, un om adânc implicat în spionajul de stat. Oricum, el s-a prezentat, așa cum se cuvenea, în fața Consiliului de Stat pe 20 mai și i s-a cerut să facă zilnic prezența în fața Domniilor lor, până când i se va dicta altfel. Pe 30 mai, Marlowe a fost asasinat.

La vremea aceea circulau diverse versiuni asupra morții lui Marlowe. Francis Meres spune că Marlowe a fost înjunghiat mortal de către un servitor de la un bordel, un rival de-al său în iubirile sale desfrânate, drept pedeapsă pentru epicurismul și ateismul său. În 1917, în Dicționarul Biografiei Naționale, Sir Sidney Lee a scris că Marlowe a fost ucis într-o luptă cauzată de beție și acest fapt este și azi adesea luat ca și realitate.

Faptele au ieșit la iveală abia în 1925, când savantul Leslie Hotson a descoperit raportul coronerului asupra morții lui Marlowe la Oficiul de Evidență a Populației. Marlowe și-a petrecut întreaga zi împreună cu trei bărbați, Ingram Frizer, Nicholas Skeres și Robert Poley într-o casă (nu într-o tavernă așa cum se spune adesea, chiar și în unele biografii) în Deptford, casă deținută de văduva Eleanor Bull.

Toți trei erau angajați ai familiei Walsingham. Skeres și Poley au ajutat la prinderea conspiratorilor în complotul Babington. Frizer era un servitor de-al lui Thomas Walsingham. Martorii au declarat că Frizer și Marlowe s-au certat asupra manifestului, schimbând "tot felul de cuvinte răutăcioase". Mai târziu, pe când Frizer stătea la masă între ceilalți doi, iar Marlowe stâtea întins pe canapea, Marlowe a înșfăcat pumnalul lui Frizer și l-a atacat. În lupta ce a urmat, conform raportului coronerului, Marlowe a fost înjunghiat accidental deasupra ochiului drept, murind pe loc. Instanța a decis că Frizer a acționat în autoapărare și într-o lună a fost iertat. Marlowe a fost înmormântat într-un loc nemarcat în curtea bisericii St. Nicholas, Deptford, pe 1 iunie, 1593.

Moartea lui Marlowe este considerată de unii asasinat din următoarele motive:

1. cei trei oameni care erau cu el în cameră când a murit aveau legături atât cu serviciile secrete de stat, cât și cu lumea interlopă londoneză. Frizer și Skeres au fost de asemenea cunoscuți ca și cămătari și șarlatani, așa cum arată înregistrările de la curte. Casa lui Bull avea, de asemenea, "legături cu rețeaua de spioni a stăpânirii".

2. povestea cum că ei ar fi avut o ieșire de o zi la Deptford este considerată neplauzibilă. De fapt, ei au petrecut întreaga zi zăvorâți împreună, cufundați adânc în discuții. De asemenea, Robert Poley aducea corespondența confidențială reginei, aflată în palatul ei din Nonsuch, Surrey, dar, în loc să livreze corespondența, și-a petrecut întreaga zi cu Marlowe și cu ceilalți doi.

3. pare o coincidență prea mare că moartea lui Marlowe a avut loc la doar câteva zile după ce a fost arestat pentru erezie.

4. modul în care a fost arestat Marlowe sugerează cauze mult mai profunde decât ar indica o simplă acuzație de erezie. El a fost eliberat în ciuda probelor prima facie. Astfel, pare probabil că s-a intenționat ca investigația să fie în primul rând un avertisment pentru politicienii de la “Școala Nopții” și/sau că a avut legătură cu o luptă puternică chiar în cadrul Consiliului de Stat.

5. diferitele incidente care conduc la legăturile avute cu Consiliul de Stat, precum și faptul că patronul său era Thomas Walsingham, văr al doilea al lui Sir Francis, care era implicat activ în serviciile secrete.

Din aceste motive, precum și din altele, unii cred că au fost mai mulți factori care au contribuit la moartea lui Marlowe decât cei care au ieșit la iveală la anchetă. Este de asemenea posibil ca el să nu fi fost ucis deloc și ca moartea lui să fi fost înscenată. Oricum, pe baza informațiilor existente nu este posibil să se tragă nici o concluzie definitivă asupra a ceea ce s-a întâmplat sau de ce. Există teorii diferite și cu grade de probabilitate diferite. De vreme ce concluziile trebuie să se bazeze doar pe documente scrise și de vreme ce este probabil ca informațiile cruciale despre moartea lui să nu fi fost niciodată notate în scris, este puțin probabil să fie vreodată cunoscute circumstanțele complete ale morții lui.

Marlowe este adesea descris astăzi ca și homosexual. Unii cred că problema dacă un elisabetan era homosexual sau nu, în sens modern, este anacronă; pentru elisabetani ceea ce azi este adesea numit homosexual/bisexual era mai degrabă recunoscut ca simplu act sexual decât ca orientare și identitate sexuală.

Două documente sugerează faptul că Marlowe a fost homosexual.

• Cea mai elocventă este declarația lui Richard Baines, un informator care a făcut o listă lungă de acuzații împotriva lui Marlowe după arestarea acestuia în Flushing. Majoritatea acestor acuzații au în vedere ateismul lui Marlowe, dar Baines a pretins, de asemenea, că Marlowe a spus "toți cei care nu iubesc tutunul și băieții sunt nebuni."
• În 1593, colegul de cameră și prietenul lui Marlowe, Thomas Kyd a fost întemnițat și interogat după ce în camera lui au fost găsite documente ateiste. Afirmând că hârtiile aparțin lui Marlowe, Kyd a întocmit mai târziu o listă, detaliind câteva dintre "opiniile monstruoase" ale lui Marlowe, ceea ce includea și afirmația lui Marlowe că "Hristos l-ar fi iubit cu o dragoste extraordinară pe Sfântul Ioan."

Pe lângă asta a mai fost scos în evidență și faptul că nu există nici o dovadă a vreunui mariaj sau a vreunei partenere a lui Marlowe.

Unii savanți susțin că dovezile sunt neconcludente și că notele despre homosexualitatea lui Marlowe ar putea fi doar simple zvonuri exagerate scornite după moartea sa. David Bevington și Eric Rasmussen descriu dovezile lui Baines drept "mărturie neverosimilă" și fac următorul comentariu: "Acestea și alte afirmații trebuie discreditate pentru exagerarea lor și pentru că au fost produse în circumstanțe legale care ar putea fi privite ca și vânătoare de vrăjitoare." De asemenea s-a menționat că mărturiile lui Kyd au fost făcute sub tortură și astfel pot avea o legătură mică cu realitatea.

·         1587 – S-a nascut compozitorul italian Stefano Landi; (d. 1639). A scris cea mai veche opera pe un subiect istoric: Sant’Alessio  (1632).

·         1715: Claude Adrien Helvétius, filosof francez (d. 1771)
* 1746: Arhiducesa Maria Amalia a Austriei (26 februarie 1746 – 18 iunie1804) a fost Ducesă de Parma, Piacenza și Guastalla prin căsătorie. Maria Amalia a fost fiica împărătesei Maria Terezia și a împăratului Francisc I. A fost sora mai mică a lui Iosif al II-lea, Împărat Roman și sora mai mare a lui Leopold al II-lea, Împărat Roman, Mariei Carolina, regină a Neapolelui și a Mariei Antoinette, regină a Franței.

Maria Amalia, de Jean-Etienne Liotard

A fost al optulea copil al împărătesei Maria Tereza și a împăratului Francisc I. Născută la palatul imperial Hofburg, ea a crescut la curtea vieneză a habsburgilor. Ca și frații ei, ea avea întrevederi dese cu mama ei. Maria Amalia, ca toate surorile ei, a fost educată în principal pentru a fi o soție ideală, a luat lecții de artă și cum să fie ascultătore, cuminte și reprezentativă.^[1] Din cauza vârstei ei și de faptul că frații au fost educați separat pe sexe, ea a fost practic crescută ca un copil singur. Programul de educație ales de împărăteasa Maria Tereza pentru copii ei includea cursuri de dans, spectacole de teatru, povești, pictură, ortografie, educație civică, un pic de matematică și învățarea limbilor străine. Fetele au fost, de asemenea, instruitei în artizanat și în conversație. Lecții de pian a primit - ca frații și mama ei - de la Georg Christoph Wagenseil.

Nu a avut relații bune cu mama ei, de fapt s-a spus că din toate fiicele ei, Maria Tereza a avut cea mai proastă relație cu Amalia.^[1] Când și-a făcut debutul în viața socială a Vienei, a avut succes datorită frumuseții ei. Una din picturile ei, Sf. Tereza și copilul Iisus, încă există într-o colecție particulară.

Maria Tereza și ministru ei Kaunitz au urmărit obiectivul ambițios de a îmbunătăți relațiile politice din Austria cu alte țări și poziția Austriei în Europa. Legăturile de familie au fost adesea supuse la consolidarea influenței politicii externe și, prin urmare, Maria Tereza a dezvoltat de timpuri planuri de căsătorie pentru cei 13 copii care au supraviețuit. În teama constantă față de Frederic cel Mare al Prusiei, ea și-a concentrat planurile de căsătorie în special pentru extinderea legăturilor cu familia Bourbonilor care domneau atunci în Franța, Spania, Napoli, Sicilia și Parma în speranța că astfel va îmbunătăți comunicarea dintre Habsburgi și Bourboni.

La vârsta de 22 de ani s-a îndrăgostit de tânărul și frumosul Prinț Karl de Zweibrücken. Ministrul Kaunitz și Maria Tereza au refuzat propunerea de căsătorie de la nesemnificativul prinț și au promis-o pe arhiducesă Ducelui Ferdinand de Parma, care era un nepot al regelui francez Ludovic al XV-lea. Când Maria Amalia a fost informată de către mama sa despre planificata căsătorie cu Ferdinand de Bourbon-Parma, a reacționat cu plâns convulsiv și comportament sfidător. Ea a sperat până în ultima clipă că Maria Tereza o va lăsa să-și aleagă soțul, așa cum sora ei mai mare Maria Cristina s-a căsătorit din dragoste în 1766. Totuși, căsătoria Mariei Cristina a fost un favor special făcut de împărăteasă, și acest lucru lucru nu s-a mai repetat în cazul nici unui alt copil. La momentul aranjării căsătoriei, Ducele de Parma avea numai 17 ani.

Maria Amalia, de Alexander Roslin

Împotriva dorinței ei, Amalia s-a căsătorit cu Ferdinand de Parma (1751–1802). Căsătoria a fost susținută de viitorul împărat Iosif al II-lea (fratele mai mare al Mariei Amalia), a cărui primă iubită soție a fost sora lui Ferdinand, Prințesa Isabella Maria de Parma.

A părăsit Austria la 1 iulie 1769 acompaniată de fratele ei Iosif și s-a căsătorit cu Ferdinand la 19 iulie la palatul ducal din Colorno. La doi ani după sosirea ei la Parma, Maria Amalia l-a eliberat din funcție pe Du Tillot, ministrul soțului ei, și l-a înlocuit cu spaniolul Jose del Llano recomandat de regele Carol al III-lea al Spaniei. Nici Ducele nu-l plăcea pe Du Tillot cu care avea relații tensionate înainte de venirea soției sale. O scrisoare de la Ludovic al XV-lea al Franței către nepotul său din mai 1769 atestă acest lucru, în care el și-a sfătuit nepotul să nu-l disprețuiască pe ministrul său, care i-a servit pe părinții săi și, în plus, "nu mai era nimeni să-l înlocuiască", a declarat regele francez.

Amalia va rămâne în mare măsură înstrăinată de mama ei, cu excepția unei scurte reconcilieri în 1773, când s-a născut fiul ei; Maria Tereza a avut numeroase încercări de reconciliere cu fiica sa. Ducesa a rezistat în fața eforturilor mamei ei de a o controla de departe. Când sora ei mai mare, Arhiducesa Maria Cristina, a vizitat Parma în 1775, ea a spus mamei lor că Amalia și-a pierdut frumusețea și strălucirea. Maria Tereza a comandat pictorului Johann Zoffany portretul nepoților ei din Parma.

Maria Amalia ținea corespondență cu surorile ei mai mici, regina Maria Antoaneta a Franței și regina Maria Carolina de Neapole și Sicilia. Pe lângă corespondență, cele trei surori au schimbat portrete și daruri. De fapt, una din ultimele scrisori ale Mariei Antoaneta din timpul detenției sale a fost scrisă în secret surorii sale, Maria Amalia.

Când Napoleon Bonaparte a invadat Italia și soțul ei a murit, Maria Amalia a fost numită șeful Consiliului de Regență din Parma de muribundul Ferdinand; regența a durat doar câteva zile. La 22 octombrie 1802 francezii au expulzat-o din Parma iar ea și-a stabilit reședința la Praga, la Castelul Praga, unde a și murit în 1804. Corpul ei a fost înmormântat la cripta regală de la Catedrala Sf. Vitus din Praga în timp ce inima ei a fost dusă la Viena și plasată în urna cu nr. 33.

Ea și Ferdinand au avut nouă copii:

• Prințesa Caroline de Parma (22 noiembrie 1770 – 1 martie 1804). S-a căsătorit cu Prințul Maximilian de Saxonia și a fost mama regilor Frederic Augustus al II-lea și Ioan I de Saxonia.
• Louis de Etruria (5 iulie 1773 – 27 mai 1803). Primul din cei doi regi ai Etruriei. S-a căsătorit cu verișoara lui primară, Maria Louisa a Spaniei.
• Prințesa Maria Antonia de Parma (28 noiembrie 1774 – 20 februarie 1841), a devenit stareță ursulină.
• Prințesa Charlotte Maria de Parma (7 septembrie 1777 – 5 aprilie 1813), s-a alăturat ordinului Dominican în 1797
• Prințul Filip Maria de Parma (22 martie 1783 – 2 iulie 1786).
• Prințesa Antonia Louise de Parma (21 octombrie 1784), a murit în copilărie.
• Prințesa Maria Luisa (Aloysia) de Parma (17 aprilie 1787 – 22 noiembrie 1789).
• gemeni, un fiu și o fiică (n. și d. 21 mai 1789)

Maria Amalia a Austriei
Ducesă de Parma, Piacenza și Guastalla
Maria Amalia de Martin van Meytens
Date personale
Născută	26 februarie 1746 Viena, Austria
Decedată	18 iunie 1804 (58 de ani) Praga
Înmormântată	Catedrala Sfântul Vitus din Praga
Părinți	Francisc I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Maria Terezia a Austriei
Frați și surori	Arhiducesa Maria Ioana Gabriela a Austriei Arhiducesa Maria Josepha a Austriei Maria Carolina a Austriei Arhiducesa Maria Christina, Ducesă de Teschen Arhiducesa Maria Anna a Austriei Maria Antoaneta, regină a Franței Archduchess Maria Carolina of Austria[*] Archduchess Maria Carolina of Austria[*] Archduchess Maria Elisabeth of Austria[*] Arhiducesa Maria Elisabeta a Austriei Leopold al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Ferdinand, Duce de Modena Carol Iosif al Austriei Iosif al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Arhiducele Maximilian Franz a Austriei
Căsătorită cu	Ferdinand, Duce de Parma
Copii	Prințesa Caroline de Parma Louis de Etruria Prințesa Marie-Antoinette de Parma
Cetățenie	Austria
Ocupație	suveran[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce ducesă[*]
Familie nobiliară	Casa de Habsburg-Lorraine
Domnie
Domnie	1769 - 1802

* 1750: Karl Ferdinand Schmid (n. 26 februarie 1750, Eisleben - d. 1 aprilie1809, Wittenberg) a fost un jurist german, teoretician al dreptului și sistemului legislativ, specialist în jurisprudență.

Născut ca fiu al lui Johann Christian Schmidt, a studiat școala elementară, secundară în liceul în orașul natal, pentru ca apoi să studieze dreptul, începând cu 1766, la universitățile din Leipzig și Wittenberg, pe care a absolvit-o la 12 ianuarie1778 ca licențiat și doctor în drept. În același an, a obținut și o poziție de Magister Legens ca profesor (la 20 aprilie 1778) și apoi a absolvit și cursurile de filozofie obținând gradul de Magister.

·         1802: Victor Hugo (n. 26 februarie1802, birthhouse of Victor Hugo[*], Franța – d. 22 mai1885, Paris, Franța) a fost un poet, dramaturg și romancier francez.

Scriitor romantic, a fost pair al Franței din 1845, senator al Parisului și membru al Academiei Franceze din 1841. Printre operele sale cele mai cunoscute se numără Mizerabilii și Notre-Dame de Paris.

Victor-Marie Hugo a fost al treilea și ultimul fiu al lui Joseph Léopold Sigisbert Hugo (1773–1828) și Sophie Trébuchet (1772-1821). S-a născut în anul 1802 la Besançon în regiunea Franche-Comté. Deși a locuit în Franța cea mai mare parte a vieții lui, din 1851 până în 1870 a fost exilat și a locuit în Belgia, în Jersey și Guernsey.

Copilăria lui Victor Hugo a fost marcată de o serie de evenimente deosebite: căderea și revenirea Primei Republiciși apariția primului imperiu sub Napoleon I. Acesta s-a proclamat împărat la doar 2 ani după ce Victor Hugo s-a născut iar până ca el să împlinească 18 ani, Dinastia Bourbon a fost restaurată.

Tatăl lui Victor Hugo era republican, ateu și ofițer în armata lui Napoleon, pe care îl stima enorm, iar mama sa era catolică și regalistă.

În ciuda dorințelor mamei sale, Victor Hugo s-a îndrăgostit și logodit în secret cu iubita lui din copilărie, Adèle Foucher(1803-1868), dar abia după moartea mamei sale Hugo s-a căsătorit cu Adèle, în 1822. Cuplul a avut cinci copii: Lèopold (născut în 1823), care a murit la o vârstă foarte fragedă, Lèopoldine (1824), Charles (1826), François-Victor (1828) și Adèle (1830).

Primele opere ale lui Victor Hugo au fost profund influențate de François-René de Chateaubriand. Victor Hugo a publicat primul său roman, Han din Islanda, în 1823, la numai 21 de ani.

Poeme, ode și balade

• 1822: Ode și poezii diverse ("Odes et poésies diverses")
• 1829: Orientalele ("Les Orientales")
• 1831: Frunze de toamnă ("Les Feuilles d'automne")
• 1835: Cântecele crepusculului ("Les Chants du crépuscule")
• 1837: Vocile lăuntrice ("Les Voix intérieures")
• 1840: Razele și umbrele ("Les Rayons et les Ombres")
• 1853: Pedepsele ("Les châtiments") - capodoperă a poeziei satirice franceze
• 1856 - 1857: Contemplațiile ("Les Contemplations")
• 1859 - 1883: Legenda secolelor, două volume - capodoperă a poeziei franceze

Drame și tragedii

• 1827: Cromwell - cu celebra-i Prefață
• 1830: Hernani ("Hernani ou l'honneur castillan")
• 1831: Marion Delorme
• 1832: Regele petrece ("Le roi s'amuse")
• 1835: Angelo
• 1837: Ruy Blas - capodopera sa dramatică
• 1843: Burgravii ("Les Burgraves")

Romane

• 1818: Bug-Jargal
• 1823: Han din Islanda ("Han d'Islande")
• 1829: Ultima zi a unui condamnat la moarte ("Le Dernier Jour d'un condamné"), un adevărat rechizitoriu pentru abolirea pedepsei capitale
• 1831: Notre-Dame de Paris
• 1834: Claude Gueux
• 1862: Mizerabilii ("Les Misérables")
• 1866: Oamenii mării ("Les Travailleurs de la mer"), dedicat locuitorilor insulei Guernsey
• 1869: Omul care râde ("L'homme qui rit"), roman filozofic ce condamnă aristocrația și monarhia
• 1874: Anul '93 ("Quatrevingt-treize'")

Pamflete

• 1852: Napoleon cel mic ("Napoléon le Petit")
• 1877: Istoria unei crime ("Histoire d'une crime")
• 1859: Legenda secolelor ("La Légende des siècles"), ciclu de poeme prin care este înfățișată istoria omenirii

Studii

• 1864: William Shakespeare

Victor Hugo
Date personale
Nume la naștere	Victor-Marie Hugo
Născut	26 februarie 1802[4][5][1][6][7][8][9][10][11][12][13][14][15][16][17][18][19][20][18][21]  Besançon[*], Besançon, Franța[6]
Decedat	22 mai 1885 (83 de ani)[4][5][1][6][7][8][10][12][13][15][16][17][18][19][20][18][21]  Paris, Franța[22]
Înmormântat	Panthéon[6]
Părinți	Joseph Léopold Sigisbert Hugo[*] Sophie Trébuchet[*]
Frați și surori	Abel Hugo Eugène Hugo[*]
Căsătorit cu	Adèle Foucher(1822-)
Copii	Lèopold (în 1823) Lèopoldine (1824) Charles (1826) François-Victor(1828) Adèle (1830)
Naționalitate	franceză
Cetățenie	Franța
Ocupație	scriitor, om politic, academician
Partid politic	Parti de l'Ordre[*]
Limbi	limba franceză[1]
Studii	Universitatea din Paris Lycée Louis-le-Grand
Pregătire	Louis Lefébure de Fourcy[*]
Activitatea literară
Mișcare/curent literar	Romantism
Specie literară	roman, poezie, teatru, memorialistică
Opere semnificative	Mizerabilii Notre-Dame de Paris
Influențe[ascunde] François-René de Chateaubriand, Walter Scott, Jean-Jacques Rousseau, Voltaire, Alphonse de Lamartine, William Shakespeare
A influențat pe[ascunde] Louis-Honoré Fréchette, Charles Dickens, Feodor Dostoievski, Lev Tolstoi, Ayn Rand, Irvine Welsh, Albert Camus, Gérard de Nerval, Charles Baudelaire, Paul Verlaine, Oscar Wilde, Jean Cocteau, Gustave Flaubert, Jorge Luis Borges, Charles-Marie-René Leconte de Lisle,
Note
Premii	Legiunea de Onoare în grad de Ofițer[*][2][3] Concours général[*]

·         1808: Honoré Daumier (n. 26 februarie 1808, Marseille - d. 10 februarie 1879, Valmondois) a fost un pictor, sculptor, caricaturist și litograf francez. Daumier a lăsat în urma sa lucrări plastice din mai multe categorii de opere. În timpul vieții, cariera de grafician și caricaturist va umbri creația sa în domeniul picturii și al sculpturii. După moartea sa, va fi recunoscut ca unul dintre marii pictori ai secolului al XIX-lea.
Honoré Victorin Daumier s-a născut la Marseille, în ziua de 26 februarie1808, fiu al lui Jean-Baptiste Daumier - de meserie geamgiu, mai târziu funcționar de bancă - și al lui Cécile Catherine Philip. Nașul său de botez era un pictor pe atunci cunoscut - Joseph Lagrange. În anul 1820, familia Daumier se mută la Paris. Tânărul Honoré întrerupe școala și devine curier la un notar, anul următor vânzător într-o librărie. În clipele libere învață să deseneze. Primele lecții le ia de la pictorul Alexandre Lenoir, fost elev al lui Louis David. La atelierul lui Lenoir rămâne doar pentru puțin timp, preferă să studieze copiind la Louvreoperele marilor maeștri, în special Rembrandt, Rubens, Tiziano, pictorii spanioli și sculptură greacă.
În anul 1822, Daumier execută primele sale litografii, tehnică abia introdusă în Franța, și se bucură de succes. Daumier se angajează la o editură specializată în arta grafică. Dobândește îndemânare în acest domeniu și, între anii 1829-1830, colaborează la revista "La Silhouette", una dintre primele publicații săptămânale ilustrate din Franța. Aici îi cunoaște pe caricaturiștii Paul Gavarni (1804-1866) și Henri Monnière (1805-1877), precum și pe scriitorul Honoré de Balzac.

·         1829: Levi Strauss, creatorul jeans–ilor (d. 1902). Inventatorul  ”blugilor”, Loeb Strauss a fost născut 26 februarie 1829 în Buttenheim în Bavaria, Germania, într-o familie de negustori evrei. La moartea tatalui sau Jakob, mama lui Rebecca decide să vândă proprietatea şi să se alăture celui de-al doilea fiu mai  mare care s-a stabilit în New York. Loeb în 1853 devine cetatean american la 18 ani si isi americanizeaza numele, devenind Loeb Levi, şipleaca  la San Francisco în tânărul stat din Californ unde se ocupa cu vânzarea ustensile de bucătărie, şei, haine de blană, corturi şi prelate pentru prospectorii de aur. El a observat curând că tinerii nu aveau pantaloni solizi şi a folosit  stocul său de panza de cort  pentru îmbrăcăminte. Acest material a fost vopsit albastru din Genova, care minerii apoi pronunta “jeen lui”. Foarte repede, “Levi’s” a capatat  o reputaţie indestructibila. El a fondat o mica fabrica de textile, care a devenit o afacere înfloritoare în următorii douăzeci de ani.
* 1840: Eugene Schuyler (n. 26 februarie 1840, Ithaca, New York – d. 16 iulie1890, Veneția) a fost un savant, scriitor, explorator și diplomat american, primul ambasador al Statelor Unite ale Americii în România, după recunoașterea independenței acesteia.^[1] A studiat limba română și a fost ales membru de onoare al Academiei Române.

Schuyler a fost printre primii trei americani care a obținut titlul de doctor în filozofie la o universitate americană și primul traducător american al operelor lui Ivan Turgheniev și Lev Tolstoi. Eugene Schuyler a fost primul diplomat american care a vizitat Asia Centrală țaristă, și, în calitate de consul-general american la Constantinopol, a jucat un rol-cheie în mediatizarea atrocităților turcești comise în Bulgaria în timpul răscoalei din 1876. A fost, de asemenea, primul ambasador american în Serbia și Grecia.

·         1842: Nicolas Camille Flammarion (n. 26 februarie 1842, Montigny-le-Roi, Haute-Marne – d. 3 iunie 1925, Juvisy-sur-Orge, Essonne) a fost un astronom și scriitor francez.

Camille Flammarion este autorul a cincizeci de cărți, inclusiv:

• Les Habitants de l’autre monde ; révélations d’outre-tombe publiées par Camille Flammarion, communications dictées par coups frappés et par l'écriture médiumnique au salon Mont-Thabor, médium mademoiselle Huet, chez Ledoyen, libraire éditeur, Paris. 1862 en littérature
• La Pluralité des mondes habités, 1862 [1]
• Les Mondes imaginaires et les mondes réels, 1864 [2]
• Des Forces naturelles inconnues ; à propos des phénomènes produits par les frères Davenport et par les médiums en général, Étude critique par Hermès (pseudonyme de l’auteur), Didier et Cie, Paris, 1865 [3]
• Les Mondes célestes, 1865
• Les Merveilles célestes - Lectures du soir à l'usage de la jeunesse, 1865 [4]
• Études et lectures sur l’astronomie, 9 volume, 1866 - 1880 [5][6]
• Dieu dans la nature, 1866 [7]
• Contemplations scientifiques, 1870
• Voyages aériens, 1870
• L’Atmosphère, 1871
• Récits de l’infini, 1872
• Histoire du ciel, 1872
• Récits de l’infini, Lumen, histoire d’une comète, 1872
• Dans l’infini, 1872
• Vie de Copernic, 1873
• Les Terres du ciel, 1877
• Atlas céleste, 1877
• Cartes de la Lune et de la planète Mars, 1878
• Catalogue des étoiles doubles en mouvement, 1878
• Astronomie sidérale, catalogue des étoiles doubles et multiples, 1879
• Astronomie populaire, 1880 [8]
• Les Merveilles célestes, 1881 [9]
• Les Étoiles et les curiosités du ciel, 1881 [10]

·         1846 – S-a nascut legendarul Buffalo Bill pe numele sau adevarat William Cody (m. 10 ianuarie 1917 în Denver, Colorado). Buffalo Bill a fost o figură mitică a epopeeii cuceririi a Vestului Americii. După o viaţă aventuroasă, el devenit o legendă datorită scriitorului Ned Buntline care i-a povestit aventurile.  

·         1861: Nadejda Krupskaia, revoluționară marxistă, soția lui Lenin (d. 1939). Nadejda Krupskaia (26 februarie 1869 – 27 februarie 1939), s-a căsătorit cu liderul bolsevicilor Vladimir Ilici Lenin  in 1898. A fost membră a factiunii  bolșevice a Partidului social-democrat al muncii din Rusia,  încă de la început. După victoria revolutiei bolsevice  a fost numită adjunct al lui Anatoli Lunacearski, Comisarul poporului pentru educatie.
* 1869: Prințul Albert, Duce de Schleswig-Holstein (Albert John Charles Frederick Arthur George; 26 februarie 1869 – 27 aprilie 1931) a fost nepot al reginei Victoria. A fost al doilea fiu al Prințesei Elena a Regatului Unit (care a fost fiica reginei Victoria), și a soțului acesteia, Prințul Christian de Schleswig-Holstein.

Albert
Duce de Schleswig-Holstein
Date personale
Nume la naștere	Albert John Charles Frederick Arthur George
Născut	26 februarie 1869 Casa Frogmore, Windsor
Decedat	27 aprilie 1931 (62 de ani) Primkenau, Germania
Părinți	Prințul Christian de Schleswig-Holstein Prințesa Elena a Regatului Unit
Frați și surori	Prince Christian Victor of Schleswig-Holstein[*] Prințesa Elena Victoria de Schleswig-Holstein Prințesa Marie Louise de Schleswig-Holstein
Copii	Valerie Marie Schwalb[*][1]
Cetățenie	Anglia
Ocupație	personal militar[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	prinț
Familie nobiliară	Casa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg
Duce de Schleswig-Holstein
Predecesor	Ernst Gunther
Succesor	Friedrich Ferdinand

·         1877: Carel Steven Adama van Scheltema, poet olandez (d. 1924)

·         1880: Apcar Baltazar (ortografiat și Abgar Baltazar) (n. 26 februarie 1880,^[1]București, România – d. 26 septembrie 1909,^[1] București, România) a fost un pictor, critic de artă, eseist, grafician, muralist, decorator de teatru, ceramist, ilustrator de carte și creator de afișe și de costumeromân, de origine armeană. A fost un reprezentant de seamă al stilului Art Nouveau în România.

Și-a făcut studiile la Școala de Belle Arte din București și l-a avut ca profesor pe Alexandru Tzigara-Samurcaș care i-a fost un îndrumător foarte apropiat. Acesta l-a determinat să se ocupe cu arta decorativă și cu arta veche românească și l-a ajutat să devină redactor la revista Convorbiri Literare la care Samurcaș se afla în grațiile conducătorilor junimiști ai publicației. Aplecarea lui Baltazar spre studiul monumentelor de artă medievală s-a datorat exclusiv lui Tzigara-Samurcaș, care prin prelegerile sale de istoria artelor, le-a insuflat studenților dragostea pentru trecutul și vestigiile României.

Pictorul Baltazar a expus în mod constant, an de an, în cadrul expozițiilor pe care Tinerimea artistică le-a organizat. Ținând cont de evantaiul generos al preocupărilor artistice pe care le-a avut, care se regăsesc de altfel și în mod tipic la majoritatea reprezentanților curentelor care au format Art Nouveau-ul, Apcar Baltazar a întrunit însușirile „artistului orchestră” prin abordarea pe lângă pictură a afișului, a ilustrației de carte, a costumului, a decorului de teatru, a frescei, a ceramicii pictate și chiar a sculpturii. Din cauza vieții scurte pe care a avut-o, activitatea sa în unele din domeniile artistice anterior enumerate s-a redus uneori doar la proiecte. El a fost foarte preocupat de relația dintre artă și industrie, acest lucru ducând printr-o consecvență și pasiune rar întâlnită la o viziune modernă și predominantă a Art Nouveau-ului, fapt unic în România în acea epocă. Cei mai autorizați critici de artă au considerat cu unanimitate că Apcar Baltazar s-a dovedit a fi fost unul din cei mai mari coloriști români, acesta străduindu-se să reprezinte cu multă pasiune decantarea efectelor de lumină, prin numeroase modalități de expresie și procedee tehnice.

În domeniul picturii, Apcar Baltazar a ezitat să-și aleagă din curentele existente în epocă un curent anume. El a șovăit între mai multe direcții, lăsându-se dirijat în cadrul acestora pentru scurte momente de timp și de aceea el a lăsat în urmă o operă care oferă un spectacol din cele mai eclectice din pictura românească. Întreaga creație poate fi catalogată pe trei mari direcții: realismul secolului al XIX-lea, impresionism și postimpresionism. Adept al impresionismului în unele lucrări de gen sau în peisajele pe care le-a realizat, Apcar Baltazar s-a înscris de fapt pe o linie de ripostă contra acestuia. Procedeul pe care l-a urmat pentru depășirea esteticii specifice impresionismului nu a fost unul prea uzitat în epocă. Se poate spune că decorativismul, cloazonismul și sintetismulsunt caracteristicile capitale ale operelor pe care le-a realizat. Se poate vorbi și de un freschism dacă se ține seama și de analiza cromaticii cu tonuri palide, delicate, pastelate, clorotice de o intensitate deficitară. Pictura lui Apcar Baltazar este caracterizată de o desconsiderare a preciziei, de o nerespectare a realității obiectelor, de o mai puțină finisare a detaliului și în general de o neglijare accentuată a formei. El a împins mult mai departe acreditarea non-finitului decât au făcut-o în operele lor Nicolae Grigorescu, Ștefan Luchian sau Ion Andreescu. Creațiile sale sunt îndeobște foarte sumare și aspectul de schiță transpare în mai toate peisajele pe care le-a realizat. De aceleași elemente definitorii sunt caracterizate și picturile de gen, excepție făcând doar proiectele de artă decorativă unde linia se impune cu o precizie remarcabilă.

Referitor la tematica istorică, în opera lui Apcar Baltazar se cunoaște că artistul i-a acordat o importanță deosebită și ambițiile lui l-au determinat să creeze mari proiecte pentru lucrări monumentale executate pe pânze de mari dimensiuni. El dorea să evoce și să glorifice trecutul glorios prezent în istoriografia românească. Adeseori, el a renunțat să picteze evenimente cruciale din istoria poporul român și s-a oprit la evenimente mărunte sau chiar asupra vieții de tip patriarhal a omului de rând. Nu l-au preocupat virtuțiile eroice, ci s-a aplecat asupra celor estetice, folclorice și etnice. Astfel, artistul a avut preocupări retrospectiviste și a simțit nevoia pentru reprezentări estetizante, decorativiste, care în vechile compoziții romantice, neoclasice sau academiste nu-și aveau locul. Se poate constata că vechile compoziții care se încadrau în geometria regulată (trapez, piramidă) au fost abandonate, în locul lor fiind prezente asimetriile, unghiuri de vedere insolite și fragmentarismul, totul fiind centrat ca țintă spre decorativism.

Dacă în pictura de gen, Baltazar a folosit o manieră impresionistă prin care s-a preocupat de observarea detaliilor oferite de natură și, dacă în pictura istorică artistul s-a dovedit a fi un savant determinat să reconstituie amănuntul trecutului, în lucrările de inspirație mitologică pictorul a fugit de banal și de trivialitatea specific burgheză, pentru a crea imagini dorite a fi monumentale și sublime în stilul lui Edward Burne-Jones, Gustave Moreau, Arnold Böcklin sau Puvis de Chavannes.

Artistul s-a afirmat de asemenea, ca unul din cei mai fervenți militanți pentru prezervarea și protejarea artei medievale din România. Preocupările sale în acest domeniu au îmbrăcat mai multe aspecte. În primul rând, el a nutrit un mare interes pentru vestigiile trecutului. În al doilea rând, a fost îngrijorat de tratamentul deficitar la care erau expuse acestea. Această atitudine a fost una responsabilă și vizionară pentru acele timpuri, în care opinia publică nu conștientiza valorile culturale pe care trecutul le-a lăsat în acest spațiu plin de frământări. În mod asemănător altor artiști ca Nicolae Tonitza, Theodor Pallady și Ștefan Luchian, pictorul a fost angrenat în zugrăvirea unor lăcașuri de cult ortodoxe. Astfel, el a pictat Biserica din Drăcșani, Teleorman și a restaurat pictura murală executată de Gheorghe Tattarescu la Biserica Oțetari din București(vezi secțiunea Controverse, incertitudini).

Acest pictor a fost cel mai devotat și mai dotat din artiștii români din primul deceniu al secolului al XX-lea, în contribuțiile pe care le-a avut în domeniul artei decorative. În mod deosebit fața de colegii lui de breaslă care au acționat mai mult sau mai puțin intuitiv, el a fost preocupat până la obsesie de perspectiva creării unui stil autentic românesc în acest domeniu. A urmărit cu ardoare toate curentele și teoriile existente atunci în vogă și a criticat adesea soluțiile inadecvate pe care le-au adoptat alții și a propus în același timp principii de urmat. În abordarea decorațiunilor pentru vasele de ceramică, Apcar Baltazar s-a inspirat din olăritul tradițional românesc și a militat pentru realizarea în România a unei ceramici naționale care să fie bazată pe artă.

Apcar Baltazar a avut un aport și în domeniul teoriei și criticii de artă. Activitatea de comentator de artă și cronicar plastic, precum și studiile comparative pe care le-a făcut despre folclorul popoarelor au consemnat intrarea lui în rândul artiștilor culți cu un larg orizont.

A decedat din cauza unui stop cardiac în data de 26 septembrie 1909, astfel că întreaga sa carieră artistică a fost derulată pe o perioadă de circa șapte ani de activitate.

După terminarea liceului Apcar Baltazar a intrat în anul 1896 la Școala de Belle Arte din București ca bursier, prin concurs,^[8] până când și-a luat diploma în anul 1901.^[4][9] A fost elevul lui George Demetrescu Mirea, care l-a consiliat în unele probleme legate de portretistică și artă decorativă.^[4] În primul an de studii a obținut medalia de bronz clasa a II-a la concursul pentru natură statică,^[10] iar în cel de al patrulea an de studii a obținut medalia de bronz^[3] pentru categoria „dupe Compoziție pictură”.^[11] Pe timpul studiilor la Școala de Belle Arte a mai obținut o serie de medalii, după cum urmează: în anul 1900 - medalia de bronz clasa a III-a la concursul Antic bust desen; 1901 - medalia de bronz la concursul de Natură pictură și la concursul Cap de expresie; 1903 - medalia de bronz la concursul de compoziție.^[12] Ținând cont că distincțiile nu au fost cele mai meritorii, rezultatele studiilor nu par a fi semnificative.^[9] Nu sunt însă nici de disprețuit, deoarece Jean Steriadi a primit doar două mențiuni și Constantin Brâncuși trei mențiuni.^[9]

• 

  Mama (1)
 
• 

  Mama (2)
 
• 

  Fratele (1)
 
• 

  Fratele (2)
 
• 

  Bunica

Au rămas numeroase desene din anii de studii de la Școala de Belle Arte.^[9] Spre deosebire de Ștefan Luchian care nu avea abilitatea desenului, dar al cărui „... geniu a biruit în ciuda lipsei de talent”^[13] și spre deosebire de Ion Andreescu, care nu excela nici el ca desenator,^[9] Apcar Baltazar era încă de pe băncile școlii un desenator cu mână sigură, precisă și spontană. Era neîntrecut în redarea corpului uman și îndeosebi a corpului bărbătesc.^[14] Ca student, era foarte studios, nu avea disponibilități spre viața boemă a colegilor lui și de aceea a intrat deseori în conflict cu aceștia „... derutați cu totul de modul său original de a-și așterne cele ce vedea”.^[15] Baltazar avea o fire dificilă și o morozitate care s-a manifestat de timpuriu. Notorie este relația pe care Apcar a avut-o cu colegul său de gimnaziu Tudor Arghezi astfel că acesta își amintea că nutreau cu reciprocitate, unul față de altul, indiferență.^[6]

G. D. Mirea - autoportret

Alexandru Tzigara-Samurcaș

Perioada anilor 1896-1901, în care Apcar Baltazar a urmat cursurile Școlii de Belle Arte, a fost una plină de frământări și evenimente.^[16] El a fost martorul unui curent de înnoire în artă fără precedent în acele vremuri,^[16] opoziția studenților față de preceptele artistice pe care profesorii de la Belle Arte le emiseseră căpătând dimensiuni de revoltă.^[16] În luna iunie a anului 1896 studenții au protestat față de modul cum au fost evaluate lucrările de examen de către Constantin I. Stăncescu.^[16] Ostilitatea elevilor s-a accentuat cu trecerea anilor, astfel încât Stăncescu – considerat un dictator al artelor - a trebuit să-și dea demisia din funcția de director al școlii în anul 1899.^[16] El l-a propus pe Nicolae Grigorescu ca înlocuitor al său în funcția de conducere.^[17] Cum Grigorescu nu a fost numit director, locul fiind ocupat de George Demetrescu Mirea, Constantin I. Stăncescu și-a dat demisia și din funcția de profesor la catedra de istoria artei, locul fiind preluat de Alexandru Tzigara-Samurcaș.^[17] În anul 1896 s-a deschis prima Expoziție a artiștilor independenți, care a făcut opoziție artei oficiale reprezentate de către Salonul Oficial. În 1901 a luat ființă Societatea Tinerimea artistică, societate care s-a bucurat de un mare succes chiar dacă nu a avut un program bine articulat.^[17] Apcar Baltazar a devenit membru al acestei societăți începând din anul 1903 și a participat la toate manifestările pe care aceasta le-a organizat în timpul vieții sale.^[17] În anul 1903 a debutat la expoziția Tinerimea artistică cu un Studiu de cap, iar în critica de artă a debutat sub pseudonimul Ion Grozea la ziarul Voința Națională.^[18]

George Demetrescu Mirea a considerat că studenții trebuie mai întâi să facă studii care să-i ducă la deprinderea și aprofundarea desenului pentru ca, prin observarea atentă a modelului, acesta să fie cât mai fidel redat.^[17] Mirea a insuflat tinerilor studenți grija și acuratețea meșteșugului, cursurile sale începând cu desenul după model de ghips și continuând mai târziu cu desenul după model viu.^[17] Mirea a încercat să vadă în fiecare student valențele personale și nu a procedat la uniformizarea tiranică a impulsurilor creatoare,^[17] astfel că pecetea lui Mirea asupra operei lui Baltazar a fost mai mult decât evidentă în perioada de început a artistului.^[17] Ea nu a fost însă durabilă și s-a manifestat mai ales în portretistica făcută de Apcar Baltazar în anii de început ai secolului al XX-lea.^[17]

Vitellius

Nud de bătrân

Studentul Apcar Baltazar i-a făcut o bună impresie lui Alexandru Tzigara-Samurcaș, care era profesor de istoria artei și care l-a considerat în presă „... un elev eminent al Școalei din București”^[19] și „... unul dintre cei mai de seamă absolvenți ai școalei noastre de arte frumoase”.^[20] Tzigara-Samurcaș și-a asumat misiunea de îndrumător al lui Baltazar și l-a determinat să se ocupe cu arta decorativă și cu arta veche românească.^[21] A scris o serie de articole laudative la adresa artistului și a decorațiunilor pe care acesta le-a făcut. În plus, l-a introdus ca redactor la revista Convorbiri Literare, unde el se afla în grațiile conducătorilor junimiști ai publicației.^[21] Aplecarea lui Baltazar spre studiul monumentelor de artă medievală s-a datorat tot lui Tzigara-Samurcaș,^[17] profesor care le-a insuflat studenților prin prelegerile sale de istoria artelor dragostea pentru trecutul și vestigiile României.^[17] Tzigara-Samurcaș a fost de asemenea și printre primii profesori români care au semnalat necesitatea dezvoltării artelor decorative ca element esențial al înfloririi culturale.^[17]

Studentul Baltazar a fost studios și s-a dovedit un cititor pasionat.^[22] Tudor Arghezi a menționat că „... Baltazar citea cât mai mult, citea acasă, citea pe uliți, citea în tramvai și pretutindeni”.^[6] El a putut suplini astfel lipsa studiilor în Occident datorită unor însușiri intelectuale deosebite. „Intuiția lui în ale plasticii, atât de fină și acută, talentul lui înnăscut, modelat, împuternicit de muncă și concentrare, un fel de devinație firească și suprafirească, au umplut această lacună care pentru un altul ar fi putut fi dezastruoasă”

Pictorul Baltazar a început activitatea publicistică în domeniul istoriei artei în anul 1904, când a publicat în Voința Națională mai multe cronici despre expozițiile acelor timpuri.^[24] În domeniul picturii el a expus în mod constant an de an în cadrul expozițiilor pe care Tinerimea artistică le-a organizat.^[24] În anul 1907 a deschis la Ateneul Român o expoziție personală, unde a prezentat 126 de lucrări în diferite genuri.^[24] Sculptorul Frederic Storck a comentat critic acest eveniment sub pseudonimul St. Sterescu și a vorbit despre „temperamentul nervos, zbuciumat” al artistului, despre varietatea impresiunilor lui și despre modul cum acesta a redat culorile din natură „căutând cu o îndrăzneală îndrăcită și liberă de prejudecăți” efectele de lumină.^[24] În cadrul comentariilor sale a găsit și deficiențe în compoziția Moartea lui Lumânărică.^[24][25]

După terminarea cursurilor Școlii de Belle Arte din București, Baltazar a făcut și el, asemenea altor artiști, demersuri la Ministerul Instrucțiunii și al Cultelor pentru a obține o bursă de studii în străinătate. Nu a reușit acest proiect și a îndeplinit pentru o vreme funcția de copist în cadrul ministerului.^[8][26] Din cauza acestui eșec, prietenii s-au scandalizat și au apărut numeroase regrete în presă scrise de N. Pora^[27], Alexandru Bogdan-Pitești^[28] și Dumitru Karnabatt.^[23] Din mențiunile Cecilei Cuțescu-Storck rezultă că Apcar Baltazar a făcut, totuși, o vizită la Paris. A rămas de la Cecilia Storck o scrisoare în care ea spunea: „... De ce nu mi-ai scris nimic despre moartea pictorului Baltazar? Am aflat de la colegul nostru Camil Ressu... Săracul Baltazar, artist atât de talentat! Ultima oară, la Paris, plănuisem să lucrăm împreună o frescă decorativă”.^[29] De fapt, chiar Apcar Baltazar a declarat:

Chivuțele

„Parisul, Muzeele, Luvrul!... Când voi mai revedea pe Fragonard, pe Fantin Latour, pe Corot sau pe Puvis de Chavennes? Mi-amintesc de bucuria ce am avut-o când, după ce văzusem decorațiunile de la Sorbona și Pantheon ale marelui maestru, am găsit în Paris, pe cheiul Senei, o reproducere a acestor decorațiuni cu care, în singurătatea odăii, retrăiesc clipe din trecut”.^[30]

Baltazar a fost un creator neobosit care a avut o minte frământată de mari probleme.^[4] În acest sens, Emil Gârleanu a fost impresionat de personalitatea artistului cu „... fața lui ciudată, cu obrajii ce se cunoșteau că-s afundați chiar sub barba neagră, deasă, ce-i năvălea chipul din toate părțile, până sub ochii din care sclipea o scânteiere ciudată” și de „... glasul lui cald, care își scutura arareori potolirea cea tristă, ca să se înflăcăreze când vorbea despre arta lui”.^[31] De o mare demnitate și mândrie, om de o mare sensibilitate cu un temperamental energic însă și visător, Baltazar s-a străduit să-și formeze o cultură serioasă și astfel și-a pus o seamă de întrebări și probleme majore în ceea ce privește arta sa.^[32] A avut o viață scurtă, dar în cei șapte ani de activitate artistică a reușit să-și maturizeze gândirea, lăsând o operă în urma sa care a transmis o serie de realizări și de ecouri a unor intenții și căutări de neegalat în arta românească.^[24]

Caracterizări făcute artistului au rămas din partea lui Dumitru Karnabatt,^[22] care a spus că „... figura lui palidă, brună de oriental, încadrată în catifeaua unei bărbi dense, cu ochii de tăciune, când mohorât, când scăpărător de viață interioară, atenuată, în ceea ce ar fi putut fi sobru, de un zâmbet bun, copilăresc, impunea discret, dar hotărât simpatie...”;^[23] din partea lui N. Pora „... gălbinicios și cam tras la față, pocâltit, Baltazar atrăgea prin licărirea stranie a ochilor de tăciune și printr-un fel aproape neverosimil de bizar în care căuta să-și lămurească ideile, desfăcând în gesturi pripite gândurile ce-l canoneau”^[15] și din partea lui Tudor Arghezi care a constatat că Baltazar „... formula cu greutate extraordinară materialul unei reflexii simple, dar care în spiritul lui afecta complicații nesfârșite”.^[6]

Apcar Baltazar a participat la un concurs ținut în perioada 10-18 septembrie 1908 pentru ocuparea unui post rămas vacant la catedra de artă decorativă de la Școala de Belle Arte din București,.^[33] Pentru ocuparea postului s-a organizat la Ateneul Român o expoziție la care au participat Apcar Baltazar, Costin Petrescu și Arthur Verona.^[34] În seara premergătoare concursului, toate lucrările expuse de Apcar Baltazar au dispărut din expoziție. (vezi secțiunea Controverse, incertitudini) Ca urmare concursul a fost câștigat de către Costin Petrescu.^[33] Au existat evaluări negative la adresa lucrărilor lui Baltazar formulate de către Al. Antemireanu și Mihail Dragomirescu, dar și aprecieri laudative emise de Theodor Cornel.^[33]

• 

  Casa din Silvestru nr. 8
 
• 

  Apcar Baltazar în atelier
 
• 

  Apcar Baltazar (2) cu doi prieteni
 
• 

  Apcar Baltazar (2) cu Bogdan-Pitești (5)

Din amintirile și declarațiile celor care l-au cunoscut rezultă că Apcar Baltazar s-a zbătut toată viața în mari dificultăți financiare.^[22] A avut și momente mai fericite când a purtat discuții intelectuale cu boema acelor timpuri, din care au făcut parte Panait Cerna, Corneliu Moldovanu, Emil Gârleanu, Dumitru Nanu sau Ilarie Chendi.^[22] Dificultățile materiale cu care s-a confruntat l-au împiedicat să-și întemeieze o familie.^[A] Redresarea financiară s-a petrecut doar în anul 1909 când a încasat mai mulți bani, ca urmare a pictării a două biserici. A fost prea târziu, deoarece a decedat din cauza unui stop cardiac în data de 26 septembrie 1909.^[B]

Artistul a fost apreciat pentru realizările sale încă de pe timpul vieții lui.^[35] Dumitru Nanu și Emil Gârleanu erau prietenii lui cei mai buni și Vasile Morțun și Alexandru Bogdan-Pitești i-au achiziționat o mulțime de lucrări.^[35] Au existat și alți colecționari care i-au cumpărat operele: Anastase Simu, doctorul G. Severeanu ( vezi Muzeul Maria și dr. G. Severeanu ), Ioan D. Nicolau, Lazăr Munteanu, etc.^[35] O parte din lucrări au dispărut în timpul războiului, altele au părăsit România în Occident și o mare parte au rămas în țară, multe din ele fiind achiziționate de muzee și de Academia Română

Cu toate că opera pe care a lăsat-o în urma sa nu s-a bucurat de faima pe care contemporanii săi – Ștefan Luchian, Pallady, Șirato, Steriadi, Petrașcu, Iosif Iser, Dărăscu sau Tonitza - au cunoscut-o, nu este greu de constatat că niciunul din aceștia nu a depășit faza căutărilor la vârsta la care Apcar Baltazar s-a stins din viață.^[42] Dacă se face o analiză a ceea ce a realizat Ștefan Luchian până în anul 1897, Theodor Pallady la 1900, Francisc Șirato la 1906, Gheorghe Petrașcu la 1901, Nicolae Dărăscu la 1912, precum și Jean Steriadi alături de Camil Ressu la 1909, se poate constata cu mici excepții că nu au creat opere de mare valoare, ci cel mult de valoare medie.^[42] Puține din lucrările realizate de acești mari maeștri ai picturii românești până la vârsta de 30 de ani, excepție făcând Chivuțele lui Steriadi, sunt expuse prin muzee sau au făcut obiectul criticii de artă.^[42] În comentariile pe care Vasile Florea le-a făcut în monografia pe care i-a dedicat-o lui Baltazar în anul 2015 apare cu fermitate mențiunea că:

Apcar Baltazar văzut de Constantin Pascali

„... dacă ar fi murit la 29 de ani, artiștii enumerați nici n-ar fi intrat la loc de cinste în arta românească... Or atât cât a realizat (Apcar Baltazar - n.r.), și putem spune că de la el ne-au rămas multe lucrări de calitate și de o certă originalitate. În același scop, trebuie să mai arătăm că în epocă, pe parcursul unui lustru (între 1904 și 1909), după Grigorescu și Luchian, Baltazar a fost, în lumina criteriilor după care judecăm astăzi arta, cel mai interesant, cel mai activ, mai modern și mai valoros pictor român. Totodată, nefiind întrecut poate nici de Luchian de astădată, prin preocupările, proiectele și concepțiile sale, Baltazar a fost artistul român care a răspuns în modul cel mai adecvat la imperativele momentului; care s-a sincronizat cel mai bine cu mișcarea artistică europeană, aflată în plină ofensivă a „Artei 1900”; care a avut cele mai bune și mai evidente tangențe cu o latură sau alta a acestei mișcări, deși străini de ea n-au fost nici Luchian, Petrașcu, Pallady, Ștefan Popescu, Kimon Loghi, Cecilia Cuțescu-Storck, Costin Petrescu, Octav Băncilă, etc.”

—Vasile Florea: Apcar Baltazar, Editura Arc - 2000, București, 2015, pag. 5-6

Ținând cont de evantaiul generos al preocupărilor artistice pe care le-a avut, care se regăsesc de altfel și în mod tipic la majoritatea reprezentanților curentelor ce formează Art Nouveau-ul, Apcar Baltazar a întrunit însușirile „artistului orchestră” prin abordarea pe lângă pictură a afișului, a ilustrației de carte, a costumului, a decorului de teatru, a frescei, a ceramicii pictate și chiar a sculpturii.^[43] Din cauza vieții scurte pe care a avut-o, activitatea sa în unele dintre domeniile artistice anterior enumerate s-a redus uneori doar la proiecte.^[43] El a fost foarte preocupat de relația dintre artă și industrie, acest lucru ducând printr-o consecvență și pasiune rar întâlnită la o viziune modernă și predominantă a Art Nouveau-ului, fapt unic în România în acea epocă.^[43] Toată această dezvoltare artistică rapidă a pictorului trebuie corelată și cu o evidență demnă de luat în seamă: Apcar Baltazar a fost singurul artist care nu a beneficiat de o bursă de studii în Vestul Europei.^[43] El a depășit cu ușurință impedimentul acesta prin studiu individual și prin analizarea reproducerilor, reușind astfel să-și formeze o cultură plastică deosebită cu care s-a pronunțat pertinent în toate dezbaterile care au animat intelectualitatea la începutul secolului al XX-lea.^[43]

Cei mai autorizați critici de artă au considerat cu unanimitate, că Apcar Baltazar s-a dovedit a fi fost unul dintre cei mai mari coloriști români, acesta străduindu-se să reprezinte cu multă pasiune decantarea efectelor de lumină, prin numeroase modalități de expresie și procedee tehnice.^[44] A avut o viziune viguroasă, sobră și realistă și a reușit o transfigurare lirică plină de exuberanță și vervă în pictura de gen, în peisaj și în portret, ca și în ilustrația de carte.^[44] El a dovedit o deplină stăpânire a transparenței culorii, cu precizia magistrală a desenului, fiind un neîntrecut creator de atmosferă.^[44] Criticii de artă au vorbit de o amprentă Apcar Baltazar în arta decorativă și pictura istorică.^[44] Au vorbit, de asemenea, despre crearea imaginii novatoare a mahalalelor bucureștene și despre portretistica sa, caracterizată de o adâncime psihologică remarcabilă.^[44] Nu în ultimul rând s-a vorbit despre Portretul tatălui lucrat negru pe negru și despre Femeia în alb lucrată alb pe alb.^[44]

Apcar Baltazar a avut un aport în domeniul teoriei și criticii de artă. Ajutor în acest sens l-a avut din partea lui Alexandru Tzigara-Samurcaș, care l-a introdus ca redactor la revista Convorbiri literare, organ de presă al Societății literare Junimea.^[43] Și în această activitate Baltazar s-a dovedit a fi un scriitor precoce, deoarece niciunul din artiștii enumerați mai sus nu s-au îngrijit sistematic cu scrisul până la vârsta de 30 de ani și nu au avut preocuparea de a cuprinde un spectru atât de larg de tematici, cu pasiunea cu care a făcut-o Apcar Baltazar.^[43] Activitatea de comentator de artă și cronicar plastic, precum și studiile comparative pe care le-a făcut despre folclorul popoarelor, a consemnat intrarea pictorului în rândul artiștilor culți, cu un larg orizont.^[45]

Opera sa picturală a fost cantitativ mică, deoarece a murit tânăr la numai 29 de ani, după prima sa expoziție.^[46] Lucrările sale se găsesc în muzeul Simu, la Toma Stelian, altele fiind în colecții particulare (Dr. Severeanu, Lazăr Munteanu, Al. Râșcanu, Onic Zambaccian, Paucker, la fratele pictorului etc.)^[46] Câteva panouri decorative realizate de Baltazar se află la Paris, în colecția Dr. Dieulafoy.

Apcar Baltazar
Foto ~ 1900
Date personale
Nume la naștere	Apcar
Născut	26 februarie 1880[1]  București, România
Decedat	26 septembrie 1909 (29 de ani)[1]  București, România
Părinți	Gaspar Baltazar
Frați și surori	Ion Baltazar
Cetățenie	România
Etnie	armean
Religie	Biserica Ortodoxă
Ocupație	pictor, critic de artă, eseist, grafician, muralist, decorator de teatru, ceramist, ilustrator de carte, creator de afișe și costume
Pseudonim	Spiridon Antonescu, Ioan Grozea
Studii	Universitatea Națională de Arte București
Pregătire	George Demetrescu Mirea Alexandru Tzigara-Samurcaș
Activitatea literară
Activ ca scriitor	1897 - 1909
Mișcare/curent literar	realism, impresionism, postimpresionism, simbolism, Art Nouveau, Tinerimea artistică
Subiecte	critică de artă, studii de folclor
Specie literară	eseu, proză, Monografie
Operă de debut	1. 1903 - în critica de artă în ziarul Voința națională 2. 1903 - debut la Tinerimea artistică cu un Studiu de cap
Opere semnificative	• A fost primul critic de artă modern din România:   • Spre un stil românesc • Monografii:   • Frescurile de la Hurezi,   • Frescurile de la Colțea   • Decorațiunile de la paraclisul Mitropoliei din București, • Tematica mahalalelor în pictură ca reacție a proliferării kitschului în România • Picturi celebre:   • Durus arator   • Moartea lui Lumânărică   • Haimanalele   • Pân' la madam Popescu   • Domnițe bizantine   • Domnița Ruxandra   • Capul lui Moţoc vrem!
Influențe[ascunde] Pierre Puvis de Chavannes Edward Burne-Jones Gustave Moreau Arnold Böcklin George Demetrescu Mirea Alexandru Tzigara-Samurcaș Ion Luca Caragiale
Note
A fost un reprezentant de seamă al stilului Art Nouveau în România. A avut o singură expoziție personală în anul 1907 la Ateneul Român. În perioada în care a trăit și a creat, a fost membru al Societății Tinerimea artistică și a participat la toate expozițiile organizate de aceasta.

·         1889: Mariska Ady, poetă maghiară (d. 1977)
* 1900: Jean Negulesco (Ioan Negulescu după starea civilă, n. 26 februarie1900, Craiova - d. 18 iulie 1993, Marbella din Spania) a fost un pictor, regizor de film, scenarist și producător de film originar din România.

Talentul pentru artă se arată timpuriu, când tânărul Jean Negulescu, cercetaș voluntar în rândurile Crucii Roșii în timpul Primului Război Mondial, schițează un portret al lui George Enescu. Jean Negulescu se hotărăște să devină pictor atunci când maestrul George Enescu, căruia i-a plăcut desenul, îl cumpără cu un preț ridicat. Cu toate că începuse să ia lecții de pictură la București, tatăl său îl trimite la Paris să studieze economia și artele.

Pentru o vreme frecventează cursurile "Academiei Julian", neglijând însă total științele economice, și, în consecință, nu mai primește bani de acasă. Pentru a-și asigura existența în capitala Franței, muncește seara în restaurante, spălând vasele, în timp ce ziua, copiază operele marilor maeștri în muzee, cópii pe care le vinde ieftin. În acest timp se împrietenește cu unii din artiștii avangardei pariziene precum Brâncuși, Modigliani, Pascin, Soutine și alții.

De asemenea, frecventează cercul dadaiștilor în frunte cu Tristan Tzara, și el originar din România, care exercită o puternică influență asupra picturii sale. În mijlocul anilor douăzeci, se mută în sudul Franței, unde zugrăvește peisajele Rivierei.

În 1927 se căsătorește cu o tânără americană și se mută la New York, unde își organizează o expoziție cu picturile sale. În 1929 divorțează și se stabilește în California. Este un moment hotărâtor în viața sa, căci acum se lansează la Hollywood în lumea filmului, începe să semneze: Negulesco. Scrie scenarii și este asistent de regie la filmele "Captain Blood" și "A Farewell To Arms", acesta din urmă după romanul "Adio arme" al lui Ernest Hemingway. Felul său de a lucra l-a impresionat pe Benjamin Glaser, care-l angajează la studiourile "Paramount Pictures" pentru trei ani, întâi ca scenarist colaborator, apoi ca director adjunct și în sfârșit ca regizor. Regizează primul film de lung metraj, "Singapore Woman"("Femeia din Singapore") pentru studiourile "Warner Brothers" în 1941, dar abia trei ani mai târziu, în 1944, înregistrează un succes remarcabil cu filmul "The Mask of Dimitrios" ("Masca lui Dimitrios"), bazat pe subiectul unui roman de Eric Ambler. În 1948, filmul "Johnny Belinda" are un succes extraordinar, interpreta principală, Jane Wyman primind premiul Oscar ca cea mai bună actriță. Urmează drama "Three Came Home" ("Trei se întorc acasă", 1950) bazat pe un fapt real din timpul războiului, cu Claudette Colbert, comedia "How to Marry a Millionaire" (Cum să te căsătorești cu un milionar) cu Marilyn Monroe, primul film pe ecran lat (Cinemascop), apoi în același sistem de ecran lat filmul "Daddy Long Legs" (1954) cu Fred Astaire. Jean Negulesco intră în studiourile "20th Century-Fox", unde continuă să lucreze până în anul 1970, când realizează ultimele sale filme, "Hello Good-bye" și "The Invincible Six" ("Cei șase invincibili").

Jean Negulesco a fost membru al "Academy of Motion Picture" și a fost distins cu "Silver Tray" de către "International Executive Service Corporation" și cu "The Laurel Award" pentru întreaga sa producție regizorală. A fost membru de onoare în "American-Romanian Academy of Arts and Sciences" și în anul 1983 i s-a decernat Diploma de Onoare a Academiei. În 1984 și-a publicat memoriile sub titlul "Things I Did and Things I Think I Did" ("Lucruri pe care le-am făcut și lucruri pe care cred că le-am făcut"). Jean Negulesco a murit în urma unui atac cardiac la 18 iulie 1993 în Marbella (Spania).

Filmografie:

• Singapore Woman (1941)
• The Mask of Dimitrios (1944)
• The Conspirators (1944)
• Three Strangers (1946)
• Nobody Lives Forever (1946)
• Humoresque (1946)
• Deep Valley (1947)
• Road House (1948)
• Johnny Belinda (1948)
• The Forbidden Street (1949)
• Under My Skin (1950)
• Three Came Home (1950)
• Take Care of My Little Girl (1951)
• The Mudlark (1951)
• Lydia Bailey (1952)
• Lure of the Wilderness (1952)
• Phone Call from a Stranger (1952)
• Scandal at Scourie (1953)
• Titanic (1953)
• Cum să te căsătorești cu un milionar (1953)
• Three Coins in the Fountain (1954)
• Woman's World (1954)
• Fluviul fară ȋntoarcere - River of No Return (1954), regie împreună cu Otto Preminger
• The Rains of Ranchipur (1955)
• Daddy Long Legs (1955)
• The Dark Wave (1956)
• Boy on a Dolphin (1957)
• A Certain Smile (1958)
• The Gift of Love (1958)
• Count Your Blessings (1959)
• The Best of Everything (1959)
• Jessica (1962)
• The Pleasure Seekers (1964)
• Hello-Goodbye (1970)
• The Invincible Six (1970)

Jean Negulesco
Jean Negulesco
Date personale
Născut	13 martie 1900[2][3]  Craiova, România[4]
Decedat	18 iulie 1993 (93 de ani)[2][5][6][7][8][9][10]  Marbella, Spania[11]
Căsătorit cu	Dusty Anderson[*] (1946–1993)
Cetățenie	România  SUA
Ocupație	scenarist actor regizor de film pictor
Activitate
Limbi	limba engleză[1]
Studii	Colegiul Național Carol I din Craiova

* 1903: Jean Moscopol (nume real: Ioan Moscu, n. 26 februarie 1903, Brăila – d. 1980, New York)^[1]) a fost un cântăreț român de muzică ușoară ce s-a făcut cunoscut publicului în perioada interbelică.
S-a născut la Brăila, la 26 februarie 1903. Părinții lui erau greci: mama, Terpsihore, era din Constanța, în timp ce tatăl său, Lascăr, era de prin Mesembria (azi Nesebar în Bulgaria), dar se stabilise la Brăila. Numele său real era Ioan Moscu. Se spune că talentul l-ar fi moștenit de la cea care l-a născut, mama sa având voce de soprană. Încă din primii ani de viață, micul Moscu a fost atras de muzică.

Institutorul Calinicos a fost primul care i-a descoperit înclinațiile muzicale și l-a îndrumat să studieze chitara. Ulterior, profesorul Costia l-a dus la Biserica "Buna Vestire", unde dirijorul Gherasim l-a primit cu mare bucurie, dându-i posibilitatea să se afirme pe post de sopran. Cursurile liceale le-a urmat la Galați, la Liceul Pelarinos. Cu mare ușurință a învățat cinci limbi străine.

După absolvirea liceului a luat drumul Bucureștiului, unde s-a înscris la Universitatea Politehnica București. Ocazional cânta la renumitul restaurant din acea perioadă, Zissu, lucrând totodată ca și muncitor practicant la Întreprinderea Optică "Lares". Conducerea acesteia l-a trimis la Berlin la specializare. Plecarea în Germania i-a picat "mănușă". Fără să stea pe gânduri, s-a înscris la University of the Arts|Berlin University of the Arts, secția muzică.

După revenirea în țară s-a întors la Brăila, hotărât să-și perfecționeze studiile muzicale s-a înscris la Conservatorul Lyra, secția de canto, la clasa profesorilor Umberto Manao și Jean Andrian. S-a angajat apoi la Agenția maritimă „M. Embiricos et Co.” din Brăila, ca funcționar. În 1924 s-a mutat la București, unde s-a angajat la secția devize a Băncii „Chrissoveloni”, apoi s-a înscris la Facultatea de Aeronautică. Muzica era în continuare marea lui pasiune. Și-a întemeiat o mică orchestră. Cânta la banjo și glăsuia cu mare talent. Participa și la concursurile organizate de Institutul Electronic și Radiofonic, clasându-se de fiecare dată pe primele locuri.

În 1929, fiind cu prietenii la Barul "Zissu", n-a rezistat tentației de a cânta și el câteva melodii. Șeful orchestrei, Alfred Pagony, l-a redescoperit astfel pe fostul student, care cânta din când în când la „Zissu” cu ani în urmă. Fascinat de fluieratul lui și de vocea pătrunzătoare, i-a propus un duet și un salariu atrăgător. Tot el i-a schimbat și numele de scenă, spunându-i Jean Moscopol.

Cei doi au cântat împreună doar un an. Pagony și-a deschis apoi propriul bar pe Strada Academiei. La barul „Zissu” de pe Calea Șerban Vodă, Jean Moscopol făcea epigrame pe moment celor de la masă.

Înainte de a ajunge faimos, Jean Moscopol nu era decât un modest funcționar de bancă la „Chrissoveloni”. Cânta pentru amici dar mai ales la seratele unui club al cărui membru era, numit „Sparta”. Pe la începutul lui 1929, aflându-se în vizită la un prieten care lucra la casa „Pathe”, Moscopol începe să fluiere cum numai el știa. Directorul casei „Pathe”, aflat și el la acea reuniune, este entuziasmat și îi înregistrează câteva plăci fluierate care imitau naiul. Tot în acea perioadă de început înregistrează și prima placă cântată, cu melodia „Balada fumului de țigară”.

Jean Moscopol era însă doar la început de drum și plăcile sale au fost repede uitate. Faima sa crește odată ce părăsește banca și începe să cânte seară de seară la barul „Zissu”. Era atât de popular încât oamenii veneau doar ca să-l audă pe el.

La Parlophon înregistrează în jur de 10 discuri care au un succes fulgerător. Norocul îi surâde din nou când în toamna anului 1929 sosește la București un reprezentant al His Master's voice din Londra.

Acesta îl aude cântând la „Zissu” și îi face repede o ofertă. Tentat nu atât de bani, ci de posibilitatea de a-și înregistra muzica pe un suport de foarte bună calitate, Moscopol acceptă. Se urcă în avion cu destinația Viena. Aici înregistrează o serie de plăci care îl fac cunoscut, căci de atunci începe cu adevărat cariera sa muzicală.

În 1928 i-au apărut primele discuri la Casele Homocord și Parlophon. Anul următor, celebra Casă de discuri His Master’s Voice îl invita la Viena, pentru înregistrări. La revenirea în țară a continuat să cânte la „Zissu”, cu orchestra Alexandru Leoar, alături de care a debutat la posturile de radio din București. A luat lecții de canto de la profesorul Jean Walidosky. În urma unui examen a devenit artist profesionist, urcând ulterior pe scena Teatrului de Revistă „Alhambra”, unde a interpretat operetele: „Alhambritta” și „Lăsați-mă să cânt”.

În 1931, Casa His Master’s Voice l-a angajat definitiv. A plecat la Berlin, unde a înregistrat noi discuri pentru gramofon și a cântat în celebrul bar Ciro.

La întoarcerea în țară, patronii de restaurante se „băteau” să-l aibă în program. Moscopol a preferat să cânte la Colonade și la bomboneria Lafayette. A acceptat mai apoi să cânte la Lother Park și Vișoiu, până la izbucnirea celui de-al doilea război mondial, când a participat la toate concertele organizate în scop filantropic.

În 1931 a făcut un turneu prin țară cu Ion Manolescu, actor la Teatrul Național. Din acest an a devenit artistul exclusiv al Casei londoneze de discuri „His Master's Voice”, a căror calitate este și astăzi de necontestat. De-a lungul anilor, a înregistrat pe discuri de gramofon peste 300 de cântece, de facturi diverse, românești și străine.

În 1932 a plecat la Berlin, unde a imprimat discuri cu orchestre celebre ca Honlgsberg, James Kok, si a luat lectii de canto cu profesorul Korst. I s-a propus să ramână în Germania, dar s-a intors. Cânta în localuri selecte și la radio. Succesul lui era răsunator. Se acompania la foarte multe instrumente: pian, banjo, piculină, chitară. Și avea o vervă nemaipomenită. Se masca, era „viu”, distra lumea, îi încânta pe toți cu fluierăturile lui, intercalate în cântec. Când venea să concerteze la Brăila, publicul își aducea pentru spectacol scaune de acasă”...

În 1932, la Berlin, Jean Moscopol a luat lecții de canto cu profesorul Korst și a imprimat discuri cu orchestre celebre precum Honigsberg și James Kok. În timpul celui de-al doilea război mondial a devenit membru al Societății Compozitorilor din România.

A fost cooptat și în distribuția filmului-document „O noapte furtunoasă”, dupa piesa de teatru a lui Ion Luca Caragiale, unde Jean Moscopol a făcut figurație, interpretând rolul șansonetistului care cânta la Grădina de vară "Union". Filmul a fost realizat în condiții deosebite în Bucureștiul camuflat, într-un studio de înregistrări în care, după ce se filma o scenă, decorurile erau dărâmate, pentru a se face loc unui nou decor pentru scena următoare^[2].

În Bucureștii de odinioară, în special în perioada interbelică, existau localuri pentru toate buzunarele și orchestre pe măsură. Ca să aibă cât mai mulți clienți, patronii de restaurante își angajau o orchestră faimoasă și un cântăreț aflat la mare căutare, îndrăgit de public, cu un repertoriu care atrăgea atenția.

Jean Moscopol era foarte cunoscut și apreciat. Românii îi ascultau cântecele înregistrate pe discurile Columbia, His Master’s Voice, Homocorde și Parlophon, care i-au făcut cele mai multe înregistrări. Au scris special pentru el compozitori precum Ion Vasilescu – „Noapte bună, Mimi”, Elly Roman – „Tu nu mai ești a mea”. Deopotrivă, la conceperea textelor, dar și a muzicii a contribuit și Jean Moscopol, alături de Ionel Fernic și de mulți alți textieri sau compozitori renumiți ai vremii.

Jean Moscopol poate fi considerat cel mai demn continuator al marelui Constantin Tănase, care a avut destule accente împotriva societății în care a trăit. Artistul este militant, implicat în social și în politic.

După primul război mondial, Micul Paris, așa cum era supranumit Bucureștiul, avea o dulceață a plăcerilor. Erau celebre restaurantele, bodegile, berăriile, localurile pentru toate gusturile și toate buzunarele. Acea vreme, în care bucuria era activată și de sfârșitul războiului, îi făcea pe români să benchetuiască cu plăcere, să cânte și să se bucure. În acești ani au apărut marii cântăreți emblemă: Maria Tănase, Ioana Radu, Grigoraș Dinicu, Rodica Bujor sau Ion Luican.

Balcanicii au orientalul lor, știința lor de a se bucura, plăcerile culinare, puterea lor de a asculta cântăreții de local. Despre acest timp vorbea criticul muzical George Sbârcea:

„București, oraș al cântecului sub ceruri largi de vară… București a dăruit, prin compozitorii și interpreții săi, melodii în care se răsfrânge un ciob din sufletul nostru, al tuturor. Bucurie și îngândurare, amieze și nopți laolaltă, cântecele Bucureștilor de odinioară reflectă totul, cu candoarea simplității. Toate răsunau pretutindeni, înviau din pâlnia patefoanelor, se înălțau spre bolta teatrelor de revistă și făceau bucuria tineretului epocii.”

 Deși era un bărbat admirat de femei, Jean Moscopol n-a fost căsătorit niciodată. Acesta primea numeroase scrisori de amor de la admiratoare. Singurul document de căsătorie pe care a rămas înscris numele său este certificatul de cununie al surorii sale, unde a fost martor. După cununia religioasă a acesteia, eveniment datat la 1 decembrie 1946, anul următor, Moscopol a luat drumul pribegiei.

Marele interpret Gică Petrescu a afirmat în 1993 despre Jean Moscopol că:

„George Enescu a spus că nu există muzică ușoară și muzică grea, ci numai muzică bună și proastă. Jean Moscopol făcea muzică bună. Cred că el, Moscopol, a fost un Maurice Chevalier al muzicii românești. Era un senior al cântecului, de o eleganță perfectă, sufletească și vestimentară!”

 După încheierea celui de-al doilea război mondial Moscopol s-a împotrivit sistemului politic instaurat la București. Pe vremea în care românii învățaseră să tacă pentru a nu ajunge la închisoare sau la canal, Jean Moscopol s-a așezat ca un ghimpe împotriva mai marilor vremii. A compus balade și cuplete anticomuniste în care îi îndemna pe români să nu-și piardă speranța. Nu ierta pe nimeni. A scăpat ca prin minune nearestat.

A luat drumul pribegiei în 1947, plecând la Paris, ajutat de actrița Elvira Popescu. Din Franța a plecat la scurt timp în Germania, unde a fost colaborator al postului de radio Europa Liberă. În țară, cenzura a vrut să-l taie din amintire și de aceea au rămas foarte puține documente despre el. În cele din urmă, artistul s-a stabilit la New York, unde a trăit până la sfârșitul vieții. N-a uitat nici o clipă plaiurile natale.

Chiar dacă unele piese au fost cântate și la București, imprimările au fost posibile abia în Statele Unite. Iată ce ne-a destăinuit Vasile Manta:

„Și asta e o poveste. În anii ’70, ziaristul Aristide Buhoiu l-a găsit pe Moscopol în Diaspora Română la New York, la Biserica Sfântul Dumitru, și s-a ocupat de înregistrarea acestor piese. În 1993, ele s-au lansat și la București. Dar cred că era destul de târziu, pentru că regimul comunist din România încercase să-l șteargă din conștiința națională. Ar trebui studiat de tineret, poate că așa sentimentul patriotic nu ar pieri. El era un mare patriot. Dumnezeu l-a salvat! A avut zile. Pe vremea aceea, rușii te ucideau. Închisoarea era închisoare. N-a fugit din țară. A plecat cu acte în regulă. L-a ajutat marea Elvira Popescu.”

Jean Moscopol
Date personale
Născut	26 februarie 1903, Brăila
Decedat	1980, New York
Cetățenie	România
Ocupație	cântăreț banjoist[*] cântăreț de operă mandolinist[*] textier[*] poet
Activitate
Gen muzical	romanțe, tango, populară
Case de discuri	Electrecord, His Master's Voice, Parlophon, Homocord

* 1907:  Shiro Teshima (26 februarie 1907 - 6 noiembrie 1982) a fost un fotbalistjaponez.
* 1909: Talal I bin Abdullah (în arabă طلال بن عبد الله Ṭalāl ibn `Abd Allāh; n. 26 februarie 1909 - d. 7 iulie 1972) a fost al doilea rege al Iordaniei din 20 iulie 1951 și până când a fost obligat să abdice în favoarea fiului sau Hussein din motive de sănătate (presupuse a fi o suferință de schizofrenie^[1]) la 11 august 1952.

Familia lui Talal revendică succesiunea directă din profetul musulman Mahomed.

 Talal s-a născut la 26 februarie 1909 la Mecca, aflată pe atunci în Imperiul Otoman, fiind fiul lui Abdullah și al primei sale soții Musbah.

A fost educat în particular, înainte de a se înscrie la Academia Militară Regală britanică de la Sandhurst pe care a absolvit-o în 1929 când a devenit sublocotenent în Regimentul de Cavalerie al Legiunii Arabe. Regimentul său a fost atașat unui regiment britanic din Ierusalim și Artileriei Regale din Bagdad.^[2]

Talal a urcat pe tronul iordanian după asasinarea tatălui său, Abdullah I, la Ierusalim. Fiul lui, Hussein, care își însoțea bunicul la rugăciunea de vineri a scăpat de atentat. La 20 iulie 1951, prințul Hussein a călătorit la Ierusalim pentru rugăciunea de vineri la moscheea Al-Aqsa împreună cu bunicul lui, regele Abdullah I. Un extremist palestinian, de teamă că regele va negocia pace cu nou-înființatul stat Israel, a deschis focul asupra lui Abdullah și a nepotului său. Abdullah a murit, dar tânărul Hussein, de 15 ani, a supraviețuit.

În scurta sa domnie, s-a ocupat de scrierea unei constituții liberale pentru Regatul Hașemit al Iordaniei, prin care guvernul și miniștrii erau responsabili colectiv respectiv individual în fața parlamentului. Constituția a fost ratificată la 1 ianuarie 1952. Regele Talal a acționat și pentru a normaliza relațiile dintre țara sa și statele arabe vecine Egipt și Arabia Saudită.

Talal a murit în Turcia, la Istanbul la 7 iulie 1972 și a fost înmormântat în Mausoleul Regal din palatul Raghadan din Amman.

Jump to navigationJump to search

Talal طلال بن عبد الله
Date personale
Născut	26 februarie 1909 Mecca, Imperiul Otoman
Decedat	7 iulie 1972 (63 de ani) Istanbul, Turcia
Înmormântat	Palatul Raghadan
Părinți	Abdullah I al Iordaniei Musbah bint Nasser[*]
Frați și surori	Naif bin Abdullah[*]
Căsătorit cu	Zein al Sharaf Talal
Copii	Hussein al Iordaniei Prințul Muhammad Prințul El Hussan Prințesa Basma
Cetățenie	Imperiul Otoman  Transiordania  Iordania
Religie	Islam
Ocupație	suveran[*]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Hașemită
Domnie
Domnie	20 iulie 1951 – 11 august 1952
Predecesor	Abdullah I
Succesor	Hussein

* 































* 1910: Elemér Kocsis (n. 26 octombrie 1910 - 6 octombrie 1981) a fost un fotbalist român de naționalitate maghiară, care a jucat pentru echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1930 din Uruguay. Ulterior a antrenat echipa Avântul Reghin.
* 1912: Iuliu Bodola (Gyula Bodola; n. 26 februarie 1912, Brașov; d. 12 martie 1993^[1], Budapesta) a fost un fotbalist român de etnie maghiară, care a jucat în echipa națională de fotbal a României la campionatele mondiale de fotbal din 1934 (Italia) și 1938 (Franța), precum și pentru echipa națională de fotbal a Ungariei (1940-1948).

Poziția preferată: atacant. Pentru o perioadă lungă (50 de ani) a fost golgheterul absolut al echipei naționale de fotbal a României - cu 30 de goluri. Ulterior a fost depășit doar de Gheorghe Hagi, cu 35 de goluri marcate. Iuliu Bodola a fost golgheter al României în 1939 și 1940 și golgheter al Ungariei în 1944.

La cedarea nordului Transilvaniei Ungariei, în 1940, a preferat să joace la CAO din Oradea. După terminarea războiului, s-a reîntors în România, dar în 1946 a plecat din nou în Ungaria, unde a locuit până la sfârșitul vieții.^[2]

Iuliu Bodola ocupă încă, la șapte decenii de la retragere, locul doi în ierarhia all-time a marcatorilor echipei naționale de fotbal a României, cu 30 de goluri, primul loc fiind împărțit de Gheorghe Hagi și de Adrian Mutu, ambii reușind să înscrie câte 35 de goluri în tricoul României

* 1913: Leonte Tismăneanu (născut Leonid Tisminețki; n. 26 februarie 1913, Soroca - d. 1981, Otopeni) a fost un militant comunist român evreu, născut în Gubernia Basarabia, în acea vreme, parte a Imperiului Țarist.^[1]

Tismăneanu a devenit membru al Partidului Comunist din România în anul 1933, și, în aceeași perioadă, a cunoscut-o pe cea care i-a devenit după un timp soție, Hermina Marcusohn, șefă a celulei Frontului Studențesc Democrat.^[2]

A fost tatăl politologului Vladimir Tismăneanu.

În anii 1930 Leonte Tismăneanu a fost, pe rând, secretar al Uniunii Tineretului Comunist din sectorul 2 al Bucureștiului, apoi activist comunist la Brăila și Galați. După o perioadă de șase luni petrecută în închisoare, ca deținut politic, s-a întors la Soroca, unde a deținut funcția de secretar regional al P.C.d.R. Apoi, a revenit la București, în sectorul 3, iar în 1935 a fost exmatriculat din facultate din cauza activismului său comunist și condamnat la închisoare împreună cu Grigore Preoteasa, fiind acuzați că au deținut documente ilegale (comuniste). La anchetarea acestui caz, Tismăneanu a refuzat să colaboreze cu Siguranța Statului.

După ispășirea condamnării Leonte Tismăneanu a plecat în Spania, urmând-o pe Hermina Marcusohn, pentru a se înrola în Brigăzile Internaționale de voluntari care luptau în Războiul Civil Spaniol alături de trupele regimului republican de la Madrid. Evocând acea epocă, Vladimir Tismăneanu a făcut următoarea mărturisire: „Tatăl meu, care atunci se numea Leonid Tisminețki, și-a pierdut brațul drept la vârsta de 24 de ani, în 1937, în timpul uneia dintre cele mai sângeroase bătălii din Războiul Civil (și-a schimbat numele în Leonte Tismăneanu în 1948, la cererea unor înalți activiști de partid). Printre românii care au lucrat în spitalul Brigăzilor Internaționale au fost dr. Shuli Brill și infirmierele Sanda Sauvard, Galia Burcă, Elisabeta Luca și Hermina Marcusohn (mama mea)”.^[3]

În aceeași ordine de idei, în extrasul din Lista comuniștilor români răniți în Spania, document întocmit de Comitetul voluntarilor români de la Paris, la 20 martie 1939, se preciza: „[Leonid Tisminețki:] Muncitor tipograf, 25 de ani, născut în Basarabia (Soroca). În Spania, se află de un an. Are brațul amputat. Membru PCR. A fost de mai multe ori arestat și bătut. A fost în închisoare. Are o mamă bătrână, văduvă”

După încheierea războiului civil din Spania, Leonte Tismăneanu s-a refugiat împreună cu soția sa în URSS și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a lucrat în capitala URSS în calitate de redactor la secția română a postului de radio "Moscova", fiind coleg cu Leonte Răutu, Ana Pauker și Vasile Luca.^[5]

Vladimir Tismăneanu a evocat la începutul anilor 1990 faptul că părinții săi „au ajuns la Moscova, au început să vadă (...) Maică-mea a dat la Medicină, tata la Franceză. Au fost chemați atunci de secretarul general al P.C.d.R. de la Moscova – care era pe vremea aceea, până în ’41, când a venit Ana Pauker, Boris Ștefanov. A dispărut și el după aceea, în împrejurări ciudate. I-a preluat pe ai mei și a insistat să lucreze la Radio "Moscova". Mama pe post de crainic, tata ca redactor”

După revenirea în România, în martie 1948, Leonte Tismăneanu a fost numit redactor-șef al Editurii de Stat pentru Literatură Politică (înființată în octombrie 1944 și devenită ulterior Editura Politică). În aceeași perioadă, a devenit șef al catedrei de marxism-leninism la Universitatea (pe atunci numită "C.I. Parhon") din București, precum și șef de catedră la Școala de științe sociale "Andrei A. Jdanov". În 1949, Leonte Tismăneanu a devenit membru în cadrul redacției revistei Pentru pacea trainică, pentru democrație populară, care se edita la Praga.

Către sfârșitul anilor ’50, Leonte Tismăneanu a intrat în conflict cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, fiind anchetat pentru "fracționism" și opinii "antipartinice", și a fost exclus din PMR în mai 1960.^[7]

A fost reprimit în PMR în anul 1964 și i s-a oferit o funcție de redactor în cadrul Editurii Meridiane. În documentul pe care l-a redactat în vederea reprimirii sale în PMR, Leonte Tismăneanu și-a prezentat următoarele date biografice:

- 1939-1941: a urmat cursurile Institutului de limbi străine de la Moscova;

- 1941-1948: „redactor și crainic la postul de radio [„Moscova”] – responsabil pentru emisiunea în limba română”^[8]

- 1948: a revenit în țară, fiind încadrat în aparatul C.C. al P.M.R., la Direcția de Propagandă și Agitație;

- 1952: a fost numit director adjunct al Editurii de Stat pentru Literatură Politică, șef al catedrei de marxism la Universitatea „Constantin I. Parhon”;

- la o dată neprecizată: a devenit șef al catedrei de Istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice la Școala superioară de științe sociale „A. A. Jdanov”;

- în momentul înființării revistei comuniste internaționale „Probleme ale păcii și socialismului” (Pentru pacea trainică, pentru democrație populară), a fost numit, pentru scurt timp, reprezentantul Partidului Muncitoresc Român în redacția publicației respective;

- 1958: pentru atitudinea sa „fracționistă” își pierde funcția pe care o avea la Editura de Stat pentru Literatură Politică;

- din 1959, a fost șeful Secției culturale la Sfatul popular al raionului „Tudor Vladimirescu”, apoi secretar al Comitetului raional pentru Cultură și Artă;

- mai 1960: a fost exclus din partid deoarece, în discuțiile purtate cu Grigore Cotovschi, s-a pronunțat împotriva hotărârilor luate de conducerea partidului în privința industriei românești, criticând dezvoltarea cu precădere a industriei grele și „adoptând teza antileninistă asupra dezvoltării egale și paralele a sectoarelor A și B”. De asemenea, în discuțiile cu Grigore Cotovschi, Leonte Tismăneanu a împărtășit „părerile și calomniile antipartinice ale acestuia” și a interpretat documentele Congresului al XX-lea al P.C.U.S. „în favoarea reabilitării grupului antipartinic – fracționist, îndeosebi a lui Ana Pauker”.^[9]

Informațiile respective au fost confirmate parțial de fiul lui Leonte Tismăneanu, Vladimir, care a menționat într-una dintre lucrările sale astfel: „În 1957 s-a făcut un efort de a reînființa o instituție internațională pentru consultații și colaborare la nivel teoretic între partidele comuniste. Astfel, a fost fondată la Praga revista, publicată lunar, „Problemele păcii și socialismului” (cunoscută și sub numele de „World Marxist Revue”), primul redactor-șef al acesteia fiind ideologul sovietic Alexei Rumianțev, membru al C.C. al P.C.U.S. Reprezentantul francez era Jean Kanapa, inițial un fanatic doctrinar stalinist, ulterior una dintre principalele voci ale eurocomunismului.

În prima fază, reprezentantul comuniștilor români a fost tatăl meu, Leonte Tismăneanu, la vremea aceea șef al Catedrei de socialism științific de la Universitatea din București și director adjunct al Editurii Politice (directorul editurii era Valter Roman. Între redactori au avut loc discuții aprinse cu privire la noul program al Ligii Comuniștilor din Iugoslavia (1958) și la recentele divergențe chinezo-sovietice. Tatăl meu a fost rechemat de la Praga în septembrie 1958, acuzat de fracționism și exclus din partid în 1960”.^[10] În cursul ședinței de excludere din partid, Leonte Tismăneanu a suferit un infarct și a fost dus imediat la spital.^[11], spune Vladimir Tismăneanu

Leonte Tismăneanu nu a menționat în autobiografia sa faptul că, imediat după plenara C.C. a P.M.R din iulie 1958, a pierdut postul de șef al catedrei de Istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice de la Școala superioară de științe sociale „A. A. Jdanov”, ca urmare a desființării acelei școli de partid

Problema reabilitării foștilor „fracționiști” ai partidului a fost discutată și rezolvată parțial în cursul ședinței Biroului Politic al C.C. al P.M.R. din 18 februarie 1964. Cu acel prilej, Gheorghe Gheorghiu-Dej a atras atenția că mecanismul de reprimire în partid a unui fost membru al P.M.R. nu era pus la punct și a solicitat Comisiei Controlului de Partid și Direcției Organizatorice a C.C. a P.M.R. să găsească o soluție la acea problemă.

Discuțiile de la reuniunea respectivă au avut loc astfel:

„Tov. Gheorghe Gheorghiu-Dej: Avem de la Comisia Controlului de Partid propunerile de reprimire în partid a tov. Coțoveanu Iacob, acela care a fost la sindicat și ambasador în China, a fost amestecat în niște chestiuni din acestea; Pricop Gheorghe și Tismăneanu Leonte. Noi, la Secretariat, am aprobat.

În Secretariat noi am mai ridicat o problemă pe care vreau s-o ridic și aci (sic!) la Biroul Politic, ca să clarificăm situația celor pe care îi reprimim în partid. A fost exclus din partid pentru abateri, dar el a fost membru de partid de la data, până la data cutare. De la data excluderii a trecut o perioadă, în sfârșit ne gândim să-l reabilităm, se înscrie în partid. De la data de când a fost exclus și până ce se reînscrie are o întrerupere. Să se găsească o soluție pentru a menționa lucrul acesta. El pentru această perioadă a fost exclus, pentru perioada anterioară el n-a avut nici o vină, a desfășurat activitate, a fost membru de partid, și-a văzut de treabă. Cred că s-ar putea găsi o soluție. Nu știu, să fie menționat în cartea de evidență că a fost membru de partid de la data de, până la data de, când a fost exclus și că s-a reînscris în partid. Trebuie găsită o formalitate. Altfel, ei spun că au fost membri de partid până la data cutare, când au fost excluși. Cine are dreptul să mă scoată în afara partidului pentru perioada aceea?!

Propun ca Comisia Controlului de Partid, împreună cu Direcția Organizatorică să găsească o formulare potrivită. Reprimirea acestora aprobăm.

Tov. Gheorghe Apostol: La Pricop și Tismăneanu, la sfârșitul referatului, se spune să se menționeze în cartea de evidență că în perioada cutare și cutare au fost membri de partid, iar la Coțoveanu nu se spune.

Tov. Dumitru Coliu: Asta nu este important, mai important este ce spune tovarășul Gheorghiu-Dej (...)

Tov. Gheorghe Gheorghiu-Dej: Dacă plenara [C.C. a P.M.R.] a dat sancțiunea, atunci plenara s-o ridice. Dacă Biroul Politic este de acord, atunci la o plenară să facem propuneri. Biroul Politic a aprobat”.^[13][14]

În conformitate cu cele discutate în ședința Biroului Politic al C.C. al P.M.R. din 18 februarie 1964, cei trei „ilegaliști” comuniști și foști „fracționiști” au fost reprimiți în partid în aceeași zi și li s-a recunoscut, totodată, vechimea în cadrul partidului, astfel: Leonte Tismăneanu, 27 de ani (1933-1960); Iacob Coțoveanu, 13 ani (1945-1958); Gheorghe Pricop, 24 de ani (1934-1958).^[15]

După reprimirea în partid Leonte Tismăneanu a continuat să creadă în idealurile comuniste pentru care a luptat în Spania și apoi a militat în cursul celui de-al doilea război mondial.

S-a stins din viață în februarie 1981, în urma unui atac de cord suferit într-un spital din localitatea Otopeni, în apropiere de București.

Leonte Tismăneanu a fost descris de fiul său, Vladimir, ca fiind „un leninist fanatic și dur”, în timp ce alții l-au caracterizat ca fiind „unul dintre tartorii ideologici” ai perioadei staliniste

Leonte Tismăneanu
Date personale
Născut	26 februarie 1913  Soroca, Imperiul Rus
Decedat	1981 (67 de ani)  București, RS România
Cetățenie	România
Etnie	evrei
Ocupație	jurnalist activist politic[*]
Activitate
Organizație	Universitatea din București
Partid politic	Partidul Comunist Român

* 1916: Jackie Gleason (n. 26 februarie 1916 - d. 24 iunie 1987) a fost un comediant, actor și muzician american, cunoscut pentru rolul său din The Honeymooners și pentru The Jackie Gleason Show. A câștigat un premiu Tony și un Peabody.
* 1916: Nicolae Tomaziu (n. 26 februarie 1916, Păltiniș, județul Botoșani^[1] - d. 26 octombrie 2017, Iași ^[2]) a fost cel mai vârstnic deținut politic al lagărelor comuniste din România și ultimul supraviețuitor care a muncit la Canalul Dunăre-Marea Neagră.^[3] În 1947 a protestat alături de mai mulți studenți împotriva regimului și a fost arestat pentru uneltire împotriva ordinii sociale. După 7 ani de închisoare la Aiud, Văcărești și Canalul Morții,^[4] în 1954 a fost eliberat. În anul 1957 s-a căsătorit cu Magdalena, o pictoriță ce a avut și ea probleme cu autoritățile. Împreună au construit o casă la Codlea, unde au locuit până în 2001, când soția a decedat. Din anul 2014 s-a retras la Mănăstirea Caraiman.^[5]

În anul 2016 a fost decorat de Președintele României, Klaus Iohannis, cu Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de cavaler

Nicolae Tomaziu
Date personale
Născut	26 februarie/10 martie 1916  Păltiniș, Păltiniș, Botoșani, România
Decedat	26 octombrie 2017 (101 ani)  Bușteni, România
Cetățenie	România
Ocupație	personal militar[*]

* 1918: Theodore Sturgeon (n. 26 februarie 1918 ca Edward Hamilton Waldo; d. 8 mai 1985) a fost un scriitor american de science fiction.

Este cel mai faimos pentru romanul științifico-fantastic More Than Human (1953). Slow Sculpture (publicată de revista Galaxy, februarie 1970) — a câștigat Premiul Hugo și Premiul Nebula pentru cea mai bună povestire. If All Men Were Brothers, Would You Let One Marry Your Sister? (1967) a fost nominalizată pentru Premiul Nebula din 1967 pentru cea mai bună nuvelă. The Man Who Learned Loving a fost nominalizată pentru Premiul Nebula din 1969 pentru cea mai bună povestire

Sturgeon s-a născut sub nunele Edward Hamilton Waldo în Staten Island, New York în 1918. Numele său a fost schimba legal în Theodore Sturgeon—nefiind un pseudonim—la vârsta de 11 ani după ce mama sa a divorțat și s-a recăsătorit cu William Dicky ("Argyll") Sturgeon.

A vândut prima sa povestire în 1938 către ziarul McClure Syndicate, care a cumpărat multe dintre primele sale lucrări (nefantastice); prima povestire fantastică a fost "Ether Breather" în Astounding Science Fiction, în 1939.

* 1919: Constant Tonegaru (n. 26 februarie 1919 – 10 februarie 1952) a fost un poet român care a făcut parte din al doilea val al avangardei literare românești și din decadentism, și care și-a sfârșit cariera ca prizonier politic și victimă a regimului comunist. Cunoscut pentru stilul boem, poemele sale erau caracteristice generației celui de-Al Doilea Război Mondial din literatura română și strâns legate de lucrările prietenilor săi, Geo Dumitrescu, Dimitrie Stelaru și Ion Caraion. Împreună cu ei, Tonegaru reprezintă unul din ultimele valuri care au trecut prin Sburătorul, o societate literară modernistă formată în jurul criticului literar Eugen Lovinescu.

În același măsură antifascist și anticomunist, Tonegaru a participat la activități culturale subversive împotriva regimului autoritar a lui Ion Antonescu și a contribuit la revista Albatros a lui Dumitrescu până când aceasta a fost închisă de aparatul de cenzură al lui Antonescu. Înainte de 1945, a publicat în revista Kalende a lui Vladimir Streinu și a finalizat lucrările la volumul său "Plantații", din care o mare parte a fost dedicată imaginilor șocante ale războiului pe Frontul de Est. După ce Uniunea Sovietică a început să ocupe România, Tonegaru a fost un critic deschis al persecuției culturale și, alături de scriitorii Streinu, Pavel Chihaia și Iordan Chimet, a creat Asociația "Mihai Eminescu", o organizație caritabilă și un forum cultural al cărui scop era să ajute autorii marginalizați.

Implicat într-un proces al luptătorilor din rezistența anticomunistă, Constant Tonegaru a fost condamnat la doi ani și trimis la închisoarea Aiud, unde relele condiții de trai l-au dus la o boală pulmonară severă. A murit la scurt timp după eliberare și a fost recuperat în totalitate ca poet numai după Revoluția Română din 1989, în mare parte datorită prietenilor săi, Chimet, Chihaia și Barbu Cioculescu. Biografia lui Tonegaru este adesea descrisă ca fiind un simbol al sorții întregii sale generații, care a fost decimată de persecuția comunistă și i-a împiedicat să se afirme cultural.

Născut într-o familie din clasa mijlocie de la portul dunărean Galați, Tonegaru a fost fiul unui avocat, căpitan de nave și poet amator, care și-a cultivat gustul pentru literatură și pe care Constant l-a însoțit în excursii în Grecia, Turcia și Egipt.^[1] Deși era un bărbat extrem de înalt, tânărul Tonegaru a fost afectat de probleme de sănătate și s-a născut cu stenoză mitrală.^[1]

Și-a început educația în orașul natal, absolvind școala primară din orașul învecinat, Brăila, și a absolvit învățământul secundar la București, la liceul Bisericii Evanghelice-Luterane (1931-1931), la Colegiul Național "Sfântul Sava" (1932-1935) și, în cele din urmă la Liceul de băieți Libros din București.^[2](1935-1936). A debutat ca jurnalist la vârsta de 17 ani, când a publicat mai multe articole în revista Neamul Românesc condusă de Nicolae Iorga.^[1] Viața i s-a schimbat dramatic după ce tatăl a fost condamnat pentru o crimă pasională, un eveniment care l-a pus pe tânărul Tonegaru în situația de a-și sprijini financiar mama, forțându-l să se angajeze la compania feroviară.^[1] Între anii 1939 și 1943 a fost angajat de către Poșta Română, la Oficiul liniilor București I.^[2]

Atras de mediul boem și publicându-și poemul de debut, "Nocturnă fluvială", în 1942, într-o ediție a revistei regionale Expresul de Brăila,^[2] Tonegaru s-a întâlnit și împrietenit cu poeții Stelaru și Cioculescu, ^[1] frecventând moderniștii la Sburătorul.^[1][2][3] Opera sa a devenit mai experimentală și s-a concentrat pe scrierea de poezii.^[1] Tonegaru a devenit mai bine cunoscut publicului, în mare parte datorită aprecierii activității sale de către criticul literar Vladimir Streinu, care, de asemenea, l-a ajutat pe poet să-și găsească un loc de muncă ca dactilograf în cadrul Ministerului Educației ^[1] (un loc de muncă unde a stat între 1943 și 1944).^[2] Pe atunci, era o figură populară pe scena literară și, potrivit istoricului literar Alex. Ștefănescu, iubit pentru "candoarea și umorul lui, cu stângăcia care îi evidențiază necontenit onestitatea de fond".^[1] Printre tinerii autori care l-au privit cu simpatie s-au numărat: Pavel Chihaia, Iordan Chimet, Mihail Crama,^[1] și Ben Corlaciu.^[4] De asemenea, el a fost apropiat de actorul Tudorel Popa

Ca și Stelaru, Ion Caraion, Geo Dumitrescu și câțiva alți tineri scriitori, Tonegaru se opunea structural naționalismului, fascismului și militarismului, și a pus la îndoială dictatura de război a lui Ion Antonescu, precum și angajamentul cu Puterile Axei.^[5][6][7] Ei au lucrat împreună la revistă rebelă Albatros a lui Dumitrescu, pe care regimul Antonescu a interzis-o după o serie de probleme.^[5] Tonegaru a colaborat, de asemenea, la Kalende lui Streinu, o revistă mai convențională publicată în anii războiului.^[8][9]

La sfârșitul anului 1944, după lovitura de la 23 August, Tonegaru și Stelaru au devenit figuri dominante ale unei societati boeme centrate asupra restaurantelor din zona Gării de Nord, creând legături între ei și studenții Academiei de Arte din București.^[10] Sculptorul Ovidiu Maitec, care era familiarizat îndeaproape cu membrii acestui cerc, și-a reamintit: "Unul dintre [poeți] era îndrăgostit de o colegă de-a noastră. Povești cu tentative de sinucideri. Ne amuzam. Apăreau o vreme, apoi dispăreau.[...] Boemia pe atunci [...] era căutarea unei eliberari, a unei băi de sinceritate, și nu ipocrizie totală. Asta era nevoia acestei boemii. Nu neapărat a tipului marginalizat sau sărac. Ei credeau că sunt mult mai liberi, mult mai sinceri, mult mai autentici față de condiția lor, față de creația lor. Erau tipi fermecători, ca Tonegaru sau Stelaru, fermecători prin inteligența și jocul spiritului din nopțile de beție, în care se pierdeau, dar comunicau."^[10]

După ocuparea României de către Uniunea Sovietică, Constant Tonegaru a rămas avocat al libertății, alarmat de comunism și de începerea persecuției politice. În 1945, el, Chimet și Chihaia, după ce au asistat la debutul persecuției politice, au înființat Asociația "Mihai Eminescu", care a funcționat ca o organizație caritabilă ce a oferit fonduri pentru intelectualii anticomuniști marginalizați și a stabilit contacte cu aliații occidentali.^[1][7][11] Proiectul i-a implicat, de asemenea, pe Streinu, pe secretarul Nunțiaturii Catolice din România și pe tatăl lui Todorel Popa, medicul Grigore T. Popa, pe atunci decan al Facultății de Medicină.^[1][7] În același an, Tonegaru a primit Premiul scriitorilor tineri, acordat de Editura Fundațiilor Regale, o editură de prestigiu,^[2][3] pentru volumul de versuri "Plantații".^[1][2] Volumul a fost dedicat mentorului său, Streinu.^[2]

Activitățile lui Tonegaru l-au adus în atenția oficialilor. La sfârșitul anului 1946, după ce Grigore T. Popa a fost forțat să se ascundă, Tonegaru însuși s-a implicat în mai multe activități clandestine, organizând întruniri anticomuniste la care au participat sau au fost găzduiți intelectuali disidenți, cum ar fi Gheorghe Anghel, Petru Comarnescu, Vladimir Ghika și Dinu Pillat.^[1][7] Suspectând că locuința lui Tonegaru a fost pusă sub supraveghere, Asociația Eminescu a decis în cele din urmă să se despartă și să mențină activitatea la minimum, acordând asistență doar cazurilor disperate.^[1] Curând după ce regimul comunist a fost înființat la sfârșitul anului 1947 - începutul anului 1948, valul arestărilor a atins și membrii grupului, în timp ce Tonegaru a continuat să se expună.

În martie 1949, a fost arestat de poliția secretă a regimului, Securitatea. Acesta i-a descoperit numele în timp ce investiga conexiunile Bucureștiului cu mișcarea de rezistență armată. La sfârșitul anului 1948, Tonegaru a obținut un pachet de la Crucea Roșie belgiană pentru Teohar Mihadaș, poet și fost membru al Gărzii de Fier fasciste, care, la rândul lui l-a dăruit unui luptător anticomunist în Bistrița natală.^[1] Ulterior, prins de Securitate, Mihadaș a fost torturat până când și-a implicat conexiunile sale.^[1] Potrivit unei relatări, ofițerii de la Securitate care au percheziționat mansarda lui Tonegaru l-au tratat ca un instigator și, după ce au interpretat greșit o bucată de hârtie pe care poetul schițase o poezie intitulată "Pistolul lui Werther", l-au presat să predea pistolul și l-au bătut în mod repetat cu cravașa.^[1]

Odată dus la închisoare la Bistrița, Constant Tonegaru a fost atribuit ofițerului de Securitate Viorel Gligor, care l-a inclus în același lot cu alte aproximativ 75 de persoane, așa-numitul lot de partizani, toți fiind deja supuși bătăilor și forțați să-și mărturisească apartenența la organizația anticomunistă "Garda Albă", care urmărea să-l aducă înapoi pe regele Mihai I.^[1] Acuzat de "hrănirea banditilor", Tonegaru a ajuns când dosarul fusese deja încheiat și, prin urmare, a fost cruțat de violență, dar a fost obligat să-și petreacă detenția într-o celulă rece, unde putea doar să doarmă doar pe un pat de ciment.^[1] A fost reținut fără proces în următoarele opt luni, ceea ce a încălcat chiar legislația restrictivă adoptată de parlamentarii comuniști.^[1] Asociația Eminescu a fost în întregime condamnată de Securitate, care a considerat-o "un grup de sabotori și spioni care slujeau Vaticanul și alte puteri străine",^[7] în timp ce Tonegaru a fost oficial acuzat de "conspirație împotriva securității statului".^[12] Odată ce implicarea lor în activitățile Asociației a fost suspectată de securiști, atât Chihaia, cât și Chimet au fost forțați să iasă din viața profesională și și-au petrecut următorul deceniu în marginea societății.^[7][11] Potrivit criticului literar Paul Cernat, rezistența lui Tonegaru la interogatoriile violente le-a salvat viețile.^[11]

La sfârșitul anului 1949, a fost judecat la Cluj și condamnat la doi ani de închisoare, care a fost considerată o pedeapsă mai ușoară decât era de așteptat.^[1] În timpul procesului, Tonegaru a ridiculizat acuzațiile aduse împotriva lui, adresându-i judecătorului Zeno Barbu o promisiune că "pe viitor va căuta să ocolească pe cât îi va sta în putință zonele muntoase ale țării și că va umbla cu predilecție pe câmp".^[1] Tonegaru și tovarășii lui de suferință au fost înlănțuiți și duși la închisoarea din Aiud, o unitate care a găzduit o mare parte din fosta elită politică și socială a României.^[1] Folosind o versiune adaptată a codului Morse, pe care îl va bate în pereți, Tonegaru a aflat curând că îi are ca vecini pe Mircea Vulcănescu, Radu Demetrescu Gyr, Alexandru Constant, Ernest Bernea, Ghiță Popp, Nichifor Crainic.^[1]

Prost hrănit și expus la climatul rece, în cele din urmă Tonegaru s-a îmbolnăvit de o boală pulmonară marcată de crize severe de hemoptizie.^[1] Mama lui a făcut încercări repetate ca fiul ei să fie grațiat, dar nu a primit un răspuns favorabil.^[1] Dup doi ani, pentru a nu fi considerate responsabile pentru moartea sa, oficialii închisorii nu i-au mai prelungit sentința cu un an drept "pedeapsă administrativă" și i-au permis lui Tonegaru să plece.^[1] Poetul a murit curând, ca urmare a complicațiilor, și a fost înmormântat la cimitirul Sfânta Vineri din București.^[1] Criticul Ioan Stanomir menționează o "umilire finală" la care regimul l-a expus pe Tonegaru, episod relatat de Chihaia, care a fost prezent la înmormântare: trupul poetului s-a descompus în casă în timpul celor patru sau cinci zile cât i-a luat Primăriei să-i aloce un sicriu, iar cel pe care l-a trimis în cele din urmă, a fost semnificativ mai scurt decât era necesar.

Opera:

• Plantații, București, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1945
• Steaua Venerii, ediție îngrijită și prefață de Barbu Cioculescu, București, Editura pentru Literatură, 1969
• Plantația de cuie, ediție, studiu critic, note și variante de Barbu Cioculescu, București, Editura Vinea, 2003

Constant Tonegaru
Poetul Constant Tonegaru
Date personale
Născut	26 februarie 1919  Galați, România
Decedat	10 februarie 1952 (32 de ani)  București, Republica Populară Română
Cauza decesului	boală pulmonară[*]
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	poet, jurnalist, activist, funcționar public
Limbi	limba română
Activitatea literară
Activ ca scriitor	1936–1950
Mișcare/curent literar	avangardă, decadentism, suprarealism, Sburătorul, Albatros, Kalende
Specie literară	Genul liric
Operă de debut	1942 - în revista „Expresul”
Opere semnificative	„Plantații”
Note
Premii	Premiul Editurii Fundației Regale pentru Literatură și Artă

·         1921 - S-a născut Betty Hutton (Betty June Thornberg), cântăreaţă americană.

·         1924 - S-a născut Silvio Varviso, dirijor elveţian, şef de orchestră la Opera Regală din Stockholm (1965-1972), director general al Operei de Stat din Stuttgart (1972-1978).

* 1925: Nicolae Dinculeanu (n. 26 februarie 1925, Padea, Dolj) este un matematician american de origine română, membru de onoare al Academiei Române (din 2003).^[1] Profesor universitar la București și la Gainesville (Florida), are contribuții importante în analiza matematică, teoria măsurii și integrării, teoria ergodică, spații de funcții, procese stochastice.

Urmează școala primară în satul natal, ca în 1943 să fie absolvent al Liceului militar din Craiova În 1943 și 1945 a urmat Școala de Artilerie din Pitești.

În perioada 1946 - 1950 frecventează Politehnica, secția Electrotehnică și obține titlul de inginer electrician. Simultan a urmat și Facultatea de Matematică și Fizică a Universității din București, secția Matematică. În 1965 obține doctoratul în matematică la Universitatea din București. [1]

În perioada 1951 - 1955 este asistent la Institutul de Construcții din București.

Între 1950-1976 ocupă succesiv postul de asistent, lector, conferențiar și profesor la Universitatea din București. Concomitent a activat și în cadrul Institutului de Matematică al Academiei ca director adjunct (1965-1975).

Începând cu 1966, predă cursuri speciale la Universitatea din Ottawa. Matematician român stabilit în S.U.A. (1976), Professor Emeritus Florida University.

Contribuțiile sale vizează în analiza matematică: teoria măsurării și integrării, teorema lui Lebesgue, teorema lui Radon-Nikodym, teorema lui Riesz-Kakutani. A stabilit aplicații privind reprezentarea grupurilor compacte și măsura lui Haar pe grupuri compacte.

În teza sa de doctorat (susținută în 1957, sub îndrumarea prof. Octav Onicescu^[2]) a tratat spațiile Orlicz ale câmpurilor vectoriale definind măsura vectorială. A demonstrat că orice măsură vectorială Baire fără variație finită este regulată.

Împreună cu Ciprian Foiaș a efectuat cercetări în domeniul calculului integral.

Domeniile de cercetare în care a publicat peste 80 de lucrări sunt grupate în lucrări stiințifice, monografii și manuale: Teoria măsurii și integrării; Teoria ergodică; Spații de funcții; Procese stochastice; Didactica matematică.

Dintre lucrări:

• Spații Orlicz de câmpuri de vectori (1957), teza sa de doctorat
• Manual de analiză matematică, în colaborare cu Miron Nicolescu și Solomon Marcus (1962 - 1964)
• Teoria măsurii și funcții reale, Editura Didactică și Pedagogică, 1964
• Elemente de Analiză Matematică Manual pentru clasa 11-a, in colaborare cu Eugen Radu Editura Didactică și Pedagogică, 1961
• Integrarea pe spații local compacte, Editura Academiei Române, 1965
• Vector Measure, Pergamos Press, Oxford, 1967
• Integration on Locally Compact Group, Editura Academiei și Noordhoff, Leyden, 1974
• Analiza matematică, manual universitar, Editura Didactică și Pedagogică, 1962 București.

Lucrările lui Nicolae Dinculeanu se caracterizează prin construcția științifică gradat ordonată a ideilor și rigurozitate.

„Manualul meu de Analiză Matematică pentru liceu a fost tipărit și în limba maghiară pentru elevii maghiari din România. La fel și în limba germană”, precizare făcută de profesorul Nicolae Dinculeanu în răspunsul la o scrisoare de felicitare, februarie 2015.

Nicolae Dinculeanu
Date personale
Născut	26 februarie 1925 (94 de ani) Padea, județul Dolj
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Ocupație	matematician
Activitate
Rezidență	România,  SUA
Instituție	Universitatea din București University of Florida, Gainesville, Florida
Alma Mater	Universitatea din București
Conducător de doctorat	Octav Onicescu
Cunoscut pentru	Contribuții în analiza matematică, teoria măsurii și integrării, teoria ergodică, procese stochastice
Premii	Titlul Doctor Honoris Causa - Universitatea din Craiova 1995; Titlul Doctor Honoris Causa - Universitatea din București 2003; Decorat cu Ordinul Național „Steaua României” în grad de Cavaler, București 2007.
Membru de onoare al Academiei Române

·         1926 - S-a născut istoricul Gheorghe Platon, membru al Academiei Române, membru fondator al Fundaţiilor "Nicolae Iorga", "Nicolae Titulescu", "A.D.Xenopol". Personalitate de marcă a ştiinţei istorice româneşti contemporane, Gheorghe Platon s-a născut la 26 februarie 1926, la Buhuşi, judeţul Bacău. Istoria modernă a României a constituit obiectul de studiu al academicianului, cercetare concretizată în peste 300 de titluri de monografii, manuale, articole, culegeri de documente, la care se adaugă 250 de recenzii şi articole. În 1985 a consacrat istoriei moderne a românilor o sinteză, prima de acest gen în istoriografia recentă. Timp de o jumătate de secol s-a dedicat nu doar studiului istoriei, ci şi formării de noi generaţii de dascăli şi cercetători. Gheorghe Platon a fost membru al Consiliului Naţional al Istoricilor din România, al Societăţii de Ştiinţe Istorice, al Comisiei de Istorie a Relaţiilor Internaţionale de la Milano, membru fondator al fundaţiilor „N. Iorga”, „N. Titulescu”, „A.D. Xenopol” şi preşedinte al părţii române a Comisiei mixte româno-polone a Academiei Române. Membru corespondent (13 noiembrie 1990) şi membru titular (31 mai 1993) al Academiei Române. Academicianul Gheorghe Platon a fost director onorific al Bibliotecii Academiei Române, Filiala Iași până în anul 2003. A donat toate lucrările care îi aparţin pe măsura apariţiei acestora. De asemenea, a cerut sprijinul colegilor din sistemul academic şi universitar ieşean pentru îmbogăţirea colecţiilor bibliotecii. După încetarea din viaţă, în anul 2006, o parte din biblioteca personală a profesorului, însumând 2485 de titluri, ne-a fost donată, în anul 2007, de către fiul domniei sale, profesorul universitar Alexandru-Florin Platon.

·         1928 – S-a nascut  in localitatea  Vacherie, in statul  Louisiana, muzicianul american de R&B  si rock and roll  Antoine Dominique “Fats” Domino Jr. Dintre compozitiile interpretate cunoscute in intreaga lume amintim:”Blueberry Hill”.Este unul dintre pionierii muzicii  rock. A fost inscris in Hall of Fame Rock and Roll in anul 1986.

·         1930 - S-a născut Chic Hetti, vocalist american (The Playmates).

·         1930: Lazar Berman, pianist rus (d. 2005)

·         1932:  Johnny Cash (n. 26 februarie 1932 – d. 12 septembrie 2003) a fost un solist vocal, chitarist și compozitor american de muzică country, considerat a fi unul dintre cei mai influenți muzicieni americani ai secolului XX. Cash a fost cunoscut datorită vocii sale grave, joase de bariton, sunetul și senzația unui “tren de marfă” pe care o crea trupa sa Tennessee Three, precum și pentru atitudinea și stilul său de îmbrăcăminte întunecat, ce i-a câștigat renumele de “Man in Black” (“Omul în negru”). El își începea concertele cu tradiționala introducere: “Hello, I'm Johnny Cash!” (“Bună, sunt Johnny Cash!”).

Majoritatea muzicii lui Cash, în special cea de la sfârșitul carierei sale, evoca teme triste, de suferință morală și de salvare. Printre piesele sale de referință se numără: “I Walk the Line”, “Folsom Prison Blues”, “Ring of Fire”, “Get Rhythm”, “That Old Wheel” (un duet cu Hank Williams Jr.), “Cocaine Blues” și “Man in Black”. El a înregistrat de asemenea și câteva piese cu conținut comic precum: “One Piece at a Time”, “The One on the Right Is on the Left”, “Dirty Old Egg-Sucking Dog”, “A Boy Named Sue”, un duet cu June Carter intitulat “Jackson”, precum și diferite piese “de tren” cum ar fi “Rock Island Line” și “Orange Blossom Special”.

De-a lungul carierei sale de aproape 50 de ani, Cash a vândut peste 90 de milioane de albume și a ajuns să ocupe “o poziție de vârf în istoria muzicii”.

·         1935 - S-a născut artistul plastic Napoleon Tiron.

* 1935: Azzedine Alaïa (عز الدين عليّةPronunție în franceză: /aze'din ala'ja/, pronunție: Alaya: n. 26 februarie 1935,^[1][2] Tunis, Protectoratul Francez al Tunisiei[*]^[3] – d. 18 noiembrie 2017,^[3] Paris, Franța^[3]) a fost unul dintre cei mai reprezentativi designeri haute couture, de origine tunisiană, a cărui carieră a luat avânt în anii 1980.

Azzedine Alaia s-a născut în Tunis, Tunisia, pe 26 februarie 1935. În drumul spre design, modă și carieră a fost inspirat de sora lui geamănă și de mătusă lui: „Îmi amintesc de mătușa mea, care era dansatoare, și era atât de elegantă. Se îmbrăca în stil european. Avea o croitoreasă care făcea copii după ținute Dior. Îmi amintesc foarte bine o haină a ei roșie, cu catarame, și cu revere din astrahan. Îmi aduc aminte că, atunci când ieșeam cu ea pe strada, oamenii o aplaudau. Iar apoi am fost fascinat de hainele Dior și Balenciaga, pe care le vedeam în reviste. Și mă tot întrebam cum funcționa totul: taliile marcante, umerii rotunjiți, cusăturile? Cum era să fii în spatele acestor capodopere? Îmi doream să înțeleg tot ce se afla în spatele unei haine.”

Un francez, prieten al familiei lui Azzedine, îi punea la dispoziție acestuia editoriale de modă și copii ale revistelor Vogue. A intrat mai apoi și a studiat la Școala de Arte Frumoase (École des Beaux-Arts) din Tunis, unde s-a pregătit pentru a deveni sculptor. Studiile de sculptură l-au condus spre creațiile sculpturale și proporțiile care l-au consacrat: „Am învățat anatomie, proporții și echilibru. Acum, când trebuie să-mi ajustez creațiile pe modele, este ca și cum aș lucra în lut.”

* 1936: Bent Løfqvist-Hansen (n. 26 februarie 1936 în Copenhaga) este un fost fotbalist danez care a jucat pe postul de atacant.

·         1940: S-a născut Alexandru Repan, actor român de teatru și film. Actorul Alexandru Repan a fost decorat la 13 decembrie 2002 cu Ordinul National  Serviciul Credincios   în grad de Cavaler, alături de alți actori,„pentru devotamentul și harul artistic puse în slujba teatrului romanesc, cu prilejul împlinirii unui veac și jumătate de existență a Teatrului Național din București”.

* 1940: Mihai Olos (n. 26 februarie 1940, Ariniș, Maramureș — d. 22 februarie2015, Amoltern, Germania) a fost un artist plastic român contemporan^[1], integrând în opera sa elemente de experiment^[2] (happening), desen, pictură, sculptură, artă digitală.
Al doilea fecior al în familiei, Mihai Olos s-a născut în satul Ariniș(Ardihat), Maramureș, zona (sub) Codru, zonă cu puternice tradiții etno-folclorice. Tatăl său, Mihai, căruia i se spunea în sat Mihaiu Florii Vilii, era localnic din moși-strămoși, țăran și negustor de vite (tușer). Pe linie maternă, Mihai tatăl îl avusese de unchi pe George Pop de Băsești. Avea prieteni din toate părțile țării, care îl căutau și acasă, viitorul artist fiind de față la discuțiile lor. Pentru că a refuzat să intre cu pământul în gospodăria colectivă, i se confiscă pământul din hotar și i se interzice să facă negoț pe motiv de speculă. Mama sa, Ana – „artista familiei”, din neamul Borșa, familie țărănească de origine voevodală – se trăgea din Poiana Codrului (Iegheriștea tânără), zonă renumită pentru păduri și arta cioplitului, unde copilul Mihai va petrece multe veri.  De la mama sa și de la femeile cu care se întâlneau la șezătorile din sat viitorul artist s-a familiarizat, a deprins să înțeleagă și să aprecieze variatele forme ale artei populare. Copilăria fericită în cadrul familiei și a satului în care tradițiile strămoșești se păstraseră vii, este brusc curmată de moartea mamei în 1950.
Absolvind primele șapte clase la școala din Ariniș, în 1953 pleacă la Baia Mare, unde era deja elev fratele său mai mare, Vasile. Se înscrie la Liceul „Gheorghe Șincai” și neavând drept la bursă, se întreține singur din meditații, iar în vacanțe fiind curier la ziarul local și achizitor la tabăra de vară. După liceu, este învățător suplinitor în Țara Oașului – zonă etnografică ce va lăsa o adâncă amprentă asupra sa. Acolo întâlnește intelectuali ascunși la marginea țării din pricina persecuțiilor politice. În 1959 pleacă la Cluj și se înscrie la Insitutului pedagogic pentru învățători, ca apoi să se transfere la Institutul pedagogic de 3 ani, secția de pictură (absolvită în 1963), unde îl are profesor pe pictorul de artă monumentală Coriolan Munteanu. În perioada studenției, pe lângă marile personalități trăind în Cluj, ca Ion Agârbiceanu, Lucian Blaga etc., cunoaște numeroși tineri pictori sau poeți din generația sa, care îi vor fi prieteni mai apoi. La Institutul „Ion Andreescu” consultă albume de artă modernă și audiază conferințele ținute de critici de artă printre care și Petru Comarnescu, viitorul său susținător.
După absolvirea institututlui în 1963, devine profesor de desen la Școala Populară de Artă din Baia Mare, centru artistic cu veche tradiție, unde în conducerea filialei erau pe atunci sculptorul Geza Vida, pictorița impresionistă Ligia Agricola și graficanul Paul Erdös, care impun o orientare spre arta oficială, de propagandă a regimului. Alți membri ai centrului fiind mai vârstnicul Andrei Mikola, Iosif Balla, Alexandru Șainelic, Traian Hrișcă etc., alăturându-li-se absolvenții de la București Nicolae Apostol și Ilie Cămărășan în 1965. Pe parcurs, vor veni și alți absolvenți de la Cluj și București.
Programul de după amiază la Școala Populară de Artă îi permite să lucreze în timpul liber. Pictează și desenează, dar neavând atelier, se implică mai mult în viața literară, frecventând cenaclurile din oraș și județ, scriind și publicând poezii și desene în ziarul local, în suplimentul lui literar, în antologii locale și revistele din țară. După căsătoria sa cu Ana, asistentă la Insitutul pedagogic local, i se repartizează, în 1965, o locuință și unul din atelierele de la colonia pictorilor, având astfel posibilitatea să lucreze mai intens. Urmărind îndeaproape activitatea colegilor săi, publică interviuri, recenzii, glose de artă și articole despre folclor. Va da și numeroase interviuri care vor apărea în diferite reviste din țară. Participă la expozițiile județene (la care expusese și ca student) și are primele sale expoziții personale la Baia Mare, Borșa, București (v. 2). Călătorește deseori la București unde are prieteni și cunoaște numeroși artiști plastici, printre care sculptorul Ion Vlasiu, pictorul Constantin Dipșe, la fel și poeți importanți ca Ion Papuc, Gheorghe Pituț, Nichita Stănescu, Ion Horea. La expozițiile din capitală, este remarcat de Petru Comarnescu, devenit principalul său susținător, și de alți critici și istorici de artă români (Ion Frunzetti, Nicolae Argintescu-Amza, Olga Bușneag, Constantin Prut, Alexadra Titu etc., iar mai târziu, Mihai Drișcu. V. bibliografia) . Cu ocazia Colocviului Brâncuși din 1967, prezentat de Petru Comarnescu, îi va cunoaște și pe cei mai imprortanți brâncușologi străini, între care Carlo Giulio Argan, Palma Buccarelli (reîntâlniți apoi la Roma) și pe Carola Giedeon Welcker, pe care o va vizita mai târziu acasă la ea în Elveția.

Remarcat în țară încă de la primele sale expoziții de critici importanți, inclus în cărți de referință precum Pictura românească în imagini de Marin Mihalache (1970),  Dicționarul artiștilor contemporani  contemporană a lui Octavian Barbosa (1975), iar apoi în Dicționarul de artă modernă a lui Constantin Prut (1982) și în 13 pictori contemporani  de Alexandra Titu (1983), călătoriile și contactele sale cu personalități din Occident și din țară au ca efect  supravegherea sa îndeaproape de către organele de securitate locale. Așa cum s-a văzut în secțiunile „Efemeristul” și „Oșanul” ale dosarului său de urmărire expus la expoziția retrospectivă de la Muzeul Național de Artă Contemporană (mai 2016 – noiembrie 2017), e înconjurat de informatori, corespondența sa e cenzurată, convorbirile telefonice înregistrate și transcrise. Pentru a i se minimaliza importanța și contracara influența, se încearcă discreditarea lui, de pildă într-un articol de Romulus Zaharia apărut în cotidianul local, privarea de mijloace de susținere a familiei care are de acum trei copii, prin  concedierea sa de la Muzeul Județean în 1984, ceea ce îl obligă să recurgă la realizarea obiecte artizanale (de ex. mărțișoare, ilustrate, cravate etc.) care să fie vândute la magazinul Fondului Plastic din localitate.

După călătoriilor sale în străinătate unde a avut ocazia de a vedea ce perspective au artiștii de valoare, situația sa de acasă i se pare din ce în ce mai lipsită de orizont. Schimbarea de perspectivă se vădește și în lucrările sale din seria de picturi intitulată „Mătrăguna”, pe o temă de magie folclorică, tratată și de Mircea Eliade (o parte expuse  în 1982, la Muzeul Literaturii Române), reflectând o viziune formală nouă, pe de o parte, sub influența expresionismului german, pe de altă parte oglindind propria criză artistică din care încearcă să se salveze prin creație. Nu e de mirare că Olga Bușneag și-a intitulat recenzia le expoziție „Infernul în iarbă”.

Situația sa materială înrăutățindu-se recurge la realizarea unor lucrări ce nu necesită o investiție financiară. În 1984 participă la un simpozion de la fabrica „Faimar” din Baia Mare, realizând din ceramică variante bi-  și tridimensionale, de diferite mărimi, ale modulului său, dar și o serie de obiecte pictate, la și fel o lucrare decorativă de dimensiuni mai mari reprezentând structura Orașului Universal. Apoi, în urma articolelor sale despre modă, realizează o serie de rochii cu materiale pictate de el  și cusute la mașină de el însuși, repectând croiul costumelor populare. Prezentarea lor nu se bucură de niciun ecou local, astfel că se cumpără doar două sau trei rochii dintre cele predate la galeria de artă locală.

Desenatul cu tuș negru pe blocuri mici de hârtie devine o activitate permanentă, ceea ce va duce la realizarea unei ample expoziții, acoperind întregul spațiu al clădirii centrale din Colonia pictorilor: „desemnul continuu”.

Cu ocazia plecării în Germania din 1988, pregătește o expoziție cu picturi și sculpturi în lemn care va fi deschisă la Nijmegen, Olanda, cu primul catalog cuprinzător și tipărit în condiții excelente, cu prefață a directorului muzeului, Hans Van den Grinten. Astfel că în iarna lui 1989, nu este în țară în timpul evenimentelor din decembrie 1989.

La întoarcerea în țară după expoziția din Olanda, va încerca să se implice în politică, alăturându-se prietenilor săi ca susținător al reînviatului Partid Național Țărănesc Creștin și Democrat. Dar este dezamăgit și descurajat de evenimentele din țară. În urma unor tracasări locale, se decide să se stabilească în Germania. După divorțul în 1993 de prima soție, se va căsători cu d-na Helga Fessler. Nu renunță însă la cetățenia română și  își păstrează atelierul său de la Colonia pictorilor din Baia Mare, contribuind în continuare cu lucrări la expozițiile de artă  regionale. Parcticipă la diferite expoziții din țările învecinătate,  ca de pildă la Vác în Ungaria sau la Murska Sobota în Slovenia, unde este primit ca unul dintre cei mai reprezentativi artiști contemporani. Cu ocazia împlinirii vârstei de 70 de ani, i se organizează o expoziție aniversară la Baia Mare și o amplă expoziție la Muzeul Bruckental din Sibiu. Se stinge din viață la 22 februarie 2015 la reședința sa din Amoltern, satul Endigen, unde este și înhumat. Extensiva expoziția retrospectivă organizată de echipa de la MNAC din București  (mai 2016 – octombrie 2017) a fost primul prilej de a oferi o vedere de ansamblu asupra operei sale polimorfe și să-i asigure începutul unei recunoașteri ca un artist important nu doar în contextul artei plastice românești, ci și în galeria artei contemporane

Mihai Olos
Date personale
Născut	26 februarie1940 Ariniș, România
Decedat	22 februarie 2015 (74 de ani) Amoltern, Germania
Părinți	Mihai și Ana
Naționalitate	România
Cetățenie	română
Ocupație	sculptor[*] pictor desenator[*]
Activitate
Domeniu artistic	pictură, sculptură, desen, happening, Fluxus, artă digitală,
Studii	Institut Pedagogic, Institutul de Arte Plastice Ion Andreescu din Cluj Napoca 1963 – 1968 Profesor de desen la Școala Populară de Artă din Baia Mare 1977 – 1978 Docent pentru sculptură și arhitectură în lemn la Institutul de Artă și Comunicație Vizuală al Universității Justus Liebig din Gießen, Germania
Mișcare artistică	expresionism abstract
Opere importante	Matraguna, OlosPolis, Orașul Universal
Influențat de	Joseph Beuys, Constantin Brâncuși
Premii	1970 Premiul Tineretului al Uniunii Artiștilor Plastici din România 1984 Premium Flacăra 1985 Primul Premiu – Simpozion de Ceramică, Baia Mare 1985 Medalia de Argint – Muzeul Fuji, Tokio 2010 Marele Premiu pentru Arte Plastice 2010 - UAP Baia Mare 2012 Diploma de excelență pentru întreaga activitate desfășurată în serviciul artei. Uniunea Artiștilor Plastici din România.
Site oficial	http://www.olos.ro

·         1943 - S-a născut Paul Cotton, chitarist şi vocalist american (Poco).
* 1943: Charles P. (Chuck) Thacker (n. 26 februarie 1943, Pasadena, SUA – d. 12 iunie 2017,^[1][2] Palo Alto, SUA) a fost un informatician american.

Thacker a absolvit fizica la Universitatea California, Berkeley în 1967 și s-a alăturat „proiectului Genie” la aceeași universitate în 1968. Butler Lampson, Thacker, și alții au plecat de acolo și au format Berkeley Computer Corporation, unde Thacker a proiectat procesorul și sistemele de memorie. Deși BCC nu a avut succes comercial, grupul de ingineri de acolo a stat la baza Laboratorului de Sisteme de Calcul de la Xerox Palo Alto Research Center (PARC).^[3]

Thacker a lucrat la PARC în anii 1970 și în anii 1980, fiind lider de proiect pentru proiectul calculatorului Xerox Alto, a fost coinventator al tehnologiei de rețele locale Ethernet, și a contribuit la multe alte proiecte, inclusiv la realizarea primei imprimante laser.

În 1983, Thacker a fondat Centrul de Cercetări în Sisteme (SRC) la Digital Equipment Corporation (DEC), și în 1997, s-a alăturat Microsoft Research și a ajutat la înființarea Microsoft Research Cambridge la Cambridge, Anglia.

Întors în Statele Unite, Thacker a proiectat hardware-ul pentru Tablet PC, pe baza experienței acumulate cu Dynabook la PARC.

ACM i-a acordat Premiului Alan Mathison Turing pe anul 2009 pentru realizarea Alto și pentru contribuțiile aduse Ethernetului și proiectului Tablet PC.

·         1945 - S-a născut Mitch Ryder (William Levise), cântăreţ şi compozitor american (Detroit Wheels).

·         1945 - S-a născut Bob "Bear" Hite, vocalist şi muzicuţist american (Canned Heat).

·         1947: Irina Gărdescu (n. 26 februarie 1947, București) este o actriță de film, radio și voce română.

Irina este fiica actorului Nicolae Gărdescu. A debutat în film cu rolul principal din La patru pași de infinit (1964), film regizat de Francisc Munteanu,^[1] impresionând prin dezinvoltura și naturalețea sa. A renunțat să termine liceul, alegând să urmeze cariera de actriță de film.^[2]

După 1975, împreună cu mama și sora sa, a părăsit țara și s-a stabilit în Statele Unite ale Americii.^[3] Actualmente, locuiește și activează în Franța, având propria sa afacere.

A fost invitată specială a Festivalului de film Transilvania,^[4] unde a participat la prezentarea specială a filmului său de debut, La patru pași de infinit, în fața publicului de la festivalul clujean. În interviuri a menționat că, deși nu urmărește a se întoarce la film, nu exclude posibilitatea dacă i se oferă „un rol interesant”

Filmografie:

• La patru pași de infinit (1964) - Ana, fiica dr. Coman
• Gaudeamus igitur (1965)
• Ultima noapte a copilăriei (1966) - Mina
• Cerul începe la etajul III (1967) - Ana
• Pokolrév (1969)
• Castelul condamnaților (1969) - Eva
• Mihai Viteazul (1971) - contesa Rossana Viventini
• Puterea și adevărul (1971)
• Adio, dragă Nela (1972)
• Trei scrisori secrete (1974)^[7]
• Mușchetarul român (1975) - Anca
• Dimitrie Cantemir (1975) - Anca

Irina Gărdescu
Irina Gărdescu
Date personale
Născută	26 februarie 1947 (72 de ani)  București, România
Cetățenie	România
Ocupație	actriță actriță de film[*]

·         1947 - S-a născut Sandie Shaw (Sandra Goodrich), cântăreaţă britanică.
* 1948: Florin Bordeianu (n. 26 februarie 1948, Beșenova Nouă, județul Timiș), mai cunoscut ca Moni (Mony) Bordeianu, este un cântăreț și compozitor român de muzică rock. S-a remarcat în anii '60, în perioada în care a fost solistul vocal al binecunoscutei formații Phoenix.

Moni Bordeianu este unul dintre primii vocaliști din România care a abordat „muzica tânără”, așa cum a fost denumită începând cu 1961–62, de fapt muzică beat, de proveniență occidentală, influențată de formații din invazia britanică, precum The Shadows, The Beatles sau The Rolling Stones. Una dintre primele trupe autohtone care avea un repertoriu format din piese de acest stil este grupul Sfinții din Timișoara, ce și-a schimbat numele, după primii ani de activitate, în Phoenix. Bordeianu s-a alăturat formației timișorene, chiar de la înființarea acesteia, în 1962. După o foarte scurtă perioadă în care a cântat la tobe, a devenit principalul solist al grupului, rol pe care îl va avea până în 1970, când emigrează în Statele Unite ale Americii.^[1] Aparițiile scenice ale lui Moni alături de Phoenix au fost influențate de Mick Jagger de la The Rolling Stones, solistul român declarându-se un mare admirator al acestuia.^[2] Florin Bordeianu și Nicolae Covaci sunt compozitorii tuturor pieselor originale din primii ani ai Phoenix-ului, cunoscuți și ca „perioada beat”. De asemenea, Moni a scris texte pentru câteva cântece. Prima compoziție a tandemului Covaci/Bordeianu a fost „Știu că mă iubești (și tu)”, înregistrată în 1964 în studiourile Radio România.^[3] Primele două materiale discografice Phoenix, discurile EP Vremuri din 1968 și Totuși sunt ca voi (sau Floarea stâncilor), apărut în anul următor, au fost înregistrare cu Moni Bordeianu la voce și conțin șase compoziții semnate de același tandem Covaci/Bordeianu.^[4][5] Textul melodiei „Nebunul cu ochii închiși” (de pe al doilea EP) a fost scris de Bordeianu, fiind inspirat de „The Fool on the Hill” din repertoriul The Beatles. Spre deosebire de piesa formației engleze, nu se invocă figura unui nebun vizionar, ci este o referire la adresa lui Nicolae Ceaușescu.^[6] Tot în această perioadă, Moni a realizat, împreună cu Phoenix, poemul rock Omul 36/80, cu care a avut câteva reprezentații.^[7] Plecarea sa din formație, în 1970, marchează sfârșitul primei perioade Phoenix.

Bordeianu a revenit în Phoenix în 1977, în Germania de Vest, trupa având o altă componență (Nicu Covaci fiind singurul membru rămas din anii '60). A cântat cu Phoenix doar până în 1978, an în care grupul s-a destrămat.^[8] Pe parcursul anilor '80 a avut câteva colaborări cu foști membri Phoenix. A realizat în nume propriu un disc single cu titlul She Is an Angel (from Outer Space). Materialul a apărut la casa de discuri Night Records, în 1984, în Germania Federală și Franța. Conține două piese compuse de solist, cu aportul lui Josef Kappl.^[9] Imediat după Revoluția din 1989, Bordeianu a înregistrat împreună cu Erlend Krauser melodia „Păsări albe”, dedicată Revoluției și românilor ce au participat la înfăptuirea acesteia. După 1990, a colaborat din nou cu Phoenix, însă sporadic. În 1998 a fost lansat albumul de restituiri Vremuri, anii 60..., ce conține vechi piese Phoenix înregistrate cu Moni, o parte dintre acestea publicate în premieră cu această ocazie.^[10] În noiembrie 2008 a apărut albumul Back to the Future..., un material cu înregistrări noi, editat sub titulatura Phoenix & Mony Bordeianu.^[11] Solistul a fost invitat în spectacolele formației prilejuite de aniversările de 40, 45, 50 și 55 de ani. În 2016, la Editura Integral din București, a fost publicată cartea biografică „Nebunul cu ochii închiși. Mony Bordeianu în dialog cu Doru Ionescu”

·         1953 - S-a născut Jim Crichton, basist, clăpar şi compozitor canadian (Saga).

·         1954 - S-a născut Michael Bolton, cântăreţ şi compozitor american.
* 1954: Recep Tayyip Erdoğan (pronunțat: [ɾeˈd͡ʒep tɑjˈjip ˈæɾdo(ɰ)ɑn]; n. 26 februarie 1954,^[1] Kasımpaşa[*], Istanbul, Turcia) este al 12-lea președinte al Turciei, fost prim-ministru al Turciei între 2003 și 2014 și fost președinte al Partidului Dreptății și Justiției Adalet ve Kalkınma Partisi, abreviat AKP. În trecut a mai ocupat și funcția supremă la primaria generală din Istanbul când a candidat din partea partidului Prosperității (Refah Partisi ce îl avea ca presedinte pe controversatul Necmettin Erbakan)

Erdoğan s-a născut în cartierul Kasîmpașa din Istanbul, Turcia dupa ce s-a mutat familia lui din Rize. La 11 august 2004 într-o vizită pe care o face în Georgia, Erdogan afirma: „și eu sunt georgian, familia mea a emigrat din Batum la Rize și era o familie georgiană”. De asemenea, în 2007 într-o emisiune de la postul TV NTV, Erdogan afirma, însă că este turc. Erdoğan provine dintr-o mare familie musulmană, care este stabilită în jurul orașului Trabzon. Erdoğan și-a petrecut prima parte a copilăriei la Rize, unde tatăl său lucra în cadrul Gărzii de Coastă turcești. Familia sa a revenit la Istanbul când Erdoğan avea 13 ani. Ca adolescent, a fost nevoit să vândă pe străzile din Istanbul limonadă și covrigi cu susanpentru a câștiga un ban în plus. A făcut liceul de predicători musulmani (Istanbul Imama hatip lisesi) pe care l-a absolvit în 1973.

Primele clase de școală le-a urmat la școala Piyale Pașa. După absolvirea școlii religioase în 1973 (în limba turcă Imam hatip okulu) a studiat managementul la Universitatea Marmara, în cadrul Facultății de Economie și Științe Administrative.

În 1969, la vârsta de 15 ani, jucând fotbal, a obținut 1.000 de lire în urma transferului la clubul Camialtı Spor, devenind fotbalist profesionist, ulterior transferându-se la clubul de fotbal Istanbul Elektrik Tramvay ve Tünel (IETT). În 1976 Erdoğan a devenit campion în cadrul acestui club, când au câștigat trofeul. A continuat fotbalul la echipa Erokspor. Astăzi stadionul din Kasimpasa unde a activat și ca fotbalist îi poartă numele.

După lovitura de stat militară din 12 septembrie 1980, Erdoğan a decis să se ocupe de politică.

În 1977 a cunoscut-o pe Emine Gulbaran (născută în 1955 în Siirt) și la 4 iulie 1979 s-a căsătorit cu ea. Au doi fii (Ahmet Burak și Necmetin Bilal) și două fiice (Esra și Sümeyye).

* 1954: Ernst August, Prinț de Hanovra, Duce de Brunswick și Lüneburg(Ernst August Albert Paul Otto Rupprecht Oskar Berthold Friedrich-Ferdinand Christian-Ludwig Prinz von Hannover Herzog zu Braunschweig und Lüneburg Königlicher Prinz von Großbritannien und Irland;^[2] n. 26 februarie 1954) este șeful casei de Hanovra^[3][4], o ramură mai tânără a Casei de Welf, și pretendent la tronul fostului regat de Hanovra și a ducatului de Brunswick. Este al treilea soț al Prințesei Caroline de Monaco, sora Prințului Albert al II-lea de Monaco. Are o avere estimată în 2010 la 5 miliarde £

Ernst August s-a născut la Hanovra, fiind fiul cel mare al lui Ernest Augustus al IV-lea, Prinț de Hanovra (1914–1987) și al primei lui soții, Prințesa Ortrud de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (1925–1980). A fost botezat Ernst August Albert Paul Otto Rupprecht Oskar Berthold Friedrich-Ferdinand Christian-Ludwig.^[1] Ca moștenitor pe linie masculină al regelui George al V-lea de Hanovra (și deci descendent al regelui George al III-lea al Marii Britanii) Ernst August este șeful Casei de Hanovra.

Titlul de Prinț al Marii Britanii și Irlandei a fost acordat ad personamtatălui său și fraților tatălui său de către regele George al V-lea al Regatului Unit la 17 iunie 1914.^[6] Tatăl său a fost deposedat de acest titlu prin Actul de la 30 noiembrie 1917 emis de regele George al V-lea.^[7]

La 29 august 1931, bunicul său Ernest Augustus, Duce de Brunswick, ca șef al Casei de Hanovra, a declarat reluarea formală, pentru sine și urmașii săi dinastici, de utilizare a fostului său titlu princiar britanic ca al doilea titlu pretins.^[8]

Ernst August este, de asemenea, strănepot al ultimului împărat german Wilhelm al II-lea. Până la căsătoria cu Prințesa Caroline, a fost al 385-lea în ordinea succesiunii la tronul britanic. După căsătoria cu Caroline, care este romano-catolică, a fost exclus din ordinea succesiunii până în 2015, când s-a modificat legea succesiunii la tronul britanic, permițându-le persoanelor căsătorite cu romano-catolici să rămână în ordinea succesiunii. Copiii lui sunt de asemenea în ordinea succesiunii la tronul britanic, nefiind catolici.

De asemenea, Ernst August este nepot de soră al Fredericăi de Hanovra(1917–1981), Regina Greciei, și deci văr primar cu Constantin al II-lea al Greciei și cu sora acestuia, Regina Sofía a Spaniei.

Ernst August s-a căsătorit de două ori:

• în 1981 cu Chantal Hochuli (n. 2 iunie 1955 la Zürich). Au divorțat în 1997. Au doi fii:
  • Prințul Ernst August (n. 19 iulie 1983)
  • Prințul Christian (n. 1 iunie 1985)
• în 1999 cu Prințesa Caroline de Monaco, care era însărcinată la vremea respectivă cu fiica lor:
  • Prințesa Alexandra Charlotte Ulrike Maryam Virginia (n. 20 iulie 1999)

În septembrie 2009 s-a scris în presa franceză și engleză că Ernst August s-a despărțit de soția sa Caroline, care s-a întors la Monaco

Ernst August
Monograma lui Ernst August și a Carolinei de Monaco
Date personale
Nume la naștere	Ernst August Albert Paul Otto Rupprecht Oskar Berthold Friedrich-Ferdinand Christian-Ludwig[1]
Născut	26 februarie 1954 (65 de ani) Hanovra, Saxonia, Germania
Părinți	Ernest Augustus al IV-lea[2] Princess Ortrud of Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg[*][2]
Frați și surori	Princess Olga of Hanover[*] Alexandra[*] Countess Marie of Hochberg[*] Prince Ludwig Rudolph of Hanover[*] Prince Heinrich Julius of Hanover[*]
Căsătorit cu	Chantal Hochuli (c.1981–div.1997) Caroline, Prințesă de Monaco (c. 1999)
Copii	Ernst August Prințul Christian Prințesa Alexandra
Cetățenie	Germania
Ocupație	agricultor[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Hanovra
Șeful Casei de Hanovra
Domnie	9 decembrie 1987 - prezent
Predecesor	Ernest Augustus IV

·         1955: Virgil Popescu, compozitor român

·         1958: Michel Houellebecq, scriitor francez

·         1961 - S-a născut John Jon (John Andrew Foster), vocalist britanic (Bronski Beat).

·         1962: Elena Cârstea, compozitoare, textieră și interpretă româncă de muzică ușoară

* 1962: Liviu Nedelcu (n. 26 februarie 1962, Petrești, Bacău) este un pictor român contemporan.
Liviu Nedelcu s-a născut pe 26 februarie 1962 în localitatea Petrești, județul Bacău. În anul 1985, a absolvit Facultatea de Arte din Iași, secția pictură, clasa profesorului Dan Hatmanu. În anul 2006, obține titlul de doctor în arte vizuale al Universității de Vest Timișoara.
- 2016, Muzeul Național al Salutului „Dimitrie Gusti”, Sala Focșa, București - 2016, Galeriile de Artă Focșani - 2014, Muzeul Național de Artă al Moldovei - 2013, Galeriile Căminul Artei – București; - 2012, Muzeul de Artă Vizuală, Galați, Galeriile de Artă, Focșani - 2011, Focșani, Galeriile de Artă - 2010, Focșani, Galeriile de Artă; Galeriile Căminul artei, București; Muzeul de artă, Bacău - 2009, Muzeul Vrancei - 2008, Muzeul Vrancei - Focșani; Galeria Alianța artelor - Cluj - 2006, Galeriile Senso – București - 2006, Muzeul Mixt - Tecuci - 2005, Focșani, Galeriile de Artă - 2003, ART point-Gallery-București - 2003, Focșani, Galeriile de Artă - 2002, Focșani, Galeriile de Artă - 2002, Galeriile de Artă Cupola- Iași - 2002, Centrul Cultural Internațional George Apostu - Bacău - 2002, Muzeul de Artă, Bacău - 2000, 2001, Focșani, Galeriile de Artă - 1998, București - Muzeul Național Literaturii Române - 1997, Bacău - Galeriile de Artă - 1997, Focșani - Galeriile de Artă - 1986, 1987, 1989,1990,1993, Focșani, Galeriile de Artă

Constantin Prut: „Pictorul dezvoltă un bogat evantai de procedee plastice, adaptate comunicării unor urgențe ale orizontului profund și, în același timp, unui proiect conceptual care răspunde unor exigențe culturale pe care și le asumă. Existența unui nivel profund al senzației, care poate atinge uneori intensități expresioniste, este vizibilă în tușele spontane, în accentele cromatice care însoțesc conturarea formei. Astfel de accente nu au de cele mai multe ori un rol constructiv direct, ci privesc doar o descărcare energetică, susținând un discurs care se desfășoară în paralel cu construcția figurativă. Această structură figurativă poate viza un sistem de trimiteri cu caracter istoric sau se concentrează asupra unor evocări autobiografice. Câteodată, discursul pur pictural este dublat de inscripții, titluri, numele unor personaje, fragmente de gânduri, ceea ce amplifică și adâncește elaborarea conceptuală a tabloului.”^[1]

Alexandra Titu: „Ciclul Abstract, căruia i-a integrat și lucrări din subciclul Cuiburi aduce în pictura lui Liviu Nedelcu un plus remarcabil de concretețe materială, o densitate a traseului cromatic la care participă atât consistența suportului pigmentar, cât și intensitatea- armonică - a culorii. Raporturile între tonurile de roșu, tonurile de albastru, secondate de alb, sunt uneori extinse pe suprafețe ample în economia compoziției, și de trasee de un negru intens, și la care participă uneori și alte culori verde, orange, galben, brunuri calde. Dinamismul gestual susține o tramă narativă la fel de consistentă, deși lipsită de suportul explicit al unei „istorii”, confruntarea, continuitatea dintre mișcarea energic-deschisă, angajând spațiul, și nuclee care convertesc această mișcare, uneori curbilinie spre o circularitate aproape închisă, cu tensiuni de tridimensionalitate (cuiburile, sau simple aluzii la nod sau centru) generând, un centru spațial și de condensare temporală

Liviu Nedelcu
Liviu Nedelcu
Date personale
Născut	26 februarie 1962 Petrești, Bacău
Naționalitate	Română
Ocupație	pictor
Activitate
Studii	Facultatea de Arte din Iași
Premii	Premiul pentru pictură UAP

·         1963 - S-a născut Bernie Bremond, saxofonist şi vocalist australian (Johnny Diesel & The Injectors).
* 1967: Kazuyoshi Miura (n. 26 februarie 1967) este un fotbalist japonez.
* 1969: Maria Buză (n. 26 februarie 1969, București^[1][2]) este o actriță și cântăreață română.

S-a născut la București în familia unui croitor originar din Horezu, județul Vâlcea, iar mama sa a fost din Târgu Jiu. A urmat studiile primare la Școala nr. 92 din București^[1]. A absolvit „Academia de Teatru și Film” din București, promoția 1997^[3], clasa profesorului Gelu Colceag. Mariei Buză i-a plăcut să se exprime prin muzică și dans încă din adolescență.

„În vremea liceului și câțiva ani după asta am dansat în ansamblul de amatori Doina Bucureștiului. Eram foarte atrasă de cântecele artiștilor. Să nu vă gândiți că-mi închipuiam vreodată că am să învăț cântece populare și că am să urc pe scenă alături de un taraf. Nici nu îndrăzneam să visez. Eu nu știam decât o strofă-două din cântece.^[4]”

Își dorea să ajungă balerină^[4], dar părinții nu aveau posibilitățile materiale necesare. Au reușit în cele din urmă să strângă suma de bani necesară și au înscris-o la Școala populară de artă unde a făcut balet doi ani și apoi dansuri populare.

Doi ani, din '87 până în '89, a lucrat la un centru de calcul^[5], unde era operator calculator: Lucram două săptămâni pe lună și în celelalte două nu făceam nimic, ne plictiseam de moarte.... Colegele mele scoteau scaunele dintre birouri, le rânduiau și eu, în fața lor, începeam să fac tot felul de tâmpenii și drăcovenii. Era show. Trecea timpul mai ușor și mai plăcut, iar șefa mea îmi zicea: „Măi, Maria, du-te și tu la un concurs, fă ceva, pleacă naibii de-aici!”.^[4]

Îndrumată să dea la teatru de prietena ei, Lia Bugnar^[1], care la momentul respectiv, era deja studentă în anul II, Maria a intrat a treia și așa a început cariera ei în teatru.

La admiterea la facultate, la proba muzicală, când a fost să aleg și eu un cântecel, mi-am dat seama că nu știu niciunul cu text complet. Și o prietenă zice: "Tu știi o strofă din "Mai ții minte măi, dragă Mărie", o strofă din "Cine iubește și lasă", dar știi ceva și din Whitney Houston și din Mariah Carey. Facem așa: dai dintr-una-ntr-alta.". Și am făcut un potpuriu, un colaj pornind de la ceea ce știam eu. Și le-am legat într-un mod foarte interesant. Ceva de genul: "Cine iubește și lasă, Dumnezeu să-i dea pedeapsă/ Târâișul șarpelui și pasul gândaculuiiiiiiiuuuuu Uuu, will allways love youuuu". Momentul acesta i-a surprins plăcut pe cei din comisie. Când am intrat în facultate, eram deja cunoscută pentru asta..."^[1].

Făcând parte din anul 1995 până în anul 2000 din grupul umoristic Vouă^[6], în perioada 1997 - 1998 merge în turnee în Canada și SUA, alături de componenții grupului.

După absolvirea facultății este angajată în 1998 la Teatrul Național „Ion Luca Caragiale” din București și debutează cu rolul Smărăndiței în piesa „O batistă în Dunăre”, de D. R. Popescu, în regia lui Ion Cojar^[4]. Tot în același an lansează albumul muzical Fluturi galbeni^[1].

Maria Buză este angrenată în teatru, puțin și în film, în televiziune și în diferite proiecte personale unde cântă alături de Taraful George Pătrașcu, soțul ei. Împreună au scos albumele Piatra, piatra și Fluturi galbeni.^[6][1]

Prezintă emisiunea O dată-n viață, la TVR unde, alături de Marius Rizea, oferind momente de umor prin interpretarea personajelor Floarea și Gheorghe^[7].

A participat la 4 din cele 6 sezoane ale emisiunii Te cunosc de undeva de pe postul Antena 1.^[8]

A câștigat Sezonul Gold , cel de-al 6 sezon al emisiunii Te cunosc de undeva^[9].

Maria Buză este căsătorită cu violonistul George Pătrașcu, iar împreună au un fiu, Andrei.

Filme

• Fructul oprit (2018-2019) - Șlibovița
• 2013-Boeing,Boeing -Berta
• 2009-Ploaie în deșert-Secretara
• 2006-Și totul era nimic...
• 2006-Viața fără ea-Elena
• 2003-Pitici și tătici-Crenguța

Albume

• Fluturi galbeni
• Piatră, piatră
• Fetele de măritat

Maria Buză
Date personale
Nume la naștere	Maria Buză
Născută	26 februarie 1969 (50 de ani)
Căsătorită cu	George Pătrașcu
Copii	Andrei Pătrașcu
Cetățenie	România
Ocupație	Actriță, cântăreață, prezentatoare de televiziune
Activitate
Alte nume	Maria Pătrașcu
Gen muzical	muzică populară, muzica pop
Instrument(e)	Voce
Ani de activitate	1995-prezent

·         1973: ATB, pe numele său real André Tanneberger (n. 26 februarie 1973, Freiberg, Saxonia, Germania) este un DJ german, muzician și producător de muzică trance, dance, chill out. Conform revistei de specialitate din lumea DJ-ilor, DJ Magazine, ATB se afla pe locul 11 în 2009 și 2010^[3], iar în 2011 s-a poziționat pe locul 15 în același top,^[4] și pe locul 1 în topul celor mai buni DJ ai momentului conform "The DJ List"
* 1974: Sébastien Loeb (Pronunție în franceză: /sebastjɛ̃ lœb/; n. 26 februarie 1974) este un pilot francez de raliuri și curse. El a evoluat pentru Citroën World Rally Echipa în Campionatul Mondial de Raliuri (WRC) și e cel mai de succes pilot din istoria WRC, câștigând campionatul mondial de un număr record de nouă ori consecutiv. El deține o serie de alte câteva recorduri WRC, printre care cele mai multe victorii, cele mai multe finișuri pe podium și cele mai multe puncte.
* 1974: Irina Vlah (n. 26 februarie 1974, Comrat) este o politiciană și juristă din Republica Moldova, care din 15 aprilie 2015 îndeplinește funcția de guvernator (bașcan) al UTA Găgăuzia (Gagauz-Yeri). Ea este prima femeie care a juns în funcția de bașcan al autonomiei găgăuze.^[2]

Irina Vlah a fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova începând cu anul 2005, fiind aleasă de fiecare dată pe listele Partidului Comuniștilor.

După alegerile parlamentare din noiembrie 2014 din Republica Moldova, la prima ședință a noului parlament întrunit, Irina Vlah a anunțat ca părăsește Partidul Comuniștilor, ramânând deputat independent. Și-a motivat gestul prin faptul că PCRM nu s-a apropiat destul de Federația Rusă.^[3]

Pe 22 martie 2015 a fost aleasă cu 51,01% din voturi în funcția de bașcan al regiunii autonome Găgăuzia, fiind susținută de Moscova și de Partidul Socialiștilor (partid pro-rus aflat în opoziție). Vlah a declarat că în această funcție va încerca să restabilească o relație normală cu autoritățile de la Chișinău, punctând că majoritatea locuitorilor regiunii își dorește relații bune cu Chișinăul.^[4][5]

Pe 15 aprilie 2015 ea a fost învestită oficial în funcția de bașcan, ceremonia având loc în centrul municipiului Comrat.^[6][2]

În data de 30 aprilie 2015 parlamentul a aprobat demisia Irinei Vlah din funcția de deputat,^[7] în condițiile incompatibilității funcțiilor de deputat și bașcan și alegerii funcției de bașcan de către Irina Vlah. Mandatul său de deputat în parlament, care aparținea PCRM a fost declarat vacant și apoi atribuit următorului candidat supleant de pe lista PCRM, Inna Șupac, aceasta fiind aleasă formal în calitate de deputat cu validarea mandatului la 11 mai 2015.

Tatăl Irinei Vlah este de etnie găgăuză, iar mama de etnie bulgară.^[9] Are o fiică pe nume Ana.

Irina Vlah
Date personale
Născută	26 februarie 1974 (45 de ani) Comrat, RSS Moldovenească, URSS
Copii	Ana
Naționalitate	Republica Moldova
Cetățenie	URSS  Moldova
Religie	Ortodoxă
Ocupație	Politiciană
Guvernator (Bașcan) al UTA Găgăuzia
Deținător actual
Funcție asumată 15 aprilie 2015[1]
Președinte	Nicolae Timofti Igor Dodon
Prim-ministru	Chiril Gaburici Natalia Gherman (interimar) Valeriu Streleț Gheorghe Brega (interimar) Pavel Filip Maia Sandu Ion Chicu
Precedat de	Mihail Formuzal
Deputat în Parlamentul Republicii Moldova
În funcție 6 martie 2005 – 30 aprilie 2015
Premii	Ordinul de Onoare (2019)
Partid politic	PCRM (←2014)
Alma mater	Universitatea de Stat din Comrat
Profesie	Juristă

* 1977: James Wan (n. 26 februarie 1977)^[2] este un regizor, scenarist și producător de film australian.^[3]

Wan este cunoscut pentru regizarea filmului horror Puzzle mortal (2004) și pentru crearea marionetei Billy din franciză. De asemenea, el a regizat Liniște mortală și Condamnare la moarte (ambele în 2007), Insidios(2011), Trăind printre demoni și Insidious: Capitolul 2 (ambele în 2013), Furios și iute 7 (2015), Trăind printre demoni 2 (2016) și Aquaman(2018).

* 1979: Radu Doicaru (n. 22 februarie 1979, Mangalia) este un jucător de fotbalromân care evoluează la clubul Callatis Mangalia.
* 1980: Júlio César da Silva e Souza (n. 26 februarie 1980 în Itaguaí) este un fotbalist brazilian care evoluează la clubul de fotbal Gaziantepspor.
* 1981: Miguel Tavares Veigna Pina (n. 26 februarie 1981, Lisabona, Portugalia), cunoscut ca Miguel este un fotbalist portughez care în prezent este liber de contract.
* 1982: Li Na (n. 26 februarie 1982, Wuhan, China) este o jucătoare profesionistă de tenis din Asia,fost număr 2 în Clasament WTA.
* 1982: Nathaniel Joseph „Nate” Ruess (n. 26 februarie 1982) este un cântăreț și cantautor american. Este vocalistul trupei Fun
* 1983: Képler Laveran Lima Ferreira (n. 26 februarie 1983, Maceió, Brazilia), cunoscut ca Pepe, este un fotbalist portughez, care joacă pe post de fundaș central.
* 1984: Ovidiu Iordache (n. 26 februarie 1984, Ploiești, județul Prahova) este un textier român de muzică pop, cunoscut pentru colaborările cu Nicoleta Matei (Nico). Acesta semnează majoritatea textelor pieselor incluse pe albumul Motive, lansat de Nico în anul 2016.

Începând cu anul 2014, este membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România.

Face parte din juriul celei de a VIII-a ediții a Festivalului de Muzică Ușoară pentru Copii și Tineri „STEA Printre Stele”.

* 1984: Sheyi Emmanuel Adebayor (născut 26 februarie 1984) este un jucător de fotbal născut în Togo, din părinți nigerieni, care joacă pentru İstanbul Bașakșehir FK și Echipa națională de fotbal a Togoului
* 1984: Beren Saat Doğulu (n. 26 februarie 1984), este o actriță din Turcia.
Beren Saat a trăit în Ankara până la rolul ei din Türkiyenin Yildizlari. Mai târziu, s-a mutat la Istanbul cu mama ei. Are un frate mai mare. Vorbește atât engleza cât și spaniola. În timpul liber, îi place să joace tenis sau să danseze.^[1] La 29 iulie 2014, s-a căsătorit cu cântărețul turc Kenan Doğulu în Los Angeles.

·         1985: Sanya Richards, atletă americană
* 1985: Fernando Llorente Torres (în spaniolă [ferˈnando ʎoˈɾente ˈtores]; n. 25 februarie 1985) este un jucător de fotbal spaniol legitimat la echipa Tottenham Hotspur din Premier League. Acționează pe postul de atacant.
* 1986: Ignacio "Nacho" Monreal Eraso (pronunție în spaniolă: /ˈnatʃo monreˈal eˈɾaso/; n. 26 februarie 1986) este un fotbalist spaniol care evoluează la Arsenal în Premier League și la echipa națională de fotbal a Spaniei, pe poziția de fundaș.
* 1986: Georg Niedermeier (n. 26 februarie 1986, München) este un fotbalistgerman.
* 1986: Paul Cătălin Tincu (n. 26 februarie 1986) este un jucător de fotbal româncare este liber de contract.
* 1988: Olga Calpajiu, cunoscută și sub numele de Olga Kent (n. 26 februarie1988, Tighina, RSS Moldovenească) este un fotomodel și actrițămoldoveană,^[1][2] cunoscută mai ales în rândul publicului italian pentru rolul Galinei în serialul Vacanze di Natale a Cortina (2011).

Originară din Tighina, oraș aflat acum în componența regiunii separatiste Transnistria, auto-proclamată de Republica Moldova în anul 1990, a câștigat titlul de "Miss Transnistria" în 2005 și, doi ani mai târziu, absolvind liceul, sa mutat în România și apoi în Italia. La Milano, a luat numele de scenă Olga Kent, și a început cariera în lumea modei, prezentând pentru diferite mărci, cum ar fi Benetton, Triumph și P2. Începând cu 2010, a pozat într-un spot publicitare pentru deodorantul comercial Nivea Calm & Care^[3], iar în 2011 pentru o campanie de publicitate și imprimare; ulterior participă la proiectul Food is Fashion and Health'^[4].

După ce a câștigat apariția pe coperta revistei românește Elle (iulie 2007) și Harper's Bazaar (martie 2011)^[5], în 2011, ea a jucat în Vacanze di Natale a Cortina de Neri Parenti, în care ea o joacă pe frumoasa Galina, soția magnatului rus al gazului, Fiodor Isakovic (Ivan Tomasevic)^[6]. Începând 2013, împreună cu Paolo Ruffini și Lorella Boccia conduce cabaretul TV, Colorado, deasemena a jucat în filmul Fuga di cervelli.

* 1989: Gabriel Antoine Obertan (n. 26 februarie 1989, Pantin, Franța) este un fotbalist aflat liber de contract.
* 1989: Alba Rico Navarro (născută pe 26 februarie 1989, în Elda, Alicante) este o actriță și cântăreață spaniolă. Ea este cunoscută pentru rolul Naty din serialul Disney „Violetta”. Este împreună cu un artist din Violetta (Fagundo Gambande=Maxi).
Și-a început cariera de actriță la vârsta de 14 ani. În Spania, a jucat în numeroase piese de teatru, inclusiv în La gasolinera, pentru care a fost recompensată cu titlul de cea mai bună actriță la festivalul Alegria din 2010
* 1991: Marie-Florence Candassamy (n. 26 februarie 1991, Franța) este o scrimeră franceză specializată pe spadă, vicecampioană europeană la individual în 2014 și pe echipe în 2016
* 1993: .Jesé Rodríguez Ruiz (n. 26 februarie 1993), cunoscut simplu ca Jesé (pronunție în spaniolă: /xeˈse/), este un fotbalist spaniol care evoluează la Paris Saint-Germain pe poziția de atacant, momentan împrumutat clubului Stoke City FC.
* 1996: Malcom Filipe Silva de Oliveira (n. 26 februarie 1996, São Paulo) este un fotbalist brazilian care evoluează la clubul FC Barcelona, pe postul de atacant.


VA URMA