MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
MIERCURI 26 FEBRUARIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE; PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI (B)

Bună dimineața!
Clic pe imagine și se va deschide oferindu-vă posibilitatea de a citi conținutul!

Decese

·         420 – Moare sfantul Porfirie  (nascut in anul 353 la Tessalonic – decedat in anul 420). A fost episcop in Gaza si Palestina. Este un sfant crestin sarbatorit in 26 februarie.

·         724 – A murit califul Yazid bin Abd al-Malik (Yazid al II- lea, n. 687). A  fost  al nouălea calif  Umayyad. Potrivit istoricului persan medieval Muhammad ibn al-Tabari Jarir, Yazid a venit la putere  la moartea lui Umar al II- lea  la 10 februarie 720 si a ramas pe tron panain anul 724 cand a murit de tuberculoza. A fost succedat de fratele sau Hišām.

·         738 – A murit Sfântul Ioan de Dailam, calugar creștin nestorian, fondator al  mai multor  mănăstiri din Mesopotamia și Persia.

·         1561: Jorge de Montemayor, scriitor spaniol
* 1577: Eric al XIV-lea, suedeză Erik XIV (13 decembrie 1533 – 26 februarie 1577) a fost rege al Suediei din 1560 până la detronarea sa din 1568. A fost fiul cel mare al regelui Gustav I al Suediei (1496–1560) și al primei soții a acestuia, Caterina de Saxa-Lauenburg (1513–35). De asemenea, a fost conducător al Estoniei după ce aceasta a fost cucerită de Suedia în 1561.

Eric al XIV-lea

Eric al XIV-lea s-a născut la castelul Tre Kronor în dimineața zilei de 13 decembrie 1533. Înainte de a împlini vârsta de doi ani și-a pierdut mama. În 1536, tatăl său, Gustav Vasa, s-a recăsătorit cu Margaret Leijonhufvud (1516–55), o nobilă suedeză.

Primul profesor al lui Eric a fost învățatul german Georg Norman urmat de calvinistul francez Dionysius Beurreus (1500–67). Dionysius a fost atât profesorul lui Eric cât și a fratelui vitreg al acestuia, Ioan, și se pare că a fost apreciat de ambii. Eric avea înclinații către limbile străine și matematică; avea cunoștințe temeinice de istorie și era familiarizat cu astrologia.

Când Eric și-a început aparițiile publice, a început să fie numit "regele ales" (suedeză utvald konung) și după întâlnirea cu parlamentul din Stockholm din 1560, el a primit titlul de "regele ereditar" (suedeză arvkonung).^[2]

Împotriva voinței tatălui său, Eric a intrat în negocieri de căsătorie cu Prințesa Elisabeta Tudor (mai târziu regina Elisabeta I a Angliei 1533-1603). Tensiunile dintre Eric și tatăl său au crescut. Eric a abandonat planurile de căsătorie cu Elisabeta după ce călătoria sa în Anglia a fost întreruptă de moartea tatălui său în 1560. Eric a mai avut planuri eșuate de căsătorie cu Maria, regină a Scoției (1542–87), Renata de Lorena (1544–1602), Ana a Saxoniei (1544–77) și Cristina de Hesse (1543–1604).

A fost încoronat sub numele de Eric al XIV-lea însă nu a fost neapărat al 14-lea rege al Suediei numit Eric.

În politica internă, ​​ambițiile lui Eric s-au opus cu tărie de nobilimea suedeză, inclusiv de fratele său vitreg, care mai târziu va deveni regele Ioan al III-lea al Suediei (1537-1592).

Portret al regelui Eric al XIV-lea, 1561

Ioan a fost Ducele de Finlanda și era căsătorit cu o prințesă poloneză. Ioan a urmărit o politică expansionistă în Livonia (acum Estonia, Letonia și Lituania), care a dus la divergențe între frați. În 1563, Ioan a fost prins și judecat pentru înaltă trădare, din ordinul lui Eric.

Spre deosebire de tatăl său, care a fost mulțumit să domnească asupra unui stat independent independent, Eric a încercat să-și extindă influența în regiunea Baltică și Estonia, făcând din Suedia o mare putere. Acest expansionism a dus la un conflict cu vărul său, Frederic al II-lea al Danemarcei (1534-1588). Cea mai mare parte a domniei lui Eric al XIV-lea a fost apoi dominată de războiul livonian și războiul scandinav de șapte ani împotriva Danemarcei (1563-1570), în timpul căruia el a respins cu succes încercările daneze de cucerire însă nu a putut păstra noile cuceriri.

Începând cu anul 1563 nebunia lui a devenit pronunțată; domnia sa a devenit arbitrară și marcată de violență. În 1567, suspectându-i de înaltă trădare, el a ucis mai mulți membri ai familiei Sture, Eric însuși înjunghiind-l pe Nils Sture.^[3]

După uciderea familiei Sture, Ioan a fost întemnițat iar conflictul lui Eric cu nobilimea a atins punctul culminant. În toamna anului 1568, ducii și nobilii s-au răzvrătit și Eric a fost detronat. El a fost întemnițat de ducele Ioan, care a preluat puterea. Consilierul de încredere a lui Eric, Jöran Persson (1530-1568), a luat o mare parte din vina pentru acțiunile îndreptate împotriva nobilimii în timpul domniei lui Eric al XIV-lea și a fost executat la scurt timp după ce Ioan al III-lea, a urcat pe tron​​.

Eric a fost ținut prizonier în mai multe castele atât în Suedia cât și în Finlanda. A murit în închisoare la castelul Örbyhus; potrivit folclorului, ultima sa masă a fost un bol de mazăre otrăvită. Un document semnat de fratele său Ioan al III-lea al Suediei și de un nobil, Bengt Bengtsson Gylta (1514–74), acorda autoritatea gărzilor lui Eric să-l otrăvească dacă cineva încerca să-l elibereze. Corpul său a fost mai târziu exhumat și analize medico-legale moderne au arătat o otrăvire letală cu arsenic.

Eric al XIV-lea a avut câteva relații înainte de căsătorie. Cu Agda Persdotter a avut patru fiice:

1. Margareta Eriksdotter (1558–1618), căsătorită în 1592 cu Olov Simonsson, vicar de Horn.
2. Virginia Eriksdotter (1559–1633)
3. Constantia Eriksdotter (1560–1649)
4. Lucretia Eriksdotter (1564–după 1574) a murit tânără.

Cu Karin Jacobsdotter:

1. un copil nebotezat, a murit în aprilie 1565.

Eric al XIV-lea s-a căsătorit cu Karin Månsdotter (1550–1612) la 4 iulie 1568; au avut patru copii:

1. Sigrid (1566–1633; născută înainte de căsătorie), doamnă de onoare, soție a doi nobili.
2. Gustaf (1568–1607; născut înainte de căsătorie).
3. Henrik (1570–74)
4. Arnold (1572–73)

Eric al XIV-lea
Eric al XIV-lea, portret de Domenicus Verwilt.
Date personale
Născut	13 decembrie 1533 Castelul Stockholm, Stockholm
Decedat	26 februarie 1577 (43 de ani) Castelul Örbyhus, Örbyhus
Înmormântat	Catedrala Västerås
Cauza decesului	otrăvire[*]
Părinți	Gustav I al Suediei[1] Caterina de Saxa-Lauenburg[1]
Frați și surori	Princess Elizabeth of Sweden[*] Catarina Vasa Princess Anna Maria of Sweden[*] Princess Sophia of Sweden[*] Cecilia a Suediei Carol al IX-lea al Suediei Ioan al III-lea al Suediei Magnus, Duke of Östergötland[*]
Căsătorit cu	Karin Månsdotter
Copii	Prințesa Sigrid a Suediei Prințul Gustav al Suediei Prințul Henric al Suediei Prințul Arnold al Suediei
Cetățenie	Suedia
Religie	Luteran
Ocupație	monarh
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Vasa
Rege al Suediei
Domnie	29 septembrie 1560 – 29 septembrie 1568
Încoronare	29 iunie 1561
Predecesor	Gustav I
Succesor	Ioan III

* 1603: Maria a Spaniei (21 iunie 1528 - 26 februarie 1603) a fost fiica regelui Carol Quintul și a Isabelei a Portugaliei. Ea a fost, de asemenea, soția lui Maximilian al II-lea de Habsburg.

La cererea tatălui ei, ea și soțul ei au fost regenți ai Spaniei, în absența acestuia. În 1552 s-au mutat la Viena. Împreună au avut șaisprezece copii:

• Anna de Austria (1 noiembrie 1549 - 26 octombrie 1580). Căsătorită cu Filip al II-lea al Spaniei, mama lui Filip al III-lea al Spaniei.
• Ferdinand de Austria (28 martie 1551 - 25 iunie 1552).
• Rudolf al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman (18 iulie 1552 - 20 ianuarie 1612).
• Arhiducele Ernest de Austria, (15 iulie 1553 - 12 februarie 1595).
• Elisabeta de Austria (5 iunie 1554 - 22 ianuarie 1592). Căsătorită cu Carol al IX-lea al Franței.
• Marie de Austria (27 iulie 1555 - 25 iunie 1556).
• Matia I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman (24 februarie 1557 - 20 martie 1619).
• Un băiat născut și decedat la 20 octombrie 1557).
• Maximilian al III-lea, Arhiduce de Austria (12 octombrie 1558 - 2 noiembrie 1618).
• Albert al VII-lea, Arhiduce de Austria (15 noiembrie 1559 - 13 iulie 1621).
• Wenzel de Austria (9 martie 1561 - 22 septembrie 1578).
• Friedrich de Austria (21 iunie 1562 - 16 ianuarie 1563).
• Marie de Austria (19 februarie 1564 - 26 martie 1564). Numită după sora sa mai mare decedată.
• Karl de Austria (26 septembrie 1565 - 23 mai 1566).
• Margaret de Austria (25 ianuarie 1567 - 5 iulie 1633).
• Eleonore de Austria (4 noiembrie 1568 - 12 martie 1580).

Maria a Spaniei a avut o mare influență asupra fiilor ei, viitorii împărați Rudolf și Matthias. Maria a fost o romano-catolică radicală și adeseori în dezacord cu soțul său, mai tolerant. După moartea soțului, în 1576, ea a revenit în Spania în 1582. Sosită în Spania s-a declarat foarte fericită să trăiască într-o "țară fără eretici".

L-a protejat pe compozitorul spaniol Tomás Luis de Victoria și marele Requiem pe care l-a scris în 1603 pentru înmormântare este considerat printre cele mai rafinate și mai bune ale operelor sale.

Maria de Austria și Spania
Împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman Regină a Ungariei și Bohemiei
Date personale
Născută	21 iunie 1528 Madrid, Spania
Decedată	26 februarie 1603 (74 de ani) Spania
Părinți	Carol Quintul Isabela a Portugaliei
Frați și surori	Ioana a Spaniei Isabel[*] Margareta de Parma Filip al II-lea al Spaniei Ioan de Austria Infante Fernando of Austria (1529-1530)[*]
Căsătorită cu	Maximilian al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman
Copii	Anna, regină a Spaniei Rudolf al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Ernest, Arhiduce de Austria Elisabeta, regină a Franței Matia I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Maximilian al III-lea, Arhiduce de Austria Albert al VII-lea, Arhiduce de Austria
Cetățenie	Spania
Ocupație	regină[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă Regină
Familie nobiliară	Casa de Habsburg
Domnie
Domnie	1562-1576

* 1625: Anna Vasa a Suediein (poloneză Anna Wazówna; 17 mai 1568 – 26 februarie 1625) a fost o prințesă suedeză și poloneză. A fost fiica regelui Ioan al III-lea al Suediei și a reginei Catherine Jagellon. A avut o relație apropiată cu fratele ei, Sigismund al III-lea Vasa, rege al Poloniei (1587–1632) și rege al Suediei (1592–99). Crescută în religia catolică, Anna s-a convertit la luteranism în 1584, lucru care a transformat-o într-o mireasă neeligibilă pentru regalitatea europeană catolică și a rămas necăsătorită.

Anna a fost al doilea copil, și cel mai mic al Ducelui Ioan al Finlandei și a Catherinei Jagellon, sora regelui Sigismund al II-lea August. S-a născut la Eskilstuna imediat după ce familia ei a fost eliberată din captivitate. Tatăl ei a urcat pe tronul Suediei în 1569 sub numele de Ioan al III-lea. La fel ca și fratele ei Sigismund, Anna a fost crescută în religia catolică de către mama lor.^[1]

În 1577 s-a discutat despre aranjarea unei căsătorii între Anna și un arhiduce austriac, ori Matia ori Maximilian al II-lea, însă planul a devenit imposibil după convertirea ei la un an după decesul mamei sale. Potrivit tradiției, convertirea a fost inspirată în 1583 când mama ei aflată pe patul de moarte și care se temea de Purgatoriu, a fost mângâiată de duhovnicul ei iezuit care a asigurat-o că purgatoriul nu există și că era folosit doar pentru a-i avertiza pe oamenii obișnuiți și simplii la minte. Regina l-a îndepărtat pe iezuit însă Annei i-a displăcut falsitatea romano-catolicismului.

După moartea mamei sale, mătușa maternă regina Anna Jagiellon a sugerat ca ea să fie trimisă în Polonia pentru a fi crescută acolo dar a fost refuzată de Ioan al III-lea. Ea a avut propria ei curte, supravegheată de fosta doamnă de onoare a mamei sale, Karin Gyllenstierna.

În 1587, când ea avea 19 ani, fratele ei Sigismund a fost ales rege al Poloniei și Mare Duce al Lituaniei sub numele de Sigismund al III-lea. Mătușa ei a repetat invitația pentru Anna și de data asta tatăl ei și-a dat acordul de dragul lui Sigismund. Anna a plecat cu Sigismund în Polonia la 12 septembrie 1587 și a fost prezentă la încoronare. În timpul șederii la curtea poloneză a fost privită negativ prin celebrarea maselor luterane la curtea ei.^[1]

Anna Vasa a Suediei

În 1589 Anna l-a însoțit pe Sigismund la întâlnirea cu tatăl lor la Reval, în Estonia suedeză. Ea a fost prezentă în timpul sesiunilor furtunoase ale Riksråd, unde regele Ioan a insistat ca Sigismund să abdice de la tronul polonez și să se întoarcă în Suedia. Consilierii suedezi au protestat la această idee și furios Ioan a promis să-i persecute.^[1] Erik Sparre i-a cerut Annei să intervină ca mediator și să-l calmeze pe tatăl ei.^[1] În timp ce Sigismund s-a întors în Polonia, Anna și-a urmat tatăl în Suedia, unde și-a petrecut următorii trei ani.

În 1592, Anna a revenit în Polonia pentru a participa la nunta fratele ei cu Anne de Austria. Anna Vasa nu era plîcută de curtea poloneză din cauza religiei ei și a influenței asupra regelui Sigismund; a fost bînuită că a sprijinit planul tatălui ei, plan care a eșuat, de a aranja o căsătorie protestantă pentru Sigismund cu Christina de Holstein-Gottorp.^[1] Arhiepiscopul a fost atât de provocat de religia ei luterană că i-a amenințat pe Anna și Sigismund cu excomunicarea. Cumnata ei Anne de Austria a împiedicat orice persecuție în acest sens.^[1] În iulie 1593 ea și-a ținut noua nepoată, Anna Maria, la botez.

Cardinalul Andrew Báthory a propus o căsătorie a ei cu Prințul Transilvaniei. Totuși, Anna s-a logodit cu vărul primar al tatălui ei, contele Gustav Brahe, fiul lui Per Brahe cel Bătrân și viitor general al Poloniei.^[1] El fusese crescut la curtea regală iar ea se îndrăgostise de el de copil. Cuplul s-ar fi întâlnit în casa surorii lui Brahe.^[1] S-a spus că Brahe plănuia să obțină tronul prin căsătoria cu Anna.^[1] În 1589, Brahe a venit în Polonia, fratele ei Sigismund nefiind împotriva ideii căsătoriei. Deși nu era cea mai dorită căsătorie, Anna a respins alți pretendenți. Timpul a trecut fără ca o căsătorie să aibă loc. Nici o explicație nu a fost găsită în sursele istorice.

În noiembrie 1592, fratele ei Sigismund a urcat pe tronul Suediei după moartea tatălui lor. În septembrie 1593 Anna s-a întors în Suedia alături de fratele ei, regele Sigismund, și cumnata ei, regina Anne. A fost privită cu neîncredere de trimisul papal Germanico Malaspina.^[1] În timpul revoltei scandaloase dintre catolici și protestanți în timpul serviciului de inmormantare al muzicianului polonez Sowka la Riddarholmskyrkan în noiembrie 1593, propriul ei preot Olaus Simonis a participat de partea protestantă. În februarie 1594, când Anna și-a vizitat unchiul Carol, Duce de Södermanland, la Uppsala, au participat la predica anti-catolică a lui Ericus Schepperus.^[1] Sigismund avea planuri de a o face pe Anna regentă în Suedia în timpul șederii sale în Polonia, totuși planul a fost respins de Ducele Carol, care a reușit Consililul să-l numească pe el.

În 1594, Sigismund s-a întors în Polonia în timp ce Anna a rămas în Suedia. După înfrângerea lui Sigismund în Bătălia de la Stångebro în 1598, ea a părăsit Suedia pentru Polonia, unde și-a petrecut restul vieții.

Jump to navigationJump to search

Anna a Suediei
Date personale
Născută	17 mai 1568 Eskilstuna, Suedia
Decedată	26 februarie 1625 (56 de ani) Brodnica, Polonia
Înmormântată	Polonia
Părinți	Ioan al III-lea al Suediei Catherine Jagellon
Frați și surori	Isabella Johansdotter[*] Sofia Johansdotter Gyllenhielm[*] Sigismund al III-lea Vasa John, Duke of Östergötland[*]
Cetățenie	Suedia  Uniunea Polono-Lituaniană
Religie	Luteranism
Ocupație	botanist[*]
Activitate
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Vasa

* 1666: Armand de Bourbon, Prinț de Conti (11 octombrie 1629 – 26 februarie 1666) a fost nobil francez, fiul cel mic al lui Henric al II-lea, Prinț de Condé și frate al Marelui Condé (le Grand Condé) și al Ducesei de Longueville. Ca membru al Casei de Bourbon a fost Prince du Sang.

Botezat la 23 decembrie 1630 la biserica Saint-Sulpice, Armand de Bourbon-Conti i-a avut ca nași pe Cardinalul Richelieu și pe ducesa de Montmorency. Titlul de prinț de Conti a fost înființat pentru el în 1629.

Având o sănătate delicată și fiind ușor cocoșat, este destinat de către părinții săi pentru preoție și instruit de iezuiți la colegiul Clermont. La 12 decembrie 1641 el a primit conducerea mănăstirii Saint-Denis. În anul următor, a fost numit stareț la Cluny și va mai primi încă șapte mănăstiri. La data de 6 august 1643 a absolvit ca maestru al artelor, în 1646 și-a luat licența în Teologie la Universitatea din Bourges. La moartea tatălui său, în același an, consiliul de familie decide ca Armand să mai stea un an cu iezuiții, spre dezamagirea lui.

În ianuarie 1649, împreună cu cumantul său, ducele de Longueville, dornici de a obține pălăria de cardinal, el optează pentru Fronda parlamentară, unde a devenit comandant suprem. A fost învins la Charenton la 8 februarie de către fratele său, Prințul de Condé, care a rămas fidel Curții. Dar, după pacea de la Rueil, Condé începe să susțină Fronda. Trio-ul Conti, Condé și Longuevillea a fost oprit de Palatul Regal la 16 ianuarie 1650 și închis în castelul Vincennes, apoi în castelul Marcoussis și în cele din urmă la Le Havre.

În 1651, Cardinalul Mazarin este obligat de Frondă să plece în exil iar Conti este eliberat la 7 februarie. În iunie 1654 este obligat să-și părăsească soția pentru a prelua comanda armatei care a invadat Catalonia. Se va întoarce la 30 noiembrie 1656. La 28 martie 1657 a fost numit Mare Maestru al Franței, a renunțat la viața libertină, suferind fiind de o boală venerică. Armand a primit comanda armatei Italiei și a asediat fără succes orașul Alessandria în mai 1657.

În 1654, el s-a căsătorit cu Anne Marie Martinozzi, nepoata Cardinalului Mazarin, prim-ministru al regelui Ludovic al XIV-lea al Franței. Căsătoria a avut loc la Palatul Luvru la 22 februarie 1654. Cuplul a avut trei copii din care doar doi au ajuns adulți:

• Louis de Bourbon (6 septembrie 1658 - 14 septembrie 1658)
• Louis Armand de Bourbon, Prinț de Conti (4 aprilie 1661 - 9 noiembrie 1685); s-a căsătorit în 1680 cu verișoara sa Marie Anne de Bourbon. A murit fără moștenitori la vârsta de 24 de ani; titlul a trecut fratelui său mai mic.
• François Louis de Bourbon, Prinț de Conti (30 aprilie 1664 - 22 februarie 1709); s-a căsătorit în 1680 cu Marie Thérèse de Bourbon. Cuplul a avut trei copii care au atins vârsta adultă; numai unul dintre ei, singurul fiu, Louis Armand II de Bourbon, a avut copii.

Armand de Bourbon
Prinț de Conti
Date personale
Născut	11 octombrie 1629 Paris, France
Decedat	26 februarie 1666 (36 de ani) Grangeau Prés Manor, Pezenas
Părinți	Henric al II-lea, Prinț de Condé Charlotte Marguerite de Montmorency
Frați și surori	Ludovic al II-lea de Bourbon Anne Genevieve de Bourbon-Condé
Căsătorit cu	Anne Marie Martinozzi
Copii	Louis de Bourbon Louis Armand de Bourbon François Louis de Bourbon
Cetățenie	Franța
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	personal militar[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	prinț ()
Familie nobiliară	Casa de Bourbon

·         1723: Thomas d'Urfey, scriitor englez (n. 1653)
* 1726: Maximilian al II-lea (11 iulie 1662 - 26 februarie 1726), de asemenea cunoscut drept Max Emanuel sauMaximilian Emanuel,^[1] a fost conducător al Bavariei și prinț-elector (Kurfürst) al Sfântului Imperiu Roman. De asemenea a fost guvernator al Țărilor de Jos Spaniole și duce de Luxemburg.

S-a născut la Munchen ca fiu al Electorului de Bavaria, Ferdinand Maria și a Henriettei Adelaide de Savoia. Bunicii materni au fost Victor Amadeus I de Savoia și Christine Marie a Franței. Christine Marie a fost a doua fiică a regelui Henric al IV-lea al Franței și a celei de-a doua soții, Maria de Medici.

Prima căsătorie cu Maria Antonia de Austria, fiica împăratului Leopold I, Împărat Roman:

• Leopold Ferdinand (n./d. 1689)
• Anton (n./d. 1690)
• Joseph Ferdinand de Bavaria, Prinț de Asturia (1692–1699), Prinț Moștenitor al Spaniei

A doua căsătorie cu Theresa Kunegunda Sobieska a Poloniei, fiica regelui Ioan al III-lea Sobieski:

• Maria Anna Karoline (1696–1750), călugătiță din 1720
• Carol Albert (1697–1745), elector de Bavaria, rege al Boemiei și al Sfântului Imperiu Roman. S-a căsătorit în 1722 cu Maria Amalia Josepha Anna de Austria (1701–1756)
• Philipp Moritz Maria (1698–1719), ales episcop de Paderborn și Münster
• Ferdinand Maria (1699–1738), general imperial
• Clemens August (1700–1761), Mare Maestru al Ordinului Teutonic, Prinț Arhiepiscop de Koln, episcop de Regensburg, Paderborn, Osnabrück, Hildesheim și Münster
• Wilhelm (1701–1704)
• Alois Johann Adolf (1702–1705)
• Johann Theodor (1703–1763), Cardinal, Prinț episcop de Regensburg, Freising și Liege
• Maximilian Emanuel Thomas (1704–1709)

A avut un copil neegitim cu metresa sa Agnes Françoise Louchier;

• Emmanuel François Joseph, conte de Bavaria (1695–1747) a avut doi copii cu Maria Josepha Karolina von Hohenfels; a avut o aventură cu Louise Anne de Bourbon, nepoata Madame de Montespan.

Maximilian al II-lea Emanuel
Maximilian al II-lea Emanuel (portret de Joseph Vivien)
Date personale
Nume la naștere	Maximilian II. Maria Emanuel Kajetan von Bayern
Născut	11 iulie 1662 Munchen
Decedat	26 februarie 1726 (63 de ani) Munchen
Înmormântat	Theatine Church[*]
Părinți	Ferdinand Maria, Elector de Bavaria Prințesa Henriette Adelaide de Savoia
Frați și surori	Joseph Clemens of Bavaria[*] Maria Anna Victoria de Bavaria Ducesa Violante Beatrice de Bavaria
Căsătorit cu	Maria Antonia de Austria Theresa Kunegunda Sobieska
Copii	Joseph Ferdinand de Bavaria, Prinț de Asturia Carol al VII-lea, Împărat Roman Clemens August Joseph Clemens Kajetan Johann Theodor
Cetățenie	Germania
Ocupație	colecționar de artă[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Wittelsbach
Elector de Bavaria
Domnie	1679–1726
Predecesor	Ferdinand Maria
Succesor	Carol Albert

* 1763: Frederic, Margraf de Brandenburg-Bayreuth (10 mai 1711 – 26 februarie 1763), a fost membru al Casei de Hohenzollern și Margraf de Brandenburg-Bayreuth.

A fost fiul cel mare al Margrafului Georg Friedrich Karl de Brandenburg-Bayreuth și a soției acestuia, Dorothea von Holstein-Beck.

Născut ca membru minor al Casei de Brandenburg-Bayreuth, soarta lui Frederic s-a schimbat în 1726, când tatăl său a moștenit principatul de Bayreuth după o lungă dispută cu Prusia asupra drepturilor de succesiune. Frederic, în vârstă de 16 ani, a devenit margraf ereditar de Bayreuth. În 1735, la moartea tatălui său, Frederic devine noul Margraf de Brandenburg-Bayreuth. Are 24 de ani.

Frederic, Margraf de Brandenburg-Bayreuth

Frederic are reputația de a fi un monarh luminat. La Bayreuth, Frederick este denumit "cel Iubit". În reședința sa de la Bayreuth, el a promovat științele și artele și a construit numeroase clădiri. Frederic a primit o educație bună și a studiat opt ani la Universitatea genoveză calvinistă. El a fost total nepregătit pentru sarcinile sale ca suveran, pentru că tatăl și miniștrii săi l-au exclus complet din toate afacerile guvernamentale.

Soția sa, Wilhelmine, cu personalitatea ei puternică, a încercat să-l influențeze pe slabul și instabilul Frederic în favoarea Prusiei, patria ei, dar nu a putut să depășească influența miniștrilor săi. În cele din urmă soția lui a reușit să câștige influență și secretar tânăr, Philipp Elrodt, a fost desemnat să se ocupe de aspectele financiare. Poziția lui în curând a devenit mai curând echivalentă cu "prim-ministru." În acest rol, Philipp a atacat corupția guvernului și clientelismul, nereguli descoperite în finanțele principatului, și a identificat noi surse de venit. Ca rezultat al acestei reforme fiscale, Frederic a fost în măsură să mărească venitul Wilhelminei, iar ea a cumpărat o reședință de vară numită Eremitage.

Margraful și-a arătat aprecierea pentru arte și științe prin stabilirea Universității regionale de la Bayreuth în 1742, care a fost mutată cu un an mai târziu, în 1743, la Erlangen. În plus, el a creat Academia de Arte Bayreuth în 1756 și din 1744 până în 1748 a permis stabilirea Operei și a unui teatru la Bayreuth. Numeroase alte proiecte de construcție au fost finalizate, inclusiv transformarea și extinderea Muzeului Eremitage existent în Castelul Noului Muzeu Eremitage cu Templul Soarelui (1749-1753) și construirea noului castel margrafial (1754), după ce vechiul castel a ars. Noul castel a fost terminat după moartea primei sale soții; în onoarea ei, castelul a fost redenumit după ea.

La 20 noiembrie 1731, la Berlin, Frederic s-a căsătorit cu Wilhelmine a Prusiei. El fusese logodit cu sora mai mică a Wilhelminei, Sophie, însă regele Frederic Wilhelm I a decis în ultimul moment ca fiica lui cea mare să se căsătorească cu el. Mirele nu a fost consultat.

De la început mariajul a mers bine. Tinerii s-au plăcut unul pe altul și Wilhelmine a ignorat lipsurile lui. Cu toate că Wilhelmine nu era frumoasă, ea avea o personalitate veselă și plăcută. Ea l-a descris pe Frederic bun la suflet și caritabil, dar, de asemenea, un pic mai frivol. Căsătoria a produs doar un singur copil, o fiică:

1. Elisabeth Friederike Sophie (n. 30 august 1732, Bayreuth - d. 6 aprilie 1780, Bayreuth). Descrisă de Giacomo Casanova ca cea mai frumoasă fată din Germania, ea s-a căsătorit la 26 septembrie 1748 cu Karl Eugen, Duce de Württemberg. A născut o fiică care nu a trăit mult, Prințesa Fredericka Wilhelmine Augusta Luisa Charlotte de Württemberg, apoi cuplul s-a separat în 1756, însă nu a divorțat niciodată.

La 20 septembrie 1759, la Brunswick, Frederic s-a recăsătorit cu Ducesa Sophie Caroline Marie de Brunswick-Wolfenbüttel. Mariajul lor a rămas fără copii. Fără moștenitori pe linie masculină, el a fost succedat de unchiul său, Frederic Christian.

Frederic, Margraf de Brandenburg-Bayreuth
Frederick, Margraf de Brandenburg-Bayreuth
Căsătorit(ă)	Wilhelmine a Prusiei Ducesa Sophie Caroline Marie de Brunswick-Wolfenbüttel
Familie nobilă	Casa de Hohenzollern
Tată	Georg Friedrich Karl, Margraf de Brandenburg-Bayreuth
Mamă	Dorothea von Holstein-Beck
Naștere	10 mai 1711 Weferlingen
Deces	26 februarie 1763 (51 de ani) Bayreuth

* 1815: Prințul Frederic Josias de Saxa-Coburg-Saalfeld (germană Friedrich Josias von Sachsen-Coburg-Saalfeld; 26 decembrie 1737 – 26 februarie 1815) a fost general în armata austriacă.
Născut la Palatul Ehrenburg din Coburg, el a fost fiul cel mic al Ducelui Francis Josias, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld și a Prințesei Anna Sophie de Schwarzburg-Rudolstadt.
A fost unchiul regelui Leopold I al Belgiei (1790-1865).

Josias s-a înrolat în armata habsburgică ca colonel în 1759, a participat la Războiul de Șapte Ani și a crescut la gradul de feldmareșal locotenent în 1773. În Războiul ruso-turco-austriac din 1788, el a comandat un corp de armată și a ocupat Moldova, a capturat Hotinului în Basarabia și a împărțit victoria cu Alexander Suvorov în Bătălia de la Focșani (1 august 1789).

După ce a bătut complet principala armată otomană condusă de Marele vizir Koca Yusuf Pașa în Bătălia de la Râmnic, el a capturat cea mai mare parte a Munteniei, inclusiv București, fiind salutat de către populație.

Intrarea Prințului Josias de Saxa-Coburg-Saalfeld în București, 1789

În timpul ocupației Moldovei, Josias a întâlnit-o pe Therese Stroffeck, o femeie de rând. La 24 septembrie 1789, în orașul Roman, ea i-a născut un fiu, pe nume Frederic. Josias s-a căsătorit cu Therese după întoarcerea lor la Coburg, la 24 decembrie și și-a recunoscut fiul. Frederic a fost înnobilat de împăratul austriac la 25 august 1808, iar la 17 februarie 1853 Ducele Ernst al II-lea de Saxa-Coburg-Gotha l-a creat Freiherr von Rohmann, numit după locul nașterii sale. Totuși, Frederic fiind copilul rezultat în urma unei căsătorii morganatice, el și urmașii lui au fost excluși din linia de succesiune a ducatului de Saxa-Coburg-Saalfeld.

În 1793 și 1794 Josias a comandat armata austriaco-olandeză în campania din Flandra. Având în vedere victoria sa în Războaiele Revoluției Franceze în martie 1793, el a întors regiunea sub control austriac. A intrat în Franța și a luat Condé, Valenciennes, Quesnoy și Landrecies. Cu toate acestea, din cauza poziționării nefericite, în parte din cauza dezbinării între puterile aliate, el a suferit o serie de eșecuri minore în fața armatei revoluționare franceze pe fluviul Sambre, urmate de o înfrângere decisivă la Fleurus (26 iunie 1794).

El a fost abandonat după aceea în Olanda, la care diplomații habsburgici au decis deja să renunțe. Înfuriat de acest lucru el a criticat în mod deschis politica baronului Thugut apoi Josias a demisionat din funcția de feldmareșalul și s-a retras la Coburg, unde mai târziu a murit.

Prințul Josias
Prinț de Saxa-Coburg-Saalfeld
Portret al Prințului purtând uniformă militară austriacă cu panglica și steaua Ordinului Maria Tereza a Austriei.
Date personale
Născut	26 decembrie 1737 Palatul Ehrenburg, Coburg
Decedat	26 februarie 1815 (77 de ani) Coburg
Înmormântat	Cobourg[*]
Părinți	Francisc Josias, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld Anna Sophie de Schwarzburg-Rudolstadt
Frați și surori	Frederica Caroline de Saxa-Coburg-Saalfeld Charlotte Sophie de Saxa-Coburg-Saalfeld Christian Franz von Sachsen-Coburg-Saalfeld[*] Ernst Frederick, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld Johann Wilhelm von Sachsen-Coburg-Saalfeld[*]
Căsătorit cu	Therese Stroffeck
Copii	Frederick, Freiherr von Rohmann
Cetățenie	Germania
Religie	Luteranism
Ocupație	personal militar[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Wettin

·         1834 - A murit Alois (Aloys) Senefelder, inventatorul german al procedeului „litografiere” (1796) (n.06.11.1771).

·         1857 - A murit scriitorul german Joseph von Eisendorff (n.10.03.1788).

·         1918: Pietro Blaserna, matematician și fizician italian (n. 1836)
* 1924: Prințesa Isabella Maria Elisabeth de Bavaria (31 august 1863 – 26 februarie 1924) a fost al treilea copil și fiica cea mare a Prințului Adalbert al Bavariei și a soției acestuia, Infanta Amelia Filipina a Spaniei. Prin căsătoria cu Prințul Tomaso, Duce de Genova, ea a devenit Ducesă de Genova.

Isabela a Bavariei
Ducesă de Genova
Prințesa Isabela a Bavariei
Date personale
Nume la naștere	Isabella Marie Elisabeth
Născută	31 august 1863 Palatul Nymphenburg, Munchen, Bavaria
Decedată	26 februarie 1924 (60 de ani) Roma
Înmormântată	Basilica of Superga[*]
Cauza decesului	pneumonie
Părinți	Prințul Adalbert al Bavariei Infanta Amelia Filipina a Spaniei
Frați și surori	Princess Elvira of Bavaria[*] Prințul Alfons al Bavariei Prințul Ludwig Ferdinand al Bavariei Princess Clara of Bavaria[*]
Căsătorită cu	Prințul Tomaso, Duce de Genova
Copii	Ferdinando, Duce de Genova Filiberto, Duce de Genova Bona Margherita, Prințesă Konrad de Bavaria Adalberto, Duce de Bergamo Adelaide, Prințesă de Arsoli Eugenio, Duce de Genova
Cetățenie	Germania
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Wittelsbach (prin naștere) Casa de Savoia (prin căsătorie)

* 1927: Cristache Ciolac, (n. 17 decembrie 1870, București - d. 26 februarie 1927, București) a fost un violonist român de etnie roma , unul dintre primii creatori ai folclorului orășenesc, transformând tehnica lăutarilor români după stilul său propriu de interpretare (secunda mărită lăutărească și tendința spre un stil de virtuozitate). El a reușit, prin maniera sa de interpretare, să ridice tehnica violonistică lăutărească, fiind o influență uriașă pentru stilul dezvoltat mai târziu de Nicolae Buică și Grigoraș Dinicu.

S-a născut în 1870 în Bucuresti, în str. Speranței nr. 9, fiind fiul naistului Radu Ciolac și fratele violoniștilor Dănică Ciolac (ce a participat la Expoziția Universală de la Paris ca vioară a doua în orchestra lui Sava Pădureanu), Barbu Ciolac, Alexandru Ciolac și al chitaristului Fotache Ciolac zis „Prințul” (chitarist de mahala de la sfârșitul sec. XIX, compozitorul „Sârbei avocaților”). Începe să cânte, mai întâi, în taraful tatălui său ca vioară a doua, la nunți bucureștene dar și în cârciumile din centrul vechi (Lipscani și Blănari).^[1]

În 1890 își formează propriul taraf. Din același an cântă la diferite restaurante de cartier, nunți țărănești de la marginea Bucureștiului, din 1892 începând să fie solicitat de către localurile centrale, mai pretențioase.

În 1894 pleacă în primul său turneu în străinătate, în Belgia, revistele muzicale din România începând să scrie apreciativ despre taraful său.^[2]

Coperta lucrării Hora din Văleni, una din cele mai populare compoziții a lăutarului Cristache Ciolac

Întors în București, în 1895, începe să cânte la „Berăria cooperativă” de lângă Teatrul Național, dar și la restaurantele „Elyseu”, „Continental”, „Terasa” și „Iordache” (la ultimul cunoscându-l pe violonistul Jan Kubelik, cu care leagă o strânsă prietenie).^[3]

În 1900, la Expoziția din Paris atât Ionescu Iordache (bucătarul și patronul de la „Iordache”), cât și Cristache Ciolac reprezintă Pavilionul Românesc.^[4] În același an este invitat de președintele Franței, Emile Loubet, să cânte în grădina palatului Elysee, unde primește 2000 de franci și este decorat Ofițer de Academie.^[5] În 1901 compune prima sa horă „Hora din Văleni”.

În 1902 îl cunoaște pe George Enescu, acesta culegând de la el o serie de cântece populare ce îl vor inspira în compoziția „Suită sătească”, între care notabile sunt: „Hora nebună”, „Lățeasca” și „Hora miresei” (ultima fiind o variațiune pe tema folclorică, semnată de însuși Ciolac).^[6]

Printre admiratorii lui Cristache Ciolac din această perioadă se numără scriitorii Alexandru Vlahuță, Octavian Goga și Barbu Delavrancea. Din vara lui 1902 începe să cânte la Sinaia, în parcul casei boierului Mitică.^[7]

În jurul anului 1914, Cristache Ciolac deține supremația tuturor lăutarilor bucureșteni, fiind aproape unanim recunoscut drept cel mai bun lăutar violonist din București. În această perioadă este ascultat de oameni ca Sarah Bernardt, Ignaz Paderewski, Robert de Flers etc.

În 1915 îl cunoaște pe academicianul francez Jean Richepin, ce îl amintește în același an în cotidianul francez „Les Annales”.^[8]

În 1916, Cristache Ciolac intră în serviciul popotei Marelui Cartier General al Armatei, protejat fiind de intervenția lui George Enescu pe lângă forurile militare în privința scutirii muzicanților de linia întâi a frontului. Influențat de activitatea muzicală de pe front a lui Ciolac, Radu Rosetti începe să scrie sonete inspirate din versurile lăutărești ale violonistului.^[9]

Tot acum Enescu începe să strângă legăturile sale cu Ciolac, notând o altă serie de melodii populare din repertoriul său mai târziu: „Ca la brează”, „Sârba din căruță” și „Hora Bâzoiul” din care se va inspira pentru Sonata nr. 3 pentru pian și vioara în caracter popular românesc.^[10]

În 1918, influențat de întâlnirea cu Ciolac, Richepin ține o conferință la Paris cu titlul „Roumaine ame”. În același an, Cristache se lasă de muzică din cauza unei paralizii la brațul drept, angajându-se ca inspector al pescăriilor statului.

Moare la 26 februarie 1927, ora 9 seara, după o lungă și chinuitoare suferință. Într-un sicriu improvizat, nebărbierit, cu haină de cerșetor, l-au înmormântat în cimitirul „Pătrunjel”, cu ajutor bănesc adunat cu talerul

Cristache Ciolac
Lăutarul Cristache Ciolac în epoca de maturitate artistică.
Date personale
Născut	1870, București
Decedat	26 februarie 1927 (57 de ani) , București
Cetățenie	România
Ocupație	violonist
Activitate
Gen muzical	populară, lăutărească
Instrument(e)	vioară

·        



















































* 1931: Otto Wallach, chimist german, laureat al Premiului Nobel (n. 1847)
* 1933: Marele Duce Alexandru Mihailovici al Rusiei (rusă Александр Михайлович Aleksandr Mihailovits) (13 aprilie 1866 – 26 februarie 1933) a fost membru al familiei imperiale ruse, ofițer naval, autor, explorator, cumnat al Țarului Nicolae al II-lea al Rusiei.

Marele Duce Alexandru s-a născut la Tbilisi, Georgia. Tatăl lui Alexandru era Marele Duce Mihail Nicolaievici, care era fiul cel mic al ȚaruluiNicolae I al Rusiei iar mama sa era Marea Ducesă Olga Feodorovna (Cecily de Baden). Prin mama sa, Marele Duce Alexandru era strănepot al regelui Gustav al IV-lea Adolf al Suediei, ultimul suedez Mare Duce al Finlandei. În familie era cunoscut sub numele de "Sandro".

Marele Duce Alexandru a fost ofițer naval. În tinerețe a vizitat Japonia și imperiul Braziliei în numele impereiului rus.

Sandro și Xenia la Balul Mascat din 1894.

S-a căsătorit cu verișoara sa primară Marea Ducesă Xenia Alexandrovna, fiica cea mare a Țarului Alexandru al III-leala 6 august/25 iulie (stil vechi) 1894. După Revoluția rusă din 1917, el și familia lui împreună cu împărăteasa-mamă au fost salvați din Crimeea și îmbarcați pe nava britanică Marlborough.

Alexandru a trăit la Paris și și-a scris memoriile, Once a Grand Duke publicate în 1933. De asemenea, el și-a petrecut timpul ca oaspete al viitorului împărat etiopian Ras Tafaro. A vorbit de ce a fost invitat îb Etiopia în continuarea biografiei sale, Always a Grand Duke.

A murit la 26 februarie 1933 la Roquebrune, Franța. Soția sa Xenia a murit la Hampton Court Palace în 1960.

Împreună Alexandru și Xenia au avut șapte copii:

• Prințesa Irina Alexandrovna (1895–1970)
• Prințul Andrei Alexandrovici (1897–1981)
• Prințul Feodor Alexandrovici (1898–1968)
• Prințul Nikita Alexandrovici (1900–1974)
• Prințul Dmitri Alexandrovici (1901–1980)
• Prințul Rostislav Alexandrovici (1902–1978)
• Prințul Vasili Alexandrovici (1907–1989)

Marele Duce Alexandru Mihailovici
Date personale
Născut	13 aprilie 1866 Tiflis, Georgia
Decedat	26 februarie 1933 (66 de ani) Roquebrune, Franța
Înmormântat	Roquebrune-Cap-Martin
Părinți	Marele Duce Mihail Nicolaievici al Rusiei Olga Feodorovna de Baden
Frați și surori	Marea Ducesă Anastasia Mihailovna a Rusiei Marele Duce Serghei Mihailovici al Rusiei Marele Duce George Mihailovici al Rusiei Marele Duce Nicolai Mihailovici al Rusiei Marele Duce Alexei Mihailovici al Rusiei Marele Duce Mihail Mihailovici al Rusiei
Căsătorit cu	Marea Ducesă Xenia Alexandrovna a Rusiei
Copii	Prințesa Irina Alexandrovna Prințul Andrei Alexandrovici Prințul Feodor Alexandrovici Prințul Nikita Alexandrovici Prințul Dmitri Alexandrovici Prințul Rostislav Alexandrovici Prințul Vasili Alexandrovici
Cetățenie	Imperiul Rus  URSS
Religie	creștinism ortodox[*]
Ocupație	personal militar[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Mare principe
Familie nobiliară	Casa de Holstein-Gottorp-Romanov

* 1933: Prințesa Thyra a Danemarcei (29 septembrie 1853 – 26 februarie 1933) a fost fiica cea mică a regelui Christian al IX-lea al Danemarcei și a reginei Louise von Hessen-Kassel. În 1878 s-a căsătorit cu Ernest Augustus, moștenitorul exilat al regatului de Hanovra. Cum regatul de Hanovra fusese anexat Prusiei în 1866, ea și-a petrecut cea mai mare parte a vieții în exil cu soțul ei în Austria.

Thyra a fost sora regelui Frederic al VIII-lea al Danemarcei, a reginei Alexandra a Regatului Unit, a regelui George I al Greciei și a împărătesei Maria Feodorovna a Rusiei.

Christian al IX-lea al Danemarcei cu soția sa și cei șase copii ai lor în 1862. De la stânga la dreapta: Dagmar, Frederic, Valdemar, Christian IX, regina Louise, Thyra, George și Alexandra.

Prințesa Thyra s-a născut la 29 septembrie 1853 la Palatul Galben din Copenhaga ca a treia fiică și al cincilea copil al Prințului Christian și a Prințesei Louise a Danemarcei. Familia ei era relativ obscură până când tatăl ei, Prințul Christian de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg, a fost ales de consiliul marilor puteri să-i succeadă vărului său îndepărtat fără copii, regele Frederic al VII-lea, la tronul danez. La doar două luni după nașterea Thyrei, Actul de Succesiune a trecut și Prințul Christian a primit titlul de Prinț al Danemarcei.

În 1863, când Thyra avea 10 ani, regele Frederic al VII-lea a murit și tatăl ei i-a succedat la tronul Danemarcei ca regele Christian al IX-lea. Mai devereme, în același an, fratele ei Vilhelm a fost ales rege al Greciei iar sora ei Alexandra s-a căsătorit cu Eduard, Prinț de Wales. În 1866, cealalată soră Dagmar s-a căsătorit cu țareviciul Rusiei, Alexandru.

Thyra a fost o tânără femeie atractivă, cu părul închis la culoare și cu ochi albaștri. Mama ei, regina Louise, dorea și pentru cea mai mică fiică o partidă bună așa cum făcuseră ficele mai mari. Primul pețitor al Thyrei a fost regele Willem al III-lea al Olandei însă acesta era cu 36 de ani mai în vârstă decât ea, așa că a fost refuzat. Mai târziu, el s-a căsătorit cu Emma de Waldeck și Pyrmont. Fiica lor a fost Wilhelmina a Olandei iar descendenții ei stau pe tronul Olandei.

Ducesa de Cumberland cu fiica ei, Prințesa Olga.

La 21 decembrie/22 decembrie 1878, la Copenhaga, Thyra s-a căsătorit cu Ernest Augustus, Prinț Moștenitor de Hanovra. Ernest Augustus era copilul cel mare și singurul fiu al regelui George al V-lea de Hanovra și al soției lui, Prințesa Marie de Saxa-Altenburg.

Înainte de căsătorie, Thyra fusese îndrăgostită de Vilhelm Frimann Marcher, locotenet de cavalerie, iubire din care a rezultat o sarcină.^[1] Fratele ei, George I al Greciei, a sugerat ca pentru evitarea scandalului, nașterea să aibă loc la Atena. Presa daneză a scris că era bolnavă de icter.^[1] A născut o fată, Maria, la 8 noiembrie 1871 care a fost adoptată de Rasmus și Anne Marie Jørgensen din Odense la scurt timp după naștere și au rebotezat-o Kate; Kate s-a căsătorit în 1902 cu Frode Pløyen-Holstein și a murit în 1964.^[2] Marcher s-a sinucis la 4 ianuarie 1872 după o confruntare cu regele

Prințesa Thyra
Prințesă Moștenitoare deHanovra Ducesă de Cumberland și Teviotdale
Date personale
Nume la naștere	Thyra Amalie Caroline Charlotte Anna
Născută	29 septembrie 1853 Palatul Galben, Copenhaga
Decedată	26 februarie 1933 (79 de ani) Gmunden, Austria
Înmormântată	Gmunden
Părinți	Christian al IX-lea al Danemarcei Louise von Hessen-Kassel
Frați și surori	Dagmar a Danemarcei Alexandra a Danemarcei George I al Greciei Frederic al VIII-lea al Danemarcei Prințul Valdemar al Danemarcei
Căsătorită cu	Ernest Augustus, Prinț Moștenitor de Hanovra
Copii	Prințesa Marie Louise Prințul George William Alexandra, Mare Ducesă de Mecklenburg-Schwerin Prințesa Olga Prințul Christian Ernest Augustus al III-lea, Duce de Braunschweig
Cetățenie	Danemarca
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	HRH Prințesă Moștenitoare de Hanovra HRH Prințesă Moștenitoare de Hanovra, Ducesă de Cumberland și Teviotdale HRH Prințesa Thyra a Danemarcei
Familie nobiliară	Casa de Hanovra Casa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg

·         1940: Nicolae Tonitza (n. 13 aprilie 1886^[1], Bârlad - d. 26 februarie 1940, București) a fost un pictor și grafician român, interpret al "tristețelor luxuriant colorate" și al unor sincere simțăminte de revoltă mocnită și îndelung resemnată.

S-a născut la 13 aprilie 1886 la Bârlad, primul dintre cinci copii ai Anastasiei și ai lui Neculai Toniță. Frecventează școala primară de băieți nr. 2 și urmează Gimnaziul real "Manolache K. Epureanu" din Bârlad. În 1902 părăsește Bârladul pentru a se înscrie la Școala națională de Belle-Arte din Iași, avându-i printre profesori pe Gheorghe Popovici și Emanoil Bardasare (dar nu va putea să își ia diploma de absolvire deoarece participă în ultimul an la o grevă a studenților),^[2] iar printre colegi pe Ștefan Dimitrescu și Leon Viorescu cu care va lega o lungă prietenie^[3].

În 1903 cunoaște Italia, în cadrul unei excursii a studenților de la Arheologie din București, condusă de profesorul Grigore Tocilescu. Vacanța următoare rămâne în țară, unde, împreună cu alți colegi, zugrăvește biserica din satul Grozești.

În 1908^[4] pleacă în Germania, la München, unde este admis la Königlich Bayerischen Akademie der Bildenden Künste (Academia Regală Bavareză de Arte Frumoase, actualmente Academia de Arte Frumoase München) în clasa profesorului Hugo von Habermann. Expune la Kunstverein, trimite caricaturi la revista Furnica și articolul "Importanța criticii de artă" la revista Arta română din Iași, care reprezintă debutul său în publicistică. Părăsește Germania, fără să-și fi terminat studiile, și călătorește în vara anului 1909 în Italia și în toamnă în Franța, unde rămâne pentru doi ani la Paris.

La Paris frecventează atelierul lui Pierre Laprade^[5] și face studii după pictori celebri. Influența preocupărilor din epocă nu întârzie să-și pună amprenta în opera tânărului artist, pe care calitățile de colorist și prospețimea senzațiilor îl fac să găsească repede drumul spre originalitate. Problemele impresionismului, cuceririle postimpresioniștilor și, nu mai puțin, modul decorativ de a gândi, compoziția și fastul stilului Belle Époque îi vor determina hotărâtor opțiunile estetice. Pictează peisaje, portrete și compoziții, pe care le expune în atelierul său din Montparnasse. Echilibrul, hedonismul - acea bucurie nereținută în fața fermecătoarelor aparențe ale realității - senzualitatea temperată, se traduc deja în aceste opere de început, pline de strălucirea luminii, exaltarea tonurilor și sudura perfectă dintre formă și culoare.

În 1911 se reîntoarce în țară, mai întâi la Bârlad și mai târziu la Iași (unde predă un timp ca suplinitor la desen la Liceul militar). Participă la expoziția Tinerimii artistice. În 1912 termină cursurile Școlii naționale de Belle-Arte și obține prin concurs certificatul de "pictor bisericesc". Va zugrăvi bisericile din Scorțeni, Siliște, Poeni, Văleni și altele. Se căsătorește în 1913 cu Ecaterina Climescu și va avea doi copii, Catrina și Petru. Din cauze economice renunță la pictură câțiva ani și lucrează ca redactor la ziarul Iașul.^[6] În 1916 expune la București 94 de picturi și desene, împreună cu Ștefan Dimitrescu. Mobilizat și trimis pe front, cade prizonier în luptele de la Turtucaia, de unde va fi trimis în lagărul de prizonieri din Kirjali, Bulgaria.

A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, pentru modul cum și-a condus compania din Regimentul 1 Grăniceri în Bătălia de la Turtucaia.

„Pentru exemplul de vitejie dat cu ocazia luptelor de la Turtucaia din august 1916. Rănit grav a dat probă de un devotament admirabil, uitând de suferințele sale pentru a nu se gândi decât la compania sa.”

Înalt Decret no. 2189 din 6 iunie 1919^{[7]:p. 69}

După război se stabilește la București, unde - alături de participările la expoziții și ilustrări de cărți - colaborează la publicații de orientare socialistă cu desene și cronici artistice. În perioada 1921-1924 locuiește la Vălenii de Munte. Devine redactor la revista Artele Frumoase. În 1922 călătorește în Transilvania, unde îl cunoaște pe pictorul sătmărean Aurel Popp, cu care se va împrieteni și va purta o vastă corespondență. În 1924 expune la Bienala din Veneția iar un an mai târziu se retrage din asociația "Arta Română" și - împreună cu Francisc Șirato, Oscar Han și Ștefan Dimitrescu - întemeiază "Grupul celor patru".

În anii următori, până în 1934, au loc repetate expoziții ale "Grupului celor patru". Tonitza, între timp considerat "cel mai de seamă" pictor român în viață, expune și în străinătate: Barcelona (1929), Amsterdam (1930), Bruxelles (1935). În 1933 ocupă catedra de pictură la Academia de Belle-Arte din Iași, rămasă vacantă în urma decesului lui Ștefan Dimitrescu iar în 1937 devine rector al Academiei. În anii 1933 și 1934 pictează împreună cu Francisc Șirato în Dobrogea, realizând o serie de tablouri și desene cu peisaje din Balcic. În 1939 se îmbolnăvește grav și la 26 februarie 1940 se stinge din viață^[8]. În semn de omagiu îi sunt expuse lucrări la "Salonul Oficial" și la expoziția din cadrul "Lunii Bucureștilor".

O privire retrospectivă asupra operei lui Tonitza ne revelează în prima perioadă o pictură academistă purtând pecetea școlii müncheneze, și, drept corolar, un interes major pentru desen, în detrimentul picturii. În scurtul său popas parizian, face tentative timide de a-și însuși viziunea impresionistă, dar preferința lui pentru exprimarea grafică îi va îndrepta atenția spre creațiile lui Daumier. Revirimentul cromatic, pe care fruntașii picturii franceze nu izbutiseră să-l provoace, a fost declanșat de Ștefan Luchian, fără ca acest fapt sa-l facă pe Tonitza să rămână la o treaptă inferioară, deși el și-a descoperit multe afinități cu pictorul "Anemonelor". După această perioadă, tablourile realizate între 1930 și 1935 își cuceresc deplina autonomie artistică, eliberându-se de orice influențe. Grafica, plină de maliție și deseori de dramatism - a colaborat la numeroase reviste culturale și sociale ale vremii: "Rampa", "Flacăra", "Clopotul", "Hiena" etc. - sunt mărturii ale participării intense la viața epocii.

Pictura rămâne, dincolo de frământările cotidiene, de angajarea în evenimentele contemporane, senină, vorbind despre un ideal estetic clasic, despre cultul frumosului, despre o artă înțeleasă ca expresie a permanenței valorilor spirituale. Această viziune autonomă se conturează în portretele de copii. "Ochii lui Tonitza", ochii copiilor pictați de el, ne privesc astăzi cu o nostalgică inocență, cu o amară melancolie și candoare. Ochii aceștia mari, rotunzi și expresivi sunt inconfundabila pecete a stilului său de o unică poezie în arta plastică românească.

De la sobra muzicalitate picturală de o rafinată împletire de poezie și realitate, Tonitza trece în ultimii ani ai vieții la o manieră cu reminiscențe orientale, datorită fără îndoială farmecului peisajului dobrogean. Este perioada premergătoare așa-numitei faze japoneze, caracterizată printr-un decorativism excesiv și printr-o simplificare a paletei dusă aproape până la monocromie.

Nicolae Tonitza
Nicolae Tonitza, autoportret cca 1923
Date personale
Născut	13 aprilie 1886 Bârlad, România
Decedat	26 februarie 1940 (54 de ani) București, România
Înmormântat	Cimitirul Ghencea
Părinți	Anastasia și Neculai Toniță
Căsătorit cu	Ecaterina Climescu
Copii	Catrina, Petre, Irina Tonitza și Nineta Gusti (înfiată)
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	caricaturist[*] pictor litograf[*] jurnalist
Activitate
Domeniu artistic	pictură, gravură, litografie, desen, artă ceramică
Studii	Școala națională de Belle-Arte din Iași, Academia de Arte Frumoase din München
Pregătire	Gheorghe Popovici, Emanoil Bardasare, Hugo von Habermann, Pierre Laprade
Profesor pentru	Corneliu Baba, Ion Frunzetti, Tache Papatriandafil, Rodica Pavelescu, Călin Alupi, Petre Hârtopeanu
Mișcare artistică	postimpresionism, expresionism, „Grupul celor patru”, Tinerimea artistică
Patronaj	Krikor H. Zambaccian
Influențat de	Honoré Daumier, Käthe Kollwitz, Ștefan Luchian, Frans Masereel Malul Mării   Fetiţa pădurarului (1924) - Colecţia Doctor Dona, Bucureşti   Portret de copil (1926) - Muzeul Zambaccian, Bucureşti   Grădină din Văleni (1922-1924) - Muzeul de Artă, Târgu-Mureş   Coadă la pâine (1920)   Nicolae Tonitza în 1927   Nicolae Tonitza - Autoportret - (1911), Colecţie particulară

* 1959: Prințesa Alexandra, a 2-a Ducesă de Fife (Alexandra Victoria Alberta Edwina Louise; 17 mai 1891 – 26 februarie 1959) a fost membră a familiei regale britanice, nepoată a regelui Eduard al VII-lea. Alexandra și sora ei mai mică, Maud au fost singurele nepoate pe linie feminină ale unui suveran britanic care au primit titlul de "prințesă a Marii Britanii și a Irlandei de Nord".

Prințesa Alexandra, ca. 1910.

Tatăl Alexandrei a fost Alexander Duff, Duce de Fife, fiul lui James Duff, al 5-lea Conde de Fife și a soției lui, Lady Agnes Hay. La două zile după căsătoria cu Louise, Prințesă Regală în 1889, fiica Prințului de Wales (mai târziu regele Eduard al VII-lea), a fost numit Duce de Fife și marchiz de Macduff.

Alexandra s-a născut la East Sheen Lodge, Richmond la 17 mai 1891. În momentul nașterii sale era a cincea în linia de succesiune la tronul britanic. Alexandra și sora sa au fost un caz unic printre prințesele britanice; ambele erau descendente atât a regelui William al IV-lea (prin metresa sa Dorothy Jordan) cât și a nepoatei lui William, regina Victoria, care i-a succedat deoarece acesta nu a avut moștenitori legitimi.

La 5 noiembrie 1905, regele Eduard al VII-lea a declarat-o pe mama ei Prințesă Regală. A ordonat ca nepoatele sale, Lady Alexandra Duff și Lady Maud Duff să devină Prințese al Marii Britanii și Irlandei și să urmeze ca rang imediat după membrii familiei regale. Prințesele au deținut titlul și rangul nu de la tatăl lor, Ducele, ci din voința regelui (bunicul lor).

În jurul anului 1910, s-a logodit în secret cu Prințul Christopher al Greciei, fiu al regelui George I al Greciei și al reginei Olga Constantinovna a Rusiei. Logodna s-a sfârșit când părinții au aflat de legătură; tatăl Prințului Christopher era fratele mai mic al bunicii materne a Prințesei Alexandra.

La 22 ianuarie 1912, tatăl Alexandrei a murit iar ea i-a succedat la conducerea Ducatului devenind Ducesă de Fife și Contesă de Macduff.

Prințesa Arthur de Connaught împreună cu singurul ei copil, Alastair.

La 15 octombrie 1913, Prințesa Alexandra s-a căsătorit cu Prințul Arthur de Connaught la Palatul St. James din Londra. Prințul Arthur de Connaught era singurul fiu al Prințului Arthur, Duce de Connaught și Strathearn, care era al treilea fiu al reginei Victoria și deci fratele mai mic al regelui Eduard al VII-lea. Cei doi tineri erau verișori primari.

În timpul Primului Război Mondial, Prințesa Arthur de Connaught a servit ca soră medicală la spitalul St. Mary din Paddington. Când Prințul a fost numit Guvernator-General al Uniunii Africii de Sud în 1920, și-a acompaniat soțul la Pretoria și a lucrat la spitalele locale. După ce cuplul s-a întors în Marea Britanie, ea a continuat cu îndatoririle regale și cu munca de caritate.

Alexandra a murit la casa ei din Londra în 1959. Cum singurul ei fiu a murit în 1943, Ducatul de Fife a trecut nepotului ei, James James George Alexander Bannerman Carnegie, singurul fiu al surorii sale, Prințesa Maud, Contesă de Southesk

Prințesa Alexandra
Ducesă de Fife
Date personale
Nume la naștere	Alexandra Victoria Alberta Edwina Louise
Născută	17 mai 1891 East Sheen Lodge, Richmond
Decedată	26 februarie 1959 (67 de ani) Mar Lodge, Braemar
Înmormântată	Mar Lodge, St Ninian's Chapel[*]
Părinți	Alexander Duff, 1st Duke of Fife[*] Louise a Marii Britanii
Frați și surori	Prințesa Maud de Fife
Căsătorită cu	Prințul Arthur de Connaught
Copii	Prințul Alastair, Duce de Connaught
Cetățenie	Regatul Unit
Ocupație	politiciană
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă Duke of Fife[*] (29 ianuarie 1912–26 februarie 1959) ducesă[*]
Familie nobiliară	Casa de Windsor Casa de Saxa-Coburg-Gotha
Ducesă de Fife
Predecesor	Alexander Duff
Succesor	James Carnegie

·         1962 - A murit istoricul Silviu Dragomir, membru al Academiei Române (n.13.03.1888).

·         1969 – A murit psihiatrul german Karl Jaspers; (n. 1883). Karl Theodor Jaspers (n. 23 februarie, 1883), a fost un filozof și un psihiatru german, care a avut o influență majoră asupra teologiei, psihiatriei și filozofiei moderne.
* 1970: Prințesa Irina Alexandrovna a Rusiei (rusă Княжна Ирина Александровна Романова) (3 iulie/15 iulie 1895 - 26 februarie 1970) a fost singura fiică a Marelui Duce Alexandru Mihailovici al Rusiei și a Marii Ducese Xenia Alexandrovna a Rusiei. A fost, de asemenea, singura nepoată a Țarului Nicolae al II-lea al Rusiei și soția Prințului Felix Iusupov, unul dintre cei care l-au asasinat pe Grigori Rasputin în 1916.

Înaintea căsătoriei ei din 22 februarie 1914, Irina care era primul copil și singura fiică într-o familie de șapte copii, a fost considerată una dintre cele mai bune partide din Rusia. Familia ei a petrecut lungi perioade în sudul Franței începând cu anul 1906 din cauza dezacordurilor politice dintre tatăl ei și Țar.^[1]

Tatăl ei avea o aventură cu o femeie din sudul Franței și i-a cerut divorțul soției sale Xenia de câteva ori însă aceasta a refuzat să i-l acorde.^[2] De asemenea, Xenia avea relații extraconjugale.^[3] Părinții Irinei au încercat să ascundă nefericirea mariajului lor în fața celor șapte copii iar Irina, o fetiță timidă, tăcută, cu ochi albaștri și păr negru, a avut o copilărie fericită.^[4] Irina era numită adesea Iréne, versiunea franțuzească a numelui ei, sau Irene, versiunea englezească. Uneori, mama ei îi spunea "Baby Rina". Romanovii au fost puternic influențați de franceză și engleză, vorbeau franceza mai bine decât rusa și adesea foloseau variantele străine ale numelor lor atunci când se refereau la ceilalți.

Cel care va fi soțul ei, Felix Iusupov, era un bărbat cu multe contradicții: un bărbat dintr-o familie bogată căruia, dincolo de visele de avariție^[5] îi plăcea să se îmbrace în haine femeiești și să aibă relații bisexuale, scandalizând societatea^[6]. La un moment dat, într-un acces de entuziasm, a planificat să împartă marea sa avere săracilor, imitând-o pe Marea Ducesă Elisabeta Feodorovna. A fost convins să renunțe la această idee de mama sa, Zenaida, care i-a spus că are datoria să se căsătorească și să facă copii pentru a duce numele familiei mai departe, Felix fiind singurul ei fiu supraviețuitor.^[7]

Felix a fost foarte atras de Irina, care era dispusă să-i înțeleagă trecutul sălbatic în timp ce părinții ei, nu.^[8] Cnd părinții ei și bunica maternă, Împărăteasa mamă Maria Feodorovna au auzit zvonuri în legătură cu Felix, au vrut să anuleze nunta. Multe din poveștiile pe care le auziseră le știau de la Marele Duce Dimitri Pavlovici, verișorul primar al Irinei, care era unul din cei mai buni prieteni ai lui Felix, și despre care se specula că ar fi avut o relație romantică cu Felix.

Căsătoria Irinei cu Felix a fost nunta anului și ultima ocazie a societății ruse înaintea Primului Război Mondial.

Prinţesa Irina a Rusiei şi soul ei, Prinţul Felix Iusupov.

Noua familie Iusupov a plecat în luna de miere în Europa și în Orientul Mijlociu când a început războiul. Au fost reținuți în Berlin pentru scurt timp după începerea ostilităților. Irina a rugat-o pe verișoara ei primară Prințesa Moștenitoare Cecilie a Prusiei să intervină pe lângă socrul ei, Kaiserul. Wilhelm al II-lea al Germaniei a refuzat să le permită să plece însă le-a oferit posibilitatea să aleagă una din trei țări pentru a trăi pe durata războiului. Tatăl lui Felix a apelat la ambasadorul spaniol și a obținut permisiunea ca tinerii să se întoarcă în Rusia via Danemarca neutră, Finlanda și apoi St.Petersburg ^[9].

Felix a transformat o aripă a Palatului Moika în spital pentru soldații răniți însă a evitat ca el însuși să intre în armată.

Verișoara primară a Irinei, Marea Ducesă Olga Nikolaevna a Rusiei, cu care ea a fost apropiată când erau fete, a fost disprețuitoare față de Felix: "Felix este 'de-a dreptul civil', îmbrăcat tot în maro, mergând încoace și încolo prin cameră, căutând în unele biblioteci cu reviste și practic nefăcând nimic; el face o impresie extrem de neplăcut - un om trândav în astfel de momente", a scris Olga tatălui ei, Țarul Nicolae al II-lea, la 5 martie 1915 după o vizită la Iusupovi.^[10]

Felix și Irina au avut un singur copil, Prințesa Irina Felixovna Isupova numită în familie Bebé, născută la 21 martie 1915.^[11] "Nu voi uita niciodată fericirea mea când am auzit pentru prima strigătul copilului", a scris tatăl ei.^[12] Irinei i-a plăcut propriul ei nume și a vrut să-l dea mai departe primului ei copil. Mama ei Xenia a fost atât de îngrijorată în timpul nașterii încât Țarina Alexandra Feodorovna a spus că este aproape ca și cum Xenia a născut în locul Irinei.

Prințesa Irina Alexandrovna
Date personale
Născută	3 iulie 1895 Peterhof, Rusia
Decedată	26 februarie 1970 (74 de ani) Paris, Franța
Înmormântată	Sainte-Geneviève-des-Bois Russian Cemetery[*]
Părinți	Marele Duce Alexandru Mihailovici al Rusiei Marea Ducesă Xenia Alexandrovna a Rusiei
Frați și surori	Prințul Vasili Alexandrovici al Rusiei Prințul Rostislav Alexandrovici al Rusiei Prințul Nikita Alexandrovici al Rusiei Prințul Dmitri Alexandrovici al Rusiei Prințul Andrei Alexandrovici al Rusiei Prințul Feodor Alexandrovici al Rusiei
Căsătorită cu	Prințul Felix Felixovici Iusupov
Copii	Prințesa Irina Felixovna Iusupova
Cetățenie	Imperiul Rus  URSS
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Cneaz Prințesă
Familie nobiliară	Casa Romanov Casa Iusupov

·         1971 – A murit marele actor francez de comedie Fernandel (Fernand Joseph Désiré Contandin); (n.8 mai 1903).

·         1974: Tivadar Ács, scriitor, jurnalist și istoric maghiar (n. 1901)

·         1982 - A murit regizorul japonez de film Tienosuke Kinugasa, laureat al Premiului Oscar în anul 1954 (n.01.01.1896).

·         1991: Dimitrie Ioan Mangeron, matematician român, membru corespondent (1990) al Academiei Române (n. 1906)

* 1997: Dumitru Ion Marinescu (în limba rusă Дмитрий Иванович Маринеску) s-a născut la 29 noiembrie 1936, în satul Căinarii Vechi, raionul Soroca într-o familie de țărani. Era al patrulea din cei șase copii ai lui Ion și Maria. A avut parte de o copilărie austeră, prin minune a supraviețuit în anii de foamete. A fost docent în filozofie din Republica Moldova. Fondator al facultății de pedagogie la Universitătea de stat T. G. Șevcenco din Tiraspol. Fondator al Institutului de perfecționare a profesorilor din RSSM. Autor al cărții ”Bilingvismul – factor de apropiere a națiilor și națiunilor socialiste”. Lucrările lui sunt apreciate de mai mulți oamenii de știință și sunt folosite în numeroase teze și lucrări științifice la tema Bilingvismului.

După absolvirea școlii medii, în anul 1951 a intrat la școala pedagogică ”Ion Creangă” din Soroca pe care a absolvit-o în 1955, obținând specialitatea de învățător.

În anul 1955 este admis la studii în Universitatea Pedagogică de stat ”Ion Creangă”, la facultatea ”Istoria, limba și literatura moldovenească”, la absolvirea căreia, în anul 1960, obține statutul de învățător de istorie, limbă și literatură moldovenească pentru școala medie.

La 15 august 1960 este repartizat la școala nr. 5 din s. Chițcani, raionul Bender, unde ulterior (de la 1 martie 1962 până la 5 decembrie 1963) deține funcția de director de școală.

La data de 9 decembrie 1963 este numit în funcția de asistent la catedra de filozofie a Universității de stat T. G. Șevcenco din Tiraspol.

La 20 noiembrie 1967 este înmatriculat la aspirantura de zi (cu frecvență) în cadrul facultății de filozofie a Universității de stat din Moscova. După absolvirea căreia, în anul 1970, este numit în funcția de lector superior la catedra de filozofie și comunism științific a Universității de stat T. G. Șevcenco din Tiraspol, conducător al căreia ulterior a fost în perioada martie 1972 – septembrie 1979.

La data de 14 aprilie 1972, în baza deciziei Consiliului de specialitate a catedrelor teoriei comunismului științific ale Universității de stat ”M.V. Lomonosov” din Moscova, decorată cu ordinele Lenin și Drapelul roșu de muncă, i s-a conferit gradul științific de doctor în filozofie (МФС N0 004073).

În perioada 1 septembrie 1974 – 1 februarie 1975 a făcut stagiu de reciclare a lectorilor științelor socio-umanistice la institutul de perfecționare pe lângă Universitatea de stat ”M.V. Lomonosov” din Moscova.

La 18 februarie 1976, prin decizia Comisiei de atestare a Sovietului de Miniștri ai URSS, Domnului Dumitru Marinescu i s-a conferit gradul științific de docent în filozofie și comunism științific. (ДЦ N0 001189)

La 1 septembrie 1979 este numit interimar, iar la 4 octombrie reales la funcția de decan al facultății de pedagogie la Universitatea de stat T. G. Șevcenco din Tiraspol.

La 15 octombrie 1984 este numit director al Institutului de perfecționare a profesorilor din RSSM, recent deschis.

Din data de 14 noiembrie 1989 revine la funcția de docent la catedra de istorie și politologie la Universitatea de stat T. G. Șevcenco din Tiraspol.

În anul 1992, după războiul de pe Nistru, trece în Chișinău împreună cu universitatea evacuată din Tiraspol.

Din aprilie 1964 – membru al PCUS.

Din 1973 – membru al Uniunii filozofilor de pe lângă Academia de Științe a URSS.

La 02 iulie 1977 i s-a conferit gradul militar de căpitan, ordinal nr. 33.

În anul 1987 este decorat cu insigna ”Eminent al învățământului public al RSSM”.

La 15 august 1988 pentru merite în domeniul învățământului public a fost decorat cu insigna ”Eminent al învășământului din URSS”.

S-a stins din viață la 26 februarie 1997 în orașul Chișinău (diagnoza: cardiopatie ischemică cronică). Este înmormântat la Chișinău.

Dumitru Ion Marinescu
Date personale
Născut	29 noiembrie 1936 Căinarii Vechi, raionul Soroca, Moldova
Decedat	26 februarie 1997 (60 de ani) Chișinău, Moldova
Naționalitate	Moldova
Cetățenie	URSS, Moldova

·         1999 – A murit istoricul român Cristian Popişteanu. Cristian Popişteanu  s -a născut la 25 decembrie 1932, în Bucureşti. A absolvit în 1959 Institutul de Relaţii Internaţionale din Bucureşti. În 1968 şi-a susţinut doctoratul cu tema „România şi Antanta Balcanică“. A lucrat la Radio România, în redacţia revistei Lumea şi ca redactor la revista Magazin istoric, al cărei redactor şef devine din 1971 pînă în 1999. A fost membru al Asociaţiei Române de Drept Internaţional şi Relaţii Internaţionale, al International Association for European Contemporary History (Strasbourg), al Comitetului Naţional Român pentru Studii Sud-Est Europene, al American Historical Association, al International Press Institute (Viena), al Consiliului Euro-Atlantic Român, preşedinte fondator al Fundaţiei Culturale Magazin Istoric şi cofondator al European Association of Historians (Roma). A participat la Congresele Mondiale ale istoricilor de la Bucureşti (1980), Stuttgart (1985), Madrid (1990), Montreal (1995). A fost corespondent de presă la Paris, în timpul evenimentelor din mai 1968, şi la Praga, în august 1968. Dupa Revolutia din 1989  a fost consilier al prim-miniştrilor Petre Roman şi Theodor Stolojan.

·         2000:  Giovanna a Italiei (bulgară Йоанна Савойска, italiană Giovanna Elisabetta Antonia Romana Maria; 13 noiembrie 1907 – 26 februarie 2000) a fost ultima Țarină a Bulgariei.

Giovanna a Italiei
Date personale
Născută	13 noiembrie 1907 Roma, Italia
Decedată	26 februarie 2000 (92 de ani) Estoril, Portugalia
Înmormântată	Basilica of San Francesco d'Assisi[*]
Părinți	Victor Emanuel al III-lea al Italiei Elena de Muntenegru
Frați și surori	Umberto al II-lea al Italiei Maria Francesca de Savoia Prințesa Mafalda de Savoia Princess Yolanda of Savoy[*]
Căsătorită cu	Boris al III-lea al Bulgariei
Copii	Marie-Louise Simeon al II-lea al Bulgariei
Cetățenie	Italia  Bulgaria  Regatul Italiei
Religie	catolicism
Ocupație	politiciană
Apartenență nobiliară
Titluri	regină consoartă[*]
Familie nobiliară	Casa de Savoia Casa de Saxa-Coburg și Gotha
Țarină a Bulgariei
Domnie	25 octombrie 1930 – 18 august 1943

* 2001: Arturo Uslar Pietri (n. 16 mai 1906, Caracas, Venezuela^[6] – d. 26 februarie 2001, Caracas, Venezuela^[7]) a fost un scriitor, jurnalist și om politic venezuelean.

Romane

• (1931) Las Lanzas coloradas.
• (1947) El camino de El Dorado.
• (1962) Un retrato en la geografía.
• (1964) Estación de máscaras.
• (1976) Oficio de difuntos.
• (1981) La isla de Robinsón
• (1990) La visita en el tiempo.

Eseuri

• (1945) Las visiones del camino.
• (1945) Sumario de economía venezolana para alivio de estudiantes.
• (1948) Letras y hombres de Venezuela.
• (1949) De una a otra Venezuela.
• (1949) Treinta hombre y sus sombras.
• (1951) Las nubes.
• (1952) Apuntes para retratos.
• (1953) Tierra venezolana.
• (1954) Tiempo de contar.
• (1955) Pizarrón.
• (1955-56-58) Valores humanos.
• (1955) Breve historia de la novela hispanoamericana.
• (1958) Letras y hombres de Venezuela.
• (1959) Materiales para la construcción de Venezuela.
• (1962) Del hacer y deshacer de Venezuela.
• (1964) Valores humanos. Biografías y evocaciones.
• (1964) La palabra compartida. Discursos en el Parlamento (1959-1963).
• (1965) Hacia el humanismo democrático.
• (1966) Petróleo de vida o muerte.
• (1967) Oraciones para despertar.
• (1968) Las vacas gordas y las vacas flacas.
• (1969) En busca del nuevo mundo.
• (1971) Vista desde un punto.
• (1972) Bolivariana.
• (1974) La otra América.
• (1975) Camino de cuento.
• (1975) Viva voz.
• (1979) Fantasmas de dos mundos.
• (1981) Cuéntame a Venezuela.
• (1981) Educar para Venezuela.
• (1982) Fachas, fechas y fichas.
• (1983) Bolívar hoy.
• (1984) Venezuela en el petróleo.
• (1986) Medio milenio de Venezuela.
• (1986) Raíces venezolanas.
• (1986) Bello el venezolano.
• (1986) Godos, insurgentes y visionarios.
• (1990) La creación del Nuevo Mundo.
• (1992) Golpe y Estado en Venezuela.
• (1994) Del cerro de plata al camino extraviado.

Nuvele

• (1928) Barrabas y otros relatos.
• (1936) Red.
• (1946) Pasos y pasajeros.
• (1949) Treinta hombres y sus sombras
• (1967) La lluvia y otros cuentos.
• (1980) Los Ganadores

Poezie

• (1973) Manoa: 1932-1972.
• (1986) El hombre que voy siendo.

Teatru

• (1958) El día de Antero Alban. La Tebaida. El Dios invisible. La fuga de Miranda.
• (1960) Chuo Gil y las tejedoras. Drama en un preludio y siete tiempos.

Arturo Uslar Pietri
Arturo Uslar Pietri
Date personale
Nume la naștere	Arturo Uslar Pietri
Născut	16 mai 1906[1][2][3][4][5]  Caracas, Venezuela[6]
Decedat	26 februarie 2001 (94 de ani)[1][3][4]  Caracas, Venezuela[7]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (infarct miocardic)
Cetățenie	Venezuela
Ocupație	jurnalist scriitor diplomat politician poet dramaturg avocat critic literar[*] biograf[*]
Activitate
Cauza decesului	infarct miocardic
Alma mater	Central University of Venezuela[*]
Organizație	El Nacional[*] Central University of Venezuela[*]
Partid politic	Venezuelan Democratic Party[*]
Premii	Maria Moors Cabot Prizes[*] (1972) Premiul Literar al Prințesei Asturiilor[*] (1990) Rómulo Gallegos Prize[*] (1991) Alfonso Reyes International Prize[*] Ordinul Eliberatorului[*] Order of Boyacá[*] Order of the Aztec Eagle[*] Legiunea de Onoare în grad de Mare Cruce[*] Ordinul Isabelei Catolica în grad de Mare Cruce[*] National Prize for Literature[*] Grand Cross of the Civil Order of Alfonso X the Wise[*] Grand Officer of the Order of the Condor of the Andes[*] (1943)

* 2003: George Togan (n. 4 decembrie 1910 - d. 26 februarie 2003) a fost un istoric român. George Togan a fost de asemenea autor de cărți istorice, antologator, literat, publicist, scotocitor de documente, descoperitor de vestigii istorice, conferențiar, animator cultural.

În toamna anului 1934 scoate la București revista de artă „Plastica românească” având ca și colaboratori artiști români cu nume prestigioase, precum N.N. Tonitza, Iosif Iser, Francisc Șirato și alții.^[1]

Efectuând cercetări în arhivele din țară și străinătate, a identificat documentele originale de primă atestare documentară a localităților, Mediaș (700 ani, în 1967), Dumbrăveni (600 ani, în 1974), Luduș (600 ani, în 1977), Cetatea de Baltă (800 ani, în 1977), Târnăveni (700 ani, în 1978), Sighișoara (700 ani, în 1980) fiecăreia din aceste localități întocmindu-le câte o monografie.

Publicații:

• Mediaș, istorie romanțată, 1944 ^[3]
• Monografia Bisericii Unite cu Roma
• Ne cheamă Ardealul
• Monografia orașului Dumbrăveni, 1970
• Ceea ce nu se uită, 1977 (antologie de versuri)
• Mult iscusita vremii slovă – poezia Unirii, 1978 (antologie de versuri)

·         2013: Naarghita, cântăreață română (n. 1939)

Maria Amarghioalei^[1] (n. 14 ianuarie 1939, Pufești, jud. Vrancea,^[2] - d. 26 februarie 2013, București^[3]) mai bine cunoscută prin numele de scenă Naarghita (scris și Narghita), a fost o cântăreață și dansatoare română. Iubitoare a muzicii și a coregrafiilor din filmele indiene, interpreta s-a specializat pe acest repertoriu și a atins performanțe remarcabile, cunoscute și apreciate atât în patria ei, cât și în lume.

Naarghita este supranumită „Cenușăreasa din Vrancea”

Când Maria avea trei ani, părinții ei s-au despărțit; mama, pe nume Aneta,^[5] s-a stabilit la București. Fata a fost crescută de bunicii materni până la vârsta de nouă ani,^[4] când s-a mutat în capitală alături de mama ei.^[5]

Vreme de patru ani, tânăra a făcut studii de coregrafie la Palatul Pionierilor din București (actualul Palat Cotroceni). În 1956 a intrat în corpul de balet al teatrului de revistă „Constantin Tănase”, ca figurantă.^[5] În paralel, a luat lecții de canto clasic.^[2] La numai o lună de la angajarea în teatrul „Constantin Tănase”, a văzut pelicula indiană Vagabondul (1951), în regia lui Raj Kapoor;^[6] a fost foarte impresionată de film și a început să manifeste interes față de muzica și dansurile indiene. Hotărându-se să învețe cântecele de pe coloana sonoră a filmului, l-a urmărit de cincizeci de ori, după care a înregistrat muzica filmului cu un magnetofon adus cu sine în sala de proiecție. A studiat piesele muzicale cu atenție, învățând pronunția cuvintelor indiene după ureche.^[2]

În 1957, ea a debutat ca solistă în revista „O seară la estradă”, regizată de Nicolae Dinescu; aici a interpretat aria „Ciand” (lb. rom. „Luna”) din banda filmului Vagabondul. Publicul a primit numărul cântăreței cu entuziasm

Artista a început să se documenteze în privința culturii indiene. A învățat timp de patru ani limba hindi prin corespondență cu Centrul Hindi,^[6] cu sprijinul unui profesor din Universitatea București; acesta i-a procurat un sari (piesă de îmbrăcăminte specifică pentru indience), înregistrări și partituri cu muzică ușoară și de film din India.^[2]

Pseudonimul ales de cântăreață este un joc de cuvinte, semnificând, în limba hindi, fie „cântul spiritului etern”, fie „cântecul tulpinii de lotus”; muzicologul George Sbârcea l-a tradus drept „cântec pentru cei luminați”.^[1] Întrebând-o de proveniența numelui ei, muzicianul Romeo Vanica (membru în anii 1960 al formației rock Mondial) a primit un răspuns glumeț: „Există Harghita, există Marghita, m-am gândit să existe și Narghita.”^[7]

Primul disc Electrecord al Naarghitei a fost bine primit de public. După nouă ani de așteptare, interpretei i s-a înmânat atestatul Oficiului de Spectacole și Turnee Artistice, care îi dădea posibilitatea de a susține recitaluri și spectacole pe scenele din țară; cel care și-a dat acceptul în acest sens a fost baritonul Nicolae Herlea.^[2] În toamna lui 1967, prim-ministrul Indiei, Indira Gandhi, a vizitat România și a avut ocazia să o vadă pe Naarghita în spectacol. Foarte plăcut impresionată, ea a cerut să o cunoască pe tânăra cântăreață și dansatoare. Într-un dialog la care a participat și prim-ministrul român Ion Gheorghe Maurer, Indira Gandhi a invitat-o pe Naarghita să viziteze India, iar acesta a răspuns aprobator. Nouă luni mai târziu (la scurt timp după asasinarea politicianului american Robert F. Kennedy, eveniment cu un impact puternic în toată lumea), Naarghita a fost primită călduros în New Delhi, în ciuda doliului, și a rămas acolo timp de jumătate de an, vizita fiindu-i sponsorizată de guvernul indian. Cu această ocazie, Naarghita a făcut cunoștință cu idolul ei, actorul și regizorul Raj Kapoor, iar cei doi au devenit prieteni apropiați.

Naarghita
Naarghita pe coperta albumului Muzică de colecție, lansat în 2007 de cotidianul Jurnalul Național.
Date personale
Nume la naștere	Maria Amarghioalei
Născută	14 ianuarie 1939 Pufești, Vrancea
Decedată	26 februarie 2013 (74 de ani) București
Cetățenie	România
Ocupație	cântăreață, dansatoare
Activitate
Gen muzical	Muzică de film indiană
Ani de activitate	1957 – 1987
Case de discuri	Electrecord

Sărbători

·         În calendarul ortodox: Sf Ier Porfirie, episcopul Gazei; Sf Mc Fotini Samarineanca (Zi aliturgică, dezlegare la lapte, brânză, ouă și pește)

·         În calendarul romano-catolic: Sf. Alexandru, episcop

·         În calendarul greco-catolic: Sf. Porfiriu, episcop († 420)


VA URMA