MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
MIERCURI 19 FEBRUARIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE; PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI (B)
MIERCURI 19 FEBRUARIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE; PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI (B)
Bună dimineața!
Clic pe imagine și articolele se deschid și puteți citi!
Clic pe imagine și articolele se deschid și puteți citi!
Decese
· 1123 – A decedat sotia imparatului bizantin Alexios I Comnenul, Irina Doukainasau Ducaena (n.cca. 1066 – 19 februarie 1123 sau 1133). A fost mama împăratului IOan al II-lea Comnenul și al Annei Comnena, autoarea lucrarii istorice “Alexiada”.
* 1445: Eleanor de Aragon (1 februarie 1402 – 19 februarie 1445) a fost regină consort a Portugaliei ca soție a regelui Eduard al Portugaliei, și regentă a Portugaliei în timpul minoratului fiului ei.
* 1445: Eleanor de Aragon (1 februarie 1402 – 19 februarie 1445) a fost regină consort a Portugaliei ca soție a regelui Eduard al Portugaliei, și regentă a Portugaliei în timpul minoratului fiului ei.
A fost al cincilea copil și a doua fiică a regelui Ferdinand I de Aragon și a reginei Eleanor de Alburquerque. Fratele ei mai mare, Alfonso, a devenit rege al Aragonului iar sora ei mai mare, Maria, a devenit regină a Castiliei.
Eleanor s-a căsătorit cu regele Eduard al Portugaliei la 22 septembrie 1428. Ei au avut nouă copii, dintre care au supraviețuit doar cinci. Când soțul ei a murit la 13 septembrie 1438, ea a fost numită regentă a Portugaliei în testamentul său confirmat de portughezul Cortes. Cu toate acestea, fiind lipsită de experiență și, ca aragoneză, nepopulară printre oameni, aceștia l-au preferat pe fratele defunctului rege, Infantele Petru, Duce de Coimbra. Confirmarea regenței ei a provocat o revoltă la Lisabona. Revolta a fost suprimată de fratele ei, contele Ioan de Barcelona (care mai târziu va deveni regele Ioan al II-lea de Aragon). Eleanor a fost sprijinită de nobilime și de testamentul regelui, în timp ce Petru a fost sprijinit de o facțiune din nobilime și de către popor. În decursul mai multor luni au avut loc negocieri pentru un acord de compromis însă acestea au fost complicate de interferența contelui Barcelos, care a susținut-o, și de arhiepiscopul de Lisabona care l-a sprijinit pe Petru. În această perioadă Eleanor a născut o fiică, Joan, în martie 1439 și a asistat la moartea fiicei ei, Philippa.
În cele din urmă, Cortes l-a numit regent pe Petru. Eleanor a continuat să conspire însă a fost obligată să plece în exil în Castilia în decembrie 1440. Eleanor a murit la Toledo în februarie 1445, la 43 de ani, și a fost înmormântată la Batalha, Portugalia.
Copii:
- Infantele João (octombrie 1429 – 14 august 1433).
- Infanta Philippa (27 noiembrie 1430 – 24 martie 1439).
- Afonso al V-lea al Portugaliei (15 ianuarie 1432 – 28 august 1481); și-a succedat tatăl ca ce de-al 12-lea rege al Portugaliei.
- Infanta Maria (7 decembrie 1432 – 8 decembrie 1432).
- Infantele Ferdinand (17 noiembrie 1433 – 18 septembrie 1470); Duce de Viseu și tatăl viitorului rege Manuel I al Portugaliei.
- Eleanor (18 septembrie 1434 – 3 septembrie 1467); căsătorită cu Frederic al III-lea, Împărat Roman.
- Infantele Eduard (n.d. 12 iulie 1435)
- Caterina (26 noiembrie 1436 – 17 iunie 1463).
- Joana (31 martie 1439 – 13 iunie 1475); căsătorită cu regele Henric al IV-lea al Castiliei.
| Eleanor de Aragon | |
.png)
Regina Leonor în Genealogia dos Reis de Portugal (António de Holanda; 1530-1534)
| |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | 1 februarie 1402 Medina del Campo |
| Decedată | (43 de ani) Toledo, Spania |
| Înmormântată | Mănăstirea Batalha |
| Părinți | Ferdinand I al Aragonului Eleanor of Alburquerque[*]  |
| Frați și surori | Sancho of Aragon[*] Maria of Aragon[*] Infante Peter, Count of Alburquerque[*] Alfonso al V-lea al Aragonului Ioan al II-lea al Aragonului Infante Henry, Duke of Villena[*] |
| Căsătorită cu | Eduard al Portugaliei |
| Copii | Afonso al V-lea al Portugaliei Infantele Ferdinand, Duce de Viseu Eleanor, Împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman Infanta Ecaterina Ioana, regină a Castiliei |
| Cetățenie |  Portugalia |
| Religie | romano-catolică |
| Ocupație | monarh |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | Infant of Aragón[*] Queen consort of Portugal[*] regină consoartă[*] |
| Familie nobiliară | Casa de Trastamara |
| Regină consort a Portugaliei | |
| Domnie | 14 august 1433 – 9 septembrie 1438 |
· 1605: Orazio Vecchi, compozitor italian (n. 1550)
* 1733: Marie Louise a Franței, fille de France (28 iulie 1728 – 19 februarie 1733) a fost prințesă franceză prin naștere. Născută la Versailles ca al treilea copil al regelui Ludovic al XV-lea al Franței și a reginei Maria Leszczyńska, i s-a spus Madame Troisième până la botez care a avut loc cu câteva zile înainte de deces.
* 1733: Marie Louise a Franței, fille de France (28 iulie 1728 – 19 februarie 1733) a fost prințesă franceză prin naștere. Născută la Versailles ca al treilea copil al regelui Ludovic al XV-lea al Franței și a reginei Maria Leszczyńska, i s-a spus Madame Troisième până la botez care a avut loc cu câteva zile înainte de deces.
Nașterea ei nu a fost primită cu mult entuziasm, tatăl ei sperând să i se nască un fiu, un moștenitor pentru tronul Franței. După nașterea ei, festivitățile anticipate pentru nașterea așteptată a Delfinului au fost anulate iar Madame Troisième a avut parte numai de o slujbă în capela de la Versailles, în onoarea ei.
A crescut la Versailles alături de surorile gemene mai mari, Madame Première și Madame Seconde. Anul următor, 1729, celor trei fete li s-a alăturat un Delfin, Ludovic.
În iarna anului 1733, Madame Troisième a răcit; copilul a fost dat în grija doctorului gascon Monsieur Bouillac, un aventurier și ignorant. Febra a crescut iar doctorul a ordonat să i se ia de patru ori sânge micii prințese. Agravarea stării prințesei a făcut să fie botezată în grabă la mijlocul lunii februarie. A primit prenumele părinților ei, Louise-Marie. A murit la 19 februarie 1733 la vârsta de 4 ani.
| Prințesa Louise | |
| Prințesă a Franței | |
.jpg) | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | 28 iulie 1728 Palatul Versailles, Franța |
| Decedată | (4 ani) Palatul Versailles, Franța |
| Înmormântată | Biserica Saint Denis, Franța |
| Cauza decesului | boală infecțioasă |
| Părinți | Ludovic al XV-lea al Franței Maria Leszczyńska |
| Frați și surori | Princess Thérèse of France[*] Sophie-Philippine a Franței Prințesa Victoria a Franței Prințesa Louise-Marie a Franței Prințesa Louise-Élisabeth a Franței Marie Adélaïde a Franței Henriette-Anne a Franței Philippe, Duke of Anjou[*] Ludovic, Delfin al Franței (1729–1765) Charles de Vintimille[*] Philippe de Narbonne-Lara[*] Louis, comte de Narbonne-Lara[*] |
| Cetățenie |  Franța |
| Ocupație | aristocrat[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | duce Prințesă |
| Familie nobiliară | Casa de Bourbon |
· 1837: Karl Georg Büchner (n. 17 octombrie 1813, Goddelau[*], Germania — d. 19 februarie 1837, Zürich) a fost un scriitor romantic german. Fratele său a fost fizicianul Ludwig Büchner.
* 1841: Prințesa Augusta a Prusiei (germană Auguste Christine Friederike, Prinzessen von Preußen) (1 mai 1780 - 19 februarie 1841) a fost electoare de Hesse și gazda unor saloane literare. A fost a treia fiică și al cincilea copil a regelui Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei și a reginei Frederica Louisa de Hesse-Darmstadt. A fost prima soție a lui Wilhelm al II-lea, Elector de Hesse.
* 1841: Prințesa Augusta a Prusiei (germană Auguste Christine Friederike, Prinzessen von Preußen) (1 mai 1780 - 19 februarie 1841) a fost electoare de Hesse și gazda unor saloane literare. A fost a treia fiică și al cincilea copil a regelui Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei și a reginei Frederica Louisa de Hesse-Darmstadt. A fost prima soție a lui Wilhelm al II-lea, Elector de Hesse.
Căsătoria Augustei a fost un aranjament politic iar mariajul nu a fost fericit. Adesea Augusta și Wilhelm au intrat în conflict unul cu celălalt, lucru care duce al confruntări agresive. În 1806, Hesse a fost ocupată de Franța. Augusta era la Berlin cu copii în acel moment, și, când armata lui Napoleons-a îndreptat spre Berlin, ea a rămas în capitală deoarece era însărcinată.[1]
Napoleon a pus paznici în jurul casei ei și a dat ordine ca ea să nu fie perturbată. Cu Hesse și Prusia ocupate și familia în exil, Augusta a rămas fără bani și după naștere ea a cerut o întâlnire cu Napoleon. Augusta s-a înfățișat înaintea lui Napoleon cu noul ei născut în brațe și cu un alt copil de mână și i-a cerut o indemnizație, pe care el i-a acordat-o.[2]
După nașterea ultimului ei copil în 1806, relația cu Wilhelm s-a terminat, deși ei au rămas căsătoriți, iar din 1815 s-au separat și au semnat un acord secret de separare. Augusta a locuit la palatul Schoenfeld, unde au devenit celebre saloanele ei literare; printre invitați erau Ludwig Hassenpflug, Joseph von Radowitz și frații Grimm. Wilhelm a locuit în diferite reședințe împreună cu Emilie von Reichenbach-Lessonitz.
Salonul ei literar s-a terminat în 1823 iar în perioada 1826-1831 ea a locuit la Haag, Koblenz, Bonn și Fulda. Augusta a fost privită ca un pictor plin de maiestrie.
| Prințesa Augusta | |
| Electoare Consort de Hesse | |
 Auguste von Hessen-Kassel | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Auguste Christine Friederike |
| Născută | 1 mai 1780 Potsdam |
| Decedată | (60 de ani) Kassel |
| Înmormântată | Kassel |
| Părinți | Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei Frederika Louisa de Hesse-Darmstadt |
| Frați și surori | Julie von Brandenburg[*] Wilhelmine a Prusiei Frederica Charlotte a Prusiei Marianne von the Mark[*] Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei Prințul Wilhelm al Prusiei Prințul Louis Carol al Prusiei Friedrich Wilhelm, Count Brandenburg[*] Alexander Mark[*] Hendrik van Pruisen[*] Gustav Adolf Ingenheim[*] |
| Căsătorită cu | Wilhelm al II-lea, Elector de Hesse |
| Copii | Prințul Wilhelm Prințesa Karoline Prințesa Luise Frederic Wilhelm Maria, Ducesă de Saxa-Meiningen Prințul Ferdinand |
| Cetățenie |  Germania |
| Ocupație | salonnière[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | Regină Prințesă |
| Familie nobiliară | Casa de Hesse-Kassel |
| Domnie | |
| Domnie | 27 februarie 1821 – 19 februarie 1841 |
* 1878: Charles-François Daubigny (n. Paris, Franța[1] – d. ,Paris, Franța[6]) a fost unul dintre pictorii de la Școala de la Barbizon, și este considerat un important precursor al impresionismului.
* 1885: Simeon Groza, ortografiat adesea și ca Simion Groza (n. 1822, Rovina – d. 19 februarie 1885, Rovina) a fost un preot, revoluționar pașoptist, viceprefect al Legiunii Zarandului în perioada 1848–1849.
* 1885: Simeon Groza, ortografiat adesea și ca Simion Groza (n. 1822, Rovina – d. 19 februarie 1885, Rovina) a fost un preot, revoluționar pașoptist, viceprefect al Legiunii Zarandului în perioada 1848–1849.
În timpul Revoluției Română din 1848 a fost unul dintre viceprefecții Legiunii Zarandului, comandată de Ioan Buteanu, respectiv, după moartea lui Buteanu, de Mihai Andreica.[2]
Dispunând de o forță de circa 600 de oameni, în ambele bătălii de la Abrud, cea din 8–10 mai 1849, respectiv cea din 18–19 mai, a fost postat pe dealul Știurț (în partea de sud-vest a Abrudului). În a doua bătălie, maiorul Imre Hatvani a încercat să spargă încercuirea atacând chiar spre Știurț, astfel că Simeon Groza a ajuns să lupte corp la corp cu atacatorii.[3][4][5]
Între 8–17 iunie a avut loc incursiunea trupelor maghiare sub conducerea colonelului Farkas Kemény. Simeon Groza era în Pasul Buceș-Vulcan, dar forțele sale erau insuficiente pentru a-l opri pe Kemény, astfel că nu a angajat lupta, lăsându-l să treacă. Însă ulterior a atacat ariegarda, care transporta proviziile, capturându-le, fapt care s-a dovedit esențial în economia operațiunii. După ce Kemény a intrat în Abrud, Groza s-a postat la Știurț, la fel ca înainte. Hărțuiți și lipsiți de provizii, la 17 iunie Kemény a trebuit să se retragă, fiind urmărit și de Groza.
După înființarea Comitatului Zarand a sprijinit, alături de Ioan Pipoș și Iosif Hodoș, înființarea Gimnaziului greco-ortodox din Brad. A fost preot la Rovina din 1844 și până la moarte. A fost îngropat în satul natal, iar în 1924, cu ocazia festivităților prilejuite de centenarul nașterii lui Avram Iancu, osemintele sale au fost strămutate, împreună cu crucea, în Cimitirul Eroilor de la Țebea, alături de cele ale lui Avram Iancu și Ioan Buteanu.
| Simeon Groza | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 1822[1] Rovina,[1]  Imperiul Austriac, (astăzi România) |
| Decedat | 19 februarie 1885[1] Rovina,[1]  Austro-Ungaria |
| Naționalitate |  română |
| Cetățenie | Imperiul Austriac, Austro-Ungaria |
| Religie | ortodoxă |
| Ocupație | preot |
| Activitate | |
| Ani de activitate | 1844–1885 |
| Cunoscut pentru | viceprefect al Legiunii Zarandului în Revoluția de la 1848 |
| Premii |  Ordinul Leopold
  |
· 1887 – A decedat scriitorul olandez Multatuli. Multatuli, termen latin care înseamnă „am îndurat multe,” este pseudonimul lui Eduard Douwes Dekker (n. 2 martie 1820). Este autorul romanului Max Havelaar în Indiile Olandeze, în care satirizează abuzurile administrației coloniale olandeze din Indonezia, roman bazat pe propria experiență.
· 1897: Karl Weierstrass, matematician german, unul dintre fondatorii teoriei funcțiilor analitice de variabilă complexă (n. 1815)
· 1939: A murit Ion Costache Frimu, militant socialist și fruntaș al Partidului Social-Democrat. (n. 1871). Ion Costache Frimu (n. 4/16 octombrie 1871, comuna Bârzești, județul Vaslui; d. 19 februarie 1919, Închisoarea Văcărești), militant socialist și fruntaș al Partidului Social-Democrat, care a murit în urma bătăilor suferite în închisoare, ca urmare a participării sale la manifestațiile muncitorilor tipografi din decembrie 1918.
· 1951 - A murit André Gide, romancier, dramaturg, critic literar şi memorialist francez. A fost distins cu Premiul Nobel pentru Literatura în anul 1947 ("Pivniţele Vaticanului", "Falsificatorii de bani") (n.22.11.1869). André (Paul Guillame) Gide (n. 22 noiembrie 1869, Paris – d. 19 februarie 1951, Paris) a fost un scriitor, umanist și eseist francez. A murit la casa sa din Paris, la vârsta de 81 de ani, ca urmare a unei congestii pulmonare. Printre lucrarile sale renumite se numara :Le Traité du Narcisse (Tratatul lui Narcis) (1891) , La Tentative amoureuse (Tentativa amoroasă) (1893) Les Nourritures terrestres (Fructele pământului) (1897) , Le Retour de l’enfant prodigue (Întoarcerea fiului risipitor) (1907) , Les Nouvelles Nourritures (Noile fructe ale pământului) (1935) .A primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1947.
· 1951 - A murit Henric Sanielevici, critic literar, estetician ("Încercări critice", "Cercetări critice şi filosofice", "Noi studii critice") (n.21.09.1875).
* 1968: Eugen I. Angelescu (n. 4 ianuarie 1896, la Râmnicu Vâlcea - d. 19 februarie 1968, la București) a fost un chimist român, membru titular al Academiei Române (din 1963).
Fost student în chimie la Sorbona[2]. Profesor de chimie organică la București. A făcut cercetări în domeniul chimiei coloidale, al solubilității selective a unor substanțe organice și în domeniul cineticiichimice. A desfășurat o largă muncă de popularizare a chimiei în rândul maselor. A elaborat lucrarea cu caracter didactic: „Introducere în chimia fizică ” (1940).
Fost student în chimie la Sorbona[2]. Profesor de chimie organică la București. A făcut cercetări în domeniul chimiei coloidale, al solubilității selective a unor substanțe organice și în domeniul cineticiichimice. A desfășurat o largă muncă de popularizare a chimiei în rândul maselor. A elaborat lucrarea cu caracter didactic: „Introducere în chimia fizică ” (1940).
Între 1915-1920 studiază la Facultatea de științe a Universității din București. În 1924, la Roma, primește titlul de doctor în chimie.
Din 1928 a fost conferențiar de chimie fizică în cadrul Universității București, catedra de chimie agricolă, iar între 1936-1966 profesor de chimie organică la aceeași Facultate.
Din anul 1948 este profesor al Facultății de Chimie din cadrul Universității București. Între 1958-1960 este prorector al Universității București.
Angelescu a fost membru corespondent al Academiei Române (1939), membru titular (1963) și profesor emerit și membru al Asociației chimiștilor din Franța și Kolloid Gesellschaft din Germania.
A fost membru fondator al Academiei de Științe din România[3].
Ca cercetător a studiat relațiile dintre structura și proprietățile fizico chimice ale compușilor organici, absorbția și solubilitatea selectivă în dizolvanți polari și în amestecuri de dizolvanți. A cercetat și natura combinațiilor moleculare dintre aminele aromatice și acizii alifatici, cinetica unor reacții chimice ale compușilor organici.
A elaborat anumite metode chimice și fizico-chimice pentru analizarea și caracterizarea unor compuși organici destinați industriei.
| Eugen I. Angelescu | |||
 Eugen I. Angelescu. | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Născut | 1896[1] Râmnicu Vâlcea, România | ||
| Decedat | 1968 (72 de ani)[1] București, RS România | ||
| Cetățenie | .svg){kind=small} România | ||
| Ocupație | chimist | ||
| Activitate | |||
| |||
 Membru fondator al Academiei de Științe din România | |||
* 1961: Niculai Grămadă, (n. 1 martie 1892, Zaharești, Bucovina, Austro-Ungaria, astăzi în județul Suceava, România - d. 19 februarie 1961, Iași),[1] a fost un istoric român, profesor la Universitatea din Iași și director al Muzeului Bucovinei din Cernăuți.
S-a născut într-o familie de țărani înstăriți, părinții Ilie a lui Vasile Grămadă și Maria având încă patru copii: Gheorghe (emigrat de tânăr în America), Petru, Vasile și Profira. Fratele Vasile a fost tatăl lui Ilie Grămadă, profesor de istorie la Universitatea din Iași. O altă rudă (văr) a fost Ion Grămadă („Eroul de la Cireșoaia”).
Nicolai Grămadă urmează Școala poporală în Zaharești între anii 1902-1904, continuându-și studiile la Liceul „Ștefan cel Mare” din Suceava între anii 1904-1912. În aceea perioadă, la acest liceu (cu predare în limba română din anul 1881) au predat profesori ca: Ștefan Repta, Vasile Bumbac, Simion Florea Marian, Liviu Marian, Arhip Roșca, Constantin Procopovici, Ion Nistor, Victor Morariu ș.a. foarte activi în susținerea cauzei românești în Bucovina, prin „Societatea Pentru Cultură și Literatură Română din Bucovina” și „Școala Română”.
· 1980: Bonn Scott, solistul trupei AC/DC (n. 1946)
· 1997: Deng Xiaoping (邓小平 în chineză, Dèng Xiǎopíng în pinyin, 
ascultă pronunția (ajutor·info), n. 22 august 1904, d. 19 februarie 1997) a fost un lider al Partidului Comunist din China. Deși niciodată nu a avut titlul de șef de stat sau șef de guvern, Deng a fost liderul de facto al Republicii Populare Chineze de la sfârșitul aniilor 1970 până la începutul aniilor 1990. A fost fondatorul "socialismului cu caracteristici chinezești" și a reformei economice din China, cunoscută ca "economia de piața socialistă". Este creditat cu faptul că a adus China mai aproape de capitalism și a determinat creșterea foarte rapidă a economiei chineze timp de peste trei decenii.
ascultă pronunția (ajutor·info), n. 22 august 1904, d. 19 februarie 1997) a fost un lider al Partidului Comunist din China. Deși niciodată nu a avut titlul de șef de stat sau șef de guvern, Deng a fost liderul de facto al Republicii Populare Chineze de la sfârșitul aniilor 1970 până la începutul aniilor 1990. A fost fondatorul "socialismului cu caracteristici chinezești" și a reformei economice din China, cunoscută ca "economia de piața socialistă". Este creditat cu faptul că a adus China mai aproape de capitalism și a determinat creșterea foarte rapidă a economiei chineze timp de peste trei decenii.
Fiul unui proprietar funciar, Deng s-a dus în 1919 împreună cu Ciu Enlaiîn Franța în cadrul programului „Mouvement Travail-Études”, unde a lucrat într-o fabrică de încălțăminte din Montargis și la Renault timp de cinci ani. În 1924 a devenit membru al unei celule a Partidului Comunist Chinez. La întoarcerea înspre China, a stat trei ani la Moscova. După ce s-a reîntors în China, a organizat un centru de pregătire profesională, o trupă militară formată din țărani și, în cele din urmă, „A Șaptea Armată Roșie”, în provincia Guangxi. A devenit comisar politic, a scos gazeta „Steaua Roșie” și a aderat de timpuriu la facțiunea lui Mao din cadrul Partidului Comunist Chinez (PCC). În timpului Marșului cel Lung, l-a propus pe Mao, pentru postul de președinte al PCC.[1] În 1952 a fost numit vicepremier, iar în 1956 secretar-general al PCC. În timpul Revoluției Culturale, Deng, acuzat că ar fi vrut să reintroducă sistemul capitalist în China, a fost una din victimele acesteia. A fost numit de către Gardiștii Roșii „mare plantă otrăvitoare”, „rădăcina principală a liniei reacționare burgheze” și a fost caricaturizat cu cap de câine și bot de porc.[1] Deng a fost reabilitat, fiind numit din nou vicepremier, la cca un an și jumătate după ce Lin Biao, vicepreședintele PCC, a murit în 1971 în urma unui accident aviatic. În ianuarie 1975 a fost ales vicepreședinte al PCC, iar după două săptămâni șeful Statului Major.
Moștenind o țara măcinată de tarele sociale și economice datorate Revoluției Culturale și altor manevre politice de masă ale erei Mao Zedong, Deng a fost nucleul celei de-a doua generații a conducerii Partidului Comunist Chinez.
Deng spunea că statul chinez se afla in primul stadiu al socialismului și deci datoria partidului era să perfecționeze socialismul în stil chinezesc. Această interpretare a marxismului reduce rolul ideologiei în gândirea economică și va duce la decizii politico-economice mult mai eficiente. Renunțând la valorile ideologice comuniste, chiar dacă nu la întreaga mostenire marxist-leninistă, Deng a decretat că „socialismul nu înseamnă împărțirea sărăciei”.[necesită citare] Justificarea sa teoretică pentru acceptarea regulilor economiei de piață a fost urmatoarea: „Planificarea și economia de piață nu reprezintă diferențele esențiale între socialism și capitalism. O economie planificată nu este definiția socialismului, deoarece există planificare și în capitalism; de asemenea economie de piață există și în socialism. Planificarea și economia de piață sunt amândouă pârghii de control ale activității economice.”[necesită citare]
Îmbunatățirea relațiilor cu lumea exterioară a fost al doilea țel important al programului de reforme al lui Deng. Dar cele mai importante schimbări au fost în planul intern, și anume: sociale, politice, și cel mai evident, economice. Scopul reformelor lui Deng a fost exprimat prin „Cele patru direcții de modernizare”: agricultura, industria, știința – tehnologia și armata. Strategia pentru atingerea nivelului de națiune industrializată de tip modern a fost numită „economie socialistă de piață”.
Spre deosebire de alți lideri chinezi, cum ar fi Hua Guofeng, Deng credea că nicio teorie politică nu trebuie respinsă doar pentru că nu era asociată cu Mao, și, spre deosebire de alți lideri mai conservatori, cum ar fi Chen Yu, Deng nu se opunea unor reforme doar pentru că ele respectau principii ale economiei capitaliste. Aceasta flexibilitate în gândire este subliniată de declarații politice cum ar fi: „Nu trebuie să ne fie teamă să adoptam cele mai avansate metode de management aplicate în țările capitaliste... Chintesența socialismului este liberalizarea și dezvoltarea sistemelor de producție... Socialismul și economia de piață nu sunt incompatibile... Trebuie să ne ingrijoreze deviația înspre dreapta, dar cel mai important, trebuie sa ne îngrijoreze deviația spre stânga.”[necesită citare]
Deși Deng a asigurat suportul teoretic și politic al reformelor sale, este recunoscut de către istorici[cine?] că puține dintre ele au fost gândite de el insuși. De exemplu, premierul Zhou Enlai a inițiat cu ani în urmă „Cele patru direcții de modernizare”. În plus, multe reforme au fost implementate de lideri locali sub privirea deseori îngăduitoare a autoritaților centrale. Succesul acestor reforme a determinat introducerea lor pe scară din ce in ce mai largă, ajungându-se, în final, la implementarea lor la scară națională. Multe reforme au fost inspirate din experiența „Tigrilor din Estul Asiei” (termen care desemnează economiile din Taiwan, Hong Kong, Singapore și Coreea de Sud). Reiese un contrast izbitor față de modelul perestroika al lui Mihail Gorbaciov în care majoritatea reformelor au fost gândite de mentorul lor. Implementarea reformelor lui Deng se face de jos în sus spre deosebire de cazul URSS unde se făcea de sus in jos, ceea ce în final se dovedește un factor de succes.
Reformele lui Deng includ introducerea managementului centralizat de tip planificat al economiei de către tehnocrați cu studii economice, abandonându-se stilul economiei de campanie a lui Mao. Acest tip de management era bazat pe mecanismele pieței, spre deosebire de modelul sovietic.
Deng a încurajat decentralizarea în agricultură și dezvoltarea gospodăriilor individuale. La nivel local, stimulentele materiale și nu discursurile politice au fost folosite pentru motivarea forței de muncă, fiind chiar permis țăranilor să-și vândă produsele obținute din recolta proprie pe piața liberă.
Cea mai importanta mișcare în direcția reformatoare a fost aceea de a permite autorităților locale din orașe și provincii să investească bani în fabricile pe care le considerau cele mai profitabile, ceea ce a dus la dezvoltarea industriei ușoare. Acest lucru va duce la schimbarea strategiei de dezvoltare a economiei chineze spre creșterea industriei usoare și a exportului producției acesteia. Aceasta era, de altfel, calea optimă de dezvoltare pentru o țară în curs de dezvoltare cu o economie lipsită de capital. Cu o perioadă de dezvoltare scurtă, necesar scăzut de capital de pornire și cerere mare la export, industria ușoară va genera venituri importante, care vor fi reinvestite în unități de producție mai sofisticate si mai moderne. În contrast cu reformele din Iugoslavia și Ungaria, aceste investiții nu erau dictate de guvern. Capitalul investit în industria grea provenea în principal de la bănci, adică din depozitele bancare ale populației.
Aceste reforme au avut un real succes, realizând o adevarată revoluție industrială a Chinei. Ele au reprezentat reversul politicii economice izolaționiste a lui Mao. China a decis să accelereze procesul de modernizare prin mărirea volumului de tranzacții cu exteriorul, în special în scopul obținerii de tehnologie de la țările dezvoltate (Japonia și lumea occidentală). Consecința a fost atingerea țelurilor propuse în Cele patru direcții de modernizare prin atragerea de fonduri de investiții străine și trimiterea de oameni la specializare in management, marketing si tehnologie, ceea ce duce la accelerarea dezvoltării economice.
Deng a inființat o serie de zone economice speciale, unde investițiile străine și liberalizarea pieței au fost încurajate, atrăgând astfel multe companii străine.
Reformele s-au concentrat de asemenea pe îmbunătațirea productivității muncii. Au fost încurajate acordarea de prime în natura și au fost introduse sisteme de prime. Țăranii au fost încurajati să-și vânda surplusul de producție din gospodărie, ceea ce duce la creșterea consumului casnic deci la creșterea nivelului de trai, ceea ce constituie un suport politic pentru viitoarele reforme.
În ultimii peste 20 de ani, economia Chinei și-a menținut tendința de dezvoltare accelerată, forța sa economică sporind. În 2003, volumul economic global a situat China pe locul VII în lume, iar volumul comertului exterior - pe locul IV.[necesită citare]
În urma dezvoltării constante a economiei, China a depășit etapa economiei marcate de penurie și a intrat într-o perioadă de abundență materială, fiind soluționate probleme importante pentru sute de milioane de persoane: hrana și îmbrăcămintea.
Deng s-a retras din Biroul Politic în 1987 și a părăsit ultimul său post oficial (președinte al Comisiei Militare de Stat) în martie 1990.
Ca urmare a reformelor lui Deng, China a avut și după moartea sa o creștere economică anuală de 8% având una dintre cele mai mari rate de creștere economică din lume. Inflația din anii de după reprimarea demonstrației de la Tiananmen a fost și ea combătută. Instituțiile politice au devenit o garanție a stabilității după ce Deng a înlocuit în rândul acestora pe țăranii-revoluționari cu tehnocrați cu studii superioare. Problemele sociale s-au atenuat odată cu creșterea nivelului de trai.
Reformele lui Deng au lăsat totuși o serie de probleme nerezolvate. Ca urmare a reformelor sale în direcția unei economii de piață a devenit evident la mijlocul anilor 1990 că multe întreprinderi de stat (aflate în proprietatea guvernului central și nu a autorităților locale) nu erau profitabile și trebuiau închise ca să nu devină adevarate găuri negre ale economiei. Mai mult decat atât, beneficiile reformei din agricultură își epuizaseră cursul, veniturile din agricultură fiind în stagnare, lasând liderii chinezi în căutarea de noi mecanisme de a dezvolta mediul rural, altfel riscând aparitia unor probleme sociale de masă.
Deși a pus la punct un sistem politic bazat pe un partid unic, sistem care a reușit să susțina o creștere economică pe o perioadă foarte lungă, este evident că acest model este departe de a fi demn de urmat, dovadă fiind gravele probleme sociale din China comunistă, probleme care au culminat cu protestele de la Tienanmen din 1989, înăbușite în sânge de armata chineză
· 2001: Stanley Kramer, regizor de film (filmele: Ghici cine vine la cină, Corabia nebunilor) (n. 1914). Stanley Earl Kramer (n. 29 septembrie 1913, Manhattan, New York – d. 19 februarie 2001, Woodland Hills, Los Angeles, California) a fost un regizor american și producător de filme. A fost nominalizat de numeroase ori (în 1953, 1959, 1962, 1968) pentru a obține Premiul Oscar pentru regie sau pentru cel mai bun film.
· 2001 – A decedat popularul cantaret si compozitor francez, Charles Trenet; (n. 1913).
· 2002: Marcela Rusu (n. , Galaţi, România – d. , București, România)[1] a fost o actriță română de film, radio, scenă și voce, precum și cântăreață ocazională.
A debutat la Teatrul Muzical Gioconda, împreună cu Nicușor Constantinescu, care o încurajează să meargă la Conservator, plătindu-i taxele de studenție.
În timpul anilor de studenție, face figurație la Teatrul Național, unde este apoi angajată. La 20 de ani debutează la Teatrul Radiofonic, unde colaborează mulți ani. În 1949, devine absolventă a Institutului de Artă Teatrală.
A fost căsătorită cu omul de teatru Moni Ghelerter, cu politicianul Alexandru Bârlădeanu și cu dramaturgul Aurel Baranga, căruia i-a rămas văduvă. Nu a avut copii.
Roluri memorabile:
- Bulevardul „Fluieră Vântu” (1950)
- Citadela sfarîmată (1957) - rolul Irina
· 2006 - A încetat din viaţă fosta multiplă medaliată la Campionatele Mondiale de tenis de masă Şari Szasz Koloszvary, care a cucerit, împreună cu Angelica Rozeanu, primul titlu mondial pe echipe pentru România în 1950. A cucerit 11 medalii la cele opt ediţii ale Campionatelor Mondiale de tenis de masă la care a participat, de-a lungul carierei sale de 18 ani. Fosta sportivă, multiplă campioană naţională, a contribuit la câştigarea a cinci titluri mondiale pe echipe pentru România. A primit, în anul 2000, medalia naţională "Serviciul credincios clasa a III-a".
* 2012: Dan Iagnov (n. Dan Ion Marcu, 6 februarie 1935, București - d. 19 februarie 2012, București) a fost un compozitor român de muzică popromantică ai anilor 1980-2012.
A început să scrie muzică la începutul anilor ’80, colaborând cu foarte mulți interpreți, printre care: Sanda Ladoși, Elena Cârstea, Angela Similea, Aura Urziceanu, Monica Anghel, Luiza Cioca, Gabriel Cotabiță, Adrian Daminescu, Marcel Pavel, Ioan Gyuri Pascu, Daniel Iordăchioaie, Cătălin Crișan, Viorela Filip, Roxana Vulpescu, Loredana Martinov, Daniela Cristea, Manuela Fedorca, Corina Dogaru, Petruța Mihai etc. A scris muzică și pentru actorii Ștefan Iordache și Florin Piersic. Principalii orchestratori ai cântecelor sale au fost George Natsis și Ionel Tudor. A colaborat cu casele de discuri: Electrecord, Roton și OVO MUSIC/Ovidiu Komornyic.
Dan Iagnov a realizat muzicalul „Adio femei!” scris în colaborare cu Dan V. Dumitriu pentru Angela Similea și Ștefan Iordache, muzical care s-a jucat timp de 4 ani, (1990 – 1994), cu săli pline.
Din anul 2001 Dan Iagnov a fost realizatorul unei emisiuni bine documentate despre Paris și șansoneta franceză, intitulată „Pe malurile Senei”, difuzată și redifuzată la Radio România Muzical.
Dan Iagnov a fost membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România - Asociația pentru Drepturi de Autor.
Pe ultimul disc, scos în anul 2010 și intitulat „Dan Iagnov cântece de alcov (nostalgii pariziene)”, compozitorul își exprimă gândurile cele mai tainice care i-au ghidat întreaga activitate componistică:
S-a născut la 6 februarie 1935 la București și a murit la 19 februarie 2012 în București. Numele lui adevărat este Dan Ion Marcu. Tatăl lui, Marcu Jean, era născut în Philadelphia, SUA, iar mama lui, Laurenția Fanchette, era de origine franceză. Numele de Iagnov, ca nume de scenă, este numele celui de al doilea soț al mamei sale, Zalman Iagnov, o personalitate a lumii medicale, primul prodecan al Universității de Medicină și Farmacie „Victor Babeș” din Timișoara. Sub conducerea Prof. Dr. Zalman Iagnov s-au pus bazele unui învățământ anatomic modern[1]. Doctorul și Profesorul Zalman Iagnov a corespondat cu Dr. George Palade (laureat al Premiului Nobel pentru fiziologie și medicină în anul 1974), Dr. Grigore T. Popa, (Universitatea de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” din Iași îi poartă numele), Dr. C. I. Parhon, (președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române 1948-1952 (funcție echivalentă cu cea de șef al statului)), poetul Ilarie Voronca, scriitorii Gala Galaction, Tudor Arghezi etc. (corespondența se găsește in Arhiva lui Dan Iagnov).„Scriu muzică în orele târzii ale nopții ascultându-mi sufletul în zgomotul bătăilor de inimă care parcă înregistrează numărul zilelor care fug. Cred în realizarea viselor mele. Nimeni nu ne poate opri să visăm. Tot așa cum amintirile nu ni le poate lua nimeni, niciodată până în ziua în care ne ducem să înnoptăm pentru totdeauna. Amintirile fiind dorurile noastre cele mai triste. M-a preocupat până la obsesie trecerea inexorabilă a timpului cât și dorința de a-l opri din zbor pentru a prelungi, mai ales acele momente unice, irepetabile ale vieții, și din păcate timpul nu are timp pentru răsfățuri și trece indiferent fără să privească înapoi.”—Dan Iagnov, CD - „Dan Iagnov cântece de alcov (nostalgii pariziene)”
Fratele lui Zalman Iagnov, Simion Iagnov, era de asemenea o mare personalitate medicală, doctor, profesor și membru corespondent al Academiei Române[2][3].
Dan Iagnov și-a petrecut copilăria și adolescența în București și Timișoara. A terminat Liceul de băieți „Nikos Beloiannis” din Timișoara, promoția 1953. A absolvit Facultatea de Construcții Civile și Industriale, promoția 1958/1959 obținând titlul de Inginer Constructor în specialitatea Construcții Civile și Industriale. În 1971 a absolvit programul „Organizarea Producției și a Muncii”. În 1973 a absolvit cursul de „Analiză Sisteme de Prelucrare Automată a Datelor”. În 1974 a absolvit cursul de Utilizarea și Programarea Echipamentelor de Calcul FELIX FC-15 și FELIX FC-30. În 1981 a absolvit stagiul de Instruire Teoretică și Practică privind Activitățile de Analiză Sisteme de Prelucrare Automată a Datelor, Programe în Limbaje COBOL, FORTRAN și ASSIRIS, Ansamblare Programe, Teleprelucrare, Operare Calculator FELIX C-512.
Dan Iagnov era un mare cititor de literatură bună. Cel mai mult iubea personajele din romanele lui Feodor Dostoievski, în special pe Prințul Mîșkin, personajul principal al romanului „Idiotul”. Cartea cea mai iubită de către Dan Iagnov era „Micul prinț” de Antoine de Saint-Exupery. Recitea mereu această carte și de fiecare dată era impresionat de profunzimea ideilor.
Filmele care l-au impresionat cel mai mult sunt: „Corabia nebunilor” (regizor; Stanley Kramer; interpreți: Vivien Leigh, Lee Marvin, Simone Signoret, José Ferrer, Heinz Rühmann, Oscar Werner, „Zorba grecul” (regizor: Michael Cacoyanis, interpreți: Antony Quinn, Irene Papas, Alan Bates, Lila Kedrova), „Casablanca” (regizor: Michael Curtiz, interpreți: Humphrey Bogart, Ingrid Bergman), „Unora le place jazzul” (regizor: Billy Wilder, interpreți: Jack Lemmon, Marilyn Monroe, Tony Curtis), „Totul despre Eva” (regizor: Darryl F. Zanuck, interpreți: Bette Davis, Anne Baxter, George Sanders, Marilyn Monroe), filmele cu Charles Chaplin („Luminile orașului”, „Dictatorul”, „Domnul Verdoux”, „Piciul”, „Circul”, „Goana după aur”, „Timpuri noi”) și filmele cu Stan și Bran („Un prostănac la Oxford”, „Departe spre Vest”, „Cazul de crimă”, „Legiunea străină”, „Cățelușul buclucaș”, „Lupi de mare”, „Origini nobile”, „Fiii deșertului”).
Încă din copilărie și-a manifestat latura artistică, în special în domeniul muzicii. A luat lecții de pian, în particular, de la vârsta de 5 ani cu Lidia Cristian, continuându-le cu Magda Nicolau, două pianiste de renume. A luat lecții particulare de armonie și compoziție cu Alexandru Pașcanu, care era profesor de armonie la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din București. A debutat ca pianist în București în anul 1980
Dan Iagnov a compus peste 300 de cântece. Câteva titluri de succes devenite șlagăre:
„Când vine seara” interpretă Sanda Ladoși. La Festivalul Național de Muzică Ușoară de la Mamaia din anul 1992, 67 de concurenți din peste 100 s-au prezentat la concursul de selecție – secțiunea interpretare -, cu această melodie și la sfârșitul selecției, caz unic întâmplat în istoria festivalului, o parte din membrii juriului s-au suit pe scenă și au interpretat fiecare, în ritmuri diferite, „Când vine seara”.
„Mâine”, interpretă Elena Cârstea, melodie care ajunsese să fie cântată în perioada 1987-1992 în peste 100 de baruri și restaurante din țară.
„Cât aș fi vrut”, interpretată de Angela Similea, melodie care a stat în fruntea topurilor peste 30 de săptămâni.
Alte șlagăre: „Eu vreau să-ți spun că te ador”, „Și între noi mai e un pas”, „Te chem”, „Continent pierdut”, „Cântec de Crăciun”, „Nu mai știu ce-i bine și ce-i rău”, „Temeri și umbre”, "De ziua ta iubirea mea", „Baladă pentru Sanda”, „N-a fost iubire”, „Mai trece o zi”, „O noapte cu tine”, „Totul e perfect”, „E iarnă iar și seară iar”, „Sunt doar un poet”, „Fiesta”, „Louisamour”, „Te voi găsi”, „Primul pas”, „În fiecare clipă”, „Nu regret”, „Noaptea îmi bate-n geam”, „Păstrează-n amintire noaptea de acum”, „Priviți lumina ce a nins în zori”, „Și dacă vei pleca”, „Regretele târzii”, „Un simplu te iubesc”,„Singur printre oameni”, „Să-mi spui mereu că mă iubești”, „Magazinul meu de vise”, „Ți-am dăruit o floare”, „Ah, femeia!”, „Anemone mii”, „Când ninge”, „Pe cărările vieții", „O poveste de o zi”, „Un pas pe zăpadă”, „Și gândurile plâng”, „Mai mult decât iubire”, „Mon amour chou-chou”, „Iubesc, iubesc” etc, etc. Toate cântecele apărute pe discuri de vinil, casete si CD-uri, atât ca albume de autor cât și compilații sunt trecute la rubrica Discografie, în două Tabele cu toate datele necesare (anul apariției albumului, casa de discuri, compozitorul, textierul și interpreții).
Pentru Angela Similea și Ștefan Iordache, Dan Iagnov a scris muzicalul „Adio femei”[5][6][7] în colaborare cu Dan. V. Dumitriu, în regia lui Mihai Berechet de la Teatrul Național din București. În muzical a mai jucat și actrița Lia Bugnar. Acest muzical a fost prima colaborare a compozitorului Dan Iagnov cu actorul Ștefan Iordache. Era în primăvara lui 1990 când regizorul Mihai Berechet i-a propus lui Ștefan Iordache să facă un spectacol muzical, parteneră fiindu-i Angela Similea pe muzica lui Dan Iagnov.
"Ștefan s-a arătat foarte entuziasmat. ..."
| Dan Iagnov | |
 Dan Iagnov cântând la pian (colecția particulară de fotografii Dr. Brițchi Mirela) | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Dan Ion Marcu |
| Născut | 6 februarie 1935 București, România |
| Decedat | (77 de ani) București, România |
| Înmormântat | Cimitirul Bellu |
| Ocupație | - inginer constructor în specialitatea construcții civile și industriale, - compozitor de muzicǎ ușoarǎ pop și interpret pian și voce |
| Activitate | |
| Origine | Română |
- 2013: Robert Coleman Richardson, fizician american, laureat Nobel (n. 1937)
- 2016: Umberto Eco, scriitor, editor, filosof și semiotician italian (n. 1932)
- 2018: Dionisie Duma, poet român (n. 1940)[necesită citare]
- 2019: Karl Lagerfeld, creator de modă german (n. 1933)
- 2019: Boris Vieru (n. , Braniște, raionul Rîșcani, Moldova – d. , Chișinău, Moldova[1]) a fost un jurnalist și politician din Republica Moldova, care din 2009 până în 2014 a fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova din partea Partidului Liberal. S-a născut la 2 iulie 1957, în satul Braniște din raionul Rîșcani. Între anii 1964-1972 a învățat la școala de 8 clase din satul Braniște; apoi între 1972-1974 a învățat la școala medie din orașul Rîșcani. În perioada 1974-1979 a studiat la Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Filologie, specialitatea jurnalistică.Între 1979-1983 a fost redactor la Comitetul de Stat pentru Radio și Televiziune. Din 1983 până în 1988 a fost redactor și corespondent special la ziarul "Tinerimea Moldovei", iar în 1988-1990 — redactor la secția publicistică a săptămînalului "Literatura și Arta".În anii 1990-1991 a fost consilier de stat al primului-ministru. Din 1991 până în 1995 a fost redactor la Agenția de știri "Basapres", iar în 1995-2000 — director de program la AP FLUX, redactor-șef al săptămînalului "Flux - Ediția de Vineri"; concomitent, în 1996-1997 a fost corespondent al postului de radio "Radio Europa Liberă", iar în 1998 a fondat biroul de la Chișinău al postului de radio "Europa Liberă". În același an devine membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova.În anii 2000-2001 și 2006-2009, Boris Vieru a fost redactor-șef al revistei "Natura". În 2001–2006 a fost redactor-șef și membru fondator al publicației "Gazeta Românească", iar în 2005–2006 — director al portalului informativ "Basarabia Online".Din 2009 până în 2014 a fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova. În același an a devenit președinte și membru fondator al Asociației Jurnaliștilor de Mediu și Turism Ecologic din Moldova;Membru al Biroului permanent central al Partidului Liberal din Moldova.Boris Vieru a murit pe 20 februarie 2019 după mai mulți ani de luptă cu o boală grea.
Boris Vieru Date personale Născut 2 iulie 1957
Braniște, Rîșcani, RSS MoldoveneascăDecedat (61 de ani)
Chișinău, Republica MoldovaCetățenie 
Moldova Religie Creștin-ortodox Ocupație jurnalist
politicianDeputat în Parlamentul Republicii Moldova În funcție
2009 – 2014
Premii Ordinul național „Steaua României”
Ordinul RepubliciiPartid politic Partidul Liberal Alte afilieri Alianța pentru Integrare Europeană (2009–2013) Alma mater Universitatea de Stat din Moldova Profesie Jurnalist
Sărbători
· Calendar creștin ortodox: Sf Ap Arhip, Filimon și soția sa Apfia;
· Calendarul romano-catolic: Sf. Mansuet, episcop
· Calendarul greco-catolic: Sf. Arhip, apostol († secolul I)
VA URMA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu