MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU SÂMBĂTĂ 29 FEBRUARIE 2020
PARTEA A TREIA - ARTE
Bună dimineața!
Feriți-vă de coronavirus! Nu este de joacă! Respectați cu strictețe recomandările făcute de autorități și, în principal, feriți-vă de aglomerații!
Clic pe imagine și se va deschide oferindu-vă posibilitatea de a citi întregul conținut al articolelor!
PARTEA A TREIA - ARTE
Bună dimineața!
Feriți-vă de coronavirus! Nu este de joacă! Respectați cu strictețe recomandările făcute de autorități și, în principal, feriți-vă de aglomerații!
Clic pe imagine și se va deschide oferindu-vă posibilitatea de a citi întregul conținut al articolelor!
MUZICĂ 29 Februarie
Beautiful Romantic Guitar Love Songs - Best Relaxing Instrumental Music
Baroque Piano | Brain Power Music | Focus Studying Reading Powerful
«НЕЖНАЯ ВЕСНА МОЕЙ ДУШИ»
Прекрасные мелодии,уносящие в небеса
Los Mejores Boleros Instrumentales del Mundo / Música Para Relajarse, Trabajar y Estudiar
POEZIE 29 Februarie
Marin Sorescu
Biografie
Marin Sorescu (n. ,[2] Bulzești, Dolj, Regatul României – d. , București, România) a fost un scriitor român, membru titular (din 1992) al Academiei Române.[7]
S-a făcut remarcat și prin preocuparea pentru pictură, deschizând numeroase expoziții în țară și în străinătate. Fără a se înscrie într-un partid politic, după Revoluția română din 1989, a ocupat funcția de Ministru al Culturii în cadrul cabinetului Nicolae Văcăroiu (25 nov. 1993 - 5 mai 1995). A tradus versuri ale lui Boris Pasternak.
În perioada 1978-1990, Marin Sorescu a fost redactor-șef la revista craioveană Ramuri, de unde a fost forțat să plece în 1991, în urma unei scrisori semnate de mai mulți redactori ai revistei
Marin Sorescu a fost fiul lui Ștefan Sorescu și al Nicoliței (născută Ionescu), țărani din Bulzești. A urmat cursurile școlii primare în satul natal, apoi a continuat studiile la Colegiul Național „Frații Buzești” din Craiova; în continuare a studiat la Școala medie militară din Predeal. Studiile universitare le-a făcut la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, la Facultatea de Filologie (1955-1960), licențiat în limbi moderne. A fost membru al Programului Internațional pentru Scriitori la Universitatea din Iowa - SUA.
Marin Sorescu debutează în 1964, la vârsta de 28 de ani, cu volumul de parodii "Singur printre poeți". Până la moartea sa (în 1996) mai publică încă 23 de volume, devenind o figură marcantă a poeziei românești contemporane. În 1966 primește Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul "Poeme", reușind să repete această performanță de încă 5 ori pe parcursul carierei sale.
Printre volumele cele mai cunoscute se numără "Tușiți" (1970), "Suflete, bun la toate" (1972), precum și ciclul de 4 volume intitulat "La lilieci" (1975, 1977, 1980, 1988), un univers poetic construit pornind de la un cimitir ce poartă acest nume.
Marin Sorescu a excelat în poezii parodice, a dat aproape echivalențe la versuri de Maria Banuș, Nina Cassian, Veronica Porumbacu, a compus excelente parodii la cînticele lui Miron Radu Paraschivescu, versurile lui Ion Horea, Victor Felea, Ion Gheorghe, Adrian Păunescu, Eugen Frunză, Nicolae Stoian, Toma George Maiorescu...[9]
Într-o postfață la volumul Tinerețea lui Don Quijote Marin Sorescu susține că actul poetic constă în a avea curajul să-ți dezvălui subiectivitatea, „sufletul până în cutele lui cele mai întunecoase, spaimele și năzuințele cele mai intime” cu aspirația de a ieși din contingent, asemenea păsării care, petrecându-și majoritatea timpului într-un copac, nu cântă numai în și numai despre copac. Poezia trebuie să fie clară, nu coborâtă la nivelul comun de înțelegere, pe cât posibil concisă, spre a avea parte de o critică lungă și personală, originală fără ostentație. Cam toate aceste însușiri se pot recunoaște în poezia sa, de predilecție în versuri albe, comunicative, adesea presărate cu ironii și autoironii, într-un limbaj care nu ocolește familiaritatea în sens filistin...(Al. Piru, op. cit. pp. 175-176).
Înainte de 1989 nu a putut să apară volumul „Poezii alese de cenzură” (1991), dintre care cea mai cunoscută este poezia Casa sub observație.
Poezia lui Sorescu acoperă o zonă literară largă, stilul său ironic și degajat trezind în cititor spiritul ludic al copilăriei. De altfel multe dintre volumele sale sunt dedicate celor mici ("Unde fugim de acasă?" - 1967, "Cirip-ciorap" - 1993). La moartea scriitorului au rămas în manuscris cincisprezece volume, poezie, eseu, jurnal și roman.
Dramaturgia lui Marin Sorescu abordează cu precădere tematica teatrului poetico-parabolic în trilogia ”Setea Muntelui de sare”, care cuprinde piesele Iona, Paracliserul și Matca. Paracliserul întruchipează tragedia artistului creator consumat de propria-i flacără ce nu lasă în trecerea sa prin lume decât impalpabile vestigii, niște „vorbe pe pereți.” Uneori autorul abordează fie teatrul contemporan, precum în Există nervi, teatrul istoric (în A treia țeapă și Răceala) sau comedii, precum Vărul Shakespeare, al căror armă primordială este chiar ironia mușcătoare, împrumutată din lirica soresciană.
Volume publicate:
- 1964 - Singur printre poeți
- 1965 - Poeme Sorescu
- 1966 - Moartea ceasului
- 1966 - Unde fugim de-acasă? - Aproape teatru, aproape poeme, aproape povești
- 1967 - Poeme Sorescu
- 1968 - Iona
- 1968 - Tinerețea lui Don Quijote
- 1969 - 80 Poezii - 80 Poesie
- 1969 - Lirice Pasternac
- 1969 - Teoria sferelor de influență
- 1970 - Paraclisierul
- 1970 - Tușiți
- 1970 - Unghi
- 1972 - Rame - Douăzeci și cinci de poezii
- 1972 - Singur printre poeți
- 1972 - Suflete, bun la toate
- 1973 - 1980 - La Lilieci
- 1973 - Astfel
- 1973 - Ocolul infinitului mic pornind de la nimic
- 1974 - Setea muntelui de sare[10]
- 1975 - Insomnii - Microeseuri
- 1975 - Norii
- 1976 - Descîntoteca
- 1976 - Matca - Piesă în trei acte
- 1976 - Poeme Sorescu
- 1976 - Starea de destin
- 1977 - Trei dinți din față
- 1978 - Sărbători itinerante
- 1978 - Trei dinți din față
- 1979 - Ceramică
- 1979 - Tinerețea lui Don Quijote
- 1980 - Teatru Sorescu
- 1982 - Fîntîni în mare
- 1982 - Viziunea vizuinii
- 1983 - La Muerte Del Reloj
- 1984 - Drumul Sorescu
- 1984 - Ieșirea prin cer
- 1985 - Tratat de inspirație
- 1985 - Ușor cu pianul pe scări : Cronici Literare
- 1986 - La Lilieci
- 1987 - Adam Puslojic, Omul, Opera și încă ceva
- 1987 - Apă Vie, Apă Moartă
- 1987 - Micii grădinari în minunata lume a plantelor
- 1989 - Augustin Buzura și - Drumul Cenușii
- 1989 - Ecuatorul și Polii
- 1990 - 1993 - Poezii Sorescu
- 1991 - Poezii alese de cenzură
- 1992 - Vărul Shakespeare și alte piese
- 1993 - Iona - A Treia Țeapă - Vărul Shakespeare
- 1993 - Trei dinți din față
- 1994 - Traversarea
- 1995 - Iona
- 1995 - Lulu Și Gulu-Gulu : Versuri pentru copii, ilustrate de autor
- 1995 - Poemele tuturor tainelor
- 1996 - Din grădina copilăriei - Culegere de poezii pentru elevii din clasele I-IV
- 1996 - Moment poetic
- 1996 - Poezii Sorescu
- 1996 - Unde fugim de-acasă? - Aproape teatru, aproape poeme, aproape povești
- 1997 - Puntea (Ultimele)
- 1998 - Diligența cu păpuși
- 1998 - Douăzeci și cinci de poeme
- 1998 - Efectul de piramidă
- 1999 - Japița - Inedit
- 1999 - Romanul Călătoriilor - Jurnal inedit
- 2000 - Încoronare
- 2000 - Iona
- 2000 - Scrînteala vremii
- 2002 - 2006 - Opere Sorescu
- 2003 - Iona
- 2003 - Parodii - Fabule - Epigrame
- 2003 - Unde fugim de-acasă?
- 2003 - Unde fugim de-acasă? - Aproape teatru, aproape poeme, aproape povești 2
- 2004 - Bile și cercuri
- 2004 - Ceramică
- 2004 - Iona
- 2005 - Între linii
- 2005 - Iona și alte două piese
- 2005 - Ocolul Infinitului Mic, Pornind De La Nimic
- 2006 - Poezii Sorescu
- 2006 - Poezii alese - Antologie pentru uz școlar
- 2006 - Teatru Sorescu
- 2006 - Trei dinți din față
- 2009 - Trei dinți din față
- 2010 - La Lilieci
Am văzut lumina
Am zarit lumina pe pamant
Si m-am nascut si eu
Sa vad ce mai faceti
Sanatosi? Voinici?
Cum o mai duceti cu fericirea?
Multumesc, nu-mi raspundeti.
Nu am timp de raspunsuri,
Abia daca am timp sa pun intrebari
Dar imi place aici.
E cald, e frumos,
Si atata lumina incat
Creste iarba.
Iar fata aceea, iata,
Se uita la mine cu sufletul...
Nu, draga, nu te deranja sa ma iubesti.
O cafea neagra voi servi, totusi
Din mana ta.
Imi place ca tu stii s-o faci
Amara.
Bătrânii
Era Chişu (străbunicul ăstora, de scăpase de la holeră)
Apoi Dincă Toţu. Stau toată ziua la cârciumă. Ei şi cu Deliu ăl bătrân
Când se lumina de ziuă, ei treceau la cârciumă,
Ca la servici.
Beau acolo câte o cinzeacă. Tăinuiau.
După aceea mai luau una. După aia nu le mai numărau
Şi plecau seara
Beţi, făcând din şanţ în şanţ.
Şi se ţineau copiii droaie după ei. Şi-i strigau:
„Ghipa mera, zdup!"
Şi Chişu se-ntorcea şi da cu ciomagu după ei.
Şi copiii fugeau, până-şi lua ciomagul el şi pleca mai
Departe.
Şi ăia iar după ei. Şi aşa, până treceau de biserică.
Şi lui Dincă îi ziceau: „Ciocea bea, Ciocea plăteşte,
Ciocea sare iepureşte".
Ciocea sta acolo, în locul bisericii.
Şi-a vândut locul lui Gheorghe al Stâncii,
Şi ăsta 1-a donat, ca să se facă biserică.
Copiii erau ai lui Ceapă, ai lui Teslaru şi-ai lui Munteanu.
ÎI pândeau: „Să vezi că vine Ciocea de la deal".
Moşii erau mici, izâniţi, trenţuroşi şi beţi
Şi mergeau din şanţul ăla până-n ăla.
Mai dau să cânte, dar ce să cânte?
Gheorghe Banta avea o casă joasă.
Şi Bănţoaica, cu mumă-sa, stăteau în pat
Cu vigurile de pânză şi croiau cămăşi.
Le dădeau fetelor de coseau pentru băieţi, că aveau cinci.
Pe tata lui Gheorghe Banta îl chema Nicolae Banta...
Să fi fost născut prin 1820?
Mama şi-1 aminteşte mic,
Şezând la foc pe-un scăunel cu trei picioare şi
Fumând din lulea.
„La faţă ştiu că era roşu, dar barbă: avea, n-avea?" spune.
Părul îi era alb şi inelat, lung până
Înspre spete. Pe foc erau copaci
Şi oalele mai pe la deal.
Bănţoaica era din Floreşti.
Avea moşie prin Bălceşti
Şi frate-su, Petruţ, era perceptor, de cotea vinurile
Şi rachiul. El e ăla de-a ars într-un beci.
Apoi Dincă Toţu. Stau toată ziua la cârciumă. Ei şi cu Deliu ăl bătrân
Când se lumina de ziuă, ei treceau la cârciumă,
Ca la servici.
Beau acolo câte o cinzeacă. Tăinuiau.
După aceea mai luau una. După aia nu le mai numărau
Şi plecau seara
Beţi, făcând din şanţ în şanţ.
Şi se ţineau copiii droaie după ei. Şi-i strigau:
„Ghipa mera, zdup!"
Şi Chişu se-ntorcea şi da cu ciomagu după ei.
Şi copiii fugeau, până-şi lua ciomagul el şi pleca mai
Departe.
Şi ăia iar după ei. Şi aşa, până treceau de biserică.
Şi lui Dincă îi ziceau: „Ciocea bea, Ciocea plăteşte,
Ciocea sare iepureşte".
Ciocea sta acolo, în locul bisericii.
Şi-a vândut locul lui Gheorghe al Stâncii,
Şi ăsta 1-a donat, ca să se facă biserică.
Copiii erau ai lui Ceapă, ai lui Teslaru şi-ai lui Munteanu.
ÎI pândeau: „Să vezi că vine Ciocea de la deal".
Moşii erau mici, izâniţi, trenţuroşi şi beţi
Şi mergeau din şanţul ăla până-n ăla.
Mai dau să cânte, dar ce să cânte?
Gheorghe Banta avea o casă joasă.
Şi Bănţoaica, cu mumă-sa, stăteau în pat
Cu vigurile de pânză şi croiau cămăşi.
Le dădeau fetelor de coseau pentru băieţi, că aveau cinci.
Pe tata lui Gheorghe Banta îl chema Nicolae Banta...
Să fi fost născut prin 1820?
Mama şi-1 aminteşte mic,
Şezând la foc pe-un scăunel cu trei picioare şi
Fumând din lulea.
„La faţă ştiu că era roşu, dar barbă: avea, n-avea?" spune.
Părul îi era alb şi inelat, lung până
Înspre spete. Pe foc erau copaci
Şi oalele mai pe la deal.
Bănţoaica era din Floreşti.
Avea moşie prin Bălceşti
Şi frate-su, Petruţ, era perceptor, de cotea vinurile
Şi rachiul. El e ăla de-a ars într-un beci.
Casa Leliței
Casa Leliţei era o bujdulă veche, de pe vremuri,
De bârne, cu o uşă grea dintr-un singur lemn
Cioplit, abia se deschidea,
Te aplecai când intrai în casa cu focul,
Că pragul de sus era cam jos.
Era parcă mai simplu de intrat
Direct din pod.
Noi, copiii, ne urcam pe ulucă
Şi de-acolo ne strecuram pe sub straşină.
Podul era plin de străchini puse
Pe unde ploua prin acoperiş,
Întorceam străchinile cu fundu-n sus.
După aia înfundam cu cârpe şi urloiul sobei
Şi când făcea focul, ieşea fumul buşneag din ogeac,
Nu te vedeai, te loveai cu capul de corlată.
– Oho, se văita Leliţa, plecând prin odăi,
Mai stau şi eu o ţâră pe la voi,
Că nu se mai poate trăi, fato, în cojmelia aia,
Ori plouă peste mine în cergă,
Parcă vine ududoiul,
Ori iese fumul buşneag.
De bârne, cu o uşă grea dintr-un singur lemn
Cioplit, abia se deschidea,
Te aplecai când intrai în casa cu focul,
Că pragul de sus era cam jos.
Era parcă mai simplu de intrat
Direct din pod.
Noi, copiii, ne urcam pe ulucă
Şi de-acolo ne strecuram pe sub straşină.
Podul era plin de străchini puse
Pe unde ploua prin acoperiş,
Întorceam străchinile cu fundu-n sus.
După aia înfundam cu cârpe şi urloiul sobei
Şi când făcea focul, ieşea fumul buşneag din ogeac,
Nu te vedeai, te loveai cu capul de corlată.
– Oho, se văita Leliţa, plecând prin odăi,
Mai stau şi eu o ţâră pe la voi,
Că nu se mai poate trăi, fato, în cojmelia aia,
Ori plouă peste mine în cergă,
Parcă vine ududoiul,
Ori iese fumul buşneag.
Dimineața
- Hai, care vă sculaţi să plecaţi cu vitele.
Mitruş, vino, hai!
Hai, că iote ai lui Mutu urcă pe Ungureanca.
Se auzeau tălănci pe drum, behăit de oi.
I-auzi, toţi plecară numai eu am nişte leneşi!
Şi oile, săracele, li se lungesc ochii la poartă,
Au început să lingă zidul - nu ştiu ce să mă mai fac şi eu cu
Igrasia asta...
După vreun sfert de oră:
Bă, păi eu cu cine vorbesc? Ce, io vorbesc singură?
Intra în casă cu nuiaua. Săreau şi Mitruş şi Rina.
Jap, jap! „Aşa!" „Au!" „Păi, da' ce? Hm!"
După aia, seara: „Care se duce să rănească la vite? Asta, iarna.
Duce-vă-ţi, mă, de regulaţi la vite.
Daţi balegile afară cu cazmaua, aşterneţi nişte paie,
Şi la urmă daţi-ţe de mâncare.
I-auzi cum rage Prian.
Luaţi paie cu coşul, din şira a de ovăz,
Trageţi cu cârligul, da' vedeţi să nu staţi prea aproape
Să se dărâme, să vă prindă în copcă."
Cum se trăseseră paiele, mereu din acelaşi loc,
Se făcuse o scobitură mare în ea, chiar ca o copcă.
Mitruş se şi vedea înecat în şiră, încercând să se agate de un pai
Şi trăgându-l Rina afară cu cârligul.
Învârtindu-l de picioare şi bătându-l
Pe burtă să scoată pleava.
Mitruş, vino, hai!
Hai, că iote ai lui Mutu urcă pe Ungureanca.
Se auzeau tălănci pe drum, behăit de oi.
I-auzi, toţi plecară numai eu am nişte leneşi!
Şi oile, săracele, li se lungesc ochii la poartă,
Au început să lingă zidul - nu ştiu ce să mă mai fac şi eu cu
Igrasia asta...
După vreun sfert de oră:
Bă, păi eu cu cine vorbesc? Ce, io vorbesc singură?
Intra în casă cu nuiaua. Săreau şi Mitruş şi Rina.
Jap, jap! „Aşa!" „Au!" „Păi, da' ce? Hm!"
După aia, seara: „Care se duce să rănească la vite? Asta, iarna.
Duce-vă-ţi, mă, de regulaţi la vite.
Daţi balegile afară cu cazmaua, aşterneţi nişte paie,
Şi la urmă daţi-ţe de mâncare.
I-auzi cum rage Prian.
Luaţi paie cu coşul, din şira a de ovăz,
Trageţi cu cârligul, da' vedeţi să nu staţi prea aproape
Să se dărâme, să vă prindă în copcă."
Cum se trăseseră paiele, mereu din acelaşi loc,
Se făcuse o scobitură mare în ea, chiar ca o copcă.
Mitruş se şi vedea înecat în şiră, încercând să se agate de un pai
Şi trăgându-l Rina afară cu cârligul.
Învârtindu-l de picioare şi bătându-l
Pe burtă să scoată pleava.
Evoluție
Stiinta se transforma-n neputinta
Si, dupa mii de ani de cercetare,
Cuvantul "soarta"-1 schimbi cu "programare"
Si asta e, oricum, o biruinta.
Un plus de-nvat, un minus de fiinta.
Si, dupa mii de ani de cercetare,
Cuvantul "soarta"-1 schimbi cu "programare"
Si asta e, oricum, o biruinta.
Un plus de-nvat, un minus de fiinta.
Femeia de peste deal
La Bobotează numărai nouă pari. Nouă pari din gard.
Şi-nchideai ochii şi deschideai ochii la al nouălea.
Şi la al nouălea deschideai ochii
Şi dacă era strâmb:
„Îi, fir-ar al dracului,
E strâmb".
De noroc de-ăsta a avut parte Pipa.
L-a fermecat una care voia să se mărite cu el
Şi lui nu-i plăcea de ea. A trăit cu ea o vreme
Dar nu, lui nu-i plăcea. Nu i-a prins gustul.
Şi aia l-a legat. Şi el cincisprezece ani
Nu s-a luat de muieri. Era negustor pe la Ploieşti.
Şi-a venit pe-acasă. Şi baba Riţa lui Golumbeanu:
„Mă, ce e
Cu tine? De ce nu te-nsori?"
- Uite, gagă, mi-e ruşine să spun,
Dar eu de când am plecat de-acasă, de-am lăsat-o pe-mbăierata
Aia, că era ca o oală-mbăierată,
Nu ştiu ce e aia muiere.
Şi femeia şi-a dat seama şi l-a trimis la Moisoaica.
Şi aia i-a spus:
- Mă Ioane, ia nu mai pleca. Ia rămâi tu o săptămână.
- Ba plec, că am vagoane cu marfă.
Avea vreo şaizeci de băieţi. Şi se mai învârteşte aia
Pe lângă el şi el i-a spus: „Uite-aşa, uite-aşa.
De când m-am despărţit, nu mai ştiu ce e aia femeie".
- Mă Ioane, eşti legat. Dar nu e dat pe apă (farmecul)
(Că aia mai trăgea nădejde s-o ia).
Pot să-ţi desfac,
Că nu sunt date pe apă, sunt state pe loc.
Aşa i-a spus Moisoaica, dând cu bobii.
- Te duci la nouă fântâni şi iei din fiecare, cu gura, apă
Şi umpli o sticlă de-un chil.
Asta era duminica. Mi-o aduci luni de dimineaţă.
Lui îi era ruşine. Cum să se ducă el, om făcut.
L-a luat nepotu-său, Toma: „Ce e aia ruşine?!"
Şi-au plecat de dimineaţă, să fie apa nencepută.
S-au dus la fântâni şi-au umplut sticla.
Toma îl păzea, să nu-1 vadă lumea şi el lua apă cu gura,
Căra aşa cu gura. S-a dus cu apa aia şi i-au dus-o
Luni de dimineaţă. Şi i-a descântat-o luni, marţi, miercuri.
„Miercuri seara să vii să ţi-o dau.
Miercuri seara să te speli cu apa asta."
Şi atunci miercuri i-a spus în taină:
„Nevastă-ta să ştii că e de la apus.
Am visat-o azi-noapte. E o femeie înaltă, de peste
Răculeţu. A venit şi mi-a furat prosopul".
Şi Cheoaica, - a fratelui lui Cheie - s-a dus peste deal
Cu Toma. „Hai, mă, peste deal la Gaia, să vedem, a minţit
Femeia aia?"
Şi-a plecat cu Toma şi-au întâlnit-o pe Mariţa.
Cum le-o fi
Ieşit în cale - lua apă de la fântână - cum au intrat în
Vorbă, Dumnezeu ştie.
Şi s-au mai dus de câteva ori. Au vorbit ce-au vorbit
Şi-au şi adus-o.
Cu cântec. C-un cimpoi. Cânta cimpoiul!
Se mira lumea: „A adus Pipa muiere acasă".
Mariţa - erau 14 copii la părinţi.
Şi nu-era nici ea îmbrăcată ca fetele.
El i-a tras cizmele din picioare: „Uite ce - le-a spus
Părinţilor,
O dezbrac şi de ce are pe ea - îmi daţi ce are pe ea
Până acasă. Şi mâine vi le trimit pe astea înapoi.
Şi-aşa a făcut - a îmbrăcat-o el...
Dar cu ce drag venea cu ea peste deal,
Ei de mână, tinerii, şi unul după ei, cântând din cimpoi.
Vorbea lumea:
Uite, degeaba se lăuda ăsta că e negustor la Ploieşti,
Că tot în văgăună îi era mireasa. Oricât ar fi umblat el
Prin lume, tot una după aici l-a pus jos, l-a răpus.
Aşa s-a-nsurat Pipa.
Şi-nchideai ochii şi deschideai ochii la al nouălea.
Şi la al nouălea deschideai ochii
Şi dacă era strâmb:
„Îi, fir-ar al dracului,
E strâmb".
De noroc de-ăsta a avut parte Pipa.
L-a fermecat una care voia să se mărite cu el
Şi lui nu-i plăcea de ea. A trăit cu ea o vreme
Dar nu, lui nu-i plăcea. Nu i-a prins gustul.
Şi aia l-a legat. Şi el cincisprezece ani
Nu s-a luat de muieri. Era negustor pe la Ploieşti.
Şi-a venit pe-acasă. Şi baba Riţa lui Golumbeanu:
„Mă, ce e
Cu tine? De ce nu te-nsori?"
- Uite, gagă, mi-e ruşine să spun,
Dar eu de când am plecat de-acasă, de-am lăsat-o pe-mbăierata
Aia, că era ca o oală-mbăierată,
Nu ştiu ce e aia muiere.
Şi femeia şi-a dat seama şi l-a trimis la Moisoaica.
Şi aia i-a spus:
- Mă Ioane, ia nu mai pleca. Ia rămâi tu o săptămână.
- Ba plec, că am vagoane cu marfă.
Avea vreo şaizeci de băieţi. Şi se mai învârteşte aia
Pe lângă el şi el i-a spus: „Uite-aşa, uite-aşa.
De când m-am despărţit, nu mai ştiu ce e aia femeie".
- Mă Ioane, eşti legat. Dar nu e dat pe apă (farmecul)
(Că aia mai trăgea nădejde s-o ia).
Pot să-ţi desfac,
Că nu sunt date pe apă, sunt state pe loc.
Aşa i-a spus Moisoaica, dând cu bobii.
- Te duci la nouă fântâni şi iei din fiecare, cu gura, apă
Şi umpli o sticlă de-un chil.
Asta era duminica. Mi-o aduci luni de dimineaţă.
Lui îi era ruşine. Cum să se ducă el, om făcut.
L-a luat nepotu-său, Toma: „Ce e aia ruşine?!"
Şi-au plecat de dimineaţă, să fie apa nencepută.
S-au dus la fântâni şi-au umplut sticla.
Toma îl păzea, să nu-1 vadă lumea şi el lua apă cu gura,
Căra aşa cu gura. S-a dus cu apa aia şi i-au dus-o
Luni de dimineaţă. Şi i-a descântat-o luni, marţi, miercuri.
„Miercuri seara să vii să ţi-o dau.
Miercuri seara să te speli cu apa asta."
Şi atunci miercuri i-a spus în taină:
„Nevastă-ta să ştii că e de la apus.
Am visat-o azi-noapte. E o femeie înaltă, de peste
Răculeţu. A venit şi mi-a furat prosopul".
Şi Cheoaica, - a fratelui lui Cheie - s-a dus peste deal
Cu Toma. „Hai, mă, peste deal la Gaia, să vedem, a minţit
Femeia aia?"
Şi-a plecat cu Toma şi-au întâlnit-o pe Mariţa.
Cum le-o fi
Ieşit în cale - lua apă de la fântână - cum au intrat în
Vorbă, Dumnezeu ştie.
Şi s-au mai dus de câteva ori. Au vorbit ce-au vorbit
Şi-au şi adus-o.
Cu cântec. C-un cimpoi. Cânta cimpoiul!
Se mira lumea: „A adus Pipa muiere acasă".
Mariţa - erau 14 copii la părinţi.
Şi nu-era nici ea îmbrăcată ca fetele.
El i-a tras cizmele din picioare: „Uite ce - le-a spus
Părinţilor,
O dezbrac şi de ce are pe ea - îmi daţi ce are pe ea
Până acasă. Şi mâine vi le trimit pe astea înapoi.
Şi-aşa a făcut - a îmbrăcat-o el...
Dar cu ce drag venea cu ea peste deal,
Ei de mână, tinerii, şi unul după ei, cântând din cimpoi.
Vorbea lumea:
Uite, degeaba se lăuda ăsta că e negustor la Ploieşti,
Că tot în văgăună îi era mireasa. Oricât ar fi umblat el
Prin lume, tot una după aici l-a pus jos, l-a răpus.
Aşa s-a-nsurat Pipa.
Gustul casei
Mânca, mă, că lumea mânca pământ mai de mult.
Era Stăncioaia, jupuise toată casa,
Că era bună huma aia, mirosea bine. Şi mânca.
După ce mânca legume,
Mânca şi câte un glod de pământ.
Aşa avea ea poftă.
Mergea cu vacile şi cu pământul în sân,
Bulgări, bulgări.
O întrebam noi: Ce faci, gagă Ioană, cu pământul,
E bun?
- E bun, uite îmi vine mie aşa un gust bun.
Mai mânca şi alta, Aneta, toată ziua dezlipea cu
Custura de pe casă,
Că ăla era bun, mirosea frumos.
Casele nu erau văruite,
Pământul era printre nuiele.
Era Stăncioaia, jupuise toată casa,
Că era bună huma aia, mirosea bine. Şi mânca.
După ce mânca legume,
Mânca şi câte un glod de pământ.
Aşa avea ea poftă.
Mergea cu vacile şi cu pământul în sân,
Bulgări, bulgări.
O întrebam noi: Ce faci, gagă Ioană, cu pământul,
E bun?
- E bun, uite îmi vine mie aşa un gust bun.
Mai mânca şi alta, Aneta, toată ziua dezlipea cu
Custura de pe casă,
Că ăla era bun, mirosea frumos.
Casele nu erau văruite,
Pământul era printre nuiele.
Idilă
În poiană
Voinicul dormea dus,
Cu capul în poală.
Moartea îl căuta în cap,
Foarte duios,
Activându-i centrii memoriei.
Era frumoasă moartea
De nespus-
Şi el visa
Că doarme într-o poiană verde
Sub un pom rotat,
Cu capul în poala iubitei.
Cu capul în poala subitei.
Voinicul dormea dus,
Cu capul în poală.
Moartea îl căuta în cap,
Foarte duios,
Activându-i centrii memoriei.
Era frumoasă moartea
De nespus-
Şi el visa
Că doarme într-o poiană verde
Sub un pom rotat,
Cu capul în poala iubitei.
Cu capul în poala subitei.
La Lilieci
Nicăieri nu mănânci o varză cu carne
Mai gustoasă ca-n cimitir,
De ziua morţilor, când se face pomană
Şi toate femeile vii se întrec în de-ale mâncării.
Masa e-ntinsă pe iarbă, la umbra bisericii
Crăpate, de-a răzbit aproape de sfinţi crăpătura
Şi când bate crivăţul, iarna, cred că le degeră colacii de lumină
care le strâng tâmplele.
Pe costree şi troscot se-ntind ştergarele de cânepă,
Ţinute, să nu le ia vântul, de străchini şi oale smălţuite,
Unele se vor împărţi la urmă, poate apucaţi şi voi,
mare e Dumnezeu,
Dar mai e până atunci, ne ghiorţăie maţele, ni s-a lipit burta de
şale. Ce face popa ăla, de-ntârzie? Toţi s-au aşezat jos, aproape turceşte,
Femeile dau peste mâna copiilor care n-au răbdare.
Apare ţârcovnicul, lumea se ridică-n picioare,
cinstind intelectualul,
Se aude troznet de oase rupte de muncă.
Se-ncepe de la ţuică, simţi mirosul prunei,
De asta nu te doare capul, chiar dacă n-ar fi
binecuvântată de sfinţia-sa, popa Niţă,
Care a venit în sfârşit oţărât, are necazuri c-o mejdină,
A lăsat stânjenul lângă clopotniţă şi-a slobozit pomana.
Stingeţi lumânările că se consumă curentul! Zicea
al lui Chirimenţu,
Care cum deschide gura începe lumea să râdă, are haz, dar acum
Nimeni nu-1 aude – se suflă în lumânări pe prescuri: pfu, pfu!
Vecinii te cinstesc cu ţuică, peste aburul ciorbei,
Aproape se-ncrucişează cănile cu toartă,
Bei şi de la unii, şi de la alţii, în cruce, şi zici îmbujorat:
„Dumnezeu să primească", „Să le fie ţărâna uşoară"
ori chiar „La mulţi ani!"
Rudele se cinstesc din aceeaşi ulcică, pe rând, „tot microbii ăia!"
Mănâncă mai mulţi dintr-o strachină, cu linguri de lemn, arse,
ciorba de pui cu fidea.
E de curcan! sau de gâscă? ba e chiar de gâscă,
Înoată în grăsime, am bănuit eu ceva. Ori e de raţă?
Fasolea sleită cu boia şi cu ceapă prăjită pe deasupra –
e o minune în zilele noastre.
Ca să nu mai vorbesc de varza cu carne, dar aici
să sufli înainte de-a băga-n gură,
Pentru că cel mai rău te arzi cu varza, vorba asta o ţin minte
De la fratele meu mai mare.
Zice: domnule, fii atent, mă, să nu te arzi cu varza,
Că cel mai rău te arzi cu varza, asta o ştiu de pe front.
Văd că în capul celălalt se-mparte vinul,
Adus în sticle cu gâtul lung, astupate cu coceni de porumb.
Abia aşa mâncarea are adevăratul ei gust, viaţa merită s-o trăieşti,
Multe femei au murit pe aici, dar, uite, că n-au dus secretul cu ele.
Oalele sunt de Târgu-Jiu, smălţuite, sau de Oboga,
ca şi strachinele şi talerele.
Se bucură morţii că-şi înnoiesc şi ei pe lumea ailaltă
o dată pe an tacâmul,
Lingurile le-or fi păstrând în bocanci, ori după ureche, plaivaz?
Bogdaproste, se aude în dreapta şi-n stânga,
când se împart oalele, ulcelele,
Unii le încearcă cu degetul, dacă sună frumos,
ăi mai proşti râd la ele, fericiţi.
După ce s-a luat masa şi s-a pus ce-a mai rămas în baniţă,
Se cheamă câinii, din obişnuinţă, dar câinii n-au
ce căuta în locuri sfinte, au fost lăsaţi la vatră.
Femeile merg în cimitir şi-ncep dintr-o dată să se jelească
În gura mare, cu şiroaie de lacrimi, în mod barbar, ca pe vremuri,
Plivind câte-o buruiană, încercând să îndrepte crucea de lemn
Care-a putrezit, iaca, se hâţână când bate vântul –
nu te mai prijoni, mă, de ea!
Copiii se joacă de-a ascunzişul printre morminte,
Voi ai cui sunteţi, împieliţaţilor?
Nu călcaţi pe busuioc şi nu ciopliţi crucile cu custura,
Că vă taie popa limba.
Cele care au morţi mai noi, au mai tras un ropot de plâns
De cum au intrat pe poartă şi-au pus baniţele jos din cap,
Celelalte au fost numai triste şi căzute pe gânduri.
E răcoare la umbra bisericii bătrâne, care a rămas aici de când
Era satul în pădure şi veneau haiducii de mâncau pe furiş.
Pe Sălişte cântă cucul, cimitirul are un aer important,
împăcat cu sine.
E bine să fii mort aici, între codri, locul e ferit, nici nu trage,
Clopotul nu te deranjează, că nu sună decât de sărbători,
Şi duminica dimineaţă când cade în misticism, bang-bang –
cine-o mai fi murit? –
De răsună morţii şi stafiile.
Cântă păsările şi e un miros de lilieci înfloriţi,
Cum trebuie să fi mirosit raiul din dreapta, de la intrare,
Pe vremea când era culoarea nouă şi nu crăpase.
Mai gustoasă ca-n cimitir,
De ziua morţilor, când se face pomană
Şi toate femeile vii se întrec în de-ale mâncării.
Masa e-ntinsă pe iarbă, la umbra bisericii
Crăpate, de-a răzbit aproape de sfinţi crăpătura
Şi când bate crivăţul, iarna, cred că le degeră colacii de lumină
care le strâng tâmplele.
Pe costree şi troscot se-ntind ştergarele de cânepă,
Ţinute, să nu le ia vântul, de străchini şi oale smălţuite,
Unele se vor împărţi la urmă, poate apucaţi şi voi,
mare e Dumnezeu,
Dar mai e până atunci, ne ghiorţăie maţele, ni s-a lipit burta de
şale. Ce face popa ăla, de-ntârzie? Toţi s-au aşezat jos, aproape turceşte,
Femeile dau peste mâna copiilor care n-au răbdare.
Apare ţârcovnicul, lumea se ridică-n picioare,
cinstind intelectualul,
Se aude troznet de oase rupte de muncă.
Se-ncepe de la ţuică, simţi mirosul prunei,
De asta nu te doare capul, chiar dacă n-ar fi
binecuvântată de sfinţia-sa, popa Niţă,
Care a venit în sfârşit oţărât, are necazuri c-o mejdină,
A lăsat stânjenul lângă clopotniţă şi-a slobozit pomana.
Stingeţi lumânările că se consumă curentul! Zicea
al lui Chirimenţu,
Care cum deschide gura începe lumea să râdă, are haz, dar acum
Nimeni nu-1 aude – se suflă în lumânări pe prescuri: pfu, pfu!
Vecinii te cinstesc cu ţuică, peste aburul ciorbei,
Aproape se-ncrucişează cănile cu toartă,
Bei şi de la unii, şi de la alţii, în cruce, şi zici îmbujorat:
„Dumnezeu să primească", „Să le fie ţărâna uşoară"
ori chiar „La mulţi ani!"
Rudele se cinstesc din aceeaşi ulcică, pe rând, „tot microbii ăia!"
Mănâncă mai mulţi dintr-o strachină, cu linguri de lemn, arse,
ciorba de pui cu fidea.
E de curcan! sau de gâscă? ba e chiar de gâscă,
Înoată în grăsime, am bănuit eu ceva. Ori e de raţă?
Fasolea sleită cu boia şi cu ceapă prăjită pe deasupra –
e o minune în zilele noastre.
Ca să nu mai vorbesc de varza cu carne, dar aici
să sufli înainte de-a băga-n gură,
Pentru că cel mai rău te arzi cu varza, vorba asta o ţin minte
De la fratele meu mai mare.
Zice: domnule, fii atent, mă, să nu te arzi cu varza,
Că cel mai rău te arzi cu varza, asta o ştiu de pe front.
Văd că în capul celălalt se-mparte vinul,
Adus în sticle cu gâtul lung, astupate cu coceni de porumb.
Abia aşa mâncarea are adevăratul ei gust, viaţa merită s-o trăieşti,
Multe femei au murit pe aici, dar, uite, că n-au dus secretul cu ele.
Oalele sunt de Târgu-Jiu, smălţuite, sau de Oboga,
ca şi strachinele şi talerele.
Se bucură morţii că-şi înnoiesc şi ei pe lumea ailaltă
o dată pe an tacâmul,
Lingurile le-or fi păstrând în bocanci, ori după ureche, plaivaz?
Bogdaproste, se aude în dreapta şi-n stânga,
când se împart oalele, ulcelele,
Unii le încearcă cu degetul, dacă sună frumos,
ăi mai proşti râd la ele, fericiţi.
După ce s-a luat masa şi s-a pus ce-a mai rămas în baniţă,
Se cheamă câinii, din obişnuinţă, dar câinii n-au
ce căuta în locuri sfinte, au fost lăsaţi la vatră.
Femeile merg în cimitir şi-ncep dintr-o dată să se jelească
În gura mare, cu şiroaie de lacrimi, în mod barbar, ca pe vremuri,
Plivind câte-o buruiană, încercând să îndrepte crucea de lemn
Care-a putrezit, iaca, se hâţână când bate vântul –
nu te mai prijoni, mă, de ea!
Copiii se joacă de-a ascunzişul printre morminte,
Voi ai cui sunteţi, împieliţaţilor?
Nu călcaţi pe busuioc şi nu ciopliţi crucile cu custura,
Că vă taie popa limba.
Cele care au morţi mai noi, au mai tras un ropot de plâns
De cum au intrat pe poartă şi-au pus baniţele jos din cap,
Celelalte au fost numai triste şi căzute pe gânduri.
E răcoare la umbra bisericii bătrâne, care a rămas aici de când
Era satul în pădure şi veneau haiducii de mâncau pe furiş.
Pe Sălişte cântă cucul, cimitirul are un aer important,
împăcat cu sine.
E bine să fii mort aici, între codri, locul e ferit, nici nu trage,
Clopotul nu te deranjează, că nu sună decât de sărbători,
Şi duminica dimineaţă când cade în misticism, bang-bang –
cine-o mai fi murit? –
De răsună morţii şi stafiile.
Cântă păsările şi e un miros de lilieci înfloriţi,
Cum trebuie să fi mirosit raiul din dreapta, de la intrare,
Pe vremea când era culoarea nouă şi nu crăpase.
Mărturisirea
Când a murit Mitrică..., înainte de asta a spus oamenilor.
Aşa spun când mor. îşi spun păcatele... îşi aduc aminte - şi să nu plece cu ele, Şi ăsta zice:
- Mă, eu şi cu... (aici s-a înecat)
L-am omorât pe Georgică...
- Îi! face o femeie ducându-şi mâna la gură. Păi, nu s-a spânzurat?
- L-am spânzurat mort. întâi l-am omorât. Cum?
L-am strâns întâi de boaşe. Adormit. Aşa l-am luat. Buuun!
L-am strâns de boaşe,
La urmă l-am strâns de gât –
Unul di colo şi
Unul di colo.
La urmă l-am spânzurat cu cureaua.
(Avea curea cam lată
Ascuţea briciul de bărbierit cu ea, eu ştiam)
Să se creadă că s-a spânzurat.
El dormea acolo - avea dinvale de casă un patul,
Nu era terminat - încăpriorat aşa - o podea,
Şi-acolo-şi făcuse un pat, de dormea el vara.
Asta e - atât a fost în stare să spună Mitrică.
Mai mult n-a mai putut. I s-a luat şi vrutul şi pututul
- Mi-e sete, zice,
- Huo, bea-te-ar coacă! Ho! Că ţi-oi da apă,
A sărit Mariţa de la moară, care credea că murise de ieri,
De-alaltăieri, că se chinuia de mult,
Şi venise la pomană.
Da' nevastă-sa... cum nu v-a auzit pe voi atunci?
Că dormea şi ea în prispă... Când s-a zbătut ăla...
- Taci fă, noroado, c-or fi fost înţeleşi. Din cauza ei l-au şi strâns de boaşe.
- Mă, închinaţi-vă, că uite, nu poate ăsta să isprăvească,
A ţipat nu ştiu cine.
Parcă o aud şi acum pe Riţa, jelindu-şi copilul pe vale:
„Se spânzură Georgică! Se spânzură GeorgicăL."
Georgică o fi avut atunci 35 de ani.
Se căsătorise c-o văduvă, venită de peste munţi,
Ana o chema, frumoasă, da' cam cu mâna moartă la bărbaţi.
Îi mai muriseră doi.
Şi lumea a bănuit.
O bandă de orbeţi! I-au pus capul bietului om.
Autopsia i-a făcut-o chiar taică-su,
Care se dădea uneori şi veterinar.
A constatat „moartea prin spânzurare" a feciorului său,
Şi cu asta i-au pus cruce, după ce l-au mai şi schilodit,
Mort.
- Tăceţi, mă, dracului din gură,
Că Mitrică vrea să mai spună ceva. Sişt! (Tot Mariţa de la moară)
Muribundul se sucise pe-o parte, acolo pe laviţa lui.
- Copileţii se plivesc şi se dau la vite... - a-ngânat
(Sau poate o fi zis altceva).
Îi ieşiseră pete vinete pe faţă,
Şi sudoarea aia, rece, de pe urmă.
- E rău când mori? îl întrebă Chioveanu,
Aplecându-se mult peste el, ca şi când
Ar fi vrut să-i vadă în ochi că nu era adevărat
Că făcuse omor.
- Ţârţuriche... ceapa ciorii... neghină... încurcătoare... Tăciune...
- Ce ee?
- Lohoane... grâul nostru e plin de lohoane...
- Cuum?
- A luat-o prin grâu în vale... Lozăşte, da' bine că spuse.
Aşa spun când mor. îşi spun păcatele... îşi aduc aminte - şi să nu plece cu ele, Şi ăsta zice:
- Mă, eu şi cu... (aici s-a înecat)
L-am omorât pe Georgică...
- Îi! face o femeie ducându-şi mâna la gură. Păi, nu s-a spânzurat?
- L-am spânzurat mort. întâi l-am omorât. Cum?
L-am strâns întâi de boaşe. Adormit. Aşa l-am luat. Buuun!
L-am strâns de boaşe,
La urmă l-am strâns de gât –
Unul di colo şi
Unul di colo.
La urmă l-am spânzurat cu cureaua.
(Avea curea cam lată
Ascuţea briciul de bărbierit cu ea, eu ştiam)
Să se creadă că s-a spânzurat.
El dormea acolo - avea dinvale de casă un patul,
Nu era terminat - încăpriorat aşa - o podea,
Şi-acolo-şi făcuse un pat, de dormea el vara.
Asta e - atât a fost în stare să spună Mitrică.
Mai mult n-a mai putut. I s-a luat şi vrutul şi pututul
- Mi-e sete, zice,
- Huo, bea-te-ar coacă! Ho! Că ţi-oi da apă,
A sărit Mariţa de la moară, care credea că murise de ieri,
De-alaltăieri, că se chinuia de mult,
Şi venise la pomană.
Da' nevastă-sa... cum nu v-a auzit pe voi atunci?
Că dormea şi ea în prispă... Când s-a zbătut ăla...
- Taci fă, noroado, c-or fi fost înţeleşi. Din cauza ei l-au şi strâns de boaşe.
- Mă, închinaţi-vă, că uite, nu poate ăsta să isprăvească,
A ţipat nu ştiu cine.
Parcă o aud şi acum pe Riţa, jelindu-şi copilul pe vale:
„Se spânzură Georgică! Se spânzură GeorgicăL."
Georgică o fi avut atunci 35 de ani.
Se căsătorise c-o văduvă, venită de peste munţi,
Ana o chema, frumoasă, da' cam cu mâna moartă la bărbaţi.
Îi mai muriseră doi.
Şi lumea a bănuit.
O bandă de orbeţi! I-au pus capul bietului om.
Autopsia i-a făcut-o chiar taică-su,
Care se dădea uneori şi veterinar.
A constatat „moartea prin spânzurare" a feciorului său,
Şi cu asta i-au pus cruce, după ce l-au mai şi schilodit,
Mort.
- Tăceţi, mă, dracului din gură,
Că Mitrică vrea să mai spună ceva. Sişt! (Tot Mariţa de la moară)
Muribundul se sucise pe-o parte, acolo pe laviţa lui.
- Copileţii se plivesc şi se dau la vite... - a-ngânat
(Sau poate o fi zis altceva).
Îi ieşiseră pete vinete pe faţă,
Şi sudoarea aia, rece, de pe urmă.
- E rău când mori? îl întrebă Chioveanu,
Aplecându-se mult peste el, ca şi când
Ar fi vrut să-i vadă în ochi că nu era adevărat
Că făcuse omor.
- Ţârţuriche... ceapa ciorii... neghină... încurcătoare... Tăciune...
- Ce ee?
- Lohoane... grâul nostru e plin de lohoane...
- Cuum?
- A luat-o prin grâu în vale... Lozăşte, da' bine că spuse.
Năpasta
Şi Doamne, mi-a căzut la loterie
Lozul ghinionist să fiu român
Şi inventându-mi vina-n puşcărie,
S-o ispăşesc amarnic, mâncând fân.
Se face, înţeleg, economie
De spaţiu locativ şi de-un tacâm.
Şi de-un poet ce-ar consuma hârtie,
Cu nişte versuri care nu rămân.
Căci cărţile-mi cu roaba sunt cărate
La marginea oraşului, tocate,
Ca-ngrăşământ zvârlite pe ogor.
Legat mă simt de limba ta, popor,
Destinele ne sunt îngemănate,
Cât va ţipa, în zboru-i, un cocor.
Lozul ghinionist să fiu român
Şi inventându-mi vina-n puşcărie,
S-o ispăşesc amarnic, mâncând fân.
Se face, înţeleg, economie
De spaţiu locativ şi de-un tacâm.
Şi de-un poet ce-ar consuma hârtie,
Cu nişte versuri care nu rămân.
Căci cărţile-mi cu roaba sunt cărate
La marginea oraşului, tocate,
Ca-ngrăşământ zvârlite pe ogor.
Legat mă simt de limba ta, popor,
Destinele ne sunt îngemănate,
Cât va ţipa, în zboru-i, un cocor.
Și visul meu
Să-mi torni în somn cucută şi s-o beau
Şi visul meu să strige: “Dă-mi, mai vreau!
Mai pune în cucută-amărăciune,
O, Doamne, fă o ultimă minune.”
Şi clopotul bătea din doi în doi,
Iar universul îngheţase sloi.
Lungi ţurţuri zăngăneau în barba firii
Şi ne dădeam în scrânciobul uimirii.
Şi cu hârzobul ne veneau din cer
Urzicile, din care scoatem fier.
Nevoie-aveam mereu de pilitură,
Pentru-un magnet ce îl ţineam în gură.
Şi rău de mare nu avem. Doar greaţă
De ceaţă. Prin urmare rău de ceaţă.
Ieşeam pe puntea lumii – scenă scurtă –
Ţinându-ne cu mâinile de burtă.
Şi visul meu să strige: “Dă-mi, mai vreau!
Mai pune în cucută-amărăciune,
O, Doamne, fă o ultimă minune.”
Şi clopotul bătea din doi în doi,
Iar universul îngheţase sloi.
Lungi ţurţuri zăngăneau în barba firii
Şi ne dădeam în scrânciobul uimirii.
Şi cu hârzobul ne veneau din cer
Urzicile, din care scoatem fier.
Nevoie-aveam mereu de pilitură,
Pentru-un magnet ce îl ţineam în gură.
Şi rău de mare nu avem. Doar greaţă
De ceaţă. Prin urmare rău de ceaţă.
Ieşeam pe puntea lumii – scenă scurtă –
Ţinându-ne cu mâinile de burtă.
TEATRU/FILM 29 Februarie
Michaela Prosan
Biografie
Michaela Prosan s-a născut în anul 1992, în Slobozia [2]. A urmat cursurile Liceului de Arte Ionel Perlea din Slobozia[3], pentru ca mai apoi să absolve Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București, la clasa profesorului Florin Zamfirescu
Primul rol de anvergură al Michaelei Prosan în teatru a fost în 2014, când a interpretat-o pe Mona în spectacolul Steaua fără nume de Mihail Sebastian. Piesa s-a jucat pe scena Teatrului Elisabeta din București [4]. A mai jucat în piese de teatru precum Biloxi Blues de Neil Simon (Teatrul Național București) , Servieta de doc de Mihail Zoscenco (Teatrul Tineretului), Rinocerii de Eugen Ionesco ( Teatrul Tineretului). [5][6].
În 2014, Michaela Prosan a aparut în scurt metrajul „This Thing Called Love”. În 2016, a interpretat-o pe Izzy în Escape VR, primul film de ficțiune VR românesc[7][8].
Din 2018, Michaela Prosan este Sonia Caragea, protagonista serialului Fructul oprit, difuzat pe Antena 1.
Din 2019, Michaela Prosan face parte din distribuția serialului Sacrificiul, difuzat pe Antena 1
Iona de Marin Sorescu
Iona este o parabolă dramatică cu un singur personaj scrisă de dramaturgul și poetul român Marin Sorescu și a fost publicată pentru prima dată în Luceafărul nr.2 din 18 ianuarie 1968.[2] Drama a fost numită de către autorul însuși drept tragedie în patru tablouri și face parte, alături de alte două piese ale aceluiași autor, Paracliserul și Matca, dintr-o trilogie dramatică intitulată Setea muntelui de sare, publicată într-un volum în 1974. Eroul din Iona este un pescar, solitar, înstrăinat de ai săi, care își pune problema cunoașterii și a destinului, pentru a descoperi absurdul.
Drama are un singur personaj, pescarul Iona, care este inspirat după personajul biblic cu același nume[5] ce a fost înghițit de un pește mare[
Despre olteni, cu dragoste
O comedie după La Lilieci
de Marin Sorescu
de Marin Sorescu
Sinopsis:
Suntem purtați în trecut, într-un sat de olteni, Bulzeștiul lui Marin Sorescu.
E ca o trecere printr-un tunel al timpului și tot ce era odinioară tradiție, ritual și tihnă prinde contur și ni se înfățișează în fața ochilor atât de viu!
Satul se animă și pulsează de viață, cu apariția fiecărui personaj în lumina reflectoarelor.
Poveștile ce ne sunt spuse sunt adevărate și noi le trăim odată cu personajele care au existat aievea în satul natal al lui Sorescu. Suntem martori și trăitori în lumea aceea uitată, pierdută, dar atât de autentică și frumoasă. O lume rânduită, iar acele rânduieli care însoțeau viața țăranilor, zi de zi, de la naștere până la moarte, erau strașic păzite de bătrânii satului care reprezentau chezășia că totul se întâmplă așa cum trebuie, așa cum e datul din străbuni.
Despre olteni, cu dragoste este un spectacol care are darul de a aduce relaxare, de a face spectatorul să fugă dintr-o lume haotică într-una așezată și să își aducă aminte de părinți, bunici, de copilarie.
O piesă cu umor scrisă, cu mult farmec și talent interpretată, o piesă la care se râde cu poftă. Există emoție multă și dragoste de tot ce e românesc!
SFATURI UTILE 29 Februarie
Academician Dr. Farm. Ovidiu Bojor - Leacuri naturale pentru infecții respiratorii
Gastritele de primăvară: Greșeli, recomandări, mituri
GÂNDURI PESTE TIMP 29 Februarie
Marin Sorescu
De fiecare dată când îl ascult - şi asta se-ntâmplă des - Tudor Gheorghe îmi confirmă bănuiala că poezia românească - populară şi cultă - poate mişca munţii.
Dacă încaleci pe ea, te duci fără să te opreşti până unde vrei să creşti. O aşezi culcată, – e moară, macină făina toată... îi pui deasupra o casă şi niscai aripi de carton, poţi să zbori cu ea la aerodrom.
Şi am lăsat vorbă, în amintirea mea, măcar la soroace mari, universul întreg să fie dat lumii de pomană.
Fericirea nu vine niciodată atunci când trebuie, o să mă bucur de clipele astea atât de importante cine ştie când.
Eu cred că există, în viaţa lumii, o clipă când toţi oamenii se gândesc la mama lor. Fiica la mamă, mama la bunică, bunica la mamă... până se ajunge la o singură mamă, una imensă...
Cu mine se petrece ceva. O viaţă de om.
Viitorul am văzut ce bine ţi l-ai ghicit. Ia încearcă acum să prezici trecutul. Încearcă să-ţi aminteşti totul.
Obsesiile şi ideile lui Borges sunt semne heraldice ale unei dinastii lirice cu un singur reprezentant.
Cred că oamenii întâlnesc în viaţă întotdeauna ceea ce merită. Nu ce ar dori ei, ci ceea ce merită, şi, dacă au destul cap să tragă învăţăminte, totul are un sens.
Faptul de a te fi născut este o întâmplare extraordinară. Eu nu-mi revin din această întâmplare nici acum.
O femeie frumoasă trebuie să-şi ascundă frumuseţea în faţa altora.
Straşnic năvod mai am. Vreau să prind cu el acum soarele. Doar atât! Soarele! Şi să-l pun la sărat, poate ţine mai mult.
Noi ne jucăm foarte gravi, gândindu-ne că pământul e făcut pentru zugravi. Iată, un munte de var ne-a ajuns pentru toţi câmpii. Au mai rămas fără păsări, cai şi stele: gardurile şi, pe alocuri, stâlpii. Mâine dimineaţă la ora şase trecem şi la case.
Orice revelaţie cere iniţiere. Şi poezia e o cale, o treaptă a cunoaşterii. Ontologia adevărului se sprijină pe rimă şi pe vers, dar cum? Ca un călăreţ pe scăriţă cu pintenul în burta calului aprig şi înspumat... Poezia rămâne pentru mine locul unde mă mai întâlnesc (mereu) cu sufletul.
Mi se pare mie sau e târziu? Cum a trecut timpul! Începe să fie târziu în mine. Uite, s-a facut întuneric în mâna dreaptă şi-n salcâmul din faţa casei. Trebuie să sting cu o pleoapă toate lucrurile care au mai rămas aprinse, papucii de lângă pat, cuierul, tablourile. Restul agoniselii, tot ce se vede în jur, până dincolo de stele, n-are niciun rost s-o iau, va arde în continuare. Şi-am lăsat vorbă în amintirea mea, măcar la soroace mai mari, universul întreg să fie dat lumii de pomană.
Pentru un aplecat peste litere, pictura înseamnă o evadare din cuvânt. Am vrut să fac în pictură ceva care să nu semene cu vorbirea. În pictura mea se văd obsesiile din literatura mea. Pânzele mele au în cap brazda de poezie. Tolstoi dădea amatorilor de literatură un sfat foarte înţelept: "Cine se poate lăsa de scris, să se lase." Nu m-am putut lăsa nici de scris – iar stânga mea nici de pictură.
Munţii înalţi sunt foarte importanţi. Asta se şi vede, să se uite mai bine cine nu crede. Un urât stă lângă un pisc ameţitor, în care sună aurul ca banii într-un ulcior. Altul trage cu un cârlig dintr-o văgăună o blană de urs foarte bună. Şi mai departe, totul îşi are rostul lui, ce să vă mai spui.
Mamă, mai naşte-mă o dată! Prima viaţă nu prea mi-a ieşit. Cui nu i se poate întâmpla să nu trăiască după pofta inimii? Dar poate a doua oară... Tu nu te speria numai din atâta şi naşte-mă mereu.
O să înot pe burtă o zi, două, un an, până obosesc bine, apoi pe spate, apoi într-o dungă. Apoi într-un deget, apoi într-un fir de păr, apoi într-un fir de suflet, apoi într-o răsuflare, apoi într-un geamăt. Ies eu la mal.
Este clar că cel mai dragi îmi sunt piesele pe care nu le-am terminat. Şi sunt mort după piesele pe care n-o să le scriu niciodată.
Aşa e, trebuie să punem semne la fiecare pas, să ştii unde să te opreşti, în caz de ceva. Să nu mergi tot înainte. Să nu te rătăceşti înainte.
Ratarea nu e altceva decât incapacitatea de a termina ceva.
Pietroaiele astea din jur arată cu vârf şi-ndesat că noi le-am fabricat. Facem din lâna stelelor bidinele, vopsim noaptea casele cu ele. Batem apa până scoatem din ea lumina, ca din lapte smântână. Soarele, care e de fier, zilnic rugineşte, şi rugina lui cade pe noi de ne-ncălzeşte. Noi o strângem în cearşafuri, umplem cu ele câmpul şi facem să crească mai repede grâul şi porumbul.
Mie mi s-a omorât timpul, Onorată instanţă...
Delta, după câte ştiu, seamănă cu lacul cel cenuşiu, unde pelicanul bătrân stă toată ziua grav, aşteptând un fotograf.
De ce oamenii îşi pierd timpul cu lucruri care nu le folosesc după moarte?
Apa asta e plină de nade, tot felul de nade frumos colorate. Noi, peştii, înotăm printre ele atât de repede încât părem gălăgioşi. Visul nostru de aur e să înghiţim una, bineînţeles pe cea mai mare. Ne punem în gând o fericire, o speranţă, în sfârşit, ceva frumos, dar poate câteva clipe observăm miraţi ca ni s-a terminat apa.
Prin natura sa, o carte de critică este o carte neisprăvită.
Ar trebui să se pună un grătar la intrarea în orice suflet. Ca să nu se bage nimeni în el cu cuţitul.
Creaţia e o bâlbâială în faţa lui Dumnezeu. După ce a creat lumea în şase zile, el s-a simţit atât de epuizat încât n-a mai putut mişca un deget. A mai apărut oare ceva nou de atunci? Iată un exemplu de epuizare divină.
Ne scapă mereu câte ceva în viaţă, de aceea trebuie să ne naştem mereu.
Priviţi acum la maşinile care zbârnâie mereu şi înţelegeţi ce vă spun eu: tehnica asta e foarte complicată, dar toată şmecheria stă într-o roată. Ea e tartorele, poţi face tot ce vrei cu ea, după cum se învârte aşa, ori altminterea.
Uneori uit unde mă aflu şi zâmbesc aşa, fără motiv. Câteodată sunt vesel. Vesel de tot. Pentru că uit de mine. Mă pierd pe undeva, în vreun loc depărtat, cum ai uita o carte pe fereastră.
Îmi place teatrul, în primul rând că este o meserie; şi, în al doilea rând, pentru că este o meserie imposibilă, având de-a face cu inspiraţia, care încă nu se ştie ce este şi care sector administrativ ori cerebralo-sufletesc trebuie s-o controleze şi s-o aprobe.
Sunt ca un Dumnezeu care nu mai poate învia. I-au ieşit toate minunile, şi venirea pe pământ, şi viaţa, până şi moartea, dar o dată ajuns aici, în mormânt - nu mai poate învia. Se dă cu capul de toţi pereţii, cheamă toate şiretlicurile minţii şi ale minunii, îşi face vânt ţn dumnezeire ca leul, la circ, în aureola de foc. Dar cade în mijlocul flăcărilor. De atâtea ori a sărit prin cer, nici nu s-a gândit c-o să se poticnească tocmai la înviere!
Mai bine m-aş face pescar de nori. Azi unul, mâine altul. Aş aduce repede potopul. Că la nori am noroc.
Dacă aş avea mijloace, n-aş face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. Construcţie grandioasă de stejar geluit, să respire pe ea, în timpul furtunii, pescăruşii mai laşi. E destul de istovitor să tot împingi din spate valul, dându-i oarecare nebunie; vântul, el, mai degrabă, s-ar putea aşeza acolo din când în când. Şi să zică aşa, gândindu-se la mine: "N-a făcut nimic bun în viaţa lui, decât această bancă de lemn, punându-i de jur-împrejur marea." M-am gândit bine, lucrul ăsta l-aş face cu dragă inimă. Ar fi ca un lăcaş de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului.
Pe omenire o doare-n fund de soarta ta. Ce, când ţi-a fost bine, când te-ai închis în casă cu femeia ta, ai urlat că eşti fericit? Şi chiar de-ai fi urlat, pe omenire ar fi durut-o-n fund de fericirea ta.
Un sfert de viaţă îl pierdem făcând legături. Tot felul de legături între idei, între fluturi, între lucruri şi praf. Totul curge aşa de repede, şi noi tot mai facem legături între subiect şi predicat. Trebuie să-i dăm drum vieţii, aşa cum ne vine exact, să nu mai încercăm să facem legături care nu ţin. De când spun cuvinte fără şir, simt că-mi recuperez ani frumoşi din viaţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu