MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
SÂMBĂTĂ 15 FEBRUARIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE; PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

Bună dimineața, prieteni!
Clic pe imagine pentru a deschide și putea citi articolul în întregime!

ISTORIE PE ZILE 15 Februarie

Evenimente

·         590: Khosrau al II-lea este încoronat rege al Persiei. Khosrau al II-lea (Khosrow al II-lea, Chosroes al II-lea sau Xosrov al II-lea în sursele clasice, uneori numit Parvez, „Mereu Victorios” – în limba persană) , a fost al douăzeci și doilea rege persan din dinastia sasanizilor, domnind între anii 590 – 628. El a fost fiul lui Hormizd al IV-lea (579 – 590) și nepotul lui Khosrau I (531 – 579).

·         1113: Papa Pascal II emite o Bulă papală prin care ordinul devine independent de orice autoritate statala cunoscuta, devenind astfel o structura supra nationala. Ordinul Ospitalierilor, cunoscut și ca Ospitalieri, Cavalerii Ospitalieri, Cavalerii Sfântului Ioan și Ordinul Sfântului Ioan, a fost unul dintre cele mai renumite ordine militare creștine occidentale din timpul Evului Mediu. În secolul al XVI –lea, Ordinul Ospitalierilor a devenit Ordinul Cavalerilor de Malta. Creat de calugarul benedictin Gerardo de Sasso,s-au ocupat la inceput de ingrijirea bolnavilor din zona Ierusalimului. Odata cu venirea la conducerea ordinului in anul 1120 a lui Raymond de Puy (1083-1160), devin un ordin cu caracter militar ce isi atribuie protejarea pelerinilor sositi in Regatul Latin al Ierusalimului.Totodata,incep sa fie cunoscuti sub denumirea de „Ordinul Sfantului Ioan de Ierusalim”. Asemenea Templierilor, Ioanitii au fost alungati de catre musulmani in 1187 din Ierusalim, refugiindu-se in prima instanta la Accra. Alungati si de aici in 1291,se retrag provizoriu in Cipru,pentru a ajunge apoi in insula Rhodos. In 1523 sunt expulzati si din Rhodos de catre sultanul otoman Suleiman, iar 7 ani mai tarziu,cu aprobarea Papei Clement al VII lea,imparatul Carol Quintul le acorda spre stapanire Insula Malta. Astfel incepe o noua etapa in istoria Ordinului Ospitalierilor,cunoscuti dupa aceasta data ca Ordinul Cavalerilor de Malta

·         1637: Ferdinand al III-lea a devenit împărat al Sfântului Imperiu Roman. Ferdinand al III-lea (13 iulie 1608 – 2 aprilie 1657) a fost Împărat al Sfântului Imperiu Roman 15 februarie 1637 – 1657. Rege al Ungariei, rege al Bohemiei, arhiduce de Austria.

·         1690: S–a încheiat la Sibiu, tratatul secret dintre Constantin Cantemir, domnul Moldovei şi Sfântul Imperiu Roman. În tratat se stipula că Moldova va sprijini acţiunile antiotomane ale imperiului condus de Casa de Habsburg. La 5/15 februarie 1690 a fost încheiat tratatul secret de la Sibiu între Constantin Cantemir, domnul Moldovei și împăratul Sfîntului Imperiu Roman de Națiune Germană Lepold I, dinastia Habsburg. Tratatul cuprindea 5 articole, iar clauzele acestui document prevedeau garantarea domniei ereditare familiei Cantemir, neimpunerea religiei catolice în Moldova, ajutor reciproc în caz de invazie polonă. Moldova urma, de asemenea, să sprijine acțiunile antiotomane ale habsburgilor, după ce forțele imperiale vor ajunge la Brăila sau Siret. În schimbul celor enumărate anterior, Moldova se obliga să le plătească imperialilor un tribut de 50 000 de galbeni. Articolul al doilea al tratatului prevedea: “Domnul va fi întărit pe viaţă, iar fiului său mai mare (Antioh) i se va conferi titlul de conte”.

·         1864: A apărut revista România militară, devenită la 8 decembrie 1897, prin decretul regelui Carol I, revista oficială a Marelui Stat Major

·         1876: Apare lunar (până la 15 mai 1876), la București, "Revista literară și științifică", sub îndrumarea lui Bogdan Petriceicu Hașdeu și Dimitrie Brândză.

·         1898: Nava de razboi americana USS Maine sare in aer in portul Havana. Cuba la acea perioada era scena unor puternice revolte indreptate impotriva stapanirii coloniale spaniole. Prima insurectie cubaneza, dintre anii 1868 si 1878, se incheiase cu un esec  in ciuda sprijinului primit de la americani. A doua insurectie a inceput in aprilie 1895, fiind inabusita in sange de generalul Valeriano Weyler, supranumit „Macelarul”. Incidente grave au avut loc la Havana si pentru a proteja cetatenii americani de aici, a fost ancorata in rada portului nava de razboi USS Maine. Pentru a nu da nastere la incidente, capitanul Charles Sigsbee a interzis echipajului sa coboare pe tarm. Situatia parea sa se calmeze cand, in seara zilei de 15 februarie ,o explozie puternica a zguduit Havana: munitia aflata la bordul lui USS Maine sarise in aer, distrugand complet prova navei americane, care s-a scufundat apoi in scurt timp. 266 de marinari au fost ucisi si ancheta derulata de autoritatile de la Washington a stabilit ca dezastrul fusese provocat de o mina. Presedintele McKinley a cerut Congresului sa declare razboi Spaniei, razboi din care Statele Unite au iesit victorioase. Incidentul a fost generat, se pare, de aprinderea spontana a prafului de carbune din sala motoarelor. Nu au lipsit nici vocile care sa sustina ca amerianii isi aruncasera singuri vasul in aer, pentru a avea motiv de intrare in razboi. Oricare ar fi fost adevarul, este cert ca distrugerea vasului USS Maine a insemnat pentru Statele Unite un cassus belli perfect.

·         1921: S-a înființat legația României la Helsinki.

·         1933: La București, a început greva ceferiștilor de la Atelierele Grivița (15-23)

·         1941: România este inclusă în grupul țărilor supuse blocadei britanice.

·         1942: Capitularea armatei britanice din Singapore in fata japonezilor. Marea Britanie a suferit una dintre cele mai grave înfrângeri militare din istoria sa. Japonezii au cucerit Singapore după un asediu de o săptămână. Mai mult de 60.000 de soldaţi britanici, australieni şi indieni, au cazut prizonieri. Pentru Marea Britanie, aliata SUA si a URSS , este momentul cel mai critic al luptei sale împotriva puterilor Axei.

·         1944: Este bombardata si distrusa de aviatia aliata manastirea Monte Cassino din Italia.  Mănăstirea a fost întemeiată în 529, pe locul unei foste fortărețe romane “Municipium  Casinum”, de San Benedetto di Norcia (480-547). La 15 februarie 1944, Comandamentul Aliat pentru a ordonat bombardarea mănăstirii Monte Cassino. 224 bombardiere aliate au aruncat asupra manastirii  420 de tone de bombe si  au distrus manastirea. Atacul terestru a fost dat a doua zi, pe  16 februarie. Luptele au continuat in luna martie.

·         1945: A treia zi de bombardamente aliate nimicitoare asupra orasului german Dresda.

·         1946: Demascarea unei retele de spioni rusi in Canada.Prim-ministrul canadian Mackenzie King a anunţat existenţa unei retele de spioni rusi în Canada.
Informaţiile le-a furnizat  un functionar de la Ambasada sovietică din Ottawa, Igor Gouzenko.

·         1949:  Pentru prima oară, problema lichidării marii proprietăți agricole a apărut pe ordinea de zi a ședințelor Secretariatului Biroului Politic al C.C. al P.M.R.

·         1952: Regele George al VI-lea este înmormântat la capela Sf George de la Castelul Windsor.

·         1965: Emblema frunzei de arțar a devenit steagul oficial al Canadei.

·         1969: A fost inaugurată linia ferată electrificată București – Brașov, prima de acest fel din România.

·         1980: A fost lansată la apă, la Brăila, prima navă de pescuit oceanic construită în România.

·         1989: Ultimii militari sovietici au părăsit Afganistanul după aproape zece ani de la intervenția lor, în decembrie 1979, în sprijinul guvernului promarxist de la Kabul – Ziua națională a salvării

·         1990: A fost înființată Uniunea Teatrelor din România - UNITER , avându-l ca președinte pe actorul Ion Caramitru

·         1991: A luat fiinţă “Grupul de la Vişegrad”, organizaţie de cooperare regională reunind Ungaria, Polonia, Cehia şi Slovacia.

·         1995: România depune la secretariatul general al ONU instrumentele de ratificare a Convenției privind interzicerea dezvoltării, producerii, stocării și folosirii armelor chimice, precum și distrugerea acestora, semnată la Paris, la 13 ianuarie 1993

·         1999: Curtea Supremă de Justiţie l-a condamnat pe liderul minerilor din Valea Jiului, Miron Cozma, la 18 ani închisoare, pentru instigarea minerilor care au venit în Bucureşti în septembrie 1991 la subminarea puterii de stat. Cozma a fost condamnat la 15 ani inchisoare pentru „instigare in conditiile participatiunii improprii la infractiunea de subminare a puterii de stat”, plus un spor de trei ani de inchisoare pentru gravitatea faptelor comise, precum si sapte ani interzicerea unor drepturi civile. Mineriada din septembrie 1991 a dus la caderea guvernului Petre Roman. Curtea l-a condamnat pe Miron Cozma pentru toate infractiunile pentru care a fost trimis initial in judecata. Hotararea CSJ a fost una definitiva, deoarece Miron Cozma a fost condamnat pentru o infractiune contra statului, impotriva careia nu mai poate fi formulata nicio contestatie. In perioada 16-18 februarie 1999, minerii au incercat sa ajunga la Bucuresti, pentru a protesta impotriva deciziei Curtii Supreme de Justitie de condamnare a lui Miron Cozma la 18 ani de inchisoare pentru mineriada din 1991, fiind opriti, dupa confruntari violente cu fortele de ordine , la Stoenesti, in judetul Valcea.

·         2000: Președintele Germaniei, Johannes Rau, aflat în vizită în Israel, și-a cerut în mod solemn iertare poporului evreu pentruHolocaust

·         2001: De la această dată, Suedia a renunțat la obligativitatea vizelor pentru cetățenii români posesori de pașapoarte diplomatice

·         2002 – O echipă de cercetători americani a clonat prima pisică domestică. Oamenii de ştiinţă americani de la Departamentul de Medicină Veterinară, Universitatea A & M, Texas, au obtinut  prima clonă a unui animal de companie. Pisica, poreclita Copycat, a fost obţinuta dintr-o celulă a mamei sale. Aceasta pisica s-a adaugt lungii liste de animale care au fost clonate în ultimii ani.

·         2003: Protest global împotriva declanșării ofensivei americane din Irak în peste 600 de orașe din întreaga lume

·         2013: Un meteorit a explodat deasupra Rusiei; 1.500 de oameni au fost răniți de cioburile de geamuri sparte sau de obiecte deplasate de unda se șoc. Acest lucru s-a întâmplat în mod neașteptat, cu doar câteva ore înainte de trecerea așteptată a asteroidului 2012 DA14, asteroidul care urma să teacă cel mai aproape de Terra.

Nașteri

·       1472: Piero de' Medici (n. 15 februarie 1472 - d. 28 decembrie 1503), cunoscut și sub numele de „Piero Nefericitul” sau „Ghinionistul”, a fost conducătorul Florenței din anul 1492 până la exilul său din 1494.

Născut în Florența, Piero de'Medici a fost fiul cel mare al lui Lorenzo de' Medici și a soției sale Clarice Orsini, și fratele mai mare al viitorului Papa Leon al X-lea.

A fost educat pentru a reuși să-l succeadă pe tatăl său în calitate de cap al familiei Medici precum și în calitate de conducător de facto al statului florentin. Cu toate acestea, caracterul său slab, arogant și indisciplinat s-a dovedit a fi nepotrivit pentru acest rol.

Piero a preluat funcția de lider al Florenței în anul 1492. După o scurtă perioadă de un relativ calm în Republică, echilibrul fragil dintre statele italiene, construite laborios de tatăl său, Piero a prăbușit pacea în anul 1494, atunci când a luat decizia să susțină drepturile regelui Carol al VIII-lea al Franței de a trece Alpii împreună cu armata sa, pentru a prelua puterea Regatului Napoli. Carol a fost atras în Italia de către Ludovico Sforza (Ludovico il Moro), fost conducător al regatului Milano, ca o modalitate de a-i prelua Ducatul Milano de la nepotului său, Gian Galeazzo Sforza.

După soluționarea problemelor din Milano, Carol și-a mutat atenția către Napoli. Acesta avea nevoie să treacă prin Toscana și să-și lase câteva din trupe acolo, pentru a asigura liniile sale de comunicare cu Milano. Piero a încercat să rămână neutru însă acest lucru a fost inacceptabil pentru Carol, care intenționa să traverseze Toscana cu orice preț. Piero a încercat să construiască o rezistență, însă nu a primit suficient sprijin de la elitele florentine, care căzuseră sub influența fanaticului Dominican, Girolamo Savonarola.

Piero s-a predat atunci când armata lui Carol s-a apropiat de Florența și, de asemenea, a predat cetățile principale ale Toscanei, oferindu-i lui Carol tot ceea ce ceruse. Manipularea sa slabă în fața situației și eșecul de a negocia condițiile, a dus la un scandal în Florența. Familia Medici a fugit, familia Pazzi a fost jefuită, iar Republica Florentină a fost refăcută cu familia Medici aflată în exil. Nici un alt membru al familiei nu s-a mai întors în Florența până în anul 1512.

Piero și familia sa au fugit prima dată în Veneția, cu ajutorul lui Philippe de Commines. În anul 1503, în timp ce armata franceză și cea spaniolă au continuat lupta cu Italia pentru Regatul Napoli, Piero a murit înecat în râul Garigliano, în timp ce încerca să fugă din fața bătăliilor.

Piero s-a căsători cu Alfonsina Orsini în anul 1488. Aceasta a fost fiica lui Roberto Orsini, Conte de Tagliacozzo și a soției sale Caterina Sanseverino. Cei doi au avut împreună patru copiii:

• Lorenzo de' Medici (9 septembrie 1492 - a murit timpuriu).
• Lorenzo al II-lea, Duce de Urbino (4 septembrie 1493 - 4 mai 1519).
• Clarice de' Medici (1493 - 3 mai 1528). S-a căsătorit cu Filippo Strozzi cel Tânăr (1488–1538).
• Cosimo de' Medici (a murit la o vârstă fragedă).

*   1564: Galileo Galilei (n. 15 februarie 1564^[5] – d. 8 ianuarie 1642)^[1][6] a fost un fizician, matematician, astronom și filosof italian care a jucat un rol important în Revoluția Științifică. Printre realizările sale se numără îmbunătățirea telescoapelor și observațiile astronomice realizate astfel, precum și suportul pentru copernicanism. Galileo a fost numit „părintele astronomiei observaționale moderne”,^[7] „părintele fizicii moderne”,^[8]„părintele științei”,^[8] și „părintele științei moderne”.^[9] Stephen Hawking a spus că „Galileo, poate mai mult decât orice altă persoană, a fost responsabil pentru nașterea științei moderne.”^[10]

Mișcarea obiectelor uniform accelerate, predată în aproape toate cursurile de fizică la nivel de liceu și început de facultate, a fost studiată de Galileo ca subiect al cinematicii. Contribuțiile sale la astronomia observațională includ confirmarea prin telescop a fazelor planetei Venus, descoperirea celor mai mari patru sateliți ai lui Jupiter (denumiți în cinstea sa, sateliți galileeni), și observarea și analiza petelor solare. Galileo a lucrat și în știința aplicată și în tehnologie, îmbunătățind tehnica de construcție a busolelor.

Susținerea de către Galileo a copernicanismului a dus la controverse în epocă, o mare majoritate a filosofilor și astronomilor încă susținând (cel puțin declarativ) viziunea geocentrică cum ca Pământul ar fi centrul universului. După 1610, când a început să susțină public heliocentrismul, a întâmpinat o puternică opoziție din partea a numeroși filozofi și clerici, doi dintre aceștia din urmă denunțându-l inchiziției romane la începutul lui 1615. A dat primele atacuri contra aristotelismului la catedra Universității din Padova^[11]. Deși la acea vreme a fost achitat de orice acuzație, Biserica catolică a condamnat heliocentrismul ca fiind „fals și contrar Scripturii” în februarie 1616,^[12] iar Galileo a fost avertizat să abandoneze susținerea sa—ceea ce a promis să facă. După ce, mai târziu, și-a apărat din nou părerile în celebra sa lucrare, Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii, publicată în 1632, a fost judecat de Inchiziție, găsit „vehement suspect de erezie”, forțat să retracteze și și-a petrecut restul vieții în arest la domiciliu.

Galileo s-a născut la Pisa (pe atunci parte a Ducatului Florenței), din actuala Italie, fiind primul dintre cei șase copii ai lui Vincenzo Galilei, celebru cântăreț din lăută și muzician teoretician și ai soției sale, Giulia Ammannati.

Numele complet al lui Galileo a fost Galileo di Vincenzo Bonaiuti de' Galilei. La 8 ani, familia s-a mutat la Florența, dar el a rămas doi ani în grija lui Jacopo Borghini.^[1] Apoi, educația sa a continuat la Mănăstirea Camaldolese de la Vallombrosa, la 35 km sud-est de Florența.^[1] Deși a luat în serios posibilitatea de a deveni preot, s-a înscris la Universitatea din Pisa să studieze medicina la îndemnurile tatălui său. Nu a încheiat studiile medicale, începând să studieze în schimb matematica.^[13] În 1589, a început să lucreze la catedra de matematică de la Pisa. Tatăl său a murit în 1591 și Galileo l-a luat în grijă pe fratele său mai mic Michelagnolo. În 1592, s-a mutat la Universitatea din Padova, unde a predat geometrie, mecanică și astronomie până în 1610.^[14] În această perioadă, Galileo a făcut descoperiri semnificative atât în domeniile științei pure (de exemplu, astronomie și cinematica mișcării) și în cele ale științei aplicate (de exemplu, rezistența materialelor, îmbunătățiri aduse telescopului). Printre interesele sale multiple s-au numărat studiul astrologiei, care, în practica disciplinară pre-modernă era văzută ca fiind corelată cu matematica și astronomia.^[15]

Deși romano-catolic credincios,^[16] Galileo a avut trei copii nelegitimi cu Marina Gamba. Ei au avut două fiice, Virginia (născută în 1600) și Livia (născută în 1601) și un fiu, Vincenzo, născut în 1606. Din cauza nașterii nelegitime, tatăl lor a considerat că cele două fete nu pot fi măritate. Singura lor alternativă demnă era viața religioasă. Ambele au fost trimise la mănăstirea San Matteo din Arcetri și și-au petrecut acolo toată viața.^[17] Virginia a preluat numele de Maria Celeste la intrarea în mănăstire. A murit la 2 aprilie 1634 și este înmormântată împreună cu Galileo la Basilica di Santa Croce di Firenze. Livia a preluat numele de Sora Arcangela și a fost bolnavă mare parte din viață. Vincenzo a fost legitimizat și s-a însurat cu Sestilia Bocchineri.^[18]

În 1610, Galileo a publicat o descriere a observațiilor sale telescopice asupra sateliților lui Jupiter, folosindu-și observațiile ca argument în favoarea teoriei copernicane heliocentrice a universului ca alternativă la teoriile geocentrice dominante de origine ptolemaică și aristoteliană. În anul următor, Galileo a vizitat Roma pentru a-și prezenta telescopul influenților filosofi și matematicieni iezuiți de la Collegio Romano, și pentru a-i lăsa să vadă cu ochii lor realitatea celor patru sateliți ai lui Jupiter.^[19] În timpul șederii la Roma a devenit membru al Accademia dei Lincei.^[20]

În 1612, opoziția față de teoria heliocentrică susținută de Galileo a crescut. În 1614, din amvonul de Basilicăi Santa Maria Novella, Părintele Tommaso Caccini (1574–1648) a denunțat părerile lui Galileo privind mișcarea Pământului, considerându-le periculoase și apropiate de erezie. Galileo a mers la Roma să se apere împotriva acestor acuzații, dar, în 1616, Cardinalul Roberto Bellarmino i-a înmânat personal lui Galileo un avertisment oficial să nu mai susțină sau să predea astronomia copernicană.^[21] În anii 1621 și 1622 Galileo și-a scris prima carte, Il Saggiatore, care a fost aprobată și publicată în 1623. În 1630, s-a întors la Roma pentru a cere o licență pentru tipărirea lucrării Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii, publicată în Florența în 1632. În luna octombrie a acelui an, însă, i s-a ordonat să apară în fața Sfântului Oficiu din Roma.

Galileo Galilei a fost judecat de un tribunal laic care l-a excomunicat și condamnat la închisoare pe viață. A retractat și conform procedurii a fost judecat de către un tribunal inchizitorial. În urma unui proces papal, în care a fost găsit vehement suspect de erezie, Galileo a fost pus sub arest la domiciliu și mișcările sale au fost restricționate de Papă. După 1634 a stat la casa sa de la țară din Arcetri, lângă Florența. A orbit complet în 1638 și suferea de hernie și insomnie, astfel că i s-a permis să călătorească la Florența pentru consultații medicale. A continuat să primească oaspeți până în 1642, când a murit, după ce a suferit de febră și palpitații.^[22][23] Mormântul său se află în basilica "Santa Croce" din Florența.

Psalmul 93:1 și 96:10 (în creștinismul occidental), precum și Cronici 16:30 includ (în funcție de traducere) un text ce afirmă că „lumea este întărită, și nu se clatină”. În traducerea lui Cornilescu a Bibliei, Psalmii 104:5 spune „Tu ai așezat pământul pe temeliile lui, și niciodată nu se va clătina”. Mai mult, Eclesiastul 1:5 spune că „Soarele răsare, apune și aleargă spre locul de unde răsare din nou.” etc.^[98]

Galileo a apărat heliocentrismul, și a susținut că nu este contrar acestor pasaje din Scriptură. El a adoptat poziția lui Augustin asupra Scripturii: că nu trebuie luat fiecare pasaj literal, mai ales când respectiva scriptură este o carte de poezii și cântece, și nu o carte de instrucțiuni asupra istoriei. Cei ce au scris Scriptura au făcut-o din perspectiva lumii terestre, și din acel punct de vedere Soarele răsare și apune.

Până în 1616, atacurile îndreptate împotriva ideilor lui Copernic ajunseseră la un maxim, iar Galileo a mers la Roma să încerce să convingă autoritățile Bisericii să nu le interzică. În cele din urmă, Cardinalul Bellarmine, acționând după directivele Inchiziției, i-a dat un ordin să nu mai „susțină sau să apere” ideea că Pământul se mișcă iar Soarele stă nemișcat în centru. Acest decret nu l-a împiedicat pe Galileo să discute ipoteza heliocentrismului (păstrând o fațadă de separare între știință și biserică). În următorii câțiva ani, Galileo s-a ținut departe de controversă. El și-a reluat proiectul de a scrie o carte despre acest subiect, încurajat fiind de alegerea Cardinalului Barberini ca papă, sub numele de Urban al VIII-lea în 1623. Barberini era un prieten și admirator al lui Galileo, și se opusese condamnării lui Galileo în 1616. Cartea, Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii, a fost publicată în 1632, cu autorizație oficială de la Inchiziție și cu permisiunea Papei.

Papa Urban al VIII-lea personal i-a cerut lui Galileo să dea argumente pentru și împotriva heliocentrismului în cartea sa, și să aibă grijă să nu susțină heliocentrismul. O altă cerere a sa a fost ca propriile sale idei în această privință să fie incluse în cartea lui Galileo. Doar ultima dintre aceste cereri a fost îndeplinită de Galileo. Deliberat sau întâmplător, Simplicio, apărătorul ideilor geocentrice aristoteliene din Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii, a fost adesea prins în propriile erori logice și uneori a părut a fi un prost. Într-adevăr, deși Galileo spunea în prefața cărții sale că personajul este denumit după un faimos filosof aristotelian (Simplicius în latină, Simplicio în italiană), numele „Simplicio” în italiană are și conotația de „om cu gândire simplă”.^[99] Această prezentare a lui Simplicio a făcut ca Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii să pară o carte ce susține un punct de vedere: un atac împotriva geocentrismului aristotelian și o apărare a teoriei copernicane. Din păcate pentru relația lui cu Papa, Galileo a pus cuvintele lui Urban al VIII-lea în gura lui Simplicio. Majoritatea istoricilor sunt de acord că Galileo nu a acționat din răutate și a fost luat prin surprindere de reacțiile pe care le-a întâmpinat cartea.^[100] Totuși, Papa nu a luat ușor nici ceea ce bănuia a fi o ironie publică la adresa sa și nici susținerea ideilor copernicane. Galileo și-a înstrăinat astfel unul dintre cei mai mari și mai puternici susținători, Papa, și a fost chemat la Roma să-și apere scrierile.

Cu pierderea multor dintre susținătorii săi de la Roma din cauza Dialogului despre cele două sisteme principale ale lumii, lui Galileo a fost convocat în fața unui tribunal în 1633, acuzat fiind de erezie. Sentința Inchiziției a constat din trei părți esențiale:

• Galileo a fost găsit „vehement suspect de erezie”, și anume de a fi susținut opinia că Soarele stă nemișcat în centrul universului și că Pământul nu se află în centru și se mișcă, și că se poate susține și apăra părerea ca probabilă după ce a fost găsită a fi contrară Sfintei Scripturi. I s-a cerut să „abjure, blesteme și să deteste” aceste opinii.^[101]
• S-a ordonat încarcerarea sa; sentința a fost ulterior comutată în arest la domiciliu.
• Dialogul a fost interzis; și, într-o acțiune neanunțată la proces, publicarea oricărei lucrări a sa a fost interzisă, inclusiv oricare pe care ar mai fi scris-o în viitor.^[102]

Mormântul lui Galileo Galilei, Santa Croce, Florența

Conform legendelor populare, după ce a retractat teoria sa că Pământul se mișcă în jurul Soarelui, Galileo ar fi murmurat fraza rebelă Și totuși, se mișcă!, dar nu există dovezi că el ar fi spus ceva asemănător. Prima relatare a legendei datează de la un secol după moartea sa.^[103]

După o perioadă petrecută cu Ascanio Piccolomini (arhiepiscop de Siena), lui Galileo i s-a permis să se întoarcă în vila sa de la Arcetri de lângă Florența, unde și-a petrecut restul vieții în arest la domiciliu și unde la un moment dat a orbit. Când era în arest la domiciliu, Galileo și-a dedicat timpul uneia dintre cele mai reușite lucrări ale sale, Două noi științe. Aici, el a rezumat lucrările sale efectuate cu aproximativ patruzeci de ani în urmă, despre cele două științe denumite astăzi cinematică și rezistența materialelor. Ca rezultat al acestei lucrări, Galileo este adesea intitulat „părintele fizicii moderne”.

Galileo a murit la 8 ianuarie 1642 la vârsta de 77 de ani. Marele Duce al Toscanei, Ferdinando al II-lea, a dorit să-l înmormânteze în Basilica di Santa Croce, lângă mormintele tatălui său și ale strămoșilor săi, și să ridice un mausoleu de marmură în memoria sa.^[104] S-a renunțat, însă, la aceste planuri după ce Papa Urban al VIII-lea și nepotul său, Cardinalul Francesco Barberini, au protestat.^[105] El a fost îngropat într-o mică încăpere de lângă capela ucenicilor la capătul unui coridor de la transeptul de sud al basilicii la sacristie.^[106] El a fost reînhumat în basilică în 1737 după ce s-a construit acolo un monument în memoria sa.^[107]

Interdicția Inchiziției asupra retipăririi lucrărilor lui Galileo a fost ridicată în 1718 când s-a acordat permisiunea de a publica o ediție a lucrărilor sale (cu excepția0 Dialogului) la Florența.^[108] În 1741 Papa Benedict al XIV-lea a autorizat publicarea unei ediții a lucrărilor științifice complete ale lui Galileo^[109] inclusiv a unei versiuni ușor cenzurate a Dialogului.^[110] În 1758 interdicția generală împotriva lucrărilor ce susțineau heliocentrismul a fost ridicată, dar interdicțiile specifice asupra versiunilor necenzurate ale Dialogului și ale lucrării De Revolutionibus a lui Copernic au rămas în vigoare.^[111] Toate urmele de opoziție oficială față de heliocentrism din partea Bisericii au dispărut în 1835 când aceste lucrări au fost în cele din urmă eliminate din Index.^[112]

În 1939, Papa Pius al XII-lea, în primul său discurs în fața Academiei Pontificale de Științe, ținut la câteva luni după alegerea sa ca Papă, l-a descris pe Galileo ca pe unul dintre „cei mai cutezători eroi ai cercetării ... nu s-a temut de piedici și de riscuri pe calea sa, n-a avut frică nici monumentele funeste”^[113] Consilierul său de 40 de ani, profesorul Robert Leiber scria: „Pius al XII-lea a fost foarte atent să nu închidă prematur nicio ușă (în fața științei). A tratat cu multă seriozitate acest aspect și a regretat ce s-a întâmplat în cazul lui Galileo.”^[114]

La 15 februarie 1990, într-un discurs ținut la Universitatea Sapienza din Roma,^[115] Cardinalul Ratzinger (ulterior devenit Papa Benedict al XVI-lea) a citat câteva păreri actuale asupra chestiunii Galileo ca alcătuind ceea ce el numea „un caz simptomatic ce ne permite să vedem cât de profundă este astăzi îndoiala față de era modernă, tehnologie și știință.”^[116]Unele din ideile pe care le cita erau cele ale filosofului Paul Feyerabend, pe care l-a citat: „Biserica în vremea lui Galileo stătea mult mai aproape de rațiune decât Galileo însuși, și ea lua în considerație și consecințele etice și sociale ale învățăturilor lui Galileo. Verdictul său împotriva lui Galileo a fost rațional și just iar revizuirea acestui verdict se poate justifica doar pe temeiul a ceea ce este oportun din punct de vedere politic.”^[117] Cardinalul nu a indicat clar dacă era sau nu de acord cu afirmațiile lui Feyerabend. El a spus, însă: „Ar fi o prostie să construim o apologetică impulsivă pe baza acestor păreri.”^[116]

La 31 octombrie 1992, Papa Ioan Paul al II-lea și-a exprimat regretul pentru felul în care a fost tratat cazul Galileo, și a emis o declarație prin care recunoștea erorile comise de tribunalul bisericesc care a judecat pozițiile științifice ale lui Galileo Galilei, ca rezultat al unui studiu efectuat de Consiliul Pontifical pentru Cultură.^[118][119] În martie 2008, Vaticanul a propus completarea reabilitării lui Galileo ridicându-i o statuie în interiorul zidurilor Vaticanului.^[120] În luna decembrie a aceluiași an, în timpul evenimentelor ce au marcat a 400-a aniversare a primelor observații telescopice ale lui Louise a fost fiica Prințului Georg Wilhelm de Hesse-Darmstadt (1722-1782) și a soției acestuia, Maria Luise Albertine de Leiningen-Falkenburg-Dagsburg (1729-1818), fiica Contelui Christian Karl Reinhard de Leiningen-Dachsburg-Falkenburg-Heidesheim.

În 1770, Prințesa a fost în anturajul viitoarei regine Maria Antoaneta; a călătorit împreună cu acesta în Franța pentru căsătoria cu Delfinul Ludovic al Franței. Louise a purtat coresondență cu Maria Antoaneta până în 1792.

Louise s-a căsătorit la 19 februarie 1777 la Darmstadt cu vărul ei, Ludovic de Hesse (1753-1830), moștenitorul ducatului de Hesse. Soțul ei a condus ducatul de Hesse-Darmstadt din 1790 ca Landgraful Ludovic al X-lea și din 1806 ca Ludovic I, Mare Duce de Hesse și de Rin.

Louise și-a petrecut luniile de vară începând cu anul 1783 în Park Fürstenlager, și a murit aici în 1829. Johann Wolfgang von Goethe a rămas la curtea ei și Friedrich Schiller a citit Don Carlos în salonul ei. S-a spus că Napoleon Bonaparte i-a promis fumoasei Louise, pe care el a considerat-o a fi una dintre cele mai inteligente femei ale timpului său, că îi va da o coroană.

Luisenstraße și Luisenplatz din Darmstadt au fost numite după ea.Galileo, Papa Benedict al XVI-lea i-a lăudat contribuțiile aduse astronomiei.

Louise și Ludovic au avut șase copii:

• Ludovic, mai târziu Marele Duce Ludovic al II-lea de Hesse (26 decembrie 1777 – 16 iunie 1848). S-a căsătorit cu Wilhelmine de Baden; au avut copii.
• Louise (16 ianuarie 1779 – 18 aprilie 1811). Căsătorită cu Louis de Anhalt-Köthen; au avut copii.
• George (31 august 1780 – 17 aprilie 1856). Căsătorit morganatic cu Caroline Török de Szendrö; au avut copii.
• Frederic (14 mai 1788 – 16 martie 1867)
• Emil (3 septembrie 1790 – 30 aprilie 1856)
• Cel ce va rămâne cunoscut cu numele de cleric Melchisedec Ștefănescu se naște la 15 februarie 1823, în familia lui Petru și Ana Ștefănescu, purtând numele de botez Mihail Ștefănescu. Tatăl și bunicul au fost preoți în satul Gârcina, iar mama era fiica preotului Ion Focșa din Negrești. La 7 ani merge la școala din sat, iar la 9 ani este dus în târgul Piatra Neamț și dat la școala de la Biserica Sf. Ion. ,,Părinții văzând în Mihail deșteptăciune și dor de învățătură...și laude aduse de învățătorii lui de până atunci, s-au decis a-l da la o școală mai înaltă"^[1]. Studiază, astfel, la Seminarul de la Socola (1834 - 1841 și 1842/43), apoi la Academia duhovnicească din Kiev (1848 - 1851), unde a obținut titlul de "magistru în teologie și litere". Învățător în Șerbești - Neamț (1841-1842), profesor suplinitor la Seminarul de la Socola (1843-1848) din nou profesor la același Seminar (1851 - 1856). Profesor și director la Seminarul din Huși (1856- 1861); călugărit cu numele Melchisedec (1843), hirotonit ierodiacon (1844) la Socola, apoi ieronionah în Lavra Pecerska din Kiev (1851), protosinghel (1952) și arhimandrit (1853). Locțiitor de episcop la Huși (1861 - 1864), fiind hirotonit arhiereu cu titlul "Tripoleos" în 1862, locțiitor (1864), apoi episcop eparhiot - numit prin decret semnat de Al.I. Cuza - al noii eparhii a Dunării de Jos, cu reședința în Ismail (1865 - 1879); la 22 febr. 1879 ales episcop al Romanului, unde a păstorit până la moarte.
  
  

  Capela unde este înmormântat Melchisedec Ştefănescu şi o statuie reprezentându-l pe acesta
  Însuflețit patriot, a luptat pentru unirea Principatelor, fiind ales membru în Divanul Ad-Hoc (1857), a sprijinit reformele lui Al.I. Cuza și Războiul de Independență, a fost ministru al Cultelor (1860), membru de drept în Senatul României și i se încredințează o misiune politică în Rusia (1868). Precursor al ecumenismului, a fost delegat de Sf. Sinod la Conferința vechilor catolici de la Bonn (1875). Ca membru al Sf. Sinod, a prezentat o serie de memorii pentru prosperarea vieții bisericești, ameliorarea stării materiale a clerului, dar mai ales în legătură cu recunoașterea autocefaliei. A trimis tineri la studii în Rusia (Gavriil Musicescu, Silvestru Bălănești, Constantin Nazarie ș.a.). Prin testament, creează o fundație din care să se acorde burse de studii la Academia duhovnicească din Kiev; biblioteca și colecția sa numismatică le-a dăruit Academiei Române.
  Episcopul Melchisedec Ștefănescu a avut serie de realizări gospodărești la cele trei eparhii pe care le-a cârmuit.
  Ca profesor de seminar a publicat numeroase manuale didactică, majoritatea prelucrate după cele rusești. A fost unul dintre istoricii de seamă ai vremii sale și a publicat documente slavone, inscripții și însemnări din bisericile din Moldova, monografii de eparhii, biografiile unor ierarhi etc. La 10 septembrie 1870 a fost ales membru activ al Academiei Române iar la sesiuni a prezentat comunicări, referate și diferite lucrări.Gustav (18 decembrie 1791 – 30 ianuarie 1806)

·         1571: Michael Praetorius compozitor și muzician german (d. 1621)

·         1612: Paul de Chomedey, Sieur de Maisonneuve, soldat francez, întemeietorul orașului canadian Montreal (d. 1676)

·         1710: Regele Ludovic al XV-lea al Franței (d. 1774). A  urcat  pe tronul Franţei, la vârsta de 5 ani sub numele de Louis XV. Regenţa a fost  asigurată până în 1723 de către Philippe d’Orleans.
* 1724: Peter von Biron (15 februarie 1724 – 13 ianuarie 1800) a fost ultimul Duce de Courland; el a domnit în perioada 1769-1795.

Peter s-a născut la Jelgava (germană Mitau) ca fiu al lui Ernst Johann von Biron și al soției acestuia, Benigna von Trotha. La vârsta de 16 el a fost obligat să-și urmeze familia în exil, în Siberia. În 1769 Peter a primit ducatul de Courland și Semigallia de la tatăl său. El a fost ales membru al Societății Regale în 1771.^[1]

În 1775 el a fondat Academia Petrina în Jelgava aperând ca școală să devină universitate. El a cedat guvernarea ducatului care a intrat în componența Imperiului rus în 1795 și a primit în schimb un mare apanaj. Acest lucru l-a ajutat să cumpere în 1782 și să renoveze Palatul Kurland din Berlin.

În 1785 el a cumpărat parcul și palatul din Friedrichsfelde, pe care le-a reconstruit într-o frumusețe de lux. În aprilie 1786 el a cumpărat ducatul Sagan de la familia Lobkovic, apoi în plus a folosit titlul de Duce de Żagań. În 1795 Rusia a determinat soarta ducatului Courland când împreună cu aliații ei au început cea de-a treia împărțire a Poloniei. Odată cu semnarea documentului din 28 martie 1795, ducatul de Courland a încetat să mai existe. Cinci ani mai târziu, Peter a murit la Gellenau.

Peter s-a căsătorit de trei ori:

În 1765 s-a căsătorit cu Prințesa Caroline de Waldeck și Pyrmont (14 august 1748 - 1782); au divorțat în 1772. A doua oară s-a căsătorit în 1774 cu Prințesa Eudoxia Borisovna Iusopova (16 mai 1743 - 1780); au divorțat în 1778.
A treia oară s-a căsătorit în 1779 cu contesa Dorothea von Medem.^[2] Ei au avut șase copii, dintre care doi au murit în copilărie. Ceilalți patru au fost:

• Prințesa Wilhelmine (8 februarie 1781 - 29 noiembrie 1839), ducesă de Sagan; după decesul tatălui ei ea a moștenit ducatul de Sagan din Silezia și moșia Náchod din Boemia.
• Prințesa Pauline (19 februarie 1782, Mitau - 8 ianuarie 1845, Viena); s-a căsătorit cu prințul Friedrich Hermann Otto de Hohenzollern-Hechingen. După decesul tatălui ei ea a moștenit Palatul Prager și moșiile Hohlstein și Nettkow din Boemia. După decesul Wilhelminei ea a moștenit ducatul de Sagan din Silezia și moșia Náchod din Boemia.
• Prințesa Johanna Katharina (24 iunie 1783, Würzau - 11 aprilie 1876, Löbichau); s-a căsătorit cu Francesco Ravaschieri Fieschi Squarciafico Pinelli Pignatelli y Aymerich, duce de Acerenza. În 1806 ea a moștenit palatul Kurland din Praga iar după moartea mamei sale a moștenit moșia Löbichau din Altenburgischen.
• Prințesa Dorothea (21 august 1793 – 19 septembrie 1862) s-a căsătorit cu Edmond de Talleyrand-Périgord, al 2-lea duce de Talleyrand. Tatăl ei biologic a fost nobilul polonez Alexander Batowski, însă Peter a recunoscut-o ca fiind a lui. După decesul lui Peter ea a moștenit palatul Kurland din Berlin și moșia Wartenberg; după decesul surorii sale Pauline în 1845 ea a moștenit ducatul de Sagan.

·         1748: Jeremy Bentham, filosof englez (d. 1832)

·         1759: Friedrich August Wolf (n. 15 februarie 1759, Hainrode – d. 8 august1824, Marsilia) a fost un savant german, filolog, istoric și critic literar. Este cunoscut îndeosebi pentru faptul că a fost primul savant care a examinat critic epopeile lui Homer, punând în discuție unicitatea autorului epopeilor antice Iliada și Odiseea.

Friedrich August Wolf s-a născut la 15 februarie 1759 în Hainrode, un sat din apropierea orașului Nordhausen din Germania (azi în landulTuringia). Tatăl său era învățător la școala din sat și organistul bisericii de acolo. Mai târziu, întreaga familie s-a mutat în Nordhausen și acolo tânărul Wolf a urmat școala gimnazială, la care a învățat, printre altele, limba greacă veche (elina) și limba latină.

În 1777, la vârsta de optsprezece ani, Wolf a mers la Universitatea din Göttingen. Există o anecdotă care menționează că prima sa acțiune la această universitate a fost ca o profeție: el a ales o facultate care nu exista încă, cea de "Filologie". Cererea sa a fost însă acceptată și el a fost primul student înscris la această nouă disciplină, căreia el i-a dat noi valențe prin întreaga sa carieră științifică. Totuși, în curând Wolf a intrat în conflict cu profesorul Christian Gottlob Heyne, care nu era de acord cu opiniile studentului său referitoare la epopeile homerice, ba chiar l-a exclus de la cursurile sale. Cu ambiția sa caracteristică, Wolf și-a continuat studiile în domeniul preferat la biblioteca universității din Göttingen; în același timp, pentru a se întreține, el a predat la școlile din Ilfeld și Osterode (1779–1783). Mai mult, el și-a găsit timp să publice o ediție a Banchetului lui Platon, fapt care a a dus la promovarea lui în 1783 ca profesor la catedra de filozofie a Universității prusace din Halle. Atunci când Napoleon a ordonat închiderea a universității (1807), Wolf s-a mutat la Berlin, unde a fost numit membru al Academiei de Științe.

Friedrich August Wolf a contribuit mult la redresarea Prusiei, care a suferise pierderi enorme în timpul campaniilor napoleoniene. El a atribuit învățământului universitar nu numai o componentă intelectuală, ci și una morală, în sensul de neo-umanist: "Scopul final al existenței umane este construirea unei personalități". În strânsă colaborare cu Wilhelm von Humboldt, Johann Wolfgang von Goethe și Friedrich Schiller, el a introdus istoria antică și filologia ca discipline de prim ordin în sistemul universitar prusac.

Wolf a murit la 8 august 1824 la Marsilia, în timpul unei călătorii în Franța, pe care o începuse în luna aprilie a aceluiași an.

* 1761: Louise Henriette Karoline de Hesse-Darmstadt (n. 15 februarie 1761– d. 24 octombrie 1829) a fost prin căsătorie prima Mare Ducesă de Hesse și de Rin.
* 1784: Jean Pierre François Camille Montagne (n. 15 februarie 1784, Vaudoy-en-Brie departamentul Seine-et-Marne – d. 5 decembrie 1866, Paris) a fost un medic de armată francez precum un renumit botanist, în special briolog, ficolog și micolog. Abrevierea numelui său în cărți științifice este Mont..

·         1811: Domingo Faustino Sarmiento, scriitor argentinian și politician (d. 1888)
* 1817: Charles-François Daubigny (n. 15 februarie 1817,Paris, Franța^[1] – d. 19 februarie 1878, Paris, Franța^[6]) a fost unul dintre pictorii de la Școala de la Barbizon, și este considerat un important precursor al impresionismului.

·         1820: Susan B. Anthony, sufragetă americană (d. 1906)

·         1823: Melchisedec Ștefănescu (Mihail, pe nume de mirean, n. 15 februarie1823, Gârcina, județul Neamț — d. 16 mai 1892, Roman, Neamț) a fost un episcop și istoric român, politician, membru titular (1870) al Academiei Române.

·         1834: Vasile Alexandrescu Urechia (n. 15 februarie 1834, Piatra Neamț -- d. 22 noiembrie 1901, București) a fost un istoric, scriitor, om politic român, membru fondator al Academiei Române. A fost profesor la Universitatea din Iași, iar ulterior la Universitatea din București. A fost membru corespondent al academiei spaniole. A studiat la Paris, unde a înființat ziarul unionist Opiniunea, organ al românilor din străinătate. În 1858 a editat ziarul unionist Zimbrulu și Vulturulu. Ca istoric, a avut o orientare eclectică. A editat numeroase culegeri de documente și hrisoave interne și externe, a scris o Istorie a românilor în 14 volume (1891 - 1892) și o Istorie a școalelor în 4 volume (1892 - 1901), a abordat majoritatea genurilor și speciilor literare. În calitate de om politic, a fost deputat și senator de Covurlui și de Galați din 1867.

V. A. Urechia a avut câteva variante de nume: Mihai Eminescu, cu ironie, spunea despre el că are „șapte nume”.^[1] În anul 1844 este înscris la Academia Mihăileană cu numele Vasile Alesandrescu, după prenumele tatălui (Alexandru Popovici), va semna apoi și Alessandrescu sau Alexandrescu, dar a folosit cu diferite ocazii și numele patern Popovici.^[2][3]. Mai târziu, își atribuie descendența - fictivă - din familia cronicarului Grigore Ureche, adoptând numele Urechia (scris și Ureche, Urechea sau Urechiă).^[3]

În sursele scrise din Spania poate fi întâlnit sub numele de Basil Alexandresco sau Basilio Alexandresco

S-a născut la Piatra Neamț, tatăl său a fost culcerul Alexandru Popovici, membru a clasei boierești și judecător la tribunalul din Piatra Neamț și nepot al lui Ghenadie, protopop de Hîrlău, iar mama sa a fost Eufrosina Manoliu. Ambii părinți au fost văduvi sau divorțați, iar V.A. Urechia a avut frați vitregi din mariajele anterioare ale părinților.^[1] După moartea tatălui său, când avea doar șase ani, el și alți trei frați s-au mutat cu mama sa care s-a recăsătorit cu serdarul Fotino.^[1]

Învață în casele unor rude bogate, unde-l are pe D. Xenopol, tatăl istoricului A.D. Xenopol, profesor de limbă franceză, apoi urmează cursurile la școala preparandală de la Trei Ierarhi, iar în anul 1844 este înmatriculat la Academia Mihăileană. ^[3]

În primăvara anului 1848 a fost martorul revoluției, în Iași, apoi își petrece mare parte a anilor 1850 în Franța, luându-și bacalaureatul în luna august 1856, iar mai apoi, studiază literele la Sorbona.

Este tatăl scriitorului Nestor Urechia.

·         1835: Demetrios Vikelas, autor grec (d. 1908)

·         1840: Titu Liviu Maiorescu (n. 15 februarie 1840, Craiova – d. 18 iunie1917, București) a fost un academician, avocat, critic literar, eseist, estetician, filosof, pedagog, politician și scriitor român mason, prim-ministru al României între 1912 și 1914, ministru de interne, membru fondator al Academiei Române, personalitate remarcabilă a României sfârșitului secolului al XIX-lea și începutului secolului XX. Maiorescu este autorul celebrei teorii sociologice a formelor fără fond, baza junimismului politic și „piatra de fundament” pe care s-au construit operele lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale și Ioan Slavici.
Titu Maiorescu (numele său complet era Titu Liviu Maiorescu) s-a născut la Craiova, la 15 februarie 1840. Mama lui Titu Maiorescu, n. Maria Popazu, este sora cărturarului episcop al Caransebeșului, Ioan Popazu. Familia Popazu era de la Vălenii de Munte și, se pare, de origine aromână. Tatăl său, Ioan Maiorescu, fiu de țăran transilvănean din Bucerdea Grânoasă, se numea de fapt Trifu, dar își luase numele de Maiorescu pentru a sublinia înrudirea cu Petru Maior. Teolog prin formație (cu studii la Blaj, Pesta, Viena), Ioan Maiorescu se dovedi un liber cugetător. Profesor la Cernăuți, Craiova, Iași, București, el rămâne o figură luminoasă a epocii de formare a învățământului românesc modern. Ioan Maiorescu a fost inspector al școlilor din Oltenia, profesor la Școala Centrală din Craiova. În acest timp, familia lui, constând din soția, Maria, născută Popasu, și cei doi copii, Emilia și Titu, a călătorit la București, Brașov, Sibiu și Blaj, rămânând mai mult timp la Brașov, unde viitorul critic urmează clasa întâi a gimnaziului românesc. Stabilit la Viena, Ioan Maiorescu scrie în ziarele austriece articole despre români și redactează memorii în legătură cu problema românească. Revenit în țară după Unire, a îndeplinit funcțiile de președinte al Obșteștii Epitropii, de director al Comisiei Centrale a Principatelor Unite, profesor la Colegiul „Sfântul Sava”, director al Eforiei Instrucțiunii Publice și profesor la Școala Superioară de Litere din București.

Între 1846 și 1848 Titu Maiorescu este elev al școlii primare din Craiova. În zilele revoluției, Ioan Maiorescu plecând în misiune la Frankfurt am Main, Maria Maiorescu cu copiii pribegește la București, Brașov, Sibiu. Prin decembrie 1848 sub conducerea lui Avram Iancu, familia lui Ioan Maiorescu ajunge la Blaj. Din nou la Brașov. Titu Maiorescu continuă cursul primar (1848/1849 și 1849/1850) la școala protodiaconului Iosif Barac unde urmează primele două clase elementare.

Între 1850-1851 – absolvind școala primară, Titu Maiorescu a fost înscris la gimnaziul românesc din Șcheii Brașovului, gimnaziu înființat în 1850 prin strădania unchiului său, Ioan Popazu, pe atunci paroh al Bisericii Sf. Nicolae din Șchei, apoi protopop al orașului. A absolvit clasa întâi de gimnaziu la gimnaziul românesc din Șchei. În casa protopopului Popazu îl vede pe Anton Pann, care îi va lăsa o impresie de neșters.

În septembrie 1851 familia Maiorescu se stabilește la Viena, unde tatăl său era salariat al Ministerului de Justiție. În octombrie Titu Maiorescu este înscris în clasa I la Gimnaziul Academic, anexă pentru externi a Academiei Tereziene. Peste o lună i se echivalează anul de gimnaziu de la Brașov și este trecut în clasa a II-a. Intre 1851-1856 frecventeaza clasele 2-6 la Gimnaziul Academic.

În timpul șederii familiei sale la Viena, Titu Maiorescu urmează cursurile Academiei Tereziene. În această perioadă începe redactarea Însemnărilor zilnice (ținut până în iulie 1917, în 42 de caiete aflate astăzi în fondul de manuscrise al Bibliotecii Academiei Române și la Biblioteca Centrală de Stat din București), pe care le va continua până la sfârșitul vieții și care constituie o prețioasă sursă de cunoaștere a omului Maiorescu. Însemnările ni-l prezintă încă din adolescență ca pe un caracter puternic, ambițios și iubitor de ordine, pasionat de cultură și dornic să se afirme prin capacitățile sale intelectuale în fața colegilor austrieci, care, provenind adesea din familii aristocratice, îl priveau de sus. Succesul pe care îl obține în 1858absolvind ca șef de promoție Academia Tereziană reprezintă o încununare a eforturilor sale și a voinței de care dăduse dovadă.

Graba pe care o manifestă în obținerea diplomelor universitare (după numai un an de studii la Berlin obține la Giessendoctoratul „magna cum laude“, după încă un an, licența în litere și filosofie la Sorbona și, după încă un an de studii universitare la Paris, licența în drept) nu afectează seriozitatea pregătirii sale academice; bazele culturii extrem de solide a lui Maiorescu se instaurează acum.

Trimite o lucrare, la 3 ianuarie 1857, semnată Aureliu, la Gazeta de Transilvania cu intenția de a servi ca prezentare a unor traduceri ale sale din Jean Paul, pe care le trimite apoi revistei. În numărul următor intenționa să publice traducerea unei povestiri de Jean Paul, intitulată "Noapte de Anul Nou". Deși traducerea nu a fost publicată la acea dată, scrisoarea editată de Aurel A. Mureșianu în Gazeta cărților, nr. 1, 1934 este considerată totuși „cea dintâi încercare publicistică“ a lui T. Maiorescu, titlu sub care a și fost retipărită. În 1858, pe lângă activitatea universitară, predă psihologia la pensioane particulare și franceza în casa Kremnitz.

Preparator pentru limba franceză în familia Kremnitz, Titu Maiorescu dă lecții celor patru copii ai familiei: Klara (viitoarea sa soție), Helene, Wilhelm (viitorul dr. W. Kremnitz, soțul lui Mite Kremnitz, n. Bardeleben) și Hermann. Titu Maiorescu își trece doctoratul în filozofie la Giessen, magna cum laude. Universitatea din Giessen îi considerase, în vederea doctoratului, ultimii doi ani de la Theresianum drept studii universitare. Întors în țară, publică articolul „Măsura înălțimii prin barometru” în revista Isis sau natura.

În decembrie 1860 își ia Licența în litere și filosofie la Sorbona prin echivalarea doctoratului de la Giessen. În anul următor îi apare la Berlin lucrarea de filozofie Einiges Philosophisches in gemeinfasslicher Form („Considerații filozofice pe înțelesul tuturor”), vădit sub influența ideilor lui Herbart și Ludwig Feuerbach.

La 17 decembrie, în urma consultării lucrării Einiges Philosophisches in gemeinfasslicher Form și după „o apărare verbală făcută înaintea facultății în mod brillant a opiniunilor originale“, Sorbona îi „concese titlul de licencé ès lettres“. În continuare Titu Maiorescu își va pregăti doctoratul cu teza: „La relation. Essai d’un nouveau fondement de la philosophie”, până la sfârșitul lui 1861, când va părăsi Franța.

·         1841 - S-a născut Mihail Şuţu, istoric şi membru al Academiei Române, unul dintre primii numismaţi din sud-estul Europei. A fost preşedinte al Societăţii Române de Numismatică şi a donat întreaga sa colecţie de monede şi antichităţi Academiei Române (m.03.07.1933).

·         1845: Elihu Root, om de stat american, laureat Nobel (d. 1937)

·         1850: S-a nascut Ion Andreescu, pictor român ales membru al Academiei Române post-mortem; (d. 1882).

·         1851: Spiru C. Haret (n. 15 februarie 1851, Iași - d. 17 decembrie 1912, București) a fost un matematician, astronom și pedagog român de origine armenească,^[1][2] renumit pentru organizarea învățământului modern românesc din funcția de ministru al educației, pe care a deținut-o de trei ori. A fost membru titular al Academiei Române

A învățat la Dorohoi, Iași, apoi, în septembrie 1862 a intrat ca bursier la Colegiul Sfântul Sava din București, unde a petrecut cinci ani din șapte ca intern.

La Sorbona a studiat matematica și fizica. Tot la Paris, a obținut un doctorat în filosofie, susținându-și teza Sur l'invariabilité des Grandes axes des orbites planétaires^[5], în fața examinatorilor, printre care Victor Puiseux. Teza sa a fost publicată în vol. XVIII al Annales de l'Observatoire de Paris. Spiru Haret a fost primul român care a obținut un doctorat la Paris.

Ca profesor, Spiru Haret a predat la Universitatea din București, la Facultatea de Științe, Secția fizico-matematici, mecanica rațională, din 1878 până în 1910. La Școala de poduri și șosele Haret a fost numit profesor la anul preparator , predând trigonometria, geometria analitică, geometria elementară plană și în spațiu și geometria descriptivă, până în 1885. Din 1885 și până în 1910 Haret nu a mai predat la Școala de poduri și șosele decât geometria analitică.

Haret a predat, de asemenea, mecanica rațională la Școala de ofițeri de artilerie și geniu, din 1881 (data înființării secției de artilerie și geniu) până în 1890.

Profesează până în 1910, când se pensionează, ba chiar și după aceea, până la moarte, ținând prelegeri de popularizare la Universitatea populară. În 1910 publică Mecanica socială, la Paris și București, utilizând pentru prima oară, matematica în explicarea și înțelegerea fenomenelor sociale.

Din 1879 se face cunoscut drept „om al școlii”, urmând o viață de inspector și de om politic, lucrând în favoarea școlii și a educației. El a fost poate cel mai mare reformator al școlii românești din secolul al XIX-lea.

* 1852: Prințesa Maria Carolina de Battenberg (germană Prinzessin Marie Karoline von Battenberg; 15 februarie 1852 – 20 iunie 1923) a fost prințesă de Battenberg și, prin căsătorie, prințesă de Erbach-Schönberg. A lucrat ca scriitoare și ca translator.

Maria a fost primul copil al Prințului Alexandru de Hesse și Rin (1823–1888), fondatorul Casei de Battenberg și al soției lui morganatice, contesa Julia Hauke (1825–1895), fiica contelui polonez Hans Moritz Hauke. Ca rezultat al căsătoriei morganatice, Maria și frații ei au fost excluși de la succesiunea Marelui Ducat de Hesse. Maria a fost concepută cu șase luni înaintea căsătoriei părinților ei, de aceea ea a spus mereu oamenilor că ziua ei de naștere este 15 iulie și nu 15 februarie. În realitate, ea s-a născut la 15 februarie la Strasbourg și nu la 15 iulie la Geneva.

fratele Mariei, Alexandru, a devenit Prinț al Bulgariei în 1879. Memoriile ei despre vizita pe care ea i-a făcut-o, My Trip to Bulgaria, au fost publicate în 1884. Maria a tradus The Gate of Paradise și An Easter Dream de Edith Jacob și A Trip to Siberia de Kate Marsden. De asemenea, ea și-a publicat memoriile, în care un rol esențial a jucat relația ei cu fiul ei insatbil mental, Maximilian.

Prințesa s-a căsătorit la 19 aprilie 1871 la Darmstadt cu contele Gustav Ernst de Erbach-Schönberg (1840–1908), care a fost ridicat la rang de prinț (germană Fürst) în 1903 datorită relațiilor de rudenie cu Familia regală britanică și cu familia rusă imperială. Ei au avut patru copii:

• Contele Alexander (mai târziu al 2-lea Prinț) de Erbach-Schönberg (12 septembrie 1872 – 18 octombrie 1944)
• Contele Maximilian de Erbach-Schönberg (17 martie 1878 – 25 martie 1892)
• Contele (mai târziu Prinț) Victor de Erbach-Schönberg (26 septembrie 1880 – 27 aprilie 1967)
• Contesa (mai târziu Prințesă) Marie de Erbach-Schönberg (7 iulie 1883 – 12 martie 1966)

·         1856: Emil Kraepelin, psihiatru german (d. 1926)
* 1858: William Henry Pickering (n. 15 februarie 1858 – d. 17 ianuarie 1938) a fost un astronom american, fratele lui Edward Charles Pickering.
Pickering a descoperit Phoebe, cel de-al nouălea satelit al planetei Saturn în 1899, studiind fotografii luate pe plăci fotografice făcute în anul anterior. Astronomul a crezut că ar fi descoperit un al zecelea satelit al aceleiași planete în 1905, studiind plăci fotografice făcute în 1904, pe care l-a denumit "Themis". Toate cercetările ulterioare au demonstrat că "Themis" nu există.

·         1861: Charles Édouard Guillaume (n. 15 februarie 1861, Fleurier – d. 13 mai1938, Sèvres) a fost un fizician elvețian, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1920, pentru descoperirea unor anomalii în aliajele de nichel-oțel. De asemenea, Guillaume a descoperit două aliaje de oțel-nichel, numite de el invar și elinvar.

·         1861: Alfred North Whitehead, matematician și filosof englez (d. 1947)
* 1865: Ioan Vernescu (n. 15 februarie 1865, Buzău - d. 2 decembrie1935)^{[2]:p. 339} a fost unul dintre generalii Armatei României din Primul Război Mondial.

A îndeplinit funcția de comandant de divizie de infanterie în campania anului 1918

După absolvirea școlii militare de ofițeri cu gradul de sublocotenent, Ioan Vernescu a ocupat diferite poziții în cadrul unităților de artilerie sau în eșaloanele superioare ale armatei, cele mai importante fiind cele de comandant al Regimentului 2 Artilerie, Brigăzii 1 Artilerie Grea, Comandamentului teritorial al Corpului 5 Armată sau director al Direcției artileriei din Ministerul de Război.^[4][5][6][7]

În anul 1903 a fost detașat pentru un stagiu de stat major în armata austro-ungară.^{[2]:p. 339}

În perioada Primului Război Mondial, a îndeplinit funcțiile de: comandant al Brigăzii 1 Artilerie Grea, șef de stat major și șef al Serviciului Artileriei la Corpul I Armată și comandant al Diviziei 5 Infanterie, începând cu 25 mai/7 iunie 1918. A participat la Operația de la Flămânda, Bătălia pentru București și Bătălia de la Mărășești.^{[2]:p. 339[3]}

După război a îndeplinit o serie de funcții în eșaloanele superioare ale armate, cea mai importantă fiind aceea de comandant al Corpului 3 Armată. A fost trecut în rezervă la 1 octombrie 1929

·         1873: Hans von Euler-Chelpin, chimist german, laureat Nobel (d. 1964)

·         1874: Sir Ernest Henry Shackleton (n. 15 februarie 1874, Kilkea, Comitatul Kildare, Irlanda – d. 5 ianuarie 1922, Insula Georgia de Sud) a fost un explorator anglo-irlandez, una dintre principalele figuri ale perioadei cunoscute ca epoca eroică de explorări antarctice. Prima experiență a sa în regiunile polare a venit când a participat, în calitate de al treilea ofițer, la expediția Discovery, condusă de căpitanul Scott, în perioada 1901–04, din care a fost trimis acasă mai devreme pe motive de sănătate. Hotărât să se revanșeze pentru ceea ce el percepea ca pe un eșec personal, s-a întors în Antarctica în 1907 la conducerea expediției Nimrod. În ianuarie 1909, împreună cu trei tovarăși, a efectuat un marș spre sud prin care a stabilit un record la acel moment pentru cea mai mare apropiere de polul sud, la latitudinea de 88°23'S, apropiindu-se la 190 km de Polul Sud, de departe cea mai mare apropiere de pol până la acea vreme. Pentru această realizare, Shackleton a fost înnobilat de regele Edward VII-lea la întoarcerea acasă.

După ce cursa spre Polul Sud s-a terminat în 1912 cu reușita lui Roald Amundsen, Shackleton și-a îndreptat atenția spre ceea ce el considera singurul mare obiectiv al călătoriilor antarctice—traversarea Antarctideide la mare la mare, cu trecere pe la pol. În acest scop, el a făcut pregătiri pentru ceea ce a devenit Expediția Imperială Transantarctică, 1914–17. Această expediție s-a soldat cu un dezastru, deoarece nava principală, Endurance, a rămas blocată în banchiza de gheață și strivită, înainte să acosteze. A urmat o serie de aventuri, încheiată cu salvarea tuturor membrilor echipajului, ceea ce i-a adus lui Shackleton statutul de erou, deși aceasta nu a fost evidentă imediat.^[3] În 1921, s-a întors în Antarctica cu expediția Shackleton-Rowett, cu intenția de a efectua un program de activități științifice. Înainte ca expediția să demareze lucrul, Shackleton a murit de atac de cord în timp ce nava sa, Quest, era ancorată în Georgia de Sud. La cererea soției sale, Shackleton a fost înmormântat acolo.

În afara expedițiilor sale, viața lui Shackleton a fost în general una neliniștită și plină de neîmpliniri. În căutarea unor căi rapide de îmbogățire și siguranță, a lansat mai multe afaceri și alte scheme de strâns bani, dintre care niciuna nu a avut succes. Când a murit, datora peste 40.000 de lire (peste 1,5 milioane de lire la nivelul anului 2008).^[4]La moartea sa, a fost lăudat de presă, dar după aceea a fost uitat, în timp ce reputația de erou a rivalului său Scott s-a menținut mai multe decenii. Spre sfârșitul secolului al XX-lea, Shackleton a fost „redescoperit”,^[5] și a devenit rapid o figură istorică importantă, model de conducător care, în condiții extreme, și-a păstrat echipa unită pentru a duce la îndeplinire o poveste de supraviețuire pe care istoricul polar Stephanie Barczewski o descrie ca „incredibilă

·         1877: Louis Renault, industriaș francez de automobile (d. 1944)
* 1890: Radu Lecca (n. 15 februarie 1890 - d. 1980) a fost un funcționar de stat român, Comisar general pentru probleme evreiești, director fără titlu al Centralei Evreilor din România în timpul guvernării lui Ion Antonescu. Radu Lecca a fost condamnat la moarte pentru "dezastrul țării prin savârșirea de crime de razboi", în procesul "Marii Trădări Naționale"^[1], pedeapsa fiind comutată în detenție pe viață chiar în ziua stabilită pentru execuție (1 iunie 1946)
Radu Lecca s-a născut în data de 15 februarie 1890, dată confirmată indirect și în memoriile sale.^[3] În Hotărârea nr. 17 a "Tribunalului Poporului" din 17 mai 1946, se menționează că este în vârstă de 53 de ani, adică ar fi fost născut în 1893 sau 1894.^[1] Părinții săi se numeau Dumitru I. Lecca și Alice Strat. Radu era al doilea din cei cinci copii ai cuplului.^[4] În memoriile sale, Radu Lecca afirmă că tatăl său a fost "latifundiar" și că a făcut "politică liberală", ajungând deputat și prefect, din care cauză "a murit sărac în 1907"

Radu Lecca aparține uneia din cele mai vechi familii românești. Primul Lecca pe teritoriul țării, menționat în arhive, este Aga Lecca (1550 – 1610), strălucit "condottiere al Republicii Serenisime și baron al Sfântului Imperiu", căsătorit și rămas în Valahia unde avea să ajungă unul din boierii din suita lui Mihai Vodă Viteazul.^[5] Numele său se găsește pe soclul statuii marelui voievod, la București, în piața Universității. Istoria mai recentă a acestei familii, se leagă, în special, de judetul Bacău. Nicolae Iorga pomenește, în acest sens, despre o "Condică a familiei Lecca de la Bacău", care din pacate pare să se fi pierdut.^[4]

Tatăl lui Radu Lecca, Dimitrie I. Lecca (1865 – 1907), fiul lui Ioan (Enache) Gh. Lecca, a fost primar în com. Gioseni (Geoseni, județul Bacău), Prefect de Bacău, deputat și senator liberal. A ctitorit, alături de soția sa, Alice Strat (Alisa D. Lecca), biserica din Gioseni. A construit în comună, din fonduri proprii, o școală primară și o baie comunală pentru săteni.^[6]Biserica a fost lăsată în paragină în timpul regimului comunist, fiind jefuită și abandonată. În anul 2006, unul din urmașii familiei, Dumitru Lecca, a donat locul pe care s-a ridicat o nouă biserică.

În memoriile sale, Radu Lecca se referă extrem de puțin la copilăria sa. Amintește că la vârsta de 10 ani, a fost trimis de tatăl său la Viena, ca intern la Academia Tereziană (Theresianum). Tatăl său a murit în 1907, falit - "obiceiul de a te îmbogăți din politică a fost introdus de Brătieni abia în 1914", notează Lecca sarcastic în memorii. După absolvirea Academiei Tereziene (1908), intră la Academia Consulară (orientală), pe care o absolvă în 1911. În toți acești ani, vine rar în țară, mare parte din vacanțe petrecându-le cu diverși colegi în Austria și Rusia țaristă. Între anii 1911 - 1914, Radu Lecca studiază la Paris, unde se înscrie la Facultatea de Drept și la Școala de Înalte Studii Sociale, specializându-se, conform propriei mărturii, în economie politică, și mai ales "în chestiuni monetare". De asemenea, suferă destul de mult din cauza lipsurilor materiale. Rămâne la Paris până în 1915, când este obligat să se reîntoarcă în țară pentru satisfacerea serviciului militar, unde urmează cursurile Școlii de Ofițeri de Infanterie din Dealul Spirii, pe care o absolvă cu gradul de sublocotenent în anul următor, participând ulterior la campaniile din 1916 și 1917, fiind rănit de două ori. După Pacea de la București din 1918 este demobilizat din motive de sănătate.^[3] În anul 1918, la Iași, îl cunoaște pe căpitanul american Babeack, delegatul unei misiuni de ajutorare a armenilor, misiune numită "Near East Relief" (NER), care se ocupa cu distribuirea de ajutoare umanitare în Armenia, Georgia și Azerbaidjan. Lecca acceptă o colaborare cu acesta, devenind șeful unui depozit de mărfuri destinate ajutorării refugiaților armeni din Turcia. Colaborează cu NER până în august 1920, dată la care americanii se retrag din Caucaz. În același an se căsătorește cu o secretară a organizației, italiancă, originară din Florența.^[3]

Se întoarce împreună cu soția în Italia, unde pune pe picioare o afacere de import, concomitent cu una de pescuit. Afacerile îi ocupă tot timpul, fiind permanent pe drum între Germania și Italia. Soția sa, care în 1922 născuse un băiat, cere divorțul. Radu Lecca divorțează, și decide să transfere afacerea cu pescuitul în România, afacere care eșuează datorită unor piedici birocratice puse de ministrul domeniilor Constantin Argetoianu. Aversiunea față de politicieni, și în special, față de liberali și țărăniști, îl va urmări toată viața, după cum va confirma ulterior și N. Steinhardt

Radu Lecca nu s-a găsit printre cei arestați în momentul, sau imediat după lovitura de stat de la 23 august 1944. De altfel, în acel moment nici nu exista baza legală pentru aceste arestări, efectuate mai mult preventiv. Practic, imediat după 23 august 1944, majoritatea arestărilor, cu excepția înalților funcționari de stat în guvernarea Antonescu, s-a făcut în urma "dezvăluirilor" din presă, multe însoțite de șantaj, conform obiceiului antebelic. Radu Lecca vorbește despre suma de 5 milioane de lei cerută de ziarul "Timpul" pentru a înceta campania pornită contra sa. Arestarea sa poate fi pusă în legătură cu dr. Nandor Gingold, care se predă autorităților în 20 septembrie 1944, îngrozit de campania de presă contra sa și a centralei.^[16] Dr. Gingold, împreună cu trei din colaboratorii săi, Matias Grünberg (Willman), A. Grossman-Grozea și Jack Leon, vor fi condamnați la pedepse grele în 18 februarie 1946, în cadrul unui proces derulat la "Tribunalul Poporului", fiind ulterior toți amnistiați.^[33] În 14 noiembrie 1944, dr. Nandor Gingold înaintează autorităților un memoriu justificativ, de 24 pagini dactilografiate, un fel de "dare de seamă" a activității centralei, în care combate toate acuzațiile ce-i vor fi aduse ulterior, atât conducerii centralei, cât și lui Radu Lecca. În memorial înaintat autorităților, aflat azi în arhiva Dr. Ernest Marton, la Universitatea din Haifa, Gingold afirmă:

„ …toate realizările Centralei Evreilor și, în special, sabotarea dispozițiilor germane au fost posibile numai grație concursului activ – uneori sau consimtamântului tacit – alteori al lui Lecca.”

^[16]

Din Scânteia, aflăm că Radu Lecca era anchetat în semi-libertate, după care a încercat o "evadare"^{[note 4]}, fiind imediat arestat și predat Comisiei Aliate de Control ("delegatului" sovietic) în 19 noiembrie, seara.^[34]

O lună mai târziu, Radu Lecca este predat autorităților sovietice de ocupație spre a fi cercetat pentru "crime de război", în conformitate cu Declarației de la Moscova, cu privire la atrocități, din 1 noiembrie 1943, conform căreia, criminalii de război trebuie judecați mai întâi în țările în care au comis acele crime. Radu Lecca atribuie această trimitere în principal lui Nicolae Penescu, ministru de interne în guvernul Constantin Sănătescu, și apoi, lui Iuliu Maniu. Transportat în Uniunea Sovietică, la Moscova, Radu Lecca a fost anchetat de NKVD, fiind acuzat de toate crimele comise contra evreilor în România, Basarabia, Bucovina și Transnistria, de deportarea evreilor la Auschwitz și de scufundarea vasului Struma.^[35] În privința ultimei acuzații, este clar că NKVD-ul știa că vasul Struma fusese torpilat de submarinul sovietic Sc 213, comandant M. Denejko. În cele 10 interogatorii luate lui Radu Lecca, între 6 decembrie 1944 și 23 iulie 1945, anchetatorii sovietici s-au concentrat în special pe "afacerea cifrului" și pe relațiile acestuia cu serviciile secrete germane (în urma acuzațiilor emise de către Eugen Cristescu că ar fi fost agent dublu). Radu Lecca a negat categoric toate aceste acuzații, subliniind că a furnizat informații lui Carol al II-lea despre complotul liberalilor și despre condițiile oneroase ale împrumutului francez, din patriotism și din proprie inițiativă, fără să fi fost solicitat anterior și fără să fi așteptat vreo remunerație. La fel, informațiile despre germani, obținute în discuțiile cu Killinger și alți oficiali germani, i le comunica direct lui Ion Antonescu fără a pretinde ceva în schimb. În încheierea declarațiilor date sovieticilor, a recunoscut că a susținut politica agresivă a lui Antonescu față de Uniunea Sovietică și că a susținut efortul de război prin sumele colectate de la evrei (cca. 4 miliarde de lei), chestiune care-i va aduce ulterior condamnarea la moarte, dar a negat categoric orice persecuție a evreilor, susținând că activitatea sa și a centralei a salvat populația evreiască de la deportare.^[35] După ancheta NKVD-ului, Radu Lecca a fost trimis în țară în aprilie 1946, pentru a fi judecat de autoritățile românești. Nu se cunosc împrejurările în care a fost încadrat în "lotul Antonescu", dat fiindcă dintre toți acuzații, Radu Lecca avea cea mai mică funcție.

În declarațiile date anchetatorilor, Radu Lecca descrie cu lux de amănunte activitatea sa în cadrul centralei. Interogatoriul său la proces este redat complet în stenogramele acestuia^[1], întrebările fiind "inspirate" de "dezvăluirile" din presă:

„ Președintele - Care au fost legăturile dumneavoastră cu germanii, și din ce an? Radu Lecca - Din anii 1934 și 1935, când am fost corespondent al ziarului "Völkischer Beobachter" la București. Președintele - Ce misiune ați avut de la germani? Radu Lecca - Între anii 1934-1935, nu am avut altă misiune decât de a scrie articole de ordin economic, lucru care se poate dovedi. Președintele - Ce altă misiune ați mai primit din partea Legației Germane? Radu Lecca - Nu am avut nici o legatură cu Legația Germană, decât cu directorul ziarului "Völkischer Beobachter" de la Berlin. [...] Președintele - Ce va determinat să recomandați trimiterea în Transnistria a acelora care nu-și plătiseră contribuția? Radu Lecca - Nu a plecat nimeni trimis de mine în Transnistria.[...] Președintele - Recunoaște-ți sumele de bani pe care le-ați primit, pentru a face favoruri la carnete? Radu Lecca - Este o minciună totală. Aveam un informator care făcea un control asupra averii speculantului. Președintele - Recunoașteți că dumneavoastră impuneați sume mari de bani care, după aceea, erau reduse? Radu Lecca - Nu, era cu totul altceva. Evreii au crezut că nu mă voi mai întoarce și atunci au declarat numai minciuni. Adevărul este că centrala a avut posibilitatea să reducă orice taxă la orice sumă. [...] Președintele - Recunoaște-ți o sumă de 20 de milioane, pe care ați înlocuit-o treptat? Ați trecut-o în facturi? Radu Lecca - Nu recunosc. Președintele - Recunoaște-ți că, în birourile de la centrală erau două case de bani dintre care una era oficială iar alta neoficială? Radu Lecca - Am fost o singură dată în viața mea în biroul domnului Grossman, așa că nu îmi mai aduc aminte dacă avea două case de bani. [...] Acuzatorul Săracu - Să spună acuzatul dacă a fost însărcinat de guvernul hitlerist să dea bani oamenilor politici. Radu Lecca - Nu numai că nu am fost însărcinat, din contră, acela care a fost însărcinat să dea bani a fost expulzat din țară. Acuzatorul Săracu - Ce cotă erați obligat să plătiți cu ordinul guvernului? Radu Lecca - Trebuia să plătesc în primul an, în 1942, două miliarde pe an, pentru că în 1942, centrala evreilor nu a fost pusă la nici o taxă. Taxa nu se lua de la cei care aveau scutire de lucru. În anul următor, tot două miliarde. Din totalul taxelor încasate între 1943 și 1944, care se ridică la trei miliarde două sute de milioane, s-a dat un miliard o sută de milioane pentru evrei și două miliarde o suta de milioane pentru guvern. Acuzatorul Săracu - Ce sume s-au dat Consiliului de Patronaj? Radu Lecca - Centrala evreilor a dat, în total, pentru Consiliul de Patronaj, cred, aproximativ un miliard sase sute de milioane de lei. Poate că greșesc cu o sută de milioane mai mult sau mai puțin.”

^{[note 5]}

Martorul principal al acuzării a fost Mișu Benvenisti, vicepreședintele Partidului Evreiesc, condus de Avram Leib Zissu, care a declarat :

„o scutire de muncă la Centrala Evreilor se putea obține numai plătind sume exorbitante lui R. Lecca. De asemenea, că, plătind asemenea sume, se puteau aduce evrei și din Transnistria.”

Singurul martor care a depus mărturie în favoarea lui Lecca a fost Max Auschnitt. Radu Lecca a fost printre puținii care nu s-au desolidarizat de Ion Antonescu în timpul procesului acestuia.^[1] Sentința, pronunțată duminică, 19 mai 1946, preciza :

„Radu Lecca - de ani 53, industriaș, fost împuternicit al guvernului pentru problemele evreiești, condamnat la moarte.”

Tot atunci, corespondentul ziarului Scânteia scria despre Radu Lecca :

„ ...figură smochinită, oacheșă, o privire nesigură care fuge de ici colo, lașitate și viclenie în același timp.”

După pronunțarea sentinței, Radu Lecca a făcut o cerere scurtă de grațiere adresată regelui. Prin Înaltul Decret Regal cu nr. 1.746, i s-a comutat sentința de condamnare la moarte în muncă silnică pe viață. Ziarul Scânteia, 17, nr. 1125 din 21 mai 1948, anunță că Radu Lecca a fost condamnat suplimentar la doi ani închisoare, pentru infracțiune la legea devizelor și circulația metalelor prețioase.^[36] Este vorba despre un lingou de aur și monede de aur diverse, plus o cantitate de valută, pe care acesta "le depozitase la un prieten al său în scopul de a le lua înapoi în momentul în care ar fi putut părăsi țara". La procesul din 1946 fusese întrebat despre aceste valori, deși nu aveau legătură cu procesul, Lecca declarând că aparțineau lui Matias Grünberg (Willman).

Radu Lecca a mai apărut ulterior în două procese celebre ale anilor '50 - procesul sioniștilor^[37] și în procesul lui Lucrețiu Pătrășcanu. Au urmat anii de detenție până la amnistia generală din 1963, când a fost eliberat, împreună cu toți deținuții politici. Memorialistul legionar, Nistor Chioreanu, relatează, din auzite, că Lecca ar fi murit la Jilava, în chinuri groaznice, datorită unui cancer de colon, dobândit în cursul detenției într-o celulă cu homosexuali.^[38] Nicolae Steinhardt susține și el ipoteza morții în închisoare a lui Lecca, afirmând că l-ar fi întâlnit în infirmeria penitenciarului Jilava, "paralizat de la brâu în jos, în urma unei operații de hemoroizi, prost efectuate", plasând decesul lui Lecca undeva între 1962 și 1964, data amnistiei tuturor deținuților politici.^[39] Documentele de arhivă atestă însă că Radu Lecca a fost eliberat în data de 15 aprilie 1963, după ce sentința inițială a fost schimbată în 18 ani și șase luni, exact câți ispășise până la acea data, odată cu amnistia generală decretată de guvernul comunist în urma presiunilor occidentului (Decretele 767/1963, 176 și 411/1964)^[40]. Nu se cunosc amănunte privind ultimii ani ai vieții sale. Nu se cunoaște locul unde este înmormântat. Se presupune că ar fi în Cimitirul Bellu

·         1896: S-a nascut Ştefan S. Nicolau, medic român, membru al Academiei Române; (d. 1967). Ștefan S. Nicolau (n. 15 februarie 1896, București), a fost un medic virolog, directorul Institutului de Inframicrobiologie din București. Membru al Academiei de Științe Medicale din România, al Academiei de Științe din Moscova, al Societății Franceze de Hematologie, al Societății Franceze de Chimioterapie și Serologie, membru titular al Academiei Române (1948), președinte al Secției de Științe Medicale a Academiei Române (1948-1966). Principalele sale cercetări se referă la originea tisulară a imunității în viroze, septinevrita în viroze neurotrope, neuroinfecții, rikettsioze și pararikettsioze; a fost unul din promotorii concepției despre originea virală a cancerului. A publicat numeroase lucrări originale în domeniul herpesului, turbării, febrei aftoase, febrei galbene, hepatitelor virale.

* 1898: Totò (născut Antonio Clemente la 15 februarie 1898, Napoli – d. 15 aprilie 1967, Roma) a fost un actor italian de film.

·         1905 - S-a născut Harold Arlen, compozitor şi cântăreţ american (m.23.04.1986).
* 1906: Shigemaru Takenokoshi (15 februarie 1906 - 6 octombrie 1980) a fost un fotbalist japonez.
* 1907: Cesar Julio Romero, Jr. (n. 15 februarie 1907 în New York City, SUA – d. 1 ianuarie 1994 în Santa Monica, California) a fost un actor american de film și televiziune.
* 1911: Lucia Apolzan (n. 15 februarie 1911, Sibiu - 2001) a fost un antropolog, etnolog, geograf, folclorist, memorialist, poet și sociolog român, o cercetătoare interdisciplinară a satului românesc de deal și de munte, a civilizației ancestrale de pe teritoriul României, precum și a continuității neîntrerupte a acesteia pe teritoriile unde se vorbește limba română. Considerată, fără îndoială, mâna dreapta a profesorului și sociologului Dimitrie Gusti ^[1], numită de mulți Doamna Carpaților ^[2], Lucia Apolzan a fost o cercetătoare tenace a satului românesc, publicând monografii care constituie și astăzi scrieri considerate extrem de importante.
Lucia Apolzan a absolvit geografia la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, Facultatea de Litere și Filozofie a Universității din București, iar doctoratul în sociologie (luat “magna cum laude”) cu maestrul său Dimitrie Gusti
Lucia Apolzan a făcut parte din pleiada numeroasă de intelectuali și oameni de valoare interbelici români care au fost persecutați (sub diferite forme, de la abuzare și hărțuire până la trimiterea în închisoare și condamnarea la moarte) de către organele de stat ale României comuniste. A fost trimisă la "munca de jos," la țesătoria Apaca ^[4], unde a petrecut niște ani buni în anii 1950.

·         1912:  Andrei Lupan, poet, dramaturg și publicist român, membru al Academiei Române (d. 1992)

·         1918 - S-a născut Hank Locklin, cântăreţ, chitarist şi compozitor country american.

·         1920 - S-a născut scriitorul Lucian Emandi.

·         1921 - S-a născut scriitorul V. Em. Galan (m.02.01.1995).

·         1922: Hermann Kahn, cibernetician, matematician, fizician și futurolog american (d. 1983)

·         1927: Dinu C. Giurescu, istoric român, membru corespondent al Academiei Române

·         1930 - S-a născut, la Chişinău, prozatorul Romulus Zaharia. Din 1988, s-a stabilit în SUA.

·         1931 - S-a născut actriţa britanică Claire Bloom ("Priveşte înapoi cu mînie", "Fraţii Karamazov").

·         1931 - S-a născut poetul Petre Stoica ("Copleşit de glorie", "Prognoza meteorologică").

·         1933 - S-a născut Iosif Sava, om de cultură, muzicolog, important realizator de emisiuni culturale de radio şi de televiziune, creatorul "Seratelor muzicale" la TVR, autor a numeroase volume de istorie a muzicii (scrieri: "Seismograf muzical", "Majestatea sa muzica", "Muzica şi zgomotul lumii") (m. 19 august 1998).

·         1933 - S-a născut Octavian Lazăr Cosma, muzicolog, membru al American Musicological Society.

* 1934: Niklaus Wirth (n. 15 februarie 1934, Winterthur, Elveția) este un informatician elvețian cunoscut ca inventator al mai multor limbaje de programare, printre care și limbajul de programare Pascal. În 1984, a primit din partea ACM Premiul Turing.

·         1935: Avy Abramovici, violonist israelian de origine română

* 1935: Roger Bruce Chaffee (15 februarie 1935 – 27 ianuarie 1967) (Locotenent-comandor, USN) a fost un ofițer naval și aviator american, inginer aeronautic, pilot de încercare și astronaut NASA în cadrul programului Apollo. Chaffee a murit împreună cu colegii astronauți Gus Grissom și Ed White în timpul unui test și exercițiu de antrenament desfășurat la 27 ianuarie 1967 pentru misiunea Apollo 1 la baza Cape Kennedy Air Force Station din Florida, atunci când modulul de comandă al rachetei (CM-012) a fost distrus de un incendiu. A fost decorat post-mortem cu Medalia de Onoare a Congresului pentru activități spațiale și cu Medalia Aeriană a Marinei.

·         1938 - S-a născut scriitoarea Corina Cristea.

·         1939 - S-a născut Constantin Stoiciu, prozator şi scenarist. Din 1981, s-a stabilit în Canada, unde a înfiinţat Editura "Humanitas".

·         1941 - S-a născut Brian Holland, compozitor american.

·         1941: Doina Curticăpeanu, critic și istoric literar român

·         1944: S-a nascut Alexandru Bocăneţ, regizor şi realizator român de televiziune (decedat in timpul marelui cutremur din 4 martie 1977).

·         1944 - S-a născut solista de operă Eugenia Moldoveanu.

·         1944 - S-a născut Denny Zager, vocalist şi compozitor american (Zager & Evans).

·         1944 - S-a născut Mick Avory, baterist britanic (The Kinks).

·         1944 - S-a născut scriitoarea Florica Mitroi.

* 1944: Djohar Musaievici Dudaev ( în limba cecenă: Dƶoxar Dudayev; în chirilică: Дудин Муса кант Жовхар, rusă Джохар Мусаевич Дудаев) (n. 15 februarie 1944 – d. 21 aprilie 1996) a fost un general și politician cecen, liderul mișcării separatiste cecene din anii 1990, primul președinte al auto-proclamatei Republici Cecene Ichkeria. În trecut, Dudaev a fost general-maior de aviație, singurul general al Armatei Sovietice de naționalitate cecenă.

·         1945 - S-a născut scriitorul Cornel Cotuţiu.

·         1945 - S-a născut John Helliwell, saxofonist şi compozitor britanic (Alan Bown set, Supertramp).

·         1947 - S-a născut David Brown, basist american (Santana).

·         1947 - S-a născut Roxana Eminescu, cercetător literar şi traducător din literatura lusitană. Din 1981 s-a stabilit în Portugalia.

·         1950: Dan Alexandru Condeescu (n. 15 februarie 1950, București – d. 15 august 2007, București) a fost un antologator de ediții, critic, istoric și stilist literar român, eseist, director al Muzeului Literaturii Române, unul dintre cei mai apropiați, profunzi și exhaustivi critici literari ai lui Nichita Stănescu.

A absolvit colegiul Sfântul Sava din București în 1969, respectiv ulterior, în 1974, Facultatea de limbă și literatură română, secția română-franceză, la Universitatea din București.

Debutul literar al lui Alexandru Condeescu s-a produs în anul 1972 în reviste studențesti și de specialitate cu articole de critică, istorie și stilistică literară, așa cum sunt revistele "Amfiteatru", "Limbă și literatură", respectiv la "Luceafărul", din 1977, unde a fost titularul rubricii "Debut" până în anul 1987. Alexandru Condeescu a publicat numeroase articole, studii, prefețe in revistele literare ale vremii, fiind în același timp, până în 1989, redactor al revistei "România pitorească".

La data de 17 octombrie 1990 a fost numit, prin ordinul ministrului culturii de atunci, Andrei Pleșu, în funcția de director al Muzeului Literaturii Române, funcție care a păstrat-o timp de 17 ani, până în 2007, data decesului său prematur, similar cu cel al marelui poet pe care l-a antologat și studiat critic intensiv și extensiv.

Din februarie 1992 a fost redactorul-șef al revistei editate de Muzeul Literaturii Romane, "Manuscriptum".

Printre altele, în calitate de director al Muzeului Literaturii Române, Alexandru Condeescu a înființat Editura Muzeului Literaturii Române, a coordonat o serie de expoziții și colecții inedite și a organizat o largă varietate de activități cu scriitori, artiști, regizori și actori, colocvii, spectacole, lecturi publice, poeme-teatru, cluburi de lectură, dezbateri și discuții, cenacluriși expoziții literare de anvergură. In 14 ianuarie 2004 aprobă desfășurarea ședințelor Cenaclului 'Euridice' condus de prof. Marin Mincu , în 'Rotonda 13' și pentru crearea unui spațiu literar deschis, invită din data de 12 mai 2007 -în același spațiu- Cenaclul de Seară , condus de poetul Ion Gabriel Pușcă.

În 1999, Alexandru Condeescu și-a susținut teza de doctorat cu lucrarea Nichita Stănescu. Geometria haosului (viața și opera). A editat opera poetului Nichita Stănescu, cu care a colaborat strâns în anii 1978 - 1983 (anul decesului marelui poet român). Ca antologator de ediții, Condeescu, a debutat cu antologia selectivă în două volume, Ordinea cuvintelor, publicată în 1985, care a fost temeinic pregătită împreună cu poetul începând cu anii 1981 - 1982 și până la moartea acestuia.

·         1951 - S-a născut Melissa Manchester, cântăreaţă, pianistă şi compozitoare americană.

·         1951: Jane Seymour OBE (n. 15 februarie 1951) este o actriță britano-americană, cunoscută pentru filmul cu James Bond, Live and Let Die(1973), Somewhere In Time (1980), East of Eden (1981), Onassis: The Richest Man in the World (1988), War and Remembrance (1988), thrillerul politic din 1989, La Révolution française, în care a jucat rolul Mariei Antoaneta, Wedding Crashers (2005), și serialul american Dr. Quinn (1993–1998). Ea a câștigat un premiu Emmy, două premii Globul de Aur, și o stea pe Hollywood Walk of Fame.^[1] I-a fost acordat Ordinul Imperiului Britanic în anul 2000
* 1951: Corey Yuen (chineză: 元奎; pinyin: Yuán Kuí; cantoneză Yale: Yuen4 Fui1; născut Ying Gang-ming 15 februarie 1951; creditat și ca Corey Yuen Kwai și Yuen Kwai) este un regizor și producător din Hong Kong
* 1952: Tomislav Nikolić (în sârbă:Томислав Николић, n.15 februarie 1952 la Kragujevac) este וom politic sârb care a îndeplinit funcția de președinte al Serbiei între anii 2012-2017. El este, de asemenea, și președintele Partidul Progresist Sârb.
* 1953: Anatoli Gheorghievici Hostikoev (în ucraineană Анатолій Георгійович Хостікоєв; n. 15 februarie 1953, Kiev, RSSU, URSS) este un actor sovietic și ucrainean de teatru și film. A fost distins cu titlul de Artist al poporului din RSS Ucraineană (1990), cavaler al ordinului „Pentru merit” gradul III (2003)^[1] și laureat al Premiului Național Taras Șevcenko
* 1953: Miloslav Ransdorf (n. 15 februarie 1953, Rakovník – d. 22 ianuarie2016, Praga) a fost un om politic ceh, membru al Parlamentului European în perioada 2004-2009 din partea Cehiei.
* 1954: Mihai Bălan (n. 15 februarie 1954, Trebujeni, raionul Orhei) este un diplomat român din Republica Moldova, care în prezent îndeplinește funcția de director al Serviciului de Informații și Securitate al Republicii Moldova. Anterior a fost ambasador al Republicii Moldova în Grecia, Cipru și Israel (de două ori), iar apoi consilier prezidențial pe politica externă (15 decembrie 2009 - august 2010)

·         1956: Aurelian Titu Dumitrescu, poet român

* 1956: Ion Ariton (n. 15 februarie 1956, Pitești, România^[1]) este un politician român, senator de Sibiu din partea PD-L în legislaturile 2008-2012 și 2012-2016, Ministru al Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri în guvernul Emil Boc
* 1956: Michael Röckner (15 februarie 1956, Herford) este un matematician german, membru de onoare al Academiei Române^[1] în cadrul Secției de Științe Matematice (28 iunie 2018).^[2][3]

Michael Röckner este specializat în domeniul teoriei probabilităților, analiză și matematică fizică

* 1957: Doina Ruști (n. 15 februarie 1957, Comoșteni, județul Dolj) este o scriitoare (romancieră)^[5] contemporană.

Doina Ruști s-a impus în special prin romanele cu tematică diversă și construcție solidă^[8], cele mai multe apărute la Polirom.^[6] Fantoma din moară (2008), roman amplu despre comunismul românesc, a fost distins cu Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România, iar Lizoanca la 11 ani (2009) a primit Premiul „Ion Creangă“ al Academiei Române. Acesta din urmă a fost tradus în Germania, la (Berlin, Horlemann Verlag), în Italia, în Spania, în Ungaria și în Macedonia, bucurându-se de cronici pozitive.^[9] A mai scris Omulețul roșu ^[10](2004)^[11], roman primit călduros de publicul italian, Patru bărbați plus Aurelius^[12] (2011), Mămica la două albăstrele^[13] (2013), precum și un puzzle narativ – Cămașa în carouri și alte 10 întâmplări din București (2010). Romanul Zogru ^[14](2006), recompensat cu Premiul Uniunii Scriitorilor- Asociația Scriitorilor din București, a fost tradus în mai multe limbi. ^[15]

Manuscrisul fanariot (2015)^[16] și Mâța Vinerii (2017) sunt alte două romane, bine primite de public si de critică. Mâța Vinerii s-a tradus îngermană, maghiară, spaniolă.

Doina Ruști trăiește la București^[17] și este profesor universitar

·         1959 - S-a născut Ali Campbell, vocalist şi chitarist ritmic britanic (UB 40).

·         1960 - S-a născut Michael Craig, basist britanic (Culture Club).

·         1960: Stelian Acea, pictor și artist fotograf român

·         1962 - S-au născut Mike & Dave Milliner, cântăreţi şi compozitori britanici (Pasadenas).
* 1964: Christopher Crosby „Chris” Farley (15 februarie 1964 – 18 decembrie 1997) a fost un comedian și actor american. Farley a fost cunoscut pentru stilul său de comedie puternic și energic, a fost membru al tupei The Second City din Chicago și membru al distribuției Saturday Night Live de pe NBC între 1990 și 1995. Farley și Chris Rock au fost incluși în show la începutul anului 1990.^[1][2] La sfârșitul anului 1997, Farley a murit ca urmare a unei supradoze de droguri la vârsta de 33 de ani.
* 1965:Badri Kvarațkhelia (n. 15 februarie 1965, Nakipu, URSS) este un antrenor azer de fotbal născut în Georgia.

·         1968: George Ivașcu, actor român de teatru și film

* 1969: Anja Jul Andersen (n. 15 februarie 1969 în Odense, Danemarca) este o fostă jucătoare profesionistă și actuală antrenoare de handbal din Danemarca. 

·         1971: Renee O'Connor, actriță, regizoare și producătoare americană

·         1972: Jaromír Jágr, hocheist ceh

·         1974: Alexander Wurz (n. 15 februarie 1974) este un fost pilot de curse auto. A evoluat în Formula 1 din 1997 până în 2007, și este dublu câștigător al cursei de 24 de ore de la Le Mans.
* 1976: Thomas Olsson (n. 15 februarie 1976 în Åtvidaberg) este un mijlocaș suedez de fotbal. Din anul 2006 evoluează la clubul IFK Göteborg.
* 1977: Daniel Mitruți (n. 15 februarie 1977 în orașul Craiova) este un arbitru român de fotbal și profesor de educație fizică și sport. A început arbitrajul în anul 1995 urmând ca peste 4 ani să fie promovat de la fotbalul județean la Liga a III-a. Pasul la Liga a II-a l-a făcut în anul 2008 unde până acum a arbitrat 60 de meciuri. În anul 2012 pe 21 martie face pasul în fotbalul de performanță, își face debutul în Liga I în meciul Petrolul Ploiești - Concordia Chiajna.
* 1977: Brooks Wackerman (n. 15 februarie 1977, Statele Unite ale Americii) este un muzician și compozitor american. El este în prezent bateristulpentru trupele americane de heavy metal, Avenged Sevenfold și Mass Mental. El este fostul toboșar al trupelor: Bad Religion, Suicidal Tendencies, Infectious Grooves și Tenacious D. Brooks este fratele mai mic al lui Chad Wackerman, muzician la sesiune și fostul toboșar al trupelor: Allan Holdsworth și Frank Zappa.

·         1978: Yiruma, pianist de origine sud-coreeană
* 1981: Emil Gărgorov (bulgară Емил Гъргоров) (n. 15 februarie 1981, Sofia, Bulgaria) este un fotbalist bulgar care evoluează la echipa Ludogoreț Razgrad pe postul de mijlocaș
* 1982: Ionuț Boșneag (n. 15 februarie 1982, Pitești) este un fotbalist românretras din activitate, care a evoluat pe postul de portar și care în prezent este antrenor cu portarii la Astra Giurgiu.
* 1983: Hugo Miguel Encarnação Pires Faria (n. 15 februarie 1983, São Brás de Alportel, Portugalia), cunoscut ca Hugo Faria este un fotbalist portughez care evoluează în prezent la Enosis Neon Paralimni. De-a lungul carierei a mai evoluat la S.C. Olhanense și la Farul Constanța.

·         1988: Vasile Milea, urbanist de origine romana
* 1988: Iván González López (n. 15 februarie 1988, Torremolinos) este un fotbalist spaniol care joacă pentru Alcorcón ca fundaș central
* 1988: Azdren Llullaku (n. 15 februarie 1988, Istok) este un fotbalist kosovar, care evoluează pe postul de aripă stânga la clubul AFC Astra Giurgiu.
* 1988: Rui Pedro dos Santos Patrício (n. 15 februarie 1988) este un fotbalist portughez care evoluează la clubul Wolverhampton și la echipa națională de fotbal a Portugaliei pe postul de portar.
* 1990: Cristian Alexandru Daminuță (n. 15 februarie 1990,^[1] Timișoara, România) este un fotbalist român care evoluează pe postul de mijlocaș defensiv.
* 1991: Richard "Rich" Swann^[1] (născut pe 15 februarie 1991)^[2][3] este un wrestler profesionist american care în prezent se află sub contract cu Impact Wrestling. Este cunoscut pentru timpul petrecut în WWE unde a fost campion Cruiserweight.

Decese

·         310: Ojin, al XV-lea împărat al Japoniei (n. 200)

·         670: Oswiu, rege al Northumbriei

·         706: A decedat imparatul bizantin Tiberius al III-lea. Tiberius II Apismaros (d. 705), cunoscut și sub numele de Tiberius al III- lea, a fost împărat bizantin între anii 698 și 705.
Apismaros era un ofițer de neam germanic din armata bizantină. După ce bizantinii s-au retras din Cartagina (697), Apismaros s-a revoltat, pornind spre Constantinopol. Gărzile au deschis porțile orașului și l-au proclamat împărat sub numele de Tiberius II. Împăratului Leontios II i s-a tăiat nasul și a fost închis într-o mănăstire.
Ca împărat a obținut mici victorii în Siria (701). În 704, Iustinian al II- lea a evadat din Cherson și s-a aliat cu Tervel, țarul bulgarilor, pentru a-și recăpăta tronul. Neîntâmpinând o mare opoziție, Iustinian a intrat în Constantinopol, redevenind împărat. Tiberiu, împreună cu Leontios au fost executați.

·         1145: Papa Lucius al II-lea

·         1152: A decedat Conrad al III-lea, rege al Germaniei (n. 1093). Conrad al III-lea al Germaniei  a fost primul rege aparținând dinastiei de Hohenstaufen. El a fost fiul lui  Frederic I, duce de Suabia si al  soției sale Agnes,una dintre fiicele împăratului Henric al IV-lea. Conrad nu a fost niciodată încoronat ca împărat și a continuat să se numească doar rege al Germaniei până la moarte. Pe patul de moarte, el l-ar fi proclamat pe nepotul sau Frederic Barbarossa ca succesor, în defavoarea fiului său (pe atunci, în vârstă de 6 ani),Frederic de Suabia. Frederic Barbarossa, care îl însoțise pe unchiul său în Cruciada a doua,  a fost ales rege la Koln câteva săptămâni mai tarziu, tânărului fiu al lui Conrad rămânându-i doar titlul de duce de Suabia.

·         1288: Henric al III-lea, Markgraf de Meißen (n. 1215)

·         1543: Johannes Eck, teolog catolic (n. 1486)

·         1549: Il Sodoma, pictor italian (n. 1477)

·         1557: Gregor Brück, politician și cancelar reformator saxon (n. 1483)

·         1568: Heinrich von Brederode, lider revoluționar olandez (n. 1531)

·         1573: Matija Gubec, liderul revoluției țăranilor croați și sloveni (n. 1538)

·         1621: Michael Praetorius, compozitor german (n. 1571)

·         1637: Ferdinand al II-lea (n. 9 iulie 1578, Graz - d. 15 februarie 1637), din Casa de Habsburg, a fost împărat al Imperiului romano-german între 1620-1637. A fost și arhiduce de Stiria din 1617-1619 și a doua oară din 1620-1637 și rege al Ungariei din 1618-1625, totodată rege al Boemiei. A participat la Războiul de 30 de ani între 1618 și 1648.

Tatăl său a fost arhiducele Carol al II-lea al Austriei Inferioare (1540-1590), fiul împăratului Ferdinand I, iar mama sa Ana Maria de Bavaria(1551-1608).

În 1617, Ferdinand a fost ales ca rege de Boemia. Împăratul Matia a decedat în Viena în martie 1619 iar vărul său Ferdinand II i-a succedat la tron, fiind susținut de Liga Catolică.

În 1600, Ferdinand s-a căsătorit cu Ana Maria de Bavaria (1574-1616), fiica lui Wilhelm al V-lea, Duce de Bavaria. Au avut 7 copii:

• Arhiducesa Cristina (1601-1601)
• Arhiducele Karl (1603-1603)
• Arhiducele Johann Karl, născut în 1 noiembrie 1605 decedat în 28 decembrie 1619
• Împăratul Ferdinand al III-lea, (n. 13 iulie 1608 - d. 2 aprilie 1657)
• Arhiducesa Ana Maria de Austria n. (3 ianuarie 1610 - d. 25 septembrie 1665)
• Arhiducesa Cecilia Renata de Austria n. (16 iulie 1611 - d. 24 martie1644)
• Arhiducele Leopold Wilhelm de Austria (1614-1662).

·         1682: Claude La Colombière, misionar și scriitor francez (n. 1641)

·         1738: Matthias Braun, sculptor ceh (n. 1684)

·         1741: Georg Raphael Donner, sculptor austriac (n. 1693)

·         1775: Peter Dens, teolog catolic belgian (n. 1690)

·         1781 - A murit Gotthold Ephraim Lessing, scriitor şi filosof. A formulat principiile dramei realiste germane, conform cărora teatrul trebuie să ţină seama de dezvoltarea morală şi estetică a epocii ("Nathan Înţeleptul", "Laokoon sau despre graniţele picturii şi ale poeziei") (n.22.01.1729).

·         1818: Friedrich Ludwig, Fürst zu Hohenlohe-Ingelfingen, general prusac (n. 1746)

·         1825: Rutger Jan Schimmelpenninck, diplomat și om de stat olandez (n. 1761)

·         1826: Joseph Wanton Morrison, general britanic (n. 1783)

·         1826: Scipione Breislak, geolog italian (n. 1748)

·         1844: Henry Addington, politician britanic (n. 1757)

·         1835: Henry Hunt, politician britanic (n. 1773)

·         1847: Germinal Pierre Dandelin, matematician belgian (n. 1794)

·         1848: Hermann von Boyen, feldmareșal prusac (n. 1771)

·         1849: Pierre François Verhulst, matematician belgian (n. 1804)

·         1857: A murit compozitorul rus Mihail Ivanovici Glinka; (n. 1804). Mihail Ivanovici Glinka (n. 1 iunie 1804 – d. 15 februarie 1857) a fost un compozitor rus. Compozitor genial rus,numit parintele muzicii clasice ruse.El a pus baza operei nationale ruse si a muzicii simfonice.A scris prima Opera rusa,,Ivan Susanin” si ,,Viata pentru Tara” avind un succes desosebit.Compune ,,Romanta”,Cintaretul sarac”,,Albumul de piese pentru pian”este opera fantastica,Ruslan si Ludmila”.Face cunostinta cu Berlioz.Compune si creeaza creatii simfonice.Uvertura,Camarinskaia,Valsul-fantezie. Muzica secolului XIX trebuia sa fie una cu caracter predominant național. Acest lucru l-a înțeles și Mihail Ivanovici Glinka, care a fost adeptul operei cu influențe folclorice, folosind melodii cu caracter modal, orchestrația fiind inspirată din sonoritățile timbrale populare, iar subiectele alese, din legendele, miturile și istoria poporului rus. De asemenea, textul utiliza limba rusa.

·         1863: Daniel Fenner von Fenneberg, lider al Revoluției din Pfalz din 1849 (n. 1820)

·         1897: A murit prințul Dimitrie Ghica, fiul domnului Țării Românești, Grigore Dimitrie Ghica, om politic (n. 1816). Dimitrie Ghica (n. 31 mai 1816) a fost prim-ministru al României din partea Partidului Conservator între anii 1868 și 1870.

·         1898: Zsigmond Ács, scriitor și traducător maghiar (n. 1824)
* 1922: Prințesa Ecaterina Mihailovna Dolgorukova (în rusă Княжна Екатерина Михаиловна Долгорукова), cunoscută ca Caterina Dolgorukova, Caterina Dolgoruki sau Caterina Dolgorukaia, (14 noiembrie 1847 – 15 februarie 1922), a fost fiica Prințului Mihail Dolgorukov și a Verei Vishnevskaia. A fost o perioadă lungă amanta Țarului Alexandru al II-lea al Rusiei și mai târziu, prin căsătoria morganatică cu acesta a fost numită Prințesă Iurievskaia (Светлейшая княгиня Юрьевская).
Ecaterina s-a născut la 14 noiembrie 1847, într-o familie cu opt copii. Străbunicul ei, Iuri Dolgoruki, era întemeiatorul Moscovei. Tatăl ei, Prințul Mihail, ruinat de speculațiile financiare, a fost nevoit să-și crească fetele pe cheltuiala împăratului. 

Țarul Alexandru al II-lea.

Adolescenta Ecaterina

Ecaterina l-a întâlnit prima dată pe Alexandru când avea 12 ani iar Țarul a vizitat moșia tatălui ei. După decesul tatălui ei, care a lăsat familia fără resurse, Ecaterina și surorile sale au fost trimise la Institutul Smolnîi din St. Petersburg, un pension pentru fete provenite din rândul nobilimii.

Alexandru o reîntâlnește pe adolescenta Ecaterina în vârstă de 16 ani într-o vizită oficială la Institutul Smolnîi în vara anului 1864 și se simte imediat atras de ea.^[1] El o vizitează la școală și o ia la plimbare cu trăsura. Ecaterina are păreri liberale, formate în parte la școală, și le discută cu Țarul.^[1] Mai târziu aranjează pentru ea să devină doamnă de onoare a soției lui, Maria Alexandrovna, care suferea de tuberculoză.^[2]

Ecaterinei îi plăcea compania Țarului însă nu voia să devină una dintr-un șir de metrese. Totuși, în iulie 1866, cei doi au devenit intimi. Mama Ecaterinei murise cu două luni în urmă iar ea a fost mișcată de compasiunea pentru pierderea, cu un an în urmă, a fiului cel mare al Țarului, Țareviciul Nicolae Alexandrovici al Rusiei, și pentru încercarea de asasinat asupra Țarului. În jurnal își reamintește de noapte acea, când Țarul i-a spus: „Acum ești soția mea secretă. Îți jur că dacă voi fi liber, mă voi căsători cu tine.”^[1][3]

Țarul a insistat ca ea și copiii lor să rămână în apropiere. O vedea de trei sau patru ori pe săptămână^[4] când Ecaterina era escortată de poliție spre apartamentul privat din Palatul de Iarnă^[5] și își scriau unul altuia în fiecare zi.^[4] Într-una din aceste scrisori, scrisă de Ecaterina pe vremea când era însărcinată și în care îi cere Țarului să-i rămână credincios "știu că eșt în stare atunci când vrei să faci dragoste să uiți că mă dorești numai pe mine și să faci asta cu altă femeie." Douăzeci și nouă de scrisori nepublicate anterior, scrisori pasionale ale cuplului, au fost scoase la licitație în mai 2007, pentru o sumă mare.^[6]

Alexandru a desenat-o pe Ecaterina goală,^[7] iar aceste schițe regale s-au păstrat în arhivele rusești. La 11 iulie 1874 Alexandru a emis un ucaz prin care a acordat minorilor George Alexandrovici și Olga Alexandrovici Iurievski drepturile care aparțin nobilimii și i-a ridicat la rang de prinț cu titluri de altețe.

Ecaterina Dolgorukov, 1872–1873

Când a intrat în travaliu cu cel de-al treilea copil, Boris, în februarie 1876, Ecaterina a insistat să fie dusă la Palatul de Iarnă, unde a născut în apartamentele împăratului, însă copilul a fost dus înapoi în reședința particulară a Ecaterinei în timp ce mama sa s-a recuperat în apartamentul împăratului timp de nouă zile. Boris a răcit și a murit câteva zile mai târziu.^[8]

Relația lor era dezaprobată de familia Țarului și de cei de la Curte. Ecaterina a fost acuzată ca fiind intrigantă pentru a deveni împărăteasă și de faptul că îl influența pe Țar de liberalism. A fost asociată cu oameni de afaceri fără scrupule.^[9] Unii membri ai familiei se temeau că copiii Ecaterinei ar putea înlocui pe moștenitorii legitimi ai Țarului. Țarul obosit de criticile voalate ale rudelor i-a scris surorii lui, regina Olga de Württemberg, că niciodată Ecaterina nu s-a amestecat în treburile de la curte, în ciuda zvonurilor urâte despre ea.

Temându-se că ar putea deveni ținta unui asasinat, Țarul a mutat-o pe Ecaterina și pe copiii la etajul trei al Palatului de Iarnă în iarna anului 1880. Curteni au răspândit povești potrivit cărora Țarina aflată pe moarte era forțată să audă zgomotul produs de copiii Ecaterinei, însă camerele acestora erau departe de cele ocupate de Țarină.^[10]Deși Țarul a fost infidel în mai multe rânduri în trecut, relația sa cu Ecaterina a început după ce împărăteasa, care a avut opt copii, a încetat de a mai avea relații cu soțul ei, la sfatul medicilor ei.^[6]

Țarul, Ecaterina și doi dintre copiii lor.

După ce împărăteasa a cerut să întâlnească copiii lui cu Ecaterina, Țarul i-a adus pe cei doi copii mai mari, George și Olga, la capătul patului împărătesei iar împărăteasa i-a sărutat și i-a binecuvântat.^[8] Țarul a spus familiei sale că el a ales să se căsătorească cu Ecaterina la scurt timp după moartea împărătesei deoarece se temea că va fi asasinat și ea nu va rămâne cu nimic. Căsătoria a fost nepopulară, atât în fața familiei cât și a curtenilor însă Țarul i-a forțat s-o accepte. A ordonat senatului să-i acorde Ecaterinei titlul de prințesă Iurievskaia și a legitimat copiii deși nu aveau nici un drept la tron fiind proveniți dintr-o căsătorie morganatică.^[11]

Unii curteni au descris-o pe Ecaterina ca fiind "vulgară și urâtă". Unul din ei, Constantin Pobedonostsev a scris: "presupun că ochii ei ar putea fi atractivi numai că nu au adâncime -- un fel în care transparența și naivitatea se întâlnesc cu stagnarea și prostia...Cum mă irită s-o văd pe ea în locul dragei, înțeleptei și grațioase noastre împărătese!"^[12] Totuși, Țarul era încântat că în cele din urmă s-a căsătorit cu Ecaterina și putea fi deschis în relația lor. În memoriile lui, Marele Duce Alexandru Mihailovici al Rusiei a scris că Țarul se purta ca un adolescent în prezența Ecaterinei și de asemenea, părea că ea îl adoră.^[13]

La un moment dat, în compania familiei, Țarul l-a întrebat pe George, copilul său cel mare cu Ecaterina, dacă și-ar dori să devină Marele Duce. "Sașa, pentru numele lui Dumnezeu, încetează!" l-a certat Ecaterina, însă acest lucru a alimentat temerile familiei că Țarul planifică să o facă împărăteasă pe Ecaterina și să-i înlocuiască pe moștenitorii săi legitimi cu cea de-a doua sa familie. De asemenea, familia a fost nemulțumită auzind-o pe Ecaterina adresându-se soțului ei cu diminutivul "Sașa". Marele Duce Alexandru Mihailovici a scris că tatălui său, Marele Duce Mihail Nicolaevici al Rusiei, i-a părut rău de Ecaterina din cauza faptului că familia o trata așa de rece.^[14]

În ziua de 1 martie 1881 Țarul asista la schimbarea gărzii când prima bombă a explodat lângă trăsura imperială. Alexandru al II-lea a coborât pentru a încuraja răniții și a fost lovit mortal de a doua bombă. Cu ocazia funerariilor, Ecaterina și cei trei copii au fost forțați să stea în fundul bisericii și nu au primit locuri la procesiunea familiei imperiale.

După decesul Țarului, Ecaterina a primit o pensie de aproximativ 3,4 milioane de ruble^[16] și a fost de acord să renunțe să trăiască la Palatul de Iarnă sau în orice reședință imperială din Rusia în schimbul unei reședințe pentru ea și cei trei copii.^[16]

S-a stabilit la Paris unde a devenit cunoscută drept o gazdă la modă, care avea 20 de servitori și un tramvai privat^[17] deși familia Romanov a continuat să se uite la ea și la copiii ei cu dispreț. Țarul Alexandru al III-lea primea raportul despre activitățile sale din Franța de la poliția secretă.^[18]

Marele Duce George Alexandrovici al Rusiei s-a folosit de boala sa ca o scuză pentru a evita socializarea cu ea în 1895.^[19]Țarul Nicolae al II-lea și-a amintit că în primăvara anului 1895 când a refuzat să fie sponsor la nunta Olgăi cu Contele de Merenberg, Ecaterina s-a simțit jignită. Mama sa, Maria Feodorovna a fost îngrozită de idee așa că Nicolae a refuzat-o.^[19]

Conform Marelui Duce Alexei Alexandrovici, George, fiul cel mare al Ecaterinei, era un eșec al marinei ruse; totuși i s-a garantat un loc la școala de cavalerie.^[19] Ecaterina i-a supraviețuit soțului său patruzecișiunu de ani și a murit exact când a intrat în criză cu banii

·         1927: Traian Grozăvescu, tenor român (n. 1895)

* 1931: Nicolae S. Petrescu-Găină (n. 31 martie 1871, Craiova, România – d. 15 februarie 1931, București, România) a fost un caricaturist român. A fost un premergător al caricaturii românești și în același timp „un excelent compozitor și creator de figuri”. El a realizat caricaturile oamenilor politici din acele vremuri, ale sculptorilor, ale pictorilor și ale marilor intelectuali care au trăit în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea și în primele trei decenii ale secolului următor. Toate caricaturile pe care Nicolae Petrescu le-a făcut au o incontestabilă valoare documentară și nu în ultimul rând o valoare artistică. Caricaturile sale au fost de cele mai multe ori, mai mult decât o ironie prietenească. Ele i-a determinat pe mulți să zâmbească, adesea cu amărăciune, dar i-a încântat pe majoritatea care au apreciat-o și au înțeles-o. Cei mai buni prieteni ai săi au fost Ștefan Luchian, Constantin Artachino, Alexandru Bogdan-Piteștiși Nicolae Vermont.

Nicolae Petrescu-Găină a publicat în anul 1898 unul dintre primele albume de caricaturi din România denumit Contimporani care avea în componența sa 26 de lucrări color. Artistul a abordat în acest album o caricatură puternic influențată de către opera similară a lui Honoré Daumier, caracterizată de un corp mic și un cap mare, la care se adaugă amănunte fizice sau vestimentare specifice modelului caricaturizat. Asistând la ședințele Parlamentului României în luna martie a anului 1908, a realizat o mapă-album numită Caricaturi. Repausul duminical la Senat. În anul 1913 a publicat cel de al doilea album intitulat Albumul meu în care sunt ilustrate 42 de desene și caricaturi alb-negru.

Nicolae S. Petrescu-Găină a fost cunoscut și foarte apreciat în cercul presei din acele vremuri. Decesul desenatorului și caricaturistului Constantin Jiquidi din anul 1898, a făcut ca Nicolae Petrescu să devină pentru câțiva ani unul dintre puținii caricaturiști importanți de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Ținând cont că aborda în caricaturile pe care le făcea doar „oamenii zilei” cu apucăturile lor morale ușor de ironizat, și nu problemele social-politice majore cu care se confrunta societatea românească la final de secol, se poate înțelege de ce opera caricaturistului Petrescu a fost atât de apreciată în presa vremii. Astfel, a publicat desene și caricaturi în Ziarul „Pagini Literare”, „Adevărul de joi”, „Zeflemeaua” și „Furnica”, „Adevărul”, „Războiul”, „Drapelul” și „Țivil-Cazon”.

Pe lângă satirizarea oamenilor politici ai timpului său și a personalităților culturale de atunci, Nicolae Petrescu-Găină, fervent antirăzboinic și filofrancez convins, a realizat o bogată operă în care a satirizat militarismul german și ororile războiului. Ca urmare a poziției sale contrară tendințelor politice ale vremii, a fost deportat în lagărul de la Folosire: Golemo Konjari^⁠(en), Bulgaria, pentru o perioadă de un an și jumătate.

Salonul Internațional de Caricatură „Nicolae Petrescu-Găină” organizat anual sub patronajul Muzeului de Artă din Craiova îi poartă numele din anul 2007.

·         1932: Minnie Maddern Fiske, actriță pe Broadway (n. 1865)

·         1942: Vasile Demetrius, prozator, poet și traducător român (n. 1878)

·         1956: Iuliu Mureșianu, compozitor român (n. 1900)

·         1959: A murit Owen Willans Richardson, fizician britanic, laureat al Premiului Nobel; (n. 1879).

·         1964: Robert L. Thornton, afacerist și filantrop american, primar al Dallasului, Texas (n. 1880)

·         1965: Emil Monția, compozitor român (n. 1882)

·         1965: Nat King Cole (n. Nathaniel Adams Coles la 17 martie 1919 - d. 15 februarie 1965 ) a fost un pianist, compozitor, interpret de jazz, cântăreț și actor de film american.
Născut în 1919, și-a alcătuit prima formație de jazz în liceu. Treptat, a devenit unul din cei mai cunoscuți și mai populari cântăreți ai vremii. A realizat numeroase lucruri în folosul comunității afro-americane din SUA, în acea vreme discriminarea fiind încă acceptată. A fost primul afro-american (negru) care a avut propriul show la radio și, apoi, propriul show la televiziune.

·         1966: Gerard Ciołek, arhitect și istoric polonez de grădini (n. 1909)

·         1970: Leon Biju, pictor român (n. 1880)

* 1972: Josephus Carel Franciscus (Jef) Last (n. 2 mai 1898 - d. 15 februarie1972) a fost un scriitor olandez. A fost adept al mișcării socialiste și a participat la Războiul civil din Spania.

Jef Last a fost un scriitor și om social plin de compasiune. El fiind catolic. Cu toate acestea, el a fost un membru foarte tânăr al SDAP și "AJC". El nu a putut profesa aceste principii ca un manager asistent al Enka în Ede, în cele din urmă și-a dat demisia.

El a fost căsătorit cu Ida ter Haar din 1923, mai târziu a devorțat și apoi s-au recăsătorit. Ei au avut trei fiice. Jef a fost bisexual. El a fost co-fondatorul Clubului de emancipare a homosexualilor Shakespeare, precursor al COC. Ultimii ani din viață el si i-a petrecut în Spier Casa Rosa în Laren. După moarte, trupul său a fost pus la dispoziția științei.

·         1973: Wally Cox, actor american (n. 1924)

·         1973: Tim Holt, actor american (n. 1919)

·         1974: Kurt Atterberg, compozitor suedez (n. 1887)

·         1980: Hans Herman, pictor, sculptor și grafician (n. 25 ianuarie 1885)

·         1981: Mike Bloomfield, muzician american (n. 1944)

·         1981: Karl Richter, dirijor german (n. 1926)

·         1984: Ethel Merman, cântăreață și actriță americană (n. 1908)

·         1988: Richard Phillips Feynman (n. 11 mai 1918 – d. 15 februarie 1988) a fost un fizician american. A exercitat o influență semnificativă, nu numai în fizică, dar și în alte domenii ale cunoașterii umane. Este unul dintre cei care au extins considerabil teoria electrodinamicii cuantice. A participat la Proiectul Manhattan și a fost membru al comisiei de investigare a dezastrului navetei spațiale Challenger.

Pentru întreaga sa muncă la dezvoltarea electrodinamicii cuantice, Feynman a fost unul din laureații Premiului Nobel pentru fizică în 1965, alături de Julian Schwinger și Sin-Itiro Tomonaga.

În afara domeniului fizicii teoretice, Richard Feynman este creditat cu crearea conceptului revoluționar de computer cuantic, precum și cu explorarea timpurie a acestuia.

În domeniul pedagogiei și al oratoriei, Richard Feynman fost un dascăl remarcabil, un pedagog desavârșit, educând multe generații de viitori profesioniști, fizicieni și matematicieni, dar și popularizând cu același talent remarcabil fizica și aspectele morale și etice ale științei.

Latura sa artistică a fost demonstrată de pasiunea cu care a demonstrat că a fost atât un muzician amator talentat dar și un conferențiar foarte apreciat în popularizarea problemele fizicii, științei și responsabilității oamenilor de știință. Astfel, un seminar de popularizare din anul 1959, referitor la nanotehnologie, numit, într-o traducere aproximativă, Există loc suficient la bază (în engleză, There's Plenty of Room at the Bottom^⁠(d)) precum și prelegerile sale transcrise, The Feynman Lectures on Physics^⁠(d), un compendiu în trei volume, au devenit cvasi-instantaneu, după lecturarea și publicarea lor, „clasice”.

Feynman este, de asemenea cunoscut datorită numeroaselor sale aventuri, care au fost detailate în cărți precum ar fi: Surely You're Joking, Mr. Feynman!^⁠(d), What Do You Care What Other People Think?^⁠(d) și Tuva or Bust!^⁠(d). Richard Feynman a fost, din multe puncte de vedere, un excentric și un spirit liber

·         1990: George Ciucu, matematician român, membru corespondent al Academiei Române (n. 1927)

·         1996: Tommy Rettig, actor american (n. 1941)

·         1996: McLean Stevenson, actor american (n. 1929)

·         1999: Lamont Coleman (n. 30 mai 1974 – d. 15 februarie 1999), cunoscut mai bine după numele lui de scenă, Big L, a fost un rapper american care a adus contribuții mari la muzica orașului New York în anii 1990, ca un membru al formației de hip hop colectiv, D.I.T.C. A murit împușcat înainte de a-și lansa al doilea album, în februarie 1999.

·         1999: A decedat Henry Way Kendall, fizician american, laureat al Premiului Nobel; (n. 1926).

·         2002: Howard K. Smith, jurnalist american (n. 1914)

·         2002: Kevin Smith, actor neo-zeelandez (n. 1963)

·         2004: Jens Evensen, ministru norvegian și judecător la Curtea Internațională de Justiție (n. 1917)

·         2004: Jan Miner, actriță americană (n. 1917)

·         2005: Samuel Francis, jurnalist american (n. 1947)

Sărbători

·         Sf Ap Onisim; Sf Mc Maior – Calendar creștin ortodox

·         Sf. Claudiu de la Colombiere, preot – Calendarul romano-catolic

·          Sf. Onisim, apostol († secolul I) – Calendarul Greco-catolic

·         Ziua internațională a copilului bolnav de cancer este marcată în fiecare an la 15 februarie. Lansată în anul 2002, această zi internațională promovează o campanie de colaborare la nivel mondial pentru sensibilizarea în ceea ce privește cancerul la copii și pentru exprimarea sprijinului pentru copiii și adolescenții cu cancer și pentru familiile acestora. Această zi atrage atenția asupra nevoii de acces mai echitabil și îmbunătățit la tratament și îngrijire pentru copiii cu cancer de pretutindeni. Această zi a fost inițiată de Childhood Cancer International (numită anterior Confederația Internațională a Organizațiilor Părinților cu Copii Bolnavi de Cancer — ICCCPO), o rețea de 178 de organizații la nivel local și național ale părinților din 90 de țări de pe cinci continente. Ziua internațională a copilului cu cancer are la bază credința că fiecare copil cu cancer merită cea mai bună îngrijire medicală și psihosocială posibilă, indiferent de țara de origine, rasă, statut financiar sau clasă socială. De asemenea, pornește de la premisa că decesele în cazul copiilor cu cancer pot fi evitate dacă se pune un diagnostic exact și în timp util, dacă există acces la un tratament și o îngrijire adecvate și accesibile, la medicamente esențiale de bună calitate. Există 12 tipuri de cancer care se dezvoltă în perioada copilăriei, leucemia și cancerul în zona creierului fiind considerate cele mai frecvente la copii. Marcarea anuală a acestei zile a antrenat alăturarea unor rețele globale și a unor instituții de seamă, între care SIOP (International Society of Pediatric Oncology), SIOP Europe (European Society of Pediatric Oncologists), UICC (Union for International Cancer Control), IARC (International Agency for Research on Cancer). Anul acesta, instituțiilor enumerate li se alătură și organizații precum ICPCN (International Childrens Palliative Care Network) și CLAN (Caring and Living Among Neighbours).

VA URMA