MATERIALE SELECȚIONATE PENTRI
JOI 5 MARTIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE; PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI (B)

Bună dimineața!
Clic pe imagine, se vor deschide articolele și le veți putea citi în întregime!

Decese

·         1534: A murit Antonio da Correggio, pictor italian (n. 1489). Antonio Allegri zis Correggio (n. august 1489, Correggio – d. 5 martie 1534 ibidem) a fost un pictor italian din perioada Renașterii, aparținând „școlii din Parma”. Picturile sale, realizate cu o tehnică iluzionistă, constituie o punte între operele lui Andrea Mantegna din Mantova și arta Barocului. Creația lui servește ca inspirație multor artiști, de la reprezentanții manierismului până la stilul rococo din secolul al XVIII-lea.
* 1588: Henri de Bourbon-Condé (29 decembrie 1552 – 5 martie 1588) a fost prinț francez de sânge și general huguenot ca și proeminentul său tată, Ludovic I de Bourbon.

Henri a fiul fiul cel mare a lui Ludovic de Bourbon-Condé și a primei soții a acestuia, Eléanor de Roucy de Roye. Din cei opt copii ai familiei doar el și fratele său François, Prinț de Conti au avut urmași. A fost verișor primar cu regele Henric al IV-lea al Franței.

S-a căsătorit de două ori, prima dată cu verișoara lui primară, Marie de Cleves. Mama ei era sora tatălui său. Marie a fost o mare frumusețe, și se presupune că regele Henric al III-lea al Franței a avut planuri de a rupe căsătoria lor, cu scopul de a se căsători el însuși cu ea, însă Marie a murit de complicații la naștere înainte de a putea face acest lucru. Cu Marie, Henri a avut un copil:

• Catherine (1574–1595), marchiză d'Isles

A doua oară, Henri s-a căsătorit cu Charlotte Catherine de La Tremoille(1568–1629), fiica lui Louis III de La Trémoille și nepoata lui Anne de Montmorency. Împreună au avut doi copii:

• Eleanor (1587–1619), căsătorită în 1606 cu Philip Willem, Prinț de Orania
• Henric II (1588–1646), Prinț de Condé

Henri I de Bourbon, prinț de Condé
Date personale
Născut	29 decembrie 1552 La Ferté-sous-Jouarre
Decedat	5 martie 1588 (35 de ani) Saint-Jean-d'Angély
Cauza decesului	omor
Părinți	Ludovic I de Bourbon Eléanor de Roucy de Roye
Frați și surori	François de Bourbon[*] Charles, Count of Soissons[*]
Căsătorit cu	Marie de Cleves Charlotte Catherine de La Tremoille
Copii	Catherine de Bourbon Éléonore de Bourbon Henric al II-lea, Prinț de Condé
Cetățenie	Franța
Religie	protestantism
Ocupație	politician personal militar[*]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Bourbon

* 1608: Sigismund Rákóczi (în maghiarăZsigmond Rákóczi) (n. 1544 – d. 1608) a fost principe al Transilvanieiîntre anii 1607-1608.

Sigismund Rákóczi
Principe al Transilvaniei
Sigismund Rákóczi de Felsővadász
Date personale
Născut	1544 (?)  Felsővadász, Transilvania
Decedat	5 martie 1608 (1 an)  Felsővadász, Principatul Transilvaniei (Partium)
Căsătorit cu	1) Alaghy Judit 2) Gerendi Anna 3)Thelegdy Borbála
Copii	Gheorghe Rákóczi I Erzsébet Rákóczi[*] Zsigmond Rákóczi[*] Pál Rákóczi[*]
Ocupație	politician
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Rákóczi[*]
Domnie
Domnie	11 februarie 1607 – 5 martie 1605
Predecesor	Ștefan Bocskai
Succesor	Gabriel Báthory Sigismund Rákóczi (1544-1608)

* 1622: Ranuccio I Farnese (28 martie 1569 – 5 martie 1622) a domnit ca Duce de Parma, Piacenza și Castro din 1592. Un adept al monarhiei absolute, în 1594 Ranuccio a centralizat administrarea Parmei și Piacenzei, revocând astfel marile prerogative ale nobililor. El este cel mai bine cunoscut pentru "Marea Justiție" din 1612, când a existat un număr mare de execuții ale nobililor suspectați de complot împotriva lui.^[1]

Soț al Margheritei Aldobrandini, nepoata Papei Clement al VIII-lea, Ranuccio, fiul unei infante portugheze, a fost considerat ca un potențial rege al Portugaliei când unchiul său regele Henric a murit fără să lase moștenitori. Tronul, totuși, a trecut lui Filip al II-lea al Spaniei, ale cărui trupe au ocupat prompt țara după decesul lui Henric I.

Moartea regelui Henric a declanșat lupta pentru tronul Portugaliei când Ranuccio avea 11 ani. Ca fiu al fiicei mari a Infantelui Eduard, al 4-lea Duce de Guimarães, singurul fiu al regelui Manuel I, Ranuccio era, conform obiceiului feudal, primul moștenitor al tronului Portugaliei. Cu toate acestea, tatăl său a fost un aliat și chiar un supus al regelui spaniol, un alt pretendent, așa că drepturile lui Ranuccio nu au fost revendicate puternic. În schimb, sora mai mică a mamei lui Ranuccio, Caterina, Ducesă de Braganza, a pretins puternic tronul însă a eșuat în încercarea sa.

Sub conducerea lui Ranuccio I, ducatul a anexat teritoriile Colorno, Sala Baganza și Montechiarugolo. El a început o reînnoire culturală în orașul Parma, a sprijinit artele și a construit Teatrul Farnese cu 4.500 de scaune. Numeroase îmbunătățiri și monumente în Parma au fost construite la porunca lui Ranuccio I, inclusiv o revitalizare a Universității din Parma și extinderea finală a zidurilor orașului. Construcția Palazzo della Pilotta, palatul de la curte a familiei Farnese, a fost finalizată în 1620.

Ranuccio a fost succeedat de fiul său Odoardo, inițial sub regența fratelui său, Odoardo Farnese.

La 7 mai 1600, Ranuccio s-a căsătorit cu Donna Margarita Aldobrandini, fiica lui Don Giovanni Francesco Aldobrandini, Prinț de Carpineto și a soției acestuia, Donna Olimpia Aldobrandini, Prințesă Campinelli. Cuplul a avut nouă copii:

• Alessandro Francesco Maria Farnese (8 august 1602), a murit la naștere
• Maria Farnese (5 septembrie 1603), a murit la naștere
• Alessandro Farnese (5 septembrie 1610), a murit la naștere
• Odoardo Farnese, Duce de Parma (28 aprilie 1612 – 11 septembrie 1646), căsătorit cu Margherita de' Medici; a avut copii
• Onorato Farnese (7 iulie 1613 – 28 februarie 1614), a murit în copilărie
• Maria Caterina Farnese (18 februarie 1615 – 25 iulie 1646), căsătorită cu Francesco I d'Este, Duce de Modena; a avut copii
• Maria Farnese (29 aprilie 1618), a murit la naștere
• Vittoria Farnese (29 aprilie 1618 – 10 august 1649), căsătorită cu Francesco I d'Este, Duce de Modena; a avut copii
• Francesco Maria Farnese (19 august 1620 – 13 iulie 1647), Cardinal

Ranuccio I
Date personale
Născut	28 martie 1569 Parma, Parma
Decedat	5 martie 1622 (52 de ani) Parma, Parma
Înmormântat	Sanctuary of Santa Maria della Steccata[*]
Părinți	Alessandro Farnese, Duce de Parma Infanta Maria of Guimarães[*]
Frați și surori	Margherita Farnese[*] Odoardo Farnese[*]
Căsătorit cu	Margherita Aldobrandini
Copii	Prințul Ottavio Maria, Ducesă de Modena și Reggio Odoardo, Duce de Parma Vittoria, Ducesă de Modena Cardinalul Francesco Maria
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	Regent
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Farnese
Duce de Parma
Domnie	3 decembrie 1592 – 5 martie 1622
Predecesor	Alessandro
Succesor	Odoardo

·         1815: Franz Mesmer, inovator austriac al terapiei prin hipnoză (n. 1734)

·         1827: Pierre-Simon, Marchiz de Laplace (n. 23 martie 1749, Beaumont-en-Auge - d. 5 martie 1827, Paris) a fost un matematician, astronom și fizician francez, celebru prin ipoteza sa cosmogonică Kant-Laplace, conform căreia Sistemul Solar s-a născut dintr-o nebuloasă în mișcare. A formulat ecuația Laplace și a pus la punct transformata Laplace, care apare în multe ramuri ale fizicii matematice, un domeniu în al cărui dezvoltare a jucat un rol esențial. Operatorul Laplace, utilizat pe scară largă în ecuațiile cu derivate parțiale, este, de asemenea, numit după el.

Este cunoscut ca unul dintre cei mai mari oameni de știință din toate timpurile, denumit uneori „Newton al Franței”.^[3]

A fost conte al Primului Imperiu Francez (din 1806) și marchiz din 1817, după restaurația Bourbonilor.

Pierre-Simon Laplace s-a născut la Beaumont-en-Auge (Normandia), pe 23 martie 1749. Era fiul unui mic fermier, Pierre Laplace, mama sa numindu-se Marie-Anne Sochon. Pierre Laplace se ocupa, de asemenea, cu comercializarea cidrului și ajunsese „sindic” al orășelului Beaumont-en-Auge.

După ce a urmat cursurile primare ale școlii din localitatea sa natală, Pierre-Simon Laplace a fost trimis să-și continue studiile la o mănăstirebenedictină, tatăl său intenționând să-l facă să intre în clerul catolic. În acest scop, la vârsta de șaisprezece ani, a fost trimis la Universitatea din Caen, pentru a studia teologia.^[4]

După ce a absolvit cursurile Universității din Caen, Laplace a avut șansa să îl cunoască personal pe D'Alembert, care l-a încurajat să persevereze în studierea matematicilor și i-a dat o scrisoare de recommandare, grație căreia a obținut un post de profesor de matematică la Școala Militară din Paris (înființată în 1750 de către regele Ludovic al XV-lea), post care îi permitea să-și continue studiile personale în timpul liber.

Încrezător în capacitățile sale, Laplace se dedică cercetării și timp de șaptesprezece ani, între 1771 și 1787, realizează cea mai mare parte din contribuțiile sale în astronomie. Publică, de asemenea, numeroase articole și memorii științifice referitoare la calculul integral, ecuații diferențiale și ecuații cu derivate parțiale.

Printre alții, Laplace l-a impresionat foarte mult pe Marchizul de Condorcet. După ce acesta a devenit secretarul permanent al Academiei Franceze de Științe, Laplace a fost ales membru asociat al acestei academii, la vârsta de 24 de ani (31 martie 1773). În 1785 a devenit membru titular al Academiei Franceze de Științe, la catedra de mecanică.

Laplace s-a căsătorit cu Marie-Charlotte de Courty de Romanges; cuplul a avut doi copii: o fată, Sophie, și un băiat, Charles-Émile (născut în 1789).^[5] Multe documente originale legate de viața lui Laplace s-au pierdut, astfel încât golurile biografice au fost uneori completate de mituri. Unele documente au ars în incendiul care a cuprins castelul unuia dintre urmașii săi, iar altele au căzut pradă flăcărilor în timpul bombardării orașului Caen de către Aliați în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Spre deosebire de prietenul său Antoine Lavoisier, Laplace nu a avut de suferit din cauza Revoluției franceze. În timpul acesteia, el a contribuit la introducerea sistemului metric și la organizarea prestigioaselor instituții de învățământ „École polytechnique” și „École normale supérieure”.

În 1795 a fost ales ca membru al nou-creatului Institut Francez (l'Institut de France), la catedra de matematică, institut al cărui președinte devine în 1812. În 1816 Laplace a fost ales membru titular al Academiei Franceze. În 1821, odată cu fondarea „Societății Geografice” (Société de Géographie), devine și primul președinte al acesteia. Laplace a fost, de asemenea, membru al principalelor academii științifice din Europa acelor timpuri.

În 1806, Napoleon l-a investit cu titlul de conte al Primului Imperiu Francez. După restaurația Bourbonilor a devenit marchiz(din 1817).

Pierre-Simon Laplace a murit pe 5 martie 1827, în locuința sa de la Arcueil, din apropierea Parisului, cu doar câteva zile înainte de a împlini vârsta de 78 de ani.

Spre deosebire de alți matematicieni, Laplace nu considera că matematica ar avea un statut special față de alte științe, ci o vedea doar ca pe un instrument util pentru cercetarea științifică și pentru rezolvarea problemelor practice. De exemplu, Laplace considera analiza matematică ca un instrument pentru abordarea problemelor din fizică, fiind în același timp extrem de talentat pentru a inventa conceptele necesare atingerii acestor obiective.

Laplace credea cu tărie în determinismul cauzal, așa cum se exprima în următorul citat din introducerea la eseul său din 1814 „Essai philosophique sur les probabilités”:

„Putem vedea starea actuală a universului ca efect al trecutului său și cauză a viitorului său. O minte care, la un moment dat. ar cunoaște toate forțele care pun natura în mișcare și toate pozițiile în care se află elementele din care este compusă natura, minte care ar avea capacitatea să analizeze toate aceste date, ar putea îngloba într-o formulă unică toate mișcările din univers, de la cele ale marilor corpuri și până la cele ale celor mai mici atomi; pentru o astfel de minte nimic nu ar fi incert, iar viitorul, la fel ca și trecutul, ar fi prezent în fața ochilor săi”

—Pierre-Simon de Laplace, Essai philosophique sur les probabilités^[11]

Acest concept determinist este adesea menționat ca „demonul lui Laplace” (în același sens ca „demonul lui Maxwell”), dar această descriere a unei minți ipotetice atotcuprinzătoare nu provine de la Laplace, ci de la biografii săi. Laplace se vedea pe el însuși ca un om de știință care spera în progresul omenirii printr-o mai bună înțelegere științifică a lumii. Conceptul „demonului lui Laplace”, cu privire la posibilitatea de a se ajunge prin calcul la previziuni de încredere în domenii complexe, nu a fost pus la îndoială decât odată cu lucrările lui Henri Poincaré referitoare la teoria haosului.^[12]

Laplace este cunoscut ca fiind un ateu convins. Referitor la ateismul lui, este celebră anecdota în care el l-a coborît pe Dumnezeu la nivel de ipoteză:

Venind în audiență la Napoleon, pentru a-i aduce ca omagiu un exemplar al cărții sale recent apărute Exposition du système du monde, Laplace a fost întrebat de către împărat: „ M. Laplace, mi s-a spus că ați scris această lucrare voluminoasă despre sistemul Universului, fără a menționa niciodată pe Creatorul său”. Laplace, deși avea un comportament diplomatic în relațiile cu curtea imperială, a răspuns brusc și direct: „Sire, această ipoteză nu era necesară!”. Napoleon, foarte amuzat, i-a relatat acest răspuns lui Lagrange, care a exclamat: „Ah! c’est une belle hypothèse; elle explique beaucoup de choses!” („Ah! este o ipoteză frumoasă; ea ar explica multe lucruri”).

Pierre-Simon de Laplace
Pierre-Simon de Laplace
Date personale
Născut	23 martie 1749[3][4][5][6][7][8][9][10][11]  Beaumont-en-Auge, Regatul Franței[12]
Decedat	5 martie 1827 (77 de ani)[3][4][6][7][8][10][11]  Paris, Republica Franceză
Înmormântat	Cimitirul Montparnasse
Căsătorit cu	Marie Anne Charlotte de Courty de Romange[*] (din 15 martie 1788)
Număr de copii	2
Copii	Charles Émile de Laplace[*]
Cetățenie	Franța
Religie	agnosticism
Ocupație	matematician astronom fizician politician filozof profesor universitar fizician teoretician[*] statistician
Activitate
Rezidență	Normandia de Jos Arcueil
Domeniu	Mecanică cerească Teoria probabilităților analiză matematică matematică mecanică astronomie
Instituție	École normale[*] Bureau des Longitudes[*] Institut de France
Alma Mater	Universitatea din Caen Q2983840[*]
Organizații	Societatea Regală din Londra Société Philomathique de Paris[*] Academia Franceză Academia Regală Suedeză de Științe Academia Franceză de Științe Academia Americană de Arte și Științe[*] Academia de Științe din Berlin Academia Rusă de Științe Academia Regală Neerlandeză de Arte și Științe Société de Géographie[*] Accademia Nazionale delle Scienze detta dei XL[*] Bavarian Academy of Sciences and Humanities[*] Academia de Științe din Torino[*]
Conducător de doctorat	Jean le Rond d'Alembert[1]
Doctoranzi	Siméon Denis Poisson[2] Mihail Ostrogradski
Cunoscut pentru	Ecuația Laplace, Transformata Laplace, Operatorul laplacian, Teorema lui Laplace
Societăți	Academia Franceză, Academia Franceză de Științe
Premii	Legiunea de Onoare în grad de Mare Cruce[*] (22 mai 1825) Legiunea de Onoare în grad de Mare Ofițer[*] (14 iunie 1804) Legiunea de Onoare în grad de cavaler[*] (2 octombrie 1803) Grand Cross of the Order of the Reunion[*] (3 aprilie 1813) Membru al Societății Regale[*] Societatea Regală din Londra Membru al Academiei Americane de Arte și Științe[*]

·         1827: Alessandro Volta (n.18 februarie 1745, Como, Ducatul Milanului, astăzi în Italia - d. 5 martie 1827, Camnago lângă Como, Lombardia-Veneția), fizician italian, a inventat pila electrică, iar numele său a fost dat unității de tensiune electrică (volt).

Alessandro Volta s-a născut în orașul italian Como, într-o familie nobilă. A studiat în școlile publice din orașul său, intrând apoi, în 1758, la colegiul iezuit. De la vârsta de 14 ani începe să fie atras de știință și refuză să urmeze cariera bisericească, o tradiție în familia sa. În anul 1769 publică prima sa lucrare despre electricitate (un subiect științific "la modă" în vremea sa) - De vi attractiva ignis electrici - care atrage atenția asupra sa și îl ajută să obțină postul de profesor de fizică la liceul din Como, unde a activat între anii 1774-1779.

În paralel cu activitatea de profesor, Volta își continuă studiile și experimentele, devenind cunoscut în domeniu, iar în anul 1779 obține numirea în funcția de profesor la Universitatea din Pavia, unde își continuă munca în domeniul electricității și face o serie de invenții revoluționare, care îi aduc importante distincții, printre care medalia Copley (1791) a Royal Society din Londra al cărui membru era, Legiunea de onoare și altele.

În anul 1801 Napoleon îl invită la Paris și îi acordă statutul de membru al Institut de France și îl numește conte, iar mai târziu senator al Lombardiei, în 1810. Cea mai mare onoare a primit-o din partea comunității oamenilor de știință, care, în cinstea lui, au numit unitatea de măsură pentru forța electromotoare și potențial electric – "volt".

Contribuția sa în domeniul fizicii și al electricității în special a fost deosebit de importantă, fiind punctul de plecare pentru numeroase cercetări și descoperiri ulterioare. A făcut cercetări și în domeniile chimiei (în 1778 a fost primul savant care a izolat metanul, principalul constituent al gazului natural), meteorologiei (a inventat electrometrul, instrument de măsurare a electricității atmosferice).

• electroforul (un instrument pentru acumularea de electricitate statică – care stă la baza condensatoarelor utilizate și astăzi) (1774)
• electroscopul (un instrument care permite evidențierea diferențelor de potențial) (1779)
• prima baterie electrică din istorie, așa-numita "pilă voltaică" - "strămoșul" bateriilor electrice, ce permitea transformarea energiei chimice în energie electrică. (1800)

* 1864: Hermann, Prinț de Wied (germană Wilhelm Hermann Karl Fürst von Wied; 22 mai 1814 – 5 martie 1864) a fost nobil german, fiul cel mare al lui Johann August Karl, Prinț de Wied. A fost tatăl reginei Elisabeta a României.

Hermann a fost al doilea copil și primul fiu al Prințului Johann August Karl de Wied (1779–1836) și al Prințesei Sophie Auguste de Solms-Braunfels (1796–1855).

La 20 iunie 1842 Hermann s-a căsătorit la Biebrich cu Prințesa Marie de Nassau (1825–1902), fiica Ducelui Wilhelm de Nassau și a primei lui soții, Prințesa Louise de Saxa-Hildburghausen.

Cuplul a avut trei copii:

• Prințesa Elisabeta de Wied (29 decembrie 1843 – 3 martie 1916); s-a căsătorit cu Carol I al României.
• Wilhelm, Prinț de Wied (22 august 1845 – 22 octombrie 1907); s-a căsătorit cu Prințesa Marie a Țărilor de Jos, au avut copii.
• Prințul Otto de Wied (22 noiembrie 1850 – 18 februarie 1862)

Jump to navigationJump to search

Hermann
Prinț de Wied
Date personale
Nume la naștere	Wilhelm Hermann Karl
Născut	22 mai 1814 Neuwied, Ducatul Nassau
Decedat	5 martie 1864 (49 de ani) Neuwied, Ducatul Nassau
Părinți	Johann August Karl[*]
Căsătorit cu	Prințesa Marie de Nassau
Copii	Elisabeta, regină a României Wilhelm, Prinț de Wied Prințul Otto
Cetățenie	Germania
Ocupație	aristocrat[*] politician
Activitate
Apartenență nobiliară
Titluri	Cneaz
Familie nobiliară	Casa de Wied-Neuwied
Member of the Prussian House of Lords[*]

·        

























































* 1893 – A încetat din viaţă Hippolyte Adolphe Taine, istoric, estetician, filosof şi critic literar francez; S-a nascut la  21 aprilie 1828 la Vouziers, departamentul Ardennes,Franta. Si-a susținut teza de doctorat despre fabulele lui La Fontaine si a publicat în 1855 prima sa lucrare de amploare ‘,’Călătorie în Muntii Pirenei (Voyage aux Pyrénées).  A scris numeroase articole in domeniul filozofiei, literaturii și istoriei pentru cele mai importante reviste științifice din Franța. Angajându-se ca profesor la Nevers si Poitiers, are o performanță nesatisfăcătoare și este transferat, la Besancon. În aceste condiții, cere să i se acorde un concediu neplătit și, în  1863 publică ‘’Istoria literaturii engleze (Histoire de la littérature anglaise) în 5 volume. Succesul imens al acestei lucrări îi permite să se întrețină din scrierile sale. În plus, a fost numit profesor la Scoala Nationala Superioara  de Arte Frumoase  și la Școala Specială Militară de la Saint-Cyr . În  1871 este invitat să predea la Oxford. În  1878 a fost ales membru al Academiei Franceze.

·         1925: A murit Gheorghe Munteanu Murgoci, geolog, mineralog român (n. 20 iulie 1872, Vadeni, Braila). Gheorghe Munteanu Murgoci (n. 20 iulie 1872, Vădeni, Brăila – d. 5 martie 1925) a fost un geolog, mineralog și pedolog român, care împreună cu Nicolae Iorga și Vasile Pârvan și a înscris numele printre fondatorii „Institutului de Studii Sud Est Europene” din București. A fost membru corespondent al Academiei Române. În 1903, Gheorghe Munteanu Murgoci devine primul docent universitar din România în mineralogie, în lucrarea sa tratând problema chihlimbarului românesc. Face călătorii de studiu în Anglia, America, Rusia și California. Din 1908 activează ca profesor de mineralogie și geologie la „Școala națională de poduri și șosele ” din București, iar când aceasta se transformă în „Școala Politehnică” îi este încredințată catreda de mineralogie (1920). Din 1923, este președinte al Comisiei Internaționale de Cartografie a Solului. Creația sa științifică cuprinde pe de o parte studiile sale de geologie-mineralogie-petrografie, iar pe de altă parte studiile sale asupra solurilor din România. A realizat studii asupra Dobrogei, Carpaților Meridionali, Masivului Parâng, Munților Lotrului. A descoperit lotritul – înscriind în geologie un nou mineral. În legatură cu studiile sale petrografice, mineralogice și tectonice, mare importanță o prezintă cercetările sale privind bogațiile subsolului romanesc, fiind cel dintâi care a precizat condițiile de zăcământ ale petrolului din Oltenia. Gheorghe M. Murgoci a fost întemeietorul școlii românești de pedologie, în 1909 prezentând prima schița de hartă agrogeologică a țării la scara 1: 2500000, unde repartiția principalelor tipuri de sol apare cu o deosebită claritate. A descoperit noi minerale și zăcăminte de substanțe minerale utile și a elaborat teorii intrate în patrimoniul științei mondiale. În anul 1913, într-o sedință a “Asociației Sportive” (Federația Societăților Sportive din România – FSSR), profesorul Gheorghe M. Murgoci a făcut prima comunicare asupra cercetășiei. Împreună cu un grup de profesori, ofițeri, ziariști, oameni de litere și politicieni a ajutat la pornirea mișcării de cercetași din România și la dezvoltarea organizației Cercetașii României. Impreună cu Nicolae Iorga și Vasile Pârvan și a înscris numele printre fondatorii „Institutului de Studii Sud Est Europene” din București. A fost membru corespondent al Academiei Române.

* 1929: David Dunbar Buick (17 septembrie 1854 – 5 martie 1929) a fost un american de origine scoțiană, cel mai bine cunoscut pentru fondarea Buick Motor Company. S-a născut în Arbroath, Angus, Scoția și s-a mutat împreună cu familia la doi ani în Detroit, Michigan.

A abandonat școala în 1869 și a lucrat pentru o companie care făcea bunuri sanitare.^[1] Atunci când compania avea probleme el și un partener au preluat conducerea. În acest timp Buick a început să își demonstreze calitatea de inventator, producând multe inovații, inclusiv o stropitoare de gazon și o metodă de a acoperi fonta permanent cu email vitros, care a permis producția de căzi albe. Deși căzile din fontă sunt mai puțin frecvente în zilele noastre, metoda este încă folosită pentru emailarea lor. Cu inventivitatea lui Buick și cu buna gestionare a afacerii făcută de partenerul său compania a devenit de succes.

În timpul anilor 1890, Buick a dezvoltat un interes în motoarele cu ardere internă și a început să experimenteze cu ele. A început să petreacă puțin timp la afacerea cu instalații sanitare, iar partenerul său de afaceri a devenit nerăbdător cu el. Parteneriatul a fost dizolvat, iar compania a fost vândută.

Buick avea acum timp și capital pentru a lucra la motoare tot timpul, astfel a fondat compania Buick Auto-Vim and Power Company în 1899 pentru a face acest lucru. Scopul declarat al companiei a fost de a face motoare pentru piață și pentru uz agricol. Buick a făcut foarte repede un automobil complet, mai degrabă decât doar un motor. El de asemenea s-a concentrat pe cercetare și dezvoltare în detrimentul fabricației și vânzării. Și-a consumat tot capitalul până la începutul anului 1902 fără a genera orice venituri semnificativ, altele decât un singur automobil.

La începutul anului 1902, a înființat o altă companie, Buick Manufacturing Company, cu două obiective. Primul de a vinde motoare altor companii și cel de-al doilea producerea și comercializarea de mașini proprii. Încă o dată problemele de fabricație și dezvoltare au determinat ca până la finalul anului 1902, Buick să rămână fără bani și doar o singură mașină pentru a demonstra munca sa. Concentrarea pe dezvoltare a produs revoluționarul motor cu supapa de evacuare în cap. Această metodă de construire a motorului produce un motor mai puternic decât motorul rival cu supape laterale pe care toți constructorii îl foloseau la vremea aceea. Motorul cu supapa de evacuare în cap a fost folosit de mai toți producătorii de autovehicule.

* 1933: Anastasia Golovina (născută Nicolau, 17 octombrie 1850, Chișinău, Moldova – d. 5 martie 1933, Varna, Bulgaria) a fost prima femeie medic din Bulgaria.

·         1938 - A murit Gabriele d’Annunzio, poet, romancier şi dramaturg italian (romanele: “Inocentul”, “Triumful morţii”) (n.12.03.1863).

·         1939: Moses Gaster (n. 17 septembrie 1856,^[1] București, Țara Românească^[2] – d. 5 martie 1939,^[2][3][1] Abingdon-on-Thames, Regatul Unit^[2]) a fost un rabin, filolog, istoric literar, publicist și folclorist român-evreu de rit sefard, erudit în domeniul limbii și culturii române și al studiilor iudaice, luptător pentru emanciparea evreilor din România și un important conducător sionist. La scurt timp după ce a fost ales membru în societatea Ateneul Român în 1885 a fost expulzat din România, din ordinul guvernului liberal al lui Ion Brătianuși s-a stabilit în Regatul Unit, unde a deținut funcția de șef rabin (haham) al evreilor sefarzi.

În anul 1929 a fost ales Membru de Onoare al Academiei Române.

Rabinul Dr. Moses Gaster s-a născut la data de 17 septembrie 1856 în București - Țara Românească (la vremea respectivă sub administrație otomană, condusă de caimacamul Todiriță Balș), într-o notorie familie evreiască sefardă, bunicul său fiind unul din conducătorii comunității și fondator de sinagogă, iar tatăl său - consul al Olandei la București și susținător al ideilor mișcării de culturalizare modernă în rândurile evreilor, Haskala. Familiei Gaster nu i s-a acordat cetățenia română în conformitate cu articolul 7 din constituția lui Cuza care stipula că numai creștinii aveau dreptul să obțină cetățenia română.

Moses Gaster a urmat gimnaziul și liceul în celebre școli bucureștene. A avut ca profesori particulari pentru limba ebraică și studii biblice pe prof. Korn și pe renumitul orientalist evreu francez Joseph Halévy, care în afară de ebraică, i-a predat limba turcă și l-a introdus în noțiunile semitologiei.

În anul 1876 și-a început studiile la Seminarul Teologic Evreiesc de la Breslau, instituție inspirată de ideologia științelor iudaice (germană Wissenschaft des Judentums) a celei de-a doua generații de maskilim (iluminiștii evrei) și a curentului cunoscut mai târziu ca iudaism conservativ, unde i-a avut ca profesori pe Heinrich (Tzvi Hirsch) Graetz, Zacharia Frankel și David Rosin. În paralel, a învățat și la universitățile din Breslau și Leipzig, acordând o deosebită atenție studiului lingvisticii, studiilor biblice, limbilor orientale și romanice. În anul 1877, sub îndrumarea renumitului romanist Gustav Gröber a obținut diploma de doctor a Universității din Halle, cu o teză de lingvistică romanică - despre fonetica istorică a limbii române.

În anul 1881 a fost învestit ca rabin din partea Seminarului teologic din Breslau.

În anul 1878, la inițiativa profesorului Graetz, Gaster s-a alăturat Comitetului român de la Berlin, întrunit în urma războiului ruso-turc, care a încercat să lege recunoașterea independenței României de acordarea de cetățenie și de drepturi civile depline minorităților necreștine. Încă în anii studenției la Breslau Gaster a colaborat cu articole în domeniul filologiei românești la revistele Junimea și Columna lui Traian a lui Hașdeu.

Întors în România de la studii, mai întâi în 1878, apoi din nou în anul 1881, Gaster a început să se dedice studiului literaturii vechi și literaturii populare române, a ținut prelegeri de mitologie comparată la Universitatea din București și a colaborat la importante publicații culturale ale vremii. A luat parte la ședințe ale cercului „Junimea” stabilind relații amicale cu Titu Maiorescu, Mihai Eminescu și alții. De asemenea, a fost un bun prieten și colaborator al filologului Lazăr Șăineanu.

Casa lui din strada Sticlari din București a devenit un loc de întâlnire pentru numeroși intelectuali din elita română - Constantin Mille, Alexandru Odobescu, Alexandru Macedonski, Hașdeu, Grigore Tocilescu, Maiorescu, Eminescu - și româno-evreiască - Ronetti-Roman, Adolphe Stern, Lazar Edeleanu și alții.

În afară de activitatea sa pentru acordarea drepturilor cetățenești evreilor români în spiritul Tratatului de la Berlin, a fost unul dintre fondatorii organizației locale a Hovevei Țion („Comitetul Central pentru facilitarea emigrației evreiești” în Palestina, cu sediul la Galați). În anul 1882 s-a numărat, în această calitate, printre organizatorii celei de a doua așezări de evrei români în Palestina (Eretz Israel), cea de la Samarin, azi Zikhron Ya'aqov.

După ce în 1885 Gaster a fost ales membru în societatea Ateneul Român, la scurt timp după aceasta, a fost expulzat din România, din ordinul guvernului liberal al lui Ion Brătianu, ca urmare a protestelor sale față de măsurile legislative restrictive împotriva evreilor și a propagandei antisemite.

Stabilindu-se la Londra, după o scurtă ședere la Viena, Gaster a ținut la Oxford ciclul de conferințe Ilchester despre literatura slavonă. În anul 1887 a fost numit rabin (Haham) al Comunității Sefarde. În perioada 1890 - 1896 a fost rectorul Colegiului evreiesc „Judith Lady Montefiore” de la Ramsgate, pe care a încercat să-l transforme după modelul Seminarului de la Breslau.

A deținut importante funcții academice ca președinte al Societății de Folclor (Folklore Society), președinte al Societății Istorice Evreiești (Jewish Historical Society), vicepreședinte al Societății Regale Asiatice (Royal Asiatic Society) și membru al multor altor societăți științifice. Rabinul Gaster a fost membru activ al Hovevey Tzion și al Anglo-Jewish Association. A aderat la mișcarea sionistă politică încă de la începuturile ei și a fost vicepreședinte al celui de al doilea, al treilea, al patrulea și al șaptelea Congres Sionist. Gaster a fost fondatorul și președintele Federației Sioniste Engleze (English Zionist Federation).

Adept al sionismului cultural și neadmițând un compromis teritorialist (crearea unei entități prestatale naționale sau autonome evreiești în alte teritorii decât Palestina), Gaster s-a implicat în negocierile cu autoritățile britanice privind soarta căminului evreiesc din Palestina. Prima versiune a Declarației Balfour s-a redactat la reședința sa londoneză, la 7 februarie 1917, în prezența lui Chaim Weizmann, Nahum Sokolov, James de Rothschild, Mark Sykes și Herbert Samuel

* 1941: Marele Duce Dimitri Pavlovici al Rusiei (Дмитрий Павлович Романов) (18 septembrie 1891 - 5 martie 1941) a fost un prinț rus, unul dintre puținii Romanov care au scăpat de crimele bolșevicilor după Revoluția Rusă. El este cunoscut pentru a fi implicat în uciderea țăranului mistic și vindecător Grigori Rasputin, care își folosea puterile pentru a influența deciziile țarului Nicolae al II-lea.

Marele Duce Dimitri Pavlovici al Rusiei, 1905.

Mare Duce Dimitri Pavlovici s-a născut la Ilinskoe, în apropiere de Moscova, ca al doilea copil și singurul fiu al Marelui Duce Paul Alexandrovici și nepot al Țarului Alexandru al II-lea al Rusiei. A fost văr primar cu Țarul Nicolae al II-lea al Rusiei. Mama lui Dimitri Pavlovici, Alexandra Georgievna a Rusiei, a fost fiica regelui George I al Greciei și a reginei Olga Constantinovna a Rusiei. De asemenea, a fost văr primar cu Prințul Filip, Duce de Edinburgh (soțul reginei Elisabeta a II-a a Regatului Unit).

Dmitri și sora sa, Maria, au fost crescuți în mare parte de unchiul și mătușa lor, Marele Duce Serghei Alexandrovici al Rusiei și Elisabeta, care era și sora mai mare a Țarinei Alexandra.

Mama sa, Alexandra, era însărcinată în șapte luni cu el când, în timpul unei ieșiri cu prietenii, a sărit într-o barcă care s-a răsturnat. A doua zi, a intrat într-un travaliu violent; Dmitri s-a născut la câteva ore după accident. Alexandra a intrat în comă și nu și-a mai revenit. Deși medicii îi dădeau mici șanse de supraviețuire prematurului Dmitri, el a trăit, cu ajutorul Marelui Duce Serghei, care i-a făcut lui Dmitri băile prescrise de medici, l-a învelit în vată și l-a pus într-un leagăn umplut cu sticle de apă fierbinte pentru a-i menține temperatura potrivită. "Mă bucur de creșterea lui Dmitri" scria Serghei în jurnalul său.^[1]

În 1905, Serghei, pe atunci guvernator-general al Moscovei, a fost asasinat de socialiști în timpul Revoluției din 1905. Bombardierul s-a abținut de la un atac mai devreme deoarece a văzut că în trăsură mai erau și Marea Ducesă Elisabeta, Maria în vârstă de cincisprezece ani și fratele ei mai mic Dmitri și nu a vrut să ucidă femei și copii.^[2] Câteva zile mai târziu, al doilea atac a avut succes. După acest incident, tânărul Dmitri a fost trimis să locuiască cu Țarul și familia sa. La un moment dat, chiar au existat speculații că ar putea fi făcut moștenitor în locul țareviciului hemofilic, prin căsătoria cu fiica cea mare a Țarului, Olga.

Dmitri Pavlovici s-a alăturat ca ofițer unui regiment de gardieni. Avea reputația unui foarte bun călăreț și a participat la Olimpiada de la Stockholm din 1912, unde a ieșit pe locul șapte. Înainte de Primul Război Mondial, el a avut inițiativa unei competiții naționale de sporturi, începutul a ceea ce va deveni în era sovietică Spartakiad.

De-a lungul vieții sale, Dmitri Pavlovici a fost cunoscut ca un mare afemeiat. Printre iubitele sale au fost: balerina și actrița de film rusă Vera Karalli^[3] și Pauline Fairfax Potter, scriitoare și designer de modă american. De asemenea, Ducesa de Marlborough, care era separată și mai târziu a divorțat de Ducele de Marlborough. Relațiile sale cele mai notabile au fost cu Natalia, Prințesă Brassova, soția morganatică a vărului său Mihail și la începutul anilor 1920 cu Coco Chanel.

În noapte de 16 spre 17 decembrie 1916, Mare Duce Dimitri Pavlovici a participat la asasinarea lui Rasputin. Doctorul Lazovert, care a furnizat cianura, locotenentul Soukhotine, deputatul Dumei Pourichkevitci și prințul Felix Iusupov care era căsătorit cu nepoata Țarului, au fost complici la asasinarea starețului. Ca rezultat direct al implicării în asasinat, Dmitri a fost trimis pe frontul persan, lucru care în cele din urmă i-a salvat viața; cele mai multe din rudele sale au fost executate de bolșevici, inclusiv tatăl său, mătușa sa Elisabeta și fratele său vitreg Vladimir Paley. Dmitri a scăpat cu ajutorul britanicilor via Teheran și Bombay spre Londra.

Marele Duce Dmitri Pavlovici Romanov cu soția sa Audrey Emery în anii 1920.

Sora lui Dmitri Pavlovici, Maria, ca mulți aristocrați ruși în exil, a găsit o nișă pentru ea în industria modei din Paris. A înființat o firmă numită "Kitmir" specializată în broderie și șirag de mărgele și paiete și a lucrat mult pentru Chanel. În acest fel Dmitri a cunocut-o pe Coco Chanel care era cu 11 ani mai mare decât el și cu care a avut o relație de scurtă durată în 1921. Prin contactele Mariei și a lui Dmitri, Chanel a întâlnit parfumieri în Grasse care în final a dus la crearea faimosului parfum Chanel No.5.

Dmitri s-a căsătorit cu o moștenitoare americană, Audrey Emery, în 1927 obținând pentru ea titlul nesubstanțial de Prințesa Romanovskaia-Ilyinskaia de la vărul său Kiril. Cei doi au avut un fiu, Paul Romanovski-Ilyinski care mai târziu a devenit primar al Palm Beach, Florida. Dmitri și Audrey au divorțat în 1938.

De asemenea, în timpul anilor 1930, Dmitri fost implicat în gruparea fascistă "Tânărul rus" (rusă Союз Младороссов), mișcare în jurul lui Alexander Kazembek, care mai târziu a fost descoperit să fi fost un posibil agent provocator sovietic - o afacere complet dezonorantă.

În pofida interesului său pentru atletism, sănătatea lui Dmitri Pavlovici a fost întotdeauna oarecum fragilă, iar în 1930 tuberculoza sa cronică a devenit acută și a necesitat internarea într-un sanatoriu din Davos, Elveția, unde a murit în 1941 în urma unei uremii urmate de complicații. Au existat zvonuri că a fost prins de bolșevici însă curând acestea s-au stins în haosul celui de-Al Doilea Război Mondial.

După război, Dmitri a fost reînhumat în capela palatului de pe insula Mainau din sudul Germaniei, ca o favoare acordată surorii lui Maria, proprietarul fiind fiul Mariei, Prințul Lennart.

Marele Duce Dimitri Pavlovici al Rusiei
Date personale
Nume la naștere	Dmitri Pavlovici Romanov
Născut	18 septembrie 1891 Ilyinsky, Rusia
Decedat	5 martie 1941 (49 de ani) Ekaterinburg, Rusia
Înmormântat	Davos, Graubünden, Elveția
Cauza decesului	cauze naturale[*] (tuberculoză)
Părinți	Marele Duce Paul Alexandrovici al Rusiei[1] Alexandra Georgievna a Greciei[1]
Frați și surori	Vladimir Paley[*] Irina Paley[*] Marea Ducesă Maria Pavlovna a Rusiei Natalia Pavlovna Paley[*]
Căsătorit cu	Audrey Emery[*]
Copii	Paul Ilyinsky[*][1]
Cetățenie	Imperiul Rus  Elveția
Religie	Biserica Ortodoxă Rusă
Ocupație	Călăreț politician ofițer
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa Holstein-Gottorp-Romanov

·         1944 – A încetat din viaţă  în lagărul nazist de la Drancy poetul  şi pictorul Max Jacob, unul dintre iniţiatorii cubismului şi suprarealismului în arta franceză a secolului XX.; (n.12 iulie 1876). Max Jacob (n. 12 iulie 1876 – d. 5 martie 1944) a fost un scriitor, pictor și critic de artă evreu-francez. A fost unul dintre inițiatorii cubismului și suprarealismului. Opera sa lirică reflectă o mare varietate a atitudinilor lirice, uneori de bizară contrarietate, în care converg burlescul, fantezia populară și ironia sarcastică, scepticismul, efuziunea sentimentală și cultivarea iraționalului la modul suprarealist. Ca evreu, pe 1-3 martie 1944 este arestat de naziștii francezi și deținut la Vilodromul de iarnă din Paris, de unde, împreună cu toți evreii parisului, a fost transportat la Drancy, pentru a fi urcat în trenul care urma să-l ducă la Lagărul de rxterminare, Auschwitz dar soarta i-a fost să-si fârșească zilele la vârsta de 67 de ani, pe 5 martie 1944 ca prizonier, pe drum, în urma unei pneumonii.

·         1953 - A murit Iuliu Maniu, preşedinte al Partidului Naţional Român, apoi al Partidului Naţional Ţărănesc, prim-ministru în mai multe rînduri, opozant al regimului comunist. După un proces înscenat, acuzat de complot împotriva statului, Iuliu Maniu este condamnat şi întemniţat la Sighet unde, la 80 de ani, moare în celula sa (n.08.01.1873).

·         1953: A murit I.V. Stalin (Iosif Vissarionovici Djugasvili), sef al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice.
S-a nascut in localitatea georgiana Gori in 21 decembrie 1879, fiind al patrulea copil al familiei. Fratii sai au murit inainte ca el sa se nasca ca urmare a problemelor de sanatate. Nici micul Stalin nu a avut un organism prea rezistent, astfel incat mama sa a fost extrem de protectiva cu el. A urmat seminarul teologic din localitate, perioada in care a activat intr-o organizatie secreta care milita pentru independenta Georgiei in fata Rusiei. Tot pe timpul studiilor a luat contact cu ideile lui Karl Marx, motiv care ii va atrage exmatricularea. S-a inscris in 1901 in Partidul Muncitoresc Social Democrat, iar un an mai tarziu a fost arestat pentru organizarea unui greve si deportat in Siberia. Dupa divergentele de opinii intre Vladimir Lenin si Iulius Martov, Stalin a trecut de partea bolsevicilor. Rapid a reusit sa il impresioneze pe Lenin si sa ocupe functii tot mai inalte in structura politica. La conferinta partidului din aprilie 1922, Lenin si-a propus protejatul pentru postul de secretar general, dar tot el, inainte sa moara, a cerut inlaturarea sa. Stalin a fost insa de neoprit si s-a pozitionat in fruntea Rusiei comuniste pe care a stapanit-o pana la moarte. In ciuda regimului tiranic instaurat in Uniunea Sovietica, rusii l-au plans pe conducatorul lor, milioane de oameni trecand prin fata catafalcului sau. Moartea acestuia a survenit in urma unui atac cerebral suferit cu cateva zile inainte.

·         1953: A murit Serghei Prokofiev, compozitor si pianist rus, autor al baletului „Romeo si Julieta”; (n.23 aprilie 1891). Serghei Serghievici Prokofiev (n. 23 aprilie 1891 – d. 5 martie 1953) a fost un compozitor, pianist și dirijor rus care a stăpânit numeroase genuri muzicale și este adesea considerat unul dintre cei mai importanți compozitori ai secolului XX. A compus lucrări într-o varietate de genuri, inclusiv opere, balete, simfonii, concerte, muzică de cameră și muzică de film.
* 1954: Prințul Ernst Alfons Franz Ignaz Joseph Maria Anton von Hohenberg (17 mai 1904 – 5 martie 1954) a fost al doilea fiu și cel mai mic copil din cei trei ai Arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei și a soției lui morganatice, Sofia, Ducesă de Hohenberg.

Prințul Ernst
Prinț de Hohenberg
Prințul Ernst de Hohenberg, ca. 1914.
Date personale
Nume la naștere	Ernst Alfons Franz Ignaz Joseph Maria Anton von Hohenberg
Născut	17 mai 1904 Castelul Konopiště, Cehia
Decedat	5 martie 1954 (49 de ani) Graz, Zonele aliate de ocupație din Austria
Înmormântat	Artstetten Castle[*]
Cauza decesului	boală
Părinți	Arhiducele Franz Ferdinand al Austriei Sofia, Ducesă de Hohenberg
Frați și surori	Maximilian, Duce de Hohenberg Prințesa Sophie von Hohenberg
Căsătorit cu	Marie-Therese Wood
Copii	Prințul Franz Prințul Ernst
Cetățenie	Austria
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	House of Hohenberg[*]

* 1955: Hortensia Papadat-Bengescu (n. 8 decembrie 1876,^[2][3] Ivești, Galați, România – d. 5 martie 1955,^[2][4][3] București, Republica Populară Română) a fost o prozatoare, romancieră și nuvelistă importantă din perioada interbelică.
Hortensia Bengescu s-a născut în anul 1876 în Ivești, județul Galați. A fost fiica generalului Dimitrie Bengescu și a profesoarei Zoe Bengescu (n. Ștefănescu). Studiază la Institutul de domnișoare „Bolintineanu” din București. La 20 de ani, în anul 1896, se mărită cu magistratul Nicolae Papadat, pe care îl cunoaște la Turnu-Măgurele. Cariera literară e amânată din pricina transferurilor soțului dintr-un oraș în altul (trecând pe rând prin Turnu-Măgurele, Buzău în 1903, Focșani în 1911, Constanța în 1921) și de grija arătată numeroșilor ei copii: Nen, Zoe, Marcela, Elena.

Debutează în presa culturală cu articole în limba franceză (1912). Scrie și poezii în această limbă.

În anul 1913 publică la revista Viața românească, formarea sa ca scriitoare fiind marcată de personalitatea lui Garabet Ibrăileanu, cel care o ajuta sa debuteze. Debuteaza editorial in 1919 cu volumul "Ape adânci", lăudat de Garabet Ibrăileanu. În timpul Primului Război Mondial lucrează ca infirmieră voluntară la Crucea Roșie, experiența fiind apoi relatată în romanul Balaurul.

Din anul 1919 începe să colaboreze cu cenaclul criticului Eugen Lovinescu și să publice în revista acestuia, Sburătorul. De acum, rolul hotărâtor în orientarea prozatoarei spre romanul european modern, îl are Eugen Lovinescu, unul din puținii susținători ai scriitoarelor femei. Toate romanele sale vor fi citite întâi în cenaclu și apoi publicate. Scriitorul preferat al autoarei este Marcel Proust, a cărui metodă de creație o regăsim, mai mult sau mai puțin, și în romanele ei. Autoarea scrie și publică mai multe volume de nuvele. A fost supranumită "Marea Europeană", o recunoaștere a meritelor ei evidente în modernizarea romanului românesc și sincronizarea lui cu cel european.

La îndemnul lui Eugen Lovinescu, evoluează spre o proza "obiectivă", așa cum se va vedea în ciclul familiei Hallipa (Fecioarele despletite, Concert din muzică de Bach, Drumul ascuns, Rădăcini). Din 1933, se stabilește în capitală. Scrie Logodnicul (1933), și, în 1946, obține Premiul Național pentru proză. Restul proiectelor de romane rămân nefinalizate.

Interzisă de regimul comunist și trăind la bătrânețe fără mijloace de subzistență, Hortensia Papadat-Bengescu a murit dată complet uitării de colegi și de criticii literari, la data de 5 martie 1955 la București, la vârsta de 79 de ani. După 1965 a fost treptat reintegrată în circuitul literar si academic.

Începuturile literare ale Hortensiei Papadat-Bengescu, situate sub semnul colaborării cu revista Viața românească, se caracterizează printr-o proză de fină analiză a celor mai subtile reacții ale sufletului feminin. Prozatoarea suplinește „un deficit colosal de existență” (Femei, între ele) urmărind atent „perpetua mișcare interioară a gândului în mers”. Scrieri precum Ape adânci, Femeia în fața oglinzii sunt realizate predominant dintr-o perspectivă care se apropie de o minuțioasă notare a senzațiilor, „extazul lent al miracolului de a exista”.

Participarea scriitoarei la ședințele cenaclului Sburătorul, căruia îi și dedică de altfel primele ei romane, îi influențează modalitatea de expresie literară, îndrumând-o spre extinderea câmpului de observație.

Investigația psihologică se adâncește în romanele Fecioarele despletite, Concert din muzică de Bach, Drumul ascuns, Rădăcini și se întregește cu o incisivă prezentare a mediului social. Criticul Sburătorului, Eugen Lovinescu, vedea în opera Hortensiei Papadat-Bengescu o ilustrare a evoluției necesare de la subiectiv la obiectiv în cadrul prozei românești, dublată de cea de la rural la urban, notând totodată „lirismul vehement al acestei harpe zguduite de vânturile pasiunilor neostoite”.

Opera scriitoarei ilustrează și un alt principiu lovinescian, acela al inspirației citadine. Marele oraș este mediul în care evoluează cu naturalețe personajele Hortensiei Papadat-Bengescu. Cetatea vie, cum numește Bucureștii Mini, personajul romanului „Fecioarele despletite”, nu mai reprezintă, ca pentru literatura de inspirație sămănătoristă a începutului de secol, un loc al pierzaniei, al tuturor viciilor, ci un cadru normal de viață. G. Călinescu admira „lunga, fina, inteligenta clevetire de femeie de lume” din proza sa.

Romanele Fecioarele despletite, Concert din muzică de Bach, Drumul ascuns și Rădăcini alcătuiesc ciclul Hallipilor, numit astfel după familia ai cărei reprezentanți se află în centrul acțiunii care cuprinde și alte familii legate prin rudenie, prietenie sau interes, precum Rim, Drăgănescu sau Maxențiu. Această creație a scriitoarei reprezintă cel de-al doilea ciclu de romane din literatura română după Ciclul Comăneștenilor de Duiliu Zamfirescu.

Din punct de vedere social, personajele romanelor din ciclul Hallipilor sunt în majoritate îmbogățiți de dată recentă care își pun întreaga energie nu în slujba dobândirii de avere, ci în serviciul parvenirii în ierarhia socială, pentru a li se uita originea umilă și a pătrunde în societatea înaltă. Acest snobism, comparabil cu cel al personajelor lui Marcel Proust, este evident în cazul unor personaje ca Ada Razu și Coca-Aimée.

Viziunea lipsită de iluzii, adesea grotescă, a acestei lumi pe care o oferă romanele Hortensiei Papadat-Bengescu se sprijină pe modalități narative moderne ce adâncesc perspectiva. Astfel, prezentarea evenimentelor și a personajelor de către narator alternează cu introspecția (analiza psihologică întreprinsă de către personajul însuși) și cu diferitele puncte de vedere asupra aceleiași situații. Apar și personajele-reflector, Mini și Nory, din perspectiva cărora sunt prezentate o mare parte din evenimente și personaje; cititorul află despre situația din familia Rim sau despre cauza suferinței Lenorei, de exemplu, pe măsură ce Mini și Nory iau ele însele cunoștință de aceste lucruri. „La domnia sa lumea și viața stau pe loc, pe când scriitorul își schimbă neîncetat unghiul de observație” (L. Rebreanu).

Boala ocupă, programatic, un loc important în opera scriitoarei. Într-un interviu, Hortensia Papadat-Bengescu se arată mirată că boala nu apare în aceeași măsură, ca temă centrală, la toți romancierii, ea reprezentând „compromisul firesc dintre viață și moarte”. De asemenea, scriitoarea acordă atenție problemelor eredității, interesată constant de detectarea și definirea „trupului sufletesc”.

Romanele Hortensiei Papadat-Bengescu sunt, prin acuitatea observației și prin complexitatea tehnicilor de analiză, printre primele realizări de prestigiu ale prozei psihologice românești.

Culegeri de nuvele și schițe, scurte romane[modificare | modificare sursă]

• Ape adânci (1919)
• Sfinxul (1920), devenit Lui don Juan în eternitate
• Femeia în fața oglinzii (1921)
• Balaurul (1923)
• Romanță provincială (1925)
• Desenuri tragice (1927)

Dramaturgie[modificare | modificare sursă]

• Povârnișul (1915)
• Bătrânul (1920)
• Teatru ediție de Eugenia Tudor-Anton, (1965),
  • Bătrânul,
  • A căzut o stea,
  • Medievala,
  • Sora mea, Ana.

Ciclul Hallipilor (romane)[modificare | modificare sursă]

• Fecioarele despletite (1925)
• Concert din muzică de Bach (1927)
• Drumul ascuns (1932)
• Rădăcini (1938)

Alte romane[modificare | modificare sursă]

• Logodnicul, 1935
• Străina, manuscrisul de 1.000 de pagini a fost descoperit de doamna Gabriela Omăt, care se va ocupa de editarea sa.

Hortensia Papadat-Bengescu
Hortensia Papadat-Bengescu
Date personale
Născută	8 decembrie 1876[2][3]  Ivești, Galați, România
Decedată	5 martie 1955 (78 de ani)[2][4][3]  București, Republica Populară Română
Înmormântată	Cimitirul Bellu
Cetățenie	România
Ocupație	scriitoare
Activitate
Limbi	limba română[1]   Casa memorială „Hortensia Papadat-Bengescu” din Ivești, Galați.

·         1960: Istvan Asztalos, scriitor român de naționalitate maghiară (n. 1909)

* 1963: Patsy Cline, numele la naștere, Virginia Patterson Hensley, (n. 8 septembrie 1932, Gore, Virginia — d. 5 martie 1963) a fost o cântăreață de muzică country care și-a cunoscut gloria în era cunoscută drept Nashville Sound, la începutul anilor '960. De la moartea sa, la vârsta de doar 30 de ani, în 1963, survenită în urma unui accident aviatic, este considerată una ditre cele mai mari voci ale muzicii secolului XX. Viața și cariera sa au făcut obiectul a numeroase cărți, filme, documentare, și chiar piese de teatru.
Cline a fost recunoscută pentru vocea sa puternică gen contra-alto, care a impresionat și zguduit industria americană de muzică country. Postum, au fost vândute milioane de albume, a primit numeroase premii, fiind asemuită ca valoare cu legende ca Johnny Cash sau Elvis Presley. La zece ani după moartea sa, devine prima artistă solo care intră în Country Music Hall of Fame. În 2001, a fost votată de către artiști și membri ai industriei de muzică Country, numărul 1 în Topul 40 Greatest Woman of Country Music, iar în 1999 a fost votată numărul 11 de către VH1 în topul The 100 Greatest Woman in Rock and Roll. Pe placa memorială Country Music Hall of Fame stă scris: "Nemuritoarele sale înregistrări stau mărturie valorii sale artistice". Printre hiturile sale se numără: "Walkin' After Midnight", "Crazy" și "Sweet Dreams". Cea mai cunoscută ecranizare biografică este filmul Sweet Dreams din 1985, ce îi are în distribuție pe Jessica Lange și Ed Harris.

·         1966: Anna Ahmatova (nume real: Anna Andreevna Gorenko, în rusă Анна Андреевна Горенко, n. 11/23 iunie, 1889, Bolșoi Fontan, lângă Odessa - d. 5 martie 1966, Domodedovo, lângă Moscova) a fost o poetă rusă.

Și-a început activitatea în 1912, fiind considerată una din persoanele cele mai reprezentative ale curentului literar denumit „Acmeism”. După Revoluția Socialistă din Rusia, publicarea lucrărilor Annei Ahmatova a fost interzisă. În perioada celui de-al Doilea Război Mondial și-a reluat activitatea, dar în 1946 a fost din nou criticată de organele partidului comunist și împiedicată să-și publice lucrările. În 1956, după moartea lui Stalin, Anna Ahmatova a fost reabilitată și a redevenit una din persoanele cele mai importante din lumea literată a Uniunii Sovietice.

În 1964 i s-a decernat premiul internațional de poezie Aetna-Taormina, iar în 1965 i se decernează titlul de doctor honoris causa de către Universitatea Oxford din Regatul Unit. În 1964, la vârsta de 74 de ani, Anna Ahmatova a fost aleasă președinte al Uniunii Scriitorilor din Uniunea Sovietică. A tradus în rusă versuri ale poetului Mihai Eminescu.

Anna Gorenko s-a născut la 23 iunie (11 iunie stil vechi) 1889 la Bolșoi Fontan, lângă Odessa. Tatăl ei, Andrei Antonovici Gorenko, era inginer mecanic în flota Mării Negre. După un an de la nașterea Annei, familia se mută la Țarskoe Selo, unde viitoarea poetă își va petrece copilăria până în 1905. Ambianța locului se va reflecta în lirica ei de mai târziu. În autobiografia sa, poeta nota:

„Primele mele impresii din viață sunt de la Țarskoe Selo. Îmi amintesc de mărețele parcuri verzi, de islazul, unde mă ducea doica, de hipodrom, de gara veche și de atâtea altele pe care le-am descris mai târziu în Odă pentru Țarskoe Selo. ”

— Anna Ahmatova despre ea însăși (Анна Ахматова о себе) ^[1]

Se pare că tinerețea ei nu a fost foarte fericită. Andrei Gorenko și-a abandonat familia în 1895, când poeta avea 6 ani. Primele versuri le-a scris la vârsta de 11 ani, inspirate de scriitorii ei preferați la acea vârstă, Jean Racine, Aleksandr Pușkinși Evgeni Baratînski. Cu acest prilej și-a luat pseudonimul Ahmatova, pentru a-l îmbuna pe tatăl ei, care considera că o „poetă decadentă” ar putea constitui o dezonoare pentru familie. Numele era cel al unei străbunici a poetei, Praskova Fedoseevna Ahmatova, decedată în 1837. După tată, Praskova Ahmatova se trăgea dintr-o veche familie nobilă, care își putea trasa ascendența până în secolul al XVI-lea, iar după mamă se trăgea din familia de cneji tătari Ceagadaev.^[2]

Anna Ahmatova și-a făcut studiile la gimnaziul Marinski din Țarskoe Selo și apoi la Institutul Smolnîi din Sankt Petersburg. Vacanțele și le petrecea pe malul Mării Negre, la Eupatoria, în apropiere de Sevastopol. În adolescență, Anna Ahmatova era o cititoare pasionată, cu predilecție pentru scriitorii clasici ruși, Aleksandr Pușkin, Mihail Lermontov, Gavrila Derjavin, Nicolai Nekrasov, Ivan Turgheniev, Fiodor Dostoievski, Lev Tolstoi, din lucrările acestuia din urmă având o preferință pentru Anna Karenina. În 1906 ea s-a transferat la Gimnaziul Fundukleevskaya din Kiev și apoi, în 1908, s-a înscris la Facultatea de Drept din același oraș, urmând cursurile speciale pentru femei ale facultății până în 1910. S-a transferat apoi la Sankt Petersburg pentru a urma cursurile de istorie a literaturii ale lui N. P. Raev

La 25 aprilie 1910 se căsătorește cu poetul Nikolai Gumiliov, pe care îl cunoștea încă din 1903, și pleacă la Paris în călătorie de nuntă. Dar după scurt timp, soțul ei pleacă să vâneze lei în Africa, iar Anna se întoarce în Rusia.^[3] Cei doi soți vor continua să se revadă din când în când, în perioadele dintre absențele soțului ei. În 1912 ea pleacă din nou în călătorie cu Nikolai, vizitează nordul Italiei și, după aceea, stă pentru o anumită vreme la Paris, unde îl cunoaște pe pictorul Amedeo Modigliani, care a desenat șase portrete ale Annei Ahmatova.^[3]

În 1912 publică prima plachetă de versuri Вечер (Seara), cu o prefață scrisă de poetul Mihail Kuzmin.^[4][5] Soțul ei, Nikolai Gumiliov, nu îi lua versurile în serios și se pare că a fost foarte șocat când o personalitate ca Aleksandr Blok i-a afirmat cu tărie că versurile Annei Ahmatova erau mult mai bune decât ale sale. Tot în 1912, la 1 octombrie, dă naștere unicului ei fiu, viitorul istoric Lev Gumiliov.

Comentând volumul Seara, poetul Georgi Ciulkov considera că în versurile ei înțelepciunea și chiar sentimentele sunt pătrunse de o letală ironie, ceea ce o îndreptățea pe Anna Ahmatova să se considere o urmașă a lui Innokenti Annenski. Anna Ahmatova însăși recunoștea ce revelație fuseseră pentru ea versurile lui Innokenti Annenski, care îi arătaseră drumul spre o „nouă armonie”.^[4] Linia succesiunii ei poetice este confirmată de poemul „Учитель” („Învățătorul”) din 1945 și din afirmațiile din memoriile sale:

„Ele își au originea în unul din versurile lui Annenski. După părerea mea, creația sa este plină de tragism, de sinceritate și de integritatea artistică. ”

— Biografia Annei Ahmatova (Биография Анны Ахматовой) ^[6]

În mai 1914, cu puțin înainte de începerea Primului Război Mondial, a ieșit de sub tipar următorul volum de poezii, Чётки(Mătănii). Tipărit inițiat cu un tiraj de 1000 exemplare, volumul a fost retipărit în opt ediții până în 1923. Anna Ahmatova spera că anul 1914 va reprezenta un moment de răscruce în destinul Rusiei, începutul necalendaristic al secolului XX.

„Mi se părea că micul volum de lirică erotică a unei autoare începătoare trebuia să fie privit ca o revelație care să copleșească evenimentele mondiale. Timpul a hotărât altfel”

scria ea în notele ei autobiografice.

În versurile celor două culegeri, contemporanii au intuit, în mod greșit, note autobiografice, care le-ar fi permis să vadă în ele fie un „jurnal liric”, fie un „roman liric”. În comparație cu primul volum, în Mătănii se accentuează detalierea prelucrării formelor, se adâncește abilitatea nu numai de a suferi sau de a avea compasiune pentru sufletul „obiectelor neînsuflețite”, dar și aceea de a-și însuși „neliniștile lumii”. Noua culegere demonstra că Anna Ahmatova nu mergea pe linia lărgirii tematicii abordate, că forța ei consta în înțelegerea nuanțelor și a motivărilor psihologice. Această calitate a poeziei ei s-a amplificat în cursul anilor. Înclinația Ahmatovei pentru rigurozitatea formelor, pentru restrângerea narațiunii au fost observate de unul dintre primii ei critici, Nikolai Nedobrovo. În 1915, el scria despre autoarea volumelor Seara și Mătănii:

„Abundența suferințelor poetice expuse nu reprezintă o expresie a unor scânceli pentru unele nimicuri accidentale ale vieții, ci deschide sufletul liric, caracterizat mai degrabă prin duritate decât printr-o tandrețe excesivă, mai degrabă printr-o îndârjire decât o văicăreală și, fără nici-o îndoială, printr-o determinare și nu o resemnare. ”

—Nikolai Nedobrovo, 1915 ^[6]

Ahmatova a apreciat foarte mult aceste observații, în care ea avea să vadă ulterior o prevestire a rolul ei viitor: al femeii care, după ce scrisese îndeosebi poezii despre nefericirile iubirii, avea să vorbească cu mândrie unui popor de peste o sută de milioane de oameni despre „anii satanici” ai terorii staliniste.

Alt portret al Annei Ahmatova de Amedeo Modigliani

După volumul Mătănii, Ahmatova ajunsese celebră. Cei mai entuziaști admiratori ai ei au fost poeți care tocmai își făceau debutul literar, cum erau Marina Țvetaeva și Boris Pasternak. Mai rezervați, însă, de asemenea, exprimându-și aprobarea pentru Ahmatova, au fost Aleksandr Blok și Valeri Briusov. În acești ani, Ahmatova ajunsese să fie privită ca fiind modelul favorit pentru mulți artiști. Pas cu pas, imaginea ei se transformă într-un simbol inalienabil al poeziei din Sankt Petersburg în perioada acmeismului.^[4]

La 28 iulie 1914 a început Primul Război Mondial și o succesiune de evenimente care au afectat profund viața Annei Ahmatova. Nikolai Gumiliov s-a înrolat într-o unitate de cavalerie de elită . Pentru curajul său în luptă, el a fost decorat de două ori cu Ordinul Sfântului Gheorghe. Relațiile dintre Anna Ahmatova și soțul ei se răciseră și fiecare dintre ei începuse să urmeze un drum diferit. Despărțirea a avut loc fără tensiuni și cei doi au rămas în relații bune. După plecarea lui Nikolai Gumiliov pe front, Аhmatova a petrecut mai multă vreme în Gubernia Tver, la moșia familiei Gumiliov din satul Slepniovo (Гумилевых Слепнёво). Aici a fost puternic impresionată de caracterul specific rusesc al locurilor, care, după ea, le punea o pecete pravoslavnică. În plus, trăind mai mult în orașe, nu făcuse până atunci cunoștință cu pădurile, cu ieșirile în aer liber. Totuși, ea nu se simțea acasă la Slepniovo, localitate pe care o numește în amintirile ei, cu oarecare afecțiune, „această vechitură plicticoasă”. La Slepniovo, Ahmatova a scris cea mai mare parte a versurilor care au fost incluse în următorul ei volum.

În anii Primului Război Mondial, Anna Ahmatova nu și-a unit glasul cu cel al poeților care încercau să se desprindă de patosul patriotic oficial, însă a reacționat mai mult la tragedia vremurilor de război, de exemplu în poeziile „Июль 1914” („Iulie 1914”), „Молитва” („Rugăciune”), „Памяти 19 июля 1914” („În amintirea zilei de 19 iulie 1914”). Încă din iulie 1914, când abia se declarase Primul Război Mondial, ea avea o presimțire că vor urma timpuri foarte grele.

Сроки страшные близятся. Скоро Станет тесно от свежих могил. Ждите глада, и труса, и мора, И затменья небесных светил.	Se apropie un soroc teribil. În curând Se vor ridica morții din mormintele lor reci. Așteptați-vă la pârjol și la înfricoșare și la boli, Și la întunecarea luminii cerești.
Июль 1914	Iulie 1914

Totuși, cu toate aceste presimțiri ale unor vremuri grele care aveau să vină, ea nu era deznădăjduită, ci spera într-o minune care să salveze Rusia.

Так молюсь за Твоей литургией После стольких томительных дней, Чтобы туча над темной Россией Стала облаком в славе лучей.	Astfel mă rog în timpul liturghiei Tale Ca după zile de agonie grea Norii de furtună care întunecă Rusia Se fie risipiți de razele din slavă.
Молитва (1915)	Rugăciune (1915)

În septembrie 1917 publică volumul Белая стая (Stolul alb). Volumul nu a avut același succes răsunător ca cele precedente. Stolul alb începea cu poezia „Думали, нищие мы…” („Am crezut, săraca de mine…”) compusă în 1915, în perioada primelor bătălii și a primelor pierderi de vieți omenești din perioada războiului. Încleștările lipsite de succes de pe front au dat naștere în sufletul eroinei nu la disperare, ci la o resemnare. Ca epigraf al volumului, Ahmatova a utilizat versul din poezia Mилая a lui Innokenti Annenski - „Горю и ночью дорога светла” („Durerea care mă arde, îmi luminează drumul și în bezna nopții”). Noul volum o prezenta pe Anna Ahmatova într-o lumină diferită. Viziunea este mai esoterică. Multe din poeziile din Stolul alb erau adresate direct unor cunoscuți: 17 poezii i-au fost dedicate iubitului ei din acea perioadă, Boris Antrep, un artist plastic, care era și el ofițer în armată, sau lui Nicolai Nedobrovo (sub inițialele N.V.N). Dar iubirea nu mai este o temă separată, ea devine inseparabilă de suferințele pământești, iar unele din versuri conțin imagini de o religiozitate înălțătoare. Însă noile intonații de solemnitate tristă, tonul de rugăciune, exprimând o percepere extrem de personală, au distrus imaginea stereotipă a poeziei Annei Ahmatova, pe care și-o formaseră cititorii versurilor ei anterioare. Aceste modificări au fost percepute de Osip Mandelștam, care observa:

„Strigătele de renunțare devin din ce în ce mai puternice în versurile Annei Ahmatova, iar, în prezent, poezia ei se apropie de nivelul la care poate să devină unul din simbolurile de măreție ale Rusiei. ”

— Osip Mandelștam

Nicolai Gumiliov, Lev Gumiliov și Anna Ahmatova la Țarskoe Selo, 1916

Volumul Stolul alb prezintă începutul transformării ei din femeia nefericită în iubire în femeia cuprinsă de sentimente mistice. Este calea pe care Anna Ahmatova o va urma în continuare, cale străjuită de pierderea multor persoane și de numeroase încercări personale, cale în care a asistat la moartea vechii Rusii, dar care, cu toate suferințele, i-a rezervat o soartă mai blândă decât cea a multor contemporani.

Începând de la jumătatea anului 1916, situația în Rusia se înrăutățise sensibil. Începutul Revoluției Ruse în februarie 1917 și abdicarea țarului Nicolae II au constituit pentru mulți intelectuali ruși un semnal de alarmă și unii dintre ei, care considerau că situația nu mai avea nici o ieșire, au început să părăsească țara. După Revoluția Socialistă din Octombrie, în 1918, a început o emigrație masivă, care a continuat mulți ani după aceea. Situația era însă confuză și existau persoane care, deși plecate în occident, s-au întors în Rusia.

În situația tensionată creată de revoluție, au apărut inevitabil discuții între cei care vedeau în emigrare unica soluție pentru supraviețuire și cei care considerau că emigrarea era o lașitate, o părăsire a patriei tocmai în momentele în care Rusia avea nevoie de toți oamenii de nădejde pentru a fi salvată. Anna Ahmatova a fost și ea prinsă în această controversă. Cele mai aprinse discuții le-a avut cu Boris Antrep, care căutase să-i arate gravitatea situației și, în același timp, să o informeze despre decizia sa de a pleca în Anglia^[3] scriindu-i

„Mie îmi place liniștea civilizației engleze, și nu delirul revoluționar sau religios. ”

— Boris Antrep

De la Slepniovo ea a respins propunerile lui Antrep, considerând că aceste cuvinte erau nedemne și lăsându-l să înțeleagă că nu avea nici cea mai îndepărtată intenție de a emigra:

Но равнодушно и спокойно Руками я замкнула слух, Чтоб этой речью недостойной Не осквернился скорбный дух.	Dar indiferentă și tăcută Îmi frâng mâinile când le aud De teamă ca aceste cuvinte nedemne Să-mi profaneze sufletul îndurerat.
Когда в тоске самоубийства…(1917)	Când m-am sinucis din plictiseală”.(1917)

Boris Antrep a emigrat în Anglia în 1917. El a avut ulterior prilejul de a constata că avusese dreptate să considere că rămânerea Ahmatovei în Rusia bolșevică era mult mai mult decât o imprudență. Mai târziu, el a reprezentat-o în mozaicul galeriei naționale din Londra, iar desenele sale, în care poeta era zugrăvită ca Sfânta Ana, au fost donate catedralei lui Christos Împărat în orașul irlandez Mullingar. După Boris Antrep au plecat din Rusia, una după alta, persoane care erau apropiate de Ahmatova, printre care А. Liurie și prietena ei din copilărie, O. Glebova-Sudeikina. Ahmatova s-a hotărât însă să rămână în acea Rusie „oarbă și păcătoasă”. Sentimentul de legătură cu pământul rusesc, responsabilitatea față de Rusia și față de limba rusă reveneau frecvent în dialogul ei cu „cei care și-au părăsit țara”. Spre emigranți Ahmatova se întorcea supărată:

„Nu mă alătur celor care și-au părăsit țara înainte de distrugerea dușmanilor.”

Justificările emigranților față de Ahmatova au continuat mulți ani: Roman Gul în volumul Я унес Россию („Eu m-am dezbărat de Rusia”) polemiza cu Ahmatova. La părerile lui Gul s-au raliat printre alții Georgi Adamovici și V. Frank.

Persoanele apropiate Annei Ahmatova care rămăseseră în Rusia au ajuns practic toate pe lista jertfelor terorii regimului comunist. Singurul ei fiu, Lev Gumiliov, a fost arestat de trei ori. Au fost condamnați fără nicio vină, pierduți în arhipelagul Gulag, Osip Mandelștam, Boris Pilniak profesorul de filologie Grigori Gukovski, Vladimir Nabrut, Nikolai Punin. În notele ei, publicate abia în 1962, Anna Ahmatova scria: „Soarta a distrus o întreagă generație”. Blok, Gumiliov, Hlebnikov au murit aproape simultan.^[4]Aleksei Remizov, Marina Țvetaeva, Vladislav Hodasevici au plecat peste hotare, de asemenea, Feodor Șaliapin, Mihail Cehov, Igor Stravinski, Serghei Prokofiev, jumătate din balet. Prokofiev și Țvetaeva s-au întors din exil în Uniunea Sovietică, dar dacă Prokofiev nu a suferit repercusiuni, Marina Țvetaeva a fost găsită spânzurată în apartamentul ei, imediat după ce fusese vizitată de un grup de ofițeri ai NKVD.

Sentimentele Annei Ahmatova cu privire la plecarea din Rusia sunt exprimate în poezia „Soția lui Lot”, o referire la personajul biblic îndemnat de Dumnezeu să părăsească orașul Sodoma, înainte de distrugerea acestuia drept pedeapsă pentru fărădelegile locuitorilor, analogia cu Rusia fiind evidentă. Dar soția lui Lot nu reușește să se desprindă de locul natal.

Но громко жене говорила тревога: Не поздно, ты можешь еще посмотреть На красные башни родного Содома, На площадь, где пела, на двор, где пряла, На окна пустые высокого дома, Где милому мужу детей родила.	Dar o voce îi repeta soției lui, fără încetare: Nu-i încă prea târziu, mai e timp să privești La Sodoma, orașul tău natal, la turnurile și apele sale, La piața în care cântai, la curtea în care torceai La casa ale cărei ferestre sunt goale acum Unde ai dat naștere la două fete bărbatului iubit
Лотова жена (1924)	Soția lui Lot(1924)

Soția lui Lot nu poate rezista dorinței și se întoarce pentru a arunca o ultimă privire spre orașul pe care îl iubise, iar această privire îi este fatală. Ea se transformă într-o stană de sare. Poezia Ahmatovei nu o condamnă pentru că nu a urmat ordinele pe care îngerul lui Dumnezeu i le transmisese, ci se încheie plină de înțelegere.

Лишь сердце мое никогда не забудет Отдавшую жизнь за единственный взгляд.

Și totuși, în inima mea, sunt sigură, că nu o voi uita nicicând Pe cea care și-a dat viața numai pentru o singură privire.

Versurile arată că Ahmatova era conștientă de unele dintre pericolele care o așteptau rămânând în Rusia. Dar cu toate acestea, dragostea ei pentru locurile în care trăise până atunci, era mai puternică. Cu toate necazurile, în viziunea ei era mai important să rămână credincioasă acestor locuri, chiar dacă, asemenea nevestei lui Lot, ar fi putut să plătească cu viața această credință.

Valoarea poeziilor Annei Ahmatova nu împiedică autoritățile sovietice să declare că poeta avea o orientare burgheză și aristocratică, și să o condamne pentru temele poeziilor ei, pe care le vedeau restrânse la credință și la dragoste, caracterizând-o pe poetă ca fiind pe jumătate călugăriță și pe jumătate prostituată.

Din 1923 au început să apară o serie de articole critice la adresa ei, urmărind distrugerea ei ca scriitoare. Un prim articol foarte provocator a fost cel al lui Kornei Ciukovski Две России. Ахматова и Маяковский (Două Rusii: Ahmatova și Maiakovski). Articolul prezenta opoziția dintre Ahmatova, considerată o păstrătoare a culturii vechi și Vladimir Maiakovskiprezentat ca un avangardist al noii arte socialiste, opoziție care îi era total defavorabilă Annei Ahmatova. Un alt articol, О Драконе и Белой птице („Despre dragon și pasărea albă”), a fost semnat de Aleksandra Kollontai și făcea o comparație între iubirea decadentă promovată de Ahmatova în poeziile ei și iubirea „tovărășească” a comuniștilor, căutând să o prezinte pe Ahmatova drept femeie imorală.^[8] Este o ironie faptul că un asemenea articol era semnat de Aleksandra Kollontai, care în multe alte ocazii se erijase în susținătoare a unirilor sexuale libere. În sfârșit, Boris Arvatov a reluat aceste idei în articolul Гражданка Ахматова и товарищ Коллонтай („Cetățeana Ahmatova și Tovarășa Kollontai”), prezentând-o pe Ahmatova în opoziție cu noul ideal al femeii comuniste.^[9][10] Articolul lui Boris Arvatov căuta să facă o critică obiectivă, aplicând metodele „analizei formale”, care era la modă în acea perioadă și era prezentată ca fiind o metodă științifică:

„Toată poezia Ahmatovei scoate în evidență un mod de exprimare specific, întâlnit în fiecare din volumele ei de poezii, care pun accentul pe suferințele violente, caracterizate printr-o aromă bolnăvicioasă. S-a calculat că în volumul Mătănii, Anna Ahmatova utilizează cuvântul „moarte” sau cele echivalente, de 25 de ori. Apoi mai apar: melancolie (de 7 ori), doliu (7), apatie (7), suferință, durere, tristețe, disperare, jale, greutate (de câte 6 ori), culoarea preferată a Ahmatovei este negrul iar epitetele cele mai uzuale sunt: tainic și straniu… Este de la sine înțeles că, chiar dacă ar aborda o tematică proletară, interpretarea acesteia de către Ahmatova ar avea, în mod obiectiv, un caracter decadent.”

— Boris Arvatov - Cetățeana Ahmatova și Tovarășa Kollontai, 1923 ^[9]

Alți autori care au scris articole critice la adresa ei au fost Valerian Obolenski, A. Selivanovski, Serghei Bobrov și chiar G. Lelevici, care publicase un panegiric al ei în 1922. Toți au demascat-o ca pe o poetă de salon, „cu o ideologie străină de noile elemente ale literaturii proletare”.

În 1925 a fost aprobată și publicată hotărârea Comitetului Central al Partidului Comunist (bolșevic) al Uniunii Sovietice Despre politica partidului în domeniul literaturii artistice, care o demasca pe Anna Ahmatova, dând o aprobare oficială articolelor critice apărute în presă. Amintindu-și de modul în care luase cunoștință de hotărârea Comitetului Central, Ahmatova scria în jurnalul ei:

„După serile mele la Moscova, în vara anului 1924, a apărat o rezoluție pentru a opri activitatea mea literară. Au interzis tipărirea lucrărilor mele în ziare și în almanahuri, m-au împins într-un amurg literar. M-am întâlnit pe Nevski Prospekt cu Marietta Șaghinian care mi-a spus: „Trebuie să fiți o persoană foarte importantă: în ceea ce vă privește a fost luată o hotărâre neobișnuită a Comitetului Central: nu o arestați, dar nici nu-i tipăriți lucrările. ”

— Ахматова Анна. Из дневниковых записей, 1989 ^[11]

Pentru Ahmatova, începe represiunea deceniilor 1920-30. Noile versuri nu i se mai publică, nici nu sunt retipărite versurile ei anterioare. Din 1923 până în 1935 Ahmatova aproape nu mai scrie poezii. În acești ani Ahmatova s-a ocupat de traduceri, a scris studii despre viața lui Pușkin și despre arhitectura Petersburgului. Ea s-a dedicat cercetărilor legate de viața și opera lui Pușkin: Пушкин и Невское взморье („Pușkin și litoralul Nevei”), Гибель Пушкина („Moartea lui Pușkin”), O золотом петушке („Despre Cocoșul de aur”, O каменном госте („Despre Oaspetele de piatră”) și altele. Pentru mulți ani, Pușkin a constituit pentru Ahmatova o salvare și un refugiu în fața ororilor istoriei, o personificare a normelor morale și a armoniei. Pe lângă acestea, se mai ocupă și de alte analize literare, dintre studiile ei meritând să fie relevat Oб Адольфе(„Despre Adolphe al lui Benjamin Constant”)

Contrar multora dintre scriitorii sovietici care făcuseră concesii puterii, Ahmatova a dovedit forța rară de a nu ceda hipnozei de masă creată de putere, de a nu se amăgi de ideea unei „curățenii culturale”. În însemnările sale nu apar reproșuri la represaliile acelor perioade și nici aluzii la faptul că elita intelectualității din Rusia ori emigrează, ori este exterminată de autoritățile comuniste.^[12]

Din 1926 până în 1940 trăiește cu criticul de artă Nikolai Punin, fără să se căsătorească cu el. În 1935 Nikolai Punin este arestat prima oară, dar este eliberat în 1936 în urma unei cereri către Stalin semnate de Ahmatova împreună cu Mihail Bulgakov și Boris Pasternak. Tot în 1935 este arestat fiul ei Lev Gumiliov.

În toamna anului 1935 a început să lucreze la volumul Реквием (Recviem) (1935–1940). Lucrarea conține note biografice ale acestei perioade, dar nu prezintă evenimentele ca atare, ci o analiză a sentimentelor care o măcinau pe Ahmatova, în care face analogii la situații biblice asemănătoare. Deși o operă foarte personală, volumul se pretează la generalizare, pentru că descrierile poetei sunt în fond în conformitate cu simțămintele a zeci de mii de femei în Rusia acelor vremuri.^[4]Rusia anilor 1930 este asemănată cu infernul lui Dante. Recviem ocupă un loc aparte în șirul de lucrări care au încercat să zugrăvească groaza reprimărilor totalitare din anii 1930. Аhmatova nu a intrat în lagăre, nu a fost arestată, însă timp de 13 ani a vegetat simțindu-se permanent amenințată, având sentimentul că poate fi arestată și omorâtă în orice clipă. În același timp, era permanent înfricoșată de soarta fiului ei. În Recviem nu sunt prezentate dușurile cu apă rece ca gheața sau alte brutalități ale torționarilor sovietici, nu sunt descrise infernalele realități ale arhipelagului Gulag. Dar poemul prezintă durerile întregii populații a Rusiei, ilustrate prin cozile pe care mii de oameni le făceau la porțile închisorilor în speranța de a afla o veste despre cei dragi care se găseau în spatele gratiilor sau de a putea să le transmită un mesaj sau un mic pachet cu alimente. La centrul poemului este durerea mamelor plângându-și copiii care suferă fără a avea vreo vină și deznădejdea lor neștiind dacă îi vor revedea vreodată. Este o imagine a atmosferei opresive, care dăinuia în Rusia în anii „Ejovșcinei”, teroarea declanșată de Nikolai Ejov, temutul șef al NKVD. În perioada în care în Rusia regimul comunist prognoza formarea unui nou tip de femei: femeia-tovarăș, femeia-muncitor, femeia-cetățean, Аhmatova revine la imaginea femeilor ruse care dăinuia de secole – femeia-protectoare, femeia-îndurerată, femeia-îndoliată. Iar pentru Ahmatova, imaginea acestor vremuri o constituie imaginea crucilor pătate de sânge

Cronologie:

• 23 iunie 1889 Se naște Anna Andreevna Gorenko, la Bolșoi Fontan, lângă Odessa.
• 1906 Anna Ahmatova se înscrie la Institutul Fundukleevskaya din Kiev.
• 1908 - 1910 Urmează cursurile Facultății de Drept din Kiev
• 25 aprilie 1910 Se căsătorește cu Nikolai Gumiliov
• 1912 Publică volumul Seara (Вечер)
• 1 octombrie 1912 se naște unicul ei fiu, Lev Nikolaevici Gumiliov, la Petrograd (azi Sankt Petersburg)
• 1914 Publică volumul Mătăniile (Чётки)
• 1917 Publică volumul Stolul alb(Белая стая)
• 1918 Divorțează de Nikolai Gumiliov
• 1918 Se căsătorește cu Vladimir Șileiko
• 1921 Publică volumul Pătlagina (Подорожник)
• 1921 Fostul ei soț Nikolai Gumiliov este arestat și executat de regimul sovietic
• 1922 Publică volumul Anno Domini MCMXXI
• 1922 Se desparte de Vladimir Șileiko (fără a divorța).
• 1925 Apare Hotărârea Comitetului Central al Partidului Comunist (bolșevic) al Uniunii Sovietice „Despre politica partidului în domeniul literaturii artistice”.
• 1926 Începe legătura cu Nikolai Punin.
• 1928 Divorțează de Vladimir Șileiko.
• 1935 Nikolai Punin este arestat prima oară
• 1936 Nikolai Punin este eliberat în urma unei cereri către Stalin semnate de Ahmatova împreună cu Mihail Bulgakov și Boris Pasternak.
• 1940 Publică un ciclu de poezii în revista literară Zvezda („Steaua”).
• 1940 Publică un volum de selecții din creația ei mai veche sub titlul Iz shesti knig ("Din șase cărți"). Volumul este retras din librării după câteva săptămâni.
• 1943 Publică o culegere de poezii la Tașkent unde era evacuată în timpul războiului.
• august 1945 Apare Hotărârea Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice „Despre ziarele Zvezda și Leningrad”, care o demască pe Anna Ahmatova.
• 1945 Ahmatova este exclusă din Uniunea Scriitorilor a Uniunii Sovietice.
• 1949 Fiul ei, Lev Gumiliov, este arestat a doua oară și trimis în Siberia.
• 1949 Nikolai Punin este arestat și trimis în Siberia.
• 1950 Publică poezii de preamărire a lui Stalin, în speranța de a obține eliberarea fiului ei din detenție.
• 21 august 1953 Moare Nikolai Punin, într-un lagăr la Vorkuta Siberia.
• 1963 Apare la München, în Germania, volumul de poeme Реквием (Recviem).
• 1964 Este aleasă președinte al Uniunii Scriitorilor din Uniunea Sovietică.
• 1964 I se decernează premiul Aetna-Taormina în Italia.
• 1965 I se decernează titlul de doctor honoris causa de către Universitatea Oxford din Regatul Unit
• 5 martie 1966 moare Anna Ahmatova la sanatoriul Domodedovo, lângă Moscova.

* 1975: Cornel Chiriac (n. Ionel Corneliu Chiriac, 9 mai 1942^[1], Uspenca, județul interbelic Cetatea-Albă, Basarabia (azi Ucraina) — d. 4 spre 5 martie 1975, München, Germania) a fost un jurnalist român, realizator de emisiuni radio, producător de formații muzicale, publicist și toboșar de jazz. A făcut liceul la Pitești și în 1966 a absolvit Institutul pedagogic, secția filologie din Pitești.

Încă din adolescență a dovedit o pasiune pentru jazz, strângând toate informațiile posibile despre reprezentanții acestui gen și ascultând melodii pe unde putea. Copia pe caietele sale cărți, cronici, interviuri și știri din reviste de specialitate, apoi le traducea, separat, în limba română. „În timpul liceului se ocupa numai de muzică. Își pierdea nopțile scriind. Dimineața se trezea foarte greu să meargă la școală” își amintește mătușa lui. Unele dintre caiete au ajuns în mâna unor mari muzicieni autohtoni precum Radu Maltopol, Cristian Colan sau Johnny Răducanu, fiind singura sursă posibilă de informare în domeniul jazzului la acea vreme.

Cornel Chiriac a scris articole de presă precum și texte pentru coperțile discurilor de vinil din colecția „Jazz - Electrecord” (volumele 4, 5, 6 și 7). În 1965 va publica în revista „Secolul XX” un articol despre jazz, iar un an mai târziu se va ocupa de prefața cărții „Viata mea la New Orleans” a lui Louis Armstrong. Mare iubitor al acestui gen, membru fondator al „Federației europene de jazz”, Chiriac va copia discuri întregi pe benzi și le va aranja în arhiva Radiodifuziunii. „Toată bandoteca radio este scrisă și pusă de mâna lui Cornel Chiriac”, avea să spună mai târziu Aurel Gherghel. Tot Chiriac este cel care se va implica, în 1969, în organizarea și mediatizarea primului festival național de jazz din țară, cel de la Ploiești. De asemenea, a aranjat ca reprezentațiile din timpul acestuia să fie înregistrate.

A debutat la Radio în 1963, cu emisiunea „Jazz de ieri și de azi”, devenită ulterior „Jazz magazin”.

Într-o noapte din 1967 a reușit să asculte toată discografia Beatles apărută până atunci, adusă în țară de Camil Petrescu jr. Acesta din urmă își reamintește: „Am venit a doua zi dimineață și dormea pe mașina de scris [...]; a ridicat capul și a spus: «Domnule, sunt senzaționali!» și a adormit la loc”. Descoperind gustul pentru rock, începând din 10 iulie 1967 Cornel Chiriac a realizat la Radio România cea mai populară emisiune de muzică de atunci, intitulată „Metronom”. În colaborare cu Geo Limbășanu, prezenta ascultătorilor informații la zi din sfera genurilor pop, rock sau jazz. Au fost difuzate melodii ale unor formații ori interpreți precum Beatles, Cream, Jimi Hendrix, Bob Dylan sau Joan Baez. Uneori se întâmpla ca anumite albume să fie prezentate publicului la doar două-trei zile de la apariția lor în Statele Unite.

La scurtă vreme după invazia Cehoslovaciei (21 august 1968) a difuzat pe post balada lui Mircea Florian numită "Vocea oilor" (vezi emisiunea Mistere si conspirații minutul 3:00, în melodie se povestea cum cinci lupi mici și unul mai mare au atacat o stână) iar mai târziu melodia „Back in the USSR” a formației Beatles. Ca urmare, emisiunea „Metronom” a fost desființată în 1969.

Ca producător, a sprijinit în special formațiile Phoenix (Timișoara) și Sideral (București). A realizat importante înregistrări cu primii în studioul Radio (1968-1969) și i-a promovat în diferite ocazii. În 1969 a întreprins demersuri pentru a-i aduce la Festivalul de la Brașov, reușind să îi includă în program. Ca o coincidență, Cliff Richard urma să susțină și el un concert, fiind cel care în urmă cu opt ani jucase în „Tinerii”, film care a stat la baza multor formații rock românești. Între timp, membrii Phoenix fuseseră cazați la Hotelul Nord din București pentru a fi vizionați de cenzură. În timpul desfășurării festivalului, Chiriac s-a întors de la Brașov cu vestea proastă a anulării concertului, dar s-a reîntors în speranța rezolvării problemei in extremis. Nereușind să convingă organizatorii, ca protest, s-a închis în camera sa de hotel și a dat foc la draperii. Personalul hotelului și pompierii au spart ușa pentru a stinge incendiul, iar Cornel Chiriac a dispărut în învălmășeală, având la el doar benzile cu melodiile Phoenix.

Peste câteva zile a reușit să treacă granița în Austria cu ajutorul unei invitații falsificate (primită în timpul festivalului brașovean și având drept destinație inițială Polonia). A fost cazat într-un lagăr de refugiați, unde a fost descoperit de Noël Bernard, director al departamentului românesc al postului Radio Europa Liberă. După ce a rezolvat problema actelor, Cornel Chiriac și-a continuat activitatea la München, secția în limba română a postului de radio amintit, începând cu data de 2 iunie 1969. A reluat „Metronom”-ul, „Jazz magazin” și a inaugurat o a treia emisiune, „Jazz à la quarte”. Mai târziu, avea să mai modereze încă patru emisiuni de rock, pe lângă programele amintite (325 de minute săptămânal). La început, Chiriac și-a vărsat la microfon năduful împotriva celor care în România nu-l lăsaseră să-și facă treaba în Radio. Ioana Măgură Bernard își amintește: „S-a întâmplat de multe ori ca, în urma unor acte necugetate, Cornel să aibă asemenea probleme cu autoritățile germane și cu conducerea americană a Europei Libere, încât să fie pe punctul de a fi dat afară din Germania și din radio”. În cele din urmă, potrivit lui Noel Bernard, „și-a dat seama că nu politica, ci muzica era menirea lui”. A avut, până la moartea sa, o activitate bogată în domeniul muzicii, realizând printre altele și o traducere în limba română a operei-rock „Jesus Christ Superstar” (Andrew Lloyd Webber/Tim Rice).

„O incredibilă putere de muncă, cultura muzicală, gustul infailibil, deschiderea spirituală spre orice experiment viabil, cunoașterea subtilităților limbii engleze literare din care traducea sute de texte ale pieselor de rock și rock progresiv, misiunea firesc asumată de a face cultură la radio, dar nu cu ifose, ci cu o naturalețe, cu o pasiune și o căldură a comunicativității ce au rămas de neuitat sunt calități ce i-au adus o imensă popularitate în România, în multe țări europene. Culmea - tineri italieni, olandezi, suedezi, ruși, bulgari îi ascultau emisiunile, deși nu întelegeau ce spune. Intonația, pronunția impecabilă a numelor, firescul vorbirii, îi cucereau pe toți. La Clubul „Prometeus” am aflat că „Metronomul” era ascultat până și la Irkutsk (Siberia).”

—Alex Vasiliu

 La 4 martie 1975, în apropierea miezului nopții, Cornel Chiriac este înjunghiat lângă mașina sa, într-o parcare din München. O oră mai târziu este găsit de o studentă care se întorcea acasă. Primul suspect arestat a fost Mario Gropp, un tânăr de 17 ani,^[2] ultima persoană văzută alături de Chiriac în acea seară. Pe măsură ce ancheta a avansat, Gropp a fost găsit vinovat și condamnat la 8 ani de închisoare. În țară s-a vorbit despre un asasinat politic, dus la îndeplinire de către Securitate.^{[necesită citare]} Chiar și după moartea lui aceasta a lansat diferite zvonuri: că ar fi fost antisemit ori homosexual, colaborator al Securității.^{[necesită citare]} Corpul lui Conel Chiriac a fost incinerat la München iar mama lui a adus cenușa în țară. Este îngropat în cimitirul Reînvierea din București.

Dispariția sa a fost primită cu amărăciune la București, după cum își amintesc jurnaliștii. Alexandru Sipa a organizat o serată la Clubul de jazz din Brașov, in memoriam. La București, formația Phoenix era în studioul „Electrecordului”, înregistrând albumul „Cantafabule”. „Vestea asasinării lui Cornel Chiriac, bunul prieten comun, ne-a găsit în studioul Tomis; am plâns toți ca niște copii...” declara Octavian Ursulescu într-un interviu.

La 25 iulie 1992, la Ramnicu Valcea, ca omagiu pentru ceea ce a reprezentat, pentru generatia anilor '70, Cornel Chiriac, dar si pentru ce a insemnat emisiunea sa Metronom, difuzata la Europa Libera, incepe sa emita, pe 89.0 FM, Radio Metronom.

La 24 februarie 1995, la Ploiești, a fost inaugurat Clubul de Jazz "Cornel Chiriac".

Cornel Chiriac
Date personale
Născut	9 mai 1942
Decedat	4 martie 1975 (32 de ani)  München, RFG
Cauza decesului	omor
Cetățenie	România
Ocupație	jurnalist prezentator de radio[*] disc jockey muzician de jazz[*]
Activitate
Limbi	limba română
Studii	Universitatea din București

* 1976: Charles Lederer (n. 31 decembrie 1906, New York, SUA – d. 5 martie1976,^[1][2] Los Angeles, SUA) a fost un scenarist american și regizor de film

* 1984: William Horatio Powell (n. 29 iulie 1892, Pittsburgh, Pennsylvania – d. 5 martie 1984, Palm Springs, California)^[12] a fost un actor american. A fost o vedetă importantă a studiourilor Metro-Goldwyn-Mayer. Powell a jucat alături de Myrna Loy în 14 filme, inclusiv în populara serie Thin Manbazată pe personajele Nick și Nora Charles create de Dashiell Hammett. Powell a fost nominalizat la Premiul Oscar pentru cel mai bun actor de trei ori pentru producțiile: The Thin Man (1934), My Man Godfrey (1936) și Life with Father (1947).

·         1999: A murit Tia Peltz, graficiană și scriitoare română (n. 1923). Tia Ernestina Peltz (n. 30 ianuarie 1923, București – d. 5 martie 19 99, București) a fost o graficiană, pictoriță și scriitoare română de religie mozaică, membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România. Fiica scriitorului şi publicistului de origine evreiască Isac Peltz şi a Lottiei (născută Feldman), face primele studii la o şcoală de maici din Pitar Moş şi la Institutul de domnişoare „Moteanu”, apoi urmează cursurile Şcolii de Artă „M.H. Maxy” din Bucureşti.  A studiat artele plastice la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București. Opera sa artistică include lucrări de pictură, grafică, desen și ilustrație de carte. Artist prolific, Tia Peltz a participat la numeroase expoziţii, dintre care 44 personale, precum si la expoziții colective, atât în România, cât și în străinătate. O parte din lucrările sale sunt expuse în muzee, cum sunt Muzeul Național de Artă din București și Muzeul de Artă din Craiova, alte lucrări aflându-se în colecții particulare din Israel, SUA, Italia, Franţa şi Japonia. Tia Peltz a realizat o serie de potrete ale unor personaltăți ale culturii române precum: Isac Peltz, Nicolae Tonitza, M.H. Maxy, Gala Galaction, Ionel Teodoreanu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Leny Caler. Se ocupă de grafica ediţiilor tatălui său, Max şi Lumea lui (1957), Foc în Hanul cu tei (1974), Nopţile domnişoarei Mili (1976), Calea Văcăreşti (1989) şi ale altor autori. Publică şi câteva cărţi: albumul de proverbe ilustrate şi comentate De la lume adunate (1973), Miniaturi (1982), Descântece (1991), O lacrimă într-un minialbum (1993), Crochiuri din inima mea – cartierele Văcăreşti-Dudeşti (1995). A fost membră fondatoare a Uniunii Artiştilor Plastici din România, membră a Academiei „San Sal Maggiore” din Parma (Italia), membră a Academiei de Arte Frumoase din Roma (1976). Numele ei figurează în dicţionarul Who’s who din Marea Britanie. A obţinut Premiul pentru grafică şi ilustraţie de carte al Salonului Naţional de Carte şi Publicaţii Culturale (1995), Premiul pentru ilustraţie de carte (Cluj-Napoca, 1997). „Inspirată, în creaţia sa grafică, de aspecte ale străzii Bucureştiului modern, Tia Peltz se apropie cu empatie mai ales de momentele de bucurie şi petrecere ale vieţii sociale. Notaţia sa rapidă, cu linie egală, fermă şi sinuoasă, urmăreşte expresia şi nu identitatea personajelor. Traseul ludic, de arabesc, al formelor este completat cu o deosebită plasticitate de petele neutre de acuarelă, ce umplu spaţiul fără a concura linia”.

* 2001: Karol Rosenbaum (n. 7 februarie 1920,^[1] Lednické Rovne[*], Slovacia – d. 5 martie 2001,^[1] Stupava, Slovacia) a fost un cercetător și istoric literar slovac.
S-a născut în Lednických Rovne pe 7 februarie 1920. A studiat la Facultatea de Filosofie a Universității Comenius din Bratislava, apoi a lucrat ca profesor de liceu în orașele Trenčín și Martin. A fost preocupat mai ales de literatura secolelor al XIX-lea și al XX-lea, de relația dintre literatura slovacă și literatura străină și, sporadic, de critica literară. A lucrat la Matica slovenská și mai târziu la Academia Slovacă de Științe de la Bratislava. A predat, de asemenea, la Universitatea Carolină din Praga. Între anii 1973 și 1990 a deținut funcția de vicepreședinte al instituției culturale Matica slovenská. A contribuit semnificativ la alcătuirea cărții Enciclopedia scriitorilor slovaci (1984), care a fost publicată în două volume.

·         2003: La Haifa, 17 civili israelieni sunt uciși de o bombă sinucigașă Hamas în masacrul din autobuzul 37.

·         2004: Irina Coroiu, critic român de teatru și film (n. 1950)

* 2004: Masanori Tokita (24 iunie 1925 - 5 martie 2004) a fost un fotbalistjaponez.

·         2005: A încetat din viaţă într-un hotel din Oklahoma City, dirijorul de origine română Sergiu Comissiona. Sergiu Comissiona (n. 16 iunie 1928, București – d. 5 martie 2005, Oklahoma City, Oklahoma, USA) a fost un dirijor si violonist israelian – american originar din România. S-a nascut în București la 16 iunie 1928 într-o familie de evrei, tatăl său, Jean Lupu Comissiona, era absolvent al Academiei de comerț din Berlin si proprietarul fabricii de produse chimice „Minerva” de pe șoseaua Vitan, pe care o preluase de la socrii săi, iar mama sa, Jenny, născută Haufrecht era cântăreață de operă. În 1950, Comissiona devine directorul muzical al Ansamblului de Stat Român, iar cinci ani mai târziu, în 1955, este numit dirijor principal al Operei de Stat din București. În 1954 reprezintă România la concursul internațional de dirijorat din Besançon (Franța). Emigrat în Israel în 1959, a fost numit Director muzical al Orchestrei Simfonice din Haifa şi a fondat Orchestra de Cameră din Israel. A condus Ochestra Simfonică din Baltimore între 1969 şi 1984 si Houston Symphony în cea mai mare parte a anilor ’80, precum şi orchestra simfonică din Vancouver între 1991 şi 2000. In ultimii ani a dirijat, ca invitat, mai multe orchestre din întreaga lume.

* 2005: Ion Bas (n. 25 iunie 1933, Chirsova, județul Tighina - d. 5 martie 2005, Chișinău) a fost un cântăreț de muzică populară și de estradă.

Născut la 25 iunie 1933 în satul Chirsova din județul Tighina, urmează Școala medie de muzică „Ștefan Neaga” din Chișinău (1957-1961) cu Nicolae Chiosa (canto) și Ana Roșcovan (dirijat coral). A fost solist al Filarmonicii (1961-1974), în Orchestra de muzică populară „Folclor” a Radioteleviziunii (1974-1987) la fel din Chișinău. Este profesor la Colegiul de muzică „Ștefan Neaga” din 1982.

A colaborat cu Tamara Ciobanu, Nicolae Chiosa, a evoluat pe scenă cu Angela Păduraru, Valentina Cojocaru ș.a.

A decedat la 5 martie 2005 la Chișinău și a fost înhumat la Cimitirul Central din Chișinău.

·         2013: Hugo Chávez (n. 28 iulie 1954 - d. 5 martie 2013) a fost președintele Venezuelei din 2 februarie 1999 până la moartea sa de pe 5 martie 2013. El a fost anterior liderul partidului politic Mișcarea a Cincea Republică de la înființarea sa din 1997 până în 2007, atunci când a fuzionat cu mai multe partide pentru a forma Partidul Socialist Unit din Venezuela(PSUV), pe care l-a condus până la moartea sa. Urmând propria ideologie politică de Bolivarianism și „socialism al secolului XXI-lea”, el s-a concentrat pe implementarea unor reforme socialiste în țară ca o parte a unui proiect social, cunoscut sub numele de Revoluția Bolivariană, care prevedea punerea în aplicare a unei noi constituții, consiliile democrației participative, naționalizarea mai multor industrii-cheie, creșterea fondurilor publice de îngrijire a sănătății și educației și reducerea semnificativă a sărăciei, după datele guvernului.^[2]

El s-a născut în orașul Sabaneta. Fiind un critic al neoliberalismului economic, globalizării dar și a politicii externe a SUA, el a promovat socialismul și colaborarea latino-americană. La 7 octombrie 2012, Chavez a câștigat alegerile prezidențiale din țara sa pentru a patra oară succesiv, învingându-l pe Henrique Capriles Radonski fiind astfel ales pentru un nou mandat de șase ani.^[3]

Pe 30 iunie 2011, Chavez a declarat că a avut o recuperare medicală după o operație pentru eliminarea unei tumori canceroase.^[4] El a cerut o a doua operație în decembrie 2012.^[5] El a fost învestit în funcție la 10 ianuarie 2013, Adunarea Națională a Venezuelei fiind de acord să amâne inaugurarea sa și să-i dea timp pentru o recuperare și revenire dintr-o călătorie cu scopul de a se trata în Cuba.^[6] Chávez a murit pe 5 martie 2013, la o vârstă de 58 de ani

• Boudin, Chesa (2005). Understanding the Venezuelan Revolution: Hugo Chávez Talks to Marta Harnecker. Monthly Review Press. ISBN 1-58367-127-7. Citare cu parametru depășit |coauthors=(ajutor)
• Chavez, Hugo (2004). Chávez: Venezuela and the New Latin America. Ocean Press. ISBN 1-92088-800-4. Citare cu parametru depășit |coauthors= (ajutor)
• DiJohn, Jonathan (2004). „The Political Economy of Economic Liberalisation in Venezuela” (PDF). Crisis States Programme, Development Research Centre, LSE. DiJohn, Jonathan. Accesat în 13 noiembrie 2007.
• Ellner, Steven (2004). Venezuelan Politics in the Chávez Era: Class, Polarization, and Conflict. Lynne Rienner. ISBN 1-58826-297-9.Citare cu parametru depășit |coauthors= (ajutor)
• Gott, Richard (2005). Hugo Chávez and the Bolivarian Revolution. Verso Books. ISBN 1-84467-533-5. Accesat în 13 noiembrie 2007.
• McCoy, Jennifer L. (2004). The Unraveling of Representative Democracy in Venezuela. Johns Hopkins University Press. ISBN 0-80187-960-4. Citare cu parametru depășit |coauthors= (ajutor)
• O'Donoghue, Patrick J. (15 septembrie 2005). „Historian details presidential interest in controversial Barinas landed estate”. vheadline.com. Accesat în 13 noiembrie 2007.

Sărbători

·         În calendarul ortodox: Sf Mc Conon din Isauria și Conon Grădinarul; Sf Cuv Marcu Pustnicul; Canonul Mare

• În calendarul romano-catolic:  Ss. Romeo și Teofil, episcopi; Sf. Adrian din Cezareea, martir
• În calendarul greco-catolic: Sf. Conon, martir († 275); Fer. Ieremia Valahul, cuvios († 1625)
• Ziua mondială a eficienței energetice

VA URMA