MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

MATERIALE SELECȚIONATE
PENTRU DUMINICĂ 22 MARTIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (B. Decese; Sărbători); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

Bună dimineața!

Decese

* 1471: George de Kunštát și Poděbrady (23 aprilie 1420 – 22 martie 1471), cunoscut, de asemenea, sub numele de George de Poděbrad sau Podiebrad (în cehă Jiří z Poděbrad; în germană Georg von Podiebrad), a fost un rege al Boemiei (1458-1471). A fost un conducător al husiților. El este cunoscut pentru ideea și încercarea lui de a stabili instituții europene comune și însemne supranaționale. Aceasta este considerată prima viziune istorică a unității europene.

George a fost fiul lui Victor de Kunštát și Poděbrady, nobil din Boemia și unul dintre liderii grupului Sirotci sau Utraquists, fracțiunea mai moderată a husiților în timpul Războaielor Husite. La vârsta de paisprezece ani, George a participat el-însuși în Bătălia de la Lipany, care a marcat căderea aripii mai radicale a taboriților.

În tinerețe, ca unul dintre liderii partidului husit, el a învins trupele austriece ale regelui Albert al II-lea, care i-a succedat regelui Sigismund ca rege al Boemiei, Germaniei și Ungariei. George a devenit curând un membru marcant al partidului husit și, după moartea lui Hynek Ptáček de Pirkstein, liderul său.

Regelui Albert i-a succedat fiul său născut postum, Ladislau, sub a cărui domnie viața politică din Boemia a fost divizată în două partide: partidul credincios Romei, condus de Oldřich de Rosenberg (1403-1462), și partidul husit, condus de George.

După mai multe încercări de reconciliere, George a decis să ridice armele. El a organizat treptat o forță armată în nord-estul Boemiei, unde husiții erau puternici și unde era situat castelul său străvechi de la Litice. În 1448 a mărșăluit împreună cu această armată, formată din aproximativ 9000 de oșteni, de la Kutná Hora la Praga, și a ocupat capitala aproape fără nicio rezistență.

A izbucnit un război civil, dar George a reușit să-i înfrângă pe nobilii care au rămas fideli Romei. În 1451 împăratul Frederic al III-lea, în calitate de tutore al tânărului rege Ladislau, i-a încredințat administrarea Boemiei lui George de Poděbrad. În același an, o dietă convocată la Praga i-a acordat regența lui George.

George de Podebrady – o pictură a lui Alfons Mucha care-l arată pe cardinalul Fantin, explicând poziția Bisericii Catolice față de alegerea lui George.

Lupta husiților împotriva partidului papal a continuat fără întrerupere, iar poziția lui George a devenit foarte dificilă atunci când tânărul rege Ladislau, care a fost încoronat în 1453, și-a exprimat simpatiile pro-Roma, deși el recunoscuse vechile privilegii ale Boemiei. În anul 1457 regele Ladislau a murit subit, iar unele persoane l-au acuzat pe George că l-ar fi otrăvit. (Cercetarea efectuată în 1985 a constatat că leucemia acută era cauza morții.)

La 27 februarie 1458 nobilii din Boemia l-au ales în unanimitate pe George ca rege. Chiar și adepții partidului papal au votat pentru el, unii datorită opiniilor moderate pe care le avea, iar alții din respect pentru dorința poporului, care s-a opus alegerii unui conducător străin.

George a încercat să domnească într-o manieră moderată pe baza cartei Compacta din Praga. El a câștigat loialitatea unor catolici, dar a trebuit să se confrunte cu opoziția papei Pius al II-lea, care s-a dovedit unul dintre cele mai serioase obstacole în calea domniei sale. Pius a declarat Compacta nulă și neavenită în 1462 și a vrut ca George să fie de acord cu această decizie. George a respins cererea papei, dar s-a străduit să intre în grațiile Romei prin pedepsirea extremiștilor husiți.

George a încercat să obțină pacea cu Roma printr-o măsură radicală, ceea ce unii consideră că a fost o propunere timpurie a constituirii unei Uniuni Europene.^[3]^[4] El a propus un tratat între toate puterile creștine, cu Germania (ce includea pe atunci Boemia), Franța și Italia și conducătorii lor ca membri fondatori, cărora urmau să li se alăture mai târziu statele hispanice. Statele membre urmau să-și ia angajamentul de a soluționa toate divergențele exclusiv prin mijloace pașnice. Trebuia să fie constituit un parlament european și alte instituții comune, precum și însemne supranaționale. George a formulat propunerea în termeni creștini ("Europa" nu este menționată în mod explicit) ca o modalitate de a-l opri pe "turcul detestabil", care cucerise Constantinopolul în 1453. El l-a trimis pe Leo de Rozmital în solie la curțile europene cu un mesaj de pace și cu un proiect de tratat care să promoveze această idee. George spera că tratatul va intra în vigoare în 1464. Acesta este considerat una dintre viziunile unității europene anterioare creării Uniunii Europene.^[5]

Proiectul lui George nu a avut succes, iar toate eforturile sale de a realiza o pace cu Roma s-au dovedit ineficiente, deși planul lui Pius al II-lea de a organiza o cruciadă împotriva Boemiei nu a fost pus în practică.

După moartea lui Pius al II-lea în 1464, George a încercat să negocieze cu noul papă, Paul al II-lea, dar acesta din urmă s-a dovedit a fi un adversar la fel de hotărât.

George și-a făcut dușmani în rândul nobililor din partidul papal, care s-a adunat la Zelená Hora (Grüneberg) în 28 noiembrie 1465 pentru a-și exprima nemulțumirile și a încheia o alianță împotriva regelui. Această alianță a fost susținută încă de la început de papa Paul al II-lea, iar la 23 decembrie 1466 papa l-a excomunicat pe George și a pronunțat depunerea lui din rangul de rege al Boemiei, eliberându-i pe toți credincioșii catolici din Boemia de jurământul lor de credință față de George. Împăratul Frederic al III-lea și regele Matia al Ungariei, fostul aliat al lui George, s-au alăturat nobililor boemi răsculați, delanșând Războiul Boem. Regele Matia a cucerit o mare parte din Moravia și a fost încoronat de partidul papal în centrul metropolitan morav de la Olomouc, ca rege al Boemiei, la 3 mai 1469.

George a avut succes în luptele împotriva regelui Matia, dar, contrar dorinței adepților săi, a încheiat un acord cu regele maghiar în 1470.

El a murit la 22 martie 1471, iar partizanii săi l-au ales pe Vladislav al II-lea, fiul regelui Poloniei, ca succesor al său pentru a continua lupta împotriva lui Matia.

În 1440 s-a căsătorit cu Kunigunde de Sternberg; ei au avut următorii copii:

Boček (1442-1496)
Victor (1443-1492), prinț imperial, duce de Munsterberg și Opava și conte de Kladsko
Barbara (1446-1469), căsătorită prima oară cu Henric de Lipé și a doua oară cu Ioan de Ronov
Henric cel Bătrân (1448-1498), căsătorit cu Ursula de Brandenburg, fiica lui Albert III, Margraf de Brandenburg
Katharina (11 octombrie 1449 – 8 martie 1464), căsătorită cu Matia Corvin; a murit tânără
Sidonie (1449-1510), căsătorită cu Albert al III-lea, Duce al Saxoniei

După ce Kunigunde a murit în 1449, el s-a recăsătorit cu Johana de Rožmitál în 1450; ei au avut următorii copii:

Henric cel Tânăr (1452-1492), căsătorit cu Ecaterina, fiica lui Wilhelm al III-lea, Duce al Saxoniei
Frederick (1453-1458), a murit de tânăr
Agnes?, se crede că s-a căsătorit în Țara Românească
Ludmila (16 octombrie 1456 – 20 ianuarie 1503), căsătorită cu Frederick I de Liegnitz

Date personale
George de Poděbrady
George of Poděbrady reprezentat într-un codex din 1607
Născut	23 aprilie 1420 probabil în Castelul Poděbrady
Decedat	22 martie 1471 (50 de ani) Praga
Înmormântat	Catedrala Sfântul Vitus din Praga
Părinți	Victor of Kunštát and Poděbrady[] Anne of Wartenberg[]^[2]
Căsătorit cu	Kunigunde de Sternberg Johana de Rožmitál
Copii	Boček IV of Poděbrady[] Victor, Duke of Münsterberg[] Henry I, Duke of Münsterberg-Oels[] Catherine of Poděbrady[]^[2] Sidonie of Poděbrady[] Henry the Younger of Poděbrady[] Ludmila of Poděbrady[] Barbara of Poděbrady[]
Cetățenie	Boemia
Ocupație	rege[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Poděbrady
Rege al Boemiei
Încoronare	2 martie 1458, Praga^[1]
Domnie	1458–1471
Predecesor	Ladislaus I Postumul
Succesor	Vladislav al II-lea

· 1544: A murit Johannes Magnus, ultimul arhiepiscop catolic al Suediei; (n.1488).

· 1685: Împăratul Go-Sai al Japoniei (n. 1638)
* 1686: Johann Frederic, Margraf de Brandenburg-Ansbach (18 octombrie 1654 – 22 martie 1686) a fost prinț german; i-a succedat tatălui său în funcția de margraf de Ansbach în 1667 și a domnit până la moartea sa.^[1] Fiica lui Wilhelmine Charlotte Caroline s-a căsătorit cu George al II-lea al Marii Britanii înainte ca acesta să devină rege

Născut la Ansbach, Johann Frederic a fost fiul cel mare al Margrafului Albert al II-lea de Brandenburg-Ansbach și a celei de-a doua soții, Sophie Margarete de Oettingen-Oettingen.

S-a căsătorit cu Johanna Elisabeth de Baden-Durlach, fiica lui Frederic al VI-lea, Margraf de Baden-Durlach și a soției acestuia, Christina Magdalena de Palatinate-Zweibrücken. Cuplul a avut următorii copii:

Margraful Leopold Frederick de Brandenburg-Ansbach (29 mai 1674 – 21 august 1676); a murit în copilărie.
Margraful Christian Albert de Brandenburg-Ansbach (18 septembrie 1675 – 16 octombrie 1692); a murit celibatar.
Dorothea Friederike de Brandenburg-Ansbach (12 august 1676 – 13 martie 1731); s-a căsătorit cu Johann Reinhard al III-lea de Hanau-Lichtenberg; au avut copii, inclusiv pe Charlotte de Hanau, soția lui Ludovic al VIII-lea, Landgraf de Hesse-Darmstadt
Margraful Georg Frederic de Brandenburg-Ansbach (3 mai 1678 – 29 martie 1703); a murit celibatar.
Charlotte Sophie de Brandenburg-Ansbach (29 iunie 1679 – 24 ianuarie 1680); a murit în copilărie.

La 4 noiembrie 1681 s-a recăsătorit cu Eleonore Erdmuthe de Saxa-Eisenach. Cuplul a avut următorii copii:

Caroline de Brandenburg-Ansbach (1 martie 1683 – 20 noiembrie 1737); s-a căsătorit cu George al II-lea al Marii Britanii; au avut copii
Margraful Frederic Augustus de Brandenburg-Ansbach (3 ianuarie 1685 – 30 ianuarie 1685); a murit în copilărie.
Margraful Wilhelm Frederic de Brandenburg-Ansbach (8 ianuarie 1686 – 7 ianuarie 1723); s-a căsătorit cu Ducesa Christiane Charlotte de Württemberg, fiica lui Frederic Carl, Duce de Württemberg-Winnental; au avut copii.

Johann Frederic
Margraf de Brandenburg-Ansbach
Johann Frederic în 1659, la vârsta de 5 ani, de Benjamin Block
Căsătorit(ă)	Johanna Elisabeth de Baden-Durlach Prințesa Eleonore Erdmuthe de Saxa-Eisenach
Familie nobilă	Casa de Hohenzollern
Tată	Albert al II-lea, Margraf de Brandenburg-Ansbach
Mamă	Sophie Margarete de Oettingen-Oettingen
Naștere	18 octombrie 1654 Ansbach
Deces	22 martie 1686 (31 de ani) Ansbach

· 1687: Jean-Baptiste Lully (născut Giovanni Battista Lulli la 28 noiembrie 1632, Florența – d. 22 martie 1687, Paris) a fost un compozitor de origine italiană, care și-a petrecut cea mai mare parte a vieții la curtea regelui Ludovic al XIV-lea al Franței. În 1661 a devenit cetățean francez. Lully a fost unul dintre puținii oameni de la curtea lui Ludovic care a izbutit să-l impresioneze pe rege. Un pasionat al dansului, regele a făcut din Lully favoritul său și astfel Lully și-a început cariera uriașă în slujba Regelui Soare. Spre sfârșitul vieții, era unicul administrator al tuturor evenimentelor culturale din Franța.

Datorita domniei lungi a lui Ludovic al XIV-lea (72 de ani), Lully a trebuit să se adapteze nevoilor regelui și să își axeze repertoriul treptat pe opera și imnuri aduse protectorului său. Perioada muzicii de dans de la curte se încheiase odată cu pierderea interesului lui Ludovic față de dans datorită înaintării în vârstă.

Viața libertină a lui Lully de la curte, bucurându-se de o libertate și autoritate absolută, nu l-a bucurat întotdeauna pe rege, mai ales datorită aventurilor amoroase ale compozitorului.

Lully moare, după o lungă domnie în slujba culturii de la curte, datorită unui accident absurd. Dirijând una din piesele ce slăveau pompos întoarcerea la curte a lui Ludovic, de curând întremat după o lungă convalescență, Lully își străpunge din greșeală laba piciorului drept cu bastonul mare și greu ce ținea ritmul - precursorul baghetei dirijorului de astăzi. Refuzând amputarea degetului cangrenat, Lully a murit la puțin timp după aceea. Comparativ cu poziția și uriașa sa reputație din timpul vieții, numele lui Lully a intrat în scurt timp în obscuritate.

Primele opere compuse, în perioada când era și violonist:

Les Amours Déguisés, 1664
La Naissance de Vénus, 1665
Les Muses, 1666

Vin mai apoi comédies ballets, realizate în colaborare cu Molière:

Le Mariage forcé, 1664
L'Amour Médecin, 1665
Georges Dandin, 1668
M. de Pourceaugnac, 1669
Le Bourgeois gentilhomme, 1670

În ultima etapă a vieții sale, compune treisprezece tragedii lirice, majoritatea pe texte de Philippe Quinault:

Cadmus et Hermione, 1673
Alceste, 1674
Thésée, 1675
Attys, 1676
Isis, 1677
Psyché, 1678
Bellérophon, 1679
Proserpine, 1680
Persée, 1682
Phaëton, 1683
Amadis, 1684
Roland, 1685
Armide, 1686
Achille y Polyxène, 1687 - incompletă

precum și o pastorală eroică

Acis et Galatée 1686

Date personale
Jean-Baptiste Lully
Jean-Baptiste Lully
Născut	28 noiembrie 1632^[4]^[5]^[6]^[7]^[7]^[8]^[9]^[10] Florența, Marele Ducat de Toscana
Decedat	22 martie 1687 (54 de ani)^[4]^[11]^[5]^[6]^[12]^[7]^[7]^[8]^[9]^[10] Paris, Regatul Franței
Înmormântat	Notre-Dame-des-Victoires[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (cangrenă^[13])
Căsătorit cu	Madeleine Lambert[*] (din 24 iulie 1662)^[14]
Copii	Louis Lully[] Jean-Baptiste Lully fils[] Jean-Louis Lully[*]
Cetățenie	Regatul Franței Marele Ducat de Toscana
Ocupație	compozitor dirijor coregraf[] violonist profesor de muzică[] balerin muzician
Activitate
Gen muzical	operă muzică clasică^[1] ballet[*]^[2]^[3]
Instrument(e)	vioară

* 1761: Louis Joseph Xavier de France, Duce de Burgundia (13 septembrie 1751 – 22 martie 1761) a fost Prinț de Sânge francez din Casa de Bourbon.

"Ducele de Burgundia pe patul de moarte" de Jean-Martial Frédou, 1761

Louis Joseph Xavier de France, duc de Bourgogne a foat al treilea copil și primul fiu al Delfinului Louis de France și a celei de-a doua soții, Prințesa Maria Josepha de Saxonia. A fost fratele mai mare al viitorilor regi Ludovic al XVI-lea, Ludovic al XVIII-lea și Carol al X-lea. Este un fapt cunoscut că el a fost copilul favorit al părinților săi, care spuneau că este frumos și luminos.^[2].

A fost lăsat în grija Mariei Isabelle de Rohan, ducesă de Tallard. Louis Joseph Xavier a primit titlul de Duce de Burgundia de la bunicul său, regele Ludovic al XV-lea al Franței, și era următorul în linia de succesiune la tronul Franței, după tatăl său. A fost foarte iubit de către toți cei apropiați lui, mai ales de sora lui mai mare, Prințesa Marie Zéphyrine a Franței, care a murit la vârsta de cinci ani, în 1755. Nu se cunoaște dacă Ducele, care nu avea încă patru ani, a fost afectat de acest lucru.

Micul Duce a fost împins de pe un cal de lemn de unul dintre colegii lui de joacă în 1759. După cum era recunoscut pentru bunătatea lui, el nu a spus nimănui despre asta, pentru a-l scuti pe prietenul său de necazuri. După acest incident, sănătatea Ducelui de Burgundia a început să se deterioreze rapid. Medicul familiei, dr. Barbier, a decis să-l opereze în 1760.

Ducele a fost curajos, el fiind operat în stare de conștiență. Știind că va muri, Delfinul a fost botezat la 20 noiembrie 1760 având drept nași pe bunicii săi: regele Ludovic al XV-lea și regina Marie Leszczyńska. În 1761 Ducele a rămas imobilizat la pat incapabil să-și miște picioarele. Dr. Barier l-a diagnosticat cu tuberculoză a oaselor. Pentru a-i face sfârșitul mai fericit, părinții săi l-au adus pe fratele lui mai mic în vârstă de șase ani, Ducele de Berry, care era întotdeauna "hărțuiți" de ducele de Burgundia. Ducele a devenit brusc foarte iritat și s-a comportat nepoliticos cu fratele lui numindu-l "supusul său". La 22 martie a strigat pentru mama lui apoi a murit

Date personale
Louis Joseph Xavier
Duce de Burgundia
Louis Joseph de Jean-Martial Frédou, 1760.
Născut	13 septembrie 1751 Palatul Versailles, Versailles, Franța
Decedat	22 martie 1761 (9 ani) Palatul Versailles, Versailles, Franța
Înmormântat	Catedrala din Saint-Denis
Cauza decesului	cauze naturale[*] (tuberculoză)
Părinți	Ludovic, Delfin al Franței (1729–1765)^[1] Marie-Josèphe de Saxonia^[1]
Frați și surori	Élisabeth Philippine Marie Hélène a Franței Ludovic al XVI-lea al Franței Ludovic al XVIII-lea al Franței Carol al X-lea al Franței Clothilde a Franței Marie Thérèse, Madame Royale[] Princess Marie Zéphyrine of France[] Xavier, Duke of Aquitaine[*]
Cetățenie	Franța
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Bourbon

· 1772: John Canton, fizician englez (n. 1718)
* 1820: Comandorul Stephen Decatur, Jr. (n. 5 ianuarie 1779 – d. 22 martie 1820) a fost un ofițer naval american notabil pentru eroismul său în războaiele cunoscute în istoriografia americană ca Barbary Wars^⁠(d) și War of 1812. Decatur a fost cel mai tânăr militar din întreaga istorie a United States Navy care a fost avansat la rangul de căpitan, fiind simultan primul american celebrat ca un erou național, dintre cei care nu jucaseră anterior vreun rol în Revoluția americană (așa numiți [The] Founding Fathers).

Decatur s-a născut la 5 ianuarie 1779, în localitatea Sinepuxent^⁠(d), Maryland ca fiu al lui Stephen Decatur, Sr.^⁠(d) și al Annei Pine. [1] A fost elev al Academiei Episcopale (în original, Episcopal Academy^⁠(d)) urmând apoi Universitatea Pennsylvaniei^⁠(d) alături de alți viitori eroi navali, Richard Somers^⁠(d) și Charles Stewart^⁠(d). tatăl său a fost de asemenea un ofițer naval, având sub comanda sa mai multe vase. Un alt Stephen Decatur^⁠(d) (1815 – 1876) a pretins a fi fost nepotul acestuia, și încorporând ulterior localitatea omonimă, Decatur^⁠(d), Nebraska.

Stephen Decatur s-a căsătorit cu Susan Wheeler, fiica primarului din Norfolk, Virginia, în 8 martie 1806.

Decatur a fost angajat la vârsta de 17 ani de către firma Gurney and Smith, în calitate de supraveghetor (în engleză, supervisor) a construcției în stare incipientă a fregatei ''United States''^⁠(d). Stephen Decatur a și unul dintre "Preble^⁠(d)'s Boys" și prieten cu Charles Stewart^⁠(d) și Richard Rush.

Pentru campania din cel de-al doilea război al barbarilor, Decatur a fost cunoscut cu supranumele de "cuceritorul piraților barbari", conform originalului din engleză, "the Conqueror of the Barbary Pirates^⁠

Date personale
Stephen Decatur, Jr.

Născut	5 ianuarie 1779^[1]^[2]^[3] Berlin, Maryland, SUA
Decedat	22 martie 1820 (41 de ani)^[1]^[2]^[3] Bladensburg[*], SUA
Înmormântat	St. Peter's Church, Philadelphia[*]
Cauza decesului	omor
Căsătorit cu	Susan Wheeler Decatur[*]
Cetățenie	SUA
Ocupație	ofițer
Activitate
Activitate
A luptat pentru	Statele Unite ale Americii
Ramura	United States Navy
Ani de serviciu	1798 – 1820
Gradul	Comandor
A comandat	USS ''Enterprise''^⁠(d), USS ''Chesapeake''^⁠(d), USS ''United States''^⁠(d), USS ''President''^⁠(d), USS ''Constitution''^⁠(d), USS ''Guerriere''^⁠(d)
Ocupații ulterioare	Board of Navy Commissioners^⁠(

· 1832: a murit Johann Wolfgang von Goethe, poet, dramaturg şi prozator german. Goethe a avut mai multe profesii în decursul vieţii sale, printre ele numărându-se şi slujbele de funcţionar de stat, diplomat, avocat. A debutat ca scriitor cu opera "Prometheus (Hymne)", dar sinteza îndelungatei experienţe de viaţă şi a evoluției sale artistice, îşi găseşte expresia în drama "Faust". Goethe a dedicat operei sale "Faust", ani îndelungaţi de strădanie, până să ajungă la forma definitivă, atinsă cu puţin înainte de a se stinge din viaţă. La 22 martie 1832 Goethe a murit de pneumonie şi a fost îngropat pe data de 26 martie la Mormântul Prinţilor în Weimar. Ultimele sale cuvinte, se pare că ar fi fost: "Mehr Licht!" - "Mai multă lumină!".
* 1841: Tokugawa Ienari (japoneză 徳川家斉, 18 noiembrie 1773 – 22 martie 1841) a fost al unsprezecelea și cel mai longeviv shōgun al Shogunatului Tokugawa din Japonia, care a deținut funcția din 1787 până 1837. El a fost strănepotul celui de-al optulea shōgun Tokugawa Yoshimune, bunicul său fiind Munetada (1721–1764), cap al filialei Hitotsubashi din familie, iar tatăl său fiind Harusada (1751–1827).

Ienari a murit în 1841, când i-a fost dat numele de budist, Bunkyouin, și înmormântat la Kan'ei-ji.

În 1778, când avea doar 4 ani, Hitotsubashi Toyochiyo, fiind persoană neimportantă in ierarhia clanului Tokugawa, a fost logodit cu Shimazu no Shige-hime sau Tadako-hime, fiica de doar 4 ani a lui Shimazu Shigehide, marele daimyō al Regiunii Satsuma ce apartine insulii Kyūshū.

Importanța acestei alianțe a crescut semnificativ, începand să se afirme atunci când, în 1781, tânărul Toyochiyo a fost adoptat de shōgunul fară copii, Tokugawa Ieharu. Asta a desemnat faptul că, atunci când Toyochiyo a devenit Shōgun, Ienari, în 1786, i-a fost desemnată poziția de socru al shōgunului.

Logodna a fost încheiată în 1789, după care Tadako devine cunoscută oficial ca și Midaidokoro Sadako, sau "prima nevastă" Sadako. Protocolul cerea ca ea să facă parte dintr-o familie aristocrată, iar Familia Konoe a acceptat să o adopte dar asta a fost mai mult o simplă formalitate.

Ienari avea un harem de aproximativ 900 femei și a fost tată pentru mai mult de 75 de copii.

Mulți dintre copiii lui Ienari au fost adoptați de diferite curți ale daimyō-lor Japonezi, unii un având rol important în istoria Bakumatsu-ului și Razboiul Boshin. Unii dintre cei mai faimoși din rândul lor fiind:

Hachisuka Narihiro, Regiunea Tokushima
- Hachisuka Mochiaki
  - Hachisuka Masaaki (1871–1932)
    - Hachisuka Masauji (1903–1953)
      - Hachisuka Masako (1941)
    - Hachisuka Toshiko (1896–1970)
Matsudaira Naritami, Filiera Tsuyama
Tokugawa Narikatsu (1820–1849), Familia Shimizu Tokugawa apoi la Filiera Wakayama
Matsudaira Narisawa, Filiera Fukui Tokugawa Nariyuki (1801–1846), Filiera Wakayama
- Tokugawa Iemochi
Tazawa Hidenari, Filiera Tazawa, ca fiu adoptiv al lui Tazawa Hideyasu

Rude:

Tată: Tokugawa Harusada (1751–1827)
Mamă: O-Tomi no Kata (m. 1817)
Tată adoptiv: Tokugawa Ieharu
Frați:

Kiihime maritată cu Hosokawa Naritatsu din Filiera Kumamoto
Matsudaira Yoshisue (1785–1804) Filiera Takasu
Kuroda Naritaka (1777–1795) al Filierei Fukuoka
Tokugawa Harukuni (1776–1793)
Tokugawa Nariatsu
Hisanosuke
Honnosuke
Tokugawa Narimasa
Yunosuke

Neveste și concubine:

Nevasta: Shimazu no Shigehime, iar mai târziu Kodaiin (1773–1844)
Concubine:

Omiyo no Kata (1797–1872) (Exista o legendă ce spune că Omiyo era fiica lui Tokugawa Ieharu era de fapt facută cu servitor), mai târziu cunoscută sub numele de Senkoin
O-ito no kata
Oyae no Kata (m. 1843) mai târziu cunoscută sub numele de Kaishun'in
Oraku no Kata (m. 1810) mai târziu cunoscută sub numele de Korin'in
Otase no Kata (m. 1832) mai târziu cunoscută sub numele de Myosoin
Ohana no Kata (m. 1845) mai târziu cunoscută sub numele de Seiren'in
Ohachi no Kata mai târziu cunoscută sub numele de Honrin'in (m. 1850)
Ohachi no Kata (m. 1813) mai târziu cunoscută sub numele de Chisoin
Osode no Kata (m. 1830) mai târziu cunoscută sub numele de Honshoin
Oyachi no Kata (m. 1810) mai târziu cunoscută sub numele de Seishoin
Osato no Kata (m. 1800) mai târziu cunoscută sub numele de Chosoin
Ocho no Kata (m. 1852) mai târziu cunoscută sub numele de Sokuseiin
Oshiga no Kata (m. 1813) mai târziu cunoscută sub numele de Keimeiin
Outa no Kata (m. 1851) mai târziu cunoscută sub numele de Hoschiin
Oume no Kata (m. 1794) mai târziu cunoscută sub numele de Shinsei-in
Oman no Kata (m. 1835) mai târziu cunoscută sub numele de Seishin'in
Obi no Kata (m. 1808) mai târziu cunoscută sub numele de Hoshin'in

Cpoii:

Toshihime (1789–1817) măritata cu Tokugawa Naritomo, născută de Oman
Koso-in (n. 1790) născut de Oman
Takechiyo (1792–1793) născut de Oman
Tokugawa Ieyoshi născut de Korin'in
Hidehime (n. 1794) mai târziu cunoscută sub numele de Tansei-in, născută de Oume
Ayahime (1795–1797; copilă când a murit, a fost înlocuit de sora sa mai tânăra, Asahime) măritată cu Date Chikamune Filierei Sendai, născută de Oman
Tokugawa Keinosuke (1795–1797) născut de Oume
Tokugawa Atsunosuke (1796–1799) născut de Shigehime moștenitor al familiei Shimazu-Tokugawa
Sohime (1796–1797) născută de Oshiga
Tokugawa Toyasaburo (n. 1798) născut de Oume
Kakuhime (1798–1799) născută de Osato
Gohime (1799–1800) născută de Oume
Tazawa Hidenari
Tokugawa Hidemaru
Mine-hime (1800–1853) născută de Otase și măritată cu Tokugawa Narinobu al Filierei Owari
Tokugawa Nariyuki (1801–1846) moștenitor al familiei Shimizu-Tokugawa, mai târziu a moștenit și Filiera Kii, născut de Ota Otase
Toruhime (1801–1802) născută de Ocho
Jiyohime (1802–1803) născută de Oume
Asahime (1803–1843) măritată cu Date Chikamune, mai târziu măritată cu Matsudaira Naritsugu al Filierii Fukui, nascută de Obi
Jukihime (1803–1804) născută de Otase
Tokugawa Tokinosuke (1803–1805) născut de Ocho
Harehime (1805–1807) născută de Otase
Tokugawa Torachiyo (1806–1810) născut de Ocho
Kohime (n. 1806)
Kishihime (1807–1811)
Motohime (1808–1821) măritată cu Matsudaira Katahiro al Filierei Aizu, nascută de Oyachi
Ayahime (1809–1837) măritată cu Matsudaira Yoritane al Filierei Takamatsu, născută de Osode
Tokugawa Tomomatsu (1809–1813) născut de Ocho
Yohime (1813–1868), măritată cu Maeda Nariyasu, născută de Omiyo
Nakahime (1815–1817), născută de Omiyo
Tokugawa Narinori (1810–1827) moștenitor al familiei Shimizu Gosankyō și născut de Oyae
Tokugawa Naritaka născut de Ocho
Tsuyahime (n.1811) născută de Osode
Morihime (1811–1846) măritată cu Nabeshima Naomasa al Filierei Saga, născută de Oyae
Ikeda Narihiro (1812–1826) născut de Oyae
Kazuhime (1813–1830) măritată cu Mori Narito al Filierei Chōshū, născută de Ocho
Takahime (1813–1814) născută de Osode
Tokugawa Okugoro (1813–1814) născut de Ohachi
Kotohime (1815–1816) născută de Ohana
Tokugawa Kyugoro (1815–1817) născut de Ocho
Matsudaira Naritami născut de Oyae
Suehime (1817–1872) născută de Asano Naritaka al Filierei Hiroshima Domain mai târziu al Filierei Yousein, născută de Omiyo
Kiyohime (1818–1868), născută de Sakai Tadanori al Filierei Himeji, mai târziu al Filierei Seiko-în, născută de Oyae
Matsudaira Nariyoshi (1820–1838) adoptat de familia Fukui-Matsudaira, născut de Ohana
Tokugawa Shichiro (1818–1821) născut de Osode
Matsudaira Nariyoshi (1819–1839) al Filierei Hamada și născut de Oyae
Ei-hime (1819–1875) maritată cu Tokugawa Narikura din familia Hitotsubashi-Tokugawa, născută de Ohana
Tokugawa Nariharu născut de Ohana
Matsudaira Narisawa născut de Honrin'in
Tokugawa Narikatsu (1820–1850) moștenitor al familiei Shimizu-Tokugawa, mai târziu moștenitor al Filierei Kii și născut de Osode
Hachisuka Narihiro născut de Oyae
Tokugawa Hachiro (1822–1823) născut de Osode
Matsudaira Narisada (1823–1841) născut de Ohana
Matsudaira Narikoto (1825–1844) al Filierii Akashi, născut de Ohana
Taehime (1827–1843) născută de Ohana și măritată cu Ikeda Narimichi al Filierei Tottori
Tokugawa Taminosuke, născut de O-ito
Fumihime

Descendenți remarcabili:

Tokugawa Nariyuki (1801–1846)

Kikuhime
Yohime
Tokugawa Iemochi

Asahime (1803–1843) măritată cu Matsudaira Naritsugu

Kikuhime (1829–1829)
Yoshimaru (1835–1835)
Kuninosuke

Tokugawa Naritaka

Shomaru (1846–1847) moștenitor al familiei Hitotsubashi-Tokugawa
Rihime măritată cu Asano Yoshiteru
Fuhime măritată cu Matsudaira Noritoshi

Yo-hime (1813–1868) măritată cu Maeda Nariyasu

Ikeda Yoshitaka (1834–1850)
Kanoshimaru
Maeda Yoshiyasu
- Maeda Toshitsugu (1858–1900)
  - Namiko măritată cu Toshinari Maeda
    - Maeda Toshitatsu (1908–1989)
      - Maeda Toshiyasu (n. 1935)
        
        Maeda Toshinori (n. 1963)

Matsudaira Naritami

Matsudaira Yasutomo
Hitoshimaru
fiică măritată cu Miura Yoshitsugu
Matsudaira Yasutami (1861–1921)
- Matsudaira Yasuyoshi
- Matsudaira Yasuharu
- Takako măritată cu Ichishima Noriatsu
- Teruko măritată cu Shuta Yasuto
- Watanabe Akira
- Tsuruko măritată cu Matsudaira Yoritsune
- Sansuko măritată cu Isahaya Fujio
- Matsudaira Shiro
- Matsudaira Fumihiro

Suehime

Yakuhime (1843–1843)

Kiyo-hime

Tokudairo (1835–1837)
Kisohime (b. 1834) măritată cu Sakai Tadatomi

Tokugawa Narikatsu (1820–1850)

Ryuchiyo
Tatsujiro
Nobehime
Akihime
Junhime
Kikuhime

Hachisuka Narihiro

Kayohime (1848–1865) maritată cu Matsudaira Mochiaki
Hachisuka Mochiaki
- Hachisuka Masaaki (1871–1932)
  - Hachisuka Tsuruko
  - Hachisuka Yoshiko
  - Hachisuka Saeko măritată cu Satake Yoshitane
  - Hachisuka Fueko măritată cu Masayuki Matsuda
    - Asako măritată cu Prince Kaya-no-Miya Harunori
  - Hachisuka Toshiko (1896–1970) măritată cu Matsudaira Yasuharu
    - 1 fiu si 4 fiice
  - Masauji Hachisuka (1903–1953)
    - Masako Hachisuka (n. 1941)

Tokugawa Ieyoshi

Takechiyo (1813–1814)
Tatsuhime (1814–1818)
Tomohime (1815–1815)
Saigen-in (1816–1816)
Yochiyo (1819–1820)
Entsuin (1822-1822)
Tokugawa Iesada
Maihime (1824–1829)
Tokugawa Yoshimasa (1825–1838) al familiei Hitotsubashi-Tokugawa
Teruhime (1826–1840) măritată cu Tokugawa Yoshiyori mai târziu cunoscută sub numele de Teimei-in
Hanhime (1826–1826) născută de Okaju
Tokugawa Harunojo (1826–1827)
Tokugawa Atsugoro (1828–1829)
Tokugawa Jikimaru (1829–1830)
Tokugawa Ginnojo (1832–1833)
Satohime (1833–1834)
Chiehime (1835–1836)
Yoshihime (1836–1837)
Tokugawa Kamegoro (1838–1839)
Maijihime (1839–1840)
Wakahime (1842–1843)
Shoyo-in (1843–1843)
Okuhime (1844–1845)
Tokugawa Tadashimaru (1845–1846)
Shikihime (1848–1848)
Sashin-in (1849–1849)
Tokugawa Choyoshiro (1852–1853)

Date personale
Tokugawa Ienari

Născut	18 noiembrie 1773
Decedat	22 martie 1841 (67 de ani)
Înmormântat	Kan'ei-ji[*]
Părinți	Tokugawa Harusada[] O-tomi no kata[]
Frați și surori	Tokugawa Harukuni[] Matsudaira Yoshisue[] Kuroda Hitoshi Takashi[] Tokugawa Narimasa[] Tokugawa Nariatsu[*]
Căsătorit cu	Kōdaiin[] Seishin'in[] Kōrin'in[] Shinshōin[] Hōchiin[] Keimeiin[] Chōsōin[] Myōsōin[] Sokuseiin[] Seishōin[] Honshōin[] Kaishun'in[] Senkō-in[] Chishōin[] Honrin'in[] Seiren'in[] Hoshin-in[*]
Copii	Tokugawa Atsunosuke[] Tokugawa Ieyoshi Mine-hime[] Tokugawa Nariyuki[] Tokugawa Torachiyo[] Tokugawa Naritaka[] Tokugawa Narikatsu[] Tokugawa Narinori[] Ikeda Narihiro[] Matsudaira Naritami[] Kiyo-hime[] Matsudaira Nariyoshi[] Hachisuka Narihiro[] Yasu-hime[] Sue-hime[] Matsudaira Narisawa[] Matsudaira Narisada[] Matsudaira Narikoto[] Tokugawa Nariharu[] Q17221001[] Q16737166[]
Cetățenie	Japonia
Ocupație	Shogun
Shōgun
În funcție 1787 – 1837
Monarh	Kōkaku Ninkō
Precedat de	Tokugawa Ieharu
Succedat de	Tokugawa Ieyoshi

* 1852: Maria Sofia de Hessa-Kassel (germană Marie Sophie Friederike von Hessen-Kassel; 28 octombrie 1767 – 22 martie 1852) a fost regină a Danemarcei și Norvegiei prin căsătoria cu Frederic al VI-lea. A fost regentă a Danemarcei în perioada 1814–1815.

A fost primul copil al Prințului Karl de Hessa-Kassel și a Prințesei Louise a Danemarcei și Norvegiei. Bunicii paterni au fost Frederic al II-lea de Hesse-Kassel și Prințesa Mary a Marii Britanii. Mary a fost fiica regelui George al II-lea al Marii Britanii și a reginei Caroline de Ansbach. Bunicii materni au fost Frederic al V-lea al Danemarcei și Louise a Marii Britanii, o altă fiică a regelui George al II-lea al Marii Britanii și a reginei Caroline de Ansbach. Tatăl ei a fost al doilea fiu al prințului suveran de Hesse-Kassel.

A crescut în mare parte în Danemarca, unde tatăl ei a avut poziții notabile, cum ar fi guvernator al provinciilor. Mama ei a fost a treia și cea mai mică fiică a regelui Frederic; ca urmare, ea a fost nepoata regelui Christian al VII-lea al Danemarcei și a Prințul Regent Frederic.

Regina Maria Sofia, pictură de Christoffer Wilhelm Eckersberg.

La 31 iulie 1790 la Gottorp, s-a căsătorit cu vărul ei primar, Prințul Moștenitor Frederic al Danemarcei (1768–1839), atunci Regent al regatului, viitorul rege Frederic al VI-lea. Soțul ei a fost Regent din 1784 (de când avea doar 16 ani) în numele tatălui său care era nebun și care a murit în 1808. În urma înfrângerii aliatului Danemarcei, împăratul Napoleon I al Franței, Danemarca a pierdut stăpânirea Norvegiei; cuplul regal a încetat să mai fie regele și regina Norvegiei în 1814. Regina Maria a fost regentă a Danemarcei în perioada 1814-1815 în timpul absenței soțului ei.

Maria a fost aleasă de vărul ei ca soție în special pentru a-și demonstra independența față de Curte, care voia o căsătorie politică. Căsătoria a fost primită cu mare entuziasm de public; ea a fost privită ca o daneză nu ca o străină. La Curte, a fost umbrită de sora soțului ei, care era adevărata Prima Doamnă de la Curte. A fost presată de cererea de a naște un fiu și după ce a avut probleme ginecologice a fost obligată să accepte adulterul soțului ei cu Frederikke Dannemand.

În perioada 1814-15 s-a descurcat foarte bine ca Regentă. Era interesată de politică și de genealogie și a scris și publicat Exposé de la situation politique du Danemarc; în 1822 a publicat Supplement-Tafeln zu Joh. Ca văduvă s-a retras din viața publică și a fost respectată ca un simbol al vechii dinastii.

Date personale
Maria Sofia de Hesse
Regină a Danemarcei și Norvegiei
Regina Maria Sofia a Danemarcei, cu Ordinul Christian VII portret de Jens Juel
Născută	28 octombrie 1767 Hanau
Decedată	22 martie 1852 (84 ani, 146 zile) Palatul Frederiksberg
Înmormântată	Catedrala Roskilde
Părinți	Carol de Hesse Prințesa Louise a Danemarcei și Norvegiei
Frați și surori	Prințesa Louise Caroline de Hesse-Cassel Prince Christian of Hesse[] Prince Frederik of Hesse[] Juliane of Hesse-Kassel[*]
Căsătorită cu	Frederic al VI-lea al Danemarcei
Copii	Caroline, Prințesă a Danemarcei Vilhelmine, Ducesă de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg
Religie	luteranism
Ocupație	consort[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce regină consoartă[*]
Familie nobiliară	Casa de Oldenburg Casa de Hessa
Queen consort of Denmark[*]
Domnie	13 martie 1808 – 3 decembrie 1839
Predecesor	Caroline Matilda de Wales
Succesor	Caroline Amalia de Augustenborg

· 1896: Thomas Hughes, nuvelist englez (n. 1822)
* 1913: Prințul Gheorghe Grigore Cantacuzino supranumit Nababul (n. 22 septembrie 1832, București, Țara Românească – d. 22 martie 1913, București, România) a fost un om politic român, ales primar al Bucureștiului (mai 1869 - ianuarie 1870), ministru în varii guverne și prim-ministru al României de două ori, în perioadele 1899 - 1900 și 1904 - 1907.

Gheorghe Grigore Cantacuzino se trăgea din vechea familie nobilă Cantacuzino, fiind un descendent al voievozilor români respectiv împăraților bizantini Cantacuzino. A fost fiul vornicului Grigore Iordache Cantacuzino (1800-1849) și al Luxandrei Cantacuzino, născută Kretulescu.

Era descendent direct al domnului Constantin Brâncoveanu

A studiat la București și Paris, unde și-a luat doctoratul în drept, în anul 1858. După ce s-a întors în țară a fost numit judecător la Tribunalul Ilfov, după care a devenit consilier la Curtea de Apel Bucuresti, functie din care a demisionat la data de 4 mai 1864.

În calitatea sa de membru al lojei masonice Sages d'Heliopolis, din anul 1865, a participat activ la coaliția politică, cunoscută ca Monstruoasa coaliție, care a dus la îndepărtarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza de la conducerea României. Dupa lovitura de stat de la 11 februarie 1866 a reintrat în magistratură, ca președinte al Curții de Apel București.

A fost ales deputat în Adunarea Constituantă de la 1866, unde a făcut parte din comitetul însărcinat cu elaborarea Constituției din 1866.

A fost ales de mai multe ori deputat și senator în Parlamentul României, iar în perioada aprilie 1869 - ianuarie 1870 a fost primar al Bucureștiului. Una din inițiativele sale în perioada cât era primar a fost și ridicarea monumentului denumit Fântâna George Grigorie Cantacuzino din Parcul Carol I. A deținut în două rânduri funcția de ministru de Interne (11 aprilie 1899 - 9 ianuarie 1900 si 22 decembrie 1904 - 12 martie 1907) și pe cea de președinte al Consiliului de Miniștri. A mai deținut funcțiile de: ministru Lucrărilor Publice (16 decembrie 1873 - 7 ianuarie 1875) și pe cea de ministru al Justiției (24-27 ianuarie 1870). După moartea lui Lascăr Catargiu a devenit șeful Partidului Conservator. În iulie 1900 a prezidat ședința partidului în care s-a aprobat fuzionarea acestei formațiuni politice cu Partidul Constituțional ("junimist"). În aprilie 1907 s-a realizat fuziunea tuturor formațiunilor politice consevatoare, iar Cantacuzino a fost nevoit să cedeze șefia noului Partid Conservator lui Petre P. Carp.

Datorită averii sale colosale a fost supranumit "Nababul". Din banii de care dispunea, a construit trei palate: Palatul Cantacuzino din București, situat pe Calea Victoriei, care adăpostește în prezent Muzeul Național „George Enescu”, Castelul Cantacuzino din Bușteni, numit uneori „Palatul Cantacuzino Bușteni”, în prezent muzeu, și Palatul Cantacuzino de la Florești, supranumit și "Micul Trianon", în prezent în ruină.

Date personale
Gheorghe Grigore Cantacuzino
Gheorghe Grigore Cantacuzino
Născut	22 septembrie 1832 București, Țara Românească
Decedat	22 martie 1913 (80 de ani) București, România
Cetățenie	România
Ocupație	politician
Prim-ministru al României
În funcție 1904 – 1907
Precedat de	Dimitrie A. Sturdza
Succedat de	Dimitrie A. Sturdza
În funcție 1899 – 1900
Precedat de	Dimitrie A. Sturdza
Succedat de	Petre P. Carp
Președinte al Senatului României
Membru al Camerei Deputaților a României

Partid politic	Partidul Conservator

* 1917: Petter Adolf Karsten (n. 16 februarie 1834, Merimasku, Imperiul Rus – d. 22 martie 1917, Forssa, Imperiul Rus) a fost un botanist și micolog finlandez de proveniență germană. El este numit „tatăl micologiei finlandeze” și pionier al microscopiei ciupercilor. Abrevierea numelui său în cărți științifice este P.Karst. sau P.Karsten.

Această familie provine din orașul Lübeck care a ajuns peste Stralsund, împărțindu-se în două ramuri, în Danemarca și Finlanda. Strămoșul ramurii finlandeze a fost Henricus Carstenius numit Henric Carsten(s) (pe la 1614), care încă se născuse la Lübeck. El a fost unul dintre primarii orașului Helsinki. Fiul său, episcopul de Viborg Henricus, a fost tatăl lui Peter, provost al diecezei Viborg. Prin cei doi fii ai lui, Abraham vicar de Sääminge (d. 1727) și Peter Carsteen (d. 1711), ofițer al Statului Major General, familia s-a împărțit din nou în două ramuri, dintre care prima s-a scris anterior Carstens, iar a doua Karsten. Petter, cu strămoși germani, suedezi, dar în primul rând finlandezi, a fost descendentul acestei din urmă ramuri.^[1]

Rudele lui Karsten includ pe profesorul de limbi germanice de la Universitatea din Helsinki Torsten Edvard (Tor) Karsten (1870-1942), pe savantul Rafael Karsten (1879-1956), un antropolog cultural, etnolog, istoric de religie, sociolog și filosof (devenit faimos mai ales pentru studiile sale asupra popoarelor aborigene din America de Sud) precum pe botanistul și micologul finlandez Harri Harmaja (n. 1944)

Karsten sa născut în mica comună Merimasku în apropiere de orașul Turku și aproximativ 150 km la vest de Helsinki. El a studiat la Universitatea din Helsinki, obținând o diplomă de master în 1860, înainte de a petrece un an cu predarea de lecții în școlile secundare la Tampere și Turku. În 1861 Karsten sa mutat în Rusia pe Peninsula Kola, unde, pentru următorii trei ani, a predat la liceul din Pietarsaari (Jakobstad). În 1864, el a preluat funcția unui lector de botanică la institutul de agricultură Mustiala, în prezent „Universitatea Științelor Aplicate Häme” (HAMK), unde a rămas până la retragerea sa 45 de ani mai târziu.^[3]

Opera vieții sale a fost realizată la Tammela, Finlanda, unde a făcut cercetări detaliate pe lângă împlinirea funcțiilor sale didactice ca profesor la institutul de agricultură. Karsten a participat numai într-o singură expediție pe Peninsula Kola. Lucrările de cercetare micologice și botanice ale lui Karsten însă au fost extensive, incluzând calitățile bureților atât macroscopice și microscopice, bazând în mare parte pe materialele colectate local la Tamella, dar a prelucrat de asemenea nenumărate probe colectate de alții, de exemplu în Siberia, Franța și Brazilia. Colecțiile de ciuperci ale lui P. A. Karsten, păstrate în Muzeul de Istorie Naturală din Helsinki sunt de asemenea de bază. O mare parte din speciile descrise de Karsten au rămas valabile până astăzi. ^[4]

El a colectat un număr mare de diferite ciuperci, descoperind și denumind mai mult de 200 de genuri precum mai mult de 2.000 de specii noi. În descrierile sale de specii, Karsten a folosit extins utilizarea caracterelor microscopice. Cu această ocazie, savantul a despicat de multe ori genurile existente care nu au fost recunoscute pentru mult timp de colegii săi. Actual, în lumina noilor descoperiri în biologia moleculară (astfel cum ADN-ul, s-a arătat, că denumirile lui sunt bazate pe relații filogenetic valide), are loc o regândire.^[3]

Petter Karsten, împreună cu Lucien Quélet, Narcisse Théophile Patouillard și Samuel Frederick Gray, au creat cele mai multe dintre noile genuri care au devenit standard până astăzi. Împreună cu Paul Kummer (care a lucrat mai ales la ridicarea secțiunilor lui Elias Magnus Fries la stat generic), acești autori au fost esențiali în crearea de genuri care reflectau relația biologică. Multe dintre genurile create de Karsten sunt cele foarte frecvente, mai ales în categoriile Boletales și Polyporales. Pe timpul în care a scris, aceste specii au fost toate atribuite uriașelor genuri Boletus și Polyporus. Cu lucrările sale a ajutat ca taxonomia acestor grupuri să fie mai ușor de înțeles.^[5]

El și-a făcut un nume de mare onoare în patria sa, contribuind lucrări cuprinzătoare micologice în domeniul regional și național, în plus și publicarea mai multor articole investigative despre speciile finlandeze. Karsten a contribuit, de asemenea, cu un ierbar cu descrieri, Exsiccati Fungii Fenniae compus din exemplare în principal finlandeze și colectate de el însuși. Petter Adolf Karsten este considerat a fi părintele micologiei finlandeze.^[3]

Karstenia, revista internațională de micologie publicată de „Societatea Micologică Finlandeză”, este dedicată memoriei marelui om de știință

Petter Adolf Karsten pe la 1915

· 1934: Theophilos Hatzimihail, pictor grec (n. 1870)

· 1946: Clemens August von Galen (n. 16 martie 1878, Dinklage — d. 22 martie 1946, Münster) a fost un episcop romano-catolic german care s-a ridicat împotriva ororilor săvârșite de regimul nazist. Pentru curajul cu care i s-a opus lui Adolf Hitler, a fost supranumit "Leul de Münster". În anul 1946 a fost ridicat la demnitatea de cardinal. În anul 2005 a fost beatificat.

Clemens August von Galen s-a născut la 16 martie 1878, la Burg Dinklage, în Oldenburg, ca fiu al contelui Ferdinand Heribert von Galen, politician creștin-democrat, deputat în Reichstag din 1874 până în 1903.

După studiile gimnaziale, Clemens August a urmat cursurile de filozofie la Fribourg (Elveția) și cele de teologie la Innsbruck și Münster, fiind hirotonit preot la 18 martie 1904. În anul 1906 a devenit capelan al bisericii "Sf. Matthias" din Berlin, iar în anul 1919 a fost numit paroh la aceeași biserică. În anul 1929 a fost numit paroh la biserica "Sf. Lambert" din Münster, iar la 28 octombrie 1933 a fost consacrat episcop al Diecezei de Münster.

Activitatea sa pastorală s-a desfășurat sub semnul unei profunde credințe în prezența lui Cristos în Euharistie și a evlaviei deosebite față de sfânta Fecioară Maria, care i-au oferit curajul și forța de a se opune regimului nazist și ideologiei susținute la acea vreme de național-socialiști. În predici și scrisori pastorale, episcopul de Münster a denunțat discriminările existente și nedreptățile săvârșite de regimul nazist. În ianuarie 1937, episcopul Clemens August von Galen a fost invitat la Roma de papa Pius al XI-lea pentru o analiză a situației din Germania și pregătirea enciclicii Mit brennender Sorge (14 martie 1937). În trei predici fulminante ținute în zilele de 13, 20 iulie și 3 august 1941, episcopul Clemens von Galen a denunțat gravele nedreptăți și crimele comise de regimul lui Adolf Hitler, primind supranumele de "Leul de Münster". La 18 februarie 1946 papa Pius al XII-lea l-a numit în Colegiul Cardinalilor. Întors la Münster la 16 martie, a fost primit de credincioși cu mult entuziasm. În data de 22 martie 1946 cardinalul von Galen a decedat în urma unei boli. Zece ani mai târziu (22 octombrie 1956), episcopul Michael Keller a inițiat procesul său de beatificare. Cu ocazia călătoriei în Germania, în luna mai 1987, papa Ioan Paul al II-lea a vizitat catedrala din Münster și s-a rugat la mormântul cardinalului.

Din predica rostită de episcopul Clemens von Galen în 13 iulie 1941 în biserica "Sfântul Lambert":

„Un stat care permite ca oameni nevinovați să fie pedepsiți, își subminează autoritatea și respectul pentru suveranitatea proprie în conștiința cetățenilor.”

Date personale
Clemens August von Galen
Clemens August von Galen
Născut	16 martie 1878^[1]^[2]^[3]^[4]^[5] Dinklage, Germania^[6]
Decedat	22 martie 1946 (68 de ani)^[1]^[2]^[3]^[4]^[5] Münster, Germania^[7]
Înmormântat	St.-Paulus-Dom (Münster)[*]
Cauza decesului	peritonită
Părinți	Ferdinand Heribert von Galen[]^[8] Elisabeth Gräfin von Spee[]^[8]
Cetățenie	Germania
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	preot catolic[] autor luptător în rezistență[]
Activitate
Cauza decesului	peritonită
Alma mater	Universitatea din Fribourg[*]

* 1955: Ivan Șubașici, în limba croată, Ivan Šubašić, (n. 7 mai 1892 - d. 22 martie 1955) a fost un politician croat și iugoslav, cunoscut ca ultimul ban^[1] al Banovina croată

* 1955: Ernst al II-lea Bernhard Georg Johann Karl Frederick Peter Albert, Duce de Saxa-Altenburg (n. 31 august 1871 – d. 22 martie 1955), a fost ultimul duce care a condus ducatul de Saxa-Altenburg.

A fost al patrulea copil însă singurul fiu al Prințului Moritz de Saxa-Altenburg (fiul cel mic al lui Georg, Duce de Saxa-Altenburg) și al Prințesei Augusta de Saxa-Meiningen.

După moartea tatălui său la 13 mai 1907 a devenit primul în linia de succesiune a ducatului de Saxa-Altenburg. El a moștenit ducatul de la unchiul lui, cel care i-a dat și numele, Ernst I, care a murit fără moștenitori masculini în viață, la 7 februarie 1908.

Ducele Ernst al II-lea von Saxa-Altenburg cu soția sa, Prințesa Adelheid von Schaumburg-Lippe, și copiii lor, ca. 1905.

La 27 februarie 1898 la Bückeburg, Ernst s-a căsătorit cu Prințesa Adelaide de Schaumburg-Lippe, o nepoată a lui George Wilhelm, Prinț de Schaumburg-Lippe. Au avut patru copii:

Charlotte Agnes Ernestine Augusta Bathildis Marie Therese Adolfine (n. Potsdam, 4 martie 1899 – d. Hemmelmark bei Eckernförde, 16 februarie 1989); s-a căsătorit la 11 iulie 1919 cu Prințul Sigismund al Prusiei.
Wilhelm Georg Moritz Ernst Albert Frederick Karl Konstantin Eduard Max (n. Potsdam, 13 mai 1900 – d. Rendsburg, 13 februarie 1991).
Elisabeta Karola Viktoria Adelaide Hilda Luise Alexandra (n. Potsdam, 6 aprilie 1903 – d. Breiholz, 30 ianuarie 1991).
Frederic Ernst Karl August Albert (n. Potsdam, 15 mai 1905 – d. Rosenheim, 23 februarie 1985).

În timpul Primului Război Mondial, Ernst a refuzat toate numirile de onoare de la Statul Major al Kaiserului.^[1] A renunțat la rangul său de general, a intrat în serviciu ca simplu colonel și s-a distins în Bătălia de la Peronne. Până la sfârșitul războiului el a fost comandant de divizie.^[1]

Mare iubitor de știință, Ernst a avut o instalare fără fir montat în interiorul castelului său din Altenburg în timpul începutului războiului. Scopul acesteia era de a comunica special cu aeronave.^[2] De asemenea, Ernst a fost toată viața interesat de telegrafia fără fir și telefonie și a fost considerat expert în aeronautică.^[2]

Când Germania a pierdut războiul, toți prinții germani și-au pierdut titlurile și statutul. Ernst a fost unul dintre primii prinți care a realizat schimbările majore ce vor veni peste Germania și a ajuns la un acord amiabil cu supușii săi.^[1] A fost forțat să abdice guvernarea ducatului la 13 noiembrie 1918 și și-a petrecut restul vieții ca cetățean privat.

Schloss Fröhliche Wiederkunft

După abdicare, Ernst având o avere moderată, s-a retras la un hotel din Berlin.^[1]. Doi ani mai târziu, în 1920, căsătoria lui s-a încheiat cu un divorț. Mai târziu în același an, Ernst a anunțat logodna cu Elena Thomas, o cântăreață de operă.^[1] Totuși căsătoria nu a avut loc niciodată.

La 15 iulie 1934 Ernst s-a căsătorit a doua oară cu Maria Triebel, care a fost partenera lui timp de mulți ani, la casa lui, Schloss Froehliche Wiederkunft. Maria s-a născut la Waltershausen la 16 octombrie 1893 și a murit la Trockenborn-Wolfersdorf la 28 februarie 1955. Aceasta a fost o căsătorie morganatică iar ea a primit titlul de "baroneasă Reiseneck". Nu au avut copii.

Încă interesat de știință, Ernst a fondat un modern observator la Wolfersdorf, angajându-l pe Kurd Kisshauer în 1922. La 1 mai 1937 Ernst s-a alăturat partidului nazist.^[3]

Ernst a devenit singurul fost prinț german care a acceptat cetățenia Republicii Democrate Germane după Al Doilea Război Mondial, refuzând să părăsească Schloß Fröhliche Wiederkunft pentru a se muta într-o zonă ocupată de britanici. Schloß a fost confiscat de sovietici însă lui Ernst i s-a garantat libera folosire până la moarte.

În martie 1954, după decesul lui Charles Edward, Duce de Saxa-Coburg și Gotha, el a devenit ultimul prinț german supraviețuitor care a domnit până în 1918. Un an mai târziu, la 22 martie 1955 și în vârstă de 83 de ani a murit la Schloß.

Date personale
Ernst al II-lea
Duce de Saxa-Altenburg

Nume la naștere	Ernst II Bernhard Georg Johann Karl Frederick Peter Albert
Născut	31 august 1871 Altenburg, Saxa-Altenburg
Decedat	22 martie 1955 (83 de ani) Castelul Fröhliche Wiederkunft, Trockenborn-Wolfersdorf, Germania de Est
Înmormântat	Turingia
Părinți	Moritz de Saxa-Altenburg Prințesa Augusta de Saxa-Meiningen
Frați și surori	Marie Anne de Saxa-Altenburg Prințesa Louise Charlotte de Saxa-Altenburg Prințesa Elisabeta de Saxa-Altenburg
Căsătorit cu	Prințesa Adelaide de Schaumburg-Lippe Maria Triebel (morganatic)
Copii	Charlotte Agnes, Prințesă Sigismund a Prusiei Georg Moritz, Prinț Ereditar Prințesa Elisabeta Karola Prințul Frederic Ernst
Cetățenie	RDG
Religie	Luteranism
Ocupație	personal militar[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Wettin
Duce de Saxa-Altenburg
Domnie	1908–1918
Predecesor	Ernst I
Succesor	Ducat abolit
Șeful casei ducale de Saxa-Altenburg
Domnie	1908–1955
Predecesor	Ernst I
Succesor	Georg Moritz

S-a născut în Vukova Gorica, în apropiere de Karlovac, pe atunci parte din Austro-Ungaria. A absolvit liceul în Zagreb, și s-a înscris la Facultatea de Teologie din cadrul Universității din Zagreb. În timpul Primului Război Mondial, a fost înrolat în Armatei Austro-Ungara unde a luat parte în lupta contra forțelor sârbești de pe râul Drina. Ulterior a fost trimis pe Frontul de Răsărit unde a profitat de ocazie să-i slăbească pe ruși. De aici s-a alăturat voluntarilor iugoslavi luptând în cadrul armatei sârbe pe Frontul Macedonean.

După război, Șubașici a obținut diploma de Drept la Universitatea din Zagreb, iar ulterior a deschis un birou de Drept în Vrbasko. Acolo l-a cunoscut pe Vladko Maček și s-a alăturat Partidului Țărănesc Croat. În 1938, a fost ales în Adunarea Națională Iugoslavă.

În august 1939, Maček și pe atunci prim-ministrul iugoslav Dragișa Cvetkovici au ajuns la un acord cu privire la reconstruirea constituțională a Iugoslaviei și restaurarea statalității croate sub forma Banovinei croate - o entitate autonomă, care împreună Croația proprie, cuprindea părți mari din Bosnia și Herțegovina actuală și câteva părți din Voivodina actuală care avea o majoritate croată. Șubașici a fost numit primul ban - șeful titular al acestei entități, responsabil de guvernul său.

Banovina a fost desființată împreună cu Regatul Iugoslaviei după invadarea puterilor Axei în aprilie 1941. Șubașici s-a alăturat lui Dușan Simovici și guvernului său în exil, dar înainte să plece, a refuzat să autorizeze eliberarea unui număr mare de croați comuniști și de extremă stânga, arestați și ținuți sub supravegherea sa în închisori.

În emigrație, Șubașici a reprezentat primul guvern regal iugoslav în SUA. Treptat, lărgirea decalajului dintre guvernul regalist și mișcările de rezistență majore iugoslave încorporate lui Tito și a partizanilor săi comuniști l-au forțat pe Winston Churchill să medieze. Șubașici, un croat non-comunist, a fost numit noul prim-ministru^[3] pentru a ajunge la un compromis între Tito - a cărui forțe a reprezentat de facto guvernul teritoriilor eliberate - și monarhia, care-l prefera pe Draža Mihailovici și cetnicii lui dominat de sârbi.

După ce l-a respins public pe Mihailovici, Șubașici s-a întâlnit cu Tito pe insula Vis și au semnat acordul Tito-Șubașici, care i-a recunoscut pe partizanii ca principala armată legitimă a Iugoslaviei, în schimbul recunoașterii partizanilor în mod oficial și să ia parte la noul guvern. Șubașici și-a păstrat funcția până pe 7 martie 1945, când Tito devenise oficial prim-ministru. Șubașici a fost apoi ministru de externe până în octombrie, când a demisionat, având neînțelegeri cu politica comunistă a noului guvern.

Șubașici și-a petrecut restul vieții, departe de viața politică, murind în 1955 la Zagreb. Aproximativ 10.000 de persoane au participat la funeralii.^[4] Este îngropat în Cimitirul Mirogoj.

Date personale
Ivan Șubașici
Ivan Șubașici
Născut	27 mai 1892 Karlovac, Croația
Decedat	27 martie 1955 (62 de ani) Zagreb, RSF Iugoslavia
Înmormântat	Mirogoj[*]
Naționalitate	Croat
Cetățenie	Iugoslavia
Religie	Catolic
Ocupație	politician
Al 23-lea Prim-ministru al Iugoslaviei
În funcție 8 iulie 1944 – 30 ianuarie 1945
Președinte	Petru al II-lea al Iugoslaviei
Precedat de	Božidar Purici
Succedat de	Iosip Broz Tito
Ban al Croației
În funcție 1939 – 1943
Precedat de	funcție înființată
Succedat de	Vladimir Nazor (ca Președinte al ZAVNOH)

Partid politic	Partidul Țărănesc Croat (HSS)
Alma mater	Universitatea din Zagreb

· 1958: Mike Todd, producător american de film (n. 1909)
* 1958: Jean Debucourt (n. 19 ianuarie 1894 – 22 martie 1958) a fost un actor francez de teatru și de film, membru al Comédie-Française. A apărut în 104 filme între 1920 –1958. Se bănuiește că ar fi fiul actorului Charles Le Bargy.
Filmografie:

The Little Thing (1923)
Madame Récamier (1928)
The Fall of the House of Usher (1928)
Koenigsmark (1935)
Mayerling (1936)
Woman of Malacca (1937)
Sarajevo (1940)
The Woman Who Dared(1944)
Her Final Role (1946)
The Idiot (1946)
Roger la Honte (1946)
Devil in the Flesh (1947)
The Eagle with Two Heads(1948)
The Lame Devil (1948, Le Diable boiteux)
Justice Is Done (1950)
Rome Express (1950)
Paris Vice Squad (1951)
La Poison (1951)
The Long Teeth (1952)
Le Secret d'Hélène Marimon (1954)
Mam'zelle Nitouche (1954)
Huis clos (1954)
The Crucible (1957)

Date personale
Jean Debucourt
Născut	19 ianuarie 1894 Paris, Franța
Decedat	22 martie 1958 (64 de ani) Montrouge, Franța
Cauza decesului	cauze naturale[*] (leucemie)
Părinți	Charles le Bargy[*]
Cetățenie	Franța
Ocupație	Actor
Activitate
Cauza decesului	leucemie
Ani de activitate	1920-1958

· 1960: José Antonio Aguirre, politician basc (n. 1904)

* 1966:

* 1966: Constantin Baraschi (n. 17 noiembrie 1902,^[1]^[2] Câmpulung, România – d. 22 martie 1966,^[2] București, RS România) a fost un sculptor român, membru corespondent al Academiei Române (1955)

Primul contact cu sculptura și cu mesteșugul cioplirii pietrei este reprezentat de înscrierea sa la Școala de Arte și Meserii a meșterilor italieni stabiliți în jurul anilor 1900 la Câmpulung Muscel.

În 1921, s-a înscris la Școala de Arte Frumoase din București, la clasa de sculptură a lui Dimitrie Paciurea. A părăsit această școală, în 1925, pentru a urma cursurile Academiei Libere de Arte Plastice. Debutul său public a fost la Salonul Oficial din 1925. În 1926, Baraschi era premiat la aceeași manifestare oficială, iar în 1927 primea o bursă de studii în Franța. Ca și prietenul său Mac Constantinescu, sculptorul studiază la Academia Julian în preajma lui Marcel Bouchard, apoi se îndreaptă și spre cursurile libere ale Academiei “Le Grande Chaumiere”, intrând în atelierul-școală a lui Bourdelle. După debutul expozițional ce se consumă la București în 1928, cariera lui Baraschi va intra pe o traiectorie continuu ascendentă, devenind unul dintre cei mai expresivi maeștri ai artei sculpturale^[4], evidențiat printr-o corectă redare a anatomiei umane

Despre Constantin Baraschi se știa că încă cu câteva luni înainte de Lovitura de stat de la 23 august 1944 ar fi început să modeleze Monumentul ostașului sovietic eliberator, care apoi a fost dezvelit în Piața Victoriei în anul 1946, în prezența regelui Mihai al României^[6].

Pentru a cinsti memoria unor ilustre personalități ieșene, Senatul universității din Iași, întrunit la 23 octombrie 1934, a înființat o comisie care avea nobila misiune de a acționa "pentru grabnica înfăptuire a statuilor lui Vasile Conta, Titu Maiorescu și Alexandru D. Xenopol". Executarea lor i-a fost încredințată sculptorului Constantin Baraschi. Din cele trei monumente, s-a păstrat doar statuia lui A. D. Xenopol. Nu se știe ce s-a întâmplat cu statuia lui V. Conta. Statuia lui Titu Maiorescu, amplasată în partea de sus a Universitățtii, a fost demolată într-o noapte a anului 1950.^[7]

Printre creațiile sale de referință se numără două altoreliefuri pentru Arcul de Triumf, statuia „Nicolae Bălcescu”, dezvelită în 1969^[8] la Pitești și două basoreliefuri pentru fațada Institutului de botanică din capitală.^[9]

A contribuit la detalii din iconostasul Bisericii Cașin, este autorul busturilor lui Nicolae Bălcescu, Alexandru Sahia și George Coșbuc din parcul Carol I.^[10]

La Câmpulung, în Grădina Publică, se află sculpturile sale "N. Bălcescu" și "Autoportret". Tot în localitate mai sunt "Țăranca din Muscel" și grupurile statuare de la Cimitirul Flămânda și de la intrarea în stadion.^[11]

Din patrimoniul Muzeului de Artă din Constanța fac parte patru lucrări realizate de Constantin Baraschi: "Faun" (1938), "Tors", "Extaz" și "Portret George Enescu". Tot în Constanța se află "Satirul și Nimfa", statuie amplasată, în anul 1964, în parcul Teatrului Constanța. Sculptura "Extaz", aflată în muzeu, a fost lucrată din marmură, iar o variantă turnată în bronz este amplasată în stațiunea Mamaia.^[12]

În Muzeul Județean de Artă Prahova "Ion Ionescu-Quintus"- Ploiești, Constantin Baraschi este prezent, între altele, cu două proiecte de monumente ecvestre inedite ale Regilor Carol I și Ferdinand.^[13] Statuia ecvestră a regelui Carol I, din bronz patinat, în format 69x55x20 cm, îl reprezintă pe rege în uniforma militară din timpul Războiului de independență (1877 - 1878). Calul și călărețul sunt înfățișați într-o atitudine oficială, de trecere în revistă a trupelor. Lucrarea este realizată într-o manieră realistă, obișnuită în cazul comenzilor oficiale, dar denotă respect față de limbajul plastic obișnuit. Este bine proporționată și are monumentalitate în ciuda dimensiunilor reduse. În 1936 s-a organizat la București un concurs pentru realizarea monumentelor ecvestre ale regilor Carol I și Ferdinand. Concursul a fost câștigat în ambele cazuri de către Oscar Han dar comanda a fost acordată până la urmă pentru execuție lui Ivan Meštrović, care le-a și realizat. Lucrarea expusă la Ploiești reprezintă proiectul statuii cu care Constantin Baraschi s-a prezentat la concurs.^[14]^[15]

În București, pe Calea Dorobanți, se găsește blocul Zodiac, construit în perioada interbelică, care astăzi este declarat monument istoric. Poartă această denumire datorită celor 16 panouri decorative cu tematică astrologică realizate de Constantin Baraschi.

Este singurul sculptor român care a scris un tratat de sculptură ("Tratat de sculptură", 2 vol., Editura Meridiane 1962. Ediția a II-a în 1964).

Constantin Baraschi a fost și rector la Institutul de Arte Plastice din București. Pictorul Vasile Celmare, care a studiat acolo, își amintea că Baraschi "era un tip mai aspru, deși cu suflet bun".^[16]

În orașul său natal se găsește Casa memorială Constantin Baraschi. Este construită în stilul artei țărănești în sec. XIX. Pe peretele casei se află o placă memorială care amintește că aici s-a născut și a creat sculptorul Constantin Baraschi (1902-1966)

Lucrări:

Monumentul Kilometrul zero

Fata pe valuri, Galați

Aleea Cariatidelor, din Parcul Herăstrău face parte din ansamblul statuar Fântâna Modura, care a fost realizat în 1939 de sculptorul Constantin Baraschi. Cele 20 de cariatide, așezate în două șiruri de câte 10 statui pe fiecare parte a aleii, reprezintă țărănci din Muscel și Mehedinți, îmbrăcate în port popular și purtând pe cap un ulcior. La capăt se află statuia Modura, o femeie despre care legenda spune ca i-a oferit apă lui Carol al II-lea atunci când acesta a aterizat forțat în comuna Vadu Crișului, Bihor. Regele a emis și o monedă înfățișând-o pe Modura.^[18] Lucrarea a fost distrusă în anii cinzeci pentru a face loc statuii lui Stalin. Grupul statuar care se află acum la intrarea în Herăstrău este o reconstituire realizată de sculptorul Ionel Stoicescu, în anul 2006, pe baza fotografiilor de epocă și a unei cariatide originale găsite în cimitirul Bellu în 2006 ^[19].
Monumentul Kilometrul zero localizat în centrul Bucureștiului, în fața Bisericii Sf. Gheorghe, a fost creat de către Constantin Baraschi în 1938.
Statuia lui I. L. Caragiale din București.
Bustul lui Nicolae Bălcescu, amplasat în Rotonda scriitorilor din Parcul Cișmigiu din București.
Cele 4 efigii de bronz, reprezentând capul lui Mihai Viteazul și stema țării din acea vreme, încastrate în pereții podului peste râul Neajlov, construit in epoca regelui Carol al II-lea, reconstituit în anii 1934 -1935, în cinstea victoriei asupra turcilor la Călugăreni.^[20]
Grupul Statuar Apărătorii Predealului, amplasat în fața gării orașului Predeal.^[21] Monumentul, dezvelit în anul 1995, comemorează eroii care au luptat în Primul Război Mondial și prezintă luptele ce au avut loc la gară și atacarea unui tren. Pe un soclu înalt, placat cu marmură, se găsește un grup statuar realizat din bronz, care reprezintă trei soldați, unul aplecat asupra unei mitraliere, altul rănit, iar cel din centru cu capul ridicat și pumnul strâns, sugerând curajul de care au dat dovadă ostașii în apărarea țării.^[22]^[23]
Statuia Doctor Petru Groza, situată în Băcia, județul Hunedoara, localitatea natală a lui Petru Groza. Locația inițială a statuii a fost în Centrul vechi al municipiului Deva, pe locul în care a avut loc marea adunare a Frontului Plugarilor. Statuia de bronz, cu înălțimea de 4,5 m, așezată pe un soclu de marmură roșie de Carara, cu înălțimea de 2,3 m, a fost dezvelită la 7 decembrie 1962. După căderea regimului comunist, statuia a fost demontată și dusă într-o curte din spatele prefecturii, unde a zăcut până în anul 2007, când a fost înălțată pe actualul amplasament.^[24]
Fata pe valuri, sculptură în bronz - fântână arteziană, instalată în anul 1966 în fața magazinului Romarta din Galați. O replică a acestei sculpturi se află la Genova, în colecția Hohn.^[25]
În Piața centrală din Galați a existat o fântână monumentală, creație a artistului Constantin Baraschi, dar a fost înlocuită, în 1985, cu statuia lui Costache Negri, realizată de sculptorul Ioan Iordănescu în 1912 și reamplasata aici.^[26]
Zbor, basorelief pe fațada fostei uzine "Tractorul" din Brașov.

Constantin Baraschi

Date personale

Născut

17 noiembrie 1902^[1]^[2]

Câmpulung, România

Decedat

22 martie 1966 (63 de ani)^[2]

București, RS România

Ocupație

sculptor[*]

Activitate

Domeniu artistic

sculptură

Studii

Universitatea Națională de Arte București, Academia Julian, Académie de la Grande Chaumière

Pregătire

Dimitrie Paciurea, Antoine Bourdelle[*], Henri Bouchard[*]

Profesor pentru

Valentina Boștină, George Apostu, Gabriela Manole-Adoc, Vasile Aciobăniței, Livia Cernensky, Victor Roman

Premii

1938 - Premiul Academiei Române
1951 - Maestru Emerit al Artei

Membru al Academiei Române

· 1969 - A murit Dwight David Eisenhower, preşedinte al SUA în perioada 1945-1952. În timpul celui de-al doilea război mondial, a avut o contribuţie decisivă la victoria împotriva Germaniei hitleriste organizînd debarcarea aliaţilor în Normandia (n.14.10.1890).
* 1974: Peter Revson, (n. 27 februarie 1939 - d. 22 martie 1974) a fost un pilot de curse auto american, care a concurat în Campionatul Mondial de Formula 1 între 1964 si 1974.
* 1983: Tiberiu Bone^[1] (n. 13 aprilie 1929 — d. 23 martie 1983) a fost un fotbalist român din Oradea. A jucat pe postul de mijlocaș central.

La 17 ani joacă la Jiul, iar din 1950 trece la Steaua, unde câștigă 6 titluri: în 1951, 1952, 1953, 1956, 1960, 1961 și 4 Cupe ale României: în 1950, 1951, 1952, 1955. În Divizia A a jucat 270 de meciuri și a marcat 10 goluri. A strâns 12 selecții la națională. Din 1962 devine antrenor al juniorilor Stelei, până în 1964. După șase ani, revine în aceeași calitate.

* 1989: Ștefan Niculescu (n. 22 septembrie 1908, Călărași - d. 22 martie 1989, Fieni) a fost un militar român din structura Marelui Stat Major al Armatei Române în cel de-Al Doilea Război Mondial, care s-a remarcat în timpul Loviturii de stat de la 23 august 1944.

Lt.-col. Ștefan Niculescu a luat parte la activitățile din seara zilei de 23 august 1944 legate de constituirea guvernului Sănătescu, de întocmirea primelor decrete regale și de imprimare și difuzare a proclamației regelui Mihai I al României. A fost delegat pe 24 august 1944 la cabinetul președintelui Consiliului de Miniștri în calitate de director de cabinet.^[1]

În dimineața zilei de 24 august 1944 a plecat de la Palatul Regal din București spre Turcia pentru a-i însoți pe agenții britanici A. G. de Chastelain și Ivor Porter cu scopul de a face cunoscută ieșirea României din război.

Date personale
Ștefan Niculescu

Născut	22 septembrie 1908 Călărași, România
Decedat	22 martie 1989 (80 de ani) Fieni, România
Părinți	Dumitru Niculescu și Dumitra Niculescu
Căsătorit cu	Liana Niculescu Filomela Niculescu Stefania Niculescu
Copii	Arthur Paulus Niculescu și Dan Dumitru Niculescu
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	personal militar[*]
Activitate
Gradul	Locotenent Colonel
Unitatea	Escadrila 13 Observație
Bătălii / Războaie	Al doilea război mondial

· 1994: A încetat din viaţă Walter Lanz, creatorul celebrului personaj de desene animate Woody Woodpecker (n. 27 apr 1899). Woody Woodpecker, ciocanitoarea buclucasa, a supravieţuit creatorului său, care a murit la Los Angeles, la vârsta de 93 de ani . Lantz avut ideea de a concepe acest personaj, după ce o ciocănitoarea i-a perturbat luna de miere la inceputul anilor ’40. Creator de desene animate, el a iniţiat un punct de cotitură în istoria filmului de animaţie, prin producerea primul desen animat in Technicolor.

· 1999: Valeriu Cristea, critic literar (n. 1937)

· 2001: William Hanna (n. 14 iulie 1910, Melrose, New Mexico – d. 22 martie 2001, Los Angeles, California) a fost un animator, scenarist și producător de desene animate american de origine irlandeză, ale cărui personaje au fost urmărite de milioane de fani din întreaga lume o mare parte a secolului al XX-lea. În copilărie, familia lui s-a mutat des, dar în cele din urmă s-a stabilit în anul 1919 în Compton, California. Acolo a devenit cercetaș „vultur”. A absolvit Liceul Compton în 1928 și a urmat pentru scurt timp cursuri la Compton City College, dar a renunțat la studii când a început marea criză economică.

După ce în primele luni ale crizei a prestat munci ocazionale, Hanna s-a angajat în 1930 la studioul de animație Harman și Ising. În perioada anilor 1930 s-a perfecționat și s-a remarcat lucrând la desene animate cum ar fi Căpitanul și copiii. În 1937, în timp ce lucra la studiourile Metro-Goldwyn-Mayer (MGM), Hanna l-a întâlnit pe Joseph Barbera, iar cei doi au început să colaboreze, proiectul lor cel mai cunoscut fiind Tom și Jerry. În 1957 au fondat Hanna-Barbera Productions, Inc., care a devenit unul din cele mai de succes studiouri de desene animate, producând seriale animate precum Familia Flintstone, The Huckleberry Hound Show, Familia Jetson, Scooby-Doo, Ștrumfii, și Ursul Yogi. În 1967 Hanna–Barbera a fost achiziționată de către Taft Broadcasting pentru suma de 12 milioane de dolari, cei doi rămânând însă conducătorii companiei până în 1991, an în care studioul a fost vândut companiei Turner Broadcasting System, care, la rândul ei, a fuzionat în 1996 cu Time Warner, deținătorii companiei Warner Bros., primul angajator al lui Hanna. Hanna și Barbera au rămas pe post de consilieri.

Hanna și Barbera au câștigat șapte Premii Oscar și opt Premii Emmy. Desenele lor animate au devenit simboluri culturale, fiind vizionate la nivel global de peste 300 de milioane de persoane și fiind traduse în peste 20 de limbi. Personajele acestor producții au fost folosite și în scop comercial, în domenii precum vânzarea de filme, cărți și jucării.

William Hanna s-a născut la data de 14 iulie 1910 în satul american Melrose din New Mexico,^[5]^:5 ca al treilea copil al cuplului William John și Avice Joyce (Denby) Hanna. A avut șase surori, și, deși era singurul fiu, Hanna a declarat că în casa lor nu a existat vreodată vreun război între sexe sau vreo rivalitate.^[5]^:5^[6] Hanna și-a descris familia ca fiind „o familie de irlandezi americani plină de viață”.^[5]^:9 Tatăl său era șef al unei echipe de construcții de căi ferate, dar care lucra și la construcția sistemelor de apă și canalizare de pe întreg teritoriul de vest al Americii, fapt pentru care familia trebuia să se mute des.^[5]^:6 La vârsta de trei ani s-a mutat împreună cu familia în Baker City, Oregon, unde tatăl său lucra la construirea barajului Balm Creek. Aici Hanna a dezvoltat o pasiune pentru activitățile în aer liber.^[5]^:6^[7] În 1917 s-au mutat în San Pedro, California după ce locuiseră o perioadă de timp în Logan, Utah.^[8]^:67 În următorii doi ani s-au mutat de mai multe ori până s-au stabilit definitiv în Watts, California în 1919.^[5]^:10 Aici, în 1922, Hanna s-a alăturat cercetașilor.^[5]^:11 A urmat cursurile Liceului Compton din 1925 până în 1928, unde a cântat la saxofon într-o formație de muzică de dans.^[9] Această pasiune pentru muzică l-a ajutat și în cariera sa de animator, când a colaborat la scrierea unor cântece pentru filmele de desene animate, de exemplu tema muzicală a serialului Familia Flinstone.^[10]^:67–68^[11]^[12]^[13] Hanna a devenit cercetaș vultur de tânăr și a rămas activ pe tot parcursul vieții sale.^[8]^:67–68^[14] La maturitate a devenit cercetaș șef și a fost decorat de organizația de cercetași americani Boy Scouts of America cu așa-numitul Distinguished Eagle Scout Award (română Premiul distinșilor cercetași vulturi) în 1985.^[7]^[8]^:120^[15] Deși Hanna a primit multe distincții privind cariera sa de animator, acesta a fost premiul care l-a făcut să se simtă cel mai mândru.^[9] Printre celelalte pasiuni ale sale se mai numărau nautismul și cântatul într-un cvartet tip „barbershop”.^[13]^[16]^[17] A studiat atât jurnalismul cât și ingineria structurală la Compton City College,^[11]^[18]^:6 dar a renunțat la studii din cauza marii crize economice.^[19] La data de 7 august 1936 s-a căsătorit cu Violet Blanch Wogatzke, alături de care a avut doi copii,^[5]^:29 David William și Bonnie Jean,^[14] și șapte nepoți.^[20] În 1996, cu ajutorul scriitorului Tom Ito din Los Angeles și-a publicat autobiografia (Joe Barbera și-o publicase cu doi ani înainte).

William Hanna și Joseph Barbera în 1965

După ce a renunțat la facultate, Hanna a profesat pentru scurt timp ca inginer constructor participând, de exemplu, la construirea Teatrului Pantages din Hollywood.^[11]^[18]^:6 A fost concediat în timpul marii crize economice, dar și-a găsit un alt loc de muncă la o spălătorie auto. Prietenul uneia dintre surori l-a încurajat să depună o cerere de angajare la firma Pacific Art and Title, care producea inserte pentru filme, care i-a și fost acceptată.^[21] În timp ce lucra acolo, a devenit evident faptul că este un desenator talentat, iar în 1930 s-a angajat la studiourile de animație Harman și Ising, care creaseră seriile Looney Tunes și Merrie Melodies.^[22] Deși nu avea pregătire în domeniu, Hanna a devenit în scurt timp șeful secției „Desen și culoare”. Acolo, în afară de faptul că desena, scria versuri și compunea cântece.^[22] În primii ani ai săi la Harman și Ising, studioul îl avea ca partener pe Leon Schlesinger de la firma Pacific Title and Art, care vindea filmele animate produse de către Harman-Ising prin firma Warner Bros. Când Hugh Harman și Rudolph Ising au decis să renunțe la colaborarea cu Schlesinger și au început în 1933 să producă filme animate pentru Metro-Goldwyn-Mayer (MGM), Hanna a fost unul din angajații care i-au urmat.^[22]^[23] A semnat pentru un salariu săptămânal de 175 $ plus alte facilități,^[5]^:53 iar în 1934 a cumpărat un teren în Valea San Fernando, teren care includea 5 acri (cca 2 hectare) plantați cu nuci. L-a schimbat cu un lot din Sherman Oaks când și-a dat seama că era prea departe de serviciu.^[5]^:53 Pe acest teren și-a construit o casă în care a locuit vreme de peste 50 de ani.^[5]^:54

I s-a acordat posibilitatea să regizeze primul său desen animat în 1936, intitulat To Spring, parte a seriei Happy Harmonies produsă de Harman-Ising.^[7] În următorul an, MGM a decis să pună capăt parteneriatului cu Harman-Ising și să lanseze producții proprii.^[8]^:68 Hanna a fost printre primii oameni pe care MGM i-a angajat pentru noul lor studio de desene animate. Între anii 1938–1939 a fost regizor principal al seriei Căpitanul și copiii, bazată pe banda desenată omonimă (o variantă a seriei Katzenjammer Kids, rezultat al unui proces din 1914). Seria nu a avut succes, fiind chiar anulată, iar Hanna a fost retrogradat pe postul de scenarist.^[8]^:68–69 Masa sa de lucru la MGM era față în față cu cea a lui Joseph Barbera, care înainte lucrase pentru TerryToons, iar cei doi și-au dat repede seama că pot face echipă bună.^[5]^:Prefață Până în 1939 au pus bazele unui parteneriat care a durat timp de 50 de ani.^[22]^[23] Hanna și Barbera au lucrat împreună cu regizorul de desene animate Tex Avery, care îi crease pe Daffy Duck și Bugs Bunny pentru Warner Bros. și regiza filmele animate cu Droopy la MGM.^[5]^:33^[24]^:18

Personajele care l-au făcut celebru: Tom și Jerry

În 1940, Hanna și Barbera au colaborat la regizarea filmului Motanul e pus pe liber, care ulterior a fost nominalizat la Premiul Oscar pentru cel mai bun scurt metraj animat.^[25]^[26] În ciuda succesului, studioul dorea un portofoliu de desene mai diversificat, așa că șeful celor doi, Fred Quimby, nu a mai dorit să producă în continuare și mai multe animații cu șoarecele și pisica.^[8]^:75–76 Surprinși de succesul filmului Motanul e pus pe liber, cei doi au ignorat opoziția lui Quimby^[5]^:45 și au continuat să dezvolte personajele, chiar dacă în tot acest timp Hanna dorea să se întoarcă la studiourile lui Ising, față de care nutrea un sentiment de profundă loialitate. Când Hanna și Barbera s-au întâlnit cu Quimby, acesta din urmă a descoperit că deși Ising își arogase meritul pentru producerea peliculei Motanul e pus pe liber, nu avusese nicio contribuție la crearea acesteia. Drept urmare, Quimby le-a dat permisiunea celor doi să-și continue ideea cu șoarecele și pisica, iar rezultatul a fost cea mai celebră creație, Tom și Jerry.^[8]^:78–79

Având personajele inspirate, cu mici diferențe, din cele din Motanul e pus pe liber, seria se centrează în jurul lui Jerry, șoarecele enervant care se ceartă mai mereu cu prietenul său felin, Tom.^[7]^[16] În legătură cu celebrul desen animat, Hanna a afirmat că au ales tema șoarecelui și a pisicii, întrucât: „Știam că vom avea nevoie de două personaje. Ne-am gândit că avem nevoie de conflict, urmăriri și acțiune. O pisică care urmărește un șoarece ni s-a părut o idee bună, simplă.”^[11] Personajele astfel modificate au apărut pentru prima dată în scurtmetrajul Gustarea de la miezul nopții din 1941,^[5]^:46 pentru ca în următorii 17 ani, cei doi animatori să se ocupe aproape în exclusivitate de Tom și Jerry,^[25] regizând peste 114 scurtmetraje, care aveau la bază acțiunea și mai puțin dialogul.^[23]^[27] În timpul celui de-al Doilea Război Mondial au produs desene animate pentru antrenarea soldaților.^[8]^:92–93 În ciuda popularității sale, Tom și Jerry a fost des criticat ca fiind excesiv de violent,^[28]^:42^[29]^:134 însă, cu toate acestea, seria a câștigat primul său Premiu Oscar pentru cel de-al 11-lea desen animat, „The Yankee Doodle Mouse” (1943) — o aventură de război—,^[7] și a mai fost nominalizată în cadrul acelorași premii de 14 ori, din care a câștigat 7 distincții.^[30] Niciun desen animat bazat pe aceleași personaje nu a câștigat mai multe premii, și nici alte serii cu același personaj.^[22]^[31] Tom și Jerry au apărut în mai multe dintre filmele cu actori ale studioului MGM, cum ar fi de pildă Anchors Aweigh (1945) și Invitation to the Dance (1956) cu Gene Kelly și Dangerous When Wet (1953) cu Esther Williams.^[19]^[31]^[32]

Quimby a ridicat toate premiile Oscar fără să-i invite pe Hanna și Barbera pe scenă, iar desenele au fost lansate cu Quimby menționat ca singur producător, aceeași practică pentru care el însuși îl criticase pe Ising.^[8]^:83–84 Când Quimby s-a pensionat în 1955, Hanna și Barbera au fost numiți la conducerea secției de desene animate a MGM.^[22]^[33] În momentul în care veniturile studioului au început să scadă din cauza concurenței făcută de televiziune,^[13]^[21] MGM și-a dat seama că redifuzarea desenelor mai vechi era mult mai profitabilă decât producerea altora noi,^[8]^{:2–3, 109} drept pentru care, în 1957, compania i-a ordonat directorului economic al lui Hanna și Barbera să lichideze secția de desene animate și să-i concedieze pe angajați prin telefon.^[8]^{:2–3, 109} Hanna și Barbera nu au înțeles decizia, mai ales că seria avusese un real succes.

Quickdraw McGraw pe coperta unei cărți de colorat

Pe parcursul ultimului an la MGM, Hanna s-a implicat în televiziune, formând compania Shield Production (care a avut viață scurtă) împreună cu prietenul lui, animatorul Jay Ward,^[34] ^:27–29 creatorul serialului Rabbit Crusader. Parteneriatul lor s-a încheiat repede, iar în 1957 Hanna a făcut din nou echipă cu fostul său partener Joseph Barbera în vederea producerii desenelor animate pentru televiziune și cinematografe.^[16] Cei doi au contribuit cu aptitudini diferite în cadrul companiei, Barbera având talent la scrisul gagurilor și la desenat^[35] pe când Hanna avea talent la construcția narațiunii, găsirea momentului potrivit pentru introducerea unei acțiuni și recrutarea celor mai buni artiști. Deciziile importante de afaceri erau luate de ambii parteneri, iar titlul de președinte revenea fiecăruia prin rotație, o dată la un an.^[5]^{:77, 146}^[8]^:120^[33] Întâietatea numelui lui Hanna în denumirea companiei a fost decisă de o aruncare cu banul,^[5]^:Prefață numele inițial al studioului fiind H-B Enterprises, mai târziu schimbat în Hanna–Barbera Productions.^[13]^[33]

Primul serial lansat de noua companie a fost The Ruff & Reddy Show,^[16] în care este redată prietenia dintre un câine și o pisică.^[14] În ciuda criticilor lipsite de entuziasm pentru primul lor film cinematografic, Loopy De Loop, Hanna și Barbera au scos pe piață două seriale de televiziune de succes: The Huckleberry Hound Show și The Yogi Bear Show. Conform unui sondaj realizat în anul 1960, jumătate dintre cei care urmăreau serialul erau adulți. Acest lucru a determinat compania să creeze un nou serial de desene animate, Familia Flintstone,^[32]^[36] o parodie a serialului The Honeymooners, care prezintă viața de zi cu zi a unei familii din Epoca de piatră înconjurată de aparate de uz casnic, animale vorbitoare și invitați celebri. Vizionat atât de adulți cât și de copii, acesta a devenit primul desen animat difuzat la ore de vârf ce s-a transformat într-un mare succes, fiind totodată și cel mai longeviv (până la doborârea recordului de către Familia Simpson în 1997).^[14]^[32]^[37]^[38]^[39] Expresia „yabba dabba doo”, rostită de Fred Flinstone, a intrat în limbajul de zi cu zi al limbii engleze,^[32]^[40] iar serialul a propulsat studioul în vârful domeniului desenelor animate televizate.^[19] Îndemnată de succesul acestui film serial, compania a creat și produs Familia Jetson — o variantă a Familiei Flintsone — a cărui acțiune se petrece în spațiu, în viitor. Deși ambele seriale au reapărut pe ecranele de televiziune în anii 1970 și 1980, Familia Flintstone a avut de departe cel mai mare succes la public.^[14]

Clădirea studioului Hanna-Barbera

La sfârșitul anilor '60, Hanna–Barbera Productions era cel mai de succes studio de desene animate. Studioul a lansat de-a lungul anilor peste 3000 de episoade de câte o jumătate de oră.^[32] Printre cele mai mult de 100 de serii de desene animate și programe speciale pe care le-a produs se numără: Atom Ant, Augie Doggie și Doggie Daddy (o copie a seriei Spike și Tyke aparținând MGM), Jonny Quest, Josie și Pisicile, Magilla Gorilla, Pixie și Dixie și Mr. Jinks, Quick Draw McGraw și Top Cat.^[12]^[31] Cu toate că Top Cat se bazează pe personajul Sgt. Bilko jucat de Phil Silvers,^[41] s-a afirmat greșit că Sgt. Bilko ar fi servit ca inspirație pentru Ursul Yogi.^[23] Studioul The Hanna–Barbera a mai produs Scooby-Doo (1969–1986) și Ștrumfii (1981–1989),^[16] dar și filme de desene animate bazate pe poveștile Alice în țara minunilor, Jack și vrejul de fasole, Cyrano de Bergerac, precum și filmul de lungmetraj Miracolul prieteniei (1973).^[8]^:228–230

În ciuda popularității desenelor în anii '60, artiștii nu le agreau.^[42] Programele de televiziune aveau bugete mai mici decât filmele de desene animate cinematografice, iar această realitate economică a dus la închiderea multor studiouri de animație în anii '50 și '60, mulți oameni din domeniu pierzându-și locul de muncă.^[23]^[36] Hanna–Barbera a jucat un rol crucial în dezvoltarea animației limitate,^[43]^:75^[44]^:54 care a dus la reducerea costurilor producerii programelor de televiziune, dar care sacrifica calitatea artistică.^[12]^[16]^[20]^[31] Hanna și Barbera experimentaseră cu aceste tehnici prima oară la începuturile serialului Tom și Jerry.^[8]^{:74, 115} Pentru a reduce costurile fiecărui episod, se punea accentul pe dialogul dintre personaje în detrimentul animației detaliate.^[23]^[42] iar numărul desenelor executate manual pentru un episod de aproximativ 7 minute a fost redus de la 14.000 la aproape 2.000. În plus, compania a implementat tehnici inovatoare cum ar fi cea a schimbării rapide a fundalului pentru a îmbunătăți vizionarea.^[36] Criticii nu au agreat trecerea de la animația bogată și detaliată la personaje plate (fără substanță) cu mișcări repetitive.^[42] Ca răspuns, Barbera a declarat că au avut de ales între a se adapta la bugetele pentru televiziune, care scăzuseră de la 35.000 de dolari pentru un episod de șapte minute cu Tom și Jerry la 2.700 de dolari pentru unul cu Ruff și Reddy,^[5]^:83 și a-și alege o altă meserie.^[43]^:75^[44]^:54Cu toate acestea, noul stil nu a limitat succesul desenelor animate, permițându-le celor doi să-și continue lucrul și oferind locuri de muncă unor oameni care altfel ar fi fost șomeri.^[36] Animația limitată a devenit standardul pentru desenele animate televizate și continuă să fie folosită și în ziua de azi în programe de televiziune ca Familia Simpson și South Park.^[6]^[42]

În 1966, Hanna-Barbera Productions a fost vândută companiei Taft Broadcasting (redenumită Great American Communications în 1987) pentru suma de 12 milioane de dolari.^[8]^{:162, 235–236} Hanna și Barbera au rămas la conducerea companiei până în 1991,^[45]^:16^[46]^[47]^:151 an în care aceasta a fost cumpărată de Turner Broadcasting System pentru o sumă estimată la 320 de milioane de dolari;^[48] la rându-i, firma din urmă a fuzionat în 1996 cu Time Warner, deținătoare a Warner Bros.^[14] Acest moment a reprezentat începutul unei colaborări strânse cu Cartoon Network, Hanna și Barbera continuând să-și consilieze fosta companie, dar lucrând în paralel și la crearea unor noi desene animate, cum ar fi seria The Cartoon Cartoon Show și ecranizările Familiei Flintstone (1994) și Scooby-Doo (2002).

Hanna a murit de cancer esofagian la 22 martie 2001 în North Hollywood, Los Angeles, California, și a fost îngropat în Cimitirul Ascension din Lake Forest, California.^[50] După moartea lui, Cartoon Network a difuzat la televiziune un segment de 20 de secunde, cu buline negre care trasau portretul lui Hanna, și următorul text: „Ne va fi dor de tine — Cartoon Network”.

Date personale
William Hanna
William Hanna în 1977
Nume la naștere	William Denby Hanna
Născut	14 iulie 1910 Melrose, New Mexico, SUA
Decedat	22 martie 2001 (90 de ani) North Hollywood, Los Angeles, California, SUA
Înmormântat	Lake Forest[*]^[4]
Cauza decesului	cauze naturale[*]^[1] (cancer esofagian)
Căsătorit cu	Violet Blanch Wogatzke (c. 1936–2001)
Număr de copii	2
Cetățenie	SUA
Etnie	Irish Americans[*]
Religie	Catolic^[5]^:5
Ocupație	animator, regizor, producător, scenarist, antreprenor
Activitate
Cauza decesului	cancer esofagian
Alma mater	Compton City College^[1] University of California, Los Angeles^[1] El Camino College Compton Center[*]
Ani de activitate	1930–2001
Organizație	Metro-Goldwyn-Mayer^[1]
Cunoscut pentru	Desene animate ca Tom și Jerry, Familia Flintstone, Scooby-Doo produse împreună cu Joseph Barbera
Număr de copii	2
Premii	Daytime Emmy Award[] (1974) Stea pe Hollywood Walk of Fame[] (21 iulie 1976)^[1]^[2]^[3] Winsor McCay Award[] (1977)^[1] Premiul Primetime Emmy[] (1988)

· 2004: A fost asasinat seicul Ahmed Yassin, liderul spiritual al miscarii islamiste palestiniene Hamas. Liderul fondator şi spiritual al mişcării islamiste Hamas, Sheikh Ahmad Yassin a fost ucis la varsta de 67 de ani de către armata israeliana în Gaza într-un raid cu elicoptere. Alti şapte oameni au fost ucişi în atac si răniti alti cincisprezece. Anunţând moartea lui Yassin, conducerea Hamas a declarat că prim-ministrul israelian “a deschis porţile iadului.”
* 2004: Lisa Ferraday (n. 10 martie 1921, Arad, România – d. 22 martie 2004,^[1] Palm Beach[*], SUA) a fost o actriță și model americană de origine română. Ca actriță, ea a apărut în piese de teatru, radio și televiziune, dar este cel mai bine cunoscută pentru aparițiile sale ca o leading lady^⁠(d) în mai multe filme Columbia Pictures din anii 1950, cum ar fi China Corsair
Filmografie:

Death of a Scoundrel (1956) - Zina Monte
The Kentuckian / Omul din Kentucky (1955) - jucător
California Conquest (1952) - Helena de Gagarine
Last Train from Bombay (1952) - Charlane
Rancho Notorious / Ferma nelegiuiților (1952) - Maxine
The Belle of New York (1952) - Frenchie
The Merry Widow / Văduva veselă (1952) - Marcella
The Snows of Kilimanjaro / Zăpezile de pe Kilimanjaro (1952) - Vendeuse
China Corsair (1951) - Tamara Liu Ming
Flame of Stamboul (1951) - Lynette Garay
I Was an American Spy (1951) - Dorothy Fuentes
Show Boat (1951) - Renee
Too Young to Kiss (1951) - Nina Marescu
Under My Skin / Povestea unui Jocheu (1950) - Rol de o replică
Sky Liner (1949) - Mariette Le Fare

Date personale
Lisa Ferraday
Născută	10 martie 1921 Arad, România
Decedată	22 martie 2004 (83 de ani)^[1] Palm Beach[*], SUA
Cetățenie	România SUA
Ocupație	actriță model actriță de film[*]

· 2005: Kenzō Tange, arhitect japonez (n. 1913)

· 2010: James W. Black, medic și farmacolog scoțian, laureat Nobel (n. 1924)
* 2018: Dariush Shayegan (în persană: داریوش شایگان; n. 24 ianuarie 1935, Teheran, Iran – d. 22 martie 2018,^[2]^[3] Teheran, Iran) a fost unul dintre proeminenții gânditori, teoreticieni culturali și filosofi ai Iranului.

Shayegan a urmat studii la Universitatea Sorbonne din Paris. A fost profesor al limbii sanscrite și al religiilor indiene la Universitatea din Teheran. A scris un roman Terre de mirages în franceză și a câștigat premiul ADELF oferit de către Asociația Autorilor Francezi pe data de 26 decembrie 2004. Shayegan este cunoscut în Franța datorită cărților sale în domeniul filosofiei și al misticii.

Shayegan a făcut, de asemenea, multe cercetări asupra misticismului persan și a poeziei mistice. A fost director fondator al Centrului Iranian pentru Studii ale Civilizațiilor. În 1977, Shayegan a inițiat un simpozion internațional cu tema "dialog între civilizații", un concept care a fost acceptat și de către fostul președinte iranian Mohammad Khatami.

Opere publicate:

La lumière vient de l'Occident (2001)
Le regard mutilé (1989)
L’Asie face à l’Occident
Qu'est ce qu'une révolution religieuse? (1991)
Les Illusions de l’identité
Terre de mirages (2004)
Hindousime et soufisme

Date personale
Dariush Shayegan
Dariush Shayegan
Născut	24 ianuarie 1935 Teheran, Iran
Decedat	22 martie 2018 (83 de ani)^[2]^[3] Teheran, Iran
Cauza decesului	Accident vascular cerebral
Cetățenie	Iran
Ocupație	filozof scriitor profesor universitar Indologist[*] traducător
Activitate
Cauza decesului	Accident vascular cerebral
Alma mater	Facultatea de Litere din Paris[]^[1] École pratique des hautes études[]^[1]
Organizație	University of Tehran[*]
Premii	Grande médaille de la francophonie[*] (2011)

Sărbători

În calendarul ortodox: Sf Sfințit Mc Vasile, preotul din Ancira; Sf Mc Drosida, fiica împăratului Traian; Duminica a 3-a din Post - a Sfintei Cruci
În calendarul romano-catolic: Sf. Octavian, martir
În calendarul greco-catolic: Sf. Vasile, preot, martir († 363)
Ziua Mondială a Apei

VA URMA

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

vineri, 20 martie 2020

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

PERIOADA ROMANTICĂ 8. louis spohr

Raportați un abuz