MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
JOI 26 MARTIE 2020
PARTEA A TREIA - ARTE; GÂNDURI PESTE TIMP;
SFATURI UTILE
ARTE 26 Martie
INVITAȚIE LA OPERĂ 26 Martie
Cu Viorica Ursuleac
La traviata | Giuseppe Verdi
MUZICĂ 26 Martie
Intense Classical Music | Chopin Grieg Mendelssohn Mozart Ravel Liszt
Rachmaninoff: Piano Concerto #2! Beautiful Romantic 3-Hr HD Music Video Album! #ProfHowdy
Beautiful Romantic Guitar Love Songs Ever - Best Relaxing Instrumental Music - Spanish Guitar Music
Top Hits 2020 - New Popular Songs 2020 - Best Pop Songs Playlist 2020
POEZIE 26 Martie
Mircea Ivănescu
Biografie Mircea Ivănescu
Mircea Ivănescu (n. 26 martie 1931) este un scriitor, poet, eseist şi traducător român contemporan.
A absolvit în 1954 Facultatea de Filologie (secţia franceză) a Universităţii din Bucureşti. A fost, pe rând, redactor la Agerpres, la revista „Lumea”, la Editura pentru Literatură Universală şi la revista „Transilvania” din Sibiu.
De la volumul de debut din 1968 şi până la versurile recente, incluse în selecţia „din periodice şi inedite” a antologiei de autor Poesii vechi şi nouă (1999), de-a lungul a peste trei decenii, poezia lui Mircea Ivanescu a rămas egală cu ea însăşi, atât în ritmul producerii, cât şi în calitatea ei estetică. S-a spus despre el că e un poet „care nu încape într-o antologie” (Ion Bogdan Lefter). Titlurile volumelor sale de poezii sunt banale, puţin spectaculoase. A scris poeme despre personajul Mopete, numele acestuia conţine o anagramă a cuvintelor poet şi poem.
Este considerat a fi unul dintre cei mai importanţi poeţi români contemporani şi un pionier al postmodernismului în Europa Centrală şi de Est. A tradus romane foarte importante, Ulysse al lui James Joyce, aceasta fiind considerată o capodoperă a traducerilor în limba română. A tradus şi o serie de povestiri, jurnale şi corespondenţă ale lui Franz Kafka.
A contribuit într-un mod esenţial la recuperarea narativităţii în poezia autohtonă din a doua jumătate a anilor ’60 şi din anii ’70. A tradus masiv din poezia americană, cu care de altfel poeziile sale sunt înrudite.
Multiplu premiat pentru poezia şi traducerile sale, Mircea Ivănescu a fost propus în 1999 pentru Premiul Nobel pentru literatură de către Asociaţia Scriitorilor Profesionişti din România, la solicitarea Comitetului Nobel al Academiei Suedeze.
Volume de versuri
Versuri (EPL, 1968)
Poeme (Eminescu, 1970)
Poesii (Cartea Românească, 1970)
Alte versuri (Eminescu, 1972)
Poem (Cartea Românească, 1973)
Alte poeme (Albatros, 1973)
Amintiri (Cartea Românească, 1973)
Alte poesii (Dacia, 1976)
Poesii nouă (Dacia, 1982)
Poeme nouă (Cartea Românească, 1983)
Alte poeme nouă (Cartea Românească 1986)
Versuri vechi, nouă (Eminescu, 1988)
Poeme alese (1966-1989)
Poeme vechi, nouă (Cartea Românească, 1989)
Versuri (Eminescu, 1996)
Poezii (Vitruviu, 1997)
Poesii vechi şi nouă , antologie (Minerva, 1999)
Mircea Ivănescu (n. 26 martie 1931) este un scriitor, poet, eseist şi traducător român contemporan.
A absolvit în 1954 Facultatea de Filologie (secţia franceză) a Universităţii din Bucureşti. A fost, pe rând, redactor la Agerpres, la revista „Lumea”, la Editura pentru Literatură Universală şi la revista „Transilvania” din Sibiu.
De la volumul de debut din 1968 şi până la versurile recente, incluse în selecţia „din periodice şi inedite” a antologiei de autor Poesii vechi şi nouă (1999), de-a lungul a peste trei decenii, poezia lui Mircea Ivanescu a rămas egală cu ea însăşi, atât în ritmul producerii, cât şi în calitatea ei estetică. S-a spus despre el că e un poet „care nu încape într-o antologie” (Ion Bogdan Lefter). Titlurile volumelor sale de poezii sunt banale, puţin spectaculoase. A scris poeme despre personajul Mopete, numele acestuia conţine o anagramă a cuvintelor poet şi poem.
Este considerat a fi unul dintre cei mai importanţi poeţi români contemporani şi un pionier al postmodernismului în Europa Centrală şi de Est. A tradus romane foarte importante, Ulysse al lui James Joyce, aceasta fiind considerată o capodoperă a traducerilor în limba română. A tradus şi o serie de povestiri, jurnale şi corespondenţă ale lui Franz Kafka.
A contribuit într-un mod esenţial la recuperarea narativităţii în poezia autohtonă din a doua jumătate a anilor ’60 şi din anii ’70. A tradus masiv din poezia americană, cu care de altfel poeziile sale sunt înrudite.
Multiplu premiat pentru poezia şi traducerile sale, Mircea Ivănescu a fost propus în 1999 pentru Premiul Nobel pentru literatură de către Asociaţia Scriitorilor Profesionişti din România, la solicitarea Comitetului Nobel al Academiei Suedeze.
Volume de versuri
Versuri (EPL, 1968)
Poeme (Eminescu, 1970)
Poesii (Cartea Românească, 1970)
Alte versuri (Eminescu, 1972)
Poem (Cartea Românească, 1973)
Alte poeme (Albatros, 1973)
Amintiri (Cartea Românească, 1973)
Alte poesii (Dacia, 1976)
Poesii nouă (Dacia, 1982)
Poeme nouă (Cartea Românească, 1983)
Alte poeme nouă (Cartea Românească 1986)
Versuri vechi, nouă (Eminescu, 1988)
Poeme alese (1966-1989)
Poeme vechi, nouă (Cartea Românească, 1989)
Versuri (Eminescu, 1996)
Poezii (Vitruviu, 1997)
Poesii vechi şi nouă , antologie (Minerva, 1999)
Poezia e altceva?
nu trebuie să povesteşti în poezie – am citit
un sfat către un tânăr poet – deci să nu povestesc
cum, foarte devreme, ea se scula dimineaţa, şi aşezându-se pe pat
aştepta să i se liniştească respiraţia, cu faţa în mâini –
să nu spun nimic despre chipul ei atâta de obosit
încât i se încovoiau umerii, în faţa oglinzii, când
se pieptăna încet. să nu-mi mărturisesc spaimele
lângă faţa ei înstrăinată, întoarsă de la mine.
să nu umblu cu versuri, ca şi cu oglinda în mâini
în care se răsfrâng acele dimineţi cu lumină cenuşie
dinainte de zori. poezia nu trebuie să fie reprezentare,
serie de imagini – aşa scrie. poezia
trebuie să fie vorbire interioară. adică
tot eu să vorbesc despre faţa ei înecându-se, căutându-şi
respiraţia? însă atunci ar fi numai felul în care eu vorbesc
despre faţa ei, despre mişcările încetinite prin straturi
de remuşcări tulburi, de gânduri doar ale mele,
ale imaginii ei – ar fi numai un chip, o imagine –
şi ea – adevărata ei fiinţă atunci?
un sfat către un tânăr poet – deci să nu povestesc
cum, foarte devreme, ea se scula dimineaţa, şi aşezându-se pe pat
aştepta să i se liniştească respiraţia, cu faţa în mâini –
să nu spun nimic despre chipul ei atâta de obosit
încât i se încovoiau umerii, în faţa oglinzii, când
se pieptăna încet. să nu-mi mărturisesc spaimele
lângă faţa ei înstrăinată, întoarsă de la mine.
să nu umblu cu versuri, ca şi cu oglinda în mâini
în care se răsfrâng acele dimineţi cu lumină cenuşie
dinainte de zori. poezia nu trebuie să fie reprezentare,
serie de imagini – aşa scrie. poezia
trebuie să fie vorbire interioară. adică
tot eu să vorbesc despre faţa ei înecându-se, căutându-şi
respiraţia? însă atunci ar fi numai felul în care eu vorbesc
despre faţa ei, despre mişcările încetinite prin straturi
de remuşcări tulburi, de gânduri doar ale mele,
ale imaginii ei – ar fi numai un chip, o imagine –
şi ea – adevărata ei fiinţă atunci?
Către seară, mă aşez la picioarele tale...
aş vrea să ies la plimbare, şi ea, răsturnată adânc
în fotoliul de unde priveşte, prin neştiutoarea fereastră,
chipurile, în vremea din faţa ei, să mă urmărească
trecând, pe străzi bântuite de ploaie. şi cu ochiul stâng
în fotoliul de unde priveşte, prin neştiutoarea fereastră,
chipurile, în vremea din faţa ei, să mă urmărească
trecând, pe străzi bântuite de ploaie. şi cu ochiul stâng
eu urmărindu-i atenţia, oarecum întretăiată, mereu
zvâcnită înainte, spre ceea ce crede ea că este mai important
în jocul realităţii, pe care îl vede dincolo. – eu
însă, în timpul oprit, de dincoace, mocnind aberant,
zvâcnită înainte, spre ceea ce crede ea că este mai important
în jocul realităţii, pe care îl vede dincolo. – eu
însă, în timpul oprit, de dincoace, mocnind aberant,
pe genunchii ei, alăturaţi cast, şi pe care
ea îi acoperă uneori cu mâna, încet.
(semn că-mi simte privirea, desigur)... şi iară
ea îi acoperă uneori cu mâna, încet.
(semn că-mi simte privirea, desigur)... şi iară
aş vrea să merg, tot mai departe de ea, cu un umblet
apăsat de ploaie, şi vântul care îi bate
ei în fereastră să-i amestece chipurile acestea toate.
apăsat de ploaie, şi vântul care îi bate
ei în fereastră să-i amestece chipurile acestea toate.
Vorbe, vorbe, vorbe...
trebuie alese vorbele cu grija,
vorbele lasa urme-îti amintesti
mai târziu de ele-asa cum si pasii ramân în zapada,
trebuie alese vorbele(însa e uneori atât de usor
sa stii sa asezi vorbele unele lânga altele
sa însemne ceva-ceva ce nu se mai aseaza
deloc exact peste ce stii tu cu adevarat
ca e în tine-ca simti.
oricine poate sa faca vorbe unele dupa altele-
oricine poate sa vorbeasca-nu asta
e principalul-ar trebui poate alese
tocmai cuvintele care sa nu spuna prea mult.)
si pe urma, fiecare din vorbele acestea
ca niste urme în zapada...
Panait Cerna
Biografie Panait Cerna
s-a născut la 25 septembrie 1881 în localitatea Cerna, cu numele Stanciof(de origine bulgară). Opera sa literară este restrânsă: Poezii – 1910 , teza de doctorat "Poezia de gândire" şi studiile despre Eminescu şi Faust.
Cerna ieşise în lume, cu versurile lui entuziaste şi oneste, într-o vreme de mare fierbere culturală, când oameni şi grupuri literare se băteau cu o aprindere în care se reînnoiau timpii celui dintâi şi celui mai simplu naţionalism literar român. Trebuiau glorii literare noi şi mari, cu orice preţ. Atunci manifestări de talente cât de puţin convenabile erau înălţate hiperbolic la rang de fenomene epocale; critici şi şcoli se certau de la descoperirea lor, sau îşi făceau din ele arme pentru vajnicele lor emulaţii onorabile dar pătimaşe.
S-ar părea că, o clipă, însuşi minunat cumpănitul Maiorescu a greşit la fel, deşi nu în aceeaşi măsură ca ceilalţi, în privinţa lui Cerna. Peste puţin, agerul şi recele om a trebuit să se regăsească pe sine, şi atunci, neapărat, de la el a venit vorba care trebuia: "in der Poesie ist der Gedanke ein verfluchtes Ding!"... Aceasta desigur înseamnă nu doar că gândirea abstractă nu poate fi, ca şi orice alt cuprins intelectual, material de artă literară, ci numai că felul acela de gândire ajunge mai lesne tiranic decât un altul, şi imperios dă la o parte arta, socotind că o înalţă deosebit prin prestigiul pompos al filozofiei sau al religiei.
În Germania, Cerna găsise o hrană hipertrofiantă pentru această prejudecată a unei estetice specific neartistice. Literatura clasică şi postclasică a nemţilor e îmbibată de "poezie" filozofică, şi asupra acestui gen de poezie ei au şi teoretizat din belşug. "Gedankenlyrik" e termenul în care se rezumă simptomatic această predilecţie sau slăbiciune literară; cuvântul şi ideea au dat titlu şi cuprins tezei de doctorat a lui Cerna. De multe ori se plângea el că studiile acestea îl abăteau de la poezie până la completa izolare de ea. Poezia lui nu fusese decât produsul acelui frecvent entuziasm tineresc din care se nasc atâtea diletantisme serioase, ce nu se pot rezolva decât în decepţii. Tristeţile şi neliniştile lui nu erau decât semnul unei dezorganizări care începea atunci să i se desluşească. O împrejurare agravantă pentru acest om, atât de deştept, inimos şi curat la suflet, a fost că vanităţile curioase, de altfel naive şi ele, ale unor târgoveţi în ceartă mare pe glorie culturală, l-au cufundat cu exagerare în acea tinerească amăgire.
Totuşi, pe un om ca Cerna îl fermeca prestigiul "poetic" al lui Guyau. Se-nţelege, nesfârşitele poeme şi poezii cu idei ale clasicilor sau neclasicilor nemţi, ale blândului matematic Sully - Proudhomme, ale nevinovatei de orice poezie Madame Ackermann îl înfierbântase până la fanatism desăvârşit. Îi era cu neputinţă să înţeleagă că ideile filozofice, tot atât de puţin ca oricare altele, nu implică nici o superioritate estetică. Moralism, profetism, poezie se amestecau pentru el, ca pentru atâţia alţii, într-o nebuloasă sublimă şi pompos răsunătoare…
Se stinge din viaţă la 23 martie 1913 mumurând: "in der Poesie ist der Gedanke ein verfluchtes Ding!"...
s-a născut la 25 septembrie 1881 în localitatea Cerna, cu numele Stanciof(de origine bulgară). Opera sa literară este restrânsă: Poezii – 1910 , teza de doctorat "Poezia de gândire" şi studiile despre Eminescu şi Faust.
Cerna ieşise în lume, cu versurile lui entuziaste şi oneste, într-o vreme de mare fierbere culturală, când oameni şi grupuri literare se băteau cu o aprindere în care se reînnoiau timpii celui dintâi şi celui mai simplu naţionalism literar român. Trebuiau glorii literare noi şi mari, cu orice preţ. Atunci manifestări de talente cât de puţin convenabile erau înălţate hiperbolic la rang de fenomene epocale; critici şi şcoli se certau de la descoperirea lor, sau îşi făceau din ele arme pentru vajnicele lor emulaţii onorabile dar pătimaşe.
S-ar părea că, o clipă, însuşi minunat cumpănitul Maiorescu a greşit la fel, deşi nu în aceeaşi măsură ca ceilalţi, în privinţa lui Cerna. Peste puţin, agerul şi recele om a trebuit să se regăsească pe sine, şi atunci, neapărat, de la el a venit vorba care trebuia: "in der Poesie ist der Gedanke ein verfluchtes Ding!"... Aceasta desigur înseamnă nu doar că gândirea abstractă nu poate fi, ca şi orice alt cuprins intelectual, material de artă literară, ci numai că felul acela de gândire ajunge mai lesne tiranic decât un altul, şi imperios dă la o parte arta, socotind că o înalţă deosebit prin prestigiul pompos al filozofiei sau al religiei.
În Germania, Cerna găsise o hrană hipertrofiantă pentru această prejudecată a unei estetice specific neartistice. Literatura clasică şi postclasică a nemţilor e îmbibată de "poezie" filozofică, şi asupra acestui gen de poezie ei au şi teoretizat din belşug. "Gedankenlyrik" e termenul în care se rezumă simptomatic această predilecţie sau slăbiciune literară; cuvântul şi ideea au dat titlu şi cuprins tezei de doctorat a lui Cerna. De multe ori se plângea el că studiile acestea îl abăteau de la poezie până la completa izolare de ea. Poezia lui nu fusese decât produsul acelui frecvent entuziasm tineresc din care se nasc atâtea diletantisme serioase, ce nu se pot rezolva decât în decepţii. Tristeţile şi neliniştile lui nu erau decât semnul unei dezorganizări care începea atunci să i se desluşească. O împrejurare agravantă pentru acest om, atât de deştept, inimos şi curat la suflet, a fost că vanităţile curioase, de altfel naive şi ele, ale unor târgoveţi în ceartă mare pe glorie culturală, l-au cufundat cu exagerare în acea tinerească amăgire.
Totuşi, pe un om ca Cerna îl fermeca prestigiul "poetic" al lui Guyau. Se-nţelege, nesfârşitele poeme şi poezii cu idei ale clasicilor sau neclasicilor nemţi, ale blândului matematic Sully - Proudhomme, ale nevinovatei de orice poezie Madame Ackermann îl înfierbântase până la fanatism desăvârşit. Îi era cu neputinţă să înţeleagă că ideile filozofice, tot atât de puţin ca oricare altele, nu implică nici o superioritate estetică. Moralism, profetism, poezie se amestecau pentru el, ca pentru atâţia alţii, într-o nebuloasă sublimă şi pompos răsunătoare…
Se stinge din viaţă la 23 martie 1913 mumurând: "in der Poesie ist der Gedanke ein verfluchtes Ding!"...
Cantec de martie
A fugit din lume faur,
Trist şi nejelit –
Cu săgeţile-i de aur,
Martie l-a gonit...
Albi plutesc şi roşii norii
Peste munţi şi chei,
Parcă sufletu-aurorii
A rămas în ei...
Gârlele şi-ncep fanfara,
Şi, pornind şuvoi,
Strigă-n lume: primăvara
A sosit la noi!
Ce gândeşti la vremuri duse
Şi suspini mereu?
Lasă visele apuse,
Suflete al meu!
Uită lumile de stele,
Ce-au căzut pălind –
Bucură-te de acele
Care se aprind...
Ah, ce dulce e povara
Mugurilor noi!
Primăvara, primăvara
A sosit la noi...
Primavara
Cu faptura ei de floare
Si cu daruri noi,
Vesnica biruitoare
A sosit la noi.
Trandafirii aurorii
Sunt obrajii ei,
Val de argint ea are norii
Albi si subtirei.
Nalta, mîndra, sta-n picioare
În radvan domnesc...
Gingas chip de fata are
Bratul voinicesc.
Viu struneste-n aer zîna
Roibi hraniti cu jar;
Cai de vînt, scapati din mîna
Cruntului Ghenar.
Bubuind înainteaza
Pe un pod de nori,
Pîna iese-n drum de raza
Strajuit de flori...
Tristetea Lenorei (sonet dublu)
Pe sub portale-ti stau în paza
Cavasi cu barbile-argentine -
Rasar batrânii sa te vaza
Trecând ca visul pe ruine...
Supusi sau suflete haine
Sub ochii tai îngenuncheaza -
Ah, ochii tai ce smulg suspine
Si ard ca soarele-n amiaza!...
Tu ai palate ce sfideaza
Splendoarea calma-a lunei pline -
O, cea mai alba din regine,
Ce jale grea le populeaza?
"În noptile de mai senine
E-atât de blânda-a lunei raza,
Si totusi firea plânge-n sine
Si trandafirii lacrameaza...
Cu mine-a fost destinul darnic:
Un cer de-a pururea senin -
Hebe, scânteietor paharnic,
Mi-a-ntins o cupa de rubin;
Dar cupa spumega zadarnic
Când n-am în cinstea cui sa-nchin!"
*
Cu lacrami sufletu-mi sa-adapa,
Privindu-i lespedea-n bujor...
Vezi tu o cruce lânga apa?
Acolo zace Leonor,
Si florile-au venit la groapa
Sa plânga pe o sora-a lor...
TEATRU/FILM 26 Martie
Anton Pann - Lucian Blaga
10 utilizari ale bicarbonatului de sodiu. Samponul cu bicarbonat de sodiu face parul sa creasca
10 tehnici: Iata ce sa faci cand nu poti adormi
GÂNDURI PESTE TIMP 26 Martie
Mircea Ivănescu Citate:
Tennessy Williams
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu