MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU
SÂMBĂTĂ 14 MARTIE 2020
PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE; PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI (B - Decese, Sărbători)

Bună dimineața!

Decese

·         313: Împăratul  chinez Jin Huidi (sau Huai)  este executat de Liu Cong, conducătorul statului Xiongnu. Împăratul Huai  a fost un împărat din dinastia Jin (265-420) si  a fost capturat în 311, iar mai târziu executat în  in anul 313.

·         752: Moare Papa Zaharia. Papa Zaharia s-a nascut in anul 659 si a condus Biserica Romano – Catolica intre anii 741 – 752. Papa Zaharia provine dintr-o familie de greci așezați în Calabria, la Santa Severina (KR). Conform „Liber Pontificalis„, Papa Zaharia a fost fiul lui Polichronius. După moartea predecesorului său, Papa Grigore al III-lea la 29 noiembrie 742, Zaharia a fost ales papă pe 5 decembrie 742. Prin farmecul și înțelepciunea sa, Papa Zaharia a reușit să evite atacurile și cuceririle lombarde. Papa Zaharia a extins papalitatea în trei dioceze în Germania, a restaurat biserici catolice la Roma și a extins în mod sensibil teritoriile aflate sub influența catolică. Papa Zaharia a tradus din latină în greacă importantele dialogurile ale lui Papa „Grigore I cel Mare” (născut la cca. 540, papă în anii 590-604)

·         968:  A decedat Sfanta  Mathilda (n. cca 895), soția regelui Henric I al Germaniei, primul domnitor din dinastia ottoniană saxona (sau Liudolfing). Fiul lor cel mai mare Otto, i-a urmat tatălui său pe tron ca rege al Germaniei (Francia Răsăriteană) și  mai târziu a fost încoronat  Împărat Romano – German  în anul 962,  încheind  astfel perioada in care tronul  a fost neocupa incepand cu anul  924 la moartea împăratului  Berengar I de Italia. Sf. Matilda a fondat mai multe instituții religioase, inclusiv i mănăstirile Sf Wigbert din Quedlinburg si Pöhlde, Enger, și Nordhausen în Turingia. Ea a fost mai târziu canonizata, iar cultul ei este raspandit in Saxonia și Bavaria. Ziua de sărbătorire a  Sf. Matilda, în conformitate cu calendarul regional german de sfinți este 14 martie.

·         1471: Sir Thomas Malory, autor englez (n. 1405)
* 1603: Ulrich, Duce de Mecklenburg (5 martie 1527 – 14 martie 1603) a fost Duce de Mecklenburg din 1555-56 până în 1603.
Ulrich a fost al treilea fiu al Ducelui Albrecht al VII-lea și a soției acestuia, Anna de Brandenburg. Ulrich a fost educat la curtea din Bavaria. Mai târziu el a studiat teologia și dreptul la Ingolstadt. După decesul tatălui său, el și-a luat ca reședință Bützow și l-a succedat pe vărul său Ducele Magnus al III-lea de Mecklenburg-Schwerin ca administartor luteran de Schwerin în 1550. Apoi, s-a căsătorit cu văduva lui Magnus, Elisabeta, o fiică a regelui Frederic I al Danemarcei. Soția lui era verișoară primară cu bunica maternă Elisabeta a Danemarcei, fiica lui Ioan, rege al Danemarcei. După decesul Elisabei el s-a căsătorit cu Anna, fiica lui Filip I, Duce de Pomerania.

La 17 februarie 1555 Ulrich a domnit împreună cu fratele său Johann Albert I ducatul de Mecklenburg-Güstrow. În 1556, el a primit, menținând în același timp administrația comună de stat cu fratele său, partea de est a Mecklenburg cu capitala la Güstrow, în timp ce Johann Albert a primit partea de vest, cu reședința la Schwerin. După decesul fratelui său în 1576, Ulrich a devenit tutorele urmașilor fratelui, printre ei nepotul și succesorul său la Güstrow, Johann Albert al II-lea. Ulrich a construit castelul de la Güstrow ca reședință principală.

Ulrich a fost întruchiparea unui prinț educat, modern, și a fost un luteran devotat. A fost unul dintre cei mai importanti prinți ai dinastiei Mecklenburg. A lăsat în urma sa o avere de aproximativ 200.000 de guldeni. Ulrich a participat la discursuri științifice cu Tycho Brahe și David Chytraeus și a corespondat cu umaniști precum Heinrich Rantzau. În 1594, în calitate de șef al cercului imperial al landului Saxoniei inferioare, el a organizat asistență militară și financiară împotriva amenințării turcești.

Într-o dispută între Frederic al II-lea al Danemarcei și cumnatul său Ducele Johann Adolf de Holstein-Gottorp, Ulrich a servit ca mediator, având excelente relații cu ambii.

Singurul copil al lui Ulrich din căsătoria cu Elisabeta a Danemarcei, Sofia, s-a căsătorit cu regele Frederic al II-lea al Danemarcei. Nepoata lui Ulrich, Ana a Danemarcei s-a căsătorit cu regele Iacob I al Angliei. Astfel, începând de atunci, fiecare monarh britanic a fost descendentul său direct, inclusiv actuala regină Elisabeta a II-a.

Ulrich, Duce de Mecklenburg
Ulrich, Duce de Mecklenburg
Căsătorit(ă)	Elisabeta a Danemarcei Anna
Familie nobilă	Casa de Mecklenburg
Tată	Albrecht al VII-lea, Duce de Mecklenburg
Mamă	Anna de Brandenburg
Naștere	5 martie 1527 Schwerin
Deces	14 martie 1603 (76 de ani) Güstrow

·         1803: Friedrich Gottlieb Klopstock (API: /ˈklɔpʃtɔk/^[2]) (n. la 2 iulie 1724, la Quedlinburg - d. la 14 martie 1803, la Hamburg) a fost un poet german.

A inițiat genul poeziei trăirilor interioare, ce ulterior avea să aibă o influență covârșitoare asupra liricii germane moderne al cărei creator a fost considerat. A îmbogățit posibilitățile de expresie lirică, prin introducerea hexametrului antic și crearea ritmurilor libere, în concordanță cu mișcarea sentimentului și a ideii poetice. Opera sa are o puternică coloratură emoțională, având ca teme: iubirea, prietenia, patria, eroismul, credința, moartea, eternitatea, măreția creației.

Friedrich Gottlieb Klopstock s-a născut în familia unui avocat, la 2 iulie 1724, în localitatea germană Quedlinburg.

După ce a urmat liceul din Quedlinburg, a intrat, fiind în vârstă de 16 ani, la Landesschule Schulpforte, un liceu-internat de renume, care i-a mai primit, între alții, pe Friedrich Nietzsche(1844 - 1900) și pe August Ferdinand Möbius^[5].

În 1745, a început studii de teologie la Jena, unde a realizat prima schiță a operei sale Messias, pe care a redactat-o inițial în proză. Anul următor, la Leipzig, a rescris opera în decasilabe^[6], a cărei publicare a făcut senzație. Tot la Leipzig, a compus și primele sale ode.

Odată încheiate studiile de teologie, Klopstock devine preceptor la Langensalza. În timpul celor doi ani de ședere la Langensalza, Klopstock a cunoscut, rând pe rând, dragostea pasională, apoi decepția și apoi durerea renunțării la o fată numită Maria-Sophia, ceea ce l-a condus la scrierea primelor cele mai frumoase ode despre dragostea inaccesibilă.

Publicarea acestor ode a declanșat un vânt de entuziasm în întrega Germanie: a fost momentul de glorie al poeziei pure.

A făcut apoi cunoștință cu Johann Jakob Bodmer, care l-a invitat în Elveția, la Zurich, unde a făcut o călătorie în 1750. Opt luni mai târziu, Klopstock a plecat în Danemarca, la invitația regelui Frederik al V-lea, a cărui susținere i-a permis să-și desăvârșească opera. Klopstock a petrecut trei ani în Danemarca.

În 1754, s-a căsătorit cu Margarete Moller, fiica unui negustor din Hamburg, dar ea a murit patru ani mai târziu. Treizeci de ani mai târziu, amintirea ei nu i se ștersese și îi dedica elegii. Abia la vârsta de 67 de ani, Klopstock s-a recăsătorit cu o hamburgheză, Johanna Elisabeth von Winthem.

De la 1759 la 1762, Friedrich Gottlieb Klopstock a trăit la Quedlinburg, Braunschweig^[7] și la Halberstadt, apoi la Copenhaga, unde a rămas până în 1771. În afară de Messias, care nu a apărut în integralitatea sa până în 1773, a scris drame, ca Hermannsschlacht (Bătălia de la Teutoburg). S-a instalat apoi la Hamburg, unde a fost promovat consilier al legației daneze. În 1776, a stat la Karlsruhe, la invitația contelui Karl Friedrich von Baden. Klopstock apare ca fiind creatorul Erlebnisdichtung, adică a poeziei lucrului trăit, a experienței și a iraționalismului german, precum și ca părinte al teoriei statului-națiune.

Klopstock a fost un partizan al Revoluției Franceze, cum o arată poemul său din 1789, Kennet euch selbst^[8], în care descrie Revoluția Franceză ca fiind actul cel mai nobil, îndemnându-i astfel pe germani la revoluție.

Totuși, Klopstock a biciuit excesele ulterioare ale Revoluției Franceze, în poemul Die Jacobiner^[9], din 1792, unde critică regimul Iacobinilor, pe care îl compară cu un șarpe care se se mișcă ondulatoriu prin Franța. Pentru meritul de a fi cântat în odele sale Revoluția Franceză, i s-a decernat titlul de cetățean francez și a fost ales membru asociat al Academiei de inscripții și litere, în 1802. În continuare, ca reacție la atrocitățile pretins comise în numele libertății, a renunțat la cetățenia franceză.

Friedrich Gottlieb Klopstock are reputația de a fi unul dintre precursorii mișcării literare germane Sturm und Drang^[10], dezvoltată, în continuare de Goethe, prin romanul Die Leiden des jungen Werthers^[11], apărut în anul 1774 .

În Republica sa luminată, Klopstock își propunea să încredințeze puterea unei elite cultivate, și nu unui suveran, considerat ca fiind incapabil să guverneze. Intelectualii, elitiștii se ridică astfel deasupra poporului, pe care îl împopoțonează cu un termen disprețuitor: plebe. Klopstock nu acordă nicio suveranitate poporului și nu rămâne nimic din valorile Libertății, Egalității și Fraternității^[12][13].

A murit la Hamburg, la data de 14 martie 1803, și a fost înmormântat în cimitirul Christianskirche, din același oraș.

Opera:

• 1748 / 1773: Der Messias (Mesiada), epopee de 22.000 de versuri
• 1757: Adams Tod (Moartea lui Adam)
• 1758: Geistliche Lieder (Poezii spirituale), întâlnite încă, în zilele noastre, în unele cântări bisericești, ca de exemplu:
  • Die ihr Christi Jünger seid (Sunteți discipolii lui Hristos)
  • Herr, du wollst uns vorbereiten (Doamne, Tu vrei să ne pregătești)
• 1764: Salomo (Solomon)
• 1771: Oden und Elegien (Ode și elegii)
• 1772: David
• Studii lingvistice (tentativă a unei reforme de scriere):
• 1778: Ueber di deütsche Rechtschreibung
• 1779: Von der Schreibung des Ungehörten
• 1779: Ueber Sprache und Dichtkunst^[14] (Despre limbă și arta poeziei)
• 1794: Grammatische Gespräche (Dialoguri gramaticale)

Friedrich Gottlieb Klopstock
Friedrich Gottlieb Klopstock Portret de Johann Caspar Füssli (1750).
Date personale
Născut	2 iulie 1724 Quedlinburg
Decedat	14 martie 1803, la 78 de ani Hamburg
Înmormântat	Hamburg
Căsătorit cu	Margareta Klopstock[*]
Naționalitate	german
Cetățenie	Germania
Etnie	german
Religie	luteranism
Ocupație	poet
Limbi	limba germană[1]
Studii	Teologie
Activitatea literară
Activ ca scriitor	1745 - 1803
Subiecte	religie, dragoste
Specie literară	poezie
Operă de debut	Messias
Opere semnificative	Messias, Geistliche Dichtung
A influențat pe[ascunde] Sturm und Drang Friedrich Gottlieb Klopstock, (Portret de Jens Juel)   Portretul lui Klopstock de M. E. Vogel   Gravură (pe la 1760)   Bustul lui Klopstock în Walhalla[15]   Marcă poştală (BRD)[16], 1974   Mormântul lui Klopstock, în cimitirul Christianskirche, din Hamburg

* 1824: Prințesa Antoinette Ernestine Amalie de Saxa-Coburg-Saalfeld (28 august 1779 - 14 martie 1824) a fost prințesă germană a Casei de Wettin. Prin căsătorie, a fost Ducesă de Württemberg. Prin fiul ei, Alexandru de Württemberg, este strămoașa actualei Case de Württemberg.

A fost sora mai mare a regelui Leopold I al Belgiei și mătușa atât a reginei Victoria cât și a soțului ei, Prințul Albert.

Prințesa Antoinette de Saxa-Coburg-Saalfeld ca Ducesă de Württemberg.

În Coburg la 17 noiembrie 1798, ea s-a căsătorit cu Alexandru de Württemberg. Cuplul s-a stabilit în Rusia, unde Alexandru avea o carieră militară și diplomatică.

Împreună au avut cinci copii:

• Antoinette Maria de Württemberg (1799–1860), care în 1832 s-a căsătorit cu Ernest I, Duce de Saxa-Coburg și Gotha.
• Paul de Württemberg (1800–1801).
• Alexandru de Württemberg(1804-1881), Duce de Württemberg.
• Ernest de Württemberg (1807–1868), Duce de Württemberg, care în 1860 s-a căsătorit cu Nathalie Eschhorn von Grünhof (1829–1905)
• Frederick Wilhelm Ferdinand de Württemberg (1810-1815)

Antoinette de Saxa-Coburg-Saalfeld
Ducesă Alexandru de Württemberg
Prințesa Antoinette, ulei pe pânză, 1794
Date personale
Nume la naștere	Antoinette Ernestine Amalie
Născută	28 august 1779 Coburg
Decedată	14 martie 1824 (44 de ani) Sankt Petersburg
Înmormântată	Gotha
Părinți	Francis, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld Contesa Augusta de Reuss-Ebersdorf
Frați și surori	Prințesa Sofia de Saxa-Coburg-Saalfeld Prințesa Victoria de Saxa-Coburg-Saalfeld Prințesa Juliane de Saxa-Coburg-Saalfeld Ernest I, Duce de Saxa-Coburg și Gotha Prințul Ferdinand de Saxa-Coburg și Gotha Leopold I al Belgiei
Căsătorită cu	Alexandru de Württemberg
Copii	Antoinette Marie, Ducesă de Saxa-Coburg și Gotha Paul de Wurtemberg Alexandru, Duce de Württemberg Ernest de Württemberg Frederick Wilhelm Ferdinand de Württemberg
Cetățenie	Germania
Ocupație	aristocrat[*]
Activitate
Apartenență nobiliară
Titluri	duce ducesă[*] Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Wettin

* 1853: 

Julius Jacob Freiherr von Haynau

Julius Jacob Freiherr von Haynau (n. 14 octombrie 1786, Kassel, Hessa-Kassel – d. 14 martie 1853, Viena) a fost un Feldzeugmeister imperial austriac, consilier secret, camerier și deținător al Regimentului de Infanterie nr. 59. Prin cea mai înaltă rezoluție a împăratului Franz Joseph I din 28 februarie 1863, Julius Haynau a fost inclus în lista celor mai demni războinici și celebri comandanți ai Imperiului Austriac.^[4]

Familia

Haynau a fost fiul natural al principelui Wilhelm I de Hessen din legătura acestuia cu concubina sa, Rosa Dorothea Ritter, înnobilată pe 17 martie 1783 cu predicatul Freifrau von Lindenthal și care era fiica unui farmacist din Hanau. Perechea a avut cinci băieți și trei fete. Unul din frații săi, Wilhelm Karl (n. 24 decembrie 1779 - d. 21 ianuarie 1856), a fost general în principatul Hessa. Julius și-a petrecut copilăria împreună cu frații săi și cu mama sa, exilată la castelul Babenhausen. Predicatul de nobilitare a fost schimbat mai târziu în Freiherr/Freifrau von Haynau.^[5]

Generalul a fost căsătorit cu Theresia (n. 29 mai 1787 – d. 21 octombrie 1851), fiica generalului de divizie (germană Feldmarschalleutnant) Franz baron Weber von Treuenfels (d. 1809). Soții au avut o fiică, Clotilde (n. 27 septembrie 1809 - d. 25 noiembrie 1897).

Biografie

Anii de formare militară

Lupta pe Sommacampagna 1848

După absolvirea școlii în educație privată de la Hanau, Haynau a dorit să urmeze cariera militară. Tatăl său a acceptat acest pas și tânărul a intrat în Școala Militară la Marburg, pe care însă a părăsit-o, pentru că a vrut să lupte împotriva opresorilor francezi. Împăratul Francisc al-II-lea însuși l-a trimis ca locotenent la Regimentul Infanterie „Brechainville” nr. 25. În Bătălia de la Ulm din 1805, ridicat la rangul de locotenent-major, a fost rănit grav în apropiere de Nördlingen și făcut prizonier. Încă la sfârșitul anului, după campanie, a fost avansat la gradul de căpitan în Regimentul Infanterie "Erzherzog Johann" nr. 35. Ca atare, a participat la războiul din 1809, fiind din nou rănit grav la Wagram, iar apoi transferat la Regimentul Infanterie "Baron Vogelsang" nr. 47 și numit cămărar imperial. Prin cea mai înaltă decizie din 19 august 1813, a fost numit maior și comandant al abia înființatei Baterii Ușoare Germane nr. 1, unde a fost responsabil pentru organizarea acesteia. Cu acest batalion a luptat în divizia generalului Conte Bubna (1814), apoi în Armata Rinului de Sus la Corpul generalului de armată, contele Hieronymus von Colloredo-Mansfeld. Acolo s-a distins și a fost onorat pentru vitejia arătată în cursul cuceririi orașului Montbelliard pe 2 iulie 1815.^[6][7]

În anul 1823, ofițerul a fost ridicat la gradul de locotenent major și transferat la Regimentul Infanterie „König Wilhelm der Niederlande”. În cele din urmă, în aprilie 1830, a fost numit colonel și comandant al Regimentului Infanterie "Graf Nugent" nr. 30.

Julius von Haynau conducând trupele lui spre luptă

Generalul Haynau

A devenit general de brigadă pe data de 30 mai 1835 și brigadier la armata din Italia. Apoi, pe 30 octombrie 1844, a fost avansat la gradul de Feldmarschalleutnant și general de divizie pentru Austria Interioară (pe atunci: Stiria, Ducatul Carintia, Ducatul Craina și regiunea litoralului adriatic). În anul 1845 a devenit deținător titular al Regimentului Infanterie nr. 59 și transferat ,în 1847, ca și comandant de divizie la Timișoara.^[8] La izbucnirea războiului în Italia, Haynau și-a oferit de bună voie serviciul în armata de acolo, motivat pe de o parte, de a realiza acte excelente de vitejie, iar pe de altă parte, din cauza stării anormale din Ungaria. Scurt timp după aceea i s-a aprobat rugămintea și a fost numit noul comandant al cetății Verona.^[6]

Revolta de la Brescia, martie 1849

În timpul Bătălii de la Custoza, la 23 si 24 iulie 1848, Haynau nu a îndeplinit comanda șefului său Josef Radetzky pentru consolidarea Corpului III de armată. Dimpotrivă, el a trimis brigada „Piret” (disponibilă) spre poziția, în opinia sa periclitată, de pe Sommacampagna, consolidând rămășițele învinse ale brigăzii „Simbschen”, unde 1200 de soldați se îngropaseră intr-un șanț de-a lungul localităților San Giorgio și Salice. Această manevră avea să joace un rol decisiv pentru victoria de la Custoza din a doua zi. Pentru intervenția sa în Bătălia de la Custozza, a fost decorat cu Crucea de Comandor al Ordinului Maria Terezia. La data de 28 iulie al aceluiaș an, Haynau a preluat comanda Corpului III de Armată, cu care a coordonat asediul Peschierei. El a considerat necesar să cucerească cele două sate San Felice și Salò, situate pe malul Lacului Garda, care erau încă ocupate de insurgenți, servind pentru ancorarea vapoarelor inamice, prin care echipajul piemontez a obținut mijloace de subzistență și alimentare. La 9 și 10 august, Haynau a ordonat să se tragă cu toate bateriile, ce însumau un total de 52 de tunuri. La ora șapte seara, în ziua de 10 august, a dat comanda pentru încetarea canonadei, după ce sosise notificarea despre convenția de armistițiu încheiată la Milano. Contele Radetzky a lăudat determinarea curajoasă a comandantului și l-a propus în raportul lui spre a fi decorat.^[6]

Capitularea Armatei Ungare 1849

În primăvara anului 1849 a înăbușit rebeliunea din Brescia, unde a acționat consecvent și cu o duritate deosebită. După ce locuitorii orașului Brescia nu au respectat armistițiul de la Milano și s-au revoltat din nou, Haynau l-a trimis mai întâi pe brigadierul conte von Nugent cu 2.400 de soldați. Acesta din urmă nu a reușit să oprească rebeliunea, iar numărul insurgenților din Brescia creștea de la o zi la alta. În aceste condiții, Haynau a intervenit cu Corpul II de Armată și a trimis magistratului un termen pentru capitularea orașului. Deși a fost promisă respectarea lui, acest lucru nu s-a întâmplat, fiind ignorat de două ori. Mai mult decât atât, insurgenții au început să tragă înspre forțele generalului, moment în care austriecii, conduși de Haynau, au atacat și ocupat Brescia, după un bombardament intens. Bărbații italieni înarmați nu au mai fost făcuți prizonieri, ci uciși pe loc. De asemenea, casele în care s-au găsit arme au fost incendiate. La 2 aprilie, după 25 de ore, revolta a fost înăbușită. Brescia a trebuit să plătească drept pedeapsă o sumă mare de bani.^[7] După acest eveniment generalul a fost numit în propaganda liberal-revoluționară „La iena di Brescia”, iar de soldații săi și de populație „tigrul habsburgic”.^[9]

Generalul Haynau a mai intervenit și în asediul Veneției.^[7]

În urma succeselor sale a fost numit Feldzeugmeister și comandant al armatei în Ungaria la 30 mai 1849.^[8] Într-o campanie ambițioasă și realizată fără întrerupere, a gonit mai întâi forțele inamice tot mai departe spre est, până în apropiere de Timișoara. Acolo, alte trupe ungurești asediaseră deja orașul timp de trei luni, însă locuitorii orașului au reușit să reziste. A învins revoluționarii maghiari și polonezi decisiv pe data de 9 august 1849 în Bătălia de la Timișoara. Pentru acest act glorios a fost onorat cu Crucea Mare al Ordinului Maria Terezia și numit Guvernator General al Ungariei.^[10]

Numele lui se leagă de această revoluție, cu atât mai mult cu cât a dat dovadă de o urmărire nemiloasă a celor responsabili de revolte. După înfrângerea revoluției maghiare, a dictat statului maghiar condiții opresive. La 6 octombrie 1849 la Arad, a ordonat să fie executați, cu consimțământul explicit al împăratului, cei 13 generali care au încălcat jurământul de fidelitate față de Casa de Habsburg, luptând cu revoluționarii, alături de Lajos Batthyány, mâna dreaptă a conducătorului revoluției, Lajos Kossuth. Soldații unguri au fost încadrați, în majoritate nu de bună voie, în Armata Austriacă din Germania și Italia. După ce habsburgii au avut nevoie de sprijinul militar al maghiarilor, actual pentru pacificarea situației în Italia, dar și ca posibilitate de a întări armata austriacă, diplomația austriacă a încercat o reapropiere și aplanare a conflictului cu fostul dușman. Numele generalului, însă, era legat de această revoluție cu reputația unui urmăritor nemilos împotriva ei, fiind astfel, în mod indirect, și al ungurilor. De aceea, a fost eliberat din funcția sa și pensionat pe 6 iulie 1850^[8] cu mari onoruri.

De la Graz, unde s-a retras, Haynau a mai întreprins numeroase călătorii prin Europa. A fost agresat la Londra (de doi căruțași) în septembrie 1850^[11] și Bruxelles în septembrie 1852,^[12] ceea ce a condus la mari afecțiuni diplomatice. Generalul, care a arătat mereu loialitate împăratului său și s-a îngrijit de soldații săi foarte mult, care îl iubeau, a murit la nici măcar trei ani după pensionare, în urma unui stop cardiac la Viena. Generalul este înmormântat în cimitirul St. Leonhard din Graz.^[10]

În onoarea și amintirea generalului a fost construită o statuie în mărime naturală la intrarea în Muzeul de Arme (în prezent: Muzeul de Istorie Militară) la Viena.^[4] Consilierul secret a fost numit cetățean de onoare al orașului Budapesta. În anul 2011 consiliul municipal național-conservator i-a retras onoarea.^[13] Până astăzi, mai este în continuare cetățean de onoare al Vienei și fost sau încă actual cetățean de onoare al orașelor Graz, Bratislava, Sopron și Arad.^[7]

Desigur, temperamentul unui mare politician precum și liniștea sufletească nu a posedat-o. El a cunoscut numai normele sale militare. Radetzky a spus odată despre el: „ El este ca un brici, pe care ar trebui să-l pui imediat înapoi în recipient după utilizare.” (Er ist wie ein Rasiermesser, das man nach dem Gebrauch sofort wieder ins Futteral stecken sollte.)

Julius Jacob von Haynau
Julius Jacob von Haynau
Date personale
Născut	14 octombrie 1786[1][2]  Kassel, Germania
Decedat	14 martie 1853 (66 de ani)[1][2]  Viena, Imperiul Austriac
Înmormântat	Graz
Cauza decesului	insuficiență cardiacă
Părinți	Wilhelm I Rosa Dorothea Ritter[*][3]
Frați și surori	Carl von Haynau[*]
Căsătorit cu	Theresia Weber von Treuenfels[*]
Copii	Clotilde Baronin von Haynau[*][3]
Cetățenie	Imperiul Austriac
Ocupație	personal militar[*]
Activitate
Ramura	Armata austriacă în perioada napoleoniană[*]
Gradul	Feldzeugmeister
Bătălii / Războaie	Războaiele napoleoniene
Decorații și distincții
Decorații	Commander of the Military Order of Maria Theresa[*] Order of Saint Anna, 3rd class[*] Ordinul Vulturul Alb Order of St. Alexander Nevsky[*] Ordinul Sfântului Andrei Ordinul Sfântul Gheorghe, clasa a IV-a[*]

·         1883: A murit Karl Marx, fondator al socialismului stiintific, al materialismul dialectic si istoric si al economiei politice stiintifice. Karl Marx s-a nascut la 5 mai 1818 in orasul Trier din Prusia (Germania). A studiat dreptul la Universitatea din Bonn si apoi istoria si filozofia la Universitatea din Berlin. In 1841 si-a sustinut teza de doctorat intitulata ”Deosebirea dintre filozofia naturii la Democrit si filozofia naturii la Epicur”. A avut o influență importantă asupra istoriei politice a secolului al XX-lea. Karl Marx împreună cu Friedrich Engels a scris și a publicat în 1848: “Manifestul Partidului Comunist” in care sublinia ca “Istoria tuturor societăților cunoscute este istoria luptei de clasă” si care avea drept motto celebrul indemn: ”Proletari din toate tarile uniti-va!”. Cea mai importanta lucrare a sa este “Capitalul”. Marx a argumentat că sistemul capitalist, la fel ca și sistemele socioeconomice precedente, produce tensiuni interne care îl conduc la distrugere. Așa cum capitalismul a înlocuit feudalismul, capitalismul va fi înlocuit de comunism, o societate fără clase care urmează unei perioade de tranziție în care statul va fi un instrument al dictaturii proletariatului. Din punct de vedere religios, Marx a început drept creștin fidel, iar idealul comunist l-a îmbrățișat tot în calitate de creștin, devenind membru al Ligii celor Drepți, o organizație crestina comunista. Mai târziu a devenit ateu și a făcut Liga celor Drepți să apostazieze de la credința creștină, rebotezând-o drept Liga Comuniștilor.

·         1887: Carol Popp Szathmary, pictor și fotograf român (n. 1812)

* 1922: Nicolae Cena (n. 3 decembrie 1844, Mehadia, comitatul Caraș-Severin; d. 14 martie 1922, Mehadia) a fost un Feldmarschalleutnant al Armatei Imperiale și Regale Austro-Ungare, apoi general de divizie în România Mare, director al stațiunii Băile Herculane și arheolog.
Nicolae Cena provenea dintr-o veche familie din Macedonia românească venită pe la începutul secolului al XVII-lea în Banat. Tatăl său a fost locotenentul de grăniceri Nistor Cena. A fost rudă apropiată cu generalul Traian Doda (1822-1895).

Cena a urmat mai întâi Școala Militară Grănicerească din Caransebeș și apoi Școala Specială de Pionieri de la Tulln, pe care a absolvit-o cu mare succes.^[2] În 1863 a devenit locotenent în Regimentul 64 de infanterie românesc. S-a remarcat în timpul Războiuuil Austro-Prusac împotriva Prusiei, luând parte la celebra bătălie de la Königgrätz din 1866. Cu gradul de locotenent major (1873), între anii 1874 și 1879, a fost profesor la Liceul Militar din Timișoara. În anul 1879 a devenit căpitan.^[3]

În 1881 a fost trimis la Viena și de aici în Bosnia și Herțegovina, unde s-a remarcat ca militar de excepție. Între anii 1881 și 1885 a fost acolo comandant al Liceului Militar pentru cadeți din Königsfeld, iar în 1887 al Curții Marelui Duce de Luxemburg Adolf. A fost avansat la gradul de maior în 1890. Datorită însușirilor sale i s-a încredințat misiunea de organizare a liceelor militare din Marburg și Komenitz. Foarte mulțumit de rezultatele sale, împăratul Franz Ioseph I a dispus avansarea pe loc la rangul de locotenent-colonel (1894), iar pe 22 mai 1897, înaintarea la gradul de colonel și investit comandant al regimentului Freiherr von Bouvard nr. 74 din Galiția.^[3][4]

Ofițerul, între altele purtător al Ordinului Coroanei de Fier de clasa a III-a, a Crucii de Cavaler al Ordinului Împăratului Franz Joseph I, a Crucii de Merit Militar clasa a III-a și a Medaliei de Merit Militar Signum Laudis la banda roșie,^[5] a fost ridicat pentru calitatea sa ca ofițer și vitejia sa ca soldat în ziua de 1 august 1904 la gradul de Generalmajor (general de brigadă ) si șef al brigăzii nr. 3 cu sediul la Rzowszów.^[6] Cu toate că a suferit, în anul 1904, un accident de călărie foarte grav, a rămas ofițer activ pentru încă patru ani și a intrat în sfârșit la pensie pe data de 17 iunie 1908, onorat cu titlul de Feldmarschalleutnant (general de divizie).^[7]

Generalul Nicolae Cena ca general român

La 24 august 1914 generalul-locotenent (Generaloberst) Arthur von Bolfras l-a avertizat pe șeful său militar Franz Conrad von Hötzendorf, că măsurile draconice îndreptate împotriva românilor și sârbilor din Banat suspectați cu toții de autoritățile maghiare, vor fi cauza multor probleme în viitor. El a cerut, în special, că Conrad ar trebui să folosească influența sa, pentru a pune capăt exceselor comandamentul militar în Timișoara, în sudul Ungariei, unde, începând cu sfârșitul lunii iulie 1914, se făcuseră sute de arestări neîntemeiate în urma mobilizării parțiale împotriva Serbiei.^[8] Datorită convingerilor sale naționale și suspectat că întreținea legături cu ofițeri din armata română, pe 26 iulie 1914 a fost arestat și generalul Cena, împreună cu Coriolan Buracu, de către jandarmii unguri și închis la Caransebeș. Cancelaria de la Budapesta l-a acuzat ca spion și agitator în favoarea României. La data de 24 august 1914 a fost scos din închisoare și trimis cu domiciliu forțat la Viena. În eliberare lui, un rol important l-a avut generalul Gheorghe Domășnean, pe vremea aceea având o funcție importantă în Ministerul de Război. La Viena Cena a cercetat arhiva Ministerului de Război și a făcut numeroase copii de pe hărțile privitoare la luptele desfășurate în teritoriul graniței și al Mehadiei

Fostele băi sulfuroase în Herculane

Cena s-a întors din exilul vienez, acum deja 73 de ani, în primăvara anului 1917. După prăbușirea Imperiului Austro-Ungar, în Ardeal și în Banat s-a format, în decembrie 1918, Comitetul Național Român. Nicolae Cena a fost ales președinte al Comitetului din districtul Mehadia.

A fost numit director al stațiunii Băile Herculane, fiind primul director de sub stăpânirea românească. Generalului i s-a oferit un loc de deputat în primul Parlament al României Mari. Prin Decretul nr.45471 din 2 decembrie 1921 a fost decorat de către regele Ferdinand I al României cu Ordinul Coroana României în grad de Mare Ofițer și încadrat în rândul generalilor de divizie. Generalul este înmormântat în cimitirul ortodox din Mehadia.

Muzeul de istorie Nicolae Cena, din Herculane, înființat în anul 1924 și denumit așa in memoria marelui patriot, prezintă documente referitoare la istoria stațiunii, pietre votive din timpul romanilor, diferite alte materiale arheologice, monede antice, piese de ceramică, podoabe, inscripții, basoreliefuri din castrul Ad Mediam, arme, piese de harnașament. Este amenajat în fostul cazino, monument de arhitectură in stil baroc austriac, construit in 1862, de arhitectul Daderer.

Sediul central al castrului Ad Medium

După pensionare în anul 1908 generalul s-a retras la Mehadia, comuna natală. Aici a întreținut o vie activitate culturală. A fost membru activ în toate societățile culturale românești din acele timpuri, în cadrul cărora a militat activ pentru desăvârșirea unității naționale.

Cena a susținut preocupările unor societăți și asociații: ASTRA (Societatea pentru un fond de teatru român), Societatea Ortodoxă a Femeilor Române și a fost întemeietorul Casinei Culturale din Mehadia. A sprijinit mereu activitatea școlară, prin împărțirea de cărți cu caracter istoric elevilor, urmărind să trezească în sufletul acestora sentimentul conștiinței naționale. A contribuit cu mari sume de bani la cumpărarea de cărți pentru biblioteca parohială. De asemenea a manifestat un interes deosebit pentru activitatea arheologică. A făcut săpături pe locul numit Zidina unde fusese castrul roman Ad Mediam, unde a descoperit o serie de monede, documente religioase, profane, inscripții, statui pe care le-a adunat. De asemenea, a construit macheta castrului roman Ad Mediam. Prin comunicarea științifică prezentată la Academia de Științe din Viena, la 17 mai 1911, rezultatele cercetărilor sale l-au făcut cunoscut în lumea oamenilor de știință și de cultură. Comunicarea a fost tradusă din limba germană în românește de profesorul Constantin Juan-Pietroi din Orșova. La Mehadia, a primit vizite din partea unor însemnați oameni de cultură și de știință: Dimitrie Onciul, Vasile Pârvan, episcopul Miron Cristea, apoi a fost vizitat de prim-ministrul generalul Alexandru Averescu și de Andrei Bârseanu, președintele ASTRA de la Sibiu.

A fondat un muzeu la Băile Herculane, căruia i-a donat descoperirile sale de la castrul roman, ale cărui colecții au început să fie constituite începând cu anul 1922. Vasta sa bibliotecă a donat-o Liceului Traian Doda din Caransebeș

Nicolae Cena
Nicolae Cena
Date personale
Născut	3 decembrie 1844  Mehadia, Caraș-Severin, România
Decedat	14 martie 1922 (77 de ani)  Mehadia, Caraș-Severin, România
Cetățenie	Imperiul Austriac
Ocupație	local historian[*]
Gradul	general
Decorații și distincții
Decorații	Ordinul Coroana României

·         1965: A murit inginerul Dimitrie Leonida, unul dintre pionierii electrificarii Romaniei, organizator al primului muzeu tehnic din tara (1909), azi “Muzeul tehnic prof.ing. D. Leonida”, si al primei expozitii a electricitatii din Romania (1928).
A studiat electricitatea la Politehnica din Charlottenburg in Germania. În anul IV va concepe proiectul “Metropolitanului din București“, cu linia principală Gara de Nord-Sf. Gheorghe – Calea Moșilor și ramificația Sf. Gheorghe-Filaret , fiind printre cei dintâi care au propus construirea unei rețele de metrou în București. Proiectul sau de diplomă avea ca tema “Complexul hidrotehnic și hidroenergetic al Bistriței din regiunea Bicaz.” A fost membru al „American Institute of Electrical Engineers“ (1920);membru al „American Associations for the Advencement of Science“ (1920); membru al Royal Society of Arts din Londra (1935); A fost membru titular al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1935. Este laureat al Premiului de Stat clasa I și titlul de Laureat la Premiului de Stat pentru întreaga sa activitate științifică didactică și pentru pregătirea de cadre în domeniul energetic (1954). În anul 1961 i s-a oferit Ordinul Muncii clasa I. Numele său este purtat de mai multe instituții de învățământ din București, Iași, Constanța, Oradea și Petroșani, de străzi din mai multe localități, de cel mai important Muzeu Tehnic din România și de o stație de metrou din București.

* 1972: Ion Enescu (n. 23 august 1884, Porcești, județul Roman, azi Moldoveni, județul Neamț - d. 14 martie 1972, Iași) a fost un medic român, membru titular al Academiei Române (1955), profesor la Facultatea de Medicină din Iași.

Ion Enescu a urmat studiile liceale la Liceul Internat din Iași unde a obținut bacalaureatul în 1902. Urmează studiile medicale la Facultatea de Medicină din București, între anii 1904-1911 fiind extern și intern al spitalelor Eforiei București. După obținerea titlului de doctor în medicină, în anul 1912, pleacă la Berlin pentru a se specializa în patologie (1913-1915) lucrând cu profesorii Wilhelm Krause^⁠(en) și Johannes Orth^⁠(en) la Institutul de anatomie patologică și, după 1918, se dirijează spre studiul cardiologiei lucrând la Viena cu profesorul Karel Frederik Wenckebach^⁠(de).^[2]

După întoarcerea în România Ion Enescu a ocupat, între anii 1918-1920, postul de medic secundar al spitalelor Eforiei București. În acești ani se situează și debutul carierei universitare, întâi ca asistent (1919) și apoi ca șef de lucrări (1920) la Clinica I Medicală a Universității din București. După 1920 a fost prosector al spitalului Colțea și, între anii 1921-1927, medic primar al Spitalului Central Chișinău. În 1924 a fost numit profesor titular la Catedra de Farmacologie a Facultății de Medicină a Universității din Iași și ulterior (1927) profesor la Catedra de Terapeutică din Iași. În 1932 devine medic primar al Spitalului „Sfântul Spiridon”,^[2] post pe care îl va ocupa până la încetarea activității, spital în care va crea o clinică cu profil cardiologic^[3].

Ion Enescu a fost interesat de numeroase aspecte ale bolilor cardiace și vasculare precum dinamica cardiacă și arterială în hipertensiunea arterială, în valvulopatii și insuficiența cardiacă sau modificările funcționale, electro- și vectocardiografice determinate de pneumopatiile cronice. A studiat, de asemenea, aspecte de farmacodinamie și farmacologie clinică ale diureticelor, digitalicelor, antihipertensivelor sau antianginoaselor

Membru titular al Academiei Române

Ion Enescu
Academicianul Ion Enescu
Date personale
Născut	23 august 1884 Porcești, România
Decedat	14 martie 1972, (88 de ani) Iași, Republica Socialistă România
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Ocupație	medic
Activitate
Domeniu	Medicină internă, cardiologie
Instituție	Facultatea de Medicină din București Facultatea de Medicină din Iași
Cunoscut pentru	unul dintre întemeietorii cardiologiei românești
Societăți	Academia Română (1955)
Premii	Medic emerit Om de științã emerit

·      


































































*   1983 - A murit actorul francez Maurice Ronet, impus prin filmele „noului val francez”, cu precădere ale regizorului Louis Malle (”Păsările se duc să moară în Peru”, ”Casa de sub arbori”) (n.13.04.1927).

·         1989: Prințesa Zita de Bourbon-Parma (Zita Maria delle Grazie Adelgonda Micaela Raffaela Gabriella Giuseppina Antonia Luisa Agnese; 9 mai 1892 – 14 martie 1989) a fost soția împăratului Carol I al Austriei. Ca urmare, a fost ultima împărăteasă a Austriei, regină a Ungariei și a Boemiei.

Prințesa Zita de Bourbon-Parma s-a născut la Villa Pianore în provincia italiană Lucca, la 9 mai 1892.^[2] Numele neobișnuit Zita i-a fost dat după o populară sfânta italiană care a trăit în Toscana în secolul al XIII-lea.^[3]:16 A fost a treia fiică și al cincilea copil al ducelui detronat Robert I, Duce de Parma și a celei de-a doua soții, Infanta Maria Antonia a Portugaliei. Tatăl Zitei pierduse tronul ca urmare a mișcării pentru unificarea italiană în 1859 când era încă un copil.^[2] Tatăl ei avea 12 copii din prima căsătorie cu Maria Pia a celor Două Sicilii (șase din ei au fost retardați mintal și trei au murit la vârste fragede).^[2]

Duke Robert a devenit văduv în 1882 și doi ani mai târziu s-a căsătorit cu Infanta Maria Antonia a Portugaliei.^[2]:1 A doua căsătorie a produs tot 12 copii. Zita a fost al 17-lea copil din cei 24 ai Ducelui Robert. Robert locuia cu marea sa familie fie în Villa Pianore fie la castelul său din Schwarzau, Austria.^[4] Cea mai mare parte din an o petreceau în Austria mutându-se în Pianore iarna.^[2]

Zita și frații ei vorbeau italiana, franceza, germana, spaniola, portugheza și engleza.^[2] La vârsta de zece ani Zita a fost trimisă la școală la Zanberg, unde a urmat un regim strict de studiu și de instruire religioasă.^[2]

A fost chemată acasă în toamna anului 1907, la moartea tatălui ei. Bunica ei maternă le-a trimis pe Zita și pe sora ei Franziska la o mănăstire în Isle of Wight pentru a-și finaliza educația.^[3] Trei dintre surorile Zitei au devenit călugărițe, și, pentru un timp, și Zita a luat în considerare acest gând.

Nunta Arhiducelui Carol al Austriei și a Prințesei Zita de Bourbon-Parma, Palatul Schwarzau, 1911.

În vecinătatea Castelului Schwarzau era Casa Wartholz, reședința Arhiducesei Maria Tereza a Austriei, mătușa maternă a Zitei.^[2] Ea era mama vitregă a Arhiducelui Otto care a murit în 1906 și bunica vitregă a Arhiducelui Carol de Austria-Este, în acel moment al doilea în linia de succesiune la tronul austriac. Cele două fiice ale Marie Tereza erau verișoare primare ale Zitei și mătuși ale lui Carol. Copii fiind Zita și Carol s-au întâlnit însă apoi nu s-au mai văzut zece ani timp în care și-au desăvârșit educația.

În 1909, regimentul lui de dragoni staționa la Brandeis on the Elbe, de unde Carol a plecat să-și viziteze mătușile la Franzensbad.^[2] În timpul acestor vizite, Carol și Zita s-au îndrăgostit.^[2] Carol era presat să se căsătorească (unchiul său Franz Ferdinand făcuse o căsătorie morganatică iar copiii lui erau excluși din linia de succesiune la tron). După ce în toamna anului 1910 au apărut zvonuri despre logodna Zitei cu ruda sa îndepărtată Don Jaime, Duce de Madrid, Arhiducele Carol i-a cerut mâna Zitei iar anunțul logodnei a fost făcut public la 13 iunie 1911.^[2]

Zita s-a căsătorit cu Carol I al Austriei la Castelul Schwarzau la 21 octombrie 1911. Împreună au avut 8 copii, primul fiind prințul Otto (născut în 1912). Se crede ca ar fi fost în spatele încercărilor soțului său de recâștigare a tronului Ungariei, unde monarhia a fost reinstaurată sub regența amiralului Horthy după sfârșitul Primului Război Mondial . După decesul soțului său în 1922, Zita a fost văduvă timp de 67 ani. Zita a părăsit Madeira și a trăit în Franța, Spania, Belgia, Canada și Statele Unite. La bătrânețe, din 1962 a trăit la Zizers, Graubünden, Elveția la o fostă mănăstire franciscană , unde a și decedat. A fost o ferventă catolică.

În 1982, guvernul austriac i-a redat dreptul de intrare în Austria, cu toate ca ea nu a renunțat la pretențiile asupra tronului. E înmormântată în Cripta Imperială din Viena , având funeralii fastuoase la care au participat oficiali și lideri politici, inclusiv un reprezentant al papei Ioan Paul al II-lea.

Zita de Bourbon-Parma
Împărăteasa Zita după încoronarea ca regină a Ungariei
Date personale
Nume la naștere	Zita Maria delle Grazie Adelgonda Micaela Raffaela Gabriella Giuseppina Antonia Luisa Agnese
Născută	9 mai 1892 Villa Pianore, Toscana
Decedată	14 martie 1989 (96 de ani) Zizers, Elveția
Înmormântată	Cripta Capucinilor din Viena
Cauza decesului	cauze naturale[*] (pneumonie)
Părinți	Robert I, Duce de Parma Maria Antónia a Portugaliei
Frați și surori	Maria-Luiza de Bourbon-Parma[1] Maria Antonia van Bourbon-Parma[*][1] Prințul Felix de Bourbon-Parma[1] Xavier, Duce de Parma[1] Joseph[*][1] Prințul René de Bourbon-Parma[1] Elias de Bourbon-Parma[1] Prince Sixtus of Bourbon-Parma[*][1] Prince Gaetano of Bourbon-Parma[*][1] Prince Henry, Hereditary Duke of Parma[*][1] Beatrice di Borbone-Parma[*]
Căsătorită cu	Carol I al Austriei
Copii	Otto, Prinț Moștenitor al al Austriei Arhiducesa Adelheid Robert, Arhiduce de Austria-Este Arhiducele Felix Arhiducele Karl Ludwig Arhiducele Rudolf Arhiducesa Charlotte Arhiducesa Elisabeta
Cetățenie	Italia  Regatul Italiei
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	politiciană
Apartenență nobiliară
Titluri	regină consoartă[*]
Familie nobiliară	Casa de Bourbon-Parma
Împărăteasă a Austriei; Regină a Ungariei și Boemiei
Domnie	21 noiembrie 1916 – 11 noiembrie 1918
Încoronare	30 decembrie 1916 (Ungaria)

·         1989: Dumitru Floarea-Rariște, scriitor și traducător român (n. 1914)

·         1995: A murit istoricul literar Gheorghe Hrimiuc-Toporas, coautor al “Dictionarului limbii romane de la origini pina la 1900” (Ed. Academiei, 1979); ( n.1947).

·         1995: William Alfred Fowler, fizician american (n. 1911)

·         1997: A murit Fred Zinnermann, realizator de film american de origine austriaca. (n.29 aprilie 1907).

·         1998: Boris Deșliu, poet, eseist și prozator român (n. 1917)

·         1999 - A murit istoricul George G. Ursul. S-a născut în 1937, la Hamilton (Canada), ca fiu al unei familii de preoţi români ortodocşi din Bucovina, care a emigrat în SUA la începutul secolului. A fost vice-consul onorific al României în SUA.

·         2000: Nicolae Minei, istoric român (n. 1922)

·         2002 - A murit Rudolf Hell, considerat inventatorul faxului; în anul 1929, a conceput un dispozitiv, denumit „Hellschreiberg”, care transmitea textele pe cale electronică, permiţând expedieri rapide în toată lumea (n.19.12.1901).

·         2002: Hans-Georg Gadamer, filosof german (n. 1900)
* 2003: Haralambie Grămescu (n. 18 ianuarie 1926, Plenița, județul Dolj - d. 14 martie 2003, Craiova) a fost un poet și traducător român.

A fost fiul Elisabetei (născută Odinescu) și al lui Ionel Grămescu, țărani. A urmat liceul la Craiova și Pitești între anii 1937 - 1945, apoi Facultatea de Medicină la Cluj în perioada 1945 - 1949 (neterminată) și Școala de Literatură „„Mihai Eminescu” la București între 1950 - 1951. În perioada 1964 - 1965 începe cursurile la Facultatea de Filologie a Universității din București, pe care nu o termină . Între 1950 și 1972 este, pe rând, referent la Uniunea Scriitorilor, redactor la Editura de Stat pentru literatură și artă, „Gazeta literară și „Luceafărul, lector la Editura Minerva. Debutează încă din 1949 în ziarul Lupta Ardealului, dar prima carte, Elegii și egloge, îi apare abia în 1969.^[2]

A tradus din Margarita Aligher, Arany János, Balzac, Ibsen, María Teresa León, K. M. Siminov ș.a. A transpus în românește povestirile din 1001 de nopți și a repovestit Cele șapte călătorii ale lui Sinbad marinarul (1977). În 1982 primește premiul Asociației Scriitorilor din București pentru traducerea povestirilor din O mie și una de nopți.

Opera:

• Elegii și egloge, București, 1969;
• Norul lui Magellan. Ode și epode, București, 1972;
• Cele șapte călătorii ale lui Sinbad Marinarul, repovestite de Haralambie Grămescu, București, 1977;
• Prin vântul toamnei, București, 1987;
• Pactul cu diavolul, roman, Plenița, 1994;
• Adaptarea la mediu, versuri, Craiova, 1997.

Antologii

• Întoarcerea florilor, 1971 – poezii din folclorul naționalităților conlocuitoare
• Glasurile patriei, 1972 – poezii patriotice
• Imnurile muncii, 1974

Traduceri

• P. Antolkoski, Versuri alese, București, 1955;
• Arany J., Versuri alese, București, 1957;
• Balade populare maghiare din R. P. R., București, 1960;
• K. M. Simonov, Fumul patriei, în colab. cu E. Silaghi, București, 1960;
• V. Briusov, Eu am crescut în vremea surdă, București, 1961;
• Salamon E., Cântec pentru urmași, în colab. cu V. Teodorescu și Veronica Porumbacu, București, 1965;
• H. Ibsen, Pretendenții la coroană, în colab. cu Maria-Alice Botez;
• H. Ibsen, Brand, în vol. Teatru, I, București, 1966;
• H. Ibsen, Rața sălbatică, în colab. cu N. Filipovici, în vol. Teatru, III, București, 1966;
• Maria Teresa León, Când trecutul se numește ea, în colab. cu D. Nicolescu, București, 1967;
• Mikszáth K., Umbrela Sfântului Petru, în colab. cu Lucia Nasta, pref. de N. Balotă, București, 1968;
• H. de Balzac, Istoria celor treisprezece, București, 1969 (ed., 1993);
• Kányádi S., Versuri, București, 1969;
• H. de Balzac, Femeia de treizeci de ani, București, 1971;
• H. de Balzac, Șuanii (Scene din viața militară), București, 1971 (ed. II, 1981);
• H. de Balzac, Béatrixi, București, 1973;
• Tompa L., Lampa lui Diogene, București, 1975;
• Antologie de poezie bulgară de la începuturi până azi, în colab., București, 1977;
• Cartea celor o mie și una de nopți, I-II, București, 1978-1988 (alte ed., I-II, 1997; I-III, Chișinău, 1998-2000);
• Antologie de poezie armeană clasică și contemporană, în colab., București, 1981;
• H. de Balzac, Femeia la treizeci de ani. Istoria celor treisprezece, București, 1981;
• Cele șapte călătorii ale lui Sinbad Marinarul, reportaje , București, 1982 (altă ed., 1997);
• Aladin și lampa fermecată, București, 1991;
• H. de Balzac, Ferragus. Fata cu ochii de aur, București, 1992;
• Povestea Dalilei cea vicleană. Povestea adormitului treaz, Craiova, 1993;
• Florile hazului, Craiova, 1993;
• Comoara fără sfârșit și alte povestiri, Craiova, 1993;
• Ali Ben Bekar și frumoasa Samsennahar, Craiova, 1994;
• Ali Baba și cei patruzeci de hoți. Lampa lui Aladin. Sindbad Marinarul, București, 1994;
• Sultanul Sabrior, Craiova, 1994.

·         2005: Vasile Spătărelu, compozitor și profesor român (n. 1938)

·         2006: Lennart Meri, scriitor, regizor și politician estonian (n. 1929)

·         2008: A decedat Chiara Lubich (n. 22 ianuarie 1920), o activistă italiană catolică, liderul și fondatorul Mișcării Focolarelor. Mișcarea Focolarelor sau Opera Mariei, este o organizație internațională, o mișcare laică din Biserica Catolică care promovează idealurile de unitate și de frăție universală, așa cum cere Iisus conform povestirii din Evanghelie, Ion (17,21). Este o mișcare cu o vocație ecumenică dedicata dialogului dintre oamenii apartinand unor zone culturale diferite. Fondată in 1943 în Trento, in nordul Italiei de Chiara Lubich ca o mișcare religioasă, Mișcarea Focolarelor, deși a fost la început romano-catolică, acum leagă și include majoritatea religilor creștine și non-creștine, uneori chiar și cele non-religioase. Este cunoscută și sub alte denumiri precum “Opera Mariei”, sau “Lucrarea Mariei”. Mișcarea Focolare opereaza în 182 de tari și are peste 100.000 de adepți. Numele mișcării provine de la cuvântul italian “inimă” sau “cămin”
* 2013: Michaela Anca Niculescu (poreclită Mica, n. 6 noiembrie 1981, București - d. 14 martie 2013, București) a fost o actriță și cântăreață română, doctor în engleză și istorie, doctor în filozofie și literatură, specialist IT, redactor și producător de carte, lector universitar. A jucat personaje în emisiunea Abracadabra timp de 10 ani.

În 1991, a intrat în echipa "Magicianului" la TVR 1 în emisiunea Abracadabra care din 1996 s-a mutat la PRO TV. În 2001 după terminarea proiectului, a renunțat la televiziune și s-a dedicat carierei. PRO TV a difuzat reluări ale emisiunii Abracadabra timp de un an.

1. 1990-1996 - Abracadabra - TVR 1
   1. Cenușăreasa (TV)
   2. Prinț și cerșetor (TV)
   3. Zâna cea buna (TV) (1993)
   4. Diverse
2. 1996-2001 - Super Abracadabra - PRO TV
   1. Dosarele Abra - 12 episoade,
   2. Desființați etajul 2 - 8 episoade,
   3. Răzbunarea lui Peter Pan- 5 episoade,
   4. Cui i-e frică de întuneric? -17 episoade,
   5. Poveștile lui Moș Ene - 4 episoade,
   6. Poveștile Magicianului- 4 episoade,
   7. "Abramacabra" (1999) în regia lui Ducu Darie,
   8. Familia Fulger,
   9. Singură la tata - 2 episoade,
   10. Vânătoarea de vrăjitoare" – 9 episoade,
   11. "Bebel cel urâțel" -10 episoade,
   12. "Visul unei nopți de toamnă" – Premiul Mediafest 1997.
   13. Alte colaborări pentru emisiunea Abracadabra
3. 1990-2001 - Muzica
1. "Crede în tine" compozitor Virgil Popescu
2. "Sunt domnișoară la vârsta mea" compozitor Virgil Popescu
3. Alte colaborări muzicale pentru compozitorul Virgil Popescu

Mica aflase ca suferă de ciroză hepatică în stadiu avansat în 2012. Dorind să-și protejeze familia și prietenii a ținut numai pentru ea acest lucru și a decis că e mai bine să sufere singură, în tăcere, ducând boala cu demnitate până la capăt.

La data de 13 ianuarie 2013, în toiul nopții, a fost transportată cu salvarea și internată la Spitalul Municipal. La data de 24 februarie 2013 a fost transferată la Spitalul Clinic Fundeni. De atunci, Niculescu nu a mai ieșit de la Terapie Intensivă, zbătându-se zilnic între viață și moarte.

S-a stins din viață la data de 14 martie 2013, la ora 15.30, la Spitalul Clinic Fundeni, unde se afla internată la Terapie Intensivă, fiind diagnosticată cu ciroză hepatică.

Michaela Niculescu, 31 de ani, a fost înmormântată în după-amiaza zilei de 17 martie 2013 la cimitirul parohial Andronache din București. Alături, pe ultimul drum, i-au fost părinții, colegii de la Abracadabra, prietenii și mulți care o știau de la televizor.

Michaela Niculescu
Michaela Niculescu Foto
Date personale
Născută	6 noiembrie 1981 București, România
Decedată	14 martie 2013 (31 de ani) București, România
Cetățenie	România
Ocupație	actriță
Activitate
Alte nume	Mica de la Abracadabra
Ani de activitate	1990-2001

* 2017: Ileana Ciuculete (n. 20 septembrie 1952,^[1] Gubaucea, Vela, Dolj, România – d. 14 martie 2017, București, România) a fost o interpretă română de muzică populară din zona Olteniei. În întreaga ei carieră a înregistrat 30 de discuri și a fost premiată în România cu 3 discuri de aur și un disc de platină, iar în Serbia cu 1 disc de aur.

A murit în 2017^[2] de o ciroză hepatică dezvoltată dintr-o hepatită C netratată la timp.

Ileana Ciuculete
Date personale
Născută	20 septembrie 1952[1]  Gubaucea, Vela, Dolj, România
Decedată	14 martie 2017 (64 de ani)  București, România
Cauza decesului	ciroză
Căsătorită cu	Cornel Galeș
Cetățenie	România
Ocupație	Solist vocal
Activitate
Origine	Română
Gen muzical	Muzică populară, Petrecere
Tipul de voce	Soprană
Instrument(e)	voce[*]
Ani de activitate	1972-2017
Case de discuri	Electrecord, MediaPro Music, Alpha Sound Roton

* 2019: George Litarczek (n. 22 decembrie 1925, Boston, SUA – d. 14 martie 2019) a fost un profesor universitar doctor, membru de onoare al Academiei Române, cetățean român și american. Părinții săi, prof. agr. Gheorghe Litarczek și al Stellei, au fost medici la clinica medicală Colentina București. Inginerul Carol Litarczek, bunicul lui George, a fost creatorul și directorul primei centrale electrice din Craiova, inginer șef al orașului Craiova și al județului Dolj, director și constructor al societății de tramvaie din Iași.

A pus bazele experimentale și teoretice, alături de profesorul Dan Setlacec, ale specialităților medicale de anestezie și reechilibrare hidroelectrolitică, a pus la punct metoda hipotermiei ce a fost folosită în intervențiile pe cord deschis și a format la Spitalul Fundeni o școală de anestezie și terapie intensivă de înaltă clasă.

Profesional:

• Profesor universitar doctor la UMF Carol Davila București (1957-1993)
• Medic specialist reanimare la Spital Colțea (1950-1957)
• Medic primar și Șef secție ATI la Spital Clinic Fundeni (1960-1995)
• Profesor consultant și conducător de doctorate la Institutul Fundeni, Clinica ATI (din 1993)
• Profesor universitar doctor la Facultatea de medicină Titu Maiorescu (din 1994)
• Profesor asociat la Facultatea de Informatică, Catedra de electronică, Universitatea Politehnică București (1994-2004)
• Profesor la Universitatea Vasile Goldiș Arad (2000-2004)

Opera:

• Peste 325 publicații științifice
• Autor a 3 monografii integrale
• Autor a 35 capitole în tratate medicale
• Autor a 215 lucrări științifice tipărite în revistele de specialitate
• Terapia intensivă insuficienței respiratorii, Ed. Medicală (1990)
• Nutriție, Malutriție, Nutriție în Terapia Intensivă (1999?)
• Bazele Teoretice ale Anesteziologiei, Ed. Artpress (2016)

• Autor a 5 brevete de invenție-anestezie, terapie intensivă

Afilieri:

• Membru al Academiei de Științe Medicale
• Membru al Academiei Oamenilor de Știință
• Membru de onoare al Academiei Române
• Membru al Societății Germane de Anestezie și Medicină intensivă
• Membru de onoare al Societății Germane de Anestezie și Medicină intensivă
• Membru al Societății Austriece de Anestezie și Terapie Intensivă
• Membru al Societății Române de Anestezie și Terapie Intensivă
• Președinte de onoare al Societății Române de Anestezie și Terapie Intensivă
• Membru de onoare al Societății de Chirurgie

Sărbători

·         În calendarul ortodox: Sf Cuv Benedict de Nursia; Sf Sfințit Mc Alexandru, preotul; Pomenirea morților

·         În calendarul romano-catolic: Sf. Matilda, regină.

·         În calendarul greco-catolic: Sf. Benedict de Norcia, cuvios, patronul Europei († 547)

·         Ziua limbii estone

·         Ziua Pi. Ziua pi este o celebrare anuală a constantei matematice π (pi). Ziua pi este serbată pe 14 martie (3/14 în formatul lună/zi) din moment ce 3, 1 și 4 sunt primele trei cifre importante ale lui π. În 2009 Camera Reprezentanților a Statelor Unite ale Americii a susținut desemnarea unei „zile pi” și celebrarea ei în întreaga lume.^. În anul 2015, Ziua pi a căpătat o importanță deosebită pe 3/14/15 la 9:26:53 (a.m. și p.m.), data și ora reprezentând primele 10 cifre ale lui π. Aceeași secundă a conținut de asemenea un anumit moment, numit Pi Instant, corespunzător tuturor cifrelor lui π.

VA URMA