MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU JOI 9 APRILIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (B. Decese, Sărbători); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

Decese

1654: Matei Basarab, domn al Țării Românești

1874: Prințesa Maria, singurul copil al Regelui Carol I al României și al Reginei Elisabeta

1945: Dietrich Bonhoeffer

715: Papa Constantin
1024: Papa Benedict al VIII-lea

1248: Hugo I de Blois (cunoscut și ca Hugo I de Châtillon) (d. 9 aprilie 1248) a fost conte de Blois între 1230 și 1241 (ca urmare a căsătoriei cu Maria de Blois) și de Saint-Pol (ca Hugo al V-lea) de la 1226 până la moarte.

Hugo era fiul lui Gaucher al III-lea de Châtillon cu Elisabeta (n. 1180–d. 1212), fiică a contelui Hugo al IV-lea de Saint-Pol.

În 1226, Hugo s-a căsătorit cu contesa de Blois, Maria d'Avesnes, fiica lui Valter d'Avesnes cu Margareta de Blois. Cu Maria, Hugo a avut 5 copii:

Ioan (d. 1280), conte de Blois
Guy (d. 1289), conte de Saint-Pol
Gaucher (d. 1261), senior de Crécy și de Crèvecoeur
Ugo (d. 1255)
Vasila (d. 1280), devenită abatesă de Notre Dame du Val în 1248

Prin căsătorie, Hugo a devenit primul conte de Blois provenit din casa de Châtillon. Momentul a marcat sfârșitul primei dinastii a conților de Blois, care durase de 400 de ani. După moartea Mariei, Hugo s-a recăsătorit cu Mahaut, sora contelui Balduin al III-lea de Guînes.

Hugo s-a alăturat regelui Ludovic al IX-lea al Franței, atunci când acesta a inițiat Cruciada a șaptea, în 1248. Trecând prin Avignon, a avut loc o îcăierare cu unii săteni, în care Hugo a fost ucis. Cei mai mulți dintre cei 50 de cavaleri din suita sa s-au întors acasă în urma acestui incident.

Date personale
Ugo I de Blois
Ugo I de Blois
Născut	1196
Decedat	9 aprilie 1248 (52 de ani) Avignon, Franța
Cauza decesului	Ucis în luptă
Părinți	Walter III of Châtillon[] Q28739301[]
Frați și surori	Guy III of Saint-Pol[*]
Căsătorit cu	Maria de Blois Agnes of Bar[*]^[1]
Copii	Ioan I de Blois Guy III, Count of Saint-Pol[] Gaucher IV de Châtillon, Seigneur de Crécy, de Crèvecouer, de Troissy et de Marigny[]^[2]
Cetățenie	Franța
Ocupație	aristocrat[*]
Activitate
Cauza decesului	Ucis în luptă

1284: Adelaide de Olanda, contesă de Hainaut (Aleide (Aleidis)) (n. cca. 1230 – d. 9 aprilie 1284, Valenciennes) a fost regentă în Comitatul Olanda între 1258 și 1263, pentru nepotul ei, contele Floris al V-lea pe parcursul minoratului acestuia. Adelaida a fost fiică a contelui Floris al IV-lea de Olanda cu Matilda de Brabant. De asemenea, ea era soră a contelui Willem al II-lea de Olanda, conte de Olanda și rege al Germaniei.
În 9 octombrie 1246, Adelaida a fost căsătorită cu contele Ioan I, conte de Hainaut. Ca și mama sa, ea a fost un adevărat patron al lăcașurilor religioase. Înclinația către teologie s-a reflectat în aceea că trei dintre fiii ei au devenit epicopi, iar fiica sa a ajuns abatesă. De asemenea, Adelaida a insistat pentru acordarea unei educații bilingve pentru copiii ei.

Între 1258 și 1263, Adelaida a activat ca regent în Comitatul de Olanda în numele nepotului ei, Floris al V-lea. Ea s-a autointitulat ca pardian de Olanda și Zeelanda (Tutrix de Hollandie et Zeelandie). După ce Floris a atins majoratul, Adelaida a continuat să îi acorde sfaturi. Ea a murit în 1284 la Valenciennes, însă în 1299, la moartea fiului lui Floris, Ioan I, moștenirea comitatului a trecut în mâinile fiului ei, sub numele de Ioan al II-lea.

El a acordat privilegii orășenești cetățenilor din Schiedam, localitate care a devenit astfel oraș. În acesta, ea a întemeiat Huis te Riviere, care a devenit cel de al doilea castel ca mărime din Olanda.

Poetul flamand Jacob van Maerlant a dedicat primul său poem, Geesten, Adelaidei. Cu Ioan I, Adelaida a avut următorii copii:^[1]
- Ioan (1247–1304), conte de Hainaut și de Olanda
- Balduin (n. după 1247, în viață în 1299)
- Ioana, abatesă de Flines (d. 1304)
- Bouchard, episcop de Metz (1251–1296)
- Guy, episcop de Utrecht (1253–1317)
- Guillaume, episcop de Cambrai (1254–1296)
- Floris, stadholder de Zeelanda și principe de Ahaia) (1255-1297)

1483: Eduard al IV-lea (28 aprilie 1442 - 9 aprilie 1483) a fost rege al Angliei de la 4 martie 1461 până la 2 octombrie 1470^[1]^[2], și, din nou, de la 11 aprilie 1471 până la moartea sa. Eduard de York s-a născut pe 28 aprilie 1442, la Rouen în Franța ca al doilea fiu al lui Richard Plantagenet, al 3-lea Duce de York și al Ceciliei Neville. El a fost cel mai mare fiu din cei patru fii care a supraviețuit maturității. Pretinderea dreptului la coroană a Ducelui de York în 1460 a fost escaladarea conflictului cunoscut sub numele de Războiul celor Două Roze. Când tatăl său a fost ucis în Bătălia de la Wakefield, Eduard a moștenit revendicările sale.

Cu sprijinul vărului său, Richard Neville, al 16-lea Conte de Warwick, Eduard a învins pe Lancasteri într-o succesiune de bătălii. Și în timp ce Henric al VI-lea și regina lui, Margareta de Anjou, erau în campanie în nordul Angliei, Warwick a dobândit controlul asupra capitalei și l-a declarat rege pe Eduard la Londra în 1461. Eduard și-a consolidat puterea cu o victorie decisivă în bătălia de la Towton în același an, în cursul căreia armata Lancastrilor a fost practic ștearsă. Eduard de York s-a născut la Rouen în Franța, fiind al doilea copil a lui Richard, Duce de York (care avea o cerere genealogică puternică la tronul Angliei) și a soției sale, Cecily Neville. El a fost cel mai mare dintre cei patru frați ai săi care a supraviețuit până la maturitate. Fratele său mai mic, Edmund de Rutland, a murit împreună cu tatăl său la Wakefield la 30 decembrie 1460.

Cu sprijinul vărului său Richard Neville, al 16-lea conte de Warwick (supranumit și Făcătorul de regi sau Eminența cenușie), tatăl lui Eduard, Duce de York, i-a dirijat pe Lancasteri în prima bătălie de la St. Alban pe 22 mai 1455. În această luptă, au fost uciși mai mulți membrii Lancaster, inclusiv Edmund Duce de Somerser, Henric Percy și Lordul Clifford. În plus, fiul lui Somerset, Henric Beaufort Conte de Devon și Buckingham, au fost răniți grav. Aceasta a fost prima bătălie a conflictului care a devenit cunoscut sub numele de Războiul celor Două Roze.

Afirmația Ducelui de York asupra coroanei în 1460 a fost cheia de escaladare a Războiului celor Două Roze. Când Ducele de York a fost ucis în timpul bătăliei de la Wakefield la 30 decembrie 1460, cererea sa la tronul Angliei a trecut la Eduard.

Eduard și Warwick s-au unit pentru a-i învinge pe Lancasteri într-o succesiune de bătălii: la Northampton pe 7 iulie 1460, la Mortimer Cross pe 2-3 februarie 1461 și la Towton pe 29 martie 1461. În bătălia de la Northampton, forțele Yorkeze l-au capturat pe regele Henric al VI-lea și l-au ținut prizonier.

Cu regele Henric în captivitate, regina sa, Margareta de Anjou, a condus o armată a Lancasterilor în nord, la Midland, pentru a purta revoltele împotriva lor. Între timp, în partea de sud, forțele lui Warwick și Eduard s-au unit și au ocupat Londra pe 26 februarie 1461. Deși Războiul Rozelor avea să continue până la bătălia de la Tewksbury pe 4 mai 1471, controlul capitalei la Londra, cu serviciile de stat și puterea sa financiară și prestigiul simbolic, au dat forțe Yorkiștilor sub Eduard, care reprezenta un avantaj puternic în războiul împotriva Lancasterilor. La data de 17 februarie 1461, forțele Lancasterilor au atacat forțele Yorkiștilor pentru încă o dată la St. Alban. În lupta care a urmat, Henric al VI-lea a fost eliberat din captivitate de către Lancasteri. Cu toate acestea, chiar dacă St. Alban era la 22 de km de Londra, Lancasterii nu au preluat capitala. Astfel, aceștia au pierdut, în ochii poporului, toată legitimitatea rămasă la tronul Angliei.

Între timp, în Londra, Warwick l-a declarat rege pe Eduard, în luna martie 1461. Eduard a întărit pretenția sa la tron prin ștergerea armatei Lancasterilor pe parcursul anului 1461. Înfrângerea Lancasterilor și decimarea armatei în bătălia de la Hexham de pe 15 mai 1464, a scris sfârșitul rezistenței Lancasterilor în fața Yorkiștilor. Regele Henric al VI-lea a scăpat de pe câmpul de luptă și a dispărut în Munții Penini din nordul Angliei. După ce a petrecut un an acolo, Henric a fost prins și închis în Turnul Londrei.

Chiar și la vârsta de 19 ani, Eduard și-a expus priceperea militară remarcabilă. El avea, de asemenea, un fizic remarcabil și era descris ca fiind frumos și binevoitor. Înălțimea sa era estimată la 1,93 m, făcându-l cel mai înalt dintre monarhii englezi și scoțieni. Contele de Warwick, crezând că el ar putea continua să se pronunțe în Anglia prin Eduard, l-a presat să intre într-o căsătorie și alianță cu o mare putere europeană. Warwick făcuse deja acorduri preliminare cu regele Ludovic al XI-lea al Franței pentru ca Eduard să se căsătorească cu fiica lui, Anne a Franței. Eduard s-a înstrăinat de Warwick după căsătoria sa secretă cu Elisabeta Woodville, văduva unui simpatizant Lancaster, în 1464.

Mama lui Elisabeta a fost Jacquetta de Luxemburg, văduva unchiului lui Henric al VI-lea, John de Lancaster, Duce de Bedford, însă tatăl ei, Richard Woodville, primul Duce Rivers, a fost un baron nou creat. Cu toate acestea, căsătoria Elisabetei cu Eduard a dus la capturarea căsătoriilor dorite printre cei 12 frați ai ei. Acest nou prestigiu descoperit al familiei Woodville a creat multă gelozie în rândul nobilimii din Anglia, dar nici unul nu era mai înverșunat ca Richard Neville Conte de Warwick, cel mai apropiat consilier a lui Eduard. Deși nu reprezenta o amenințare la propria putere a lui Warwick, acesta a ofensat influența familiei Woodville pe care o avea în Regat. Cu ajutorul fratelui mai mic a lui Eduard, George Duce de Clarence, Warwick a condus o armată împotriva lui Eduard.

Cea mai mare parte din armata regelui (fără Eduard) a fost învinsă în bătălia de la Edgecote Moor pe 26 iulie 1469 iar Eduard a fost ulterior capturat la Olney. Warwick a încercat să se pronunțe în numele lui Eduard, însă nobilimea, dintre care mulți își datorau performanța împăratului, erau reținuți, iar cu ajutorul unei contra-rebeliuni, Warwick a fost nevoit să-l elibereze pe Eduard pe 10 septembrie 1469.

În acest moment, Eduard nu a căutat să-i distrugă pe Warwick și pe George, ci a căutat loc de reconciliere. Cu toate acestea, atunci când a izbucnit un conflict privat în Lincolnshire, între Sir Thomas Burgh din Gainesville și Lordul de Welles, în martie 1470, Warwick și George au ales această ocazie pentru a se răzvrăti împotriva lui Eduard. Revolta împotriva regelui a fost învinsă și Warwick a fost nevoit să fugă în Franța pe 1 mai 1470. Acolo, acesta a făcut o alianță cu fosta regină Lancaster, Margareta de Anjou.

Ludovic al XI-lea, care tocmai se urcase pe tronul Franței după moartea tatălui său, regele Carol al VII-lea, căuta o modalitate pentru a-i crea probleme lui Eduard prin reînvigorarea Lancasterilor la tronul Angliei. Într-un acord între Ludovic al XI-lea, regina Margareta și Warwick, aceștia au fost de acord să-l restabilească pe Henric al VI-lea, în schimbul sprijinului francez pentru o invazie militară în Anglia. Flota de invazie a lui Warwick a pornit spre Anglia pe 9 septembrie 1470. De data aceasta, Eduard a fost nevoit să fugă în Olanda atunci când a aflat că fratele lui Warwick, John Neville, primul marchiz de Montagu, a trecut de partea Lancasterilor, făcând poziția militară a lui Eduard de neconceput.

Blazonul regelui Eduard al IV-lea

Henric al VI-lea a fost restaurat pentru scurt timp în 1470, într-un eveniment cunoscut ca Răscumpărarea lui Henric al VI-lea, iar Eduard s-a refugiat în Burgundia, însoțit de fratele său mai mic, Richard, Duce de Gloucester. Conducătorul Burgundiei era cumnatul lui, Carol, Duce de Burgundia și sora Margaretei de York. În ciuda faptului că Ducele de Burgundia a fost inițial dispus să-l ajute pe Eduard, francezii au declarat război în Burgundia. Acest lucru l-a determinat pe Carol să-i acorde ajutorul lui Eduard, iar Burgundia a ridicat o armată pentru a ajuta la câștigarea împărăției pierdute.

Când Eduard s-a întors în Anglia cu forțe relativ mici, el a evitat o capturare. Orașul York și-a deschis porțile numai pentru el, după ce a promis că el a venit pentru a revendica ducatul său, la fel cum făcuse și Henric Bolingbroke cu 70 de ani în urmă. În timp ce a mărșăluit spre sud, el a început să adune sprijin iar George care își dăduse seama că soarta lui ar fi fost mai bună ca frate său să fie rege în locul lui Henric, i s-a alăturat. Eduard a intrat în Londra fără opoziție, unde l-a luat prizonier pe Henric. Eduard și frații săi l-au învins pe Warwick în bătălia de la Barnet, iar odată cu moartea lui Warwick au eliminat rezistența Lancasterilor în bătălia de la Tewkesbury în 1471. Moștenitorul Lancasterilor, Eduard de Westminster, Prințul de Wales, a fost ucis pe câmpul de luptă. Câteva zile mai târziu, în noaptea în care Eduard a reintrat în Londra, Henric a murit. O cronică contemporană a susținut că moartea sa a fost cauzată de „melancolie” dar este suspectat și faptul că Eduard a ordonat uciderea lui, în scopul de a elimina complet opoziția Lancaster.

Cei doi frați mai mici ai lui Eduard, George Duce de Clarence și Richard Duce de Gloucester (mai târziu regele Richard al III-lea al Angliei), s-au căsătorit cu Isabel Neville și Anne Neville. Acestea au fost ficele lui Warwick și a Annei Beauchamp și urmașele rivale la moștenirea considerabilă a mamei lor care era încă în viață, ceea ce a dus la o dispută între frați. În 1478, George a fost în cele din urmă găsit vinovat de complot împotriva lui Eduard, a fost închis în Turnul Londrei și executat în particular pe 18 februarie 1478: în conformitate cu o tradiție îndelungată, acesta „a fost înecat într-un butoi cu vin de Malmsey”. Eduard nu s-a mai confruntat cu nici un rebel după restaurarea lui iar linia Lancaster era aproape stinsă, singurul rival rămas fiind Henric Tudor care trăia în exil.

În 1475, Eduard a declarat război Franței, ajungând la Calais în iunie. Cu toate acestea, eșecul aliatului său Carol, Ducele de Burgundia, de a oferi orice asistență militară semnificativă l-a determinat să întrerupă negocierile cu francezii. El a venit cu termenii Tratatului de Oicquigny, care i-au oferit o plată imediată a sumei de 75.000 de coroane și o pensie de 50.000 de coroane. El a oprit o încercare a lui Alexandru Stewart, primul duce de Albany, fratele regelui James al III-lea al Scoției, de a luat tronul scoțian în 1482. Gloucester a condus o invazie a Scoției care a dus la capturarea Edinburghului și a regelui Scoției însuși, dar Albany a renegat acordul lui Edward. Gloucester a decis să se retragă din poziția sa de putere din Edinburgh. Cu toate acestea, Gloucester a recuperat Berwick-upon-Tweed.

Sănătatea lui Eduard a început să se șubrezească, îmbolnăvindu-se din ce în ce mai mult. A căzut bolnav în ziua de Paște în 1483, dar a zăbovit suficient de mult pentru a adăuga unele condiții la testamentul său, cea mai importantă fiind numirea fratelui său, Richard Duce de Gloucester, ca Protector după moartea sa. A murit pe 9 aprilie 1483 și a fost îngropat în Capela St. George de la Castelul Windsor. El a fost urmat de fiul său în vârstă de 12 ani, Eduard al V-lea al Angliei (care nu a fost niciodată încoronat) și apoi de fratele său, Richard.

Nu se știe cauza exactă a morții lui Eduard. Este posibil să se fi îmbolnăvit de pneumonie sau febră tifoidă, însă nici otrava nu se exclude. Unii au atribuit moartea sa în urma unei vieți nesănătoase, atunci când devenise solid și inactiv în anii dinaintea morții sale. Eduard al IV-lea a avut zece copii cu Elisabeta Woodville, șapte dintre ei supraviețuind după moartea sa. Au fost declarați nelegitimi de către Parlament în anul 1483, lăsând cale liberă lui Richard al III-lea pentru a deveni rege. Actul respectiv a fost abrogat de Henric al VII-lea legitimându-i pe cei care fuseseră declarați nelegitmi. De fapt, Henric Tudor nu doar a abrogat actul ci a declarat că este o crimă dacă cineva îl deține sau menționează ceva despre el. Copii lui Eduard au fost:

Elisabeta de York, regina consortă a lui Henric al VII-lea al Angliei (11 februarie 1466 - 11 februarie 1503)
Maria de York (11 august 1467 - 23 mai 1482)
Cecily de York (20 martie 1469 - 24 august 1507); s-a căsătorit cu John Welles, Viconte de Welles
Eduard al V-lea al Angliei (4 noiembrie 1470 - 1483); l-a urmat pe tatăl său la tronul Angliei. A fost fiul cel mai mare dintre cei doi Prinți din Turn
Margareta de York (10 aprilie 1472 - 11 decembrie 1472)
Richard de Shrewsbury, Duce de York (17 august 1473 - 1483); a fost fiul cel mai mic dintre cei doi Prinți din Turn
Ana de York, Lady Howard (2 noiembrie 1475 - 23 noiembrie 1511); s-a căsătorit cu Thomas Howard, Duce de Norfolk
George Plantagenet, Duce de Bedford (martie 1477 - martie 1479)
Caterina de York (14 august 1479 - 15 noiembrie 1527); s-a căsătorit cu William Courtenay, Conte de Devon
Bridget de York (10 noiembrie 1480 - 1517); a devenit călugăriță

Eduard a avut numeroase amante. Cea mai cunoscută a fost Elisabeta Shore, cunoscută și sub numele de Jane Shore. A avut câțiva copii nelegitimi:

Cu Elisabeta Lucy (Elisabeta Wayte):
- Elisabeta Plantagenet (născută în jurul anului 1464), căsătorită cu Thomas Lumley înainte de 1478
- Artur Plantagenet, Viconte de Lisle (1460/1470 - 3 martie 1542)

Cu o amantă necunoscută. Speculațiile recente sugerează că ar fi copii lui Lucy sau Waite.
- Grace Palntagenet. Cunoscută că a participat la funerariile mamei sale vitrege, Elisabeta Woodville, din 1492
- Maria Plantagenet, căsătorită cu Henric Harman de Ellam, fiul lui Thomas și a Elisabetei Harman
- O fiică care se crede că a fost prima soție a lui John Tuchet, Baron de Audley

Perkin Warbeck, un impostor care susținea că tronul englez i se cuvine, pretinzând că este fiul lui Eduard, Richard de Shrewsbury, duce la speculații neconfirmate că acesta ar fi putut fi un alt copil nelegitim a lui Eduard. Au fost ridicate întrebări legate de paternitatea lui Eduard în timpul domniei sale (spre exemplu de către Richard Neville, Conte de Warwick în 1469, și repetate de George cu puțin timp înainte de execuția sa din 1478), și din nou de suporterii lui Richard de Gloucester în timpul scurtei domnii a lui Eduard al V-lea. Aceasta a fost perioada în care legitimitatea era privită ca fiind păcătoasă și era folosită des împotriva figurilor publice de către dușmanii lor. Eduard nu a fost singurul care a fost acuzat de nelegitimitate în secolul al XV-lea: Carol al VII-lea al Franței, Eduard de Westminster (fiul lui Henric al VI-lea al Angliei) și Ioana La Beltranej de Castilia. Astfel, timp de secole, istoricii au privit povestea ca pe o propagandă concepută pentru a-l discredita pe Eduard și pe moștenitorii săi. În ultimii ani, problema a fost luată în considerare serios, cu toate acestea, există dovezi limitate cum că Richard de York nu era tatăl biologic al lui Eduard al IV-lea.

Revendicările s-au bazat în jurul aspectului lui Eduard și a împrejurărilor nașterii sale în străinătate. În timpul vieții sale, s-a constatat că Eduard avea puține asemănări cu tatăl său. Spre deosebire de tatăl său, el avea peste 2 metri înălțime, însă și fratele său George era înalt și echitabil, în timp ce sora lor Margareta atingea 1,80 m înălțime, remarcabil pentru o femeie medievală (invitații de la nunta sa cu Carol de Burgundia au remarcat că mireasa era mai înaltă decât mirele și că a trebuit să se aplece pentru a-și primi sărutul).

Dominic Mancini a susținut că, atunci când mama lui Eduard, Cecily Neville, a aflat despre căsătoria lui Eduard cu Elisabeta Woodville în 1464, s-a înfuriat rău și s-a grăbit să-l declare bastard. Cu toate acestea, acest episod nu este raportat de sursele contemporane, care condamna în schimb perechea pentru că au avut o căsătorie ilegală, inadecvată și în circumstanțe dubioase.

Înainte de succesiunea sa, pe 22 iunie 1483, Richard al III-lea a declarat că Eduard al V-lea a fost nelegitim, iar trei zile mai târziu această problemă a fost acordată de parlament. În Titulus Regius (textul care se crede că a fost o petiție prezentată, cuvânt cu cuvânt, de către Henric Stafford, Duce de Backingam, la adunarea care a avut loc la 25 iunie 1483, pentru a decide cu privire la viitorul monarhiei), Richard al III-lea este descris ca „fiul incontestabil și moștenitor” a lui Richard Plantagenet, al treilea duce de York, și „născut în această țară” - o referire la nașterea fiului său de la Rouen și botezat în circumstanțe care ar fi putut fi contestabile. Nu există nici o confirmare în care Richard să fi avut vreo pretenție cu privire la legitimitatea fratelui său, în timp ce cererea sa a fost bazată pe ilegitimitatea presupusă a copiilor lui Eduard. În conformitate cu Polydore Bergil, ducesa Cecily, „fiind acuzată pe nedrept de adulter, s-a plâns în diverse locuri printre nobili, aducând prejudiciu lui Richard, că el ar fi făcut-o”. În cazul în care ea s-a plâns cu adevărat, aceste petiții ar fi putut avea un anumit efect: acuzațiile au fost retrase și nu au mai fost numite din nou.

Eduard s-a născut pe 28 aprilie 1442. Nu există dovezi contemporane care să se refere la faptul că s-a născut prematur. În consecință, numărând nouă luni de la naștere, ar data concepția sa ca fiind până la sfârșitul lunii iulie 1441. Un documentar din 2004 a analizat arhivele dosarelor din Catedrala Rouen, care au indicat că de la 14 iulie și până pe 20 august 1441, Richard a fost în campanie la Pontoise și a mărșăluit câteva zile în Rouen unde se afla soția sa.

Chiar dacă Eduard al IV-lea a fost nelegitim, ar fi putut pretinde coroana lui Henric al VI-lea. El a avut cerere la tron prin intermediul mamei sale care a fost nepoata lui Eduard al III-lea, prin John de Gaunt și fiica sa nelegitimă (mama lui Cecily) Joan Beaufort, contesă de Westmorland.

Date personale
Eduard al IV-lea

Născut	28 aprilie 1442 Rouen, Normandia, Franța
Decedat	9 aprilie 1483 (40 de ani) Westminster
Înmormântat	Capela St George, Windsor
Părinți	Richard Plantagenet Cecily Neville, Ducesă de York
Frați și surori	Margareta de York Elizabeth of York, Duchess of Suffolk[] Anne de York, Ducesă de Exeter Richard al III-lea al Angliei George Plantagenet, 1st Duke of Clarence[] Edmund, Earl of Rutland[*]
Căsătorit cu	Elizabeth Woodville
Copii	Elisabeta de York Mary de York Cecily de York Eduard V Richard de Shrewsbury, Duce de York Anne de York George Plantagenet, Duke of Bedford Caterina de York Bridget de York
Cetățenie	Regatul Angliei
Religie	catolicism
Ocupație	monarh
Apartenență nobiliară
Titluri	Baron
Familie nobiliară	Casa de York
Rege al Angliei prima dată
Domnie	4 martie 1461 – 3 octombrie 1470 ^[1]
Încoronare	28 iunie 1461
Predecesor	Henric VI
Succesor	Henric VI
Rege al Angliei a doua oară
Domnie	11 aprilie 1471 – 9 aprilie 1483
Predecesor	Henric VI
Succesor	Eduard V

1492: Lorenzo de' Medici (n. 1 ianuarie 1449 - d. 9 aprilie 1492^[1]) a fost un politician italian și conducător al Republicii Florentine în timpul Renașterii italiene. Cunoscut și sub numele de Lorenzo Magnificul (Lorenzo il Magnifico) de către florentinii contemporani, a fost diplomat, politician și un cunoscut îndrumător al savanților, artiștilor și poeților. Viața sa poate fi asociată cu apogeul Renașterii italiene timpurii, iar moartea sa a marcat încheierea epocii de aur a Florenței. Lorenzo de' Medici s-a născut la 1 ianuarie 1449, într-una dintre cele mai bogate familii florentine, proprietară a băncii Medici cu filiale în întreaga Europă. Bunicul lui Lorenzo, Cosimo de Medici „Părintele Patriei”, a fost primul membru al familiei Medici care a combinat funcționarea Băncii Medici cu conducerea Republicii Florentine. Cosimo a fost unul dintre cei mai bogați oameni din Europa și a cheltuit o mare parte din averea sa în guvernare și în filantropie. Tatăl lui Lorenzo, Piero I de' Medici, cunoscut și sub numele de „Piero Gutosul”, a fost, de asemenea, protector al artelor și un mare colecționar. Mama lui Lorenzo, Lucrezia Tornabuoni a fost poetă și scriitoare de sonete.
Lorenzo a fost considerat cel mai deștept dintre cei cinci copii ai lui Piero și a Lucreziei, el fiind instruit de diplomatul Becchi, care l-a iniția în studiul latinei și al autorilor clasici. Văzând un viitor strălucit pentru copilul său, Piero de' Medici l-a trimis pe Lorenzo în mai multe misiuni diplomatice importante, pe când era încă un copil.

Lorenzo de' Medici,
bust din teracotă, de Verrocchio

Începând cu 1464, când tatăl său îi urmează lui Cosimo de' Medici, Lorenzo primește diverse misiuni diplomatice. Una din acestea a constat în a apăra, în fața papei, legitimitatea lui Galeas-Maria Sforza ca duce de Milano.

În anul 1469, la vârsta de douăzeci de ani, Lorenzo își asumă rolul de lider de stat după moartea tatălui său. Cu toate că Florența a inflorit sub domnia sa, Lorenzo a condus ca un despot iar oamenii au avut parte de puțină libertate politică. Acest lucru făcea ca familiile rivale să devină dușmanii înverșunați ai Medicilor.

Pe 26 aprilie 1478, în duminica Paștelui, într-un incident rămas în istorie sub numele de Conspirația Pazzi, un grup de conspiratori, care includea membrii din familia Pazzi, sustinuți de Arhiepiscopul din Pisa și de Papa Sixtus al IV-lea, i-au atacat pe Lorenzo și pe fratele său Giuliano, în catedrala din Florența. În urma atacului, Giuliano a murit iar Lorenzo a scăpat doar cu o rană. Conspirația a atras o pedeapsă brutală prin executarea tuturor membrilor care au fost implicați.

În urma Conspirației Pazzi, familia Medici și florentinii au suferit mânia Vaticanului. Papalitatea a confiscat toate activele Medicilor pe care le-a putut găsi, l-a excomunicat pe Lorenzo și întregul guvern florentin și în cele din urmă a pus întregul oraș sub interdicție. Când aceste mișcări ale Papei au avut un efect redus, Papa Sixtus a format o alianță militară cu Regele Ferdinand I, numindu-l pe fiul sau, Alfonso, Duce de Calabria, să conducă o invazie împotriva Republicii Florentine.

Lorenzo a adunat cetățenii și a cerut sprijinul din partea partizanilor Medici din Bologna și Milano, însă doar datorită diplomației sale a reușit să rezolve criza, călătorind personal la Napoli unde a încheiat un tratat de pace. Acest succes i-a permis lui Lorenzo să asigure schimbările constituționale din cadrul guvernului florentin și a dus la sporirea propriei puteri.

Lorenzo, ca și bunicul său Cosimo de Medici, a urmărit o politică de menținere a păcii și a restabilit un echilibru de putere între statele din nordul Italiei, reușind să mențină departe de Republică, celelalte state europene importante, cum ar fi Franța și Sfântul Imperiu Roman. Lorenzo a menținut relații bune cu sultanul Mahomed al II-lea al Imperiului Otoman, prin comerțul maritim care reprezenta o sursă de bogăție pentru florentini.

Portretul lui Lorenzo de' Medici, de Girolamo Macchietti (jumătatea secolului al XVI-lea), Galeria Uffizi

Datorită lui Lorenzo, capitala Republicii atinge maxima sa frumusețe, impunându-se pe plan economic și cultural, nu doar în Italia, ci în întreaga Europă. Florența devenise leagănul Renașterii italiene și centrul unde iradia civilizația renascentistă. Grijile sale pentru Florența au încurajat și au asigurat o înflorire artistică fără precedent. Literat și poet, colecționar de obiecte prețioase și de statui antice, descoperitor de noi talente, Lorenzo a promovat la cel mai înalt nivel literatura și artele. La curtea sa au trăit și au creat personalități renumite precum: Luigi Pulci, Poliziano, Marsilio Ficino, Cristoforo Landino și Pico della Mirandola. Pentru el au lucrat cei mai mari artiști ai timpului, precum Botticelli - exponent de vârf al culturii perioadei respective-, Pollaiolo, Andrea Verrocchio, Ghirlandaio, Leonardo da Vinci și Michelangelo, pe care Magnificul îi ținea aproape de el, la palatul din Via Larga. în timpul mandatului său, mai multe sucursale ale băncii familiei s-au prăbușit din cauza creditelor neperformante iar în ultimii ani, au intrat în dificultăți financiare, Lorenzo recurgând la deturnarea fondurilor de încredere și de stat.

Lorenzo de'Medici a murit în noaptea de 8 aprilie sau în dimineața de 9 aprilie 1492, la vila familiei din Careggi. Savonarola l-a vizitat pe muribund pe patul de moarte. Conform scrisorilor martorilor din noaptea aceea, Lorenzo a murit consolat, după ce Savonarola i-a dat binecuvântarea. În noaptea când acesta a murit, un fulger a lovit tunul bisericii Santa Reparata. El și fratele său Giuliano sunt îngropați într-o capelă proiectată de Michelangelo, situată în partea de nord de Biserica San Lorenzo. Lorenzo Magnificul nu a fost numai protector al artelor, ci și poet. A scris o operă lirică variată, poeme idilice, elegiace, mitologice, poezii erotice în stil petrarchist și neoplatonic, în care străbate o senzualitate robustă, pe motivul horațian „carpe diem”.

Scrieri
- Selve d'amore ("Pădurile iubirii")
- Ambra
- Corinto
- Venere e Marte ("Venere și Marte")
- La caccia col falcone ("Vânătoarea cu șoimul")
- Laudi ("Laude")
- Nencia da Barberino
- I beonii ("Bețivanii")
- Canti carnascialeschi, din care cel mai cunoscut este Trionfo di Bacco e Arianna.

Rappresentazione dei santi Giovanni e Paolo

Lorenzo s-a căsătorit, prin procură, cu Clarice Orsini la 7 februarie 1469. Căsătoria propriu-zisă a avut loc la Florența în data de 4 iunie 1469. Clarice a fost fiica lui Giacomo Orsini, senior de Monterotondo și Bracciano, și a soției sale Maddalena Orsini.

Clarice și Lorenzo au avut 10 copii:

Lucrezia Maria Romola de' Medici (Florenta, 4 august 1470 - 15 noiembrie 1553); s-a căsătorit pe 10 septembrie 1486 cu Jacopo Salviati și au avut 10 copii, inclusiv Cardinalul Giovanni Salviati, Cardinalul Bernardo Salviati, Maria Salviati (mama lui Cosimo I de' Medici, Mare Duce de Toscana) și Francesca Salviati (mama Papei Leon al XI-lea)
Doi gemeni care au murit la naștere (martie 1471)
Piero di Lorenzo de' Medici (Florența, 15 februarie 1472 - Râul Garigliano, 28 decembrie 1503), conducătorul Florenței după moartea tatălui său, supranumit și Piero Ghinionistul
Maria Maddalena Romola de' Medici (Florenta, 25 iulie 1473 - Roma, 2 decembrie 1528), căsătorită pe 25 februarie 1487 cu Franceschetto Cybo (fiul nelegitim al Papei Innocent al VIII-lea) și au avut șapte copii
Beatrice de' Medici (23 septembrie 1474 - septembrie 1474)
Giovanni di Lorenzo de' Medici (Florența, 11 decembrie 1475 - Roma, 1 decembrie 1521), l-a succedat la tronul pontifical pe Papa Leon al X-lea pe 9 martie 1513
Luisa de' Medici (Florența, 25 ianuarie 1477 - iunie 1488), numită și Luigia, a fost logodita cu Giovanni de'Medici il Popolano însă a murit tânără
Antonia Romola de' Medici (Pistoia, 16 ianuarie 1478 - Roma, 29 iunie 1515), s-a căsătorit în 1494 cu Piero Ridolfi și au avut cinci copii, inclusiv Cardinalul Niccolo Ridolfi
Giuliano di Lorenzo de' Medici, Duce de Nemours (Florența, 12 martie 1479 - 17 martie 1516), ridicat la rang de duce de către Regele Francisc I al Franței

Lorenzo l-a adoptat și pe nepotul său Giulio, fiul nelegitim al fratelui său Giuliano. Giulio a devenit Papa Clement al VII-lea.

Date personale
Lorenzo de' Medici
Lorenzo de' Medici, portret de Agnolo Bronzino
Nume la naștere	Lorenzo di Piero de' Medici
Născut	1 ianuarie 1449 Florența, Republica Florenței
Decedat	9 aprilie 1492 (43 ani, 99 zile) Careggi, Republica Florenței
Înmormântat	Basilica of San Lorenzo[*]
Părinți	Piero di Cosimo de' Medici Lucrezia Tornabuoni
Frați și surori	Nannina de' Medici[] Maria di Piero de' Medici[] Bianca de' Medici[] Giuliano de' Medici Giovanni de' Medici[]
Căsătorit cu	Clarice Orsini (4 iunie 1469–30 iulie 1487)
Copii	Lucrezia de' Medici Piero de' Medici Maddalena de' Medici Beatrice de' Medici Giovanni de' Medici, Papa Leon al X-lea Luisa de' Medici Giuliano de' Medici (1479-1516)
Cetățenie	Republica Florentină[*]
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	politician scriitor poet bancher[*]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa Medici
Senior al Florenței
Domnie	2 decembrie 1469 – 9 aprilie 1492
Predecesor	Piero di Cosimo de' Medici
Succesor	Piero de' Medici

1553: François Rabelais (n. circa 1494 - d. 9 aprilie 1553) a fost un scriitor și medic francez. Spirit umanist, poliglot, cu largă deschidere culturală, a fost una dintre cele mai reprezentative personalități ale Renașterii.

Opera care i-a asigurat nemurirea o constituie romanele Gargantua și Pantagruel, o satiră acidă la adresa moravurilor acelei epoci, prin care critică bigotismul, superstițiile și abuzurile clerului, realizată în maniera grotescului. Educat în tradiția Renașterii umaniste, Rabelais a fost pe rând autor satiric, călugăr și medic, numele său devenind sinonim cu umorul licențios. A intrat ca novice la o mănăstire franciscană și a ajuns călugăr la Fontenay-le-Comte. A studiat greaca și latina, științele, dreptul, filologia și literele, devenind cunoscut și respectat de umaniștii timpului său. Rabelais i-a adresat o petiție papei Clement VII și a primit permisiunea de a părăsi ordinul franciscan și de a intra la mănăstirea benedictină din Maillezais.

În 1530 și-a luat diploma de licențiat în medicină de la Universitatea din Montpellier. În 1532 a mers la Lyon, pe atunci un centru intelectual de prestigiu, unde a practicat medicina, a editat numeroase lucrări în limba latină, a tradus și a comentat tratate de medicină din antichitate (precum Aforismele lui Hippocrate, 1532) și a compus almanahuri burlești. Rabelais a fost autorul unor alegorii satirice, printre care:

Gargantua și Pantagruel, o serie de 4-5 cărți:

Pantagruel (Lyon, 1532) [Les horribles et épouvantables faits et prouesses du très renommé Pantagruel, roi des Dipsodes, fils du grand géant Gargantua (Groaznicele și înspăimântătoarele fapte și isprăvi ale preavestitului Pantagruel, rege al Dipsozilor, feciorul marelui uriaș Gargantua)]
La vie très horrifique du grand Gargantua, père de Pantagruel (Viața extrem de înfricoșătoare a marelui Gargantua, tatăl lui Pantagruel) (Lyon, 1534), uzual numită simplu Gargantua
Le Tiers Livre (1546)
Le Quart Livre (1552)
Le Cinquiesme Livre (atribuirea lui Rabelais este dezbătută)

Romanul lui Rabelais este una dintre capodoperele universale, o operă de dimensiuni gigantice, la fel ca mărimea personajelor sale. Dincolo de umorul spumos, adesea obscen, se desfășoară dezbateri serioase cu privire la educație, politică și filosofie.

Povestirea aventurilor celor două personaje spumoase, burlești și alegorice, nu este decât un pretext pentru scriitor de a introduce în narațiune figuri tipice ale societății contemporane și aluzii critice la evenimentele vremii.

Date personale
François Rabelais

Născut	între 1483 și 1494 Seuilly, Franța
Decedat	9 aprilie 1553 (59 de ani)^[3] Paris, Republica Franceză^[4]
Înmormântat	Paris
Părinți	Antoine Rabelais[*]
Cetățenie	Franța
Etnie	Francezi
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	Scriitor, doctor, umanist
Pseudonim	Alcofribas Nasier^[1], Seraphin Calobarsy
Limbi	Middle French[*]^[2]
Activitatea literară
Mișcare/curent literar	Renaștere
Opere semnificative	Pantagruel, Gargantua
A influențat pe[ascunde] Mikhail Bakhtin, Laurence Sterne, Aleister Crowley, James Joyce, Henry Miller

1557: Mikael Agricola, scriitor umanist finlandez (n. 1510)

1626: Francis Bacon (n. 22 ianuarie 1561, Londra - d. 9 aprilie 1626, Londra) a fost un filosof, om de știință, jurist, orator, autor englez. A trăit la curtea engleză în timpul domniei lui Elisabeta I a Angliei și apoi în timpul domniei lui Iacob I al Angliei.

Nu trebuie confundat cu Francis Bacon (pictor) (1909 - 1992) sau cu filozoful Roger Bacon (1214 - 1294).

A fost Procuror General și Lord Cancelar al Angliei. Bacon a fost numit și creatorul empirismului. A fost înnobilat în 1603 (fiind primul om de știință care a primit titlul de cavaler), și creat Baron Verulam în 1618 și Viconte Sf. Alban în 1621. A murit de pneumonie în timp ce studia efectele de congelare pentru conservarea cărnii. La scurt timp după înmormântarea acestuia, peste 30 de minți strălucite au adunat 32 de elogii ce au fost publicate în latină. A lăsat bunuri în valoare de £7,000, teren de £6,000 (după vânzare), însă datoriile sale erau mai mult decât £23,000, adică peste £3m în valorile curente. S-a născut în 22 ianuarie 1561, fiind cel mai mic dintre cei cinci fii ai lui Sir Nicholas Bacon și a celei de-a doua soții a acestuia, Anne (Cooke) Bacon, fiica unui remarcat umanist, Anthony Cooke. Sora mamei lui era căsătorită cu William Cecil. Francis Bacon a fost educat ca un adevărat gentleman. Având sănătatea precară, primii ani de studiu i-a petrecut acasă, având ca tutore pe John Walsall, care fusese pregătit la Oxford și avea înclinații spre puritanism.

Pe 5 aprilie 1573, Francis Bacon intră la Trinity College, Cambridge. Studiază în latină, conform stilului epocii. La Cambridge o întâlnește pentru prima oară pe regina Elisabeta I, care impresionată de inteligența sa precoce, obișnuia să-l numească tânărul lord păstrător^[2]. Studiind lucrările lui Aristotel, își dă seama că multe din concepțiile științifice ale acestuia erau eronate. În iunie 1576, Bacon intră la Gray's Inn la Londra, una din școlile unde se studia jurisprudența și avocatura. Trei luni mai târziu pleca în Franța cu Sir Amias Paulet, ambasadorul englez la Paris. Despre Franța va păstra o părere negativă care se va nota în Notes on Present State of Christendom, scrisă în 1582. Scrie că regele Henric al III-lea pare a fi un om dedicat plăcerilor, petrecerilor, curtezanelor și dansului, iar Franța o țară profund coruptă, rău administrată, săracă și aproape de ruină. Următorii trei ani vizitează Blois, Poitiers, Tours, Italia și Spania. În timpul călătoriilor sale a studiat limba, dreptul civil și arta guvernării, în timp ce îndeplinea sarcini diplomatice de rutină. În mai multe ocazii a livrat scrisorile diplomatice în Anglia pentru Francis Walsingham, William Cecil, Robert Dudley și pentru regină. În 20 martie 1579, se întoarce în grabă în Anglia din cauza morții tatălui său. Tatăl său pusese bani deoparte pentru a cumpăra o proprietate pentru fiul său mai tânăr, dar a murit înainte de a face acest lucru, astfel Francis a primit doar o cincime din moștenire. După ce a împrumutat bani, a intrat în datorii.

Cât despre viața personală, la vârsta de 36 de ani, a curtat-o pe Elizabeth Hatton, o tânără văduvă de 20 de ani. Se presupune că femeia a decis despărțirea acceptând căsătoria cu rivalul mai înavuțit, Edward Coke. Ani mai târziu, Francis Bacon scria despre regretul asupra unui mariaj cu Hatton ce nu a avut loc. 9 ani mai târziu, Bacon s-a căsătorit cu Alice Barnham, în vârstă de 14 ani, pentru care a scris două sonete, proclamându-și iubirea. Au avut loc divergențe în această căsătorie datorită resurselor financiare, Alice fiind interesată de faimă și bani. Aceasta a scris o carte, "Viața lui Alice Barnham" (Life of Alice Barnham) în care admitea că, din cauza datoriilor, călătorea pentru a cere favoruri și asistența materială a prietenilor. Aceasta a fost dezmoștenită după ce F. Bacon a aflat de relația ei secretă cu Sir John Underhill, filozoful rescriindu-și testamentul în care a fost foarte generos, lăsându-i teren, venituri, bunuri, toate acestea urmând a fi revocate. S-a vorbit și despre sexualitatea acestuia, și s-a luat în calcul până și un proces cu acuzația de pederastie, fratele său (Anthony Bacon) primind aceeași învinuire. Totuși, în lucrarea sa Noua Atlantidă, el descrie insula sa utopică ca fiind cea mai castă națiune sub rai, în care nu exista prostituție, adulter, mai apoi spunând ca nu există vreo urmă de iubire masculină.

Crono^[3]logie

1561 22 ianuarie-Se naște la York House, în Londra, Francis Bacon, cel de-al cincilea fiu (și ultimul) al lui Sir Nicholas Bacon (lord păstrător al Marelui Sigiliu) și al celei de-a doua soții a acestuia, Lady Anne Bacon, fiica lui Sir Anthony Cooke și cumnata lui Sir William Cecil, Lord Burghley. Sir Nicholas mai avea trei fii și trei fete din prima căsătorie (cu Jane Ferneley) și un fiu cu Lady Anne, Anthony.

1573 5 aprilie-Pleacă la Trinity College, Cambridge, însoțit de fratele său Anthony; este înmatriculat pe 10 iunie. Cei doi vor studia cu John Whitgift, mai târziu arhiepiscop de Canterbury.

1575 Decembrie-Părăsește Cambridge.

1576 Este admis la Gray's Inn, Londra, împreună cu Anthony, urmând a studia dreptul.

1576-1579 Călătorește pe continent, însoțindu-l pe Sir Amias Paulet, ambasadorul englez la Paris.

1579 22 februarie-Moare tatăl său. 20 martie-se întoarce în Anglia. Studii de avocatură la Gray's Inn. Anthony începe o carieră în spionaj.

1580 Este ales membru al Parlamentului pentru Bossiney, Cornwall.

1582 27 iunie-Este admis ca avocat la Gray's Inn (Utter Barrister).

1584 23 noiembrie-Membru al Parlamentului pentru Weymouth și Melcombe Regis.

1586 29 octombrie-Membru al Parlamentului pentru Tauton. Avansează în cariera juridică de la Gray's Inn (devine Bencher).

1587 Este ales Reader la Gray's Inn.

1588 Intră în cercul lordului Essex: Anthony i se va alătura în 1592, după întoarcerea sa din Franța.

1589 Membru al Parlamentului pentru Liverpool. Este însărcinat să pregătească un document oficial care să justifice politicile religioase ale reginei, Advertisement touching the Controversies of the Chruch of England (ACE)

1592 Însărcinat să scrie Certain Observations made upon a Libel published this present year, 1592 (SEH VIII: 146-208), ca răspuns la un pamflet iezuit. Redactează Of Tribute, or Giving that which is due (Bacon 1996:22-51), probabil la sugestia lui Essex, în vederea unei reprezentații la Gray's Inn.

1593 4 februarie-Membru al Parlamentului pentru Middlesex. 2 și 8 martie-Se opune în Parlament solicitării reginei de a crește taxele și cade în dizgrația ei.

1594 Devine consilierul legal al reginei. Redactează Gesta Grayorum (SEH VIII:329-342) pentru sărbătorile de la Gray's Inn.

1595 Scrie la îndemnul lui Essex Of Love and Self-Love (SEH VIII:376-386) în cinstea zilei de naștere a reginei (17 noiembrie)

1596 Redactează Maxims of the Law (SEH VII: 313-387).

1597 februarie-Prima ediție a Essays (London: Printed for Humfrey Hooper) [Ess], publicate împreună cu Meditationes sacrae (SEH VII: 229-242 / 243-254) și Places of perswaison and disswasion [Of the Coulers of Good and Evil] (SEH VII: 73-92). Membru al Parlamentului pentru Ipswich.

1600 24 octombrie-Double Reader la Gray's Inn.

1601 19 februarie-Este unul dintre acuzatori la procesul lui Essex pentru trădare. Regina îi cere să scrie A Declaration of the Practices And Treasons attempted and commited by Robert late Earle of Essex [...] (London: Imprinted by Robert Barker; SEH IX: 245-276). Mai-moartea lui Anthony. 27 octombrie: membru al Parlamentului pentru Ipswich

1602 Probabil în acest an redactează CF

1603 24 martie-Moartea reginei Elisabeta, urmată la tron de Iacob I. 23 iulie-Bacon este făcut cavaler de către noul rege, alături de alți 300. Publică anonim A brief discourse touching the happie union of the kingdomes of England and Scotland (London: Printed for Foelix Norton; SEH X: 90-99). Redactează De interpretatione naturae proemium (SEH III: 518-520), Temporis partus masculus [TPM], Valerius terminus [VT].

1604 Martie-Membru al Parlamentului pentru Ipswich. Iunie: Publică Sir Francis Bacon his apologie, in certaine imputations concerning the late Earle of Essex (London: Printed for Felix Norton [ACI] și (anonim) Certaine considerations touching the better pacification, and edification of the Church of England (London: Printed for Henry Thomes SEH X: 103-127). 18 august: Este numit Learned Counsel al regelui. Redactează Cogitationes de natură rerum (SEH III: 15-35), Cogitationes de scientia humana (SEH III: 183-198).

1605 Octombrie-Publică The Two Books of Francis Bacon of the Proficience and Advancement of Learning (London: Printed for Henrie Tomes) [AL].

1606 10 mai-Se însoară cu Alice Barnham, fiica de 14 ani a unui bogat consilier municipal londonez.

1607 17 februarie-Ține un discurs fulminant în Parlament în favoarea unirii Scoției cu Anglia și a naturalizării cetățenilor scoțieni. 25 iunie-Este numit Solicitor-General. Redactează Cogitata et visa [CV], Filum labyrinthi (SEH III: 496-504), Partis instaurationis secundae delineatio et argumentum (SEH III: 547-557).

1608 Este numit trezorier la Gray's Inn. Redactează In felicem memoriam Elizabethae (SEH VI: 291-303), Of the true Greatness of Britain [TGB], Redargutio philosophiarum [RPh].

1609 Publică De sapientia veterum (Londini: Excudebat Robertus Barkerus) [DSV]; o traducere engleză realizată de Sir Arthur Gorges va apărea în 1619 (London: Imprinted by Iohn Bill).

1610 februarie-Membru al Parlamentului pentru Ipswich. August-moare mama sa.

1611 Redactează Phaenomena universi [PhU], De vijs mortis [DVM], De fluxu et refluxu maris (OFB VI: 63-93).

1612 Publică o ediție augmentata a Essays (London: Imprinted by John Beale). Redactează De principiis atque originibus [DPAO], Descriptio globi intellectualis [DGI], Thema coeli (OFB VI: 171-193).

1613 26 octombrie-Este numit Attorney-General.

1614 Ianuarie-Publică The charge of Sir Francis Bacon Knight, his Maiesties Attourney generall, touching duells [...] (London: Printed for Robert Wilson; SEH XI: 399-416). Aprilie-Membru al Parlamentului pentru Cambridge.

1616 25 mai-Este acuzator în procesul intentat împotriva lordului și contesei Somerset pentru otrăvirea lui Sir Thomas Overbury. 9 iunie-este numit Privy Councillor. Intră în grațiile ducelui de Buckingham

1617 7 martie-Este numit lord păstrător al Marelui Sigiliu.

1618 Ianuarie-Este numit lord cancelar. 12 iulie-Este înnobilat baron de Verulam. Participă la procesul împotriva lui Sir Walter Ralegh, condamnat și executat.

1619 Implicat în procesul împotriva lordului Suffolk. Moare regina Anne.

1620 12 octombrie-publică Instauratio magna [IM], cuprinzând "Praefation", Distributio operis [DO], Novum organum [NO], Parasceve ad historiam naturalem [PAH] (Londini: Apud Ioannem Billium).

1621 27 ianuarie-Este înnobilat viconte de St. Albans. 3 mai: Este condamnat de Cameră Lorzilor sub învinuirea de a fi luat mită; este demis din funcția de lord cancelar și întemnițat pentru scurtă vreme în Turnul Londrei. 23 iunie: Se retrage la Gorhambury.

1622 Martie-Publică Historie of the Raigne of King Henry the Seventh (London: Printed by W.Stansby for Matthew Lownes, and William Barret) [HVII]. Noiembrie-publică Historia naturalis et experimentalis ad condendam philosophiam [HNE], partea I: Historia ventorul (Londini: In officina Io. Hauiland, impensis Matthaei Lownes & Guilielmi Barret). Redactează An Advertisment touching an Holy Warre [AHW], Abecedarium novum naturae [ANN].

1623 Ianuarie-Publică partea a II-a a proiectului de istorii naturale: Historia vitae et mortis (Londini: În officina Io.Haviland, impensis Matthaei Lownes) [HVM]. Octombrie-publică De augmentis scientiarum, într-un volum ce purta titlul Opera Francisci Baronis de Verulamio, vice-comitis Sancti Albani (Londini: În officina Ioannis Haviland) [DAS]. Redactează Historia densi et rari [HDR].

1624 Decembrie-Publică Apophthegms new and old (London: Printed for Hanna Barret, and Richard Whittaker) [Apo] și The translation of certaine Psalmes into English verse (London: Printed for Hanna Barret, and Richard Whittaker; OFB VIII: 281-290). Redactează Considerations touching a War with Spain (SEH XIV:469-505), Magnalia naturae (SEH III: 167-168).

1625 27 martie-Moare Iacob și îl succeda fiul sau, Carol I. Aprilie-Bacon este destituit oficial din funcția de Privy Councillor. Publică ultima ediție a Ess (London: Printed by Iohn Haviland for Hanna Barret).

1926 9 aprilie-Moare la Londra, în casa din Highate a lordului Arundel.

1626-1627 William Rawley începe publicarea operelor postume: apar, tipărite într-un singur volum Sylva Sylvarum [SS] și New Atlantis [NA] (London: Printed for William Lee). Acest volum compozit va deveni cea mai populară dintre scrierile baconiene de-a lungul secolului al XVII-lea (17 ediții până la sfârșitul secolului).

1629-1659 Rawley publică Certaine Miscellany Works (London: Printed by I. Hauiland for Humphrey Robinson, 1629), Operum moralium et civilium (Londini: Exculum typis Edwardi Griffini, 1638), Resuscitatio [ alături de "Viața" lui Bacon scrisă de Rawley, publicată după ultima versiune în SEH I: 1-18] (London: Printed by Sarah Griffin, for William Lee, 1657), Opuscula varia posthuma (Londini: Ex officina R.Danielis, 1658).

Opera[modificare | modificare sursă]

Francis Bacon

Bacon, Sylva sylvarum

„În toate lucrurile, și în special în cele mai dificile, nu putem să ne așteptăm să semănăm și să recoltăm în același timp, ci este necesară o lentă pregătire, până când acestea maturează gradual.
Sermones fideles sive Interiora Rerum, n. XLV”

O gândire enciclopedică și originală, dublată de un remarcabil talent literar, a făcut ca scrierile baconiene să inspire mișcări intelectuale precum marile proiecte de reformă religioasă și socială din Anglia anilor 1640-1660, înființarea primelor academii științifice în Anglia și Franța, Iluminismul francez sau proiectul unei științe universale de tip inductiv.

Opere principale:

Essays (1597);

The Two Books of Francis Bacon of the Proficience and Advancement of Learning (1605);

De sapientia veterum (1609);

Novum organum (1620);

Historia naturalis et experimentalis ad condendam philosophiam (1622);

De augmentis scientiarum (1623);

Apophthegms new and old (1624);

Sylva Sylvarum. New Atlantis (1626-1627).

Trăind în epoca nașterii științei moderne, Bacon și-a asumat sarcina elaborării unei metode noi, adecvate, care în opoziție cu scolastica sterilă, să favorizeze cercetarea științifică, cunoașterea și dominarea naturii de către om.

Condiția prealabilă a făuririi științei și metodei noi o constituie, pentru Bacon, critica cunoștințelor existente și inventarierea cât mai exactă a rezultatelor științei. Astfel obține o clasificare ân funcție de trei criterii (ce presupun "diviziunea sufletului") - memoria, imaginația, rațiunea. Istoria naturală sau civilă este o știință a memoriei, poezia narativă sau dramatică și parabolică este o știință a imaginației. Pentru științele rațiunii (domeniul filosofiei), există o clasificare mai amănunțită și anume: filosofia primă (știința axiomelor), știința despre Dumnezeu (teologia), știința despre natură (speculativă: fizica-cauze materiale și eficiente; metafizică-cauze formale și finale), știință despre om (practică: mecanica; magia naturală-arta invențiilor), continuând cu domeniul logicii, morala. Al doilea pas constă în eliberarea spiritului uman de sub tirania diverselor erori, prejudecăți și iluzii, denumite de el idoli (ai tribului, care țin de natura umană și se pot clasifica în simțuri și intelect; ai peșterii, determinați de educația fiecărui om, are un caracter individual; ai forului sau pieții publice, prin care sunt desemnate neconcordanțele limbajului cu viața reală, cu societatea; ai teatrului, generați de autoritatea tiranică a vechilor sisteme filosofice bazate pe eleganță și coerență). Ultima treaptă reprezintă elaborarea unei metode, iar aceasta va fi metoda inductiv-experimentală, ântrucât filosoful consideră că prin deducție, premisele sunt neverificabile. Inducția este simplă, și pornește de la fapte din experiența curentă, neanalizată sau curentă atunci când pornește de la fapte verificate, organizate.

Menționăm descrierea unui tabel al esenței și prezenței (cazuri în care o natură simplă se manifestă - ce cauzeaza?), tabel al deviației sau absenței (cauze în care natura simplă e alterată sau lipsește) și un tabel al gradelor sau comparației (cazuri în care natura simplă variază, astfel încât se pot identifica grade de variații ce se pot compara).

Bacon este inițiatorul empirismului și senzualismului modern: simțurile ne dau cunoștințe certe și constituie izvorul tuturor cunoștințelor. Știința adevărată se dobândește prin prelucrarea metodică, rațională a datelor senzoriale. Bacon pune astfel în opera sa principală Novum Organum (1620) bazele metodei inductive, caracterizată prin folosirea analizei, comparației, observației și experimentului. Considerând lumea ca fiind de natură materială, iar mișcarea ca o proprietate inalienabilă a materiei, Bacon recunoaște existența a multiple forme de mișcare și a diversității calitative a naturii. Accentuarea unilaterală a rolului analizei și al inducției în cunoaștere, în detrimentul sintezei și al deducției, conceperea pur analitică a experimentului (menit să separe unele de altele 'formele' sau 'naturile' prezente în corpuri pentru a determina esența fiecăreia) au conferit metodei baconiene un caracter metafizic (nondialectic).

Bacon a scris și o utopie neterminată, Noua Atlantidă imaginând o societate organizată pe baze raționale, științifice, dar în care erau menținute diferențieri de clasă.

Acesta a influențat gândirea asupra unei probleme de etică aplicată, eutanasia, sustinând că "medicii au obligația să folosească știința lor, astfel incât cei muribunzi să iasă din viață cât mai ușor posibil si fără dureri". Bacon folosește termenul de "eutanasie exterioară" când este vorba de activitățile medicului care privesc o moarte ușoara, iar termenul de "eutanasie interioară", cand este vorba de pregătirea psihică a muribundului pentru înfruntarea morții". Astfel, Bacon este considerat cel care a folosit pentru prima data cuvantul "eutanasie" cu sensul de uciderea celui care este suferind.

A realizat schimbări asupra sistemului de legi, Harvey Wheeler (în lucrarea Francis Bacon's Verulamium—the Common Law Template of The Modern in English Science and Culture) punând pe seama filosofului crearea unor trăsături caracteristice cum ar fi:

folosirea cazurilor ca depozit de probe despre "legea nescrisă";
determinarea unei semnificații a precedențelor exclusiv prin principii de evidență și logică;
tratarea rezumatului juridic contrar ca ipoteză adversă despre aplicarea "legii nescrise" unui nou set de fapte.

Despre cunoaștere, Francis Bacon spune că ea se împarte în cunoașterea celor divine și filozofie. În filozofie, cunoașterea merge spre Dumnezeu, spre natură sau este întoarsă asupra sinelui, și astfel rezultă trei cunoașteri diferite: filozofia divină, filozofia naturală, filozofia umanului.

"Toata filozofia este marcată sau imprimată cu acest triplu tipar, al puterii lui Dumnezeu, al diferențelor naturale și al folosului omenesc.

Date personale
Francis Bacon
Sir Francis Bacon, portret circa 1618
Născut	22 ianuarie 1561 Strand, Londra
Decedat	9 aprilie 1626 (65 ani) Highgate, Middlesex
Înmormântat	Hertfordshire
Cauza decesului	cauze naturale[*] (pneumonie)
Părinți	Nicholas Bacon[]^[1] Anne Bacon[]^[1]
Frați și surori	Elizabeth Bacon[] Anthony Bacon[] Nathaniel Bacon[] Edward Bacon[] Sir Nicholas Bacon, 1st Baronet, of Redgrave[*]
Căsătorit cu	Alice Barnham[*] (până în 1625)
Naționalitate	englez
Cetățenie	Regatul Angliei
Religie	anglicanism[*]
Ocupație	filozof, om de stat, om de știință
Activitate
Cauza decesului	pneumonie
Alma mater	Trinity College, Cambridge

1643: Benedetto Castelli (n. 1578 la Brescia - d. 9 aprilie 1643 la Roma) a fost un matematician italian. S-a născut ca Antonio Castelli și a obținut numele Benedetto în 1595 la intrarea în Ordinul benedictin.

A fost discipol al lui Galileo Galilei. Matematica a fost una din preocupările sale predilecte.

A fost profesor de matematică la Universitatea din Pisa, apoi la Colegiul della Sapienza din Roma, unde a funcționat până la sfârșitul vieții.

A devenit stareț la o mănăstire benedictină, aparținând congregației Monte Cassino.

Date personale
Benedetto Castelli
Benedetto Castelli
Nume la naștere	Antonio Castelli
Născut	1578^[1]^[2]^[3] Brescia, Republica Veneția
Decedat	9 aprilie 1643 (65 de ani)^[4]^[1] Roma, Statele Papale
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	matematician fizician profesor universitar[*] astronom
Activitate
Domiciliu	Statele Papale
Alma mater	Universitatea din Padova Universitatea din Pisa
Organizație	Universitatea Sapienza din Roma Universitatea din Pisa
Profesor pentru	Stjepan Gradić[], Niccolò Arrighetti[]

1654: Matei Basarab, domn al Țării Românești (n. 1580)

1709: Sir Godfrey Copley, 2nd Baronet FRS (/ˈkɒpli/ ; circa 1653 – 9 aprilie 1709) a fost un proprietar de pământ englez, colecționar de artă și persoană publică, Fellow al Royal Society, care a locuit la Sprotbrough House, în apropierea localității Doncaster din South Yorkshire. Godfrey Copley (2nd Baronet) a fost fiul lui Sir Godfrey Copley, 1st Baronet (1623–1677), care fusese înobilat ca baron de Regele Carol al II-lea în 1661, și a devenit succesorul titlui și proprietăților tatălui său în 1678. Începând cu 1677, a urmat cariera de a servi ca High Sheriff of Yorkshire.

Copley a fost unul dintre marii proprietari de pământ din Nottinghamshire și South Yorkshire, deținând proprietăți funciare în Sprotbrough, Newton, Cusworth, Cadeby, Wildthorpe, Loversall, Doncaster, Bentley și Warmsworth, precum și în alte locuri. Urmând alegerea sa ca membru al Royal Society în 1691,^[3] Copley a donat în 1709 suma de £100 (o sumă importantă pentru acea vreme) Societății Regale pentru constituirea unui premiu anual pentru realizări științifice.

Astfel Medalia Copley a fost constituită, devenind nu numai cea mai veche onoare britanică conferită oamenilor de știință, ci și cea mai veche onoare de acest fel din lume. În prezentarea sa, se afirmă că medalia se oferă „ca [un gest de] încredere [din partea]] Societății Regale din Londra pentru îmbunătățirea cunoștințelor naturale” (conform originalului din engleză, "in trust for the Royal Society of London for improving natural knowledge"). Copley a fost membru al parlamentului pentru districtul electoral Aldborough între 1679 și 1685, respectiv pentru districtul electoral Thirsk între 1695 și 1709. De asemenea, a avut și alte funcții, precum cele de supraveghetor al contabililor publici și supraveghetor al contabililor armatei. Copley a decedat în casa sa din Westminster în 1709 și a fost înmormântat la Sprotbrough. A fost căsătorit de două ori, prima dată cu Catherine, fiica lui John Pucell din Natribia, Montgomeryshire, (cu care a avut o fată, Catherine) și a doua oară cu Gertrude, fiica lui Sir John Carew of Anthony, Cornwall. Neavând urmași pe linie masculină, titlul de baronet a fost pierdut. Proprietățile sale au trecut prin mai multe mâini, inițial prin cele ale unui văr îndepărtat, Lionel, după care au revenit familiei, mai exact nepotului (de bunic) al lui Copley, fiului fiicei sale, Catherine.

Catherine, fiica lui Copley, s-a căsătorit cu Joseph Moyle of Beke, Cornwall, cu care a avut un fiu Joseph Moyle, care a fost Clerk of the Signet, și-a schimbat oficial numele în Copley printr-o decizie a Parlamentului (Act of Parliament) la re-dobândirea proprietătilor din Sprotbrough, fiind ulterior înnobilat ca baron în 1778.

Date personale
Godfrey Copley
Născut	1653
Decedat	9 aprilie 1709 (56 de ani)^[1] Westminster[*], Regatul Marii Britanii
Părinți	Sir Godfrey Copley, 1st Bt.[]^[2] Eleanor Walmesley[]^[2]
Căsătorit cu	Catherine Purcell[*]
Copii	Catherine Copley[*]^[2]
Cetățenie	Regatul Angliei
Ocupație	politician
Activitate
Premii	Membru al Societății Regale[*]

1754: Christian von Wolff, filosof german (n. 1679)

1765: Marie Louise de Hesse-Kassel (7 februarie 1688 – 9 aprilie 1765) a fost fiica lui Karl I, Landgraf de Hesse-Kassel și a soției acestuia, Maria Amalia de Courland. Prin căsătoria cu Johan Willem Friso, Prinț de Orania ea a devenit Prințesă consort de Orania, titlu deținut anterior de Maria a II-a a Angliei. La fel ca și soțul ei, ea este strămoașa tuturor actualilor monarhi din Europa.

Marie Louise cu cei doi copii.

Marie Louise a fost unul dintre cei 17 copii ai lui Karl I, Landgraf de Hesse-Kassel și ai soției acestuia, Maria Amalia de Courland. Doi dintre frații ei au fost regele Frederick I al Suediei și Wilhelm al VIII-lea, Landgraf de Hesse-Kassel.

Bunicii paterni ai Mariei Louise au fost Wilhelm al VI-lea, Landgraf de Hesse-Kassel și Hedwig Sophia de Brandenburg. Bunicii materni au fost Jacob Kettler, Duce de Courland și Louise Charlotte de Brandenburg.

La 26 aprilie 1709, Marie Louise s-a căsătorit cu Johan Willem Friso, Prinț de Orania.^[1] El era fiul cel mare al lui Henric Casimir al II-lea, Prinț de Nassau-Dietz și al Henriëtte Amalia de Anhalt-Dessau; el moștenise titlul în 1702 de la William al III-lea, Prinț de Orania, care a murit fără să lase moștenitori. Johan Willem Friso a fost descendent atât al lui Wilhem Taciturnul cât și al lui Frederick Henric, Prinț de Orania.

Marie Louise de Hesse-Kassel

Evenimentele din spatele logodnei lor a început după ce Johan Willem a fost aproape ucis de un foc tun. Mama lui, Henriëtte Amalia, realizând cât de vulnerabil era fiul ei a început rapid să caute o mireasă potrivită pentru a asigura un moștenitor. În cele din urmă, alegerea ei s-a oprit la două prințese germane. Johan a călătorit în Hesse-Kassel și în mai puțin de o săptămână s-a logodit la 20 de ani cu Marie Louise. El nici măcar nu s-a deranjat să se întâlnească și cu cealaltă candidată. Principalul factor în această decizie a fost, probabil, că tatăl Mariei Louise era un general de încredere al foarte respectatului Duce de Marlborough.^[2] În plus, căsătoria cu o fiică a Landgrafului de Hesse-Kassel ar fi putut servit la consolidarea poziției lui Johan Willem printre celelalte case regale.^[3]

Marie Louise nu era considerată atrăgătoare, fața ei fiind dominată de un nas mare. Avea însă farmec și saluta pe toată lumea, indiferent de rang, cu o atitudine prietenoasă și sincer preocupată de binele lor.^[4] Ei au avut doi copii înainte de moartea prematură (prin înec), la 23 de ani a lui Johan Willem; ultimul lor copil s-a născut la o lună și jumătate după moartea Prințului de Orania.

După naștere, fiul ei a devenit imediat Prinț de Orania.^[5] Marie Louise a servit ca regentă pentru fiul ei din 1711 până când acesta a devenit major, în 1731. Regența i-a fost acordată în ciuda lipsei de experiență în treburile țării sale adoptive. Deși neexperimentată, Marie Louise a făcut față cu succes la o serie de dezastre naturale, care au inclus o serie de recolte proaste și ierni severe în perioada 1712-1716.^[6] La momentul căsătoriei ei, Marie Louise a câștigat rapid afecțiunea populației olandeze. Ea a fost cunoscută ca o femeie inteligentă și sensibilă și a fost de multe ori numită cu drag Marijke Meu.^[7]^[8]

După o vizită în 1736, Marie Louise a menținut o corespondență, în "abominabila franceză", cu reformatorul religios și social Nicolaus Ludwig Zinzendorf.^[9] O femeie profund religioasă, ea a oferit sanctuar pentru protestanți persecutați care au fugit de habsburgii catolici.

Din 1759 până la moartea ei în 1765, Marie Louise a servit ca regentă și pentru tânărul ei nepot, Willem al V-lea, Prinț de Orania, după ce regentul anterior (mama lui și nora Mariei Louise) a murit. Marie Louise a fost succedată ca regentă de ducele Louis Ernest de Brunswick-Lüneburg.

Date personale
Marie Louise de Hesse-Kassel
Prințesă consort de Orania

Nume la naștere	germană Marie Luise
Născută	7 februarie 1688 Kassel
Decedată	9 aprilie 1765 (77 de ani) Leeuwarden, Olanda
Înmormântată	Leeuwarden
Părinți	Karl I Maria Amalia de Courland
Frați și surori	Sophie Charlotte of Hesse-Kassel[] George Charles of Hesse-Kassel[] Wilhelm al VIII-lea de Hesse-Kassel Frederic I al Suediei Maximilian of Hesse-Kassel[] Wilhelmina Charlotta of Hessen-Kassel[]
Căsătorită cu	Johan Willem Friso, Prinț de Orania
Copii	Amalia, Prințesă de Baden-Durlach Wilhelm al IV-lea, Prinț de Orania
Cetățenie	Germania Țările de Jos
Religie	luteranism
Ocupație	politiciană
Activitate
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Hesse-Kassel (prin naștere) Casa de Orania-Nassau (prin mariaj)
Regent

1796: Frederic Albert de Anhalt-Bernburg (15 august 1735 – 9 aprilie 1796), a fost prinț german din Casa de Ascania. Din 1765 până în 1796 el a fost prinț suveran al principatului de Anhalt-Bernburg. Frederic Albert s-a născut la Bernburg la 15 august 1735. A fost singurul fiu din cei cinci copii ai Prințului Victor Frederic de Anhalt-Bernburg cu cea de-a doua soție, Sofia Albertine Frederica, fiica Margrafului Albert Frederic de Brandenburg-Schwedt.^[2]

Frederic Albert și-a succedat tatăl ca Prinț de Anhalt-Bernburg după moartea acestuia, în 1765, și imediat el și-a schimbat reședința de la Bernburg la Ballenstedt.^[3]

La 22 decembrie 1785 el a confirmat intrare statului său în "Liga Prinților" (Fürstenbund).

În 1788, sub comanda sa s-a construit un teatru clasic. A fost considerat "Părintele Țării" de către cetățenii principatului, în primul rând datorită muncii bune pe care a făcut-o; una dintre reformele sale a fost să acorde femeilor influență legală asupra moștenirilor. Frederic Albert a fost fondatorul Anhaltische Mineraliensammlung.

A murit la Ballenstedt la 9 aprilie 1796, la vârsta de 60 de ani. Nu este clar dacă a murit ca urmare a unui accident de vânătoare sau s-a sinucis.

Louise Albertine of Schleswig-Holstein-Sonderburg-Plön

La Augustenburg, la 4 iunie 1763 Frederic Albert s-a căsătorit cu Louise Albertine (n. 21 iulie 1748, Plön - d. 2 martie 1769, Ballenstedt), fiica lui Frederick Carl, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Plön și prințesă a Danemarcei prin naștere ca descendentă a liniei masculine din regele Christian al III-lea. Ai au avut doi copii:

Alexius Frederick Christian, Prinț și din 1807 Duce de Anhalt-Bernburg (n. Ballenstedt, 12 iunie 1767 - d. Ballenstedt, 24 martie 1834).
Pauline Christine Wilhelmine (n. Ballenstedt, 23 februarie 1769 - d. Detmold, 29 decembrie 1820), căsătorită la 2 ianuarie 1796 cu Leopold I, Prinț de Lippe-Detmold.

Frederic Albert a avut o fiică nelegitimă:

Auguste von Gröna (d. 8 aprilie 1841), căsătorită cu Hans August baron von Bissing (d. 8 aprilie 1841).

Prinț de Anhalt-Bernburg
Frederic Albert
Prinț de Anhalt-Bernburg

Domnie	18 mai 1765–9 aprilie 1796
Predecesor	Victor Frederic
Succesor	Alexius Frederic Christian

Căsătorit(ă)	Prințesa Louise Albertine de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Plön
Urmași Alexius Frederic Christian, Duce de Anhalt-Bernburg Pauline, Prințesă de Lippe-Detmold
Nume complet germană Friedrich Albrecht
Familie nobilă	Casa de Ascania
Tată	Victor Frederic, Prinț de Anhalt-Bernburg
Mamă	Albertine de Brandenburg-Schwedt
Naștere	15 august 1735 Bernburg, Anhalt, Sfântul Imperiu Roman
Deces	9 aprilie 1796 (60 de ani) Ballenstedt, Anhalt, Sfântul Imperiu Roman

1806: Willem al V-lea, Prinț de Orania-Nassau (Willem Batavus; n. 8 martie 1748,^[1]^[2]^[3]^[4]^[5] Haga, Provinciile Unite – d. 9 aprilie 1806,^[1]^[2]^[3]^[4]^[5] Braunschweig, Brunswick-Wolfenbüttel[*]) a fost ultimul stadtholder al Republicii Olandeze și între 1795 și 1806 a condus guvernul Republicii Olandeze în exil la Londra. A fost succedat de fiul său Willem I. S-a născut în 1748 și a fost singurul fiu al lui Willem al IV-lea, Prinț de Orania care cu un an înainte a fost restaurat ca stadtholder în Provinciile Unite. El avea numai 3 ani când tatăl său a murit în 1751, și a început o lungă regență. Regenții lui au fost:

Anne, Prințesă Regală și Prințesă de Orania, mama lui, din 1751 până la decesul ei în 1759;
Marie Louise de Hesse-Kassel, bunica lui, din 1759 până la decesul ei în 1765;
Ducele Louis Ernest de Brunswick-Lüneburg, din 1759 până în 1766; a devenit consilier privat până în octombrie 1784;

Prințesa Carolina, sora lui (care la acel moment era o adultă de 22 de ani, în timp ce el era un minor de 17 ani), din 1765 până la majoratul lui Willem în in 1766.

Stadtholder Willem, Prinț de Orania-Nassau

Willem al V-lea și-a asumat poziția de Stadtholder (șef executiv) și general căpitan al armatei statelor olandeze în 1766. La 4 octombrie 1767, la Berlin, Prințul Willem s-a căsătorit cu Prințesa Wilhelmina a Prusiei, fiica Prințului Augustus Wilhelm al Prusiei, nepoata lui Frederic cel Mare și verișoara regelui George al III-lea al Marii Britanii.

Poziția olandezilor în timpul războiului de independență american a fost una de neutralitate. Willem al V-lea, lider al fracțiunii pro-britanice în cadrul guvernului, a blocat încercările de pro-independență, și mai târziu pro-franceze, elemente pentru a trage guvernul în război. Totuși, olandezii au încercat să adere la Liga rusă care în 1780 a intrat în al patrulea război anglo-olandez.

Provinciile Unite au recunoscut Statele Unite în februarie 1782, după multe dezbateri politice și presiune din partea diplomaților americani și francezi. După patru ani de război, olandezii au fost învinși și țara sărăcită. Fire slabă, Willem al V-lea a lăsat afacerile politice în seama ducelui de Brunswick, lucru care a provocat o opoziție vehementă a partidului patriotic. O bandă de tineri revoluționari numită "Patrioți" a provocat autoritatea lui Willem al V-lea de Orania-Nassau. În 1785 Willem a părăsit Haga și a mutat curtea la Gelderland; activarea într-un centru non-politic a fost singura măsură luată de Stadtholder. El a respectat dorința influentei sale soții Wilhelmina, lucru care nu a îmbunătățit situația.

Willem al V-lea de Orania-Nassau și soția sa au încercat să se întoarcă la Haga dar au fost opriți de "Patrioți" care lea-au sugerat să se întoarcă la Gelderland. La îndemnul Stadtholderului, cumnatul său, Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei, a ordonat în 1787 ca o parte din armata sa să intre în Țările de Jos pentru a învinge "Patrioții"; aceștia s-au refugiat în nordul Franței în zona Saint-Omer, unde se vorbea olandeză. Până la răsturnarea lui ei au fost sprijiniți de regele Ludovic al XVI-lea al Franței.

Anul 1795 a fost un an dezastruos pentru Provinciile Unite. Sprijiniți de armata franceză, "Patrioții" au revenit în Țările de Jos, lucru care a provocat exilul lui Willem al V-lea și a familiei sale în Anglia, unde a dat instrucțiuni administratorilor săi de a ceda teritoriile de peste mări, inclusiv Java, Malacca și Insulele Moluce Angliei, pentru a nu cădea în mâinile francezilor. El a plecat în exil împreună cu familia sa în ducatul de Brunswick.

În 1801 a primit ca despăgubiri ținuturile de mănăstiri de la Fulda și Corvey în Germania, pe care le-a lăsat moștenire fiului său în 1802. Fiul său Willem al VI-lea de Orania a revenit în Țările de Jos în 1813 și a devenit rege sub numele de Willem I al Țărilor de Jos.

Date personale
Willem al V-lea
Willem al V-lea în 1801
Nume la naștere	Willem Batavus
Născut	8 martie 1748 Haga
Decedat	9 aprilie 1806 (58 de ani) Brunswick
Înmormântat	Nieuwe Kerk
Părinți	Willem al IV-lea, Prinț de Orania Anne, Prințesă Regală și Prințesă de Orania
Frați și surori	Prințesa Wilhelmine Carolina de Orania-Nassau
Căsătorit cu	Wilhelmina a Prusiei
Copii	Frederika, Prințesă de Brunswick Willem I al Țărilor de Jos Prințul Willem
Cetățenie	Țările de Jos
Religie	Calvinism[*]
Ocupație	politician colecționar de artă[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Principatul Orange[*]
Familie nobiliară	Casa de Orania
Prinț de Orania
Domnie	22 octombrie 1751 – 9 aprilie 1806
Predecesor	Willem IV
Succesor	Willem VI

1858: Joseph Karl Stieler, pictor german, pictor de curte al regilor bavarezi (n. 1781)
1871: Heinrich Theodor Rötscher (1803 – 9 aprilie, 1871) a fost un teoretician și critic de teatru de origine germană.
Rötscher s-a născut în Mittenwalde, și a studiat filologia și filozofia la Universitatea din Berlin. Din 1828 a fost profesor de gimnaziu în Bromber (actualul Bydgoszcz, Polonia). În 1842 s-a mutat înapoi în Berlin și s-a dedicat scrierii și teoretizării teatrului.
1874: Prințesa Maria, singurul copil al Regelui Carol I al României și al Reginei Elisabeta (n. 1870)
1882: Dante Gabriel Rossetti, poet englez (n. 1828)
1889: Michel Eugène Chevreul, chimist francez (n. 1786)

1909: Jean François Paschal Grousset (n. 7 aprilie 1844,^[1]^[2]^[3]^[4]^[5]^[6]^[4] Corte, Franța – d. 9 aprilie 1909,^[1]^[2]^[3]^[4]^[5]^[6]^[4] Paris, Franța) a fost un politician francez, jurnalist, traducător și scriitor de literatură științifico-fantastică. Grousset a publicat sub pseudonimele André Laurie, Philippe Daryl, Tiburce Moray și Léopold Virey.

Manuscrisul romanului Steaua Sudului de Jules Verne a fost scris inițial de Paschal Grousset. Ca Paschal Grousset:

1869: Le Rêve d'un Irréconciliable

Ca André Laurie:

1879: Les Cinq Cent Millions de la Begum, scrisă împreună cu Jules Verne
1884: L'Étoile du Sud, scrisă împreună cu Jules Verne
1884: L'Héritier de Robinson
1885: L'Épave du „Cynthia”, scrisă împreună cu Jules Verne
1887: Les Exilés de la Terre — Selene-Company Limited
1888: De New York à Brest en Sept Heures
1888: Le Capitaine Trafalgar
1890: Le Secret du Mage
1891: Axel Eberson
1894: Le Rubis du Grand Lama
1895: Un Roman dans la Planète Mars
1895: Atlantis
1903: Le Géant de l'Azur
1903: Le Filon de Gérard
1903: L'Oncle de Chicago
1904: Le Tour du Globe d'un Bachelier
1905: Le Maître de l'Abîme

1907: Spiridon le Muet

Date personale
Paschal Grousset
Paschal Grousset
Nume la naștere	Jean-François Paschal Grousset
Născut	7 aprilie 1844^[1]^[2]^[3]^[4]^[5]^[6]^[4] Corte, Franța
Decedat	9 aprilie 1909 (65 de ani)^[1]^[2]^[3]^[4]^[5]^[6]^[4] Paris, Franța
Înmormântat	Cimitirul Père-Lachaise
Cetățenie	Franța
Ocupație	jurnalist politician traducător scriitor de literatură științifico-fantastică[] communard[] scriitor
Deputat al Franței
În funcție 3 septembrie 1893 – 9 aprilie 1909
Circumscripția	Seine

Alma mater	Lycée Charlemagne[*]

1914: Antonina De Gerando, educatoare franceză stabilită la Cluj (n. 1845)

1914: Împărăteasa Shōken (昭憲皇后 Shōken kōgō^?, 9 mai 1849 – 9 aprilie 1914), a fost împărăteasa consort a împăratului Meiji al Japoniei.

Împărăteasa consort Haruko în 1872

Născută Ichijō Masako (一条勝子^?), ea a fost a treia fiică a lui Ichijō Tadaka, fost Sadaijin și șef al familiei Ichijō a clanului Fujiwara. Mama ei a fost fiică a Prințului Fushimi Kuniie.

S-a logodit cu împăratul Meiji la 2 septembrie 1867 și a adoptat numele de Haruko (美子^?), care a fost destinat să reflecte frumusețea senină și dimensiunea minionă. Nunta a fost celebrată oficial la 11 ianuarie 1869.^[1]

A fost prima împărăteasă consort care a primit titlurile nyōgō și kōgō (literal soția împăratului) în câteva sute de ani.

Deși ea a fost prima împărăteasă japoneză care a jucat un rol public, curând a devenit clar că nu putea avea copii. Împăratul Meiji a avut 15 copii cu cinci concubine oficiale. Haruko l-a adoptat pe Yoshihito, fiul cel mare al soțului ei cu o concubină. Yoshihito a devenit moștenitorul oficial al tronului iar la moartea împăratului Meiji i-a succedat sub numele de împăratul Taishō.

Date personale
Shōken 昭憲皇后

Născută	9 mai 1849 Kyoto, Japonia
Decedată	9 aprilie 1914 (64 de ani) Numazu, Shizuoka, Japonia
Părinți	Ichijō Tadaka[*]
Frați și surori	Ichijō Saneyoshi[*]
Căsătorită cu	Împăratul Meiji
Cetățenie	Shogunatul Tokugawa Imperiul Japonez Japonia
Religie	Șintoism
Ocupație	empress consort[*]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Linia de succesiune la tronul Japoniei
Împărăteasă a Japoniei
Domnie	11 ianuarie 1869 – 30 iulie 1912

1930: Mihail Șandru, în germană Michael S(ch)andru von Kismiháldya, (n. 10 martie 1852, com. Mehadica, județul Caraș-Severin; d. 9 aprilie 1930, Viena) a fost un general de origine română în Armata Comună a Austro-Ungariei, comandant al brigăzii nr, 31, care a avansat până la gradul Feldmarschalleutnant. În anul 1882 Mihail a desăvârșit studiile sale militare la Academia Militară Tereziană din Wiener Neustadt. După acea a fost preluat ca locotenent în regimentul de infanterie Erzherzog [Arhiducele] Ludwig Viktor nr. 65, unde în 1887, a avut gradul de căpitan de clasa a 2-a.^[1]

În ziua de 1 mai 1895, fiind căpitan de prima clasă în același regiment, purtător al Medaliei de Merit Militar Signum Laudis la banda roșie,^[2] a fost promovat în afară de tur la rangul de maior și transferat la regimentul Erzherzog Joseph nr. 37. La 2 iulie a fost trimis cu batalionul nr. 2 la Orosháza, unde izbucnise o revoltă de natură socialistă-agrară, și după suprimarea ei în numai patru zile, a putut să se reîntoarcă la baza militară în Oradea.^[3]

În anul 1902 a devenit colonel și comandant al regimentului Alexander I. Kaiser von Russland nr. 2 la Sibiu.^[4] A fost decorat în 1905 cu Ordinul Habsburgic al Coroanei de fier de clasa a 3-a.^[5]

Șandru a fost numit general de brigadă cu rang de la 14 mai 1907 și comandant al brigăzii nr. 31 în cadrul diviziei de trupe nr. 16 la Brașov, apoi decorat la 1 august al anului cu medalia jubiliară Carol I și la 2 noiembrie cu Ordinul împărătesc rusesc Sf. Stanislav de clasa a 2-a cu stea.^[6] În sfârșit a fost numit general cu caracter de divizie (Feldmarschalleutnant) pe 1 mai 1911 și pensionat.^[7]

În anul 1913 a mai fost onorat cu Ordinul Împărătesc al Coroanei de Fier de clasa a 2-a și a fost nobilat, conform regulii ordinului, cu predicatul Cavaler de Kismiháldya.^[8]

Trecut la pensie s-a stabilit la Viena unde a activat in cadrul Societății România Jună, iar împreună cu generalul Alexandru Lupu și Grigore Trailovici a militat activ pentru capela ortodoxă a românilor din Viena.

Date personale
Mihail Șandru
Generalul Mihail Șandru, cavaler de Kismiháldya
Născut	10 martie 1852
Decedat	9 aprilie 1930 (78 de ani)
Naționalitate	Imperiul Austriac; română
Cetățenie	Imperiul Austriac; România
Studii	Academia Militară Tereziană din Wiener Neustadt
Activitate
A luptat pentru	Imperiul Austro-Ungar
Gradul	Feldmarschalleutnant) al Armatei Imperiale Austro-Ungare
A comandat	regimentul Alexander I. Kaiser von Russland nr. 2 la Sibiu 1902 brigada nr. 31 în cadrul diviziei de trupe nr. 16 la Brașov 1907
Ocupații ulterioare	a activat in cadrul Societății România Jună
Decorații și distincții
Decorații	Ordinul imperial Coroana de Fier clasa II Ordinul imperial Coroana de Fier clasa III medalia de merit militar Signum Laudis la banda roșie Ordinul împărătesc rusesc Sf. Stanislav de clasa a 2-a cu stea medalia jubiliară Carol I

1934: Oscar Miller (n. 7 mai 1855, München - d. 9 aprilie 1934, München), din 1875 Oscar von Miller, a fost un inginer constructor german, pionier al energiei hidroelectrice, care a rămas cunoscut îndeosebi ca fondator al celui mai mare muzeu tehnico-științific din lume: "Deutsches Museum". Mai multe posturi pe care von Miller le-a deținut subliniază personalitatea și importanța prezenței sale în domeniul electro-tehnologiei. Astfel, de exemplu, von Miller a ocupat următoarele poziții,

Președintele Asociației Inginerilor Germani
Membru al delegației de pace din 1919 la Versailles în calitate de consilier tehnic

Autor a numeroase cărți de specialitate, care au devenit lucrări standard pentru cei implicați în problema furnizării energiei electrice în orice localitate și în special în orașe și mari aglomerări urbane.

Date personale
Oskar von Miller
Oskar von Miller
Născut	7 mai 1855^[1]^[2]^[3]^[4] München, Regatul Bavariei
Decedat	9 aprilie 1934 (78 de ani)^[1]^[2]^[3]^[4] München, Germania Nazistă
Înmormântat	Winthirfriedhof[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (infarct miocardic)
Părinți	Ferdinand von Miller[*]
Cetățenie	Germania
Ocupație	inginer
Activitate
Cauza decesului	infarct miocardic
Alma mater	Universitatea Tehnică din München
Organizație	AEG[*]
Premii	honorary citizen of Munich[] (1930) Inelul Werner von Siemens[] (1927) Medalia Wilhelm Exner[*] (1921)

1945: Dietrich Bonhoeffer (n. 4 februarie 1906, Breslau, azi Wroclaw - d. 9 aprilie 1945 în lagărul de concentrare Flossenbürg) a fost un pastor evanghelic-lutheran, opozant al național-socialismului. În 1938, cuplul căsătorit Gerhard și Sabine Leibholz, sora gemene a lui Bonhoeffer, au decis să emigreze în Anglia din cauza legislației evreiești strânse. Bonhoeffer a folosit legăturile sale pentru a permite lui Leibholz să acționeze în calitate de consilier al episcopului George Bell.

A venit despre fratele său, Hans von Dohnanyi, primul contact cu Wilhelm Canaris, Hans Oster, Karl Sack și Ludwig Beck. În acest timp, Bonhoeffer a încercat să convingă bisericile creștine din Mișcarea Ecumenică să ia măsuri împotriva pregătirilor în desfășurare pentru război ale național-socialiștilor. Din cauza acestor activități, el a ajuns să cunoască demnitarii bisericii în întreaga Europă. La 10 martie 1939, el a rupt pentru discuții u. a. cu George Bell la Londra, unde a militat din nou pentru recunoașterea Bisericii Confesiunii de către Consiliul Provizoriu al Bisericilor. În ciuda simpatiei, el nu a putut obține nimic fundamental și sa întors la mijlocul lui aprilie în Germania. La 2 iunie, a acceptat oa doua invitație în Statele Unite, dar la 20 iunie a sugerat că gazda sa, Smith-Leiper, cere să se așeze un scaun la Harlem și ca mulți alți intelectuali germani să caute exilul american Rolul în războiul care a urmat a văzut rezistență în țara de origine. Situația acută din Europa nu a permis nici o retragere din lume, ci doar o viață atât de lumească și de altădată. Această decizie, care a fost extrem de dificilă pentru Bonhoeffer însuși, a fost de cea mai mare importanță și consecințe pentru gândirea și viața sa ulterioară.

În călătoria de întoarcere, a vizitat sora și familia sa din Londra. Aici a aflat despre uciderea pastorului Bisericii confesioniste Paul Schneider din lagărul de concentrare din Buchenwald. El a subliniat nepoților lui Marianne și Christiane că Schneider a fost primul martir al bisericii protestante în vremea național-socialismului, al cărui nume ar trebui să-și amintească bine. Bonhoeffer sa întors la Berlin pe 27 iulie, și-a reluat activitatea pe Sigurdshof în toamnă și a căutat contact cu contrainformația în cadrul Înaltului Comandament al Wehrmacht-ului sub amiralul Canaris.

Date personale
Dietrich Bonhoeffer
Dietrich Bonhoeffer în 1939
Născut	6 februarie 1906 Breslau, Provincia Silezia, Regatul Prusiei, Imperiul German
Decedat	9 aprilie 1945 (39 ani) Lagărul de concentrare de la Flossenbürg, Germania Nazistă 49.734958°N 12.35577°E49.734958°N 12.35577°E
Cauza decesului	pedeapsa cu moartea (spânzurare)
Părinți	Karl Bonhoeffer[] Paula Bonhoeffer[]
Frați și surori	Christine Bonhoeffer[] Sabine Leibholz-Bonhoeffer[] Karl Friedrich Bonhoeffer[] Klaus Bonhoeffer[]
Cetățenie	Germania
Etnie	german
Religie	luteranism Confessing Church[*]
Ocupație	teolog[] filozof luptător în rezistență[] poet
Activitate
Cauza decesului	spânzurare
Educație	Staatsexamen (Universitatea din Tübingen), D.Th (Universitatea Humboldt din Berlin), P.D. (Berlin)
Alma mater	Union Theological Seminary[*] Universitatea Humboldt din Berlin Universitatea din Tübingen
Organizație	Universitatea Humboldt din Berlin
Influențat de	Reinhold Niebuhr[*]
Premii	Civil Courage Prize[*]

1955: Aleksei Ivanovici Abrikosov (n. 18 ianuarie, 1875 — 9 aprilie 1955), anatomopatolog sovietic. Aleksei Ivanovici Abrikosov a fost membru al Academiei de Științe și al Academiei de Științe medicale a URSS. A descris un aspect particular de mioblastom, cunoscut în literatura mondială de specialitate sub numele de tumoarea lui Abrikosov. Erou al Muncii Socialiste (1945). op. pr. ,,Tehnica autopsiilor anatomopatologice" (1925), „Anatomie patologică specială" (1938 1947). Laureat al Premiului de stat al URSS.

Date personale
Aleksei Ivanovici Abrikosov
Aleksei Ivanovici Abrikosov
Născut	6/18 ianuarie 1875 Moscova, Imperiul Rus
Decedat	9 aprilie 1955 (80 de ani)^[1] Moscova, URSS
Înmormântat	Cimitirul Novodevicii[*]
Copii	Alexei Abrikosov
Cetățenie	Imperiul Rus URSS
Ocupație	patolog[*]
Activitate
Alma mater	Medical Faculty of Moscow University[] I.M. Sechenov First Moscow State Medical University[]
Organizație	Universitatea din Moscova
Partid politic	Partidul Comunist al Uniunii Sovietice
Premii	Premiul Stalin Ordinul Lenin Erou al Muncii Socialiste Ordinul Steagul Roșu al Muncii Medalia „Pentru Merit în Muncă în Marele Război pentru Apărarea Patriei din 1941–1945”[] Medal "In Commemoration of the 800th Anniversary of Moscow"[]

1959: Frank Lloyd Wright, arhitect american (n. 1867)
1961: Alexandru Kirițescu, dramaturg și traducător român (n. 1888)

1971: André Cavens (n. 1 octombrie 1912 – d. 9 aprilie 1971), originar din Brussels, Uccle, a fost un regizor, producător și scenarist belgian. Cariera sa artictică a debutat în 1961 ca regizor și producător al dramei Există câte un tren pentru orice oră (Il y a un train toutes les heures). Având-o în rolul principal pe Evelyne Axell, pelicula a fost nominalizată pentru Ursul de aur la cea de-a 12-a ediție a Festivalului Internațional de Film de la Berlin din 1962.

În 1965, a regizat filmul La présence désolée. Cavens s-a reîntors la film în 1968 cu filmul dramatic Michaella pentru care a regizat și a scris scenariul .

Date personale
André Cavens
Născut	1 octombrie 1912 Brussels, Belgium
Decedat	9 aprilie 1971 (58 de ani)
Cetățenie	Belgia
Ocupație	Regizor de film, producător de film, scenarist, editor
Activitate
Ani de activitate	1961 — 1968

1994: Paul Păun sau Paúl Yvenez (n. Paul Zaharia; la 5 septembrie 1915, București — d. 9 aprilie 1994, Haifa, Israel) a fost un artist și poet suprarealist român, fiind de asemenea un doctor în medicină și chirurgie. Debutează la revista Alge în 1930, cucerit fiind de Poemul invectivă al lui Geo Bogza. În 1933 e condamnat pentru pornografie în procesul intentat de Nicolae Iorga. După 1939 e prezent în grupul suprarealist român, alături de Gellu Naum, Virgil Teodorescu, Gherasim Luca (care colaborase anterior cu Păun la Alge) și Dolfi Trost.
De asemenea a scris la unu, Viața imediată, Meridian, Azi, Viața românească și Reporter și a expus desene în diverse galerii la Londra, Tel Aviv și Haifa. A brevetat așa-numitele "lovaje" și "desene infranegre" și a inventat "afumăturile" (sticle de lampă cu gaz afumate).

El a considerat arta "o invazie pe tărâmul imaginarului", "o intervenție permanentă și himerică în misterul creației permanente".

Poezii

Plămânul sălbatec, Tipografia Bucovina, București, 1939 (cu două guașe de Jules Perahim)
Diamantul conduce mâinile, în colaborare cu Virgil Teodorescu și Dolfi Trost, București, 1940 (în exemplar unic)
Marea palidă, Colecția suprarealistă, București, 1945
La vie extérieure, 1948 (în exemplar unic)
La rose parallèle, Haifa, 1975

Proză și eseu

Critica mizeriei, în colaborare cu Gellu Naum și Virgil Teodorescu, Colecția suprarealistă, 1945
Les esprits animaux (Spiritele animale), Colecția Infra-Noir, 1947
La conspiration du silence (Conspirația tăcerii), Colecția Infra-Noir, 1947
L’Infra-Noir (Infranegrul), în colaborare cu Gellu Naum, Gherasim Luca, Virgil Teodorescu și Dolfi Trost, Colecția suprarealistă, 1946

Éloge de Malombra (Elogiul Malombrei), în colaborare cu Gellu Naum, Gherasim Luca, Virgil Teodorescu și Dolfi Trost, Colecția suprarealistă, 1947

Date personale
Paul Păun
Născut	5 septembrie 1915^[1] București, România
Decedat	9 aprilie 1994 (78 de ani) Haifa, Israel
Cetățenie	România
Ocupație	pictor traducător poet chirurg[*]
Activitate
Alma mater	Universitatea din București
Partid politic	Partidul Comunist Român

1994: Zoltán Beke (n. 30 iulie 1911, Biserica Albă, Voivodina, Austro-Ungaria - d. 9 martie 1994, Timișoara) a fost un fotbalist român, care a jucat în echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1934 (Italia).
Și-a început cariera fotbalistică la echipa Chinezul Timișoara. În sezonul sportiv 1943-1944 a evoluat la echipa Kolozsvári VSC, azi CFR Cluj, în cupa și campionatul maghiar.

A marcat șase goluri pentru echipa națională de fotbal a României.

1996: Eileen Evelyn Greer Garson (n. 29 septembrie 1904, d. 6 aprilie 1996) a fost o actriță de origine engleză foarte populară de-a lungul celui de-al Doilea Război Mondial. Greer Garson s-a născut Eileen Evelyn Greer Garson în Manor Park, Essex, Anglia, în 1904, singura fiică a lui George Garson (1865–1906), un funcționar in Londra de etnie scoțiană, și al soției acestuia, Nina (Nancy Sophia Greer; decedată in 1958). Actrița a studiat franceza și literatura secolului al XVIII-lea la King's College în Londra și, ulterior, la Universitatea Grenoble din Franța, intenționând să devină profesoară. În schimb, aceasta a început să lucreze într-o companie de publicitate și să apară ocazional în micile producții de acest gen. A debutat pe scenă în ianuarie 1932 la Birmingham Repertory Theatre. A apărut și la televizor, în reproducerile de jumătate de oră pe piesele lui Shakespeare produse de BBC. Astfel, aceasta a fost observată de Louis B. Mayer, care se afla la Londra în căutare de noi talente. În 1937 Greer Garson a semnat un contract cu MGM. Debutul ei pe marile ecrane a avut loc abia în 1939 cu "Adio, domnule Chips!", primind o nominalizare la Oscar, pe care a pierdut-o în favoarea lui Vivien Leigh, în rolul ei din "Pe aripile vantului". Filmul a adus-o în atenția producătorilor filmului "Mândrie și prejudecată", care a lansat-o pe plan mondial.

Greer Garson a colaborat apoi cu Joan Crawford în "When Ladies Meet" în 1941 și în același an a devenit o senzație a box office-ului cu drama sentimentală "Blossoms in the Dust" care i-a adus prima dintre cele cinci nominalizări consecutive la Oscar pentru "Cea mai bună actriță". Aceasta a câștigat un Academy Award la aceeași categorie în 1942 pentru rolul ei din "Mrs. Miniver" (cu această ocazie a intrat în cartea recordurilor pentru cel mai lung discurs, 5 minute și 30 de secunde). Ulterior a fost nominalizată pentru "Madame Curie" (1943), "Doamna Parkington" (1944) și "The Valley of Decision" (1945). Garson a colaborat și cu Clark Gable în "Aventura" în 1945 după întoarcerea sa de la război.

Popularitatea ei a scăzut către sfârșitul anilor '40, dar aceasta a rămas o prezență importantă până la mijlocul anilor '50. În 1951 a devenit cetățeană a Statelor Unite. După expirarea contractului ei cu MGM în 1954 a incetat să se mai implice la fel de activ. În 1960, Garson a primit a șaptea și ultima nominalizare la Oscar pentru "Sunrise at Campobello", pentru rolul lui Eleanor Roosevelt, pierzând în fața lui Elizabeth Taylor în filmul "Butterfield 8".

Ultimul ei film, în 1967, a fost producția Disney "Milionarul excentric", deși a continuat să apară la televizor. În 1968, a narat "The Little Drummer Boy", care a apărut pe canalul ABC Family.

La data de 6 aprilie 1996, Greer Garson moare de insuficiență cardiacă la spitalul presbiterian din Dallas, la vârsta de 91 de ani și este ingropată alături de soțul ei la cimitirul memorial Sparkman-Hillcrest din Dallas.

Date personale
Greer Garson
Greer Garson în That Forsyte Woman
Nume la naștere	Eileen Evelyn Greer Garson
Născută	29 septembrie 1904 Londra, Marea Britanie
Decedată	9 aprilie 1996 (91 de ani) Dallas, Texas
Înmormântată	Hillcrest Cemetery[*]
Cauza decesului	insuficiență cardiacă
Căsătorită cu	Edward Alec Abbot Snelson (1933-40) Richard Ney (1943-47) Buddy Fogelson(1949–87)
Cetățenie	Regatul Unit
Ocupație	actriță actriță de film actriță de teatru[] actriță de televiziune[]
Alma mater	King's College
Ani de activitate	1937–82
Premii Oscar
Cea mai bună actriță (1943) pentru D-na Miniver
Alte premii
Comandor al Ordinului Imperiului Britanic[*]

2010: Dario Mangiarotti (n. 18 decembrie 1915, Milano – d. 9 aprilie 2010, Lavagna, provincia Genova) a fost un scrimer italian specializat la spadă, laureat cu trei medalii olimpice – două de argint și una de aur – la Jocurile Olimpice din 1948 și cele din 1952. A fost și de șase ori campion mondial.
Era fiul lui Giuseppe Mangiarotti și fratele lui Edoardo Mangiarotti, și ei campioni la scrimă.
2015: Sascha Weidner (n. 1 august 1974, Georgsmarienhütte^[1] &dnash; d. 9 aprilie 2015^[1], Norden^[2]) a fost und fotograf și artist german care a lucrat și a trăit în Belm și Berlin. Opera lui Weidner se confruntă cu crearea unei lumi a imaginii radical subiective.^[3] Fotografiile sale au fost expuse și publicate pe plan internațional. Sascha Seidner a studiat Artă și Comunicare vizuală din 1996 pană în 2004 la Școala Superioară de Arte Vizuale din Braunschweig ( Hochschule für Bildende Künste Braunschweig) unde a terminat studiile cu o diplomă de onoare.^[4] În continuarea studiilor în 2004 Sascha Weidner a fost elevul maiestrei Dörte Eißfeld la Secția de fotografie a Facultății de Artă vizuală.^[4] După terminarea studiilor, Sascha Weidner a lucrat ca artist independent în Belm și Berlin.

Între 2010 și 2012 Sascha Weidner a fost conferențiar universitar la Secția de Fotografie Artistică la Academia de Stat de Arte vizuale din Stuttgart (Staatlichen Akademie der Bildenden Künste Stuttgart). În 2012 a tost numit membru al Academiei de fotografie germană (Deutsche Fotografische Akademie).^[5]

Sascha Weidner a decedat subit pe data de 9 aprilie 2015 în urma unei probleme la inimă.

Pentru lucrările sale a primit printre altele „Premiul Fundației pentru Artă fotografică 2011" al Fundației Alison & Peter Klein^[6] și în anul 2010 Premiul de debut la secția Artă media și cinematografică al Academiei de Artă (Akademie der Künste).^[7]

Opera lui Sascha Weidner a fost prezentată în multe expoziții individuale și de grup naționale și internaționale. Sascha Weidner sa descris pe sine ca un „călător romantic în mișcare” apreciind însuși imaginile pe pare le-a creat fiind foarte subiective.^[8] Mediul fotografic a fost pentru el mijlocul artistic de exprimare folosit pentru a țese lumea reală cu propriile imagini intrinsece. Din expedițiile sale fotografice, de cele mai multe ori autobiografice, s-au născut eseuri în imagini despre probleme esențiale ale existenței umane.

Canonul vizual al lui Sascha Weidner a izvorât din modul de viață al oamenilor tineri și povestește despre „percepțiile, dorințele și viziunile acelor generații care și-au trăit tinerețea în anii '80, '90 și 2000”.^[3] În esență, concepția lui Sascha Weidner a fost formată de o percepție arhaică și melancolică a lumii. Modelul de bază al sistemelor de sale de imagini are la bază propriile relații înnăscute despre ființă și contraste cum ar fi viața și moartea, frumusețe și efemeritate, precum și întrebări cu privire la origine, identitate și autodeterminare. În acest sens, Sascha Weidner nu s-a limitat numai la propria sa lume, ci a povestit despre viața însăși.

În ceea ce privește metodologia și motivația lui Sascha Weidner, acestea sunt ancorate în autenticitatea și sinceritatea tradiției fotografice a unor artiști cum ar fi cum ar fi Nan Goldin, Larry Clark sau Juergen Teller. Prin înțelegerea imaginii, compoziției și sistemului de culori, lucrările lui Sascha Weidner amintesc și de ușurința din fotografiile artistei japoneze Rinko Kawauchi.

Sascha Weidner

Sascha Weidner

Date personale

Născut 1 august 1974
Georgsmarienhütte, Germania

Decedat 9 aprilie 2015 (40 de ani)
Norden, Germania

Cetățenie Germania

Ocupație fotograf
2015: Constantin Drăghici (n. 19 ianuarie 1932, București – d. 9 aprilie 2015^[1]) a fost un solist vocal, compozitor și orchestrator. Încă din timpul liceului pe care îl urmează la Cluj-Napoca este remarcat de Livia Pop, profesoara sa de canto. În 1953 este angajat timp de trei ani în Ansamblul Doina al Armatei. În 1956 se întoarce în Cluj Napoca și se angajează în Corul Operei iar în 1957 intră la Conservator. Interpretează roluri în operele și operetele stagiunilor clujene. Este remarcat de Ion Dacian și vine la invitația acestuia la București. Din 1960 face parte din Ansamblul Teatrului de Stat de Operetă din București. Își continuă studiile la Conservatroul „Ciprian Porumbescu” pe care le termină în 1962. Abordează și muzică ușoară de estradă.
În 1961 debutează la televiziune cu piesa Nu ești de vină tu de Enrico Fanciotti. Piesa va fi înregistrată pe un disc împreună cu o altă melodie intitulată Gelozia. Este o prezență constantă a emisiunilor realizate de Valeriu Lazarov și Alexandru Bocăneț. În 1962 obține Medalia de Bronz la Festivalul Tineretului de la Helsinki cu melodii compuse de Nicolae Kirculescu și Henri Mălineanu. În 1967 obține premiul al III-lea la Festivalul Național de Muzică Ușoară Mamaia cu compoziția proprie N-ar trebui. Alături de Teatrul Constantin Tănase face turnee în Franța, Germania, Italia, Rusia, Polonia, Bulgaria. Înregistrează pentru case de discuri din Germania (Amiga, Show, BASF). Participă la inaugurarea canalului german de televiziune în culori.

Alături de teatrul Ion Vasilescu face turnee în Israel. Își petrece o bună perioadă din viață în SUA. În 1982, în urma unui contract la Town Hall, New York, i se oferă un angajament pentru încă un an. Cântă în programe de night club, musicaluri. În Los Angeles colaborează cu Margareta Pâslaru și cu formația lui Radu Goldiș. iar în 1990 se întoarce în țară și susține recital la Festivalul Mamaia. În perioada 1992-1995 se stabilește în Germania și apoi revine în Romînia.

Piese proprii[modificare | modificare sursă]
- M-am regăsit
- Tot pe drum
- A căzut o frunză-n calea ta
- N-ar trebui
- Te rog sa ierți
Piese compuse de Vasile Veselovschi[modificare | modificare sursă]
- Tu
- Luna la Mamaia
- Dacă nu ești lângă mine
Piese compuse de Radu Șerban[modificare | modificare sursă]
- Spune-mi și te cred
- Prea târziu
- Pe litoral
Piese compuse de Aurel Giroveanu[modificare | modificare sursă]
- Am strâns toamnă după toamnă
- Copacul cu frunze de aur
- Nu știi câtă iubire
Piese compuse de Henry Mălineanu[modificare | modificare sursă]
- O fată mai găsești
- Nici o dragoste nu e ca a noastră
- Dacă n-oi iubi acum, când să iubesc?
Altele[modificare | modificare sursă]
- Într-o zi (Edmond Deda)
- Te iubesc (Radu Zaharescu)

Sascha Weidner
Sascha Weidner
Date personale
Născut	1 august 1974 Georgsmarienhütte, Germania
Decedat	9 aprilie 2015 (40 de ani) Norden, Germania
Cetățenie	Germania
Ocupație	fotograf

Sărbători

În calendarul creștin-ortodox: Sf. Mc. Eupsihie din Cezareea; Sf. Cuv. Vadim, arhimandritul
În calendarul romano-catolic: Konrad de Salzburg (d. 1147)
În calendarul luteran și anglican: Dietrich Bonhoeffer (d. 1945)
Finlanda: ziua limbii finlandeze

VA URMA

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

miercuri, 8 aprilie 2020

Decese

Scrieri

Opera[modificare | modificare sursă]

Piese proprii[modificare | modificare sursă]

Piese compuse de Vasile Veselovschi[modificare | modificare sursă]

Piese compuse de Radu Șerban[modificare | modificare sursă]

Piese compuse de Aurel Giroveanu[modificare | modificare sursă]

Piese compuse de Henry Mălineanu[modificare | modificare sursă]

Altele[modificare | modificare sursă]

Sărbători

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Raportați un abuz