MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU LUNI 13 APRILIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (B. Decese, Sărbători); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

Prieteni, noi, ortodocșii am intrat de astăzi în Săptămâna Mare, sau Săptămâna Patimilor! Nu uitați că armele noastre de luptă cu cel rău sunt: postul, rugăciunea și milostenia!

Decese

Boris Godunov, țar al Rusiei

• 1605: Boris Godunov, țar al Rusiei (asasinat)

• 1672: Marguerite de Lorena (22 iulie 1615^[3] – 13 aprilie 1672) a fost prințesă de Lorena prin naștere și ducesă de Orléans prin căsătoria cu Gaston, Duce de Orléans, fratele mai mic al regelui Ludovic al XIII-lea. A fost mama vitregă a La Grande Mademoiselle. 

  Marguerite de Lorena
  Portret de van Dyck
  Date personale
  Nume la naștere	Marguerite de Lorraine
  Născută	22 iulie 1615 Palatul ducal, Nancy, Lorena
  Decedată	13 aprilie 1672 (56 de ani) Palatul Luxembourg, Paris, Franța
  Înmormântată	Biserica Saint Denis, Franța
  Părinți	Francis II, Duke of Lorraine[*] Christina of Salm[*][1]
  Frați și surori	Charles IV[*][1] Nicolas François, Duce de Lorena[1] Henriette von Lothringen[*][2]
  Căsătorită cu	Gaston, Duce de Orléans
  Copii	Marguerite Louise, Mare Ducesă de Toscana Élisabeth, Ducesă de Guise Françoise Madeleine, Ducesă de Savoia Jean Gaston, Duce de Valois Marie Anne d'Orléans
  Cetățenie	Franța
  Ocupație	aristocrat[*]
  Activitate
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce
  Familie nobiliară	Casa de Lorena[1]
  Ducesă de Orléans

• 1695: Jean de La Fontaine (n. 8 iulie 1621, Château-Thierry, Franța – d. 13 aprilie 1695, Paris) a fost un poet, dramaturg și prozator francez. A rămas cunoscut în istoria literaturii îndeosebi pentru fabulele sale.
  Jean de La Fontaine a fost membru al Academiei Franceze. La Fontaine s-a născut la Château-Thierry, în Champagne, la 8 iulie 1621. Tatăl său a fost Charles de La Fontaine, maestru de vânătoare și pădurar al ducatului de Château-Thierry, iar mama sa a fost Françoise Pidoux. Familia sa făcea parte din pătura superioară a clasei de mijloc provinciale; chiar dacă nu făcea parte din nobilime, tatăl său era înstărit.^[15]
  Jean, cel mai mare copil, a fost educat la colegiul din orașul Reims. În luna mai 1641 a intrat la Oratoriu, iar în luna octombrie a aceluiași an la Seminarul din Saint-Magloire. Dar, după o perioadă relativ scurtă, mai exact în 1642 și-a dat seama că și-a greșit vocația și a început să studieze dreptul. La Paris, în paralel cu studiile de drept, La Fontaine frecventează un cerc literar, denumit La Table Ronde („Masa rotundă”), alcătuit din tineri poeți ai acelei epoci, printre care: Pellisson, François Maucroix, François Charpentier, Tallemant des Réaux și Antoine de Rambouillet de La Sablière (care ulterior s-a căsătorit cu Marguerite Hessein, viitoarea protectoare a lui La Fontaine).^[16]
  În 1647 tatăl său îi aranjează o căsătorie de conveniență cu Marie Héricart, în vârstă de doar 14 ani, fiica lui Louis Héricart, „locotenent civil și penal” al domeniului La Ferté-Milon. Tânăra soție a adus o zestre de 20.000 de livre. Contractul de căsătorie a fost semnat în acest oraș (în apropiere de Chateau-Thierry) la 10 noiembrie 1647. Jean de La Fontaine și soția sa au avut un singur fiu, Charles. La Fontaine o părăsește însă pe soția sa și se întoarce la Paris, unde frecventează societatea mondenă și libertină a acelei perioade.
  La Fontaine obține în 1649, diploma de avocat pentru baroul parizian (Cour du Parlement de Paris).
  Debutul lui Jean de La Fontaine în literatură s-a petrecut la 17 august 1654, prin publicarea unei comedii în cinci acte: L’Eunuque („Eunucul”), o prelucrare după Terențiu, care nu a avut însă succes.^[16]
  În 1657 La Fontaine scrisese versuri dedicate lui Nicolas Fouquet, Surintendant des Finances (ministru de finanțe), unul dintre cei mai influenți curteni ai regelui Ludovic al XIV-lea. Fouquet s-a arătat interesat de autorul versurilor respective, iar în 1659 La Fontaine a ajuns în anturajul acestuia, fiind introdus de către Jacques Jannart, o rudă a soției sale. În acea perioadă Fouquet era un adevărat „Mecena” pentru poeții francezi, astfel că în curând La Fontaine a primit o pensie de 1000 de livre, în schimbul căreia se obliga să scrie o serie de poeme de circumstanță în termenii prevăzuți în contract. Tot lui Fouquet i-a dedicat și poemul epic Adonis, o prelucrare după Publius Ovidius Naso. De asemenea, La Fontaine a scris o operă literară compozită (în proză și în versuri), intitulată Le Songe de Vaux, în cinstea domeniului și a noului castel de la Vaux a patronului său; opera nu a mai fost însă tipărită deoarece Fouquet a fost arestat din ordinul lui Ludovic al XIV-lea la 5 septembrie 1661.
  Totuși, în martie 1662 este tipărită clandestin elegia Elégie aux Nymphes de Vaux, o parte din Le Songe de Vaux. A fost un act de curaj din partea lui La Fontaine să-și exprime în acest mod sentimentele de gratitudine față de protectorul său Fouquet, în situația în care acesta căzuse în dizgrația regelui și fusese aruncat în închisoare.^[16]
  La Fontaine și-a găsit un nou protector în ducele de Bouillon, suzeran al domeniului Château Thierry. Mai ales ducesa de Bouillon, Marie Anne Mancini, cea mai tânără dintre nepoatele cardinalului Mazarin (prim-ministru al Franței din 1642 până la moartea sa în 1661), l-a protejat pe La Fontaine.
  În ianuarie 1663 Jean de La Fontaine scrie Ode au Roi („Odă regelui”), prin care, în mod subtil, cere clemență pentru nefericitul Fouquet. Prin aceasta, nu reușește însă decât să-și atragă antipatia lui Jean-Baptiste Colbert, noul favorit al regelui. 
  Jean de La Fontaine
  (pictură de Hyacinthe Rigaud, 1690)
  În 1664 îi apare primul volum de o reală importanță: Contes („Povestiri”), cu care intră în atenția contemporanilor săi.
  La 8 iulie 1664 Jean de La Fontaine a fost înnobilat, primind un Brevet de Gentilhomme („brevet de gentilom”); el a intrat oficial în serviciul ducesei de Orléans, Marguerite de Lorraine, care era mama ducelui de Bouillon, protectorul său. La palatul „Luxembourg” din Paris, reședința ducesei de Orléans, La Fontaine îi cunoaște, printre alții, pe La Rochefoulcauld, pe Madame de Sévigné și pe Madame de La Fayette, personalități celebre ale literaturii franceze.
  Tot în același an, la 10 decembrie, tipărește două povestiri prelucrate după Boccaccio și Ariosto. Din acest motiv s-a iscat o dispută în cercurile literare, cu referire la libertatea pe care povestitorul poate să o aibă în raport cu modelul de la care a pornit. Într-un eseu (La Dissertation sur Joconde), Nicolas Boileau a tranșat acestă dezbatere în favoarea lui La Fontaine.^[16]
  În 1665 și 1666 îi apar două volume de povești și povestiri în versuri (Contes et Nouvelles en vers).
  La 31 martie 1668 este tipărit volumul Fables choisies („Fabule alese”), dedicat lui Ludovic, Delfinul Franței, fiul cel mare și moștenitor al regelui Ludovic al XIV-lea. În prefață, La Fontaine explica: Je me sers d'animaux pour instruire les hommes („folosesc animalele pentru a-i învăța pe oameni”).
  La Fontaine publică în 1669 Les Amours de Psyché et de Cupidon. Această carte suscită o relativă neînțelegere, datorită stilului său neconvențional, care contravenea principiilor de bază ale esteticii clasice, fiind un amestec de proză, versuri, povestiri mitologice și conversații literare. Romanul îi pune în scenă și pe „cei patru amici”, reprezentați prin Molière, Boileau, Racine și La Fontaine însuși.
  La 20 decembrie 1670 este publicată la Port Royal Recueil de Poésies Chrétiennes („Culegere de poezii creștine”), dedicate Prințului de Conti, la care a colaborat și La Fontaine.^[16]
  Odată cu moartea ducesei de Orléans (1672), La Fontaine a pierdut mult din punct de vedere al situației sale materiale. Din fericire pentru el, și-a găsit o nouă protectoare: Marguerite de La Sablière, în casa căreia l-a cunoscut, printre alții, pe Charles Perrault
  La 17 februarie 1673 a murit Molière; La Fontaine, care îi fusese prieten, a publicat un elogiu în memoria acestuia.
  Având și protecția Marchizei de Montespan (metresa regelui Ludovic al XIV-lea), La Fontaine încearcă să se lanseze în lumea operei scriind un libret pentru Jean-Baptiste Lully. Acesta însă nu duce până la capăt proiectul, iar La Fontaine, furios, scrie un poem-satiră împotriva lui Lully întitulat Le Florentin (Lully fiind originar din Florența). Publică, de asemenea, o altă culegere de povestiri licențioase Nouveaux Contes.
  În 1678 și 1679 îi apar patru noi volume de Fables choisies („Fabule alese”), dedicate Marchizei de Montespan. În 1682, având peste șaizeci de ani, La Fontaine era recunoscut ca fiind unul dintre cei mai valoroși literați francezi. Se pare că Madame de Sévigné, un adevărat critic literar al acelei epoci, a fost cea care a început demersurile la curtea regală și în cercurile literare pentru primirea lui Jean de La Fontaine în Academia Franceză.
  La alegerile din 15 noiembrie 1683, organizate pentru ocuparea locului rămas liber după decesul lui Colbert, La Fontaine a obținut majoritatea voturilor, întrecându-l pe contracandidatul său, Boileau. A intervenit însă preferința lui Ludovic al XIV-lea pentru Boileau, care era istoriograful său, astfel încât alegerea lui La Fontaine a fost blocată timp de șase luni.^[18] Regele nu uitase probabil atașamentul lui La Fontaine față de Fouquet și, în plus, îl considera ca un reprezentant al vechiului partid al Frondeurilor.
  Între timp, La Fontaine publicase Poème du Quinquina, un poem filosofic însoțit de două noi povestiri, iar la 6 mai 1683 pe scena de la Comédie Française avusese loc premiera comediei sale Rendez-vous.
  La 17 aprilie 1684 Boileau a fost ales de Academia Franceză în locul lui Bezons Bazin, care decedase între timp, astfel încât Ludovic al XIV-lea a semnat aprobarea regală simultan, atât pentru Boileau cât și pentru La Fontaine, la 24 aprilie 1684.^[18]
  Jean de La Fontaine a susținut la 2 mai 1684 discursul tradițional la primirea sa în rândurile academicienilor. Discursul său a conținut și un elogiu la adresa predecesorului său, Colbert, deși acesta îi fusese un adversar declarat.
  A participat cu mult entuziasm la ședințele Academiei, fiind printre cei mai perseverenți academicieni ai epocii.^[18] A rămas celebră controversa sa cu Antoine Furetière pe tema dicționarului pe care acesta îl tipărise trecând peste „monopolul” pe care îl deținea Academia Franceză în materie de dicționare. Împreună cu Boileau și Racine, La Fontaine a reușit să îl excludă pe Furetière din rândurile academicienilor; în replică, Furetière a publicat o serie de pamflete, inclusiv împotriva fostului său prieten, La Fontaine, acuzându-l de trădare pentru că apărase privilegiile Academiei.^[16]
  La 28 iulie 1685, împreună cu François de Maucroix, tipărește Ouvrages de Prose et de Poésie („Lucrări de proză și poezie”), conținând traduceri din Platon, Demostene și Cicero, precum și noi fabule și povestiri.
  În timpul celebrei polemici de la Academia Franceză dintre „clasici și moderni” (fr:Querelle des Classiques et des Modernes), Jean de La Fontaine s-a situat în mod evident alături de „clasici” (printre care se numărau și prietenii săi Boileau, Racine și La Bruyère). El scrie Épître à Monsieur de Soissons („Scrisoare către M. de Soissons”), pretext pentru o declarație de principii literare, printre care celebrul: „Mon imitation n’est point un esclavage” („imitațiile mele literare nu sunt o servitute”). În martie 1688, Madame de la Sablière, protectoarea lui Jean de La Fontaine, fiind grav bolnavă, abandonează reședința ei oficială din strada Saint Honoré, dar îi lasă în folosință lui La Fontaine o casă mai mică, anexă a palatului.^[15]
  În 1689 La Fontaine scrie fabula Le Milan, le Roi et le Chasseur („Șoimul, regele și vânătorul”) dedicată Prințului de Conti, cu ocazia căsătoriei acestuia. După aceasta el devine un apropiat al prințului și al familiei Vendôme.
  În 1690 publică în Le Mercure Galant trei fabule inedite. La 28 noiembrie 1691 Opera Franceză pune în scenă Orphée („Orfeu”), o tragedie lirică de La Fontaine.
  La sfârșitul anului 1692, starea sănătății lui La Fontaine se înrăutățește; probabil din cauza tuberculozei netratate. La 6 ianuarie 1693 a murit protectoarea sa, Madame de la Sablière. La Fontaine traduce în franceză Dies Irae, pe care o citește în fața Academiei Franceze la ședința solemnă ce a avut loc cu ocazia primirii în rândurile academicienilor a lui Jean de La Bruyère.
  Jean de La Fontaine a murit la 13 martie 1695. Era în vârstă de 74 de ani. A fost înhumat alături de Molière, care murise mai înainte cu douăzeci și doi de ani. Ulterior, (în 1817) rămășițele acestor două genii ale Franței au fost mutate la cimitirul Père Lachaise, mormintele lor fiind alăturate și acolo.  

  Opera[modificare | modificare sursă]

  
  

  Ilustraţie din secolul al XVIII-lea pentru fabula „Sculptorul și statuia lui Jupiter”,
  de Charles-Nicolas Cochin
  Jean de La Fontaine s-a impus în literatura universală prin fabulele sale, publicate în 12 cărți, în perioada 1668-1694. Fiind inspirat de anticii Esop și Fedru, precum și de tradițiile populare, și înzestrat cu un talent deosebit, el a depășit caracterul unilateral didactic al vechilor fabule, transformându-le în adevărate opere de artă.
  Prin intermediul fabulelor, La Fontaine a criticat moravurile sociale din Franța în timpul absolutismului și a demascat cu mult umor și vervă viciile claselor dominante necruțându-l nici pe rege și nici pe curtenii săi, ca în „Greierele și furnica”, „Corbul și vulpea”, „Lupul și mielul” etc. Eroii din fabulele sale, care aparțin lumii animaliere și regnului vegetal, personificând tipuri și caractere, reprezintă diferite aspecte ale vieții sociale din Franța acelui timp.
  Un alt merit al lui La Fontaine constă în lirismul care străbate fabulele sale, prin aceasta deosebindu-se de aproape toți scriitorii clasici francezi. Fabulele au fost scrise în limba vie a poporului. La Fontaine este inițiatorul versului liber în literatura franceză.
  Fabulele lui La Fontaine au fost traduse în foarte multe limbi; acest fapt a influențat dezvoltarea ulterioară a acestei specii literare, inclusiv a fabulei românești prin Ion Heliade-Rădulescu, Alexandru Donici, dar mai ales prin Grigore Alexandrescu.

  Fabule celebre[modificare | modificare sursă]

  • La Cigale et la Fourmi („Greierele și furnica”)
  • Le Corbeau et le Renard („Corbul și vulpea”)
  • Le Loup et l'Agneau („Lupul și mielul”)
  • Le Renard et la Cigogne („Vulpea și barza”)

  Lucrări publicate (în ordine cronologică)[modificare | modificare sursă]

  • 1654 - L’Eunuque („Eunucul”, o prelucrare după Terențiu)
  • 1658 - Epître à l'Abbesse de Mouzon - Adonis
  • 1659 - Le Songe de Vaux
  • 1659-1661 - 26 poezii dedicate lui Fouquet
  • 1660 - Les Rieurs du Beau Richard
  • 1661 - Primele fabule (Fables)
  • 1662 - Elégie aux Nymphes de Vaux
  • 1663 - Ode au Roi („Odă regelui”); Relation d'un Voyage de Paris en Limousin
  • 1664 - Primele două povestiri: Joconde și Le cocu battu et content
  • 1665 - Contes et Nouvelles en vers („Povestiri și nuvele în versuri”)
  • 1666 - Contes et Nouvelles en vers (partea a doua)
  • 1667 - Trei povestiri: Les frères de Catalogne, L'Ermite și Mazet de Lamporechio
  • 1668 - Fables choisies mises en vers („Fabule alese”)
  • 1669 - Les Amours de Psyché et Cupidon
  • 1670 - Recueil de poésies chrétiennes et diverses („Culegere de poezii creștine și diverse”)
  • 1671 - Contes et Nouvelles en vers (partea a treia)
  • 1673 - Poème de la Captivité de Saint Malc
  • 1674 - Daphné - Les Nouveaux contes
  • 1675 - Le Florentin („Florentinul”)
  • 1678-1679 - A doua culegere de fabule (Fables, livres VII à XI)
  • 1682 - Poème du Quinquina, Belphégor, La Matronne d'Ephèse, Galaté
  • 1683 - Le rendez-vous („Întâlnirea”, piesă de teatru pierdută); Achille
  • 1684 - Discours à Madame de la Sablière
  • 1685 - Publică 11 noi fabule și 5 noi povestiri
  • 1687 - Epître à Huet („Scrisoare către Huet”)
  • 1689 - Le Milan, le Roi et le Chasseur („Șoimul, regele și vânătorul”)
  • 1690 - Les Compagnons d'Ulysse („Însoțitorii lui Ulise”)
  • 1691 - Astrée; Les Deux Chèvres; Le Thésauriseur et le Singe
  • 1692 - La Ligue des rats („Liga șobolanilor”)
  • 1693 - A treia culegere de fabule (Fables, livre XII)  

    Jean de La Fontaine
    Jean de La Fontaine
    Date personale
    Născut	8 iulie 1621[2][3][4][5][6][7][8][9][10][11]  Château-Thierry, Franța
    Decedat	13 aprilie 1695 (73 de ani)[2][12][13][4][5][6][7][8][9][10]  Paris, Regatul Franței[14]
    Înmormântat	Cimitirul Père-Lachaise
    Părinți	Charles de La Fontaine[*] Françoise Pidoux[*]
    Cetățenie	Franța
    Etnie	Francezi
    Ocupație	fabulist[*] poet avocat scriitor de literatură pentru copii[*]
    Activitate
    Limbi	limba franceză[1]
    Specie literară	Fabulă, tale[*

• 1794: Sébastien-Roch Nicolas de Chamfort (n. 6 aprilie 1740.
  
  
  
  
  
  .
   - d. 13 aprilie 1794) a fost un scriitor francez din perioada Revoluției franceze, căreia i-a fost susținător. În scrierile sale, de un caracter pesimist, cinic și caustic, a criticat moravurile societății și excesele Revoluției. 

  Opera

  • 1764: Tânăra indiană ("La jeune indienne");
  • 1769: Elogiu lui Molière, încoronat ("Éloge de Molière, couronné ")
  • 1770: Negustorul din Smirna ("Le marchand de Smyrne") - comedie;
  • 1795: Maxime și gânduri, caractere și anecdote ("Maximes et pensées, caractères et anecdotes")
  • Mustapha și Zéangir ("Mustapha et Zéangir") - tragedie.  

    Nicolas Chamfort
    Date personale
    Născut	6 aprilie 1740 Clermont-Ferrand, Franța
    Decedat	13 aprilie 1794 (la 54 de ani) Paris
    Cauza decesului	sinucidere
    Naționalitate	franceză
    Cetățenie	Franța
    Ocupație	scriitor, jurnalist
    Limbi	limba franceză[1]
    Activitatea literară
    Activ ca scriitor	perioada Revoluției franceze
    Subiecte	moravurile societății
    Specie literară	aforism, teatru, poezie,

• 1796: Gherasim Adamovici, episcop ortodox (n. 1733)
• 1807: Maria Theresa de Neapole și Sicilia (6 iunie 1772 – 13 aprilie 1807) a fost fiica cea mare a regelui Ferdinand I al celor Două Sicilii și a soției lui Maria Carolina a Austriei. A fost prima împărăteasă a Austriei. Născută Maria Teresa și numită după bunica maternă Maria Tereza a Austriei, a fost cel mai mare copil din cei 17 ai părinților ei, regele și regina Neapolelui și ai Siciliei. Tatăl ei era fiu al lui Carol al III-lea al Spaniei și a prințesei saxone Maria Amalia de Saxonia. Prin mama sa era nepoată a Maria Antoneta. A fost copil preferat al mamei sale până la căsătorie, când Maria Theresa a părăsit curtea.
  Fratele ei era viitorul regele Francisc. Printre surori se numărau Luisa Marea Ducesă de Toscana, Prințesa Maria Cristina soția viitorului Charles Felix de Sardinia, Maria Amalia regina Franței și Maria Antonia Prințesă de Asturias.
  
  

  Maria Theresa împreună cu soțul ei și copiii.
  La 15 septembrie 1790 s-a căsătorit cu vărul ei primar Arhiducele Francis de Austria, care mai târziu va deveni Împăratul Roman Francisc al II-lea și apoi Împăratul Francisc I al Austriei. Căsătoria a fost descrisă ca fiind una fericită în ciuda personalităților lor diferite. Maria Theresa iubea carnavalurile și a participat la baluri chiar și atunci când era însărcinată.
  Ea a avut o oarecare influență politică. Și-a sfătuit soțul și se crede că a fost parțial responsabilă pentru demiterea lui Johann Baptist Freiherr von Schloissnigg și Graf Colloredo Franz; ea a fost, de asemenea, critică la adresa lui Napoleon și și-a încurajat soțul în războaiele împotriva sa.
  Patron important al vieții muzicale vieneze, ea a comandat cantități mari de muzică pentru evenimentele oficiale și uz privat. Joseph Haydn a scris Te Deum pentru cor și orchestră, la cererea ei. El a compus, de asemenea, mase numeroase, pentru a sărbători domnia ei.  

  Maria Theresa de Neapole și de Sicilia
  Împărăteasă și Arhiducesă de Austria Regină a Ungariei, Italiei și Bohemiei
  Maria Theresa în 1790
  Date personale
  Nume la naștere	Maria Teresa Carolina Giuseppina
  Născută	12 februarie 1768 Neapole, Italia
  Decedată	13 aprilie 1807 (39 de ani) Palatul Hofburg, Viena, Austria
  Înmormântată	Cripta Imperială, Viena, Austria
  Cauza decesului	tuberculoză
  Părinți	Ferdinand I al celor Două Sicilii Maria Carolina a Austriei
  Frați și surori	Maria Amalia a celor Două Sicilii Prințesa Luisa a celor Două Sicilii Maria Christina a celor Două Sicilii Maria Isabelle of Naples and Sicily[*] Maria Anna of Naples and Sicily[*] Princess Maria Cristina Amelia of Naples and Sicily[*] Maria Clotilde of Naples and Sicily[*] Maria Henrietta of Naples and Sicily[*] Francisc I al celor Două Sicilii Carlo, Duke of Calabria[*] Prince Gennaro of Naples and Sicily[*] Prince Giuseppe of Naples and Sicily[*] Prince Alberto of Naples and Sicily[*] Leopold, Prinț de Salerno Prințesa Maria Antonia de Neapole și Sicilia
  Căsătorită cu	Francisc al II-lea, Împărat Roman
  Copii	Marie Louise, împărăteasă a Franței Ferdinand I Arhiducesa Marie Caroline Arhiducesa Caroline Ludovika Maria Leopoldina, împărăteasă a Braziliei Clementina, Prințesă de Salerno Arhiducele Joseph Franz Leopold Marie Caroline, Prințesă Moștenitoare de Saxonia Arhiducele Franz Karl Arhiducesa Maria Anna Arhiducele Johann Nepomuk Arhiducesa Amalie Theresa
  Cetățenie	Imperiul Austriac
  Religie	Biserica Catolică
  Ocupație	cântăreață
  Apartenență nobiliară
  Titluri	regină consoartă[*]
  Familie nobiliară	Casa de Bourbon Casa de Habsburg-Lorraine
  Sfântul Imperiu Roman; Regină a Germaniei
  Domnie	1 martie 1792 – 2 martie 1807

• 1826: Franz Danzi, compozitor german (n. 1763)
• 1853: Leopold Gmelin (n. 2 august 1788, Göttingen; d. 13 aprilie 1853, Heidelberg) a fost un chimist german, fiul renumitului savant Johann Friedrich Gmelin (1748-1804), naturalist și chimist.
  Leopold Gmelin studiază medicina și chimia la Göttingen, Tübingen și la Viena. În 1813 devine profesor-asistent de chimie la Heidelberg, în 1814 profesor-extraordinar și în 1817 profesor-ordinar de chimie și de medicină.
  Descoperă fericianura de potasiu (1822) și scrie Handbuch der anorganischen Chemie (prima ediție : 1817-1819, a patra ediție 1843-1855), o carte de referință la acea vreme. Iese la pensie în 1852 și moare la Heidelberg.  

  Leopold Gmelin
  Leopold Gmelin
  Date personale
  Născut	2 august 1788[3][4][5][6][7]  Göttingen, Principatul Braunschweig-Lüneburg[8][9]
  Decedat	13 aprilie 1853 (64 de ani)[3][4][5][6][7]  Heidelberg, Marele Ducat de Baden[10][9]
  Înmormântat	Bergfriedhof[*]
  Părinți	Johann Friedrich Gmelin
  Cetățenie	Germania
  Ocupație	chimist profesor universitar[*]
  Activitate
  Domeniu	chimie
  Instituție	Universitatea din Heidelberg
  Alma Mater	Universitatea din Tübingen Universitatea Georg-August din Göttingen Universitatea din Viena
  Organizații	Academia Leopoldină Bavarian Academy of Sciences and Humanities[*] Academia de Științe din Berlin Académie Nationale de Médecine[*]
  Conducător de doctorat	Friedrich Stromeyer[*] Joseph Franz von Jacquin[*][1]
  Doctoranzi	Friedrich Wöhler[

• 1855: Henry De la Beche, geolog englez (n. 1796)
• 1868: Tewodros II, împărat al Etiopiei (n. 1818)
• 1880: Robert Fortune, botanist scoțian (n. 1813)
• 1891: Marele Duce Nicolai Nicolaevici al Rusiei (rusă Великий князь Николай Николаевич) (27 iulie 1831 – 13 aprilie 1891), a fost al treilea fiu și al șaselea copil al țarului Nicolae I al Rusiei și al Alexandrei Feodorovna. Pentru a-l deosebi de fiul său, i se spune și Nicolae Nicolaevici cel Bătrân. Pregătit pentru a deveni militar, a comandat armata rusă ca mareșal în războiul ruso-turc din 1877-1878. 
  Marele Duce Nicolai Nicolaevici al Rusiei și Marea Ducesă Alexandra Petrovna.
  Nicolai Nicolaievici s-a căsătorit cu verișoara sa Marea Ducesă Alexandra Petrovna, Prințesa Alexandra de Oldenburg (1838–1900), a cărei bunică paternă era fiica împăratului Pavel I. Nunta a avut loc la St.Petersburg la 6 februarie 1856. Alexandra era simplă iar cuplul a aflat curând că cei doi au forte puțin în comun. Au avut doi copii:
  • Marele Duce Nicolai Nicolaevici cel Tânăr (1856–1929)
  • Marele Duce Petru Nicolaevici (1864–1931)
  Mariajul a avut probleme de la început iar patru ani mai târziu, Nicolai a început o relație permanentă cu Ecaterina Chislova, balerină la Teatrul Krasnoye Selo. Relația a fost deschisă iar cei doi au avut împreună cinci copii:
  • Olga Nicolaevna Nicolaeva (1868–1950) c. Prințul Michael Cantacuzene
  • Vladimir Nicolaevici Nicolaev (1873–1942)
  • Catherine Nicolaevna Nicolaeva (1874–1940)
  • Nicholas Nicolaevici Nicolaev (1875–1902)
  • Galina Nicolaevna Nicolaeva (1877–1878)
  Marele Duce a încercat să schimbe clasa nobiliară a amantei sale și a copiilor nelegitimi și să preia numele de Nicolaiev. Țarul Alexandru al II-lea a ignorat aventura fratelui său însă l-a sfătuit să fie discret. Nicolai Nicolaievici era la Cannes cu cei doi fii ai săi când fratele său Alexandru al II-lea a fost asasinat; s-a întors imediat în Rusia în martie 1881. Urcarea pe tronul Rusiei a nepotului său, Alexandru al III-lea a marcat începutul declinului Marelui Duce. Alexandru al III-lea nu avea nici o simpatie pentru unchiul său iar Nicolai Nicolaievici n-a putut avea nici o influență asupra nepotului său.
  Autoritatea lui a suferit și mai mult atunci când a fost implicat în frauduloase rechizițiile militare. Când Marele Duce a încercat să-și explice acțiunile el a atacat public oficiali guvernamentali și comandanți militari și, în cele din urmă, a fost înlăturat din postul său. Alexandru al III-lea a criticat aventurile extraconjugale ale unchiului său.  

  Marele Duce Nicolai Nicolaievici
  Date personale
  Nume la naștere	Nicolai Nicholaevici Romanov
  Născut	27 iulie 1831 Tsarskoye Selo
  Decedat	13 aprilie 1891 (59 de ani) Alupka, Crimeea
  Înmormântat	Catedrala Sfinții Petru și Pavel din Sankt Petersburg
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer)
  Părinți	Nicolae I al Rusiei Charlotte a Prusiei
  Frați și surori	Marea Ducesă Maria Nicolaevna a Rusiei Marea Ducesă Olga Nikolaevna Marea Ducesă Alexandra Nicolaevna a Rusiei Grand Duchess Elizabeth Nicholaevna of Russia[*] Marele Duce Mihail Nicolaievici al Rusiei Marele Duce Constantin Nicolaevici al Rusiei Alexandru al II-lea al Rusiei
  Căsătorit cu	Alexandra de Oldenburg
  Copii	Marele Duce Nicolai Nicolaevici Marele Duce Petru Nicolaevici
  Cetățenie	Imperiul Rus
  Ocupație	personal militar[*]
  Apartenență nobiliară
  Familie nobiliară	Casa de Holstein-Gottorp-Romanov

• 1937: Ilia Ilf, scriitor rus (n. 1897)
• 1938: Archibald Belaney (Grey Owl), conservaționist canadian (n. 1888)
• 1941: Annie Jump Cannon (n. 11 decembrie 1863 — d. 13 aprilie 1941) a fost un astronom american pe a cărei muncă se bazează catalogarea modernă a stelelor. Împreună cu Edward C. Pickering, ea este creditată cu realizarea schemei de clasificare stelară Harvard, care clasifică stelele în funcție de temperatură (și comparativ cu Soarele). 
  Annie Jump Cannon
• 1942: Anton Uesson, politician și inginer estonian (n. 1879)
• 1943: Oskar Schlemmer (n. 4 septembrie 1888, Stuttgart – d. 13 aprilie 1943, Baden-Baden) a fost un pictor, sculptor și scenograf german. A tematizat în operele sale poziționarea spațială a figurii umane. În perioada sa creativă maximă (1920-1932), fiind parte a grupului artiștilor ai mișcării Bauhaus, a creat numeroase tablouri de figuri stereometrice, precum și de grupuri întrepătrunse, în a căror așezare geometrică în spațiu se întrevăd tendințele unei armonizări universale. Opera sa a fost inaccesibilă datorită certurilor și atitudinii celor care au moștenit drepturile de autor. Opera lui Oskar Schlemmer intră însă din 2013 în domeniul public.  

  Oskar Schlemmer
  Oskar Schlemmer
  Date personale
  Născut	4 septembrie 1888[1][2][3][4][5][6][7]  Stuttgart, Imperiul German[8]
  Decedat	13 aprilie 1943 (54 de ani)[1][3][4][5][7]  Baden-Baden, Germania Nazistă[9]
  Înmormântat	Waldfriedhof Stuttgart[*]
  Căsătorit cu	Helena Schlemmer[*]
  Copii	Karin Schlemmer[*] Ute-Jaïna Schlemmer[*]
  Cetățenie	Imperiul German[*]
  Ocupație	sculptor[*] pictor păpușar[*] artist libretist[*] profesor universitar[*] fotograf designer
  Activitate
  Domeniu artistic	pictură
  Pregătire	Christian Landenberger[*]
  Mișcare artistică	Bauhaus Timbru al Poștei Federale Germane, conținând pictura Konzentrische Gruppe (în română Grupă concentrică).     Timbru al Poștei Federale Germane, conținând pictura Bauhaustreppe (în română Scară Bauhaus).     Frescă în casa scărilor a clădirii Van-de-Velde (atelierul institutului Bauhaus).     Casă în stil Baushaus, în care a locuit Oskar Schlemmer. În Dessau.     Sculptură de Gerlinde Beck, în Marl (Germania), în onoarea lui Schlemmer.

• 1945: Ernst Cassirer (n. 28 iulie 1874, Breslau – d. 13 aprilie 1945, New York) a fost un filozof german neokantian. S-a născut la Breslau, in Germania (astăzi Wroclaw, Polonia), într-o familie de evrei înstăriți. A început prin a studia dreptul la Universitatea din Berlin (1892), dar s-a reorientat către literatură și filozofie, urmând și cursuri de istorie, filologie și științe la universitățile din Leipzig, Heidelberg și München.
  Din 1896 a fost unul din studenții lui Herman Cohen la Universitatea din Marburg, la „școala neokantiană“ al cărei exponent de seamă a devenit mai târziu. În 1899 a obținut doctoratul, iar în 1906 un post de Privatdozent la Berlin.
  Reputația lui a crescut constant: în 1914 a primit Medalia „Kuno Fischer“ a Academiei din Heidelberg pentru lucrarea Das Erkenntnisproblem. După război a ocupat un post de profesor titular la proaspăt înființata Universitate din Hamburg.
  Anii de profesorat la Hamburg au marcat trecerea lui Cassirer de la marile teorii ale filozofiei (concretizate in monumentala Das Erkenntnisproblem in der Philosophie und Wissenschaft der neueren Zeit, 3 vol., 1906–1920 si Substanzbegriff und Funktionsbegriff, 1910) la limbă, mituri, artă și cultură.
  Opera lui principală în această direcție, Philosophie der symbolischen Formen, a fost publicată în trei volume: Die Sprache (Zur Phänomenologie der sprachlichen Form) în 1923, Das mythische Denken in 1925 si Phänomenologie der Erkenntnis în 1929.
  În Filozofia formelor simbolice Cassirer a aplicat principiile gândirii kantiene în direcția elaborării unei teorii a culturii prin care afirma ca limba, miturile, religia, arta, știința sunt forme simbolice, de unde și conceptul de om ca "animal simbolic".
  În ciuda climatului politic nefavorabil, Cassirer a fost ales rector al Universității din Hamburg în 1929 – primul evreu promovat în această funcție într-o universitate germană.
  După venirea naziștilor la putere, a plecat in Anglia, unde a predat doi ani la Oxford, apoi a acceptat un post la Universitatea din Göteborg (Suedia). În 1935 a primit cetățenia suedeză. După ocuparea Franței se va stabili în SUA, unde a petrecut un an la Yale ca visiting professor, apoi a ținut cursuri la Columbia University și la University of California din Los Angeles. S-a stins din viata în aprilie 1945. 
  Ernst Cassirer
• 1952: Radu Portocală (n. 12 august 1888, Brăila - d. 13 aprilie 1952, închisoarea Sighet) a fost un avocat, deputat, specialist în finanțe maritime, ministru, om politic liberal, primar al Brăilei și senator român, una din multele victime a regimului comunist din România. Familia a venit în România înainte de 1800 din Insulele Ioniene, pe atunci posesiune venețiană.
  Tatăl său, Miltiade Portocală, după ce a făcut studii economice la Institutul Superior de Comerț din Anvers (Belgia), a devenit director al Băncii Naționale a României din Brăila.
  Mama sa, Amalia Djuvara, membră a familiei Djuvara era fiica luptătorului pașoptist Constantin Djuvara, prieten cu C.A. Rosetti, membru fondator al Partidului Național Liberal, deputat și primar al Brăilei (1877).
  După absolvirea Liceului „Nicolae Bălcescu” din Brăila (1907), Radu Portocală a studiat dreptul și filozofia la Universitatea din București. A fost președinte al Uniunii Studenților Români, societate generală care cuprindea toate societățile facultăților din București. În 1909 a organizat, împreună cu omologul său de la Iași, C.N. Ifrim, primul Congres al studenților români de pretutindeni, la care au participat și numeroși studenți români de la Universitățile din Chișinău, Cernăuți, Viena.
  S-a căsătorit în 1914 cu Maria Margareta Olănescu, descendentă prin mamă, la rândul său, dintr-o familie cu vechi tradiții liberale.
  A făcut campania din 1913. Mobilizat în 1916, a rămas pe front până la sfârșitul războiului (Regimentul 3 Artilerie). S-a înscris în Baroul din Brăila în 1911. Între 1925 și 1928 a fost decan al Baroului. În 1939 a fost numit Decan onorific pe viață al Baroului Brăila. Tot în 1939 s-a transferat la Baroul Ilfov.
  Specializat în drept maritim și fluvial (Brăila fiind, în acea perioadă, cel mai important port al României) și, mai tîrziu, în drept financiar.
  În dosarul său de Securitate se află următoarea mențiune: „Deși urmărit și pus sub control ca fost ministru, R.P. și-a păstrat totuși linia vechilor sale convingeri democratice. Sub urgia legionară a apărat în justiție, înaintea instanțelor de românizare, precum și a Curților de Apel și Casație, pe toți evreii care l-au solicitat. A fost dintre puținii avocați creștini cari au avut curajul unei continue activități publice de acest fel […] refuzând orice onorariu. […] Sub regim legionar, în fața instanțelor de românizare, el a combătut și învederat în diferite ședințe publice, absurditatea teoriei rasiale, demonstrând lipsa ei de fundament biologic, social și moral. […] Pentru asemenea atitudini și activitate, a fost amenințat cu radierea din Baroul Ilfov, iar în Baroul Brăila legionarii au călcat în picioare și distrus portretul său de Decan pe Viață, în iarna anului 1940-1941.”^{[necesită citare]}
  După 1940, îndepărtându-se de politică, intră în lumea finanțelor, fiind numit președinte sau vice-președinte al mai multor consilii de administrație: Banca Întreprinderilor Miniere, Creditul Industrial, Reșița, etc. Membru în Partidul Național Liberal, a făcut campanie împotriva Puterilor Centrale în presa brăileană (1914-1916), preconizând intrarea în război contra lor.
  Între 1922 și 1925 a fost primar al orașului său natal, Brăila, pe care o va conduce întreprinzând mari realizări, printre care se pot menționa mari reforme de modernizare urbanistică și administrativă a orașului. Acțiunea sa socială în favoarea claselor sărace și a muncitorilor din port i-a atras recunoștința acestora, care a fost exprimată prin intermediul lui Panait Istrati, cu care a devenit prieten în ciuda faptului că acesta din urmă era încă, la vremea aceea, comunist convins. Contribuția sa la viața culturală a orașului este, de asemenea, notabilă. Pentru toate acestea a fost numit, în 1939, Cetățean de onoare al orașului Brăila. În 1925, cu un an înainte de expirarea mandatului, demisionează din funcția de primar în urma unui conflict cu guvernul.
  Deputat și senator în mai multe legislaturi.
  Între 1927 și 1937 se află într-o poziție de dizidență în interiorul PNL. În calitate de președinte al partidului, I.G. Duca încearcă în repetate rânduri, dar fără succes, să-l readucă pe scena politicii naționale.
  În 1932 Mihail Sebastian scria despre el: „O personalitate politică într'adevăr distinsă: d. Radu Portocală, un om tânăr, un organizator excelent, o minte personală și deschisă.” („Cuvântul”, 16 iulie 1932)
  A fost membru în trei guverne liberale conduse de Gheorghe Tătărăscu: Secretar de stat la Ministerul de Interne (1937 și 1939 - demisionar), apoi Ministru de stat fără portofoliu la Președinția Consiliului de Miniștri (1939-1940). În această calitate, a fost însărcinat cu reorganizarea structurilor tuturor administrațiilor publice și a redactat "Legea funcționarilor publici" – o mare reformă administrativă, dar și socială.
  S-a retras din politica activă în vara lui 1940, în momentul cedării Basarabiei și când se prefigura venirea la putere a lui Ion Antonescu.
  În 1943-1944 a asigurat o parte din legăturile dintre Regele Mihai I și partidele politice, în vederea pregătirii acțiunii de la 23 august 1944.
  În iunie 1945 a fost ales președinte de onoare al organizației Brăila a Partidului Național Liberal. Între 1945 și 1948 a refuzat de două ori postul de ministru de finanțe. Arestat prima oară în 1948, este deținut timp de 9 luni la închisoarea Văcărești, timp în care i se înscenează un proces de sabotaj. Condamnat, intentează recurs pe care și-l pledează singur și este scos din cauză.
  Eliberat de numai câteva luni, bolnav, este din nou arestat în noaptea de 5/6 mai 1950, Noaptea demnitarilor, și transportat împreună cu "lotul foștilor demnitari" în închisoarea de la Sighet. În 1952 sau 1953 este torturat până la moarte. (Actul de deces, eliberat abia în 1957 și remis familiei în 1958, stabilește data morții la 13 aprilie 1952. Dar este cunoscut faptul că aceste date nu erau decât rareori exacte.)  

  Radu Portocală (politician)
  Politicianul Radu Portocală
  Date personale
  Născut	12 august 1888 Brăila, România
  Decedat	13 aprilie 1952, (64 de ani) închisoarea Sighet, Republica Populară Română
  Părinți	Miltiade Portocală, Amalia Djuvara
  Căsătorit cu	Maria Margareta Olănescu
  Copii	Radu Portocală
  Naționalitate	România
  Cetățenie	România
  Ocupație	avocat, politician liberal
  Activitate
  Educație	Facultatea de Drept din București Facultatea de Filozofie din București
  Cunoscut pentru	1. Primar al Brăilei 2. Decan onorific pe viață al Baroului Brăila 3. Președinte de onoare al organizației Brăila a Partidului Național Liberal
  Partid politic	Partidul Național Liberal
  Premii	Steaua României Ordinul Coroana României Crucea Comemorativă a Războiului 1916-1918 Ofițer al „Legiunii de Onoare” Cetățean de onoare al orașului Brăila
  Membru în trei guverne conduse de Gheorghe Tătărăscu: 1. 2. Secretar de stat la Ministerul de Interne 3. Ministru de stat fără portofoliu la Președinția Consiliului de Miniștri

• 1956:  Emil Nolde (n. 7 august 1867 în Nolde, Nordschleswig - d. 13 aprilie 1956 în Seebüll, Nordfriesland), născut Hans Emil Hansen, a fost un pictor expresionist german. Nolde este unul din marii acuareliști și un maestru al culorilor printre artiștii secolului XX. Originar dintr-o familie de țărani, Emil Hansen se naște la 7 august 1867 în satul Nolde, situat în apropierea graniței cu Danemarca. La vârsta de 17 ani, se înscrie la Școala de Arte Aplicate din Flensburg, pe care o frecventează până în anul 1888. Va începe apoi să lucreze în diverse fabrici de mobile din München, Karlsruhe și Berlin, unde învață să sculpteze în lemn. În anul 1891, devine profesor pentru desen ornamental și industrial la școala de pe lângă Muzeul de Artă Decorativă din St. Gallen (Elveția). Excursiile la munte reprezintă sursa de inspirație pentru o serie de acuarele, multiplicate sub formă de cărți poștale. Grație sumelor de bani obținuți din vânzarea lor, reușește în 1898 să plece la München și urmează școala particulară de pictură din Dachau condusă de Adolf Hölzels, după ce îi fusese respinsă înscrierea în Academia de Arte Frumoase. În anul 1899, merge la Paris și frecventează cursurile Academiei Julian. Anul următor pleacă în Danemarca, unde deschide un atelier în Copenhaga. Aici cunoaște pe tânara actriță Ada Vilstrup, cu care se căsătorește în anul 1902. În același an se stabilește în Berlin și adoptă numele Nolde, după satul său natal.
  În anul 1906 aderă la gruparea „Die Brücke", la invitația pictorului Karl Schmidt-Rottluft, și începe să expună cu membrii acestui grup la Dresda. În acest timp, pictura sa se caracterizează printr-o tematică câmpenească sau florală și prin vioiciunea culorilor. Nolde rămâne însă un solitar, trăind când în Berlin, când pe insula Alsen din Marea Baltică. După un an părăsește grupul „Die Brücke" și intră în legătură cu membrii grupului „Neue Sezession” din Berlin, iar mai apoi cu „Der Blaue Reiter”. Temele tablourilor sale evoluează, el abordează subiecte religioase, folosind aceiași tehnică a culorilor pure (de ex.: Das Leben Christi, 1911-1912, în 9 tablouri de altar).
  Nolden petrece multe ore în Muzeul de Etnografie din Berlin, desenând sculpturile și măștile culturilor primitive. În anul 1913, va participa la o expediție în insulele din oceanul Pacific, unde realizează numeroase schițe și acuarele. La întoarcere își cumpără o fermă pe malul râului Wiedau, în regiunea Schleswig, care după război va aparține Danemarcei.
  În 1926 cumpără un teren de partea germană a graniței în apropiere de Neukirchen (Wiedingharde), pe care îl denumește Seebüll, și construiește o casă care îi va servi ca locuință și, în același timp, ca atelier împreună cu o sală de expunere a tablourilor („Bildersaal”). „Haus Seebüll" este în prezent un muzeu (Fundația „Ada și Emil Nolde”), unde anual se organizează o expoziție retrospectivă cu operele lui Emil Nolde.
  Cu toate că simpatizează cu național-socialismul, va cădea în dizgrație - ca de altfel toți ceilalți artiști expresioniști - operele sale sunt expuse în expoziția „Arta degenerată”. În 1937, peste o mie din lucrările sale sunt scoase din muzeele germane, autoritățile interzicându-i să mai picteze. În această perioadă realizează pe ascuns o serie de acuarele, pe care le denumește „tablourile mele ne-pictate”.
  După 1945, Emil Nolde obține numeroase distincții și onoruri. Pictează peste o sută de tablouri în ulei și numeroase acuarele. Participă la documenta I (1955), operele lui sunt expuse apoi postum la documenta II (1959) și documenta III în anul 1964 la Kassel.
  Emil Nolde moare în ziua de 13 aprilie 1956 în Seebüll. În picturile sale - ca și în gravurile colorate și în acuarele - se afirmă un temperament puternic, cu tensiuni spirituale și vitale ce se exaltă până când iau forma unor dramatice confruntări. Culorile, așezate în straturi dense, contrastează violent, prin alăturarea pe suprafețe întunecate, sau prin prezența șocantă a unor tonuri foarte vii. În portrete, dar mai ales în peisaje, atmosfera nocturnă, tenebroasă, definește expresionismul tipic pentru spațiul nordic (Peisaj cu mlaștine, 1916; Barcă de pescuit, 1946). Uneori sentimentul este al unor cataclisme iminente, și nu întâmplător unele tablouri tratează motive biblice, apocaliptice. Pictorul simplifică trăsăturile personajelor, reduce la esențial elementele unui peisaj, păstrează lumina în formele ei pure în reprezentarea florilor.  

  Emil Nolde
  Date personale
  Nume la naștere	Hans Emil Hansen
  Născut	7 august 1867 Nolde, Nordschleswig
  Decedat	13 aprilie 1956 (89 de ani) Seebüll, Nordfriesland
  Înmormântat	Schleswig-Holstein
  Naționalitate	german
  Cetățenie	Germania  Danemarca
  Ocupație	pictor litograf[*] gravor[*]
  Activitate
  Domeniu artistic	Pictură
  Studii	Academia Julian
  Pregătire	Academia de Arte Frumoase din München
  Mișcare artistică	expresionism, acuarelism     Casa Nodle     Autograful lui Nodle

• 1965: Gheorghe Ciolac (n. 10 august 1908 - d. 13 aprilie 1965) a fost un fotbalist român, care a jucat în echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1934 (Italia). În România, Gheorghe Ciolac a jucat la clubul Ripensia Timișoara.
• 1966: Georges Duhamel (n. 30 iunie 1884, Paris — d. 13 aprilie 1966, Valmondois) a fost un medic, scriitor și poet de fabule franceze.  Georges Duhamel se naște la 30 iunie 1884 la Paris (arond.XXXIII), al treilea copil într-o familie care trăiește cu greu din activitățile unui tată capricios și instabil. După o copilărie tulburată de desele schimbări de domiciliu ale familiei, Duhamel reușește totuși să obțină bacalaureatul în 1902; el decide să devină medic, fără să abandoneze preocupările literare.
  Între 1906 și 1908, el creează în colaborare cu Charles Vildrac, care îi va deveni cumnat, "Abația de la Créteil", falanster de artiști reunind poeți, scriitori, muzicieni și pictori. O dată cu declararea războiului, în 1914, Georges Duhamel se înrolează și practică meseria de chirurg timp de patru ani, deseori expus pericolului. Această experiență dureroasă îi va inspira două scrieri care îi aduc o notorietate imediată: Viața martirilor și Civilizație, ultima obținând Premiul Goncourt în 1918. Revenind în viața civilă, el se consacră în întregime literaturii și apărării unei civilizații cu față umană. În 1919, descoperă, în departamentul Seine-et-Oise, Valea râului Sausseron și comuna Valmondois, unde-și va petrece fiecare vară.
  În 1935, Georges Duhamel este ales membru în fotoliul numărul 30 al Academiei Franceze. Între 1930 și 1940, călătorește în Franța și în străinătate, apărând prin conferințe excepționale limba și cultura franceze, precum și ideea unei civilizații bazate pe afecțiunea umană în contrast cu progresul tehnic. Articolele și conferințele sunt publicate sub diverse titluri.
  În timpul celui de-al doilea război mondial, Georges Duhamel, numit provizoriu "secretar permanent" al Academiei Franceze, își vede opera interzisă de către germani. El se va opune cu curaj presiunii ocupanților și fracțiunii mareșalului Pétain din interiorul Academiei Franceze, poziție pentru care generalul Charles de Gaulle îi va aduce mulțumiri publice mai târziu.
  După război, în 1947, Duhamel este numit președinte al Alianței Franceze și reia călătoriile cu scop de promovare a culturii franceze, înființând peste tot numeroase școli ale Alianței. Începând cu 1960, sănătatea fiindu-i atinsă, el își reduce activitățile și moare la Valmondois pe 13 aprilie 1966.
  Georges Duhamel este tatăl compozitorului Antoine Duhamel.  

  Georges Duhamel
  Georges Duhamel
  Date personale
  Născut	30 iunie 1884[4][5][6][7][8][9][10][11][12][13][14][15]  Paris, Franța[16][17]
  Decedat	13 aprilie 1966 (81 de ani)[4][18][5][7][8][9][11][12][13][14][15]  Valmondois[*], Franța[17]
  Înmormântat	Q50844820[*]
  Părinți	Pierre-Émile Duhamel[*]
  Căsătorit cu	Blanche Albane[*]
  Copii	Antoine Duhamel[*] Bernard Duhamel[*] Jean Duhamel[*]
  Cetățenie	Franța
  Ocupație	scriitor poet romancier[*] scenarist critic literar[*]
  Limbi	limba franceză[1]
  Studii	Lycée Buffon[*]
  Specie literară	povestire, roman
  Opere semnificative	Civilisation[*] Chronique des Pasquier[*]
  Note
  Premii	Premiul Goncourt[2] Legiunea de Onoare în grad de Mare Cruce[*][3] Croix de guerre 1914–1918[3] Comandor al Ordinului Artelor și Literelor[*][2] Commander of the ordre de la Santé publique[*

• 1969: Silviu Ploeșteanu (28 ianuarie 1913, Craiova – 13 aprilie 1969) a fost un jucător și antrenor de fotbal român, care a jucat la UD Reșița, U Cluj, Venus București, echipa națională de fotbal a României și UA Brașov. A antrenat Steagul Roșu Brașov, Tractorul Brașov și echipa națională de fotbal a României.
• 1974: Iosif Moruțan, scriitor român (n. 1917)
• 1983: Theodore Stephanides, medic și naturalist grec (n. 1896)
• 1983: Mercè Rodoreda, scriitoare spaniolă de limbă catalană (n. 1908)
• 1987: Marcel Constantin Runcanu, scriitor român (n. 1947)
• 1992: Satyajit Ray (2 mai 1921, Kolkata – 23 aprilie 1992)(সত্যজিত রায় în bengaleză) a fost un regizor indian. Este recunoscut ca fiind unul dintre cei mai mari autori de filme ai secolului al XX-lea. Ray s-a născut în orașul Calcuta, într-o familie bogată cu contribuții importante în lumea artei și a literaturii.
  Satyajit Ray a făcut 37 de filme: scurt metraje, filme artistice și documentare. Primul film de Satyajit Ray, Pather Panchali, a câștigat unsprezece premii internaționale. Aceasta a fost prima parte din Trilogia Apu. El a câștigat numeroase premii în timpul carierei sale, inclusiv un Oscar pentru întreaga activitate în 1992. În 1992 i-a fost acordată Ratna Bharat, cea mai înaltă distincție din India. 
Jump to navigationJump to search

Satyajit Ray
Satyajit Ray
Date personale
Născut	2 mai 1921[1][2][3][4][5][6]  100A, Garpar Road[*], India
Decedat	23 aprilie 1992 (70 de ani)[1][3][4][5][6]  Calcutta, India[7]
Cauza decesului	boli cardiovasculare
Părinți	Sukumar Ray[*]
Căsătorit cu	Bijoya Ray[*] (1949–1992)
Copii	Sandip Ray[*]
Cetățenie	India Britanică  India
Etnie	Bengali people[*]
Religie	hinduism
Ocupație	regizor de film scriitor compozitor producător de film scenarist editor de film[*] textier jurnalist textier[*] scriitor de literatură pentru copii[*] pictor director de imagine poet critic de film[*]
Activitate
Cauza decesului	boli cardiovasculare
Domiciliu	Calcutta
Alma mater	Universitatea din Calcutta Visva-Bharati University[*] Ballygunge Government High School[*] Presidency University[*]
Influențat de	Jean Renoir, John Ford, Rabindranath Tagore, Vittorio De Sica
Premii	Sangeet Natak Akademi Award[*] (1959) Comandor al Legiunii de Onoare[*] (1987) premiul Ramon Magsaysay[*] (1967) National Film Award for Best Feature Film in Bengali[*] (1955) National Film Award for Best Feature Film[*] (1955) National Film Award for Best Feature Film in Bengali[*] (1955) Leul de Aur (1957) National Film Award for Second Best Feature Film[*] (1958) National Board of Review Award for Best Foreign Language Film[*] (1958) BAFTA pentru cel mai bun film (1958) Sutherland Trophy[*] (1959) BAFTA pentru cel mai bun film (1959) National Film Award for Best Feature Film[*] (1959) National Film Award for Best Feature Film in Bengali[*] (1960) National Film Award for Best Feature Film in Bengali[*] (1961) National Film Award for Best Non-Feature Film[*] (1961) National Board of Review Award for Best Foreign Language Film[*] (1960) National Film Award for Second Best Feature Film[*] (1962) Ursul de Argint pentru cel mai bun regizor (1964) National Film Award for Best Feature Film[*] (1964) Ursul de Argint pentru cel mai bun regizor (1965) Padma Bhushan[*] (1965) National Film Award for Best Screenplay[*] (1966) National Film Award for Best Feature Film in Bengali[*] (1966) Bodil Award for Best American Film[*] (1967) Bodil Award for Best American Film[*] (1967) National Film Award for Best Direction[*] (1967) National Film Award for Best Feature Film[*] (1968) National Film Award for Best Direction[*] (1968) Bodil Award for Best American Film[*] (1969) National Film Award for Second Best Feature Film[*] (1970) National Film Award for Best Screenplay[*] (1970) National Film Award for Best Direction[*] (1970) National Film Award for Best Feature Film[*] (1971) National Film Award for Best Non-Feature Film[*] (1972) National Film Award for Best Music Direction[*] (1973) National Film Award for Best Feature Film in Bengali[*] (1973) Ursul de aur (1973) National Film Award for Best Screenplay[*] (1974) National Film Award for Best Feature Film in Bengali[*] (1974) National Film Award for Best Direction[*] (1974) National Film Award for Best Direction[*] (1975) National Film Award for Best Feature Film in Hindi[*] (1977) Filmfare Critics Award for Best Movie[*] (1978) National Film Award for Best Children's Film[*] (1978) Filmfare Award for Best Director[*] (1979) National Film Award for Best Music Direction[*] (1980) National Film Award for Best Feature Film in Bengali[*] (1980) National Film Award – Special Jury Award / Special Mention[*] (1981) Leul de Aur (1982) Dadasaheb Phalke Award[*] (1984) National Film Award for Best Feature Film in Bengali[*] (1984) National Film Award for Best Feature Film in Bengali[*] (1989) National Film Award for Best Feature Film[*] (1991) National Film Award for Best Direction[*] (1991) Premiul Oscar pentru întreaga carieră (1991) Bharat Ratna[*] (1992) National Film Award for Best Screenplay[*] (1993) Padma Shri in arts[*] (1958) Padma Vibhushan[*] (1976) Comandor al Ordinului Artelor și Literelor[*] Fellow of the Sangeet Natak Akademi[*] Ananda Puraskar

• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 1993:Francisc Munteanu (n. 9 aprilie 1924,^[1][2] Vețel, Hunedoara, România^[2] – d. 13 aprilie 1993,^[1] București, România^[3]) a fost un scriitor, regizor și scenarist de film român.
  Artistul a decedat în anul 1993 și a fost incinerat. 

  Filmografie[modificare | modificare sursă]

  Ca regizor[modificare | modificare sursă]

  • Valurile Dunării (1959) - regizor secund
  • Soldați fără uniformă (1960)
  • Drum nou (1961) (partea „Lada cu zestre”)
  • Cerul n-are gratii (1962)
  • La vârsta dragostei (1963)
  • La patru pași de infinit (1964)
  • Dincolo de barieră (1965)
  • Cerul începe la etajul III (1967)
  • Tunelul (1967)
  • Cîntecele mării (1971)
  • Sfînta Tereza și diavolii (1972)
  • Pistruiatul (1973)
  • Roșcovanul (1976)
  • Melodii, melodii (1978)
  • Detașamentul „Concordia” (1981)
  • Un petic de cer (1983)
  • Zbor periculos (1984)
  • Vară sentimentală (1986)
  • Duminică în familie (1988)

  Ca scenarist[modificare | modificare sursă]

  • Valurile Dunării (1959)
  • Camera albă (1964)
  • La patru pași de infinit (1964)
  • Dincolo de barieră (1965)
  • Cerul începe la etajul III (1967)
  • Tunelul (1967)
  • Cîntecele mării (1971)
  • Dragostea începe vineri (1972)
  • Sfînta Tereza și diavolii (1972)
  • Pistruiatul (1973) - serial TV
  • Evadarea (1975)
  • Zile fierbinți (1975)
  • Roșcovanul (1976)
  • Melodii, melodii (1978)
  • Detașamentul „Concordia” (1981)
  • Ana și hoțul (1981)
  • Pruncul, petrolul și ardelenii (1981) - după o idee a lui Titus Popovici
  • Buletin de București (1983)
  • Un petic de cer (1984)
  • Căsătorie cu repetiție (1985)
  • Pădurea de fagi (1987)
  • Coroana de foc (1990)

  Opera literară[modificare | modificare sursă]

  • Mecanicul și alți oameni de azi (schițe), București, 1951 (în colab. cu Titus Popovici);
  • Lenta, București, 1954 (ed. revăzută, 1956; trad. sârbă, București, 1955; trad. rusă, Moscova, 1958);
  • În orașul de pe Mureș (roman), București, 1954 (ed. II, 1957; ed. revăzută, 1971; trad. maghiară, București, 1956; trad. germană, București, 1958);
  • Ciocîrlia, București, 1955 (trad. maghiară, Budapesta, 1959);
  • Scrisoarea, București, 1955;
  • A venit un om (nuvele), București, 1956 (ed. II, 1972);
  • Statuile nu rîd niciodată (roman), București, 1957 (ed. II, 1959; ed. III, 1962; ed. revăzută, 1971; trad. maghiară, București, 1959; trad. rusă, Moscova, 1962);
  • Fericitul negustor (roman), București, 1957;
  • Hotel Tristețe, București, 1957 (trad. rusă, Moscova, 1959);
  • Cerul începe la etajul 3, București, 1958 (trad. germană, București, 1964);
  • Nuvele, București, 1959;
  • Lenta, nuvele și povestiri, București, 1961;
  • Terra di Siena, București, 1962 (trad. maghiară, București, 1962; trad. rusă, Moscova, 1963);
  • Prietenul meu Adam, București, 1962;
  • Hotel Tristețe și alte povestiri, București, 1965;
  • Reîntoarcerea (roman), București, 1967;
  • Profesorul de muzică. Nuvele de ieri și de azi, București, 1968;
  • Încotro? (roman), București, 1970;
  • Testamentul și alte povestiri, București, 1972;
  • Strada semaforului, Cluj-Napoca, 1972;
  • Pistruiatul (roman), București, 1976 (ed. II, 1981; trad. maghiară, București, 1979);
  • Dacă toți copacii ar fi la fel (roman), București, 1977;
  • Roșcovanul (roman), București, 1979;
  • Profesorul de muzică (nuvele), București, 1979;
  • Hoțul (roman), București, 1980;
  • Povestiri de război, București, 1980;
  • Oameni, fapte, amintiri, București, 1981;
  • Filiera Prahova (roman), București, 1982;
  • Patru zile fierbinți (roman), București, 1983;
  • Dincolo de ziduri (roman), București, 1983;
  • Cocorii zboară fără busolă (roman), București, 1984;
  • Oameni, fapte, amintiri (vol. II), București, 1985;
  • Prințesa din Sega (roman), București, 1985;
  • Barajul (roman), București, 1986;
  • Sonată în re major, București, 1987;
  • Scrisori din Calea Lactee (roman), București, 1989;
  • Cont secret (roman), Bucuresti, Odeon, 1993;

  Referințe critice[modificare | modificare sursă]

  • S. Bratu, Cronici, 1957;
  • D. Micu, Romanul românesc contemporan, 1959;
  • I. Vitner, Prozatori contemporani, 1961;
  • P. Georgescu. Păreri literare, 1964;
  • Al. Oprea, în Luceafărul, nr. 23, 1964;
  • G. Dimisianu. Schițe de critică, 1966;
  • V. Ardeleanu, Însemnări despre proză, 1966;
  • N. Ciobanu, Nuvela și povestirea contemporană, 1967;
  • V. Ardeleanu, Opinii, 1975;
  • I. Bălu, în România Literară, nr. 29, 1982;
  • I. Simuț, în Steaua, nr. 1,1983;
  • C. Ungureanu, în Orizont, nr. 20, 1984;
  • Al. Dobreseu, în Convorbiri Literare, nr. 5, 1985;
  • F. Neagu, A doua carte cu prieteni, 1985;
  • Olimpia Radu, Pagini de critică, 1988.  

    Francisc Munteanu
    Date personale
    Născut	9 aprilie 1924[1][2]  Vețel, Hunedoara, România[2]
    Decedat	13 aprilie 1993 (69 de ani)[1]  București, România[3]
    Cetățenie	România
    Ocupație	regizor de film scenarist scriitor

• 1993: Rudolf (Rudy) Wetzer (n. 17 martie 1901, Timișoara, Austro-Ungaria - d. 13 aprilie 1993, Haifa, Israel) a fost un fotbalist român, care a jucat în Echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1930 (Uruguay).
  A jucat printre altele la Chinezul Timișoara, Unirea Timișoara și Juventus București, cu care a fost de trei ori campion al României. În echipa națională a României a jucat de 17 ori, înscriind 12 goluri.
  Este unul din cei trei frați (ceilalți fiind Ștefan și Ioan) care au fost toți fotbaliști activi în echipe ale vremii.
• 1998: Dumitru Furdui (n. 27 octombrie 1936, Băilești, județul Dolj, d. 13 aprilie 1998, Paris) a fost un actor român. A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” în 1957, nu fără peripeții (este eliminat temporar în 1953)^[1], devenind ulterior interpret de comedie în teatru și televiziune.  S-a născut la  27 octombrie 1936 la Băilești (județul Dolj) într-o familie de basarabeni (zona Soroca) care s-au refugiat în Oltenia la începutul celui de-al doilea Război Mondial. Se crede că de fapt actorul a fost născut în Basarabia, dar actele de identitate i-au fost întocmite în România.^[2]
  În 1982 sau 1983 s-a refugiat politic în Franța, unde a lucrat sporadic în cinematografie, până la moartea survenită în circumstanțe neclare (căzut de la etajul opt al imobilului în care locuia, posibil ca urmare a unui suicid^[3] și/sau datorită consumului de alcool).^{[necesită citare]} Actorul ducea o viață retrasă, exilul nedovedindu-se soluția visată^[4],^[5]; în momentul decesului fiul său, Tudor Furdui, se afla în România.^[6].
  Fiul său este din 1999 crainic sportiv la TVR1 ^[7].
  Actorul a scris și memorialistică: 2 volume apărute postum în 1999 la Editura Fronde sub titlul „Teatrul în comunism. 

  Filmografie

  Actor

  Doi vecini - r. Geo Saizescu, 1958 Soldați fără uniformă - r. Francisc Munteanu, 1960 Setea - r. Mircea Drăgan, 1960 Toamna se numără... - r. Mircea Mureșan, 1961 Lupeni 29 - r. Mircea Drăgan, 1962 Un surâs în plină vară - r. Geo Saizescu, 1963 Împușcături pe portativ - r. Cezar Grigoriu, 1967 Frații - r. Mircea Moldovan, 1970 Brigada Diverse intră în acțiune (1970) - sergent-major Cristoloveanu Brigada Diverse în alertă! (1971) - sergent-major Cristoloveanu B.D. la munte și la mare (1971) - sergent-major Cristoloveanu Porțile albastre ale orașului - r. Mircea Mureșan, 1974 Un zâmbet pentru mai târziu - r. Alexandru Boiangiu, 1974 Toamna bobocilor (1975) - inginerul Geo Severus Un om în loden - r. Nicolae Mărgineanu, 1979

  Mangeclous - r. Moshé Mizrahi, 1988 Roselyne et les lions - r. Jean Jacques Beineix, 1989 (Stainer) Aux yeux du monde - r. Eric Rochant, 1991 (Le père de Juliette/Tatăl Juliettei) Rue du Bac - r. Gabriel Aghion, 1991 IP5: L'ile aux pachydermes - r. Jean Jacques Beineix, 1992 (Inkeeper/Hangiu) Mina Tannenbaum - r. Martine Dugowson, 1994 (Henri) La rançon du chien - r. Peter Kassovitz, 1996 (Le père/Tatăl)

  Scenarist

  • Învingătorul 1981  

    Dumitru Furdui
    Dumitru Furdui în anul 1975
    Date personale
    Născut	27 octombrie 1936  Băilești, județul Dolj
    Decedat	13 aprilie 1998 (61 de ani)  Paris
    Copii	Tudor Furdui (crainic sportiv)
    Cetățenie	română
    Ocupație	actor, scenarist
    Roluri importante	Sergentul-major Cristoloveanu (din seria Brigada Diverse)
    Alte premii
    Ordinul Meritul Cultural clasa a V-a (1967)

• 2000: Giorgio Bassani, scriitor italian (n. 1916)
• 2003: Mircea Săucan (n. 5 aprilie 1928, Paris, Franța - d. 13 aprilie 2003, Nazaret Illit, Israel) a fost un regizor, scenarist și scriitor român. A emigrat în Israel în anul 1987. Născut la Paris dintr-un tată român (Alexandru Săucan) și o mamă evreică (Tereza Solomon), familia s-a mutat inițial în Praga, unde părinții s-au căsătorit oficial ^[2], pentru ca ulterior să se stabilească în România la Carei din 1934 .
  În urma Dictatului de la Viena, familia se refugiază între 1940 - 1944 la Sibiu și Sighișoara ^[2] .
  Între 1948 - 1952 a studiat regia la Institutul Unional de Cinematografie din Moscova ^[2], unul dintre profesori (pentru scurt timp) fiindu-i chiar marele Eisenstein ^[3] .
  Căsătorit din 1959 cu Suzana (Juja) Roth, cu care are un băiat, Emil (n. 1961) ^[2] .
  Inițial sincer pro-comunist, devine rapid un indezirabil prin calitatea artistică și problematica non conformistă a filmelor și a prozei sale ^[4] . Se hotărăște să emigreze în 1987 după 7 ani de șomaj impus ^[3] și odată cu dispariția ambilor părinți. 

  Filmografie (regizor)[modificare | modificare sursă]

  • Sărbătoarea alegerilor (1952)
  • Pe drumul libertății (1954)
  • Reportaj de pe Marea Neagră (1956)
  • Casa de pe strada noastră (1957) - mediumetraj documentar
  • Pagini de vitejie (1959) - documentar
  • Când primăvara e fierbinte (1960) - lungmetraj
  • Țărmul n-are sfârșit (1962) - lungmetraj
  • Meandre (1966) - lungmetraj
  • Alerta (1967) - mediumetraj documentar
  • 100 de lei (1973) - lungmetraj
  • Ziduri și mâini (1974) - documentar (premiul A.C.I.N.)
  • Un sul de ceară (1975) - documentar
  • Impresii din copilărie (1977) - documentar
  • Eroul de la Prahova (1977)
  • O boală vindecabilă (1978)
  • Viitorul începe ieri - Ștafeta (1980) - documentar (premiul A.C.I.N.)
  • Sub poalele Taborului (1993)
  • Le retour (1994) - scurtmetraj produs de Ministerul Francez de Externe ^[2]

  Filmografie (scenarist)[modificare | modificare sursă]

  • Casa de pe strada noastră (1957)
  • Când primăvara e fierbinte (1960)
  • Țărmul n-are sfârșit (1962)
  • Ziduri și mâini (1974)
  • Un sul de ceară (1975)
  • Impresii din copilărie (1977)
  • Le retour (1994)

  Opera literară[modificare | modificare sursă]

  • Camera copiilor, București, 1969;
  • Manuscrisul de la Ciumați, Tel Aviv, 1989;
  • Izidor Mânecuță: cioburi, Tel Aviv, 1990; ediția (Isidore), traducere de Monica Costandache, Paris, 1994;
  • David rege, București, 1991;
  • Parastasul, București, 1994;
  • Funerailles a Bucarest, traducere de Sanda Peri și Monica Costandache, Tel Aviv, 2000.  

    Mircea Săucan Regizorul Mircea Săucan.
    Date personale
    Născut	5 aprilie 1928[1]  Paris, Franța
    Decedat	13 aprilie 2003 (75 de ani)[1]  Nof HaGalil[*], Israel
    Cetățenie	România
    Ocupație	scriitor regizor de film

• 2008: John Archibald Wheeler (n. 9 iulie 1911,^{[9][10][11][12]} Jacksonville, Florida, SUA – d. 13 aprilie 2008,^{[13][9][10][11][12][1][14][15]} Hightstown[*], SUA) a fost un remarcabil fizician polivalent american cu contribuții în fizica nucleară, electrodinamică și optică, teoria relativității generale și gravitație. A fost unul dintre colaboratorii lui Niels Bohr și ultimii colaboratori ai lui Albert Einstein. A introdus și dezvoltat noțiuni fundamentale în fizică, precum gaură neagră, spumă spațial temporală, gaură de vierme și altele. Wheeler este unul dintre creatorii armei nucleare americane. John Archibald Wheeler a fost educat la Universitatea Johns Hopkins, unde a obținut și gradul de doctor în filozofie în anul 1933. În anii 1933-1935 lucrat la Copenhaga la Institutul lui Niels Bohr, după care a revenit în SUA și a predat la Universitatea Carolina de Nord. În anul 1938 a fost invitat la Princeton. În anii celui de al doilea război mondial a lucrat la Proiectul Manhatten, unde a elaborat bomba atomică americană. În anul 1947 a revenit la Princeton, unde a lucrat ca profesor de fizică până în anul 1976,când s-a transferat la Universitatea Texas din Austin. Între timp,în anii 1949-1950, a fost antrenat în cercetările nucleare ale SUA, care se făceau la Los-Alamos, în vederea lansării bombei cu hidrogen. A fost profesor la această Universitate până în anul 1986, când s-a pensionat.În anii 1980 a vizitat URSS, unde cu ocazia unor simpozioane științifice, a comunicat cu cercetătorii sovietici din fizica nucleară, A.D. Saharov și Ya. B. Zeldovici, care au creat armele atomice și de hidrogen sovietice. A decedat în anul 2008 de o pneumonie la Hightstown, New Jersey. 

  Creația științifică[modificare | modificare sursă]

  • În preajma războiului și după război, în colaborare cu Niels Bohr, a emis explicația mecanismului fisiunii nucleare.
  • În anul 1946 a emis ideea pozitroniului- stării legate a electronului cu pozitron și a estimat durata de viață a acestui nou tip de atom, datorită anihilării. Ulterior estimările lui Wheeler au fost precizate de către Berestetskii, Sokolov și Tsytovich în cazul orthopozitroniului și a parapozitroniului. Tot această idee s-a aflat la baza conceptului de exciton- stare legată a electronului și a unei găuri, dar în corpuri solide și la energii mult mai mici.
  • În anii 1949-1950 a lucrat la Los-Alamos asupra unui dispozitiv exploziv cu hidrogen greu. Una dintre cărțile sale Călătorie în gravitație, spațiu și timp popularizează acest subiect.
  • Una dintre problemele abordate de Wheeler în anii 1960 a fost căutarea unei teorii unificate a câmpurilor, căreia îi consacră una dintre monografiile sale.
  • Wheeler a introdus conceptul de geon, ca entitate gravito-electromagnetică, dezvoltată ulterior de Burinskii.
  • După război,în colaborare cu Richard Feynman a dezvoltat conceptul de acțiune la distanță,în relație cu principiul cauzalității și propagarea semnalelor întârziate și avansate.
  • Partea cea mai importantă a cercetărilor de la sfârșitul anilor 1950 și după o constituie găurile negre, cărora le-a consacrat studii multiple. Printre cercetările mai importante ale lui Wheeler din acest domeniu se enumeră: calculul împrăștierii razelor de lumină (fotonilor) înainte și înapoi în câmpul găurilor negre. A arătat, că în cazul împrăștierii înapoi, are loc un maximum de strălucire, cauzat de existența orbitelor instabile în apropiere de orizontul evenimentelor (efect discutat anterior și ulterior de asemenea de Sir Charles Darwin, Cécile DeWitt-Morette, Bahram Mashhoon și alții.
  • În anul 1971 a efectuat primele calcule cuantice ale orbitelor legate (orbitelor Bohr) ale particulelor cu masă de repaos în câmpul gravitațional al găurilor negre și a stărilor de difuzie, cînd energia particulelor este mai mare decât energia de repaos. A estimat numeric durata de viață a particulelor pe aceste nivele, preluate și precizate ulterior și de alți cercetători și a corectat greșelile unor autori (de exemplu a lui Roy Matzner), care credeau, că gaura neagră în regim cuantic, când lungimea de undă a particulelor fotonilor) este mult mai mare decât raza graviaţională Schwarzschild a găurii negre nu absoarbe deloc particulele. Astfel, Wheeler poate fi considerat inițiatorul cercetărilor de mecanică cuantică în câmpuri gravitaționale intense.
  • Aceste cercetări au fost dezvoltate ulterior de Remo Ruffini, Thibault Damour, Nathalie Deruelle și alții în SUA, URSS, Marea Britanie, Franța, Japonia, India și alte țări .
  • Wheeler este unul dintre coautorii ecuației Wheeler - De Witt, care tratează Universul în întregime, un sistem macroscopic și chiar astronomic, ca atare, în care suntem plasați cu toții, ca un obiect cuantic, punându-i în corespondență o funcție de undă, operatori cuantici, mărimi fizice măsurabile și calculabile după regulile mecanicii cuantice. Ca argument servește unicitatea stării inițiale a Universului- o stare de densitate extremă, cu valori Planck-iene, care poate fi tratată doar în mod cuantic. Regulile fizicii clasice suferă în acest domeniu extrem un abandon. Universul observabil apare ca o limită clasică a acestei ecuații. Această ecuație stă la baza geometrodinamicii, adică a științei despre evoluția geometriilor spațial-temporale.¨Și această idee se prezintă a fi extrem de fructuoasă, fiind preluată de mai mulți cercetători în lumea întreagă.  

    John Archibald Wheeler
    John Archibald Wheeler
    Date personale
    Născut	9 iulie 1911[9][10][11][12]  Jacksonville, Florida, SUA
    Decedat	13 aprilie 2008 (96 de ani)[13][9][10][11][12][1][14][15]  Hightstown[*], SUA
    Cauza decesului	cauze naturale[*] (pneumonie)
    Cetățenie	SUA
    Religie	apostazia în catolicism[*]
    Ocupație	fizician fizician nuclearist[*] universitar[*] autor de non-ficțiune[*] profesor universitar[*] fizician teoretician[*]
    Activitate
    Domeniu	fizică
    Număr Erdős	3
    Instituție	Universitatea Princeton Universitatea Carolinei de Nord din Chapel Hill Universitatea din Leiden Universitatea Texasului din Austin[*] Universitatea din Leiden[1]
    Alma Mater	Universitatea Johns Hopkins Universitatea New York
    Organizații	Societatea Regală din Londra Academia Americană de Arte și Științe[*] Academia Națională de Științe a Statelor Unite ale Americii[*]
    Conducător de doctorat	Karl Herzfeld[*][2]
    Doctoranzi	Jacob Bekenstein Arthur Wightman[*][3] Richard Feynman[4] Hugh Everett[5] Kip Thorne[6] Demetrios Christodoulou Katharine Way[*] Robert Geroch[*] Fred Singer[*]
    Premii	Bursă Guggenheim[*] Oersted Medal[*] (1983) Medalia Internațională Niels Bohr[*] (1982) Oskar Klein Medal[*] (1992)[7] Albert Einstein Medal[*] (1988) Medalia Națională pentru Știință a Statelor Unite[*] (1970) Lista laureaților Premiului Wolf pentru fizică (1996) Albert Einstein Award[*] (1965) medalia Matteucci[*] (1993) J. Robert Oppenheimer Memorial Prize[*] (1984) Franklin Medal[*] (1969) Marcel Grossmann Award[*] (1989) Richtmyer Memorial Award[*] (1954) Fellow of the American Physical Society[*] Enrico Fermi Award[*] (1968) Premiul Einstein[*] (2003)[8] membru străin al Royal Society[*]

• 2012: Florin Constantiniu (n. 8 aprilie 1933, București – d. 13 aprilie 2012, București) a fost un istoric român, membru corespondent (din 1999) al Academiei Române.^[2] În anul 2006 a fost ales membru titular al Academiei Române.^[3]
  A fost cercetător științific principal la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”.
  A fost distins cu premiul Nicolae Bălcescu al Academiei Române în 1972.^[4]
  A publicat studii despre diferite perioade ale istoriei și a abordat diverse direcții de cercetare. Este cunoscut, în special, ca autor al cărții „O istorie sinceră a poporului român,” în care afirmă, În atâtea cazuri, păcatele de azi sunt păcatele de ieri, repetate, agravate, tocmai pentru că au fost ascunse, iar istoricii, de teamă că li se va reproșa lipsa de patriotism, au preferat să tacă, spunea însuși autorul despre această lucrare de sinteză.^[5]
  A murit la 14 aprilie 2012, la București.  

  Lucrări publicate

  • Ceaușescu, Ilie; Constantiniu, Florin; Ionescu, Mihail E. (1984), 200 de zile mai devreme. Rolul României în scurtarea celui de-al doilea război mondial, București: Editura Științifică și Enciclopedică
  • Constantiniu, Florin (1984), August 1944: Repere istorice, București: Editura Stiințifică și Enciclopedică
  • Constantiniu, Florin (1985), Constantin Mavrocordat, București: Editura Militară
  • Cernovodeanu, Paul; Constantiniu, Florin (1989), Constantin Brâncoveanu, București: Editura Academiei Republicii Socialiste România
  • Constantiniu, Florin; Duțu, Alesandru; Retegan, Mihai (1995), România în război 1941 - 1945: un destin în istorie, București: Editura Militară
  • Constantiniu, Florin; Schipor, Ilie (1995), Trecerea Nistrului (1941): o decizie controversată, București: Editura Albatros
  • Constantiniu, Florin (1997), O istorie sinceră a poporului român, București: Editura Univers enciclopedic
  • Constantiniu, Florin (1997), Doi ori doi fac șaisprezece. A început războiul rece în România?, București: Editura Eurosong Book]],
  • Constantiniu, Florin (1998), De la războiul fierbinte la războiul rece, București: Editura Corint
  • Constantiniu, Florin (1999), O istorie sinceră a poporului român, Ediția a II-a revăzută și adăugită, București: Editura Univers enciclopedic, ISBN 973-9436-18-9 Verificați valoarea |isbn=: checksum (ajutor)
  • Constantiniu, Florin (2008), O istorie sinceră a poporului român, Ediția a IV-a revăzută și adăugită, București: Univers Enciclopedic
  • Constantiniu, Florin (2001), P.C.R., Pătrășcanu și Transilvania (1945 - 1946), București: Editura Enciclopedică
  • Constantiniu, Florin (2002), 1941. Hitler, Stalin și România: România și geneza Operațiunii „Barbarossa”, București: Editura Univers enciclopedic
  • Constantiniu, Florin (2003), Diplomații români și devierea de dreapta, Seria Biblioteca de istorie, București: Editura Tritonic
  • Constantiniu, Florin; Pop, Adrian (2007), Schisma roșie. România și declanșarea conflictului sovieto-iugoslav (1948 - 1950), București: Editura Compania
  • Constantiniu, Florin (2007), De la Răutu și Roller la Mușat și Ardeleanu, București: Editura Enciclopedică  

    Membru titular al Academiei Române

    Florin Constantiniu
    Date personale
    Născut	8 aprilie 1933[1]
    Decedat	13 aprilie 2012 (79 de ani)
    Cetățenie	România
    Ocupație	istoric
    Activitate
    Alma mater	Universitatea din București

• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 2014: Rafał Jerzy Sznajder (n. 13 octombrie 1972, Będzin, Polonia – d. 13 aprilie 2014, Plovdiv, Bulgaria) a fost un scrimer polonez specializat pe sabie, laureat cu bronz mondial în 1997 și în 2001, și vicecampion mondial pe echipe în 1999. A participat la trei ediții ale Jocurilor Olimpice: Atlanta 1996, Sydney 2000 și Atena 2004.
  Inițial a vrut să fie jucător de hochei, dar nu a fost posibil din motive logistice.^[1] Urmând exemplul unui vecin, s-a apucat de scrimă. A fost legitimat pentru prima oară la Za­głę­bie So­sno­wiec, apoi la MO­SiR Sosno­wiec.
  După ce s-a retras în anul 2007, a devenit arbitru internațional la cele trei arme. Era la Plovdiv pentru Campionatul Mondial de cadeți și de juniori când a murit subit pe 13 aprilie 2014. 
• 2015:  Günter Grass (n. 16 octombrie 1927,^{[10][11][12][13][14][15][16][17][18][19][20][21][19][22][23][24][25]} Gdańsk, Orașul Liber Danzig – d. 13 aprilie 2015,^{[26][27][12][14][16][17][18][19][20][21][19][22][23]} Lübeck, Germania^[26]) a fost un scriitor, sculptor, pictor și grafician german. Grass a fost membrul grupului Grupul 47 și este considerat unul din cei mai importanți autori de limbă germană ai prezentului. Cărțile sale au fost traduse în numeroase limbi. În anul 1999 a fost distins cu Premiul Nobel pentru Literatură.
  Lirica sa abstractă cultivă umorul, expresia șocantă, calamburul. Romanele sale de critică socială sunt novatoare prin tehnica narativă, iar viziunea asupra lumii unește absurdul grotesc cu miticul și arhetipalul.  Günter Grass s-a născut în orașul Danzig (actualmente Gdańsk, Polonia). Era fiul lui Willy Graß (n. 1899 – d. 1979), etnic german protestant, și al Helenei Grass (n. 1898 – d. 1954), romano-catolică de origine poloneză. Günter Grass a fost crescut în conformitate cu preceptele religiei catolice. Avea încă o soră, care s-a născut în 1930. Günter Grass a urmat gimnaziul Conradinum în Danzig. S-a oferit voluntar în cadrul serviciului Kriegsmarine, în 1943 devine Luftwaffenhelfer, se înrolează în Reichsarbeitsdienst, iar în noiembrie 1944, la 17 ani, s-a înrolat în Waffen-SS, trupa paramilitară de elită a SS. A fost rănit la picior și luat prizonier de americani la 20 aprilie 1945.
  După eliberare, a fost cioplitor în piatră pentru morminte, ceea ce avea să-i slujească drept mijloc de subzistență în timpul studenției (la grafică și sculptură) în Düsseldorf și Berlin. A mai fost traficant pe piața neagră și baterist într-o formație de jazz. De asemenea, el a lucrat în calitate de autor și a călătorit în mod frecvent. S-a căsătorit în 1954, iar din anul 1960 a locuit la Berlin, precum și temporar în landul Schleswig-Holstein. Divorțat în 1978, s-a recăsătorit anul următor. Între anii 1983 - 1986 a deținut președinția Academiei de Arte din Berlin.   

  Romane, nuvele și povestiri[modificare | modificare sursă]

  
  

  Günter Grass’ Semnătură
  • Trilogia Danzigului
    • Die Blechtrommel („Toba de tinichea”. ISBN 978-973-46-0598-9.), roman, 1959
    • Katz und Maus („Pisica și șoarecele”. ISBN 978-973-46-1296-3.), nuvele, 1961
    • Hundejahre („Ani de câine”), roman, 1963
  • örtlich betäubt („Anestezie locală”. ISBN 978-973-46-1090-7.), roman, 1969
  • Aus dem Tagebuch einer Schnecke („Din jurnalul unui melc”), roman, 1972
  • Der Butt („Calcanul”), roman, 1977
  • Das Treffen in Telgte („Întâlnire în Telgte”), proză scurtă, 1979
  • Kopfgeburten oder Die Deutschen sterben aus („Rubrica nașteri sau germanii sunt pe moarte”), proză scurtă, 1980
  • Die Rättin („Șobolanul”), roman, 1986
  • Unkenrufe („Apel către broasca râioasă”), povestire, 1992
  • Ein weites Feld („Un câmp larg”), roman, 1995
  • Mein Jahrhundert („Secolul meu”, ISBN 978-973-46-1922-1.), roman, 1999
  • Im Krebsgang („În mers de crab”, ISBN 978-973-46-3895-6.), nuvelă, 2002
  • Beim Häuten der Zwiebel („Decojind ceapa”), memorii, 2006
  • Die Box („Caseta”), roman, 2008
  • Unterwegs von Deutschland nach Deutschland. Jurnal 1990. („Călătorie în Germania, din Germania”, ISBN 978-973-46-2834-6.), memorii, 2009
  • Grimms Wörter. Eine Liebeserklärung. („Cuvintele Fratilor Grimm”, ISBN 978-973-46-3636-5.), memorii, 2010

  Drame[modificare | modificare sursă]

  • Die bösen Köche. Ein Drama. („Bucătăriile răulu”), teatru, 1956
  • Hochwasser. Ein Stück in zwei Akten. („Inundațiile. O piesă în două acte”), teatru, 1957
  • Onkel, Onkel. Ein Spiel in vier Akten. („Unchiul, unchiul. O piesă în patru acte”), teatru, 1958
  • Noch zehn Minuten bis Buffalo. Ein Spiel in einem Akt., teatru, 1958
  • Die Plebejer proben den Aufstand. Ein deutsches Trauerspiel. („Plebeul de revoltă. O tragedie germană”), teatru, 1966

  Lirică[modificare | modificare sursă]

  • Die Vorzüge der Windhühner („Avantajele găinilor-giruetă”), 1956
  • Gleisdreieck., poezii, 1960
  • Ausgefragt („Întrebat”), 1967
  • Gesammelte Gedichte, 1971
  • Letzte Tänze, 2003
  • Lyrische Beute, 2004
  • Dummer August., 2007
  • Was gesagt werden muss, 2012
  • Europas Schande, 2012.^[28]
  • Eintagsfliegen, 2012
  • Poesiealbum 302., Märkischer Verlag, Wilhelmshorst 2012, ISBN 978-3-943708-02-8.

  Diverse[modificare | modificare sursă]

  • Über das Selbstverständliche („Despre ce e evident”.), discursuri-articole-scrisoare deschisă-comentarii, 1968
  • Der Bürger und seine Stimme. Reden, Aufsätze, Kommentare („Cetățeanul și vocea lui”.) Discursuri-eseuri-comentarii, 1974
  • Denkzettel - Politische Reden und Aufsätze 1965 - 1976 Discursuri politice și eseuri 1965-1976, eseuri, 1978
  • Widerstand lernen: Politische Gegenreden 1980-1983 („Studiu de rezistență. Discursuri politice 1980-1983”), eseuri, polemici politice, 1984
  • Zunge zeigen („Limba. Un jurnal din desene”.), jurnal, 1988  

    Günter Grass
    Date personale
    Nume la naștere	Günter Wilhelm Grass
    Născut	16 octombrie 1927 Danzig, acum Gdańsk, Orașul Liber Danzig
    Decedat	13 aprilie 2015 (87 de ani) Lübeck, Germania
    Înmormântat	Church in Behlendorf[*]
    Cauza decesului	infecție
    Căsătorit cu	Anna Schwarz[*] (1954–1978)[8] Ute Grass[*] (din 1979)
    Număr de copii	6[9]
    Copii	Helene Grass
    Naționalitate	germană
    Cetățenie	Germania  Imperiul German[*]  Orașul Liber Danzig  Germania
    Etnie	Cașubi
    Religie	Biserica Catolică
    Ocupație	poet, prozator, dramaturg
    Partid politic	Partidul Social Democrat al Germaniei
    Limbi	limba germană[1]
    Studii	Academia de Arte Frumoase din Düsseldorf Berlin University of the Arts[*] Pestalozzischule[*][2]
    Pregătire	Otto Pankok[*][3] Josef Mages[*][3]
    Activitatea literară
    Specie literară	poezie, proză
    Opere semnificative	Toba de tinichea Katz und Maus[*] Hundejahre[*] Im Krebsgang[*] What Must Be Said[*] Die Rättin[*] Letzte Tänze[*] Unkenrufe[*]
    Note
    Premii	Premiul Nobel pentru literatură[4][5] Premiul Georg Büchner Hermann Kesten Prize[*] Premiul Literar al Prințesei Asturiilor[*] Hans Fallada Prize[*] Samuel-Bogumil-Linde prize[*] Fontane-Preis[*] Ernst-Toller-Preis[*] Literature Award of the Bavarian Academy of the Fine Arts[*] Honorary doctor of the Free University of Berlin[*] honorary doctor of Harvard University[*] Honorary doctor of the University of Gdańsk[*] Carl-von-Ossietzky-Medaille[*] Fontane-Preis[*] Thomas-Mann-Preis[*] doctor honoris causa doctor honoris causa doctor honoris causa Brückepreis[*] premiul Feltrinelli[*] honorary citizen of Gdańsk[*] Deutscher Kritikerpreis[*] Crucea Federală de Merit Theodor Heuss award[*][6] Fellow of the Royal Society of Literature[*] pipe smoker of the year[*][7]
    Premiul Nobel pentru Literatură, 1999

• 2016: Márton Balázs (n. 17 iulie 1929, Lueta, pe atunci în județul Odorhei, d. 13 aprilie 2016, Cluj-Napoca) a fost un matematician maghiar din Transilvania, profesor universitar, tatăl matematicianului și informaticianului Márton Ernő Balázs. A urmat învățământul liceal la Odorheiu Secuiesc. După bacalaureat s-a înscris la Universitatea Bolyai din Cluj, unde a urmat specialitatea matematică-fizică. După absolvire și-a început cariera profesională la catedra de fizică din cadrul Universității Bolyai, devenită ulterior Universitatea Babeș-Bolyai. Cu începere din 1972 a devenit conferențiar universitar, mai apoi profesor. Între 1990-1992 a deținut funcția de prodecan. S-a retras din activitate în 1994.
  Lucrările sale științifice se încadrează în domeniul analiză și analiză numerică (rezolvarea ecuațiilor în spații abstracte). A publicat lucrări științifice în reviste interne și internaționale în mai multe limbi: română, engleză, franceză. Este autorul mai multor cursuri universitare, cărți și manuale. 

  Márton Balázs
  prof. Márton Balázs
  Date personale
  Născut	17 iulie 1929 Lueta, județul Odorhei
  Decedat	13 aprilie 2016 Cluj-Napoca
  Înmormântat	Cimitirul Hajongard din Cluj
  Căsătorit cu	Margit
  Copii	Márton Ernő Balázs
  Cetățenie	România
  Ocupație	profesor de matematică
  Activitate
  Alma mater	Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj
  Organizație	UBB Cluj
  A influențat pe	Analiză matematică Analiză numerică
  Cunoscut pentru	Rezolvarea ecuațiilor în spații abstracte

• 2018: Jan Tomáš Forman (API: /ˈjan ˈtomaːʃ ˈforman/) (n. 18 februarie 1932,^{[1][2][3][4][5][6][7][8]} Čáslav[*], Cehia^[2][4] – d. 13 aprilie 2018,^{[2][3][4][6][7][8]} Danbury[*], SUA^[9]), cunoscut mai ales ca Miloš Forman (API: /ˈmɪloʃ ˈforman/), a fost un actor, scenarist, profesor și regizor de film ceh, care până în 1968 a trăit și lucrat în fosta Cehoslovacia.
  Forman a fost unul dintre cei mai importanți regizori ai Noului Val Cehoslovac. Filmul Balul pompierilor (1967), ce era la suprafață o reprezentare naturalistă a unui eveniment social nereușit dintr-un oraș de provincie, a fost văzut atât de criticii de film, cât și de autoritățile din Cehoslovacia ca o satiră la adresa comunismului est-european, determinând interzicerea lui timp de mai mulți ani în țara de origine a lui Forman.
  După ce Forman a părăsit Cehoslovacia, două dintre filmele sale, Zbor deasupra unui cuib de cuci și Amadeus, i-au adus un renume deosebit, făcându-l să obțină Premiul Oscar pentru cel mai bun regizor. Zbor deasupra unui cuib de cuci a fost al doilea film care a obținut toate cele cinci premii Oscar majore (cel mai bun film, actor în rol principal, actriță în rol principal, regizor și scenariu) după S-a întâmplat într-o noapte (1934), eveniment ce s-a mai repetat abia în 1991 de Tăcerea mieilor. Forman a fost, de asemenea, nominalizat pentru Premiul Oscar pentru cel mai bun regizor pentru Scandalul Larry Flynt. El a mai obținut premii decernate de organizatorii festivalurilor de film Globul de Aur, Festivalul de Film de la Cannes, Berlinale, BAFTA, Cesar, David di Donatello, Academia Europeană de Film și Leul Ceh. 
  Actrița Hana Brejchová era fosta cumnată în vârstă de 18 ani a lui Forman în momentul când a primit primul ei rol în celebrul film Dragostea unei blonde, care i-a adus locul 3 la categoria Cea mai bună actriță de la Festivalul de Film de la Veneția.^[12]
  Forman s-a născut în Čáslav, Cehoslovacia (azi Republica Cehă), ca fiul al Annei (născută Švábová), care conducea un hotel dintr-o stațiune de vară. În tinerețe, el a crezut că tatăl său biologic era profesorul Rudolf Forman.^[13] Anna și Rudolf Forman erau protestanți. Rudolf Forman era membru al rezistenței antinaziste în timpul ocupației și a fost anchetat deseori de Gestapo.^[14] Rudolf a fost arestat pentru distribuirea de cărți interzise și a murit la Buchenwald în 1944. Mama lui Forman a murit la Auschwitz în 1943.^[15] Forman a declarat că el nu a înțeles pe deplin ce s-a întâmplat cu ei până la vârsta de 16 ani, când a văzut imagini din lagărele de concentrare.^[14]
  Miloš a trăit cu rudele mamei sale în timpul celui de-al Doilea Război Mondial^[15] și a aflat mai târziu că tatăl său biologic a fost, de fapt, un arhitect evreu, Otto Kohn, ce a supraviețuit Holocaustului.^[16] El are un frate, Pavel Forman, cu 12 ani mai mare, un pictor ceh care a vrut să devină în tinerețe producător de teatru și mai târziu, după invazia din 1968, a emigrat în Australia. Prin tatăl său biologic, el este frate vitreg cu matematicianul Joseph J. Kohn.
  După război, Forman a studiat la școala de elită Regele George din orașul balnear Poděbrady, unde i-a avut drept colegi pe Václav Havel, frații Mašín și pe viitorii cineaști Ivan Passer și Jerzy Skolimowski.^[17] El a studiat mai târziu scenaristica la Academia de Arte din Praga, după care a devenit asistentul lui Alfréd Radok, creatorul Teatrului Laterna Magika. În timpul invadării Cehoslovaciei de către armatele Pactului de la Varșovia din 1968, el a părăsit Europa și s-a mutat în Statele Unite ale Americii.
  Prima soție a lui Forman a fost actrița cehă Jana Brejchová. Cei doi s-au cunoscut în timpul realizării filmului Štěňata (1957) și au divorțat în 1962. Forman are doi băieți gemeni cu cea de-a doua lui soție, actrița cehă Věra Křesadlová-Formanová. Ei s-au separat în 1969. Atât fiii, Petr Forman și Matěj Forman, născuți în 1964, lucrează în domeniul teatral. Forman s-a căsătorit apoi cu Martina Zbořilová pe 28 noiembrie 1999. Ei au împreună tot doi băieți gemeni, Jim și Andy (născuți în 1999 și numiți după comicii Jim Carrey și Andy Kaufman) și locuiesc în prezent în Connecticut, SUA.
  În 2006 a primit Premiul cetățenesc Hanno R. Ellenbogen decernat de Societatea Pragheză pentru Cooperare Internațională.
  El este profesor emerit la Columbia University.^[18]
  Asteroidul 11333 Forman a fost numit după Forman.
  În 2009 a fost produs un film documentar despre Forman intitulat Miloš Forman: Co te nezabije... și regizat de Miloš Šmídmajer.
  Forman a scris poezii și a publicat o autobiografie numită Turnaround. Împreună cu operatorul Miroslav Ondříček și cu vechiul coleg de școală Ivan Passer, Forman a filmat documentarul mut Semafor despre Teatrul Semafor. Prima producție importantă a lui Forman a fost documentarul Audition, al cărui subiect a fost cântăreții de la un concurs. A regizat mai multe comedii în limba cehă în Cehoslovacia. Cu toate acestea, în timpul Primăverii de la Praga și a invaziei sovietice din 1968 care i-a urmat, el se afla la Paris unde negocia producția primului său film american. Angajatorul său, un studio ceh, l-a concediat, susținând că el a plecat din țară în mod ilegal. S-a mutat la New York, unde a devenit mai târziu profesor de film la Columbia University și co-președinte (împreună cu fostul său profesor de František Daniel) la departamentul de film de la Universitatea Columbia. Unul dintre protejații a fost viitorul regizor James Mangold, căruia Forman i-a oferit sfaturi cu privire la scenaristică.
  Primul său film de succes a fost Zbor deasupra unui cuib de cuci, un alt succes fiind Amadeus, pentru care a câștigat un premiu Oscar, alături de actorul Murray Abraham (Salieri) - actor in rol principal, de Peter Shaffer (scenariu) și alte 5 categorii. Zbor deasupra unui cuib de cuci i-a adus lui Miloš Forman cinci Premii Oscar, șase Premii BAFTA, pelicula fiind apreciată atât pe plan național, cât și internațional. Datorită notorietății și a talentului său reușește să pătrundă pe scena de la Broadway cu lungmetrajul Hair, în 1979.^[19]
  În 1977 a devenit cetățean naturalizat al Statelor Unite ale Americii.
  A prezidat în 1985 juriul de la Festivalul de Film de la Cannes și în 2000 pe cel de la Festivalul de Film de la Veneția, precum și ceremonia de decernare a Premiilor César în 1988.
  În 1997 a primit premiul Globul de Cristal pentru contribuția sa artistică remarcabilă la cinematografia mondială la Festivalul Internațional de Film de la Karlovy Vary. Forman a apărut, alături de actorul Edward Norton în debutul regizoral al lui Norton, Keeping the Faith (2000), în rolul prietenului înțelept al lui Norton.
  În aprilie 2007 opera de jazz Dobře placená procházka a avut premiera la Teatrul Național din Praga, în regia fiului lui Forman, Petr Forman.
  Forman a primit o diplomă de onoare în 2009 de la Colegiul Emerson din Boston, SUA.^[20]
  A colaborat în mod regulat cu operatorul Miroslav Ondříček.  

  Miloš Forman
  Date personale
  Nume la naștere	Jan Tomáš Forman
  Născut	18 februarie 1932[1][2][3][4][5][6][7][8]  Čáslav[*], Cehia[2][4]
  Decedat	13 aprilie 2018 (86 de ani)[2][3][4][6][7][8]  Danbury[*], SUA[9]
  Înmormântat	Warren[*][10]
  Cauza decesului	boală
  Părinți	Otto Kohn[*]
  Frați și surori	Joseph J. Kohn[*]
  Căsătorit cu	Jana Brejchová (1951-1956) Vera Křesadlová (1964-1999) Martina Zbořilová (1999-2018)
  Număr de copii	4
  Copii	Petr Forman[*] Matěj Forman[*]
  Cetățenie	SUA  Cehoslovacia  Cehia
  Ocupație	regizor de film producător de film actor dramaturg scenarist actor de film
  Alma mater	Academy of Performing Arts[*]
  Premii Oscar
  Cel mai bun regizor (1975) pentru Zbor deasupra unui cuib de cuci Cel mai bun regizor (1984) pentru Amadeus
  Premii Globul de Aur
  Cel mai bun regizor (1984) pentru Amadeus
  Premii BAFTA
  BAFTA pentru cel mai bun film (1977) pentru Zbor deasupra unui cuib de cuci
  Premii César
  Cel mai bun film străin 1986 Amadeus
  Alte premii
  Czech Medal of Merit[*] (1995) Premiul Sindicatului American al Regizorilor[*] (2012) David di Donatello for Best Foreign Director[*] (1976) pentru Zbor deasupra unui cuib de cuci Los Angeles Film Critics Association Award for Best Director[*] (1984) pentru Amadeus Ursul de aur (1997) pentru Scandalul Larry Flynt César pentru cel mai bun film străin Honorary citizen of Prague[*] (2017) European Film Academy Achievement in World Cinema Award[*] (1997) pentru Scandalul Larry Flynt

Sărbători

• În calendarul creștin-ortodox: Sfânta și Marea Luni (Denie); Sf Sfințit Mucenic Artemon, Sf Mc Elefterie Persul
• Ziua Internationala a Rock-n-Roll-ului

VA URMA