MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MARȚI 21 APRILIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (B. Decese, Sărbători); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

Decese

Mark Twain, scriitor american

• 1073: Papa Alexandru al II-lea
• 1109: Anselm de Canterbury, filosof și teolog, arhiepiscop de Canterbury (n. 1033)
• 1142: Pierre Abélard, filosof francez (n. 1079)
• 1509: Henric al VII-lea (28 ianuarie 1457 – 21 aprilie 1509) a fost rege al Angliei și a domnit între anii 1485 și 1509. El a fost întemeietorul dinastiei Tudorilor. A oprit războiul celor două roze căsătorindu-se cu Elisabeta de York, fiica lui Eduard al IV-lea, a desființat trupele senioriale și a format camera înstelată. Henric s-a născut la Castelul Pembroke din Wales în 1457, ca singurul fiu al lui Edmund Tudor, Conte de Richmond și a soției sale, Lady Margaret Beaufort.
  Bunicul patern, Owen Tudor, făcea parte din familia Penmynydd originară din Wales, a fost paj la curtea regelui Henric al V-lea al Angliei. Se spune că Owen s-a căsătorit în secret cu văduva lui Henric al V-lea, Caterina de Valois. Unul dintre fiii lor a fost Edmund Tudor, tatăl lui Henric al VII-lea. Edmund a fost numit Conte de Richmond în 1452 și "oficial declarat legitim de Parlament".^[1]
  Totuși, pretenția la tron a lui Henric derivă pe linie maternă prin Casa de Beaufort. Mama lui Henric, Lady Margaret Beaufort, a fost strănepoata lui Ioan de Gaunt, Duce de Lancaster, al treilea fiu al regelui Eduard al III-lea al Angliei și a celei de-a treia soții, Katherine Swynford. Katherine a fost metresa lui Gaunt timp de aproape 25 de ani; când s-au căsătorit în 1396 ei aveau deja patru copii, inclusiv pe străbunicul lui Henric, John Beaufort. Pretenția lui Henric era destul de slabă: pe linie maternă și dintr-o descendență nelegitimă.
  Nepotul lui Gaunt, Richard al II-lea a legitimizat copii lui Gaunt cu Katherine Swynford printr-un act datat 1397. În 1407, Henric al IV-lea, care era fiul lui Gaunt cu prima soție, a emis un nou act confirmând legitimitatea fraților lui vitregi însă în același timp declarându-i neeligibili pentru tron.^[2] Acțiunea lui Henric al IV-lea a avut o legalitate îndoielnică deoarece copiii fuseseră legitimați anterior printr-un act al parlamentului.
  Tatăl lui Henric a murit cu trei luni înainte de nașterea sa, Henric petrecând mult timp cu unchiul său, Jasper Tudor, fratele mai mic al tatălui său. În timpul primei domnii a lui Eduard al IV-lea, Henric a fost în grija lui William Herbert, Conte de Pembroke^[3]. Când yorkistul Eduard al IV-lea s-a reîntors pe tron în 1471, Henric, care făcea parte din Casa de Lancaster s-a refugiat în Bretania unde a petrecut următorii 14 ani, sub protecția Ducelui Francisc al II-lea de Bretania. În 1483, mama lui Henric își promova în mod activ fiul ca o alternativă la Richard al III-lea, în ciuda faptului că era căsătorită cu un yorkist, Lordul Stanley. În ziua de Crăciun a anului 1483, Henric a promis în catedrala Rennes că se va căsători cu fiica cea mare a lui Eduard al IV-lea, Elisabeta de York, care era moștenitoare a tronului după decesul fraților ei Prinții din Turn: Eduard al V-lea și Richard, Duce de York.^[4]
  Cu bani și bunuri împrumutate de la gazda sa, Francis al II-lea, ducele de Bretania, Henric a încercat să ajungă în Anglia, dar conspirația a fost descoperită ducând la execuția co-conspiratorului principal, ducele de Buckingham.^[5] Susținut de primul ministru al Ducelui de Bretania, Pierre Landais, regele Richard al III-lea a încercat să-l extrădeze pe Henric însă acesta a scăpat în Franța. El a fost bine primit de francezi, care i-au oferit cu ușurință trupe și echipament pentru o a doua invazie.
  Henric a navigat cu o mică forță franceză și scoțiană, ajungând la Mill Bay, Pembrokeshire, aproape de locul lui de naștere. A mers spre Anglia, însoțit de unchiul său Jasper și contele de Oxford. Țara Galilor era în mod tradițional un fief al Casei de Lancaster iar Henric a strâns o armată de aproximativ 5.000 de soldați.^[6][7]
  Casa de Lancaster a învins Casa de York în Bătălia de la Bosworth din 22 august 1485. Câțiva aliați cheie ai regelui Richard al III-lea cum ar fi Contele de Northumberland și William și Thomas Stanley au trecut de partea cealaltă sau au părăsit câmpul de luptă. Moartea lui Richard al III-lea pe câmpul de la Bosworth a sfârșit Războiul celor Două Roze deși nu a fost ultima bătălie în care Henric a trebuit să lupte în acest război. Prima preocupare a lui Henric a fost să-și asigure tronul. A onorat promisiunea făcută în decembrie 1483 de a se căsători cu Elisabeta de York. Ei erau veri de gradul trei, ambii fiind stră-strănepoți ai lui John of Gaunt. Căsătoria a avut loc la 18 ianuarie 1486 la Westminster. Căsătoria a unificat casele aflate în conflict și-a dat copiilor săi o bază solidă de a pretinde tronul.
  Unificarea caselor de York și Lancaster prin căsătorie a fost simbolizată prin emblema heraldică a Casei Tudor, Trandafirul Tudor, o combinație între Trandafirul Roșu al Casei de Lancaster și Trandafirul Alb al Casei de York.
  După ce doi dintre fiii săi au murit, Henric al VII-lea a reușit totuși să-și asigure succesiunea la tron prin ultimul său fiu, fiind astfel primul rege în aproape 100 de ani care reușește să paseze coroana propriului urmaș.  

  Henric al VII-lea
  Portretul lui Henric VII ținând trandafirul roșu de Lancastrian, de Michael Sittow
  Date personale
  Născut	28 ianuarie 1457 Castelul Pembroke, Wales
  Decedat	21 aprilie 1509 (52 ani, 83 zile) Palatul Richmond, Anglia
  Înmormântat	Westminster Abbey, Londra
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (tuberculoză)
  Părinți	Edmund Tudor, 1st Earl of Richmond[*] Margaret Beaufort[*]
  Căsătorit cu	Elisabeta de York
  Copii	Arthur, Prinț de Wales Margareta, regină a Scoției Henric al VIII-lea al Angliei Maria Tudor, regină a Franței Edmund Tudor, Duce de Somerset Edward Tudor Katherine Tudor
  Cetățenie	Regatul Angliei  Țara Galilor
  Religie	Biserica Catolică
  Ocupație	monarh
  Apartenență nobiliară
  Titluri	rege[*]
  Familie nobiliară	Casa Tudor
  Rege al Angliei
  Domnie	22 august 1485 – 21 aprilie 1509 (23 ani, 242 zile)
  Încoronare	30 octombrie 1485
  Predecesor	Richard al III-lea
  Succesor	Henric al VIII-lea

• 1574: Cosimo I de' Medici (12 iunie 1519 – 21 aprilie 1574) a fost Duce de Florența din 1537 până în 1574, domnind ca primul Mare Duce de Toscana din 1569. 
  Cosimo I de Medici, c. 19 ani (Jacopo Pontormo, c. 1538)
  Cosimo s-a născut la Florența, fiu al faimosului condotier Giovanni dalle Bande Nere și al Mariei Salviati.
  După asasinarea la 6 ianuarie 1537 a Ducelui Alessandro de' Medici, Consiliul Suprem al celor Patruzeci și Opt îl alege pe Cosimo în lipsa unui moștenitor legal al lui Alessandro. Oamenii din Consliul sperau că îl vor manevra foarte ușor pe Cosimo ținând cont de vârsta lui fragedă (optsprezece ani). Însă Cosimo îl înlocuiește pe comandantul oștii lui Alessando cu militari devotați lui: Stefano Colonna principe de Palestrina și Giovanni Medichino marchiz de Marignano.
  În trecerea lui prin Neapole ca oaspete al viceregelui Pedro Alvarez de Toledo o cunoaște pe fiica acestuia, Eleonora. Tinerii se căsătoresc în anul 1539. Mireasa este frumoasă, cu păr blond-șaten, ochi albaștri și manifestă un comportament nobil și auster.^[2]
  Deși inițial, cetățenii Florenței nu o simpatizează pe Eleonora deoarece aparține unei națiuni care-i subjugă, ducesa a știut să se facă iubită prin profunda ei religiozitate, prin acte caritabile, prin grație și prin politețea afișată la ceremoniile oficiale. Eleonora i-a dăruit lui Cosimo patru fii și o fiică.
  Deși în aparență domnia lui Cosimo este armonioasă și calmă, regimul de teroare polițienească nu scapă ochiului atent al diplomaților străini. În anul 1557 Cosimo înfrânge rezistența Sienei. Cucerirea Sienei este urmată de trei ani de negocieri, la capătul cărora în 1560 Carol Quintul îl recunoaște pe Cosimo ca duce al Sienei.
  În 1562, pe fondul unei epidemii de friguri pernicioase, Cosimo își pierde doi dintre fiii săi, pe Giovanni și Garcia, apoi, după cinci zile, pe soția sa Eleonora. După pierderea ei, Cosimo nu și-a mai regăsit echilibrul.
  În 1570 este investit la Roma, în prezența Papei Pius al V-lea în demnitatea de Mare Duce al Toscanei. În pragul vârstei de 50 de ani își descoperă vocația de seducător. Începe o relație cu tânăra Eleonora degli Albizzi și îi transferă fiului său Francesco atribuțiile poltice și administrative, păstrându-și totuși autoritatea supremă. Tânăra Albizzi îi dăruiește un fiu lui Cosimo însă acesta pentru a evita complicațiile cu Francesco o înzestrează și o căsătorește cu unul din oamenii săi de încredere.
  Se căsătorește cu Camilla Martelli, fiica unui gentilom sărac. Maiajul cu Camilla este unul nefericit; Camilla este rea, isterică, geloasă și îi grăbește lui Cosimo paralizia de picioare, de mâna dreaptă și de limbă.
  La 25 aprilie 1574 Marele Duce moare la vârsta de 55 de ani lăsând Toscana fiului său Francesco. Înainte de prima sa căsătorie, Cosimo a avut un copil nelegitim cu o femeie necunoscută:
  • Bia de' Medici (1536 - 1 martie 1542)
  Cu Eleonora, Cosimo a avut șapte copii:
  • Maria (3 aprilie 1540 – 19 noiembrie 1557), logodită Alfonso di Ercole II d'Este, dar a murit înainte de căsătorie
  • Francesco (25 martie 1541 – 19 octombrie 1587), succesorul lui Cosimo ca Mare Duce de Toscana
  • Isabella (31 august 1542 – 16 iulie 1576), a fost omorâtă de soțul ei Paolo Giordano I Orsini pentru că a fost infidelă
  • Giovanni (28 septembrie 1543 – noiembrie 1562), Arhiepiscopul Pisei și Cardinal
  • Lucrezia (7 iunie 1545 – 21 aprilie 1561), în 1560 s-a căsătorit cu Alfonso II d'Este, Duce de Ferrara și Modena
  • Pietro (Pedricco) (10 august 1546 – 10 iunie 1547), a murit la un an
  • Garzia (5 iulie 1547 – 12 decembrie 1562), a murit de malarie la vârsta de 15 ani
  • Antonio (1 iulie 1548 – iulie 1548), a murit la naștere
  • Ferdinando (30 iulie 1549 – 17 februarie 1609), succesor lui Francesco's ca Mare Duce de Toscana
  • Anna (19 martie 1553 – 6 august 1553), a murit la puțin timp după naștere
  • Don Pietro de' Medici (3 iunie 1554 – 25 aprilie 1604), și-a omorât soția, pe Eleonora di Garzia di Toledo pentru că a fost infidelă
  După moartea Eleonorei în 1562, Cosimo a avut doi copii nelegitimi cu amanta sa, Eleonora degli Albrizzi:
  • O fiică născută în 1566 care a murit la botez
  • Giovanni (1567 - 1621), a fost recunoscut mai târziu
  În 1570, Cosimo s-a căsătorit cu Camilla Martelli și au avut împreună un copil:
  • Virginia (29 mai 1568 - 15 ianuarie 1615), s-a căsătorit cu Cesare d'Este, Duce de Modena  

    Cosimo I de Medici
    Duce de Florența — Mare Duce de Toscana
    Cosimo I de' Medici în armură, de Agnolo Bronzino.
    Date personale
    Născut	12 iunie 1519 Florența
    Decedat	21 aprilie 1574 (54 de ani) Florența
    Înmormântat	Medici Chapels[*]
    Cauza decesului	cauze naturale[*] (Accident vascular cerebral)
    Părinți	Giovanni delle Bande Nere[*][1] Maria Salviati[*][1]
    Căsătorit cu	Eleonora de Toledo Camilla Martelli
    Copii	Bia de' Medici nelegitim Prințesa Maria Francesco, Mare Duce de Toscana Isabella, Ducesă de Bracciano Cardinalul Giovanni Lucrezia, Ducesă de Modena Prințul Garzia Ferdinando, Mare Duce de Toscana Anna de' Medici Prințul Pietro Virginia, Ducesă de Modena
    Cetățenie	Republica Florentină[*]
    Religie	Biserica Catolică
    Ocupație	colecționar de artă[*]
    Apartenență nobiliară
    Titluri	duce
    Familie nobiliară	Casa de Medici
    Duce de Florența
    Domnie	6 ianuarie 1537 – 21 august 1569
    Predecesor	Alessandro de' Medici
    Succesor	Titlu abolit
    Mare Duce de Toscana
    Domnie	21 august 1569 – 21 aprilie 1574
    Predecesor	Titlu nou
    Succesor	Francesco I de' Medici

• 1699: Jean Racine (n. 22 decembrie 1639 la La Ferté-Milon, azi în departamentul Aisne, Franța – d. 21 aprilie 1699 la Paris, Franța) a fost un dramaturg francez. S-a născut într-o familie de mici funcționari. Orfan la 4 ani, mama sa murind în anul 1641 iar tatăl său în 1643, el a fost crescut de bunicii săi acasă până la moartea bunicului său în 1649. Cu bunica sa s-a mutat la mănăstirea din Port Royal. Această serie de întâmplări nefericite i-a permis însă să primească o educație aleasă jansenistă (curent moral al secolului al XVII-lea care a culminat la sfârșitul secolului, și care consta în relația dintre liberul arbitru al omului și grația eficace promovată de biserica Calvinistă. Apare și în opera Fedra: "Creștin care a încălcat grația...") care nu era permisă în școli. A acumulat o cultură vastă, incluzând literatura, și în special învățarea limbilor greacă și latină.
  Vârsta de 18 ani îl găsește pe Racine orfan și sărac, dar cu o cultură vastă și cu o serie de relații în rândul Janseiștilor. A studiat filozofia în liceul Harcourt. Acum scrie primele poezii. Ca un prim pas el încearcă să concilieze aspirațiile literare și cariera ecleziastică, dar în final, după un eșec în cariera ecleziastică, s-a devotat în întregime literaturii.
  În 1664 a fost introdus curții regale, scriind un poem în care îl lăuda pe Ludovic al XIV-lea. Apoi a jucat într-o piesa de Molière, în acelasi an, însa fără prea mare succes. În 1665 l-a jucat pe Alexandru cel Mare, care a fost primul său succes.
  Racine publică două pamflete împotriva mănăstirii din Port Royal, și în special a fostei sale profesoare, care se opunea carierei sale teatrale.
  Imensul succes al tragediei Andromaca (1667), jucată sub protectia Doamnei Henriette a Angliei îi asigură reputația lui Racine. După o singură comedie, "Apărătorii", în 1668, revine permanent la tragedii și scrie Britannicus (1669), Bérénice (1670), Ifigenia (1674) și Fedra (1677).
  Zdruncinat de critici, Racine renunță la teatru, în ciuda succesului capodoperei sale, Fedra. Membru al Academiei Franceze încă din 1673, Racine a fost înălțat la rang de cavaler în 1690. Este de asemenea trezorier al Franței, funcție care îi aduce venituri considerabile. Deasemenea este numit historiograf al regelui în 1677. Racine decide să se așeze la casa lui iar soția sa Catherine de Romanet îi dăruiește 7 copii. Însa căsătoria sa a fost una din interes.
  La cererea Damei de Maintenon scrie tragediile biblice Esthera (1689) și Athalia (1691). La acea vreme Racine era tot împotriva teatrului, dar considera aceste piese ca opere pedagogice și poetice.
  Racine a murit în anul 1699 la Paris în urma unei tumori. La cererea sa, a fost înmormântat în Port Royal, dar după distrugerea localității, rămășițele sale pământești au fost mutate la biserica Saint-Etienne-du-Mont din Paris. Teatrul lui Racine a zugrăvit pasiunea ca o forță fatală ce îl distruge pe cel care o poseda. Găsim aici teoriile janseniste: fie omul primește grația divină, fie este fără griji, nimic nu îi poate schimba destinul, este condamnat din naștere. Realizând idealul tragediei clasice, teatrul racinian are trăsături simple, clare, cu aventuri născute din aceeași pasiune a personajelor.
  Tragediile păgâne (fără Esthera și Athalia) prezintă un cuplu de tineri inocenți, atât unite, cât și despărțite de o iubire imposibilă, deoarece femeia este dominată de rege (Andromaca, Britannicus, Bajazet, Mithridates), sau deoarece face parte dintr-un clan rival (Aricie din Fedra). Rivalitatea este adesea dublată de o rivalitate politică, pe care însă Racine nu insistă.
  În acest cadru aristocratic, care de la Bajazet devine un loc comun de pretext pentru nașterea unei crize, personajele află că regele este ori mort, ori învins, astfel simțindu-se libere să își dezvăluie pasiunile. Dar, informația este foarte repede negată. Întoarcerea regelui pune personajele în fața greșelilor lor și îi împinge, depinzând de natura sufletului, să regrete, sau să pună capăt rebeliunii lor.
  Seriile neîntrerupte de capodopere ale lui Racine (Andromaca, Britannicus, Bérénice, Bajazet, Fedra, Mithridate) se compun din tragedii având ca temă dragostea. În aceste tragedii este vorba despre dragostea senzuală în forma sa extremă. Tragedia sa a suscitat o mare admirație și a creat o cultură a pasiunii, pregătită deja de Corneille și romanul de dragoste. Pasiunile descrise în tragediile raciniene ating o intensitate pe care nu o mai întâlnim decât la el. Violenței sentimentelor îi corespunde o limbă de o deosebită eleganță și armonie. Tragediile sale, cu acțiune mai simplă și evenimente mai puține, interesează, mai ales, prin viața interioară a eroilor. În teatrul lui Corneille apar personaje pline de curaj, voluntare, capabile de eroism; la Racine se impun tipurile feminine, capabile de pasiuni devastatoare. Prin operele lui Corneille și Racine, tragedia s-a impus ca gen major al clasicismului modern. 

  Opere

  • Tebaida (1664), tragedie în cinci acte în versuri
  • Alexandru cel Mare (1665), tragedie în cinci acte în versuri
  • Andromaca (1667), tragedie în cinci acte în versuri
  • Les Plaideurs (noiembrie 1668), comedie în trei acte în versuri
  • Britannicus (1669), tragedie în cinci acte în versuri
  • Bérénice (1670), tragedie în cinci acte în versuri
  • Bajazet (1672), tragedie în cinci acte în versuri
  • Mitridate (1673), tragedie în cinci acte în versuri
  • Iphigénie (1674), tragedie în cinci acte în versuri
  • Phèdre (1677), tragedie în cinci acte în versuri
  • Esther (1689), tragedie în cinci acte în versuri
  • Athalia (1691), tragedie în cinci acte în versuri  

    Jean Racine
    Jean Racine
    Date personale
    Născut	21 decembrie 1639[2]  La Ferté-Milon, Franța
    Decedat	21 aprilie 1699 (59 de ani)[3][4][5][6][7][8][9][10][11][12][13]  Paris, Regatul Franței[14][15]
    Înmormântat	Saint-Étienne-du-Mont[*][16]
    Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer de ficat[*])
    Căsătorit cu	Catherine de Romanet[*]
    Copii	Jean-Baptiste Racine[*] Louis Racine[*]
    Cetățenie	Regatul Franței
    Etnie	Francezi
    Ocupație	dramaturg poet traducător autor libretist[*] istoric
    Activitate
    Limbi	limba latină limba franceză[1]
    Studii	Lycée Saint-Louis[*]
    Pregătire	Antoine Le Maistre[*] Pierre Nicole[*] Claude Lancelot[*] Jean Hamon[*]
    Mișcare/curent literar	clasicism
    Specie literară	tragedie, comedie
    Opere semnificative	Andromaca Fedra Athalie[*] La Thébaïde[*] Alexandre le Grand[*] Les Plaideurs[*] Britannicus[*] Bérénice[*] Bajazet[*] Mithridate[

• 1722: Damian Hugo Franz Adrian Anton von Virmond zu Neersen (n. 24 august 1666, Herten, Germania – d. 21 aprilie 1722, Sibiu, Imperiul Habsburgic) a fost un general imperial, ambasador al Sfântului Imperiu Roman la Constantinopol. Datorită meritelor sale deosebite în Războiul dintre Liga Sfântă și Imperiul Otoman a fost onorat cu titlul de „Conte al Sfântului Imperiu Roman” (Reichsgraf). Damian Hugo von Virmond a participat cu regimentul său la Războiul dintre Liga Sfântă și Imperiul Otoman, mai ales pe teatrul de operațiuni din Transilvania. A parcurs toate gradele militare (17 aprilie 1704: Generalfeldwachtmeister=general de brigadă, 15 august 1706: Feldmarschall-Leutnant), până la acela de Feldzeugmeister (3 mai 1716).^[1] În anul 1696 Virmond a intrat în serviciul imperial cu gradul de colonel al unui regiment alcătuit de ducele Johann Wilhelm von Pfalz-Neuburg pe cont propriu pentru împăratul Leopold I al Sfântului Imperiu Roman și luptei împotriva jugului otoman. Regimentul a fost recrutat în Franconia și adunat la Donauwörth pentru a fi luat în serviciul imperial la 3 iunie 1696. În ziua de 6 septembrie 1697 la Szeged și cinci zile mai târziu în Bătălia de la Zenta, regimentul colonelului Damian Hugo a luptat atât de onorabil conform raportului renumitului Feldmareșal Eugen de Savoia, încât împăratul i-a trimis o scrisoare de mulțumire și o recunoaștere. La 29 septembrie 1906 în Viena, a fost ridicat un monument de onoare pentru acest regiment care arată în relief pe Damian Hugo, în timp ce conduce regimentul său la „botezul de foc la Zenta“ Damian Hugo a intrat ulterior în serviciul diplomatic. Mai întâi a fost guvernator imperial în Mantova, iar în 1715 a fost numit ambasador la curtea regelui Carol al XII-lea al Suediei din Stralsund și în 1716 la curtea regelui Frederic Wilhelm I al Prusiei la Berlin, unde a negociat cu rezultate favorabile respectiv neintervenția trupelor rusești în Marele Război al Nordului. De acolo a fost trimis în grabă în Polonia (august 1716), deoarece administrația habsburgică din Ungaria a fost îngrijorată din cauza insurgenților maghiari care se adunaseră în orașele de graniță poloneze (insurecția lui Francisc Rákóczi al II-lea).
  La 21 noiembrie 1717 a primit omagiul orașului imperial Aachen și a ținut o intrare solemnă, care a fost ultima unui ambasador imperial special. Reprezentând împăratul, Damian Hugo, precum și nepotul său, Ambrosius Franz, au apărut pretutindeni cu mare fast. Cu astfel de intrări solemne și parade reprezentative cei doi au încercat să redreseze prestigiul în scădere al împăratului Carol al VI-lea. După victoriile strălucitoare ale prințului Eugeniu de Savoya în Războiul Otomano-Venețian (1714-1718), după cucerirea fortărețelor Timișoara și Belgrad, conducerea otomană a cerut tratative de pace. După rechemarea sa la Viena a fost numit în data de 12 martie 1721 general comandant al Transilvaniei și Țării Românești Austriece (Valahia Mică - vezi Pacea de la Passarowitz). În data de 21 aprilie 1722 a murit la Sibiu.
  A fost înmormântat în Biserica Franciscană din Sibiu.  
  Damian Hugo von Virmond
• 1736: Eugen de Savoia, feldmareșal al Sfântului Imperiu Roman (n. 1663)
• 1785: Frederick al II-lea, Duce de Mecklenburg-Schwerin, numit cel Pios (germană Friedrich II Herzog von Mecklenburg-Schwerin; 9 noiembrie 1717 – 21 aprilie 1785) a fost Duce de Mecklenburg-Schwerin din 1756 până la moartea sa. Frederick s-a născut la Schwerin, ca fiu al lui Christian Ludwig al II-lea, Duce de Mecklenburg-Schwerin și a soției acestuia, Gustave Caroline de Mecklenburg-Strelitz. În copilărie și adolescență mătușa lui Ducesa Augusta de Mecklenburg-Schwerin a avut o mare influență asupra dezvoltării intelectuale și spirituale a lui Frederick, în esență în insuflarea credinței în pietism.
  După decesul tatălui său în 1756, Frederick și-a asumat conducerea ducatului. La scurtă vreme după accesiunea sa țara a fost implicată în Războiul de Șapte Ani. Frederick a fost un susținător al Pietismului. El a încurajat sistemul școlar, a promovat industria textila și a abolit tortura.
  În 1764 și-a mutat reședința de la Schwerin la Castelul Ludwigslust. În 1765 el a ordonat construirea Bisericii Imperiale (finalizată în 1770) realizată de arhitectul Johann Joachim Busch și a continuat extinderea Castelului Ludwigslust între 1772 și 1776. Frederick s-a căsătorit la 2 martie 1746 la Schwedt cu Ducesa Louise Frederica de Württemberg, fiica lui Frederick Louis, Prinț Ereditar de Württemberg și a Henriette Marie de Brandenburg-Schwedt. Ei au avut patru copii, care au murit de mici.
  După decesul său, ducatul a fost moștenit de nepotul său, Friedrich Franz, fiul cel mare al fratelui său, Louis.  

  Frederick al II-lea
  Portret al Ducelui Frederick al II-lea de Georg David Matthieu, 1772
  Date personale
  Nume la naștere	germană Friedrich
  Născut	9 noiembrie 1717 Schwerin, Mecklenburg-Schwerin
  Decedat	21 aprilie 1785 (67 de ani) Ludwigslust, Mecklenburg-Schwerin
  Înmormântat	Ludwigslust
  Părinți	Christian Ludwig al II-lea Gustave Caroline de Mecklenburg-Strelitz
  Frați și surori	Louis Ulrike Sophie zu Mecklenburg[*] Amalie of Mecklenburg[*]
  Căsătorit cu	Ducesa Louise Frederica de Württemberg
  Cetățenie	Mecklenburg-Schwerin
  Religie	luteranism
  Ocupație	profesor universitar[*]
  Apartenență nobiliară
  Familie nobiliară	Casa de Mecklenburg
  Duce de Mecklenburg-Schwerin
  Domnie	1756–1785
  Predecesor	Christian Ludwig II
  Succesor	Friedrich Franz I

• 1843: Prințul Augustus Frederick, Duce de Sussex (27 ianuarie 1773 – 21 aprilie 1843), a fost al șaselea fiu al regelui George al III-lea al Regatului Unit și a reginei Charlotte de Mecklenburg-Strelitz. 
  Prințul Augustus
  Prințul Augustus Frederick s-a născut la Palatul Buckingham. A fost educat acasă înainte să fie trimis la Universitatea Göttingen din Germania în vara anului 1786 împreună cu frații săi Prințul Ernest și Prințul Adolphus. Prințul Augustus, care suferea de astm, nu s-a alăturat fraților săi în instruirea militară primită al Hanovra.
  A fost botezat la Palatul St. James, la 25 februarie 1773, de Frederick Cornwallis, arhiepiscop de Canterbury. Nașii săi au fost: Ducele de Saxa-Gotha-Altenburg, Ducele George Augustus de Mecklenburg și Prințesa Charles de Hesse-Cassel. În timp ce călătorea în Italia, a întâlnit-o pe Lady Augusta Murray (1768-1830), a doua fiică a celui de-al 4-lea Conte de Dunmore. Cuplul s-a căsătorit la Roma la 4 aprilie 1793, și din nou la Londra la 5 decembrie 1793, fără consimtământul regelui.
  În august 1794, Prerogativele Curții au anulat căsătoria deoarece nu a fost aprobată de rege. Prințul Augustus a continuat să trăiască cu Lady Augusta până în 1801, când a primit o garanție parlamentară de 12.000 £. Lady Augusta a păstrat custodia copiilor și a primit un venit de 4.000 £ pe an. Ducele de Sussex s-a căsătorit a doua oară la 2 mai 1831 (din nou împotriva Actului de Căsătorie Regală) cu Lady Cecilia Letitia Buggin (1793-1873), fiica cea mare a lui Arthur Gore, al 2-lea Conte de Arran și a Elisabetei Underwood. Lady Cecilia nu a deținut niciodată titlul de Ducesă de Sussex. Totuși, a fost numită Ducesă de Inverness în 1840.
  Ducele de Sussex a fost unchiul favorit al reginei Victoria. El a fost cel care a condus-o la altar pe regină. Ducele de Sussex a murit la Palatul Kensington în 1843. În testament a specificat că nu vrea funeralii de stat și a fost înmormântat la cimitirul Kensal Green la 5 mai 1843. Ducesa de Inverness a continuat să locuiască la Palatul Kensington până la decesul său în 1873. 

  Prințul Augustus Frederick
  Duce de Sussex
  Portret de Louis Gauffier, 1793
  Date personale
  Născut	27 ianuarie 1773 Palatul Buckingham, Westminster, Londra
  Decedat	21 aprilie 1843 (70 de ani) Palatul Kensington, Londra
  Înmormântat	Kensal Green Cemetery[*]
  Părinți	George al III-lea al Regatului Unit Charlotte de Mecklenburg-Strelitz
  Frați și surori	Prințesa Elisabeta a Regatului Unit Prințesa Mary, Ducesă de Gloucester și Edinburgh Prințesa Augusta Sofia a Regatului Unit Charlotte a Marii Britanii Prințesa Sofia a Regatului Unit Prințesa Amelia a Regatului Unit George al IV-lea al Regatului Unit William al IV-lea al Regatului Unit Prințul Eduard, Duce de Kent și Strathearn Ernest Augustus I de Hanovra Prince Octavius of Great Britain[*] Frederick, Duce de York Prince Alfred of Great Britain[*] Adolphus, Duce de Cambridge
  Căsătorit cu	Lady Augusta Murray (c. 1793; an. 1794) Cecilia Underwood, Ducesă de Inverness (c. 1831)
  Copii	Augustus d'Este Augusta d'Este
  Cetățenie	Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
  Ocupație	duce
  Activitate
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce British prince[*]
  Familie nobiliară	Casa de Hanovra
  Președinte al Royal Society[*]
  Domnie	1830 – 1838
  Predecesor	Davies Gilbert[*]
  Succesor	Spencer Compton[*]
  Membru al Camerei Lorzilor[

• 1847: Friedrich von Gärtner (10 decembrie 1791, Koblenz – 21 aprilie 1847, Munchen) a fost un arhitect german. 
  Friedrich von Gärtner
• 1882: Vasile Conta (n. 15 noiembrie 1845, com. Ghindăoani, județul Neamț - d. 21 aprilie 1882, Iași) a fost un filozof, scriitor și ministru român. S-a născut în satul Ghindăoani, comuna Crăcăoani, județul Neamț, la 15 noiembrie 1845, fiind descendent al unei familii de preoți. Chestiunea originilor lui Conta, și dovada faptului că era român, a fost discutată cu lux de amănunte de istoricul ieșean Florin Cîntec, în Memorie și uitare în cultura româna. Cazul Vasile Conta, Iași, Rd. Timpul, 2003. Urmează cursurile Școlii primare de la Tg. Neamț, unde îl are coleg pe Ion Creangă, iar mai apoi Academia Mihăileană sau Gimnaziul Central din Iași, unde a luat bacalaureatul în 1868.
  În 1862, întrerupe studiile și însoțește o trupă de actori prin întreaga Moldovă, timp în care scrie o piesă de teatru jucată la Botoșani, iar în 1875 traduce piesa Miss Multon de Adolphe Belot.
  În 1864, reia studiile liceale, terminate patru ani mai târziu, în 1868. După absolvire, funcționează ca profesor suplinitor la Catedra de filosofie. În același an, 1868, se înscrie la Facultatea de Drept din Iași.
  În octombrie 1869 obține o bursă din partea „Societății pentru încurajarea junimii române la învățătură” („Pogor–Fătu”) și este trimis pentru studii comerciale în Belgia, unde urmează cursurile Institutului de Comerț din Anvers, pe care le încheie în 1871. După obținerea diplomei, în 1871, studiază și dreptul, dobândind, după numai un an, titlul de doctor în drept al Universității din Bruxelles. Revenit în țară, Vasile Conta va practica avocatura și va obține, prin concurs, Catedra de Drept Civil a Universității din Iași. A fost și un mare iubitor și apărător al Basarabiei. Tatăl său, preot de meserie, a început să-și desfășoare cariera preoțească în satul Ghindăoani din județul Neamț. Între anii 1865–1869, pe când era elev în ultimele clase ale Liceului Național din Iași, și-a petrecut vacanțele pe pământul Basarabiei, la Cahul, unde tatăl său, preotul Grigore Conta, era protoiereu, (aici a ajuns după ce a plecat de la Ghindăoani - Neamț). La vremea respectivă, sud-vestul Basarabiei (Cahul, Bolgrad și Ismail) aparținea României. Părintele Grigore își începuse cariera preoțească în satul Ghindăoani (com. Balțătești) din județul Neamț. Dar pentru că îi îndemnase pe țărani să-l dea în judecată pe arendașul moșiei la Divanul din Iași, acesta, uzând de prevederile Regulamentului Organic, pe atunci în vigoare în Țările Române, l-a surghiunit din sat. Stabilit la Târgu Neamț, ajunge protoiereu al acestui ținut, apoi, în 1865 a fost numit protoiereu la Cahul. În urma Războiului Crimeii, în 1856 s-a încheiat la Paris pacea prin care, printre alte prevederi favorabile, României i s-au restituit trei județe din sudul Basarabiei. Între acestea era și Cahul. Acestea sunt împrejurările datorită cărora adolescentul Vasile Conta, născut în Ghindăoani din ținutul Neamțului, a avut posibilitatea să-și petreacă vacanțele la Cahul, care era atât de îndepărtat de plaiurile copilăriei sale. La finele acestor vacanțe, petrecute în aceste locuri de câmpie, se simțea atât de bine încât credea că a scăpat definitiv de boala crudă ce-l chinuia (TBC). Conta n-a folosit aceste vacanțe numai în scopul întremării sale fizice ci a desfășurat o remarcabilă activitate culturală din care menționez Culegerea de poezii populare din împrejurimi, pe care le-a strâns într-o colecție intitulată "Cântece basarabene".
  Între anii 1870-1872 Eminescu se afla la studii în Viena. Aici Vasile Conta îi trimite "Cântecele basarabene". Mihai Eminescu îi răspunde :

  "Mi-ai trimis, domnule Conta, un prieten sincer ca să mă iau în ceasuri lungi și plictisitoare. A fost o revelație pentru mine "Cântecele basarabene". Multe din ele samănă cu cele din Moldova de sus. Ah!, cum aș dori să văd această parte înstrăinată ..."

  Conta își va arăta în mod public dragostea pentru Basarabia. După cum se știe, imediat după războiul din 1877, rușii și-au manifestat intenția de a răpi din nou cele trei județe din sudul Basarabiei. Conta, acum profesor universitar și filozof de renume european, își folosește condeiul în apărarea Basarabiei și scrie în acest scop trei articole : „Basarabia”, „Chestia Orientului” și „Viitorul României pregătit de domnul Brătianu și Kogălniceanu”. Toate trei, dar mai ales ultimul, au avut un mare ecou, fiind reproduse în toate ziarele. Traduce și adnotează legi, practică avocatura publică, începând din 1875. În 1875-1876, publică în revista ieșeană Convorbiri literare prima sa lucrare filosofică, Teoria fatalismului, studiu ce apare, în 1877, și în limba franceză, la Bruxelles, apoi Teoria ondulației universale (1877), Încercări de metafizică (1878). Ultima lucrare a fost tradusă, în 1880, în limba franceză, la Bruxelles, cu titlul definitiv Introducere în metafizică.
  Coleg de clasă cu Ion Creangă, prieten cu Mihai Eminescu, Vasile Conta ocupă în 1873 postul de profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din Iași. Din 1873 frecventează ședințele Junimii, unde ține conferințe asupra teoriei fatalismului și își publică în Convorbiri literare primele sale lucrări filosofice. El s-a manifestat ca un militant pentru progresul multilateral al tânărului stat național, pentru apărarea și consolidarea independenței, pentru dezvoltarea industriei, a comerțului autohton, a învățământului și a culturii.
  A susținut "prelecțiuni populare", organizate sub auspiciile "Junimii", intitulate: "Materialismul", "Fetișismul", "Starea economică" etc., apreciate de mari oameni de cultură, printre care și Mihai Eminescu, pe atunci redactor al "Curierului de Iași" și membru al "Junimii". Deși participant la ședințele "Junimii", și-a păstrat independența de gândire și de acțiune în politică. La Facultatea de Litere, în proiect figura și predarea unui curs de istorie critică a religiilor. Cariera politică a lui Vasile Conta a avut un caracter puternic reformator. În calitate de ministru al Instrucțiunii Publice și Cultelor, Vasile Conta a propus (fără a avea sprijinul parlamentar necesar), o lege a educației care prevedea profesionalizarea învățământului agricol, industrial, economic; eliminarea religiei din liceele de băieți; înființarea de licee pentru fete și acordarea, pentru acestea, a dreptului de a urma studii universitare; introducerea unui examen de capacitate pentru profesori, în concordanță cu cel francez.^[1]
  La 10 aprilie 1881 demisionează din guvern și activează ca membru al Curții de Casație. Bolnav de ftizie, efectuează o ultimă călătorie în Italia, înainte de a muri. Corpul său a fost transportat la Iași, unde i s-au făcut funeralii naționale.
  
  

  Mormântul lui Vasile Conta de la Cimitirul Eternitatea din Iași.
  A fost înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iași.  Opere: 
• Teoria fatalismului (1875-1876)
• Teoria ondulațiunii universale (1876-1877)
• Încercări de metafizică (1879)
• Bazele metafizicii (1890).
Lucrările sale filosofice s-au tipărit și în limba franceză la Paris, Bruxelles și Iași, bucurându-se de apreciere dincolo de granițele țării. Filosofia materialistă a lui Vasile Conta, ideile lui ateiste au avut un ecou în țară, în cercurile progresiste ale vremii, găsind adepți printre oamenii de știință, ca și în rândurile tinerilor; pentru unii dintre aceștia ea a constituit o punte de trecere spre concepția marxistă. Operele sale filosofice principale, publicate în timpul vieții sau postum, au apărut atât în românește cât și în franceză, mai toate bucurându-se de prefețe sau recenzii elogioase ale unor mari gânditori români și străini. Astfel, Teoria fatalismului, apărută în românește în anii 1875-1876, va fi tradusă în limba franceză de Dumitru Rosetti-Tescanu, cu o prefață de L. Büchner, va apărea la Paris în 1895; Originea speciilor, apărută în Convorbiri literare în anul 1877, va fi tipărită în limba franceză în 1888, la Iași; Încercări de metafizică (1879) va apărea și în franceză, la Bruxelles, în 1880 cu titlul Introduction a la Métaphysique . Postum vor apărea: Bazele metafizicii (în limba franceză, în traducerea lui D. Rosetti-Tescanu cu titlul Les fondaments de la métaphysique, Paris, 1890); Întâiele principii care alcătuiesc lumea (în limba franceză cu titlul Premiers principes composant le monde , 1888, Iași) ș. a. Prima ediție a operelor complete ale lui Vasile Conta apare în 1914, coordonată de Octav Minar, la editura C. Sfetea, București, și cuprinde, pe lângă operele menționate, scrisori, acte și manuscrise inedite (poezii, cugetări, discursuri parlamentare, articole politice, studii juridice, proiecte de lege și regulamente, însemnări, note explicative). Sunt publicate, în această ediție, scrisorile primite de Vasile Conta de la L. Büchner. Ch. Darwin, E. Haeckel, O. Liebmann, E. Tylor, E. Zeller, H. Ulvici, E. Reich, J. Lubbock, B. Müller, N. Morisson, H. Delboeuf, Eltlruh. Între edițiile operelor filosofice ale lui Vasile Conta se numără: Opere filosofice (Editura Cartea Românească, București, 1922, ediție îngrijită de Nicolae Petrescu); Opere filosofice (ediție îngrijită de N. Gogoneață, Editura Academiei, 1967); Scrieri filosofice alese (ediție îngrijită de Nicolae Gogoneață, Editura Minerva, București, 1975) ș.a. Lucrările lui V. Conta au fost recenzate de numeroase reviste străine de prestigiu printre care: Revue Philosophique, La Critique Philosophique, La Revue de Belgique, Athaeneum, Menschentum, Journal d’Hygiene ș.a. De o mare atenție se vor bucura în țară operele filosofului român din partea lui Mihai Eminescu, Iacob Negruzzi, I. Nădejde etc. care vor puncta elogios realizările lui V. Conta nu numai în filosofie, dar și în conferințe publice, articole și discursuri parlamentare.  
În istoria filosofiei românești, opera lui Vasile Conta a înscris o pagină memorabilă, aducând din nou - după lucrările lui Dimitrie Cantemir și Nicolae Bălcescu - cultura noastră pe arena științifică europeană. Scrierile lui Vasile Conta prezintă un moment important în evoluția gândirii românești. Materialismul său este o expresie a ideologiei elementelor radicale ale burgheziei românești din deceniul al VIII-lea și al secolului al XIX-lea. Gândirea sa filosofică s-a format, în condițiile orientării materialiste a științelor naturii în România, sub influența materialismului francez, a materialismului vulgar și a cuceririlor științelor naturii, în special a darwinismului.
Vasile Conta a încercat să realizeze o sinteză materialistă a marilor descoperiri făcute de științele naturii în secolul al XIX-lea, elaborând o teorie generală a evoluției pe care a intitulat-o "Teoria ondulațiunii universale". Evoluționismul lui Vasile Conta are, în ansamblu, un caracter mecanicist, dar cu toate acestea, concepția lui conține și unele elemente dialectice. În domeniul sociologiei, Vasile Conta a suferit influența lui Herbert Spencer, adoptând necritic "teoria organicistă".
A fost cel dintâi filosof român care a pus bazele «unui sistem filosofic propriu, original. Influențat de empirismul englez, pozitivismul francez și materialismul german, atacă chestiunile de bază ale epistemologiei, punând la baza cunoașterii experiența, în concepția sa, materia se metamorfozează neîncetat, luând forme niciodată identice unele cu altele, întreaga existență se supune "mișcării ondulatorii", care apare astfel ca o "lege fatală", adică necesară, a universului. Ca filosof determinist, afirmă că toate fenomenele de care se ocupă'"științele pozitive" sunt "regulate de către legi inflexibile". Respingând liberul arbitru, exclude deplina , libertate a voinței. ("Prin urmare, nu există nimic din tot ceea ce s-a numit voință liberă omenească sau dumnezeiască").
În concepția sa, există un determinism universal, care se manifestă în toate domeniile: natură, conștiință, economie și viața socială. Determinismul social este explicat prin apelul la datele istoriei, economiei și ale statisticii. Istoria este o știință care ne arată "legătura de cauză și efect sau legătura de evoluțiune ori metamor­fozare ce există între faptele sociale ce se succedă în curgerea vremii". Ea a încetat de a mai fi "o poveste a faptelor eroice ale unor oameni de seamă", care acționau "după bunul lor plac", istoria căutând acum legi, legăturile dintre "faptele sociale". Dezvoltarea, progresul sunt rezultat al mișcării ondulatorii, care se înfăptuiește prin apariția și dispariția formelor materiale deosebite calitativ unele de altele; pe calea înlăturării vechilor forme materiale și a apariției unor forme noi, mai perfecte, pe calea luptei noului cu vechiul, în succesiunea permanentă din procesul evoluției formelor materiale, fiecare fenomen dispare odată co apariția altui fenomen mai perfect, exemple fiind luate din dezvoltarea ideilor sau procesul adevărului. Izvorul dezvoltării se află în interiorul fenomenelor, "în fiecare ființă vie, evoluțiunea complexivă rezultă mai cu seamă din echilibrul și lupta forțelor interne, adică a acelor forțe care se nasc din interiorul forțelor ce evoluează".
Vasile Conta este de asemenea reprezentantul uneia dintre cele mai virulente și devastatoare forme de naționalism și xenofobie. Este pentru revizuirea celebrului articol 7 care garanta cetățenia română etniilor conlocuitoare, în special evreilor, și susține teorii rasiste pentru purificarea națiunii de elementele alogene. În 4 septembrie 1879 ține un discurs în camera deputaților în care cere oferirea cetățeniei române doar acelor ”elemente” care se amestecă cu etnia română (excluzându-i aici pe turci și pe evrei). Tot el afirmă că „dacă nu vom lupta contra elementului jidovesc, vom pieri ca națiune“ și reprezintă una dintre cele mai cunoscute influențe rasiste asupra gândirii lui Zelea Codreanu   

Vasile Conta
Date personale
Născut	15 noiembrie 1845 Ghindăoani, Neamț, România
Decedat	21 aprilie 1882 (36 de ani) București
Înmormântat	Cimitirul „Eternitatea” din Iași
Frați și surori	Ana Conta-Kernbach
Cetățenie	România
Etnie	români
Ocupație	filozof
Activitate
Alma mater	Universitatea din Iași
Organizație	Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Lucrări remarcabile	Teoria fatalismului Teoria ondulațiunii universale Încercări de metafizică Bazele metafizicii

• 1892: Alexandrine, Mare Ducesă de Mecklenburg-Schwerin (23 februarie 1803 – 21 aprilie 1892) a fost fiica regelui Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei și a reginei Frederica Louisa de Hesse-Darmstadt. Prin căsătoria cu Paul Frederick, Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin a devenit Mare Ducesă de Mecklenburg-Schwerin. 

  Alexandrine a Prusiei
  Prințesa Alexandrine, pictură de Friedrich Wilhelm Schadow.
  Date personale
  Nume la naștere	Friederike Wilhelmine Alexandrine Marie Helene
  Născută	23 februarie 1803 Berlin, Prusia
  Decedată	21 aprilie 1892 (89 de ani) Schwerin, Mecklenburg-Schwerin
  Înmormântată	Schwerin Cathedral[*]
  Părinți	Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei Louise de Mecklenburg-Strelitz
  Frați și surori	Charlotte a Prusiei Prințesa Louise a Prusiei Wilhelm I al Germaniei Prințul Carol al Prusiei Prințul Albert al Prusiei Frederic Wilhelm al IV-lea al Prusiei
  Căsătorită cu	Paul Frederick, Mare Duce de Mecklenburg-Schwerin
  Copii	Frederic Francisc al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg Ducesa Louise Ducele Wilhelm
  Cetățenie	Imperiul German[*]
  Ocupație	aristocrat[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce ducesă[*] Prințesă
  Familie nobiliară	Casa de Hohenzollern Casa de Mecklenburg-Schwerin
  Mare Ducesă de Mecklenburg-Schwerin
  Domnie	1 februarie 1837 – 7 martie 1842

• 1905: Nicu I. Constantinescu (născut Nicu Chințescu^[1]; n. 1840, Craiova, Țara Românească — d. 21 aprilie 1905) a fost un politician român de orientare liberală, primar al orașului Buzău de 5 ori (între 1883-1888, 1889-1890, 1890-1892, 1895-1899 și 1901-1905) și deputat din partea PNL în mai multe legislaturi. În calitate de primar al orașului Buzău, întrucât primăria nu avea un sediu propriu, Constantinescu a comandat construirea în centrul orașului a Palatului Comunal,^[3] care este și astăzi clădirea-simbol a Buzăului. De asemenea, a asanat și a pavat oborul și a construit Bulevardul Parcului, cunoscut astăzi sub numele de Bulevardul Nicolae Bălcescu, care lega centrul orașului de Parcul Crâng. În timpul mandatelor sale s-au construit sedii pentru mai multe școli, inclusiv pentru liceul Al. Hâjdeu, astăzi denumit Colegiul Național B.P. Hasdeu.  

  Nicu Constantinescu
  Bustul lui Nicu Constantinescu, în fața Școlii nr. 1 din Buzău, aflată pe Bulevardul Nicolae Bălcescu, stradă amenajată în timpul mandatelor sale
  Date personale
  Născut	1840 Craiova, Țara Românească
  Decedat	21 aprilie 1905 (65 de ani)
  Ocupație	politician
  Primar al Buzăului
  În funcție 1883 – 1888
  În funcție 1889 – 1890
  În funcție 1890 – 1892
  În funcție 1895 – 1899
  În funcție 1901 – 1905
  Partid politic	Liberal

• 1910:Mark Twain (pseudonimul literar al lui Samuel Langhorne Clemens, n. 30 noiembrie 1835, Florida[*], Missouri, SUA – d. 21 aprilie 1910, Redding[*], Connecticut, SUA)^[19] a fost un scriitor, publicist, antreprenor, satirist și umorist american, autorul popularelor romane Aventurile lui Tom Sawyer, Prinț și cerșetor, Aventurile lui Huckleberry Finn și Un yankeu la curtea regelui Arthur.
  În ciuda problemelor sale financiare, Twain a fost renumit pentru umorul și buna sa dispoziție, datorită cărora s-a bucurat de o popularitate imensă în întreaga lume. La apogeu, el a fost probabil cel mai popular american din acea vreme. În 1907, publicul s-a înghesuit la Expoziția Jamestown doar ca să-l zărească pe Mark Twain. S-a bucurat de prietenia mai multor celebrități, între care autorul și criticul literar William Dean Howells, politicianul și autorul Booker T. Washington, inginerul și inventatorul Nikola Tesla, scriitoarea Helen Keller și magnatul Henry Huttleston Rogers. Autorul american William Faulkner a scris despre Twain că a fost „părintele literaturii americane”^[20].
  Twain a murit în 1910 și este înmormântat la Elmira, statul New York. Samuel Langhorne Clemens s-a născut în localitatea Florida, statul Missouri, într-un hambar, fiul lui John Marshall Clemens (13 august 1798 – 24 martie 1847) și Jane Lampton Clemens (18 iunie 1803 – 27 octombrie 1890), al șaselea din șapte copii. Se spune că a avut o copilărie nefericită. Doar un frate și o soră au ajuns la vârsta maturității, și anume Orion Clemens (17 iulie 1825 - 11 decembrie 1897), respectiv Pamela (19 septembrie 1827 - 31 august 1904). Una din surorile sale, Margaret (31 mai 1830 - 17 august 1839) a decedat când Samuel avea patru ani, iar fratele său Benjamin (8 iunie 1832 - 12 mai 1842) a murit trei ani mai târziu. Alt frate mai mare, Pleasant (1828 - 1829), nu a trăit decât trei luni. Samuel a avut și un frate mai tânăr, Henry Clemens (13 iulie 1838 - 21 iunie 1858).
  
  

  Vas cu zbaturi pe Mississippi
  Când Samuel avea patru ani, familia s-a mutat la Hannibal, un oraș portuar pe fluviul Mississippi, care mai târziu a servit ca inspirație pentru orașul fictiv St. Petersburg din „Aventurile lui Tom Sawyer” și „Huckleberry Finn”. Missouri s-a numărat printre statele americane în care sclavia a fost legală din 1821, și de la o vârstă fragedă Twain a fost expus sclaviei, temă pe care a explorat-o în operele sale. Ca amănunt interesant, Twain a fost daltonist, fapt care i-a stimulat discuțiile ironice din cercurile sociale de atunci. În 1847, când Twain avea unsprezece ani, tatăl său s-a îmbolnăvit de pneumonie și a decedat în luna martie din același an. La scurt timp după aceea, Twain și-a găsit de lucru ca ucenic la un tipograf; la vârsta de șaisprezece ani a început să scrie articole amuzante și schițe. La optsprezece ani a plecat din Hannibal, lucrând ca tipograf la New York, Philadelphia, St. Louis și Cincinnati.
  La 22 de ani, Twain s-a întors în Missouri. În timpul unei călătorii la New Orleans pe fluviul Mississippi, pilotul vasului, pe nume „Bixby”, l-a inspirat pe Clemens să devină pilot de vas cu zbaturi, meserie care, pe atunci, era una din cele mai bine plătite profesii din America.
  Datorită faptului că vasele cu zbaturi din acea perioadă erau construite dintr-un lemn foarte uscat și ușor inflamabil, nu se foloseau nici un fel de lămpi sau felinare pentru iluminat, ceea ce făcea deplasarea foarte dificilă în timpul nopții. Piloții erau nevoiți să cunoască cursul fluviului în cele mai mici detalii pentru a putea opri la sutele de porturi și pontoane de pe maluri. Clemens a studiat cu meticulozitate cursul fluviului pe o distanță de aproximativ două mii de mile (3200 km) timp de mai bine de doi ani până a primit brevetul de pilot în 1859. În timp ce se pregătea pentru obținerea licenței de pilot, Samuel l-a convins pe fratele său mai tânăr, Henry Clemens, să lucreze împreună cu el pe Mississippi. Henry a fost ucis la data de 21 iunie 1858, când vasul pe care servea a explodat. Samuel s-a autoînvinovățit pentru moartea fratelui său și s-a considerat responsabil pentru tot restul vieții sale. În ciuda acestui fapt, a continuat să lucreze ca pilot pe fluviu până la izbucnirea Războiului civil din America în 1861, când traficul de pe Mississippi a fost mult redus.
  Missouri, deși stat sclavagist și considerat ca făcând parte din Sud, nu a făcut parte din Statele Confederate ale Americii și a rămas loial Uniunii. Când a început războiul, Twain și prietenii săi au format o miliție confederată (eveniment descris în 1885 în nuvela „The Private History of a Campaign That Failed”), dar nu au fost implicați în acțiuni militare și miliția s-a destrămat după două săptămâni. Prietenii săi s-au înrolat în armata confederată; Twain s-a alăturat fratelui său Orion, care fusese numit secretar al guvernatorului statului Nevada, și a plecat spre vest. Au călătorit mai bine de două săptămâni într-o diligență peste Marile Câmpii și Munții Stâncoși până la orașul minier Virginia City, statul Nevada. Aceste aventuri în „Vestul Sălbatic” au contribuit semnificativ la formarea sa ca scriitor și au format baza celui de-al doilea roman al său, „Roughing It” (în traducere românească „Sub cerul liber”).
  
  

  Mark Twain în tinerețe
  Ajuns în Nevada, Twain a devenit miner, sperând să se îmbogățească descoperind argint. A petrecut mult timp în tabăra minieră alături de tovarășii săi - încă o experiență de viață de care s-a folosit în activitatea literară. După eșecul ca miner, a găsit de lucru la un ziar din Virginia City numit „the Daily Territorial Enterprise”. Acolo a început să folosească pseudonimul literar „Mark Twain”. În 1867, călătorind prin Europa și Orientul Mijlociu (eveniment aflat la baza colecției de scrisori de călătorie The Innocents Abroad), Twain l-a cunoscut pe Charles Langdon, care i-a arătat o fotografie a surorii sale, Olivia. Twain susține că s-a îndrăgostit la prima vedere; abia în anul următor a cunoscut-o pe Olivia. Cei doi s-au logodit în 1869 și s-au căsătorit în februarie 1870, la Elmira, New York. După ce s-au stabilit la Buffalo, Olivia a născut un băiat, Langdon, care din nefericire a murit de difterie la vârsta de un an și șapte luni. Twain și soția au mai avut trei fiice: Susy, Clara și Jean Clemens. Căsnicia lor a durat timp de 34 de ani, până la decesul Oliviei în 1904.
  Twain a trăit mai mult decât Jean și Susy. El a trecut printr-o perioadă de depresie profundă, începută în 1896, pe când se afla într-un turneu de lecturi în Anglia, la aflarea veștii că fiica sa favorită, Susy, a murit de meningită. Decesul soției, precum și decesul altei fiice, Jean, la 24 decembrie 1909, i-a adâncit depresia.^[21]
  În 1909, Twain este citat ca spunând:^[22]

  „Am sosit cu Cometa Halley în 1835. Va apărea din nou la anul, și mă aștept să mă duc cu ea. Ar fi cea mai mare dezamăgire a vieții mele dacă nu mă duc cu cometa lui Halley. Atotputernicul a spus, fără îndoială: «Aici sunt ciudații ăștia doi, fără rost; au sosit împreună, trebuie să plece împreună».”

  Samuel Langhorne Clemens - Mark Twain - a murit de angină pectorală la 21 aprilie 1910 în Redding, Connecticut. La aflarea veștii, președintele Statelor Unite, William Howard Taft a declarat:^[23]

  „Mark Twain a dat bucurie -- distracție cu adevărat intelectuală -- la milioane de oameni, iar operele sale vor continua să facă plăcere altor milioane din generațiile următoare... Umorul său a fost american, dar el a fost aproape la fel de apreciat de englezi și alte nații ca și de conaționalii săi. El a creat o parte trainică a literaturii americane.”

  Mark Twain a fost înmormântat lângă soția sa în cimitirul Woodlawn din Elmira, statul New York  

  Mark Twain
  Mark Twain
  Date personale
  Nume la naștere	Samuel Langhorne Clemens
  Născut	30 noiembrie 1835[2][3][4][5][6][7][8][9][10][11][12][13][14][15][13][16][17]  Florida[*], Missouri, SUA
  Decedat	21 aprilie 1910 (74 de ani)[2][3][4][5][6][7][8][9][10][11][18][12][13][15][13][16][17]  Redding[*], Connecticut, SUA
  Înmormântat	Woodlawn Cemetery[*]
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (infarct miocardic)
  Părinți	John Marshall Clemens[*]
  Frați și surori	Orion Clemens[*]
  Căsătorit cu	Olivia Langdon Clemens[*] (din februarie 1870)
  Copii	Susy Clemens[*] Clara Clemens[*] Jean Clemens[*]
  Cetățenie	SUA
  Etnie	americani[*]
  Religie	ateism
  Ocupație	jurnalist romancier[*] autobiograf[*] profesor umorist[*] scriitor de literatură pentru copii[*] memorialist de călătorie[*] autor aphorist[*] scriitor de literatură științifico-fantastică[*] scriitor prozator[*] publicist
  Activitate
  Pseudonim	Mark Twain, Sieur Louis de Conte
  Limbi	limba engleză[1] limba germană
  Opere semnificative	Aventurile lui Huckleberry Finn Aventurile lui Tom Sawyer

• 1918: Baronul Manfred von Richthofen (Baronul Roșu), asul aviației de vânătoare din Primul Război Mondial (n. 1893)
• 1918: Frederic al II-lea (germană Herzog Friedrich II von Anhalt) (19 august 1856 - 22 aprilie 1918) a fost Duce de Anhalt din 1904 până în 1918. 

  Frederic al II-lea
  Duce de Anhalt
  Frederic al II-lea, Duce de Anhalt
  Date personale
  Nume la naștere	Leopold Friedrich Eduard Karl Alexander
  Născut	19 august 1856 Dessau, Anhalt
  Decedat	21 aprilie 1918 (61 de ani) Ballenstedt, Anhalt
  Înmormântat	Ziebigk[*]
  Părinți	Frederic I, Duce de Anhalt[1] Antoinette de Saxa-Altenburg[1]
  Frați și surori	Prințesa Elisabeth de Anhalt Prințesa Alexandra de Anhalt Aribert de Anhalt Eduard, Duce de Anhalt Leopold, Prinț Ereditar de Anhalt
  Căsătorit cu	Prințesa Marie de Baden
  Cetățenie	Imperiul German[*]
  Ocupație	aristocrat[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce
  Familie nobiliară	Casa de Ascania
  Duce de Anhalt
  Domnie	24 ianuarie 1904 – 21 aprilie 1918
  Predecesor	Frederic I
  Succesor	Eduard

• 1922: Louis Duchesne (n. 13 septembrie 1843, Saint-Servan, Ille-et-Vilaine, Franța - d. 21 aprilie 1922, Roma), pe numele său complet: Louis-Marie-Olivier, Duchesne, teolog și istoric francez. S-a născut dintr-o familie de pescari bretoni; tatăl său s-a și pierdut pe mare la câțiva ani după nașterea sa. Deși orfan, Louis a studiat mai întâi la Colegiul Saint-Servan, iar apoi la Seminarul mic din Saint-Méen și la Colegiul Saint-Charles de Saint-Brieuc.
  După o scurtă ezitare, dacă să facă sau nu o carieră științifică, s-a decis și a intrat în Seminarul mare (cu grad universitar) din Saint-Brieuc, de unde mai apoi a fost trimis în Italia, la Roma, să-și desăvârșească studiile teologice. La întoarcerea în Franța, în 1867, a fost hirotonit preot. Din același an până în 1871, a activat profesor la Colegiul Saint-Charles din Saint-Brieuc. În 1871 s-a transferat la Paris ca să urmeze cursurile la L'École des Carmes și la L'École des hautes études.
  În 1873 a fost numit membru al Școlii franceze de la Roma, care chiar în acea perioadă se organiza ca secție a Școlii franceze de la Atena. Cu acest titlu el a fost însărcinat cu misiuni arheologice în Epir, în Tesalia, la Muntele Athos și în Asia Mică. El, însă, cel s-a dedicat în special istoriei antice a Bisericii (mai ales la Roma și în Galia/Franța), temă pe care a argumentat-o și a susținut-o și în teza lui de doctorat, pe care l-a luat în 1877, la Paris cu cel mai mare succes.
  În ciuda refuzului său, în ianuarie 1877 a fost numit la catedra de istorie bisericească la Institutul Catolic, care tocmai fusese creat. Cursurile lui, foarte critice – mai ales cu privire la încreștinarea francilor și la originea Bisericii în Galia –, au provocat dispute aprinse și mari împotriviri, ceea ce l-a și făcut să părăsească catedra de la Facultatea de teologie în 1883 (chiar dacă și după această dată a continuat să țină un curs de istorie bisericească la L'École supérieuré des lettres încă 2 ani; până în 1885).
  Din 1887 a predat istorie la L'École des hautes études, mai întâi ca maestru conferențiar, iar din 1892 ca director al studiilor.
  După cum se poate vedea, a fost un istoric „sine ira et studio”. Deși operele sale i-au adus recunoaștere și prețuire (la cele spuse mai pot fi adăugate și faptul că a fost distins cu Legiunea de Onoare; a fost onorat și a lucrat pentru mai multe academii europene, cum ar fi cea din Bonn, din Göttingen, Roma și Torino; a fost onorat cu invitația și vizita din 26 ianuarie 1911 a ilustrului Étienne Lamy ca și în 1920, când mareșalul Lyautey i-a răspuns cu bunăvoință la invitație și l-a vizitat acasă la el), în egală măsură i-au adus neliniște și suferință (aspra judecată din partea ierarhiei bisericești, care i-a considerat opera prea modernistă și i-a pus-o la Index).
  A plecat să-l întâlnească pe Domnul, pe care l-a slujit, în ziua de 21 aprilie 1922, la Paris.  

  Louis Duchesne
  Louis Duchesne
  Date personale
  Născut	13 septembrie 1843[1][2][3][4][5][6][7]  Saint-Servan[*], Franța
  Decedat	21 aprilie 1922 (78 de ani)[1][2][8][4][5][6][7]  Roma, Italia[9]
  Cetățenie	Franța
  Religie	catolicism
  Ocupație	lingvist[*] istoric bisericesc[*] istoric profesor[*] preot catolic[*]
  Activitate
  Alma mater	Institut Catholique de Paris[*] École pratique des hautes études[*]
  Organizație	Institut Catholique de Paris[*] École pratique des hautes études[*] French School of Rome[*]
  Premii	Comandor al Legiunii de Onoare[*] doctor honoris causa al Universității Jagiellone din Cracovia[

• 1946: John Maynard Keynes, Primul Baron Keynes de Tilton (pronunțat keɪnz) (n. 5 iunie 1883, Cambridge — d. 21 aprilie 1946) a fost economist britanic ale cărui idei numite economie keynesiană radicale au avut un impact major atât asupra teoriei politice și economice moderne, cât și asupra politicilor fiscale ale multor guverne. Este cunoscut în mod special pentru pledoaria sa în favoarea politicilor guvernamentale intervenționiste, prin care guvernul ar folosi măsuri fiscale și monetare în scopul temperării efectelor adverse ale recesiunilor economice, crizelor economice și boom-urilor economice. Este considerat de mulți economiști unul dintre principalii fondatori ai macroeconomiei teoretice moderne. Populara expresie lui Keynes „Pe termen foarte lung suntem toți morți” este încă citată. John Maynard Keynes a fost fiul lui John Neville Keynes, un lector de economie de la Universitatea din Cambridge și al Adei Florence Brown, o autoare de succes și o reformistă în domeniul social. Fratele său mai tânăr, Geoffrey Keynes (1887-1982) a fost chirurg și bibliofil, iar sora sa mai tânără, Margaret (1890-1974), a fost căsătorită cu fiziologul Archibald Hill, câștigător al Premiului Nobel.
  Keynes a fost foarte înalt, atingând înălțimea de 198 cm. A avut o legătură serioasă între anii 1908 șo 1915 cu pictorul Duncan Grant, membru al grupului Bloomsbury. A continuat să îl susțină financiar pe Grant pe parcursul întregii vieți a acestuia. Keynes a întâlnit-o în octombrie 1918 pe Lydia Lopokova, o binecunoscută balerină rusoaică. Cei doi s-au căsătorit și din cele mai multe relatări a reiese că cei doi au avut parte de un mariaj fericit. Din motive medicale, cei doi nu au putut avea copii, deși ceilalți doi frați ai lui au avut copii.
  Keynes a fost în cele din urmă un investitor de succes, construindu-și o avere privată substanțială. A fost aproape ruinat în urma crahului bursier din 1929, însă și-a recuperat într-un timp scurt averile. De-a lungul vieții i-a plăcut să colecționeze cărți, de exemplu colecționând și protejând multe dintre lucrările lui Isaac Newton. A fost interesat de literatură în general și de dramă în special, sprijinind financiar teatrul Cambridge Arts, ceea ce a permis instituției să devină, cel puțin pentru un timp, o mare scenă britanică din afara Londrei.
  Keynes a avut o reputație de temut ca participant la discuții talentat, iar Friedrich von Hayek a refuzat cu diferite ocazii să discute personal probleme economice cu el. Totuși, după ce a citit cartea lui Hayek, The Road to Serfdom Keynes a afirmat După părerea mea este o carte mare.... Moral și filosofic sunt de acord cu ea aproape în întregime: și nu numai de acord cu ea, ci de acord pe deplin. Hayek a afirmat despre Keynes că acesta a crezut despre el că este încă în mod fundamental un liberal englez clasic și că nu a fost foarte conștient de cât de mult s-a îndepărtat el de liberalul englez clasic. Ideile lui de bază erau încă cele ale libertății individuale. El nu s-a gândit destul de sistematic, pentru a vedea conflictele.^[17] Bertrand Russell l-a numit pe Keynes cea mai inteligentă persoană pe care a întâlnit-o vreodată, comentând: De fiecare dată când am discutat cu Keynes am simțit că mi-am luat viața în mâini. Keynes a beneficiat de o educație aleasă la institute de elită cum ar fi Eton unde a studiat matematica, clasicii și istoria și la King's College din Cambridge unde a studiat matematica, însă fiind interesat de politică a studiat domeniul economiei, avându-i ca profesori pe Arthur Cecil Pigou și pe Alfred Marshall.
  Keynes a acceptat un post de lector în economie, la Cambridge, post fondat personal de Alfred Marshall, poziție din care a început să își formeze o reputație proprie. Curând a fost desemnat pentru un post la "Royal Commission on Indian Currency and Finance" unde și-a arătat considerabilul său talent în aplicarea teoriei economice problemelor practice. Experiența sa a fost cerută în timpul Primului Război Mondial. El era un sfătuitor al cancelarului Ministerului de Finanțe. Printre responsabilitățile sale erau desemnarea tipurilor de credite existente între Marea Britanie si aliații săi continentali. Supus încercărilor, "stăpânirea de sine și calmul său au devenit legendare", în cuvintele lui Robert Lekachman, ca atunci când a reușit să pună împreuna -cu dificultate- o mică rezervă de pesete Spaniole și le-a vândut pe toate pentru a sparge piața: a reușit, iar pesetele au devenit mai rare și mai scumpe. Keynes a fost conducător de discuții la reforma sistemului monetar mondial în Bretton Woods (1944), nu a putut însă să se opună poziției americanului Harry Dexter White. Printre altele – în memoria lui Silvio Gesells – el a adus în discuție o monedă de circulație internațională pe nume Bancor.
  În mod special, numele său este asociat de cele mai multe ori cu teoria sa economică, respectiv cu recomandarea sa vehementă ca statul să se implice în evenimentele economice, asemeni teoriei lui Bobzien. Conform lui Keynes, statul trebuie să întrebuințeze măsuri politico-fiscale și monetare, pentru a slăbi efectele provocate de recesiuni si boom-uri. În timpuri grele economia trebuie sprijinită printr-o politică fiscală expansivă, pentru ca șomajul sa fie redus. În timpuri de prosperitate trebuie reduse deficitele acumulate, prin economisiri crescute (surplus saving). Fluctuațiile economiei ar putea fi astfel ameliorate.
  Ideile sale au pus fundamentul keynesianismului de astăzi și au fost dezvoltate în decursul timpului de economiști ai școlii keynesiene, deși în prezent, pentru explicarea efectelor pe termen lung, ele sunt judecate cu scepticism de aderenții neo-liberalismului.
  De fapt, mesajul operelor sale este acela că ideile microeconomice pot fi complet false în context macroeconomic. Din punct de vedere al conținutului, Keynes are o încredere specială în puterea de conducere a conjuncturii interne.
  Din punct de vedere academic, keynesianismul este o compoziție formată din neoclasic și înțelegere keynesiană. Pentru el economia de piață este ținută în frâu doar prin politica economică statală. Keynes a diagnosticat incompetența fundamentală a economiei de piață de a garanta societății o dezvoltare stabilă.
  Deoarece Keynes recomanda intervenționismul, în 1930 a simpatizat cu fascismul italian, afirmând că intervenționismul statului fascist, asemănat unui paznic de noapte, ar oferi cele mai bune condiții pentru implementarea ideilor sale.
  În teoria sa despre multiplicator a luat ideile fiziocrației lui François Quesnay. 

  John Maynard Keynes
  John Maynard Keynes
  Date personale
  Născut	5 iunie 1883[1][2][3][4][5][6][7][8][9][10][11][12]  Cambridge, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei[13][14]
  Decedat	21 aprilie 1946 (62 de ani)[1][15][2][3][4][5][6][8][9][10][11][12]  Firle[*], Lewes[*], Regatul Unit
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (infarct miocardic)
  Părinți	John Neville Keynes[*] Florence Ada Keynes[*]
  Frați și surori	Margaret Neville Keynes[*] Geoffrey Keynes[*]
  Căsătorit cu	Lydia Lopokova[*] (din 4 august 1925)[16]
  Cetățenie	Regatul Unit  Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
  Ocupație	economist matematician politician filozof profesor[*] diplomat autor de non-ficțiune[*] om de afaceri
  Activitate
  Cauza decesului	infarct miocardic
  Alma mater	Eton College[*] King's College[*] Universitatea Cambridge
  Organizație	Universitatea Cambridge
  Partid politic	Partidul Liberal[*]
  Premii	Companion of the Order of the Bath[*] Adam Smith Prize[*] Ordinul Bath Fellow of the Econometric Society[*] Fellow of the British Academy[*

• 1961: Prințesa Isabelle Marie Laure Mercédès Ferdinande d'Orléans (7 mai 1878 - 21 aprilie 1961) a fost membră a familiei regale franceze orleaniste și, prin căsătorie, Ducesă de Guise. 
  Castelul Eu, locul nașterii Prințesei Isabelle Marie d'Orléans
  S-a născut la Eu, Franța, ca al cincilea copil și a treia fiică a Prințului Filip, Conte de Paris și a Infantei Maria Isabel a Spaniei. Tatăl ei a fost pretendent orléanist la tronul Franței sub numele de Filip al VII-lea.
  Prințesa Miou, după cum era numită de familia sa, și-a petrecut primii ani în Normandia, lângă părinții săi, contele și contesa de Paris. În 1886, când avea doar opt ani, legea exilului votată de guvernul celei de-a Treia Republicii a afectat membrii familiei sale. Tânăra Isabelle a părăsit castelul Eu pentru a merge cu părinții și frații săi la Casa Stowe din Marea Britanie, și la Villamanrique de la Condesa, Spania. După aceea, prințesa s-a ​putut întoarce din când în când în Franța, deoarece legea exilului a afectat în principal capetele caselor regale din Franța și moștenitorii lor direcți, iar femeile erau excluse din linia de succesiune prin Legea Salică.
  Isabella a fost educată într-un mediu select, în care cultura și mai ales istoria, au jucat un rol important. Crescând, prințesa a devenit o femeie frumoasă, lucru care i-a permis, ajutată fiind și de calitatea de șef al Casei regale deținut de tatăl ei, să aibă mai mulți pretendenți. Dintre aceștia, cel mai notabil a fost viitorul rege Albert I al Belgiei, care a trebuit să renunțe în fața opoziției unchiului său, regele Leopold al II-lea, ce se temea de reacțiile de la Paris față de o căsătorie cu fiica unui pretendent exilat. La 30 octombrie 1899 Isabelle s-a căsătorit la Twickenham cu vărul ei primar, Prințul Jean, Duce de Guise (1874–1940). Jean era fiul prințului Robert, duce de Chartres (1840–1910) și a soției acestuia, Françoise d'Orléans (1844–1925).
  Timp de mai mulți ani cuplul a trăit la Paris și la moșia lor de la Nouvion-en-Thiérache. Dar, în concordanță cu renumele familiei lor^[2], "familia Guise" s-a plictisit de Europa. De aceea, la un an după ce a dat naștere ultimului lor copil în 1909, cuplul a mers în Maroc și anul următor s-au stabilit acolo sub numele d’Orliac. Apoi, Prințul și Prințesa au dobândit în regiunea Larache un conac (astăzi hôtel Riad) și un vast domeniu unde au practicat o agricultură modernă.
  În 1912, când Maroc a devenit prorectorat franco-spaniol, reședința de la Larache a trecut regimului spaniol în timp ce domeniile Maarif au trecut sub control francez.
  După moartea fratelui Isabellei, Philippe de Orléans (1869–1926), și ridicarea soțului ei în rang de șef al Casei d’Orléans, Prințul și Prințesa au trăit în Europa. Ei s-au instalat la Manoir d’Anjou în Belgia de unde au condus mișcarea monarhistă franceză, cu ajutorul scriitorului și politicianului Charles Maurras și a "Action française".
  Cuplul a avut patru copii:
  • Prințesa Isabelle de Orléans (1900–1983). Căsătorită prima dată cu Bruno, Conte de Harcourt (1899–1930) și a doua oară cu Pierre Murat, Prinț Murat în 1934.
  • Prințesa Françoise de Orléans (1902–1953). Căsătorită cu Prințul Christopher al Greciei în 1929. El a fost fiul regelui George I al Greciei și a reginei Olga. Ei au fost părinții Prințului Mihail al Greciei.
  • Prințesa Anne de Orléans (1906–1986). S-a căsătorit cu Amadeo de Savoia-Aoste, Duce de Aoste în 1927.
  • Prințul Henri, Conte de Paris (1908–1999). S-a căsătorit cu Prințesa Isabelle de Orléans-Braganza în 1931.
  La izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial "ducele" și "ducesa de Guise" s-au întors pe domeniile lor marocane, însă "ducele" nu a suportat înfrângerea franceză din 1940 și a murit la puțin timp după începutul ocupației naziste. "Ducesa" a continuat cu acțiunile sale caritabile, vizitând regulat pe cei săraci și cu gestionarea în special a "Casei del Niño", un ajutor dedicat copiilor săraci, instituție fondată de ea.
  Prințesa Isabelle a murit la Larache, Maroc, la vârsta de 82 de ani.  

  Prințesa Isabelle de Orléans
  Ducesă de Guise
  Date personale
  Nume la naștere	Isabelle Marie Laure Mercédès Ferdinande d'Orléans
  Născută	7 mai 1878 Eu, Franța
  Decedată	21 aprilie 1961 (82 de ani) Larache, Maroc
  Părinți	Prințul Ludovic Filip, Conte de Paris Prințesa Marie Isabelle d'Orléans
  Frați și surori	Ferdinand, Duce de Montpensier Philippe de Orléans Amélie de Orléans Prințesa Hélène de Orléans Prințesa Louise de Orléans
  Căsătorită cu	Prințul Jean, Duce de Guise
  Copii	Prințesa Isabelle, Contesă de Harcourt Françoise, Prințesă Christopher a Greciei Prințesa Anne, Ducesă de Aosta Prințul Henri, Conte de Paris
  Cetățenie	Franța
  Religie	Biserica Catolică
  Ocupație	aristocrat[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce Prințesă
  Familie nobiliară	Casa de Orléans

• 1965: Sir Edward Victor Appleton, fizician britanic, laureat al Premiului Nobel (n. 1892)
• 1967: André-Louis Danjon (n. 6 aprilie 1890,^[1][2][3][4] Caen, Franța – d. 21 aprilie 1967,^[1][3][4] Paris, Franța) a fost un astronom francez născut în Caen. Părinții acestuia au fost Louis Dominique Danjon și Marie Justine Binet. Danjon a conceput o metodă de măsurare a „luminii Pămăntului” pe Lună folosind un telescop în care o prismă împarte imaginea Lunii în două imagini identice parte cu parte. Prin ajustarea unei diafragme cu scopul de a diminua una dintre imagini până când porțiunea însorită avea aceeași luminozitate aparentă ca și porțiunea luminoasă pe imaginea neajustată, a putut cuantifica ajustarea diafragmei și astfel a obținut o măsură reală pentru luminozitatea luminii Pămăntului. El a înregistrat măsurătorile folosind metoda sa (cunoscută acum ca Scala Danjon, pe care zero echivalează cu o Lună foarte puțin vizibilă) din anul 1925 până în anul 1950.
  Printre contribuțiile sale notabile din domeniul astronomiei a fost proiectarea astrolabului impersonal (prismatic) cunoscut acum ca astrolabul Danjon, ceea ce a dus la o îmbunătățire a preciziei astrometriei optice fundamentale. O relatare a acestui instrument și a rezultatelor primilor ani ai funcționării sale sunt prezentate în Danjon's 1958 George Darwin Lecture to the Royal Astronomical Society (în Monthly Notices of the RAS (1958), vol.118, paginile 411 - 431).
  De asemenea, Danjon a dezvoltat Danjon Limit, o măsură propusă a separării unghiulare minime a Soarelui și a Lunii, la care este vizibilă o semilună. Cu toate acestea, este probabil ca această limită să fie inexistentă.
  A fost director al Observatorului din Strasbourg în anul 1930 până în anul 1945 și al Observatorului din Paris din anul 1945 până în anul 1963.^[6]
  Danjon a fost președintele Societății astronomice din Franța (SAF) din anul 1947 până în anul 1949 și din anul 1962 până în anul 1964.^[7][8]
  A fost premiat cu premiul Jules-Janssen din partea Société astronomique de France în anul 1950 și cu medalia de aur a Societății Astronomice Regale în anul 1958.
  Danjon a murit în anul 1967 în Suresnes, Hauts-de-Seine.  

  André-Louis Danjon
  André-Louis Danjon
  Date personale
  Născut	6 aprilie 1890[1][2][3][4]  Caen, Franța
  Decedat	21 aprilie 1967 (77 de ani)[1][3][4]  Paris, Franța
  Înmormântat	Cimitirul Bagneux din Paris[*]
  Naționalitate	Franceză
  Cetățenie	Franța
  Ocupație	astronom profesor universitar[*]
  Activitate
  Domeniu	Astronomie
  Instituție	Universitatea din Strasbourg Universitatea din Paris
  Alma Mater	École Normale Supérieure
  Organizații	Academia Franceză de Științe
  Premii	Medalia de aur a Societății Astronomice Regale Premiul Jules Janssen

• 1971: Nicolae Bagdasar (n. 5 februarie 1896, Roșiești, Vaslui - d. 21 aprilie 1971, București) a fost un filozof român, membru corespondent al Academiei Române din 1943. Școala primară a urmat-o în satul natal, iar liceul la Colegiul Național „Gheorghe Roșca Codreanu” din Bârlad (1909 – 1916).
  Între octombrie 1916 – martie 1917 a urmat cursurile Școlii Militare de ofițeri de rezervă din Botoșani, fiind apoi repartizat la Regimentul 51 / 52 Infanterie, cu care participă la Primul Război Mondial.
  După demobilizare, urmează cursurile Facultății de Litere și Filosofie a Universității București, unde-și susține licența în iunie 1922, după care pleacă la specializare în Germania, unde își ia doctoratul în Filosofie la Universitatea din Berlin, în iunie 1926. Nicolae Bagdasar a fost profesor titular de limba germană la Școala Comercială Română din Salonic – Grecia (1926 – 1927), apoi la Școala Comercială “Nicolae Kretzulescu” din București (1927 – 1930).
  Ca secretar al Societății Române de Filosofie (1928 – 1940), a întemeiat Editura Filosofică (1930 – 1944) și a devenit secretar de redacție al Revistei de Filosofie (1928 – 1943). Asistent universitar la Laboratorul de Psihotehnie al Facultății de Filosofie București (din 1 februarie 1928), asistent la catedra de Psihologie, Logică și Teoria Cunoașterii de sub conducerea lui C. Rădulescu-Motru. În 1940 a devenit membru corespondent al Academiei de Științe Morale și Politice.
  A fost membru corespondent al Academiei de Științe din România începând cu 6 iunie 1939^[1].
  La universitatea ieșeană devine profesor titular la catedra de Filosofie Generală (Epistemologie și Metafizică), Istoria Filosofiei Moderne și Contemporane (1942 – 1949).
  În 1943 devine membru corespondent al Academiei Române^[2], titlu care i s-a ridicat (și nu numai lui) de către regimul comunist, în 1948.
  A fost co-director al revistei Ethos (1943 – 1946).
  Destituit din învățământul superior (1949), devine director de secție al Institutului de Istorie din București (1949 – 1950), apoi consilier științific al Institutului de Istorie al Academiei R. P. R., referent științific al Institutului de Istorie și Filologie al Academiei (Filiala Iași), între anii 1953 – 1956, coordonator științific al Dicționarului Enciclopedic Român (1956 – 1958).
  După pensia de merit (1959), lucrează la revizuirea operei sale, pentru o viitoare reeditare, până la dispariția sa din 21 aprilie 1971. În 1970 fusese ales membru al Academiei de Științe Sociale și Politice. A colaborat la numeroase reviste de specialitate și de cultură din țară și străinătate. Lucrările sale, de proporții, de valoare actuală, au fost elaborate de pe poziții raționaliste. 

  Lucrări

  • Filosofia contemporană a istoriei, București, Societatea Română de Filosofie, 1930
  • David Hume, Cercetare asupra intelectului omenesc (1936),
  • Mircea Djuvara, București, Tiparul Universitar, 1940,
  • Istoria filosofiei moderne, coordonator științific (I, 1927; II, 1938; III, 1939; IV, 1940; V, 1941),
  • Teoria cunoștiinței, 2 volume, București, Univers enciclopedic, 1995; ( ediții antecedente: 1941; ed. a II-a, 1944),
  • Antologie filosofică. Filosofi străini (1943), alte 3 opere postume, alte 14 lucrări lăsate în manuscris.  

    Nicolae Bagdasar
    Date personale
    Născut	5 februarie 1896 Roșiești, Vaslui
    Decedat	21 aprilie 1971 (75 de ani) București
    Cetățenie	România
    Ocupație	filozof
    Activitate
    Alma mater	Universitatea din București
    Organizație	Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași Universitatea din București
    Membru corespondent al Academiei Române
    Membru al Academiei de Științe din România

• 1971: François Duvalier, supranumit „Papa Doc”, (n. 14 aprilie 1907,^{[1][2][3][4][5][6]} Port-au-Prince, Haiti – d. 21 aprilie 1971,^{[1][2][3][4][5][6]} Port-au-Prince, Haiti) a fost președinte al Haiti din 1957 până în 1964, iar apoi dictator (președinte pe viață) din 1964 până la moartea sa. Regimul său a fost marcat de corupție și de folosirea milițiilor sale private: tontons macoutes.
  François Duvalier este tatăl lui Jean-Claude Duvalier^[7], zis Bébé Doc. Acesta, preluând funcția de șef al statului Haiti la moartea tatălui său, devenea cel mai tânăr șef de stat din lume, la vârsta de 19 ani. 

  François Duvalier
  François Duvalier
  Date personale
  Născut	14 aprilie 1907[1][2][3][4][5][6]  Port-au-Prince, Haiti
  Decedat	21 aprilie 1971 (64 de ani)[1][2][3][4][5][6]  Port-au-Prince, Haiti
  Cauza decesului	diabet zaharat
  Căsătorit cu	Simone Duvalier[*] (27 decembrie 1939–1971)
  Copii	Jean-Claude Duvalier[*]
  Cetățenie	Haiti
  Religie	Vaudou catolicism
  Ocupație	politician medic
  Președinte al Republicii Haiti
  În funcție 22 octombrie 1957 – 21 aprilie 1971
  Partid politic	PUN[*]
  Alma mater	University of Haiti[*] Universitatea din Michigan

• 1977: Milton „Gummo” Marx (21 sau 23 octombrie 1892 sau 1893 – 21 aprilie 1977) a fost un actor american de comedie.
  Născuți în New York, Frații Marx au fost copii unei familii de evrei imigranți din Germania. 

  Gummo Marx
  Gummo Marx
  Date personale
  Nume la naștere	Milton Marx
  Născut	23 octombrie 1893 New York City, New York
  Decedat	21 aprilie 1977 (83 de ani) Palm Springs, California
  Înmormântat	Forest Lawn Memorial Park[*]
  Părinți	Sam Marx[*] Minnie Marx[*]
  Frați și surori	Groucho Marx Zeppo Marx Harpo Marx Chico Marx
  Căsătorit cu	Helen von Tilzer (c. 1929–1976; moartea ei)
  Număr de copii	1
  Copii	Bob Marx[*][1]
  Cetățenie	SUA
  Etnie	evrei americani
  Ocupație	Actor, agent de filme
  Activitate
  Număr de copii	1

• 1984: Marcel Iancu (cunoscut și ca Marcel Janco, în ebraică: מרסל ינקו, n. 24 mai 1895, București - d. 21 aprilie 1984, Ein Hod, Israel) a fost un pictor, arhitect și eseist român-israelian, de origine evreiască . A absolvit în 1917 Academia de Arhitectură din Zurich. A studiat pictura cu Iosif Iser. Încă din anii liceului scoate împreună cu Tristan Tzara și Ion Vinea revista "Simbol" (1912). Sosit la Zürich în 1915, pentru a studia arhitectura la Institutul Politehnic, frecventează reuniunile artistice de la Cabaretul "Voltaire", unde îl cunoaște pe Hans Arp și se reîntâlnește cu Tristan Tzara, participând la inițierea mișcării dadaiste. În această perioadă prezintă afișe, măști, ilustrații, realizează scenarii și ține conferințe pe temele avangardei artistice. Celebre sunt afișul conceput pentru prima expoziție DADA în galeria lui Han Corray din Zürich și cel care anunța expoziția dedicată cubismului și artei negre. În 1919, la Basel, înființează împreună cu Hans Arp și Alberto Giacometti grupul "Artiștii radicali". După ce trece prin Paris (1921), se desparte de mișcarea dadaistă și de tendințele suprarealiste.
  În 1922 revine în România, devenind unul dintre promotorii artei de avangardă. Face parte din cercul condus de poetul Ion Vinea, care edita revista "Contimporanul" (1924-1936) și participă cu tablouri la expoziții organizate împreună cu sculptorița Milița Petrașcu și pictorița Margareta Sterian. În spiritul efervescent al vremii, Marcel Iancu se afiliază unor grupări avangardiste cu o componentă eterogenă, ca "Art Nouveau" (1929-1932), "Grupul de artă" și "Criterion" (1933-1937), în care îi regăsim pe M.H. Maxy, Victor Brauner, Hans Mattis-Teutsch, Corneliu Michăilescu. Publică împreună cu Horia Creangă și Octav Doicescu un manifest: „Către o arhitectură a Bucureștilor” (Ed. Tribuna edilitară), o adevărată pledoarie pentru o capitală modernă.
  În 1941 se stabilește în Palestina. După înființarea statului Israel, se afirmă ca profesor și animator al vieții culturale. Organizează grupul "Orizonturi noi" și o societate de creație artistică la Ein Hod, în 1953. Participă în 1952 la Bienala din Veneția.
  În lucrările de început (în jurul anului 1920), se preocupă de relațiile dintre formă și culoare, cu aplicații la ambianță. În România și apoi la Ein Hod, continuă seria sa de reliefuri policrome și de picturi în ulei, în care sunt dominante problemele de construcție, rezolvate prin perspectiva unui spirit raționalist. Este și autor al unor lucrări de arhitectură, de exemplu Casa "Juster" (București, 1929). 

  Expoziții personale[modificare | modificare sursă]

  • București (între 1932 și 1939)
  • New York (1950)
  • Milano (1961)
  • Paris (1963)

  Expoziții colective[modificare | modificare sursă]

  • Expoziția "Dada", New York (1954)

  Expoziții retrospective[modificare | modificare sursă]

  • Tel Aviv (1959 și 1972)
  • București (1996) cu un excelent catalog și aparat critic.

  Distincții[modificare | modificare sursă]

  • Premiul Dizengoff al orașului Tel Aviv (1951)
  • Premiul național Israel (1967)  

    Marcel Iancu
    Marcel Iancu
    Date personale
    Născut	24 mai 1895 București, România
    Decedat	21 aprilie 1984 (89 de ani) Ein Hod Israel
    Copii	Josine Ianco-Starrels[*]
    Naționalitate	român  israelian
    Cetățenie	România  Israel Jewish[*]
    Ocupație	arhitect pictor poet muzician sculptor[*] ilustrator[*]
    Activitate
    Domeniu artistic	arhitectură, eseist, pictură în ulei, colaj, basorelief, ilustrație, Found object, Linogravură, xylografie, acuarelă, pastel, design vestimentar, design de interior, scenografie, artă ceramică, frescă, tapiserie
    Studii	Colegiul Național „Gheorghe Lazăr” din București
    Pregătire	Academia de Arhitectură din Zürich
    Mișcare artistică	Postimpresionism, Simbolism, Art Nouveau, Cubism, Expresionism, Futurism, Primitivism, Dadaism, Artă abstractă, Constructivism, Suprarealism, Art Deco, Das Neue Leben, Contimporanul, Criterion, Ofakim Hadashim
    Premii	Premiul Dizengoff, Premiul Sindicatelor, Premiul de stat al Israelului

• 1988: I. A. L. Diamond (născut Ițec Domnici la 27 iunie 1920, Ungheni, Regatul României [în prezent Republica Moldova] – d. 21 aprilie 1988, Beverly Hills, California, Statele Unite) a fost un scenarist american de origine româno-evreiască. 

  Filmografie

  Scenarist

  • Buddy Buddy (1981)
  • Fedora (1978)
  • The Front Page (1974)
  • Avanti! (1972)
  • The Private Life of Sherlock Holmes (1970)
  • Cactus Flower (1969)
  • The Fortune Cookie (1966)
  • Kiss Me, Stupid (1964)
  • Irma la Douce (1963)
  • One, Two, Three (1961)
  • Apartamentul (1960)
  • Unora le place jazz-ul (1959) (scenariu)
  • Merry Andrew (1958)
  • Love in the Afternoon (1957)
  • That Certain Feeling (1956)
  • Something for the Birds (1952)
  • Afaceri încurcate (1952)
  • Let's Make It Legal (1951)
  • Love Nest (1951)
  • It's a Great Feeling (1949) (story)
  • The Girl from Jones Beach (1949)
  • Two Guys from Texas (1948)
  • Romance on the High Seas (1948) (dialoguri suplimentare)
  • Always Together (1948)
  • Love and Learn (1947)
  • Never Say Goodbye (1946)
  • Two Guys from Milwaukee (1946)
  • Murder in the Blue Room (1944)

  Producător asociat

  • Fedora (1978)
  • The Private Life of Sherlock Holmes (1970)
  • The Fortune Cookie (1966)
  • Kiss Me, Stupid (1964)
  • Irma la Douce (1963)
  • One, Two, Three (1961)
  • The Apartment (1960)
  • Some Like It Hot (1959)    

    I. A. L. Diamond
    Date personale
    Nume la naștere	Ițec Domnici
    Născut	27 iunie 1920[1][2][3][4][5][6]  Ungheni, Moldova
    Decedat	21 aprilie 1988 (67 de ani)[1][2][3][4][5][6]  Beverly Hills, SUA
    Cauza decesului	multiple myeloma[*]
    Cetățenie	SUA
    Ocupație	scenarist producător de film
    Activitate
    Cauza decesului	multiple myeloma[*]
    Alma mater	Universitatea Columbia
    Premii	Premiul criticilor de film din New York pentru cel mai bun scenariu Premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu original

• 1988: Prințesa Nadejda Petrovna a Rusiei (rusă Надежда Петровна; 3 martie 1898 – 21 aprilie 1988) a fost al treilea copil al Marelui Duce Petru Nicolaevici al Rusiei și a soției acestuia, Prințesa Milica de Muntenegru.
  Nadejda s-a logodit înainte de izbucnirea Primului Război Mondial cu Prințul Oleg Constantinovici al Rusiei, care a fost ucis în luptă. S-a căsătorit cu Prințul Nicholas Vladimirovici Orlov (1891–1961) în Crimeea, în aprilie 1917. Au fost printre Romanovii care au reușit să scape din Rusia Revoluționară în 1918, la bordul navei britanice HMS Marlborough. Fiica lor, Prințesa Irina Orlova, născută în martie 1918, a fost cel mai mic pasager aflat la bodul navei.^[1]
  Orlovii au avut două fiice:
  • Prințesa Irina Nikolaievna Orlova (27 martie 1918 – 16 septembrie 1989); s-a căsătorit prima dată la Roma, la 27 martie 1940 (a divorțat în 1946) cu baronul Hans von Waldstatten (1918–1977); a doua oară s-a căsătorit la Haga, la 8 ianuarie 1960 cu Anthony Adam Zylstra (1902–1982) ^[2]
  • Prințesa Xenia Nikolaievna Orlova (27 martie 1921 - 17 august 1963); s-a căsătorit prima dată la Avon, la 27 martie 1940 (a divorțat în 1950) cu Paul-Marcel de Montaignac de Pessotte-Bressolles (n. 1909); a doua oară s-a căsătorit la Paris, la 14 martie 1951 cu Jean Albert d'Almont (1909–2003)^[3]
  Prințesa Nadejda a divorțat în 1940. A murit la Chantilly, Franța în 1988, la vârsta de 90 de ani.  

  Prințesa Nadejda Petrovna
  Prințesa Nadejda în 1917.
  Date personale
  Născută	3 martie 1898 Dulber[*], Ucraina
  Decedată	21 aprilie 1988 (90 de ani) Chantilly, Franța
  Înmormântată	Seine-et-Marne
  Părinți	Marele Duce Petru Nicolaevici al Rusiei Prințesa Milica de Muntenegru
  Frați și surori	Prințul Roman Petrovici al Rusiei Princess Marina Petrovna of Russia[*]
  Căsătorită cu	Prințul Nicholas Orlov
  Copii	Prințesa Irina Orlova
  Ocupație	aristocrat[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	Cneaz Prințesă
  Familie nobiliară	Casa de Orlov Casa de Holstein-Gottorp-Romanov

• 1992: Isaac Antcher (în rusă: Исаак Израилевич Анчер, Isaac Izrailevici Ancer; n. 21 ianuarie, 1899, satul Peresecina, Orhei, Basarabia, Imperiul Țarist – d. 21 aprilie 1992, Paris) a fost un pictor originar din Basarabia, naturalizat francez. Isaac Antcher s-a născut în satul Peresecina, într-o familie de comercianți evrei, fiind cel mai mic din cei 7 copii. A crescut în Orhei, unde a urmat școala primară și cea medie. În 1920 al plecat în Franța, la fratele său care se stabilise la Calais.
  Din 1921 este student la Academia de artă Bezalel, din Ierusalim, unde i-a avut ca mentori pe Abel Pann, Boris Shatz și Raban. A făcut parte dintre pionierii chibuțului Haddera.^[5]
  În 1924 a revenit în Franța, unde a lucrat în multe locuri pentru a se întreține (la firma Renault din Boulogne-Billancourt, professor de limba rusă) și alte slujbe ocazionale, noapte, pentru ca ziua să poată studia cu Raban la „Académie de la Grande Chaumière” din Paris.^[5]
  În 1926 s-a căsătorit cu Fela Ber. A expus la „Salon d’Automne” și la „Salon des Tuileries” din Paris. Maeștrii săi au fost peisagiștii din Școala de la Barbizon și, îndeosebi, Corot.^[6]
  În 1927, încurajat de faptul că a fost admis la „Salon d’Automne”, îi prezintă galeristului Léopold Zborowski un peisaj. Acesta i-l arată colecționarului Jonas Netter, la inițiativa căruia cei trei semnează un contract în baza căruia, pentru 2000 de franci pe lună, Zborowski urma să achiziționeze totalitatea lucrărilor sale.^[5] Pentru că Isaac Antcher nu și-a respectat contractul, Netter a întrerupt colaborarea cu Zborowski.^[6]
  Criza din 1930 și moartea lui Zborowski l-au obligat să practice meserii umile spre a-și putea întreține familia.^[6]
  În 1939, la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, Antcher s-a înrolat ca voluntar. În 1941 a fost demobilizat și și-a regăsit familia la Montpellier.^[5]
  În 1943, familia Antcher s-a refugiat în Elveția. Isaac Antcher a fost internat într-un lagăr de muncă.^[5]
  După Eliberare s-a întors la Paris, unde și-a găsit atelierul prăduit. A continuat să picteze toată viața.^[5]
  În 1968 a fost lovit de hemiplegie și nu și-a mai putut folosi mâna dreaptă. Paradoxal, după aceea a realizat picturile cele mai semnificative.^[6]
  La moartea tatălui său s-a întors la religie, devenind un mistic. Singur, îndepărtat de curente și mode, a mai avut doar două preocupări: pictura și religia.^[6]
  A murit, în 1992, la Paris.  

  Isaac Antcher
  Isaac Antcher în 1950
  Date personale
  Născut	21 ianuarie 1899[1][2][3][4]  Peresecina, raionul Orhei, URSS
  Decedat	1992 (92 de ani)  Malakoff, Franța
  Cetățenie	Moldova
  Ocupație	pictor
  Activitate
  Mișcare artistică	School of Paris[

• 1992: Vladimir Kirillovici, Mare Duce al Rusiei (rusă Влад́имир Кир́иллович Ром́анов; 17 august/30 august 1917 – 21 aprilie 1992) a fost Capul Familiei Imperiale Ruse din 1938 până la moartea sa. 
  Mare Duce Kiril Vladimirovici, soția sa, Victoria Melita de Saxa-Coburg și Gotha și cei doi copii mai mici ai lor: Marea Ducesă Kira și Marele Duce Vladimir Kirillovici.
  Prințul Vladimir Kirillovici al Rusiei s-a născut la Porvoo în Marele Ducat al Finlandei, fiind unicul fiu al Marelui Duce Kiril Vladimirovici al Rusiei și al Marii Ducese Victoria Feodorovna (născută Prințesa Victoria Melita de Saxa-Coburg și Gotha). Bunicii paterni ai lui Vladimir au fost Marele Duce Vladimir Alexandrovici al Rusiei și Marea Ducesă Maria Pavlovna (născută Ducesa Marie de Mecklenburg-Schwerin). Bunicii materni au fost Alfred, Duce de Saxa-Coburg și Gotha și Marea Ducesă Maria Alexandrovna a Rusiei.
  Familia lui Vladimir a fugit în Finlanda după Revoluția Rusă din 1917. Au părăsit Finlanda în 1920^[1] și s-au mutat la Coburg, în Germania. La 8 august 1922 tatăl lui Vladimir s-a autodeclarat curator al tronului Rusiei. Doi ani mai târziu, la 31 august 1924, a mers un pas mai departe și și-a asumat titlul de împărat și autocrat al tuturor Rusiilor.^[2] În aceste condiții, Vladimir devenea Țarevici (moștenitor al tronului) și Mare Duce cu titlul de Alteță Imperială.
  În 1930 familia a părăsit Germania, mutându-se la Saint-Briac, în Bretania, Franța, unde își ținea tatăl său curtea imperială.^[3]
  În anii 1930 Vladimir a trăit pentru o perioadă în Anglia, unde a studiat la Universitatea din Londra^[3] și a lucrat la fabrica de echipament agricol Blackstone din Lincolnshire. Mai târziu s-a întors în Franța. După decesul tatălui său la 12 octombrie 1938, Vladimir și-a asumat titlul de Cap al Familiei Imperiale Ruse.^[2] În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Vladimir a rămas la Saint-Briac-sur-Mer în Bretania. În 1942, Vladimir și anturajul său au fost plasați într-un lagăr de concentrare la Compiègne după ce el a refuzat să emită un manifest prin care să încurajeze emigranții ruși să sprijine Germania nazistă în războiul împotriva Uniunii Sovietice.^[4]
  În 1944 armata germană, de teama unei invazii de coastă a aliațiilor, a mutat familia în interiorul Franței, apoi în Germania. Până în 1945 Vladimir a locuit într-un castel al soțului surorii sale mai mari, Maria Kirillovna, la Amorbach, în Bavaria. După înfrângerea Germaniei, lui Vladimir i-a fost frică să rămână în Germania, de teamă să nu fie capturat de sovietici, astfel că s-a mutat în Austria, lângă granița cu Liechtenstein. A încercat să treacă frontiera, dar nici Liechtenstein, nici Elveția nu i-au emis viză de ieșire, așa că a rămas în Austria, unde a trăit în zona de ocupație americană.
  Mai târziu, mătușa maternă a lui Vladimir, Infanta Beatrice de Orléans-Borbon, i-a asigurat viză spaniolă, astfel că s-a mutat la Sanlúcar de Barrameda, în Andaluzia. După război a locut în principal la Madrid, făcând vizite frecvente la proprietatea sa din Bretania, precum și la Paris.
  Vladimir s-a căsătorit cu Prințesa Leonida Georgievna Bagration-Moukhransky la 13 august 1948 la Lausanne.
  Legea Casei Romanov spune că pot fi în ordinea succesiunii la tronul imperial numai copiii născuți în urma unei „căsătorii egale” – dintre un prinț Romanov și o prințesă dintr-o altă familie regală, nu doar nobilă; copiii născuți în urma unei căsătorii morganatice sunt excluși de la succesiune. Deși familia Leonidei domnise în Georgia în Evul Mediu timpuriu, strămoșii Leonidei pe linie masculină nu mai fuseseră domnitori sau regi încă din 1505, de atunci fiind nobili ruși simpli.^[5] Prin urmare, au existat unele controverse privind căsătoria lui Vladimir cu Leonida, unii considerând-o morganatică. Statutul regal al Casei de Bagration a fost însă permanent recunoscut de Rusia prin Tratatul de la Georgievsk din 1783 și a fost confirmat printr-un decret la 5 decembrie 1946 de Capul Familiei Imperiale Ruse.
  Capii altor ramuri ale familiei imperiale, Vsevolod Ivanovici (ramura Constantinovici), Roman Petrovici (ramura Nicolaevici) și Andrei Alexandrovici (ramura Mihailovici) i-au scris lui Vladimir în 1969 spunându-i că soția sa nu are un statut la fel de înalt ca al celorlalte soții de prinți Romanov, iar căsătoria nu este egală.^[6]
  Vladimir a putut intra în Rusia în noiembrie 1991 când a fost invitat să viziteze Sankt Petersburg de primarul Anatol Sobciak. Mare Duce Vladimir Kirillovici a murit din cauza unui infarct miocardic în timp ce vorbea la o adunare a bancherilor și investitorilor hispanofoni de la Miami, în Statele Unite, la 21 aprilie 1992. Trupul său a fost dus în Rusia și îngropat cu pompă la fortăreața Petru și Pavel din Sankt Petersburg. A fost primul Romanov care a primit asemenea onoruri după Revoluția Rusă. Cu toate acestea, autoritățile au insistat că acest lucru nu a fost un pas către restaurarea monarhiei, ci doar către ispășirea vinei istorice față de familia Romanov.^[7]
  După decesul lui Vladimir, fiica sa, Maria Vladimirovna, și-a asumat titlul de Cap al Familiei Imperiale Ruse. Acest lucru a fost contestat de Nicolae Romanov, Prinț al Rusiei,^[8][9] care susține că el are cel mai înalt rang pe linie masculină după decesul lui Vladimir Kirillovici, de vreme ce el crede că Vladimir a încheiat o căsătorie morganatică.^[10]
  „Poziția Marii Ducese Maria Vladimirovna de Șef al Casei Imperiale este recunoscută de către organizațiile monarhiste cele mai serioase din Rusia și majoritatea Șefilor Caselor Regale care au în continuare relații cu Casa Imperială”, susține Guy Stair Sainty, expert în genealogie regală și în heraldică. 

  Vladimir Kirillovici
  Mare Duce al Rusiei
  Vladimir Kirillovici (al doilea din dreapta) cu părinții săi și sora sa, Kira
  Date personale
  Nume la naștere	Vladimir Kirillovich Romanov
  Născut	17 august/30 august 1917 Porvoo, Finlanda
  Decedat	21 aprilie 1992 (74 de ani) Miami, Florida, Statele Unite
  Înmormântat	Petru și Pavel, St. Petersburg, Rusia
  Părinți	Marele Duce Kiril Vladimirovici al Rusiei Prințesa Victoria Melita de Saxa-Coburg și Gotha
  Frați și surori	Grand Duchess Maria Kirillovna of Russia[*] Princess Elisabeth of Hesse and by Rhine[*] Marea Ducesă Kira Kirillovna a Rusiei
  Căsătorit cu	Prințesa Leonida Bagration de Mukhrani
  Copii	Maria Vladimirovna, Mare Ducesă a Rusiei
  Cetățenie	Finlanda
  Ocupație	colecționar de artă[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	duce
  Familie nobiliară	Casa Holstein-Gottorp-Romanov
  Șeful Casei Romanov
  Domnie	12 octombrie 1938 - 21 aprilie 1992
  Predecesor	Marele Duce Kiril Vladimirovici
  Succesor	Disputat Prințul Nicolae Romanovici sau Marea Ducesă Maria Vladimirovna

• 1996: Djohar Musaievici Dudaev ( în limba cecenă: Dƶoxar Dudayev; în chirilică: Дудин Муса кант Жовхар, rusă Джохар Мусаевич Дудаев) (n. 15 februarie 1944 – d. 21 aprilie 1996) a fost un general și politician cecen, liderul mișcării separatiste cecene din anii 1990, primul președinte al auto-proclamatei Republici Cecene Ichkeria. În trecut, Dudaev a fost general-maior de aviație, singurul general al Armatei Sovietice de naționalitate cecenă.
• 1998: Jean François Lyotard (n. 10 august 1924, Versailles, Franța – d. 21 aprilie 1998,Paris, Franța) a fost un filozof și eseist francez, unul din teoreticienii postmodernismului. Dupa obținerea licenței în filozofie (1950), a fost timp de zece ani profesor în învățământul secundar, apoi a predat filozofia la mai multe universități franceze și americane.
  În anii '60 a desfășurat o intensă activitate militantă în jurul revistei "Socialisme ou Barbarie" (alături de Claude Lefort, Cornelius Castoriadis etc.) Filozofia lui, influențată de Kant (L'enthousiasme, 1986), Marx, Freud (Derive à partir de Marx et Freud, 1973; Economie libidinale, 1974), Husserl (La phenomenologie, 1954), propune o critică a formelor istorice, estetice, tehnice, lingvistice ale modernității (Instructions payennes, 1977; Le differend, 1983).
  Tratatul La condition postmoderne (Condiția postmodernă) (1979) anunță și în filosofie sfârșitul modernității, prin epuizarea strategiilor sale narative.
  Termenul de postmodern va fi reevaluat, după polemica sa cu Jurgen Habermas și Richard Rorty, din anii '80 (Le Postmoderne expliqué aux enfants (Postmodernismul pe înțelesul copiilor), 1986), și în eseurile din ultima parte a vieții, în sensul unei rescrieri sau anamneze a modernității (L'inhumain, 1988; Moralités postmodernes, 1993).  

  Jean-François Lyotard
  Jean-François Lyotard
  Date personale
  Născut	10 august 1924[1][2][3][4][5][6][7]  Versailles, Franța
  Decedat	21 aprilie 1998 (73 de ani)[8][1][3][4][9][5][6][7]  Paris, Franța
  Înmormântat	Cimitirul Père-Lachaise
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (leucemie)
  Copii	Corinne Enaudeau[*]
  Cetățenie	Franța
  Ocupație	filozof filolog[*] scriitor lingvist[*] epistemolog[*] sociolog[*] teoretician literar[*] profesor universitar[*] critic literar[*

• 2003: Eunice Kathleen Waymon n. 21 februarie 1933, Tryon[*], SUA – d. 21 aprilie 2003,Carry-le-Rouet[*], Franța cunoscută profesional sub numele de Nina Simone, a fost o cântăreață, compozitoare, pianistă și aranjoare americană. 

  Nina Simone
  Nina Simone în concert (Franța, 1982)
  Date personale
  Nume la naștere	Eunice Kathleen Waymon
  Născută	21 februarie 1933  Tryon, Carolina de Nord Tryon[*], SUA
  Decedată	21 aprilie 2003 (70 de ani)  Carry-le-Rouet, Franța Carry-le-Rouet[*], Franța[1]
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer mamar)
  Copii	Lisa Simone[*]
  Cetățenie	SUA
  Etnie	afro-american
  Ocupație	Cântăreață, compozitoare, pianistă, aranjoare
  Activitate
  Alte nume	Nina Simone
  Studii	Juilliard School[*]
  Gen muzical	Jazz, blues, soul, gospel, folk
  Ani de activitate	1954 — 2003
  Case de discuri	Bethlehem, Colpix, Philips, RCA Victor, CTI, Legacy Recordings
  Premii	doctor honoris causa Rock and Roll Hall of Fame

• 2010: Juan Antonio Samaranch (n. 17 iulie 1920 – d. 21 aprilie 2010) a fost președintele Comitetului Internațional Olimpic în perioada 1980 - 2001. S-a născut în familia unui bogat industriaș spaniol. A făcut școala de afaceri la Barcelona după care, odată cu terminarea războiului civil, a participat în conducerea afacerii familiei; ulterior a activat în domeniul bancar, de construcții și de afaceri imobiliare. A participat la competiții în box și hochei pe role. Implicat în mod constant în viața publică și politică în timpul dictaturii franchiste, în 1954 a fost ales în consiliul orășenesc al Barcelonei, ca și în Comitetul Olimpic spaniol; din acest moment începe să ocupe diferite funcții în Comitetul Olimpic Internațional (C.O.I.). Sub regimul (încă) fascist, a fost numit în 1977 ambasador în la Moscova. Juan Antonio Samaranch a fost membru în Falangă (partidul fascist) înființat de fiul dictatorului Miguel Primo de Rivera, partid mai târziu co-optat de dictatorul Francisco Franco pentru a deveni, prin fuziune cu alte mișcări de dreapta (catolice și conservatoare), partid unic.
  Din 1980, ca președinte al C.O.I., a reușit să negocieze cu abilitate compromisuri între “beligeranții” războiului rece spre folosul sportului internațional; ulterior a fost acuzat pentru corupția din interiorul comitetului după scandalul legat de Olimpiada de iarnă la Salt Lake City, dar apoi a introdus reformele necesare care au reparat reputația forului.  

  Juan Antonio Samaranch
  Juan Antonio Samaranch
  Date personale
  Născut	17 iulie 1920[1][2][3][4][5][6][7][8][9][10]  Barcelona, Spania[11][8][9][10]
  Decedat	21 aprilie 2010 (89 de ani)[12][1][2][3][4][5][6][7]  Barcelona, Spania[13]
  Înmormântat	Montjuïc Cemetery[*]
  Cauza decesului	insuficiență cardiacă
  Copii	Juan Antonio Samaranch Salisachs[*] María Teresa Samaranch[*]
  Cetățenie	Spania
  Religie	Biserica Catolică
  Ocupație	diplomat politician rink hockey player[*] om de afaceri antrenor jurnalist oficialitate sportivă[*]
  Al 7-lea președinte al Comitetului Internațional Olimpic
  În funcție 1980 – 16 iulie 2001
  Precedat de	Michael Morris, 3rd Baron Killanin[*]
  Succedat de	Jacques Rogge
  Member of the Cortes franquistas
  În funcție 16 iulie 1973 – 30 iunie 1977
  Precedat de	Jose Maria de Muller y Abadal[*]
  President of the Provincial Deputation of Barcelona
  În funcție 1973 – 1977
  Precedat de	Josep Maria de Muller i d'Abadal[*]
  Succedat de	Josep Tarradellas i Joan[*]
  Member of the Cortes franquistas
  În funcție 6 noiembrie 1967 – 12 noiembrie 1971
  În funcție 4 aprilie 1967 – 15 noiembrie 1967
  Precedat de	José Antonio Elola-Olaso[*]
  Al 8-lea
  În funcție 26 decembrie 1966 – 9 septembrie 1970
  Precedat de	José Antonio Elola-Olaso[*]
  Succedat de	Joan Gich Bech de Careda[*]
  Ambasador al Spaniei în Uniunea Sovietică
  Succedat de	Luis Guillermo de Perinat y Elío[*]
  Ambasador al Spaniei în Mongolia
  Premii	Ordinul de Onoare[*] Marele Ordin al regelui Tomislav[*] Ordinul Isabelei Catolica cu Colan[*] Ordinul Olimpic[*] Princess of Asturias Award for Sports[*] (1988) Grand Cross of the Order of Charles III[*] Grand Cross of the Civil Order of Alfonso X the Wise[*] Ordinul de Merit al Republicii Italiene în grad de Mare Cavaler[*] Gold Medal of the Generalitat of Catalonia[*] ...mai multe...
  Alma mater	IESE Business School[*

• 2011: Liviu Alexandru Mera (n. 2 septembrie 1936, Ceaușu de Câmpie, jud. Mureș - d. 21 aprilie 2011, Vaslui) a fost un profesor de matematică la liceul „Mihail Kogălniceanu” din Vaslui, președinte al echipei de fotbal „Viitorul” Vaslui și deputat de Vaslui în Parlamentul României în legislaturile 1996-2000 și 2000-2004 din partea Partidului Democrat.
  Personalitate marcantă a orașului și județului Vaslui, profesorul Mera L. Alexandru s-a născut într-o numeroasă familie din Ardeal, tatăl său fiind preot greco-catolic. În 1940, din cauza cedării Ardealului de Nord, la vârsta de 4 ani se refugiază împreună cu familia pe teritoriul rămas sub guvernare românească. Familia își pierde toată agoniseala, fiind nevoită să trăiască într-o sărăcie cruntă. Urmează școala generală într-o localitate aflată la 7 km de casă, naveta pe jos fiind obligatorie zilnic. În timpul liceului, din cauza prigoanei comuniste, toți membrii majori ai familiei sunt arestați, judecați și aruncați în pușcării unde ispășesc ani grei de temniță.
  Profitând de vârsta încă fragedă și de o conjunctură favorabilă, Mera L. Alexandru reușește să fugă în Moldova și ajunge la Iași. Aici, pentru a-și termina termina liceul, lucrează în timpul liber hamal în Gara Iași. Se înscrie la Facultatea de Matematică-Fizică din cadrul Universității ieșene și în paralel (tot pentru a se întreține) joacă fotbal la Constructorul Iași. La absolvirea facultății primește repartiție la școala din comuna Erbiceni, raionul Iași. Se transferă la proaspătul înființat liceu din orașul Negrești, raionul Iași, unde va preda matematică ani buni și va înființa prima echipă de fotbal din oraș.
  Părăsește în 1968 liceul din Negrești, fiind numit Inspector școlar pe resurse umane al noului județ Vaslui. După câțiva ani în care s-a ocupat de organizarea învățământului vasluian, revine la prima iubire matematica și devine titular al catedrei din cadrul liceului Mihail Kogălniceanu din Vaslui. Catedra pe care nu o va mai părăsi până în 1996. Activitatea sa, de excepțional profesor, coincide cu perioada de aur a liceului, în care LMK-ul ajunge unul dintre liceele cele mai bune din Moldova. Este recompensat cu titlul de Profesor Evidențiat de către Ministerul Învățământului, fiindu-i astfel recunoscută înalta valoare și calitate profesională. Datorită activității și dedicației sale, zeci de generații reușesc să-și continuie studiile la diferite facultăți, croindu-și un drum în viață.
  În paralel cu activitatea de profesor, pune bazele și conduce o lungă perioadă de timp, clubul de fotbal Viitorul Vaslui. Din funcția de președinte al acestui club, reușește să obțină rezultate notabile pentru fotbalul vasluian în acele timpuri. Prof. Mera L. Alexandru este cel care l-a descoperit și adus la Vaslui pe fostul jucător și apoi mare arbitru internațional Adrian Porumboiu, cei doi având o relație specială de prietenie până în ultimele clipe de viață ale profesorului și mentorului marelui om de afaceri. Deasemenea regizorul Corneliu Porumboiu a fost elev al prof. Mera L. Alexandru în perioada liceului.
  În 1990 este ales de colectivul profesoral director al LMK, funcție pe care o va îndeplini, în paralel cu cea de profesor, până în 1996. Prof. Mera L. Alexandru nu a fost niciodată membru al P.C.R. chiar dacă presiunile de a se înscrie au fost foarte mari și continui. În memoria suferințelor prin care a trecut el și familia sa, la fiecare solicitare răspundea ironic: „Nu sunt încă pregătit pentru o asemenea onoare.”
• 2016: Valeriu D. Cotea (n. 11 mai 1926, sat Călimanu, com. Vidra, Județul Putna (interbelic) (astăzi județul Vrancea) - d. 21 aprilie 2016, Iași)^[1] a fost un oenolog român. Valeriu D. Cotea s-a născut în satul Călimanu, azi satul Vidra, ca fiul lui Dumitrache Cotea.^[2] A absolvit Facultatea de Agronomie din Iași. A trăit și și-a desfășurat activitatea la Iași.
  Timp de peste 20 de ani (1976-2000) a reprezentat România la Oficiul Internațional al Viei și Vinului (OIV) cu sediul la Paris.
  A fost membru titular al Academiei Române din anul 1993. Mai este și membru corespondent al Academiei Internaționale a Vinului, din 1998, al Academia Italiana della Vite et del Vino, din 1986, și al Academie Suisse du Vin din 1987. A înființat și condus Centrul de Cercetări pentru Oenologie de pe lângă Academia Română, cu sediul la Iași. În calitate de cercetător, a colaborat cu școli cu profil oenologic din multe țări, între care cele din Narbonne, Bordeaux, Montpellier, Dijon, Berlin, Geissenheim, Neustadt, Piacenza, Asti, Porto, Lisabona.
  La 7 noiembrie 2008 numele academicianului a fost preluat de către o instituție de învățământ românească, Colegiul Tehnic „Valeriu D. Cotea” din Focșani, care l-a desemnat ca mentor.
  Valeriu D. Cotea a decedat joi, 21 aprilie 2016, la Spitalul „Sfântul Spiridon” din Iași, în urma unui stop cardiorespirator^[3]. A fost înmormântat sâmbătă, 23 aprilie 2016, în Cimitirul Eternitatea din Iași, fiind condus pe ultimul drum cu garda de onoare, de o numeroasă asistență . După absolvirea școlii primare în comuna natală, Vidra, urmează Școala Normală la Focșani, Târgu-Jiu și Bacău, Liceul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești (1937 – 1946). Licențiat al Facultății de Agronomie din Iași în 1951, doctor în agronomie la București , în 1965. 

  Titluri științifice

  • membrul în colectivul de redacție al Buletinului Institutului de Cercetare pentru Viticultură și Vinificație;
  • membru în Consiliul de conducere al revistei Horticultura;
  • membrul la Comitetul științific la Revista di Viticultura e di Oenologia din Conegliano – Italia;
  • membru în Comitetul Asociației Oamenilor de Știință - Filiala Iași;
  • președinte al Comisiei de Oenologie din cadrul Oficiului Național al Viei și Vinului; vicepreședinte al Organizației Internaționale a Vinului (1977 – 1979);
  • președinte al Grupului de experți “Tehnologia vinului” din cadrul O.I.V (1989 – 1991);
  • președinte al Comisiei de Oenologie din cadrul O.I.V (1991 și în prezent);
  • membru expert al “American Society for Enology and Viticulture”;
  • membru de onoare al “Jugoslavenski Vinogradasko-Vinarsko”;
  • membru al “Groupe International Polyfënois”;
  • membru corespondent (1970) și membru plin (1990) al Academiei Științifice Agricole și Silvice;
  • membru corespondent al Academia Italiana della Vite e del Vino (1986);
  • membru corespondent al Académie Suisse du Vin (1987);
  • membru corespondent al Académie Internationale du Vin (1988);
  • membru corespondent al Academiei Romane din 1990 și membru titular de la 7 septembrie 1993.  

    Valeriu Cotea
    Date personale
    Născut	11 mai 1926 Vidra, România
    Decedat	21 aprilie 2016 (89 de ani) Iași
    Părinți	Dumitrache și Ancuța Cotea
    Căsătorit cu	Victoria Cotea
    Copii	Valeriu V. Cotea
    Naționalitate	România
    Cetățenie	România
    Ocupație	oenolog
    Activitate
    Educație	Facultatea de Agronomie din Iași
    Reprezentant	al României la Oficiul Internațional al Viei și Vinului (OIV)
    Cunoscut pentru	1. Fondator al Centrului de Cercetări pentru Oenologie de pe lângă Academia Română din Iași 2. Decan al Facultății de Horticultură
    Premii	1. Laureat al Premiului O.I.V. 2. Meritul Agricol în grad de Cavaler al Franței 3. Cetățean de onoare al orașului Focșani
    Membru titular al Academiei Române

• 2016: Prince (Prince Rogers Nelson; n. 7 iunie 1958, Minneapolis, Minnesota – d. 21 aprilie 2016, Chanhassen, Minnesota) a fost un cântăreț, compozitor, textier, producător muzical și multi-instrumentist american. Prince a fost renumit ca inovator, și a fost foarte cunoscut pentru creațiile sale eclectice, prezențele sale viu colorate pe scenă și pentru tonalitatea diversă. A abordat diverse stiluri muzicale: funk, rock, R&B, soul, rock psihedelic și pop.
  Prince s-a născut în Minneapolis și și-a dezvoltat interesul pentru muzică din copilărie, compunând primul lui cântec la vârsta de șapte ani. După ce a înregistrat câteva cântece cu trupa vărului său, 94 East, la vârsta de 19 ani a înregistrat fără succes câteva cântece demo, înainte să lanseze albumul de debut, For You, în 1978, sub îndrumarea managerului Owen Husney. Albumul din 1979, Prince, a primit discul de platină datorită succesului înregistrat de single-urile „Why You Wanna Treat Me So Bad?” și „I Wanna Be Your Lover”. Următoarele trei albume—Dirty Mind (1980), Controversy (1981) și 1999 (1982)—au continuat succesul, expunând „marca” lui Prince: versuri cu tentă proeminent sexuală și încorporarea de elemente muzicale funk, dance și rock. În 1984, a început să facă referire la trupa sa sub numele de The Revolution și a lansat albumul Purple Rain, ce a servit drept coloană sonoră pentru filmul cu același nume, în care și-a făcut debutul cinematografic. Un compozitor prolific, Prince a scris în anii '80 multe melodii sub diferite pseudonime.
  După lansarea albumelor Around the World in a Day (1985) și Parade (1986), The Revolution s-a destrămat, iar Prince a lansat albumul dublu Sign o' the Times (1987) ca artist solo. A mai lansat trei albume solo înainte de debutul trupei The New Power Generation în 1991. Și-a schimbat numele de scenă în 1993 într-un simbol impronunțabil, , cunoscut și ca „Simbolul Dragostei”. A început apoi să lanseze albume noi într-un ritm mai rapid pentru a ieși de sub obligațiile contractuale a Warner Bros.; a lansat cinci albume în perioada 1994-1996, înainte să semneze cu casa de discuri Arista Records în 1998. În 2000, a început să activeze sub numele de „Prince” din nou. A lansat 15 albume în anii ce au urmat; ultimul său album, HITnRUN Phase Two, a fost lansat exclusiv pe platforma Tidal, pe 11 decembrie 2015.^[19] Pe 21 aprilie 2016, Prince a decedat în studioul său de înregistrări, situat în curtea reședinței sale din Paisley Park, Chanhassen, Minessota după două săptămâni de gripă.^[20]
  Prince a vândut mai mult de 100 de milioane de discuri la nivel global, fiind unul dintre cei mai bine vânduți artiști din toate timpurile.^[21] A câștigat șapte premii Grammy,^[22] un Glob de Aur^[23] și un premiu Oscar.^[24] A fost inclus în Rock and Roll Hall of Fame în 2004.^[25] Rolling Stone îl situează pe locul 27 din Top 100 cei mai mari artiști ai tuturor timpurilor. Prince Rogers Nelson s-a născut în Minneapolis, fiind fiul lui Mattie Della (Shaw) și John Lewis Nelson. Ambii săi părinți au fost afro-americani,^[27] iar descendenții lui au avut rădăcini în Louisiana, toți cei patru bunici ai săi provenind din acest stat.^[28][29] Tatăl lui Prince a fost pianist și textier în timp ce mama sa a fost o cântăreață de jazz. Prince a fost botezat după tatăl său, a cărui nume de scenă a fost Prince Rogers, și care a concertat într-un grup de jazz numit Prince Rogers Trio. Într-un interviu din 1991 pentru A Current Affair, tatăl lui Prince a afirmat, „Mi-am botezat fiul Prince pentru că am vrut să facă tot ce am vrut eu să fac".[12] Porecla din copilărie a lui Prince a fost Skipper.^[30]
  Prince a declarat că „s-a născut epileptic” și „obișnuia să aibă crize” în copilărie. A mai spus că „Mama mea mi-a spus că odată, când am mers până la ea, i-am zis, «Mamă, nu voi mai fi bolnav de acum,» iar ea m-a întrebat, «De ce?». I-am răspuns, «Pentru că așa mi-a spus un înger».”^[31]
  Sora lui Prince, Tika Evene (de obicei numită Tyka), s-a născut în 1960.^[32] Ambii copii au avut un interes deosebit pentru muzică, lucru încurajat de tată.^[33] Prince a compus primul cântec, „Funk Machine”, la pianul tatălui său, când avea șapte ani.^[33] La vârsta de 10 ani, părinții s-au despărțit. Prince a schimbat de mai multe ori locuința după divorțul părinților, trăind uneori cu tatăl său, alteori cu mama și cu tatăl vitreg.^[33] În cele din urmă, s-a mutat în casa unor vecini pe nume Anderson și s-a împrietenit cu fiul lor, Andre Anderson, cunoscut ulterior sub numele de André Cymone.^[34]
  Prince și Anderson s-au alăturat vărului lui Prince, Charles Smith, într-o trupă numită Grand Central, în timp ce urmau cursurile Liceului Central din Minneapolis. Smith a fost curând înlocuit de Morris Day la tobe. Prince a cântat la pian și chitară pentru trupă, în cluburi și la petreceri din zona orașului Minneapolis. Grand Central s-a redenumit ulterior în Champagne și a început să interpreteze muzică inspirată de Sly and the Family Stone, James Brown, Earth, Wind & Fire, Miles Davis, George Clinton și Parliament-Funkadelic, Carlos Santana, Jimi Hendrix și Todd Rundgren.^[35] Criticii de muzică rock au observat similarități între aspectul androgin, stilul muzical și vocal ale lui Prince și cele ale lui Little Richard.^[36][37][38]
  Prince a jucat și baschet la liceu, continuând să joace și ca adult, pentru recreere. Este neclar dacă artistul a murit din greșeală (dintr-o supradoză de fentanyl după cum se afirmă) sau este altceva la mijloc. Cazul decesului său continuă să fie investigat. 

  Prince
  Prince în 2009
  Date personale
  Nume la naștere	Prince Rogers Nelson
  Născut	7 iunie 1958 Minneapolis, Minnesota, SUA
  Decedat	21 aprilie 2016 (57 de ani)[5][6][7][8][9][10][11][12][13][14][15]  Chanhassen[*], SUA[16]
  Cauza decesului	accident[17] (Supradoză)
  Părinți	John L. Nelson[*] Mattie Shaw[*]
  Frați și surori	Tyka Nelson[*]
  Căsătorit cu	Mayte Garcia[*] (14 februarie 1996–mai 2000) Manuela Testolini[*] (2001–2006)
  Cetățenie	SUA
  Etnie	afro-american
  Religie	Organizația Religioasă Martorii lui Iehova[18]
  Ocupație	Muzician, multi-instrumentalist, aranjor, compozitor, producător muzical, dansator, actor, regizor
  Activitate
  Alte nume	Jamie Starr   Christopher   Alexander Nevermind   The Purple One   Joey Coco     O(+>   The Artist Formerly Known as Prince   TAFKAP
  Studii	Central High School[*][1][2]
  Gen muzical	Funk, R&B, rock, pop, new wave, Minneapolis sound, synthpop
  Tipul de voce	tenor
  Instrument(e)	Vocal, chitară, chitară bas, pian, clape, harpâ, sintetizator, tamburinâ, clavinet, baterie, percuție, saxofon, harmonica
  Ani de activitate	1976–2016
  Case de discuri	Warner Bros., Paisley Park, NPG, EMI, Columbia, Arista
  Colaborare cu	The Revolution, Wendy & Lisa, The New Power Generation, The Time, Morris Day, Sheila E., Vanity 6, Apollonia 6, Mazarati, The Family, 94 East, Madhouse, Andy Allo, 3rdeyegirl
  Premii	Premiul Oscar pentru cel mai bun cântec original[*] Rock and Roll Hall of Fame Webby Lifetime Achievement Award[*] Premiul Globul de Aur pentru cea mai bună melodie originală doctor honoris causa[3] Zmeura de Aur pentru cel mai prost actor într-un rol principal[4] Zmeura de Aur pentru cea mai proastă regie[4] Golden Raspberry Award for Worst Original Song[

• 2017: Marta Magdalena Abakanowicz-Kosmowska (n. 20 iunie 1930,^{[2][3][4][5][6][7][8][9][10]} Falenty[*], Polonia^[11] – d. 20 aprilie 2017,^[12][7] Varșovia, Polonia) a fost o sculptoriță poloneză, de origine nobilă și rădăcini ruso-tătare, pionieră și reprezentantă de marcă a sculpturii realizate din țesături. A absolvit în 1955 Academia de Arte Frumoase din Varșovia. Magdalena Abakanowicz și-a numit țesăturile sale tridimensionale abakane, de la numele său de familie. A produs serii de sculpturi numite Capete (Heads, 1975), Spinări (Backs,1976 - 1980)), Embriologie (Embriology, 1980) și Catharsis (1986).
  A expus pe plan internațional picturi, desene, dar și sculpturi în alte materiale și a fost imitată pe scară largă în Europa și SUA.  

  Magdalena Abakanowicz
  Magdalena Abakanowicz
  Date personale
  Născută	20 iunie 1930[2][3][4][5][6][7][8][9][10]  Falenty[*], Polonia[11]
  Decedată	20 aprilie 2017 (86 de ani)[12][7]  Varșovia, Polonia
  Înmormântată	Cimitirul Militar Powązki[*]
  Cetățenie	Polonia
  Ocupație	sculptoriță[*] artistă textil[*] atletă[*] profesoară universitară[*] designer
  Activitate
  Domeniu artistic	fiber art[*][1]
  Studii	Academia de Arte Frumoase din Varșovia
  Opere importante	Manus Ultimus[*], Birds of Knowledge of Good and Evil[*], Puellae[*]
  Premii	Ofițer al Ordinului Artelor și Literelor[*] Ordinul pentru Merit în domeniul Științei și Artelor[*] Ordinul de Merit al Republicii Federale Germania în grad de mare cruce[*] Medalia de Aur pentru Merit Cultural[*] (2005) Premiul Herder (1979) Ordinul Polonia Restituta în grad de comandor cu stea[*] Pour le Mérite Ordinul Polonia Restituta Medalia Gloria artis[*] Crucea Federală de Merit Ordinul Artelor și Literelor[ Sculptură în Poznań   Sculptură în Poznań   Europos Parkas, Polonia   "Mutant", Kunstweg MenschenSpuren

• 2019: Ken Kercheval, actor american (n. 1935)

Sărbători

• Ziua întemeierii Romei.
• Ziua Varșoviei – se marchează înscrierea „Legii cu privire la orașe”, adoptată de Seim, în 1791
• În calendarul creștin-ortodox: (+) Sfintele Paști ; Sf. Ier. Mc. Ianuarie, episcop de Benevent; Sf. Mc. Alexandra, Împărăteasa.
• În calendarul romano-catolic: Sf. Anselm de Canterbury, episcop și învățător al Bisericii (1033-1109)

VA URMA