marți, 28 aprilie 2020

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI 29 APRILIE 2020

 PARTEA A TREIA - ARTE; GÂNDURI PESTE TIMP; GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR; SFATURI UTILE

 ARTE 29 Aprilie

 INVITAȚIE LA OPERĂ 29 Aprilie

Puccini - La Bohème + Presentation (Mirella Freni, Nicolai Gedda - Century's record. : T.Schippers)


Attila - «Аттила»





 MUZICĂ 29 Aprilie

Flauto D'amore


Romantic Saxophone Love Songs Greatest Hits Full Album 2020 -Romantic Saxophone Music for Relaxation


Classic Guitar | Beautiful Classical Guitar Songs | Best Romantic Classical Love Songs Playlist




POEZIE 29 Aprilie

  Gheorghe Tomozei
Biografie
Gheorghe Tomozei (n. 29 aprilie 1936, București, d. 31 martie 1997, București) a fost un poet și un eseist român.
A fost fiul Franței Stăncescu din satul Pucheni, județul Dâmbovița. A urmat liceul „Nicolae Bălcescu din Târgoviște și apoi a urmat cursurile Școlii de literatură „Mihai Eminescu”[2], avându-i colegi pe Fănuș Neagu, Nicolae Labiș[3].
A debutat literar în anul 1953 în revista Tânărul scriitor cu poezie, iar în anul 1957 debutează cu volumul Pasărea albastră.[2][3]
A fost redactor la revistele Cinema, Tânărul scriitor, Argeș și la Almanahul Scriitorilor, editat de Asociația Scriitorilor din București. A fost marcat toată viața de mari prietenii literare, cea pentru Nicolae Labiș și cea pentru Nichita Stănescu. În memoria acestora a publicat volume de amintiri și albume memoriale, precum Urmele poetului Labiș în 1985.
S-a stins din viață la 31 martie 1997, în urma unui atac cerebral, în apartamentul său din București. A avut împreună cu scriitoarea Cleopatra Lorințiu un fiu, Maximilian Tomozei, în prezent fotograf la Paris.[4] A fost o perioadă la conducerea revistei Argeș, din Pitești, subintitulată „revistă politică, socială, culturală”, perioadă în care revista a publicat suplimentul Biblioteca Argeș în care au publicat plachete de poezie o seamă de poeți.
Opera:
  • Pasărea albastră, (1957);
  • Steaua polară, (1960);
  • Lacul codrilor, albastru, (1961);
  • Vârsta alintului, (1963);
  • Fântâna culorilor, (1964);
  • Noaptea de echinox, (1964);
  • Poezii, (1966);
  • Patruzeci și șase de poezii de dragoste, (1967);
  • Altair, (1967);
  • Cântece de toamnă mică, (1967);
  • Dacă treci râul Selenei (Copilăria lui Mihaita Eminescu), 1967;
  • Filigran, proze jurnalistice, (1968);
  • Suav anapoda, (1969);
  • Dincolo de nebunii, (1969);
  • Poezii de dragoste, Editura Albatros, (1970);
  • Toamnă cu iepuri , Editura Ion Creangă, (1970);
  • Târgoviște, monografie lirică, (1971);
  • Miradoniz (Copilăria si adolescența lui Eminescu cu Veronica Micle), (1970);
  • Misterul clepsidrei, (1971);
  • Atlantis, (1971);
  • Lovas mennyorszag (Trasura cu cai), traducere în limba maghiară, (1971);
  • Moartea unui poet, Editura Cartea românească, (1972);
  • Tanitinkulsadaf, (1972);
  • Efigii ,Editura Militară,(1972);
  • Tanit, poezii, Editura Cartea Românească, (1972);
  • Mașinării romantice (1973);
  • Muzeul ploii, proze și poeme în proză (1973);
  • La lumina zăpezii, (1974);
  • Negru Vodă, (1974);
  • Carul cu mere, (1974);
  • Războiul de treizeci de ani între dulăi si motani, (1974);
  • Gloria ierbii, (1975);
  • Cronica lui Stavrinos, (1975);
  • Istoria unei amfore. Țara lui Făt-Frumos, (1976);
  • Poema Patriei, (1977);
  • O oră de iubire, Editura Eminescu, (1978);
  • Peregrin valah. Ierbar de nervi, (1978);
  • Amintiri despre mine, (1980);
  • Carte de citire, carte de iubire, Editura Facla, 1980 (în colaborare cu Nichita Stănescu)
  • Focul hrănit cu mere, (1981);
  • Manuscrisele de la Marea Neagră. Ninive, (1982);
  • Călătorii cu dirijabilul, Note de călătorie, Editura Sport Turism, (1982);
  • Prea târziu, prea devreme. Poeme fără final, (1984);
  • Carte de motanică, (1984);
  • Urmele poetului Labiș, biografie, (1985);
  • Plantația de fluturi, însemnări, (1988);
  • Un poet din Tibet, poeme, (1995)
  • Luna,poete,(1994)
Traduceri:
Gheorghe Tomozei
Date personale
Născut29 aprilie 1936
București
Decedat (60 de ani)
București
Naționalitate România
CetățenieFlag of Romania.svg România Modificați la Wikidata
Ocupațiepoet
Limbilimba română[1]  Modificați la Wikidata
Activitatea literară
Operă de debutPasărea albastră, 1957
Poezii

Amândoi - Gheorghe Tomozei


Să ne iubim
Până ni se ciocnesc
Zodiile.

 Ești lut. Lutul.

 Sunt o bucată uscată
De ploaie….

Bătrânii - Gheorghe Tomozei


Sărutul ei care-și grava potcoavă
pe pieptul unor miri furați din nunți
corcește azi urzică cu agavă
și roade scoarța plopilor mărunți.
Cei ce i-au robit, abandonatii,
nu-s înca jupuiti de vechiul dor
și ea . răsad de cariate gratii,
ramâne neperechea tuturor.
În păru-i alb ca pe liane urcă
și-n oasele dogite încă simt
bizanțuri bălăcite-n lene turcă
și-așa, nădragi și bărbi bălăngănind,
clavicule încalecă, de-argint,
se cred că altădată. Și se surpă...


Cosmică - Gheorghe Tomozei


Văzduhul a vibrat:
planete, astre, urse
parcă un vin ciudat
peste albastru curse.
Iubirea de înalturi
ne arde-n trup, precum
mari peșteri în bazalturi
păstrează-al lunii fum
Când în stelară goană
ne-om risipi-n ecou,
noi, vârsta pământeană
o vom trăi din nou.
Vom repeta minutul
ce piere-n vreme, stins,
ca-n amintiri, sărutul,
al primei dragosti, nins
Prin timp, calcând cu-aripă
al stelelor damasc,
pornesc să caut clipa
în care-am să mă nasc!



Radu Gyr

 Poezii

A mai murit încă unul - Radu Gyr



A mai murit inca unul -
cu foamea pe fata,
cu ochii de ceata,
cu maini ca tutunul.

 A mai murit inca unul
din nemernica gloata
care pe rand se gata.
Unul cate unul.

 Trei, sase, opt, zece ...
A mai murit un misel.
Ce bine de el
ca-i liber să plece!

 Azi n-o să-l mai friga
în vise de fiere
nici trup de muiere
si nici mamaliga.

 Ah, Domnul, prea-bunul,
il mangaie foarte.
Tovarasi de moarte,
poftim inca unul!

 Lasati-l să plece!
Nu spuneti o vorba!
Ne lasa o ciorba
si-o paine rece.

Baladă - Radu Gyr



Ramas bun, de-acum, fratan de cruce.
Vei porni spre tara ta de lut.
Eu prin sabiile zarii mă voi duce,
Vanturi mari să-mi iasa la rascruce,
să-mi dea apa lor amara de baut.

 Daca intr-o zi o să se vada
vultur de argint pe cer lucind,
scoate-ti straiul tau de nun din lada,
pune-ti zarile la coapsa ca o spada
si să vii la nunta-mi de zapada,
în dumineca mea alba de argint.

 Pajuri negre insa de-or să sboare,
să-ntelegi ca ochii mi-au furat
să mi-i duca-n stele rotitoare,
si ca fruntea mea, rapita-n ghiare,
peste varfuri de paduri tot mai rasare,
ca un ciob de luna-nsangerat.

Voi n-ati fost cu noi în celule - Radu Gyr


Voi n-ati fost cu noi în celule
să stiti ce e viata de bezne,
sub ghiare de fiara, cu guri nesatule,
voi nu stiti ce-i omul când prinde să urle,
strivit de catuse la glezne.

 Voi n-ati plans în palme, fierbinte,
strapunsi de cutitul tradarii.
Sub cer fără stele, în drum spre morminte,
voi n-ai dus povara durerilor sfinte
spre slava si binele tarii.

 In cantec cu noi laolalta
trecand printre umbre peretii,
voi n-ati cunoscut frumusetea inalta
cum dorul irumpe, cum inima salta
gonind dupa harpele vietii.

 Ce-i munca de brate plapande,
ce-i jugul, ce-i ranjet de monstru,
cum scartie osul când frigul patrunde,
ce-i foamea, ce-i setea, voi n-aveti de unde
să spuneti aproapelui vostru.

 Voi nu stiti în crunta-nchisoare
cum minte speranta si visul,
când usile grele se-nchid în zavoare,
si-n teama de groaznica lui inclestare
pe sine se vinde invinsul.

 Ati stat la ospete-ncarcate
gonind dupa fast si orgoliu,
nici mila de noi si nici dor, nici dreptate,
nici candel-aprinsa si nici libertate,
doar ghimpii imensului doliu.

 Asa sunteti toti cei ce credeti
ca pumnul e singura faima.
Fatarnici la cuget, pe-alături ne treceti,
când noi cu obrajii ca pamantul de vineti,
gustam din osanda si spaima.

 Când portile sparge-se-or toate
si mortii vor prinde să urle,
când lanturi si ziduri cadea-vor sfarmate,
voi nu stit ce-nseamna-nvierea din moarte,
căci n-ati fost cu noi în celule.


TEATRU/FILM 29 Aprilie

 Mircea Veroiu
Biografie
Mircea Veroiu (n. 29 aprilie 1941, Târgu Jiu - d. 26 decembrie 1997) a fost un actor, scenarist și regizor român.
A urmat Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, pe care îl absolvă în 1970.
În anii 1970, Mircea Veroiu se impune printre cei mai apreciați regizori din generația sa. Abordează subiecte variate și, dând dovadă de tact în relația cu organele de cenzură, va putea produce, în medie, un film pe an. Spre mijlocul deceniului se arată tot mai interesat de genul western, urmărind în paralel evoluția așa-numitelor western spaghetti (produse în Italia și Spania); participă la conturarea genului „ostern” (replica țărilor din „Blocul de Est”), atât în calitate de regizor, cât și în calitate de actor.
După succesul filmului Adela, încununat cu premiul cel mare acordat la Festivalul de Film de la San Remo din 1985, Veroiu se hotărăște să plece în Franța, la Paris. Se va stabili aici în 1986; lumea filmului francez nu îi oferă primirea sperată. După revoluția din decembrie 1989, Veroiu revine în țară. În 1994 este numit directorul Studioului de Creație „Profilm”.
Înainte de a intra la IATC, Mircea Veroiu a urmat Institutul de Educație Fizică și Sport, a fost trimis în post de profesor de sport la o școală de sat din Oltenița. După ce nu s-a prezentat la post, a fost dat în urmărire.
Mai târziu, a fost soțul actriței Elena Albu.
Artistul a decedat în anul 1997 și a fost incinerat.
Filmografie:

Ca regizor[modificare | modificare sursă]

Scenarist[modificare | modificare sursă]

Actor[modificare | modificare sursă]





Bogdan Ulmu
Biografie
Bogdan Ștefan Ghiță Ulmu (n. 29 aprilie 1951, București – d. 21 mai 2016, Iași), cunoscut sub pseudonimul Bogdan Ulmu, a fost un regizor de teatru, scriitor și publicist român.
Bogdan Ulmu s-a născut în 1951 în București, fiul contabilului Vasile Ghiță și al funcționarei Maria Ghiță (n. Cataramă).[2] După terminarea liceului, Ulmu se înscrie Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București (IATC) pe care îl absolvă în 1978. Pentru început lucrează ca profesor se actorie la Școala Populară de Arte din Ploiești, iar din 1980 începe să facă regie de teatru pentru ținute în București și în alte orașe. În 1990 devine membru titular al Uniunii Scriitorilor din România și în 1995 al UNITER. Lector, conferențiar și profesor la universități din București, Timișoara, Iași și Bacău, Ulmu își obține doctoratul în teatrologie cu teza „Caragiale, ludicul” în 1998
Bogdan Ulmu
Date personale
Nume la naștereBogdan Ștefan Ghiță Ulmu Modificați la Wikidata
Născut29 aprilie 1951
București
Decedat (65 de ani)
Iași
NaționalitateRomân
CetățenieFlag of Romania.svg România Modificați la Wikidata
OcupațieRegizor de teatru, scriitor, publicist
Activitate
Alma materUniversitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București  Modificați la Wikidata
Cunoscut pentruRegizor, Profesor universitar, Publicist


Florin Călinescu 
Biografie
Florin Călinescu (n. 29 aprilie 1956, Timișoara) este actor român de film, radio, teatru și voce, realizator de emisiuni de televiziune și jurat (din 2016) al emisiunii de televiziune Românii au talent. A absolvit secția umanistă a Liceului C.D. Loga în 1975 și UNATC-ul.[2] A debutat în cinematografie în anul 1981 în Lumini și umbre. A colaborat des cu regizorul Nae Caranfil, care l-a distribuit în filme precum E pericoloso sporgersi, Asfalt Tango și Filantropica,[3] jucându-se pe sine în ultimul film ca prezentator al variantei fictive a emisiunii Chestiunea Zilei.[4]
La începutul anilor 90 a debutat ca prezentator radiofonic cu emisiunea „Duminicile celor singuri” de la Pro FM.[5] În 1996 ajunge la PRO TV, unde realizează emisiunea Ora șapte, bună dimineața,[6] urmată de Chestiunea Zilei între 1997 - 2001 și 2003.[7] În 2000 primește titlul de cetățean de onoare al municipiului Timișoara.[8] În 2001 este numit director general al postului Tele 7 abc.[7] În 2003 a devenit directorul ziarului Știrea zilei.[9] Revine în 2003 la Pro TV unde prezintă emisiunea Procesul etapei[10] timp de un an.[11] Între 2005 și 2007 a fost realizatorul emisiunii „Om la om” de la TV Sport.[12][3]
În 2008 a candidat din partea PNL pentru un loc de senator în colegiul nr. 4 din Argeș, dar nu a fost ales.[3] Între anii 2000 și 2014 a fost director al Teatrului Mic.[13] Deține un restaurant și mai multe firme.[14]
A fost căsătorit timp de 27 de ani cu actrița Ana-Maria (Anmary) Călinescu, până la moartea acesteia,[15] (28 februarie 1958 - 28 februarie 2005) Au avut împreună doi fii: Luca (d. 2012) și Petru.[3] Din 2015 este jurat al emisiunii Românii au talent. 

FILMOGRAFIE
 Barbu Ștefănescu Delavrancea
Biografie
  •  Barbu Ștefănescu Delavrancea (n. 11 aprilie 1858, București, d. 29 aprilie 1918, Iași) a fost un scriitor, orator și avocat român, membru al Academiei Române și primar al Capitalei. Este tatăl pianistei și scriitoarei Cella Delavrancea, precum și al arhitectei Henrieta (Riri) Delavrancea, una dintre primele femei-arhitect din România. S-a născut la 11 aprilie 1858, în mahalaua Delea-Nouă, din bariera Vergului, București, mezinul unei familii modeste. Tatăl, Ștefan „căruță-goală“, pe numele adevărat Ștefan Tudorică Albu, era descendent din familia unor ciobani vrânceni, „strămutat în marginea Bucureștilor, în căutarea unei munci mai rodnice“, devenind căruțaș de grâne pe traseul București-Giurgiu și „staroste al cărăușilor din barieră“. Tatăl lui Delavrancea a fost împroprietărit la Sohatu-Ilfov, ca urmare a legii rurale elaborate de Cuza-Vodă și M. Kogălniceanu: „Eu nu pot să uit că sunt copilul țăranului clăcaș împroprietărit la '64 ... Străbunii mei se pierd în haosul iobagilor, suferind cu ceilalți țărani deopotrivă și lipsa, și foamea, și năvălirile ...“ Mama lui Barbu, Iana (Ioana sau Ana), era „fiica văduvei Stana din Postrăvari, sat locuit de clăcași, de pe moșia familiei Filipescu“. Primii ani de viață și-i petrece în ulița Vergului, în tovărășia tatălui, ajuns la aproape 70 de ani: „Mi-aduc și acum aminte (aș fi mulțumit dacă n-ar fi decât o amintire) cum mă agățam de scurteica lui lungă și îmblănită cu mârsă neagră și-l lingușeam și-l mângâiam pe obraji și pe pletele-i rotunjite ca să mă ia în căruță“ - și a poveștilor spuse la gura sobei: „Pleoapele-mi cădeau încărcate de lene, de somn, de mulțumire. Și mă simțeam ușor ca un fulg plutind pe o apă care curge încet, încetinel, încetișor ...“
    Părinții îl dădură în primire diaconului Ion Pestreanu de la Biserica Sf. Gheorghe Nou, „să-l învețe slovele noi și să citească“. În clasa a II-a (1866) intră elev la Școala de Băieți Nr. 4, unde îl are învățător pe Spirache Danilescu, „om luminat“, urmând ca în anul următor să treacă la Școala Domnească, pentru clasele a III-a și a IV-a. Studiază cu învățătorii E. Becarian și Ion Vucitescu, în condițiile de rigoare ale internatului și ale școlii vechi în care se practicau pedepse aspre. În registrele matricole era trecut numele de Ștefănescu Barbu.
    După cele patru clase primare, Barbu este înscris, după un an, ca bursier la Liceul „Sf. Sava“, învață cu cei mai de seamă profesori ai Capitalei din acea vreme (D.A. Laurian, Anghel Demetriescu, Vasile Ștefănescu), fiind remarcat pentru talentul și capacitatea sa de asimilare. Atmosfera din internatul de la „Sf. Sava“ și imaginea adolescentului vibrând de pasiune vor fi evocate în nuvela Bursierul. Din această perioadă (1876 - 1877) datează și primele lui încercări literare. Din 1877 devine student la Facultatea de Drept. Adevărata „producție poetică a liceanului“ poate fi identificată mai târziu, în 1878. După ce începe să publice versuri în ziarul România liberă, în 1878 publică primul său volum, placheta de poezii Poiana lungă. Amintiri, semnată doar cu prenumele Barbu, în tradiția poeziei din primele decenii ale veacului, cu o bună primire din partea criticii, în revistele Viața literară, România liberă, Familia. În 1882, Barbu Delavrancea își trece examenul de licență la Facultatea de Drept din București, cu teza de licență în drept Pedeapsa, natura și însușirile ei, pe care o publică în același an, semnată Barbu G. Ștefănescu. Gheorghe era bunicul dinspre partea tatălui: „Gheorghe Tudorică Albu din Sohatu“. Scriitorul își va semna operele cu varianta definitivă Barbu Delavrancea (ortografiată la început „de la Vrancea“, după acel ținut de mare originalitate etno-culturală, de care scriitorul se simțea foarte legat sufletește). În perioada 1880 - 1882, Barbu Ștefănescu publică în România liberă foiletoanele intitulate Zig-Zag, semnând cu pseudonimul Argus. De acum datează și debutul propriu-zis al scriitorului ca nuvelist, cu Sultănică (România liberă, 9 - 15 martie, 1883), semnată Argus. După un scurt popas la Paris (1882 - 1884), pentru a-și desăvârși studiile juridice, Delavrancea publică în 1885 volumul de nuvele Sultănica. Barbu Stefanescu Delavrancea - Foto02.jpg
    Reîntors în țară de la Paris (1884), Delavrancea devine „un nume de circulație și de prestigiu“. Colaborează cu România Liberă, numărându-se printre redactorii ei apropiați, alături de Al. Vlahuță și Duiliu Zamfirescu, semnând cronicile muzicale și plastice, precum și nuvelele și povestirile din prima ediție a volumului Sultănica. Publică, pe rând, Șuier, Fanta-Cella, Iancu Moroi, Răzmirița, Palatul de cleștar și Odinioară, care anunțau cu pregnanță un nume nou în literatura română, culminând cu Trubadurul (1886) și cu Hagi-Tudose (1887). În 1884, Barbu Delavrancea reprezintă redacția României libere la cea de-a XXI-a aniversare a Junimii la Iași, publicând reportajele Ultimele știri și Iași și banchetul Junimiștilor (România liberă, octombrie 1884). Îl cunoaște pe I. L. Caragiale, căruia îi consacră un admirabil portret.
    Face cunoștință cu V. Alecsandri (era pentru prima oară când observam de aproape acel izvor limpede de lăcrămioare și mărgăritare, pe artistul de frunte al pastelelor, pe marele liric al lui Dan, căpitan de plai) și cu Titu Maiorescu, citind în 1886 la cercul de la Convorbiri nuvela Trubadurul. Din 1885, scriitorul va publica la ziarul Drepturile omului, iar mai târziu la Literatură și știință, revistă condusă de C.D. Gherea. Scriitorul ia parte, de asemenea, la înființarea ziarului Epoca, al cărui prim-redactor va fi de la 16 noiembrie 1885 până la 23 ianuarie 1886, printre colaboratori aflându-se Al. Vlahuță și Anghel Demetriescu.
    Delavrancea va publica aici, printre altele, două articole semnificative: Cum suntem guvernați și Fiii poporului și sărăcia poporului, fiind prezentată, pe un ton patetic, starea de înapoiere și de mizerie a celor sărmani. Prin dezbaterea acestor probleme rurale, sunt dezvăluite primele note ale pamfletarului și ale politicianului de mai târziu. Continuându-și colaborarea la Lupta, ziar condus de Gheorghe Panu, gazetarul probează o bună conduită critică. În 1888, Delavrancea se angajează ca redactor și colaborator la ziarele Democrația și Voința națională, unde se va remarca prin numeroase articole. Face critică muzicală și dramatică (Epoca, 1886), polemizează cu Maiorescu într-o serie de articole ce vor demonstra multiple însușiri intelectuale (O familie de poeți). E prezent în aproape toate domeniile artei și ale vieții publice, încercându-și talentul în numeroase direcții. La 19 aprilie 1887 tipărește revista Lupta literară, în paginile căreia apare prima variantă a nuvelei Hagi-Tudose. Printre colaboratori îi descoperim pe Al. Vlahuță, C. Mille, P. Ispirescu și Artur Gorovei. Primul număr din „Lupta literară” a apărut la 19 aprilie 1889, cu mențiunea că „apare în toate Duminicile”. Spre a nu lăsa să se creadă că „Lupta literară” este o revistă personală, Delavrancea a semnat și cu două pseudonime, puțin cunoscute, și nemenționate în bibliografii. Aceste pseudonime sunt: Fra Barbaro și Minchio. Se pare că nu au apărut decât două numere ale revistei, care există și în biblioteca Academiei Române[2]. Atras de copleșitoarea personalitate a lui B.P. Hașdeu, Delavrancea devine redactor la Revista nouă, condusă de marele savant. Angajându-se tot mai mult în politică și în gazetărie, scriitorul devine redactorul permanent al ziarelor Democrația și Voința națională. Publică, în continuare, la Vieața (1894), revistă săptămânală ilustrată, condusă de Al. Vlahuță și, mai apoi, de Alecu Urechia, acordând același interes tuturor problemelor literare, istorice și filologice, sociale sau politice, în articole de o complexă bogăție de culori. De la 1 martie 1892, Delavrancea va saluta apariția la Fălticeni a revistei de literatură populară Șezătoarea, apreciind că revista condusă de Artur Gorovei „se cuvine a avea cu precădere înaintea oricărui om cult, literat și bun român, căci cel mai suveran mijloc de a înțelege un popor este acela de a-i cunoaște și aprofunda tradițiile, știința și creațiunile sale simple, naive, dar adeseori străbătute de un spirit vast și genial, pe care numai mulțimile și popoarele îl pot avea“. Redactorul Revistei noi era la curent cu cele mai de seamă și mai noi teorii de folclor comparat. Prin studiul din Columna lui Traian (1882), intitulat Doina. Originea poeziei poporane la români, Delavrancea se referă la Dimitrie Cantemir, care în Descrierea Moldovei dădea o primă explicație a cuvântului doină, intuind un strâns raport de interdependență dintre om și natură, pe care cântecul popular îl reflectă atât de pregnant. Cel mai important studiu de folclor se intitulează Verbul plastic în creațiile poporane (Șezătoarea, 1929), dezvăluind „spiritul analitic original, acuitatea observației, cunoștințele multilaterale și adânci ale scriitorului“ (Al. Săndulescu), așa cum va dovedi și studiul Din estetica poeziei populare (1913), discurs de recepție cu ocazia alegerii sale ca membru al Academiei Române.
    Din activitatea publicistică a lui Delavrancea pot fi desprinse și alte articole în care, cu aceeași efervescență intelectuală, scriitorul va exprima puncte de vedere în materie de artă, de limbă și de literatură. Cronicarul va milita pentru dezvoltarea creației dramatice originale, va întâmpina cu entuziasm scrierile lui M. Sadoveanu, „mare talent, cu o limbă bogată, cu un stil minunat“, ale lui Gala Galaction, „unde viața pare aidoma cu cea reală“ sau ale lui D. D. Pătrășcanu.
    Un moment important în activitatea sa jurnalistică îl reprezintă revista Lupta literară (1887), cu accentuate atitudini critice în probleme de critică și de istorie literară, intrând adeseori în polemică cu Titu Maiorescu, pe care l-a determinat să scrie articolul Poeți și critici, publicat în Convorbiri literare la 1 aprilie 1886. Cu mult înaintea lui Ibrăileanu, Delavrancea semnala succint ideea caracterului specific național al literaturii, având în vedere o strictă condiționare socială și istorică. Beneficiind, din epoca studiilor pariziene, și de o serioasă cultură plastică, Delavrancea va realiza în câteva articole și unele observații deosebit de interesante în acest domeniu. Seria de foiletoane din România liberă (1883) va reprezenta primul examen al tânărului critic de artă, pe cale de a-și clarifica preferințele și de a-și consolida atitudinile (Salonul 1883, Pictura). Pasionat și entuziast, cronicile de după 1890, semnate Era Dolce sau Viator, vor îmbrățișa un câmp foarte vast de preocupări, cu deosebire despre câțiva din artiștii români de la sfârșitul secolului trecut, în primul rând despre Nicolae Grigorescu și Andreescu, pe care l-a admirat sincer:
    „În fața peisajelor lui Andreescu vezi natura vie și mare. (...). Ceea ce la Andreescu e viu, la Grigorescu e feeric; ceea ce la Grigorescu este splendoare uscată, la Andreescu se preface în simplu, energic și suculent. La Grigorescu, bogăția aparentă te răpește fără a te convinge, la Andreescu, simplitatea aparentă te convinge și te pune pe gânduri, te face să înțelegi, și de aceea admiri fără regret și fără reticență, căci pledoariile lui sunt niște rezumate limpezi ale esențialului din natură“ (Democrația, 1883) Prezentă în toate confruntările și acțiunile politice și culturale, elocința (arta cuvântului) a jucat și la români un rol esențial. Primele noastre manifestații și creații oratorice își găsesc începuturile în cele mai importante împrejurări ale istoriei neamului. De la discursurile lui Gheorghe Lazăr din epoca revoluționară a lui Tudor Vladimirescu se anticipau cele ale lui M. Kogălniceanu și Simion Bărnuțiu, cu un puternic impuls pe care îl dădeau eforturile pentru unirea principatelor și pentru dobândirea independenței naționale.
    În același timp s-a afirmat pe un plan superior și elocința universitară și academică, reprezentată îndeosebi de Titu Maiorescu, Alexandru Odobescu și Al. Papiu-Ilarian. Paralel cu aceasta, s-a dezvoltat și oratoria politică parlamentară, în care aveau să strălucească Take Ionescu și Barbu Delavrancea. Take Ionescu venise de la Paris, unde studiase dreptul, cu reputația de a fi o adevărată „gură de aur“, iar Barbu Delavrancea avea să fie numit de Titu Maiorescu, așa de sever în aprecierile lui, drept „fiara cuvântului“. Gheorghe Adamescu, confirmă în Istoria sa a literaturii române: „Ca orator, el a dobândit o mare notorietate. D-l Maiorescu - după ce Delavrancea s-a alipit la politica conservatoare - l-a declarat "cel mai mare orator al epocii noastre". E drept că în acțiune sunt puțini ca el; are mare putere de a ridica masele; dar discursurile citite nu mai produc același efect.”

    Barbu Ștefănescu Delavrancea
    În campania oratorică dezlănțuită de N. Iorga, Take Ionescu, N. Titulescu, Delavrancea cutreiera țara, cerând intrarea ei în război pentru dezrobirea provinciilor subjugate de Austro-Ungaria. Luând cuvântul la una din ședințele Academiei Române, Delavrancea dădea glas vibrant ideii de unitate națională: „Avem același dor, aceleași dureri, aceleași aspirațiuni. Cântăm aceleași cântece și aceeași doină ... Durerile și bucuriile celor de dincolo sunt și ale noastre și ale noastre sunt ale lor. Dușmanii lor sunt și ai noștri ... Visul atâtor generații de strămoși, de moși și de părinți l-am visat și noi, și acum îl vedem aevea“. Același orator afirma cu dârză justificare: „Suntem un singur popor, Carpații ne sunt șira spinării“.
    Lui Delavrancea i-a fost dat să-și întreacă dotații confrați prin harul genialității. Acesta avea să se manifeste mai ales la oratorul politic și la avocatul penal. De pe tribună și de la bară se desfășura nestăvilit temperamentul vijelios al lui Barbu Delavrancea, numit, pentru puterea cuvântului său rostit, „monstrul“ în acțiune (Șerban Cioculescu). Auzit vorbind, auditoriul se cutremura de forța emotivă a cuvântătorului, capabil să târască după el masele. Așa s-a întâmplat în martie 1909, când acțiunea lui N. Iorga, cu ocazia reprezentației în scop de binefacere, la Teatrul Național din București, de către un grup de amatori din „înalta societate“, în limba franceză, a dus la împiedicarea spectacolului, urmată de o serie de impresionante adeziuni din toate unghiurile țării, marcând începutul ascensiunii politice a profesorului. Cum însă manifestația părea a avea și o atitudine ostilă culturii franceze, Barbu Delavrancea le-a vorbit studenților, entuziasmându-i, ca să-i conducă apoi să manifeste simpatia lor în fața legației franceze. În domeniul oratoriei juridice, de exemplu, Delavrancea va rosti în doi ani consecutivi (1902, 1903) două pledoarii care dezvăluie odioasa calomnie a lui Caion împotriva lui Caragiale, pe care-l acuzase că a plagiat drama Năpasta. În pedoaria intitulată Inocent, Delavrancea apără, chiar și împotriva celui mai mare avocat al timpului, Take Ionescu, pe arhitectul Ion Socolescu, acuzat de crimă cu premeditare.
    Oratorul și conferențiarul își păstra intactă puritatea sentimentelor, demonstrând sinceritate și patetism. Ține conferințe la Ateneu, polemizează înflăcărat cu politicienii vremii, fiind prezent la toate întrunirile importante ale timpului, în toate având, cum spunea Vlahuță: „un cult pios pentru popor“ (exemplu, conferința Țăranul nostru și țăranul mizeriei: „Însăși libertatea, supremul element al demnității umane, pentru el nu există aproape cu desăvârșire“). După ce abordase în diverse intervenții Raportul dintre agricultură și industrie, în 1886 va deschide o adevărată serie de prelegeri consacrate poeziei și limbii populare. Va pune, de exemplu, câteva probleme estetice în conferința Despre limba românească, cu ecouri ample în presă. Urmează, în același an, conferința Retorica populară, cu elemente concrete în analiza materialului folcloric. În mai multe localități din țară, va conferenția despre Logica în creațiunile populare și Logica în cântecele populare ale românilor, pregătind într-un anume mod, substanța discursului de recepție de la primirea în Academie.
    Oratorul s-a afirmat și în calitate de conferențiar la Universitatea din București într-un curs de folclor, în 1893, „primul ținut de pe o catedră universitară din București“. Ajuns în Parlament, într-o singură stagiune a luat cuvântul de peste 56 de ori, cu o vibrație unică în sprijinul ideii de dreptate și de prosperitate a țăranului român, pentru ridicarea poporului și pentru unitatea noastră națională.
    În răspunsul său de la Discursul de recepție la Academia Română, Iacob Negruzzi aducea următorul elogiu oratorului Delavrancea: „Când pentru întâia oară te-am auzit vorbind în public, ți-am rezervat în mintea mea un loc de frunte printre însemnații, dar puținii oratori ce s-au produs la noi în generația mai nouă. Adevăratul orator trebuie să aibă vocea sonoră și accentuată, gestul sobru, dar potrivit, limba curată și curgătoare, înșirarea ideilor trebuie să fie firească, argumentarea gradată, puternică și mai ales logică, căci scopul cuvântării nu este de a impune, ci de a convinge“.
    Discursurile sale sunt modele ale genului oratoric: I. Inocent (11 martie 1902) - „Un popor întreg admiră pe Caragiale. Admirațiunea trece peste Carpați. Bunul lui nume trece peste hotarele neamului românesc. Și pe acest om să-l acuzi, sprijinit pe falsuri, că operele sunt jafuri literare? Dar, asta înseamnă a izbi în credința, în admirațiunea și în fala românilor!“
    II. Din estetica poeziei populare (22 mai 1913) - „Poezia este exprimarea artistică a unei acțiuni, fie acțiune obiectivă, fie acțiune subiectivă. Acțiunea, în primul rând, se arată prin verbe. Și este știut că omul care a fost martor la un eveniment poate uita numele și vârsta persoanelor, înfățișarea lor, data întâmplării, dar ceea ce îi rămâne adânc însemnat în amintirea lui este acțiunea petrecută, care constituie evenimentul în sine. Și cel mai important mijloc mnemotehnic al poeziei populare stă în reducerea ei la esențialul acțiunii, la verb“.
    • Discurs de recepție, rostit cu ocazia alegerii sale ca membru al Academiei Române.
    • Omagiu adus geniului creator al poporului.
    • Sinteză a cercetărilor sale anterioare despre folclor, cu observații analitice de reală subtilitate și incontestabilă valoare privind unele trăsături ale producțiilor populare.
    • „Remarcă printre procedeele poetului noația sintetică a aspectelor văzute, nota fosforescentă, așa cum își va constitui el însuși tablourile sale ...“ (T. Vianu)
    III. Patrie și patriotism (24 ianuarie 1915) - „Copii, ce e patria, ce e patriotismul? Ce este acest sentiment care răscolește toate puterile din om și, în anumite clipe, îl ridică mai presus de existența lui și-l face să moară de bună voie pentru liniștea și mărirea unor urmași pe care nu-i cunoaște și nu-i vor cunoaște. (...) Patria este înlăuntrul nostru și o ducem cu noi peste țări și peste mări, și numai când suntem departe și în singurătate ne trec fiori amintindu-ne de unde ne-am rupt, și nu găsim mângâiere decât în restriște și în lacrimi. Patria nu e pământul pe care trăim din întâmplare, ci numai pământul plămădit cu sângele și întărit cu oasele înaintașilor noștri“.
    • Discurs prezentat la Ateneul Român, invitat la Societatea „Tinerimea Română“.
    • Frază plină de armonie, prin cadența ritmului, prin plasticitatea imaginilor.
    IV. Pământ și drepturi (9 iunie 1917) - „Eu nu pot să uit că sunt copilul țăranului clăcaș împroprietărit la '64. Nu pot să uit ceea ce am învățat de la cei mai mari dascăli ai mei, de la părinți: basmele, cântecele, obiceiurile, limba aceasta, comoara de limbă unde se găsesc bogățiile cu duiumul, în care mi-am spus durerea și dorul și am încercat să mă apropii de un ideal ce s-a depărtat treptat cu pașii făcuți înspre dânsul (...). Sunt al țăranilor! Îi iubesc fatal. De ei mă leagă suferințele moșilor și strămoșilor mei. În mine se adună suferințele veacurilor trecute și ies la iveală și le dau în clipa aceasta graiul pe care li-l pot da“.




 GÂNDURI PESTE TIMP 29 Aprilie

 Gala Galaction (Grigore Pisculescu)
Biografie
Gala Galaction (pseudonimul literar al lui Grigore Pișculescu, n. 16 aprilie 1879, Didești, Teleorman - d. 8 martie 1961, București) a fost un scriitor, preot ortodox, profesor de teologie român de origine aromână[2][nefuncțională], traducător al Bibliei în limba română din ebraică și greacă (împreună cu Vasile Radu și Nicodim Munteanu). În 1947 a fost ales în Academia Română.
S-a născut la data de 16 aprilie 1879, în familia unui țăran care era căsătorit cu fiica unui preot. În 1922, este hirotonit preot și, în 1926, devine profesor la Universitatea din Chișinău. În perioada interbelică desfășoară o susținută activitate publicistică, cu ajutorul lui Tudor Arghezi, și editează revistele „Cronica” și „Spicul”, care apar în perioada 1915-1918.
Devine defensor eclesiastic pentru eparhiile Râmnicului și Argeșului (1909-1922), preot (1922) și misionar al Arhiepiscopiei Bucureștilor (1922-1926), profesor titular la catedra de Introducere și Exegeza Noului Testament de la Facultatea de Teologie din Chișinău (1926-1941), decanul acesteia (1928-1930), profesor de Exegeza Vechiului Testament la Facultatea de Teologie din București (1941-1947), membru în Adunarea eparhială a Arhiepiscopiei Bucureștilor (din 1954).
Ca teolog, a publicat studii despre Noul Testament, articole, meditații, conferințe, predici. Între 1928-1934 a realizat o nouă traducere a Bibliei în limba română (împreună cu pr. prof. Vasile Radu).
A desfășurat o remarcabilă activitate literară-publicistică. A publicat volume de nuvele, romane, note de călătorie, articole în principalele ziare și reviste ale timpului, precum și un jurnal care a fost restituit și publicat postum.
După 1944, este prezent în viața literară sau politică, este ales vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor din România în 1947, deputat în Marea Adunare Națională în sesiunea 1948 - 1952 și primește Ordinul Muncii, clasa întâi în 1954.
A călătorit în Țara Sfântă, în Ungaria, Italia, Grecia, Egipt.
După o congestie cerebrală, își va petrece ultimii ani de viață în pat.
În Israel, primăria orașului Ierusalim a numit o piațetă în amintirea sa, ca semn de apreciere a contribuției sale la promovarea înțelegerii între creștini și evrei, inclusiv în timpurile când omenirea a fost pusă greu la încercare.
La Mangalia și la Roșiorii de Vede, câte o școală îi poartă numele.
Opera literară:
  • Bisericuța din Răzoare. Nuvele și schițe, lași, 1914, 202 p. ; ed. a III-a, București, 1924, 215p.;
  • Eminescu, București, 1914, 109 p. (ed. a II-a: Viața lui Eminescu, București, 1924, 94 p.),
  • Clopotele din mănăstirea Neamțu, București, 1916, 236 p. (ed. a II-a, București, 1933, 230 p.);
  • La țărmul mărei (Reverii. Note), București, 1916, 88 p.;
  • O lume nouă. Articole, București, 1919, 95 p.;
  • Răboj pe bradul verde, Iași, 1920, 167 p.;
  • Toamne de odinioară, București, 1924, 80 p.;
  • De la noi la Cladova, București, 1924, 32 p.;
  • Caligraful Terțiu. Adevăr și închipuire, București, 1929, 179 p.,
  • Roxana, Roman, București, 1930, 235 p.;
  • Papucii lui Mahmud, Roman, București, 1931, 236 p. (ed. a II-a, Sighișoara, 1939, 273 p.),
  • Doctorul Taifun, Roman, București, 1933, 191 p.;
  • La răspântie de veacuri, Roman, 2 vol., București, 1935, 182 + 363 p.;
  • Rița Crăița. Fantezie dramatică în trei acte, București, 1942, 47 p.;
  • În grădinile Sf. Antonie, București, 1942, 222 p. (nuvele, foiletoane);
  • Vlahuță, București, 1944, 59 p.,
  • Mangalia, București, 1947, 1116 p. (memorial de călătorie).
Gala Galaction
Gala Galaction (1).jpg
Gala Galaction
Date personale
Nume la naștereGrigore Pișculescu
Născut16 aprilie 1879
Didești, Teleorman, România
Decedat8 martie 1961 (82 de ani)
București, Republica Populară Română
CopiiMaria, Elena, Magdalena, Lucreția
Naționalitate România, origine aromână
CetățenieFlag of Romania (1952-1965).svg România Modificați la Wikidata
Religiecreștinism ortodox[*] Modificați la Wikidata
Ocupațiepreot ortodox, scriitor, traducător, teolog, nuvelist, eseist, jurnalist
PseudonimGala Galaction
Limbilimba română[1]  Modificați la Wikidata
StudiiFacultatea de Filozofie la Universitatea din București,
Teologie la Universitatea din Cernăuți
Activitatea literară
Activ ca scriitor1900 – 1961
Mișcare/curent literarrealism, poporanism, Semănătorul, socialism
Subiecteteologie creștină
Specie literarăficțiune, fantezie, literatură de călătorie, biografie, roman
Operă de debut1900 - nuvela „Moara lui Călifar"
Opere semnificative„Biblia", „Noul Testament", „Papucii lui Mahmud"
Note
PremiiOrdinul Muncii, clasa I-a în 1954
Logo of the Romanian Academy.png Membru titular al Academiei Române

 Citate:
1. Talentul este un subţirel izvor de munte. Trebuie să-i sapi calea în piatră şi să-l captezi cu înaltă osteneală.
2. Dragostea e un parfum uşor, e o melodie în surdină, e un prilej ideal sub vălul ceţei.
3. E atât de greu şi de dureros să stai între minte şi inimă şi să te lupţi s-o împaci pe cea din urmă cu dreptăţile celei dintâi.
4. Orice artă, dacă e rodul unui adevărat talent, este artă, dacă nu, - e contrafacere supărătoare. Ai talent - eşti artist; n-ai, lasă-te de poezie şi apucă-te de altceva mai pe potriva ta.
5. Banii sunt totdeauna binecuvântaţi, când îi foloseşti la fapte bune.
6. Literatura, ca şi florile, ca şi holdele, este o interferenţă divină între darurile cerului şi condiţiile pământului.
7. A te transforma pe tine însuţi şi a te desface în vitrina tiparului altfel de cum eşti, este culmea artei.
8. Iubesc muzica cu patimă. Muzica e pentru mine un prilej de inspiraţie, dar câteodată un motiv de durere.
9. Înfricoşată este puterea unei idei când pune stăpânire pe sufletul unui om.
10. Trebuie învăţătură pentru toată lumea. După cum pâinea, haina, drumul de fier sunt pentru toată lumea, aşa să fie şi cartea şi biblioteca.



Gheorghe Tomozei

 Citate

 1. Zăpada e scheletul apei, fragil ca un sicriu de vioară.
2. Fiece stea, gândi-vom, e vegheată de-un suflet de om.
3. Din case se pleacă mai greu ca din oameni.
4. Am avut al meu pe pământ doar un pogon de cer.
5. Beau un pahar plin cu sete, aer cald ce topeste fluturii.

 6. Tablouri dezacordate, sunt leoarca de muzica, o moara de...

 7.Citate de Gheorghe Tomozei

8. Citate de Gheorghe Tomozei



Radu Gyr - citate:

1. Suspinul meu să-ţi treacă în făptură
surâs de flori şi mlădieri de plante
Să-ţi fie cântece pe gură...
2. Tânjirea după un colț de Rai | Citate faimoase, Poezii

 3. Citate similare cu Ne vom întoarce într-o zi,/Ne...

GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR 29 Aprilie

The Bean Test | Funny Episodes | Mr Bean Official
SFATURI UTILE 29 Aprilie

ADIO tuse,raceala și durere în gât , remediu natural



la

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 12 IULIE 2024 ISTORIE PE ZILE 12 Iulie Evenimente ·           1153: Anastase IV (Corrado del Suburra), este i...

  • (niciun titlu)
      7. /14 IULIE 2021 - MUZICĂ; PE O ARIPĂ DE CÂNT MARIA TRIPON Maria Tripon Date personale Născută 14 iulie 1962  (58 de ani)  orașul  Negreș...
  • (niciun titlu)
    INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ ȘI BALET 15 Iulie Dorin Teodorescu Dedic acest material drei Dr Andreea Teodorescu! Câteva cuvinte de...
  • (niciun titlu)
    MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI 15 IULIE 2020   PARTEA A TREIA - ARTE; GÂNDURI PESTE TIMP; GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR...