MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU SÂMBĂTĂ 18 APRILIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (A. Evenimente, Nașteri); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

Evenimente

1506: Începe construcția bazilicii Sfântul Petru din Roma sub domnia lui Iulius al II-lea.

1906: Un cutremur cu o magnitudine de 7,8 grade pe scara Richter distruge mare parte din orașul San Francisco, California.

• 1506: Începe construcția bazilicii Sfântul Petru din Roma sub domnia lui Iulius al II-lea.
• 1848: Are loc adunarea politică a românilor ardeleni de la Blaj.
• 1878: La București, a fost încheiată o Convenție comercială româno-elenă.
• 1897: A fost încheiată o Convenție comercială între România și Olanda.
• 1906: Un cutremur cu o magnitudine de 7,8 grade pe scara Richter distruge mare parte din orașul San Francisco, California.
• 1909: Ioana d'Arc este beatificată la Roma.
• 1912: Vasul RMS Carpathia ajunge la New York cu 706 supraviețuitori ai dezastrului Titanic.
• 1922: România a semnat, alături de alte state, o notă adresată Germaniei, prin care protesta împotriva semnării Tratatului de la Rapallo, din 16 aprilie 1922, care încălca prevederile Tratatului de la Versailles.
• 1931: Formarea guvernului condus de Nicolae Iorga.
• 1941: Al Doilea Război Mondial: Aviația SUA bombardează Tokio, Yokohama și Nagoya.
• 1941: Franța părăsește Societatea Națiunilor.
• 1945: A fost fondată echipa de fotbal UTA.
• 1946: Liga Națiunilor se dizolvă fiind înlocuită de ONU.
• 1947: Guvernul britanic hotărăște reluarea relațiilor comerciale cu România, după cel de-al Doilea Război Mondial.
• 1949: Irlanda părăsește Commonwealth–ul și devine o republică independentă.
• 1951: A fost înființată Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, primul pas către viitoarea Uniune Europeană.
• 1966: Mao Zedung lansează conceptul de Marea Revoluție Culturală Proletară. China intră într–o fază de haos și teroare.
• 1980: Rebublica Zimbabwe își proclamă independența.
• 1982: A fost hotarâtă, prin decret guvernamental, schimbarea denumirii capitalei Republicii Zimbabwe din Salisbury în Harare.
• 1994: A fost adoptat Legea impozitului pe venitul agricol.
• 1996: Miniștrii Apărării ai României și Ucrainei, Gheorghe Tinca și Valeri Șmarov, au semnat un Protocol privind dezvoltarea colaborării între Ministerul Apărării din România și cel din Ucraina.
• 1996: Senatul României a ratificat Convenția europeană pentru reprimarea terorismului, prin care era reglementată procedura extrădării persoanelor care sunt căutate pentru acte de terorism.
• 2001: Camera Deputaților din România a adoptat textul legii privind accesul liber la informațiile de interes public.
• 2002: Fostul rege al Afganistanului, Mohammad Zaher Shah, s-a întors la Kabul, după 29 de ani de exil la Roma.
• 2007: Google a lansat un instrument pentru protecția drepturilor de autor, denumit Claim your content.

Nașteri

Lucrezia Borgia, fiica papei Alexandru al VI-lea

• 1480: Lucrezia Borgia, fiica papei Alexandru al VI-lea (d. 1519)
• 1503: Henric al II-lea (18 aprilie 1503 – 25 mai 1555) a fost fiul cel mare al lui Ioan al III-lea de Navara și a soției acestuia, Caterina I de Navara, care era sora și moștenitoarea lui Francis Phoebus, rege al Navarei. Când Caterina a murit în exil în 1517, Henric a fost proclamat rege al Navarei. Titlul a fost pretins și de Ferdinand al II-lea de Aragon, care a invadat regatul în 1512. Sub protecția regelui Francisc I al Franței, el și-a asumat titlul de rege al Navarei și a fost încoronat la Lescar în ciuda pretenției regelui Ferdinand.
  În 1525, Henric a fost luat prizonier în Bătălia de la Pavia, dar în urma unei deghizări a reușit să scape. În 1526, s-a căsătorit cu Marguerite de Angouleme^[1], sora regelui Francisc I și văduva lui Charles, Duce de Alençon. Henric și Margareta au avut următorii copii:
  1. Ioana a III-a de Navara (16 noiembrie 1528–9 iunie 1572)
  2. Jean (7 iulie 1530- 25 decembrie 1530)
  Prin fiica sa, Henric a devenit bunicul viitorului rege Henric al IV-lea al Franței. Henric al II-lea, care avea o puternică simpatie pentru hughenoți, a murit la Hagetmau la 25 mai 1555.  

  Henric al II-lea de Navara
  Date personale
  Născut	18 aprilie 1503 Sangüesa
  Decedat	25 mai 1555 (52 de ani) Hagetmau
  Înmormântat	Lescar Cathedral[*]
  Părinți	John III of Navarre[*] Caterina de Navara
  Frați și surori	Charles of Navarre[*] Anne of Navarre[*] Isabella of Navarre, Viscountess of Rohan[*] Pedro de Albret[*] Catherine of Navarre[*] Quiterie of Navarre[*] Andrew Phoebus of Navarre[*] Magdalena of Navarre[*]
  Căsătorit cu	Margareta de Navara
  Copii	Jeanne a III-a de Navara Jean de Navara
  Cetățenie	Regatul Navarei
  Apartenență nobiliară
  Titluri	Conte
  Familie nobiliară	Casa Albret
  Rege al Navarei
  Domnie	12 februarie 1517 - 25 mai 1555
  Predecesor	Caterina de Navara
  Succesor	Jeanne a III-a de Navara

• 1590: Ahmed I, sultan al Imperiului Otoman (d. 1617)
• 1824: Woldemar de Lippe (Günther Friedrich Woldemar; 18 aprilie 1824 – 20 martie 1895) a fost suveran al principatului de Lippe, unde a domnit din 1875 până la moartea sa. Născut la Detmold a fost al treilea copil al Prințului Leopold al II-lea de Lippe și a Prințesei Emilie de Schwarzburg-Sondershausen (1800–1867).^[1] La 9 noiembrie 1858, la Karlsruhe, Woldemar s-a căsătorit cu Prințesa Sofia de Baden (1834–1904), o fiică a Prințului Wilhelm de Baden.^[1]
  În urma decesului fratelui său Leopold al III-lea, la 8 decembrie 1875, Woldemar i-a succedat ca Prinț de Lippe.^[2] În 1892 împreună cu alți suverani germani, Woldemar a participat la o adunare la Berlin cu împăratul german Wilhelm al II-lea. După ce împăratul i-a descris pe ceilalți suverani drept vasalii săi, Prințul Waldemar i-a întrerupt discursul pentru a spune: "Nu, sire, nu vasalii tăi. Aliatii tai, dacă doresti". Acest lucru a fost văzut ca o lovitură de grație pentru ambiția împăratului de a deveni "împărat al Germaniei" în loc de "împărat german".^[3]
  După decesul său la vârsta de 70 de ani, Woldemar a fost succedat ca Prinț de Lippe de fratele său mai mic, Alexandru. Totuși, deoarece fratele său suferea de o boală mentală a fost necesară stabilirea unei regențe.^[4] Prințul Woldemar a prevăzut acest lucru și a scris în testamentul său ca regența ar trebui să meargă la Prințul Adolf de Schaumburg-Lippe, cumnatul împăratului german.^[2]
  Decizia Prințul Woldemar de a-l numi pe Prințul Adolf a fost începutul unei lungi dispute între cele două linii ale Casei de Lippe: Lippe-Biesterfeld condusă de contele Ernst, care a pretins regența, și prinții Schaumburg-Lippe. Au existat mai multe compromisuri, iar problema a fost rezolvată în cele din urmă în 1905.  

  Woldemar
  Prinț de Lippe
  Date personale
  Nume la naștere	Günther Friedrich Woldemar
  Născut	18 aprilie 1824 Detmold
  Decedat	20 martie 1895 (70 de ani) Detmold
  Înmormântat	Mausoleum Büchenberg[*]
  Părinți	Leopold II, Prince of Lippe[*] Émilie Frédérique Caroline de Schwarzbourg-Sondershausen[*]
  Frați și surori	Alexander[*] Leopold al III-lea, Prinț de Lippe
  Căsătorit cu	Prințesa Sofia de Baden
  Cetățenie	Germania
  Religie	luteranism
  Ocupație	conducător militar[*]
  Apartenență nobiliară
  Familie nobiliară	Casa de Lippe
  Prinț de Lippe
  Domnie	8 decembrie 1875 – 20 martie 1895
  Predecesor	Leopold III
  Succesor	Alexandru

• 1838: Paul Emile Lecoq de Boisbaudran, chimist francez
• 1846: Nicolae Densușianu (n. 18 aprilie 1846, Densuș, Hunedoara – d. 24 martie 1911, București) a fost un jurist și istoric român, membru corespondent al Academiei Române, care este cunoscut mai ales prin lucrarea sa Dacia preistorică.
  Ca istoric, Densușianu s-a remarcat drept unul dintre continuatorii muncii lui Eudoxiu Hurmuzaki: a publicat între 1887 și 1897 șase volume de documente referitoare la istoria românilor.^[1] De prețuire s-au bucurat și monografia din 1884, intitulată Revoluția lui Horea în Transilvania și Ungaria, 1784-1785, și studiile sale numeroase de istorie militară. Influențat de Școala Ardeleană, a fost un adept al curentului latinist.
  La fel ca și Bogdan Petriceicu Hașdeu, a atribuit ideile generației sale epocii anterioare și a avut obsesia elucidării începutului istoriei românilor, întreprindere în cursul căreia a apelat, în lipsa izvoarelor sigure, la tradiții, legende și folclor. A lucrat un sfert de secol la cartea Dacia preistorică, apărută postum, în 1913, care a fost descrisă de istorici contemporani și ulteriori drept o lucrare de fantezie.^[2][3][4][5] Dacă la momentul publicării opul a suscitat doar emulația unor istorici amatori, lovindu-se de profesionalismul școlii critice, el a devenit în timpul regimului comunist o sursă a curentului protocronist. Fiul parohului unit din Densuș, Bizantius Pop, și al Sofiei, Nicolae a fost frate cu Aron Densușianu, poet și critic literar, profesor de limba latină la Universitatea din Iași. Fiul profesorului Aron a fost poetul Ovid Densușianu.
  Numele familiei lui Nicolae era Pop, iar primul căruia i-a fost schimbat numele a fost fratele său Aron. Acesta, ajuns la Gimnaziul din Blaj, a primit numele Densușianu pentru a fi mai ușor deosebit de ceilalți elevi care purtau numele de Pop; noul nume a fost însușit ulterior și de Nicolae.
  În 1865 Nicolae Densușianu a terminat liceul, iar examenele de maturitate (astăzi Bacalaureat) le-a trecut cu laudabiliter valde bonum.
  Octombrie 1865 îl găsește pe Nicolae înscris la Rechtsakademie din Sibiu Facultatea Juridică. Pe parcursul studiilor la această facultate este premiat de mai multe ori cu clasa prima cu distincțiune.
  În anul 1870 Nicolae este notar al magistratului orașului Făgăraș. Tot în acest an depune o cerere pentru examenul de stat pentru avocatură, iar în 1872 primește dreptul de avocatură din partea Curții de Apel din Mureș și totodată depune jurământul de avocat în fața aceleiași curți. În Făgăraș reușește să scoată publicația Orientul Latin împreună cu fratele său Aron și Teofil Frâncu.
  La data de 16 martie 1878 N. Densușianu este ales membru corespondent al Academiei Române în domeniul istoriei, în acea perioadă președintele Academiei era Ion Ghica, iar secretar B. P. Hasdeu.
  Din 1878 N. Densușianu devine bibliotecar-arhivar la Academia Română și este însărcinat să efectueze o culegere de documente despre istoria României. În urma acestei misiuni atribuite de Academia Română, N. Densusianu a adunat în 38 de volume manuscris peste 783 de documente despre Revoluția lui Horia, Cloșca și Crișan și 125 de documente din perioada 1290 - 1800. Iată un citat din raportul care a urmat cercetării întreprinse de N. Densușianu:

  „În timpul de 15 luni, cât a ținut misiunea aceasta, am cercetat peste 12 biblioteci și 16 arhive. Am studiat peste tot locul diferitele colecțiuni de manuscrise și documente, ce pot să reverse o lumină nouă, sau să deschiză perspective mai vaste în domeniul istoriei noastre naționale ... cel mai prețios material istoric cu privire la epoca aceasta l-am aflat în arhivele cancelariei aulice și în arhiva comisiuni Jancoviciane. Actele descoperite aici ne dezvelesc înaintea ochilor o lume cu totul necunoscută din suferințele și faptele părinților noștri; ele răstoarnă în mod deciziv rătăcirile scriitorilor străini, ce apucase literatura modernă se îmbrace costumul verității istorice”

  —Nicolae Densușianu

  La data de 10 martie 1884 Ion Brătianu îl numește pe Nicolae Densușianu translator pe lângă Marele Stat Major.
  În perioada 1884-1911, Nicolae Densușianu a fost director la Biblioteca Militară Națională.
  În anul 1885 Academia Română îl premiază pe N. Densușianu pentru lucrarea Revoluțiunea lui Horia în Transilvania și Ungaria și îi este răsplătit efortul printr-o primă de 5.000 lei.
  În anul 1895 este rugat de Ministerul de Război să întocmească o lucrare despre căpitanii Armatei Române. Densusianu scrie lucrarea și îi dă titlul Domnii glorioși și Căpitanii celebri ai țerilor române, iată mai jos și un pasaj grăitor din această lucrare:

  „Istoria poporului român din cele mai vechi timpuri și până în zilele noastre este numai o lungă serie de lupte uriașe răsboinice, ce a trebuit să le susțină cu multă vitejie și devotament poporul român pentru apărarea țerilor române, a naționalității, limbii, religiunii și libertăților sale.”

  La data de 1 aprilie 1897 este avansat ca Șef de birou Clasa II în cadrul Statului Major al Armatei.
  Este înmormântat la cimitirul Bellu. 

  Opera[modificare | modificare sursă]

  Cărți[modificare | modificare sursă]

  • 1877 L'Élément latin en Orient. Les Roumains du Sud. Macédoine, Thessalie, Épire, Thrace, Albanie, împreună cu Frédéric Damé
  • 1880 Cercetări istorice în arhivele și bibliotecile Ungariei și ale Transilvaniei, 38 de volume manuscris, copie a documentelor adunate prin diversele biblioteci din România și străinătate
  • 1884 Revoluțiunea lui Horia în Transilvania și Ungaria
  • 1885 Monumente pentru istoria țerii Făgărașului
  • 1886 Documente privitoare la Istoria Românilor 1199-1345; documentele însumează 4882 pagini și au fost grupate în 6 volume; publicarea acestor volume a început în 1887 și s-a finalizat în 1897.
  • 1895 Domnii glorioși și Căpitanii celebri ai țerilor române, în 2 volume
  • Dacia preistorică, publicată postum în 1913
  • Istoria militară a poporului român începând din cele mai vechi timpuri până în secolul al XVII, lucrare în manuscris nefinalizată și publicată postum în 2002: Istoria militară a poporului român, Nicolae Densușianu și I. Oprișan, Editura Vestala, 463 pagini

  Articole[modificare | modificare sursă]

  • Între anii 1885 - 1904 publică în Jahresberichte der Geschichtsrevissenschaft rapoarte dspre activitatea istorică și filologică sub titlul Rumänien.
  • 1893 publică în Gazeta Transilvaniei studiile Independența bisericească a Mitropoliei române de Alba-Iulia, Conciliile provinciale din 1872 ;i 1882. Manifestul de unire cu biserica Romei din 7 Oct. 1698. Textul original român și traducțiunea latină falsă. Istoricii români despre unirea bisericească cu Roma și foloasele unirei, Cercetare istorică-critică despre relațiunile bisericii române din Mitropolia Albei-Iulia cu Biserica Romei

  Studii[modificare | modificare sursă]

  • 1901 România Militară
  • 1901 Originea și importanța istorică a cavaleriei române
  • 1909 Răsboiul din 1330 între Carol Robert regele Ungariei și Basarab Voevodul Țerii-Românești publicat în Buletinul Armatei și Marinei numărul 5 din luna mai
  • 1909 Răsboiul de la 1369-1370 între Ludovic I Regele Ungariei și Vladislav Basarab Domnul Țerii Românești publicat în Buletinul Armatei și Marinei numărul 9 din luna septembrie  

    Membru corespondent al Academiei Române

    Nicolae Densusianu
    Istoricul Nicolae Densușianu
    Date personale
    Născut	18 aprilie 1846 Densuș, Hunedoara, Transilvania
    Decedat	24 martie 1911, (65 de ani) București, România
    Înmormântat	Cimitirul Bellu
    Părinți	Bizantius Pop, și Sofia. Frate cu Aron Densusianu
    Naționalitate	România
    Cetățenie	România
    Ocupație	jurist, istoric
    Activitate
    Educație	Rechtsakademie din Sibiu
    Cunoscut pentru	Dacia preistorică Bustul lui Nicolae Densuşianu, ridicat în satul Densuş, jud. Hunedoara

• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 1861: Eduard Georg Wilhelm, Duce de Anhalt (germană Herzog Eduard Georg Wilhelm von Anhalt) (18 aprilie 1861 – 13 septembrie 1918) a fost prinț german din Casa de Ascania și penultimul conducător al ducatului de Anhalt din aprilie până în septembrie 1918. Eduard s-a născut la Dessau, capitala ducatului, în 1861 ca al treilea fiu al Ducelui Frederic I de Anhalt (1831–1904) și a soției acestuia, Prințesa Antoinette de Saxa-Altenburg (1838–1908). Cum fratele cel mare al lui Eduard, Leopold, Prinț Ereditar de Anhalt, a murit în 1886 fără moștenitori masculini, și următorul frate, Frederic, nu avea moștenitori, Eduard a devenit moștenitor aparent și prinț ereditar după decesul tatălui lui în 1904.
  La 21 aprilie 1918, Eduard i-a succedat fratelui său Frederic ca Duce de Anhalt însă pentru scurt timp; a murit în același an la 13 septembrie. Eduard a fost succedat de fiul său cel mare în viață, Prințul Joachim Ernst, sub regența fratelui mai mic al lui Eduard, Prințul Aribert.
  Ducele Eduard s-a căsătorit cu Prințesa Luise de Saxa-Altenburg (1873–1953) la Altenburg la 6 februarie 1895. Ea era fiica Prințului Moritz de Saxa-Altenburg și a soției acestuia, Prințesa Augusta de Saxa-Meiningen. Cuplul a avut șase copii înainte să divorțeze în 1918.
  • Frederique Margaretha (1896), a murit la câteva zile după naștere
  • Leopold Frederick Maurice Ernest Constantine Aribert Eduard (1897-1898), a murit la vârsta de 1 an
  • Marie-Auguste (1898-1983), căsătorită cu Prințul Joachim al Prusiei, fiul cel mic al împăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei
  • Joachim Ernst, ultimul duce de Anhalt
  • Eugen (1903-1980), căsătoriy cu Anastasia Jungmeier (1901-1970); fiica lor Anastasia s-a căsătorit cu Maria Emanuel, Margraf de Meissen
  • Wolfgang Albert Maurice Frederick William Ernest (1912-1936), a murit la vârsta de 23 de ani.  

    Eduard
    Duce de Anhalt
    Date personale
    Nume la naștere	Eduard Georg Wilhelm Maximilian von Anhalt
    Născut	18 aprilie 1861 Dessau, Anhalt
    Decedat	13 septembrie 1918 (57 de ani) Berchtesgaden, Bavaria
    Înmormântat	Ziebigk[*]
    Părinți	Frederic I, Duce de Anhalt[1] Antoinette de Saxa-Altenburg[1]
    Frați și surori	Aribert de Anhalt Frederic al II-lea, Duce de Anhalt Leopold, Prinț Ereditar de Anhalt Prințesa Elisabeth de Anhalt Prințesa Alexandra de Anhalt
    Căsătorit cu	Prințesa Luise Charlotte de Saxa-Altenburg
    Copii	Prințesa Friederike Prințul Leopold Prințesa Marie-Auguste Joachim Ernst, Duce de Anhalt Prințul Eugen Prințul Wolfgang
    Cetățenie	Germania
    Ocupație	aristocrat[*]
    Apartenență nobiliară
    Titluri	duce
    Familie nobiliară	Casa de Ascania
    Duce de Anhalt
    Domnie	21 aprilie 1918 - 13 septembrie 1918
    Predecesor	Frederic II
    Succesor	Joachim Ernst

• 1882: Victor Gomoiu (n. 18 aprilie 1882, Vânju Mare, România – d. 6 februarie 1960, București, Republica Populară Română) a fost un medic chirurg și istoric al medicinei, care a îndeplinit funcția de Ministru al Sănătății și Ocrotirii Sociale (4 septembrie 1940 - 14 septembrie 1940).^[1]
  Victor Gomoiu a fost un medic chirurg și istoric al medicinei, care a îndeplinit funcția de ministru al sănătății (1940). În acest moment, în București există un spital de pediatrie cu numele “Gomoiu”. În orașul Vânju Mare se află “Liceul teoretic Dr. Victor Gomoiu”. Deși numele și realizările sale au fost foarte apreciate în epocă, a făcut de două ori închisoare, o lună în 1934 pe vremea regimului carlist și patru ani și patru luni (1950-1954) pe vremea regimului comunist.
  Personalitate proeminentă a medicinei
  Timp de mai bine de o jumătate de secol, academicianul Victor Gomoiu a dominat mediile în care a lucrat ca medic chirurg, istoriograf medical, organizator sanitar ș.a. A excelat în mai multe domenii ca știință, tehnică, asistență socială și artă. A fost unul din fondatorii studierii Istoriei Medicinei românești, prin publicarea în 1923 a cărții „Din istoria medicinii și învățământului medical românesc”, prin fondarea Societății Române de Istoria Medicinii Românești în 1929 și organizarea la București a celui de-al IX-lea Congres al Societății Internaționale de Istoria Medicinei în 1932. La 1 februarie 1936, Victor Gomoiu a fost ales președintele Societății Internaționale de Istoria Medicinei-Paris, fiind primul român ajuns în asemenea funcție. A deținut această funcție până în 1958. Medicul oltean a făcut ambele războaie mondiale, fiind decorat pentru fapte de eroism. A fondat și a condus Uniunea Ofițerilor de Rezervă și Retragere. A avut mari merite în fondarea unor spitale din București, Mangalia, Vânju Mare, Turnu Severin etc. A fost membru a 17 academiide știință. A fost o personalitate culturală de excepție. Debutul său în ale literaturii se produce de timpuriu, în 1906 îl găsim membru în Comitetul de redacție al revistei poporaniste „Șezătoarea săteanului”, coleg cu George Coșbuc și G. Dumitrescu Bumbești-Jiu. A făcut cercetări medicale în poezia populară românească.
  Muzeu al medicinei la Craiova dar și Târgu-Jiu
  În 1972, dr. Viorica Gomoiu a donat Universității Craiova un bogat fond documentar și muzeistic pentru fondarea muzeului medico-farmaceutic „Victor Gomoiu”, care a fost inaugurat în 1974. Memoriile sale, ținute la secret, au fost studiate și parțial comunicate. Au fost publicate abia în anul 2006. Încă din 1963, farmaciștii Gheorghe Cismărescu (1900-1964) și Nicolae Zahacinschi (1919-1988) au organizat, în Craiova, o Colecție de istoria farmaciei, initial la Casa Medicului și farmacistului. Dupa 10 ani, sub conducerea prof. univ. dr. Mihail Șcheau ( gorjean din Găvănești), pasionat cercetator al istoriei medicinii, a fost fondat Muzeul de Istoria Medicinii și Farmaciei “Victor Gomoiu”, afiliat la Universitatea din Craiova. Nucleul Muzeului îl constituie donația dr. Viorica Gomoiu care cuprinde cele mai valoroase piese muzeale adunate de-a lungul întregii sale vieți de către marele chirurg și medico-istoric prof. dr. doc. Victor Gomoiu. Concepute ca bază didactică, științifică și cultural-educativă, colecțiile Muzeului s-au îmbogățit ulterior cu peste 100 de donații valoroase ale unor personalități medici și farmaciști români (dr. Ion Jianu, dr. Odiseu Apostol, dr. Ion Vasilescu, dr. Gheorghe Magheru, acad. Ștefan Milcu etc.), precum si din donatiile studentilor Facultatii de Medicina din Craiova. Avându-și sediul într-o clădire revendicată, muzeul a fost evacuat și colecțiile divizate după 1990. În prezent, o parte dintre ele se află la Universitatea “Constantin Brâncuși” din Târgu-Jiu, altă parte la Muzeul de Artă “Theodor Aman” din Craiova (în special tablouri cu valoare de patrimoniu) și doar o mică parte la Disciplina de Istoria Medicinii din cadrul UMF Craiova.
  Povestea Spitalului din Bariera Vergului
  Profesorului doctor Victor Gomoiu i-a aparținut ideea ridicării spitalului care astăzi, în mod meritat, îi poarta numele. La anul 1927 se desăvârșește această operă de rară caritate pentru acele vremuri destul de încurcate. Denumirea în epocă era de Spitalul “Sfânta Elena” Planurile, supravegherea construcției precum și obținerea fondurilor necesare se datorează aceluiași medic, de specialitate chirurg. Victor Gomoiu, după mai multe zile și nopți de studiu, a schițat cu mâna sa planurile de construcție, modificând planul inițial al arhitectului Gheorghe Șimotta, imaginând astfel un imens complex cu servicii de asistență medicală gratuită, având cinci mari specialități medicale: boli interne, chirurgie, obstetrică-ginecologie, pediatrie si stomatologie. Trebuie să amintim aici că arhitectul Gheorghe Șimotta, aromân de origine, a trăit între ani între anii 1891 și 1979 și a avut o activitate extreme de prodigioasă, printre creațiile sale numărându-se: Palatul Patriarhiei, Biserica Schitului Dărvari, precum și imobilele din strada C.A.Rosetti nr. 19, Bdul Magheru 31, imobilul de la intersecția Bdului Dacia cu strada Eminescu, din Aleea Modrogan nr. 2 ș. a. Chirurgul Victor Gomoiu a fost aspru criticat în vreme pentru locul ales, deloc primitor, să ridice spital. Mai ales și pentru că singura sursă de apă în acel moment era o pompă care se afla la câteva sute de metri de viitorul așezământ. Acestora, doctorul, le-a replicat: “că oamenilor saraci de la periferii le poate fi de un real ajutor acest spital”. Către acești oameni nevoiași se îndreptase atenția medicului și omului Victor Gomoiu. La început spitalul a fost cunoscut sub numele de “Complexul de asistență medico-socială de la Bariera Vergului” și avea nu mai puțin de 10 cabinete, pe specialități, două laboratoare, o farmacie și 60 de paturi pentru bolnavi. Spitalul avea chiar să fie citat ca model de către Secția Sanitară a Ligii Națiunilor Unite de la Geneva.
  Lui Victor Gomoiu, nu i-a fost ușor a strânge banii pentru ridicarea acestui edificiu. Doctorul a bătut multe drumuri și a bătut la multe uși pentru a da viață demersului său. Majoritatea banilor aveau să vină, prin subscripție publică, de la Banca Naționala, CFR și Ministerul Muncii. Ministerul Sănatății contribuind și el, dar cu o sumă neglijabilă. Doctorul Victor Gomoiu s-a angajat, în schimbul banilor colectați, să acorde asistență medicală gratuită angajaților acestor instituții pe o perioadă de 10 ani.
  Deși nu a primit un credit substanțial, spitalul ridicat de către Victor Gomoiu s-a bucurat de o mare popularitate în rândul populației. După cel de-al doilea război mondial, spitalul se specializează în pediatrie, numit fiind Spitalul de copii “23 August”, iar în anul 1990, medicului i se face un act de justiție și spitalul primește numele de Spitalul Clinic de Copii “Prof. Dr. Victor Gomoiu”. 

  Victor Gomoiu
  Victor Gomoiu
  Date personale
  Născut	18 aprilie 1882  Vânju Mare, România
  Decedat	6 februarie 1960 (77 de ani)  București, Republica Populară Română
  Înmormântat	Cimitirul Bellu
  Cetățenie	România
  Ocupație	medic patolog[*] chirurg[*] anatomist[*] antropolog
  Activitate
  Alma mater	Universitatea din București
  Organizație	Universitatea din București
  Membru al Academiei de Științe din România

• 1890: Marea Ducesă Maria Pavlovna a Rusiei (18 aprilie [6 aprilie S.V.] 1890 – 13 decembrie 1958) a fost fiica Marelui Duce Paul Alexandrovici al Rusiei și a Alexandrei Georgievna a Greciei. În familie i se spunea "Marie", varianta franțuzească a numelui.
  Bunicii paterni erau Alexandru al II-lea al Rusiei și împărăteasa Maria Alexandrovna. Bunicii materni erau George I al Greciei și Marea Ducesă Olga Constantinovna a Rusiei. 
  Marea Ducesă Maria Pavlovna la vârsta 22 de ani.
  Mama Mariei, Alexandra Georgievna a Greciei, a murit curând după nașterea celui de-al doilea copil, Marele Duce Dmitri Pavlovici, când Maria avea doi ani. Tatăl său a fost înnebunit de durere iar la funeralii a trebuit să fie ținut de fratele său, Marele Duce Serghei Alexandrovici.^[1] O perioadă, Serghei și soția sa, Marea Ducesă Elisabeta Fiodorovna, au avut grijă de cei doi copii ai fratelui său. După ce Paul și-a revenit, a luat copiii., însă aceștia au continuat să-și petreacă Crăciunurile și vacanțele de vară la Serghei și Elisabeta, care nu aveau copii.^[1] Cuplul a amenajat un loc de joacă și dormitoare pentru cei doi, acasă la ei, la Ilinskoe.^[2] Până a împlinit șase ani, Maria n-a vorbit nici un cuvânt în rusă deoarece toate guvernantele sale erau englezoaice. Mai târziu a avut o altă guvernantă, mademoiselle Hélène, care a învățat-o franceza și care a stat cu ea până când s-a măritat.
  În 1902 tatăl ei s-a căsătorit cu Olga Valerianovna Paley. Căsătoria n-a fost aprobată de Țarul Nicolae al II-lea, Marele Duce Paul a fost exilat iar copiii au fost plasați în custodia lui Serghei și a Elisabetei. Maria și Dmitri erau supărați de pierderea tatălui lor și i-au scris împărătesei-mamă Maria Feodorovna o scrisoare prin care o rugau să-l convingă pe Țar să revină asupra deciziei.
  Maria a avut o relație destul de încordată cu mătușa sa, care a fost singura mamă pe care a cunoscut-o. Ea a scris în memoriile sale că mătușa ei era rece cu ea în timpul copilăriei.^[3] Adolescenta Maria era "plină de viață și foarte veselă" spunea sora mamei sale, Marea Ducesă Maria Georgievna a Rusiei, "însă înclinată spre egoism și încăpățânare și destul de greu de controlat."^[4]
  În 1905, la Kremlin, unchiul ei a fost ucis de o bombă în timpul Revoluției. Ambii copii au fost răvășiți emoțional, însă în mod special Dmitri, scria Elisabeta, care era îngrozit că va fi trimis să locuiască cu tatăl lui. "Dmitri pur și simplu suspină și se agață de mine".^[5] Potrivit jurnalului Marelui Duce Constantin Constantinovici, Paul n-a vrut să ia copiii de la Elisabeta. 
  Prințesa Maria, Prințul Vilhelm și Prințul Lennart, 1911.
  Un an mai târziu, Maria s-a logodit cu Prințul Vilhelm, Duce de Södermanland, al doilea fiu al regelui Gustav al V-lea al Suediei și al Victoriei de Baden. Inițial, Tatăl Mariei a refuzat să participe la nunta care a avut loc la Tsarskoye Selo la 3 mai 1908 din cauza faptului că Țarul a refuzat să permită soției lui să participe. În cele din urmă Paul a avut o oportunitate să vină în Rusia unde l-a întâlnit pe Vilhelm, care o făcea pe Maria "nebună de fericire."^[7] Maria și Vilhelm au avut un singur fiu: Lennart, Duce de Småland și mai târziu Conte Bernadotte.
  La început, căsnicia a mers minunat. Maria a cumpărat o casă în Suedia, a adăugat suedeza celorlalte cinci limbi pe care le vorbea și a devenit populară suedezilor. Socrul ei, Gustav VI, aprecia "efervescența, șarmul și neconvenționalitatea ei."^[8] Ocazional se juca cu fiul ei; a scris o carte cu alfabetul ilustrat pentru Lennart care a fost ulterior publicată.^[8] Totuși, în cele din urmă, căsnicia s-a destrămat când Maria a descoperit că și la curtea Suediei erau tot atâtea restricții ca la curtea Rusiei iar soțul ei care era ofițer naval petrecea puțin timp cu ea.^[4] Maria își găsea soțul "rece, timid și nepăsător".^[8]
  Cuplul a divorțat în 1914. Maria și-a lăsat fiul în custodia tatălui. Lennart a fost crescut la început de bunica paternă și și-a văzut mama rar în anii care au urmat. Într-un interviu, adultul Lennart spunea că mama lui a avut o relație distantă cu el și că nu știa să se poarte bine cu nepoții ei. 
Maria s-a întors în Rusia, unde locuia în apropierea fratelui ei Dmitri de care era profund atașată. Tulburat de intensitatea sentimentelor surorii sale față de el, Dmitri s-a distanțat, rănind-o puternic.^[10] În timpul Primului Război Mondial Maria a fost asistentă medicală la Pskov și a restabilit legătura cu tatăl ei, care avea trei copii. S-a îmbunătățit și relația cu mătușa ei pe care a vizitat-o regulat la mănăstirea la care Elisabeta se retrăsese.^[11]

Maria Pavlova
Când a aflat că Dmitri a participat la uciderea lui Grigori Rasputin la 17 decembrie 1916, fără să-i spună nimic despre complot, a fost îngrozită. "Pentru prima dată în viața mea", scria Maria, "fratele meu mi-a părut înstrăinat de mine și acest sentiment mi-a dat fiori."^[12] Maria a semnat o scrisoare alături de alți membri ai familiei imperiale, implorându-l pe Nicolae să revină asupra deciziei de a-l exila pe Dmitri pe frontul persic.^[13] Țarul a refuzat cererea. Exilul lui Dmitri a însemnat că el nu mai făcea parte dintre Marii Duci Romanovi.
S-a căsătorit cu cel de-al doilea soț, Prințul Serghei Mihailovici Putiatin, în septembrie 1917 la Pavlovsk. Împreună au avut un fiu, Prințul Roman Sergheievici Putiatin (1918 – 1919). Tatăl Mariei, Marele Duce Paul, a trecut la baptism la 18 iulie 1918 în aceeași zi în care fratele vitreg al Mariei, Prințul Vladimir Paley, și mătușa Elisabeta au fost uciși de bolșevici.^[14] Tatăl Mariei a fost arestat de bolșevici la sfârșitul lunii iulie 1918 și ucis la 30 ianuarie 1919.^[15]
Maria și cel de-al doilea soț l-au lăsat pe micul Roman Sergheievici în grija bunicilor și au părăsit Rusia, mergând întâi în România, la curtea verișoarei sale primare, regina Maria a României, și mai târziu la Paris, apoi la Londra. În 1919 a primit o scrisoare de la părinții soțului ei prin care îi spuneau că Prințul Roman Sergheievici a murit de o boală intestinală.
La Londra, Maria s-a întâlnit cu Dmitri. Primul ei an de exil a fost finanțat de bijuteriile cu care a scăpat din Rusia. Mai târziu, ea a deschis un magazin de cusut de calitate și de textile numit "Kitmir" la Paris, devenind un antreprenor de succes în industria modei pariziene. Și-a scris memoriile despre felul cum a crescut în Rusia.^[16]
Căsnicia cu Putiatin s-a destrămat în 1923 deși ea a continuat să-i ofere lui Putiatin și rudelor lui asistență financiară.^[17] În timpul exilului ei, a locuit în special în Germania, Suedia și Spania la invitația reginei spaniole. A trăit 12 ani în Statele Unite înainte să se mute în Argentina. A locuit la Buenos Aires și după cel de-Al Doilea Război Mondial, în Europa.
A murit la vârsta de 68 de ani în orașul Konstanz din Germania de Vest și a fost înmormântată alături de fratele ei Dmitri, la o biserică din Mainau, posesiunea fiului ei Lennart.  

Marea Ducesă Maria Pavlovna
Ducesă de Södermanland Prințesă Putiatin
Marea Ducesă Maria Pavlovna în 1912
Date personale
Născută	18 aprilie 1890 Sankt Petersburg, Imperiul Rus
Decedată	13 decembrie 1958 (68 de ani) Mainau, Konstanz, Baden-Württemberg, Germania
Înmormântată	Mainau
Cauza decesului	pneumonie
Părinți	Marele Duce Paul Alexandrovici al Rusiei Alexandra Georgievna a Greciei
Frați și surori	Irina Paley[*] Marele Duce Dimitri Pavlovici al Rusiei Vladimir Paley[*]
Căsătorită cu	Prințul Vilhelm, Duce de Södermanland Prințul Serghei Mihailovici Putiatin
Copii	Prințul Lennart, Duce de Småland Prințul Roman Sergheievici Putiatin
Cetățenie	Imperiul Rus  URSS
Ocupație	infirmieră[*] artistă bandy player[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	ducesă[*] Prințesă
Familie nobiliară	Casa Holstein-Gottorp-Romanov Casa de Bernadotte

• 1894: Claudiu Isopescu (n. 18 aprilie 1894, Frătăuții Vechi, județul Suceava - d. 1 aprilie 1956, Roma) a fost un traducător și istoric literar. A urmat studiile liceale la Suceava și apoi cele universitare la Cernăuți și București. Obține doctoratul în litere în 1919 la Napoli. Întors în țară este numit asistent la Academia de Studii comerciale din București. A fost bursier al Școlii române din Roma între anii 1923-1925. Din 1925 a fost lector de limba și literatura română în cadrul catedrei de limbă română al Universității din Roma, iar apoi conferențiar (1929) și profesor titular (1936).^[1] Stabilit în Italia a urmărit în studiile sale raporturile culturale româno-italiene.
• 1898: Juan Iliesco (n. Ion sau Ioan Traian Iliescu, 18 aprilie 1898, Brăila, România – d. 2 februarie 1968, Argentina) a fost un șahist argentinian^[1] de origine română. A participat la mai multe ediții ale Campionatului național de șah al Argentinei (1931-1953). În 1941 a câștigat locul I, dar nu a fost numit campion deoarece avea încă cetățenie română la acea dată. În 1944 (de acum, cetățean argentinian), s-a plasat pe locul doi, după Hector Rosetto.^[2]
  A participat la mai multe ediții ale turnelor internaționale de la Mar del Plata și San Francisco, Argentina.
• 1905: George H. Hitchings, chimist american, laureat al premiului Nobel
• 1905: Prințesa Margarita a Grecie și Danemarcei (greacă Πριγκίπισσα Μαργαρίτα της Ελλάδας και Δανίας) (18 aprilie 1905 – 24 aprilie 1981) a fost cel mai mare copil al Prințului Andrew al Greciei și Danemarcei și al Prințesei Alice de Battenberg. S-a născut în insula Corfu din Grecia. 

  Prințesa Margarita
  Prințesă de Hohenlohe-Langenburg
  Prințesa Margarita a Greciei și Danemarcei
  Date personale
  Născută	18 aprilie 1905 Corfu, Grecia
  Decedată	24 aprilie 1981 (76 de ani) Langenburg, Baden-Württemberg, Germania
  Părinți	Prințul Andrei al Greciei și Danemarcei Prințesa Alice de Battenberg
  Frați și surori	Filip, Duce de Edinburgh Prințesa Sofia a Greciei și Danemarcei Prințesa Cecilie a Greciei și Danemarcei Prințesa Theodora a Greciei și Danemarcei
  Căsătorită cu	Gottfried, al 8-lea Prinț de Hohenlohe-Langenburg
  Copii	Kraft, al 9-lea Prinț de Hohenlohe-Langenburg Prințesa Beatrix Prințul Georg Andreas Prințul Rupprecht Prințul Albrecht
  Cetățenie	Grecia
  Ocupație	aristocrat[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	Prințesă Fürstin[*]
  Familie nobiliară	Casa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg Casa de Hohenlohe-Langenburg

• 1914: Gheorghe Silaș (n. 18 aprilie 1914, Căianu Mic, Bistrița-Năsăud^[1], d. 9 martie 2001,^[2] Timișoara) a fost un inginer român, membru corespondent (18 decembrie 1991) al Academiei Române. A urmat Colegiul Național „Andrei Mureșanu” din Dej.^[3] Studiile superioare și le-a făcut la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, obținând licența în matematici și la Institutul Politehnic Timișoara obținând diploma de inginer electromecanic. A obținut titlul de doctor inginer în 1971. Și-a început cariera didactică în anul 1944 ca asistent suplinitor și a parcurs întreaga ierarhie universitară in cadrul la Universității Politehnica Timișoara. În 1951 a devenit profesor de Mecanică Teoretică la Facultatea de Mecanică și de Construcții.^[1]
  Între anii 1952 - 1956 a fost prodecan al Facultății de Construcții, între 1957-1962 și 1963-1976 a fost prorector al Institutului Politehnic Timișoara, iar între anii 1962-1963 rector.^[5] Simultan, între anii 1957-1974 și 1976-1984 a fost șeful catedrei de mecanică a Facultății de Mecanică.^[1]
  În 1972 a fost distins cu titlul de profesor emerit. În domeniul cercetării științifice a abordat probleme de mecanică generală și analitică, ciocniri, vibrații, percuții, zgomote și influența lor asupra organismului uman. Lucrările sale reprezentative sunt „Sisteme vibropercutante” și „Systemes dynamiques à interaction percutantes”. A fost ales membru corespondent al Academiei Române în anul 1991 și a făcut parte din mai multe societăți științifice internaționale.  

  Gheorghe Silaș
  Date personale
  Născut	18 aprilie 1914 Căianu Mic, Bistrița-Năsăud
  Decedat	9 martie 2001 (86 de ani) Timișoara
  Ocupație	Inginer
  Activitate
  Organizație	Universitatea Politehnica Timișoara
  Modifică date / text

  Membru corespondent al Academiei Române

• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 
  
• 1917: Frederica de Hanovra (greacă Φρειδερίκη; 18 aprilie 1917 – 6 februarie 1981) a fost soția regelui Paul I al Greciei. Frederica s-a născut la 18 aprilie 1917 la Blankenburg am Harz, Prusia, Imperiul German. A fost singura fiică a lui Ernest Augustus al III-lea, Duce de Brunswick și a Prințesei Victoria Luise a Prusiei, care a fost singura fiică a împăratului Wilhelm al II-lea și a împărătesei Augusta Viktoria de Schleswig-Holstein.
  Prin bunicul matern, Frederica a fost strănepoata împăratului Frederic al III-lea și a împărătesei Victoria, Prințesă Regală, fiica cea mare a reginei Victoria a Regatului Unit.
  Prin aceste legături, Frederica a fost verișoară îndepărtată a Elisabetei a II-a și a Prințului Filip, Duce de Edinburgh. Ca descendentă a regelui George al III-lea al Marii Britanii, la naștere, a fost în poziția 34 în linia de succesiune la tronul britanic deși nu a avut nici un titlu sau rang britanic. 
  Portretul oficial al Prințului Moștenitor (mai târziu rege) Paul al Greciei și a Prințesei Moștenitoare (mai târziu regină) Frederica a Greciei, 1939.
  În 1936 Paul, Prinț Moștenitor al Greciei a cerut-o în căsătorie la Berlin când a ajuns acolo pentru Jocurile Olimpice de vară din 1936. Logodna lor a fost anunțată oficial la 28 septembrie 1937. La 9 ianuarie 1938 s-au căsătorit la Atena.
  Prințul Paul a fost fiul regelui Constantin I al Greciei și a reginei Sofia a Prusiei, care a fost sora împăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei.
  La zece luni după căsătorie, s-a născut primul lor copil la 2 noiembrie 1938: Sofia, viitoarea regină Sofia a Spaniei. La 2 iunie 1940 s-a născut fiul și moștenitorul lor, Constantin.
  În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în aprilie 1941, familia regală greacă a fost evacuată. În exil, regele George al II-lea și restul familiei regale s-a stabilit în Africa de Sud. Aici, la 11 mai 1942, s-a născut cel de-al treilea și ultimul copil al Fredericăi, Prințesa Irene. Liderul Africii de Sud, generalul Jan Smuts a fost nașul de botez.
  La scurtă vreme, forțele germane au atacat Creta. Frederica și familia ei au fost evacuați din nou, înființând un guvern în exil la Londra. În cele din urmă, familia s-a stabilit în Egipt în februarie 1944.
  La 1 septembrie 1946 poporul grec a decis prin referendum repunerea pe tron a regelui George. Prințul Moștenitor și Prințesa Moștenitoare s-au întors la casa lor în Psychiko. 
  Regina Frederca a Greciei.
  La 1 aprilie 1947, George al II-lea a murit, iar soțul Fredericăi i-a succedat la tron sub numele de regele Paul I. Instabilitatea politică comunistă din nordul Greciei a dus la războiul civil grec. Regele și regina au plecat în turneu în nordul Greciei, sub măsuri severe de securitate, pentru a încerca să facă apel la loialitate în vara anului 1947.
  Războiul civil grec s-a terminat în august 1949. Suveranii au profitat de acestă ocazie pentru a consolida monarhia, au efectuat vizite oficiale mareșalului Josip Broz Tito la Belgrad, președinților Luigi Einaudi al Italiei, Theodor Heuss al Germaniei de Vest, Bechara El Khoury al Libanului, împăratului Haile Selassie I al Etiopiei, Chakravarthi Rajagopalachari al Indiei, regelui George al VI-lea al Regatului Unit și au vizitat Statele Unite ale Americii în calitate de invitați ai președintelui Dwight D. Eisenhower.
  Cu toate acestea, acasă, în Grecia și în străinătate, în Marea Britanie, regina Frederica a fost vizată de opoziție, pentru că în adolescență ea a aparținut Ligii Fetelor Germane ("Bund Deutscher Mädel"), o ramură a Hitlerjugend. Suporterii ei au susținut că sustragerea de la apartenența grupului ar fi fost dificilă în climatul politic existent în Germania nazistă la momentul respectiv.
  La 14 mai 1962 fiica ei cea mare, Sofia, s-a căsătorit la Atena cu Prințul Juan Carlos al Spaniei, (mai târziu regele Juan Carlos I al Spaniei). La 6 martie 1964 regele Paul a murit de cancer, și fiul ei i-a succedat la tron ca regele Constantin al II-lea. Frederica și-a asumat titlul de regina-mamă dar a continuat să joace rolul de regină. Când fiul ei s-a căsătorit cu Prințesa Anne-Marie a Danemarcei la 18 septembrie 1964, regina Frederica și-a revocat majoritatea atribuțiilor publice regale în favoarea noii regine. Cu toate acestea, ea a continuat să participe la evenimente regale, care au fost orientate spre familie, cum ar fi botezurile nepoților ei atât în Spania cât și în Grecia.
  Ciocnirile regelui Constantin cu primul-ministru ales democratic George Papandreou, Sr. au fost învinuite de către critici ca fiind cauza destabilizării care a dus la o lovitură de stat militară la 21 aprilie 1967. Confruntat cu o situație dificilă, inițial, regele Constantin a colaborat cu dictatura militară. În același an, mai târziu, el a încercat o contra-lovitură de stat cu speranța restaurării democrației. Lovitura a eșuat iar el a fost obligat să plece în exil.
  La 1 iunie 1973 junta militară greacă a abolit monarhia fără acordul poporului grec, apoi, a încercat să-și legitimeze acțiunile prin plebiscitul din 1973 care a fost suspectat pe scară largă de fraudă. Noul șef al statului a devenit președintele Greciei, George Papadopoulos.
  Dictatura a luat sfârșit la 24 iulie 1974 și monarhia constituțională pre-junta nu a fost niciodată restaurată. Un plebiscit a avut loc în care regele Constantin a admis în mod liber erorile sale din trecut, a promis sprijin pentru democrația, și, în special, a promis să-și țină mama, pe regina Frederica departe de Grecia și de politica Greciei. 70% dintre greci au votat pentru a face din Grecia o republică democratică.
  Regina Frederica a murit la 6 februarie 1981 în exil la Madrid în timpul unei operații la ochi. A fost înmormântată la Tatoi; fiului ei și familiei lui i s-a permis să participe la serviciu funerar cu condiția să părăsească Grecia imediat după aceea.  

  Frederica de Hanovra
  Date personale
  Nume la naștere	Frederica Louise Thyra Victoria Margaret Sophie Olga Cecily Isabelle Christina
  Născută	18 aprilie 1917 Blankenburg, Harz, Germania
  Decedată	6 februarie 1981 (63 de ani) Madrid, Spania
  Înmormântată	Tatoi Royal Cemetery[*]
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (cardioplegia[*])
  Părinți	Ernest Augustus, Duce de Brunswick Prințesa Victoria Luise a Prusiei
  Frați și surori	Prince Christian Oscar of Hanover[*] Prince Welf Henry of Hanover[*] Ernest Augustus al IV-lea Prințul George William de Hanovra
  Căsătorită cu	Paul I
  Copii	Sofia, regină a Spaniei Constantin II Prințesa Irene
  Cetățenie	Germania
  Religie	Biserica Ortodoxă Greacă[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	regină consoartă[*]
  Familie nobiliară	Casa de Hanovra Casa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg
  Regină a Greciei
  Domnie	1 aprilie 1947 – 6 martie 1964

• 1921: Jean Richard, actor francez (d. 2001)
• 1927: Samuel Phillips Huntington, politolog american (d. 2008)
• 1929: Ion Voinescu, fotbalist român
• 1945: Marius Tupan (n. 18 aprilie 1945, Tâmna, județul Mehedinți - d. 6 decembrie 2007) a fost un prozator, eseist și dramaturg român, fiind cunoscut pentru Trilogia Batalioane Invizibile (I. Craterul, II. Rhizoma, III. Asteroidul), Coroana Izabelei, Avocatul Diavolului și romanul-teatru Rătăcirea Domnului.
  Marius Tupan a fost unul dintre cei mai activi și importanți scriitori din câmpul literar post-decembrie 1989.^[1] A fost redactor șef al revistei de cultură "Luceafărul", pe care a condus-o din 2000. Marius Tupan a fost ultimu fiu al lui Nicolae Tupan, lăcatuș ceferist, și al Izabelei (n. Tecu). În lucrarea Marius Tupan între utopie și parabolă, publicată de criticul literar Ion Roșioru la editura Virtual (2011)^[3] se menționează că Marius Tupan figurează în plus în certificatul de naștere cu prenumele Viorel. A urmat studiile elementare în comuna natală, apoi urmează Școala profesională de ucenici de pe lângă Șantierul Naval din Turnu Severin, unde va lucra, după absolvire. Concomitent urmează liceul din localitate; a fost, de asemenea, angajat ca bibliotecar la hidrocentrala „Porțile de Fier".
  Licențiat al Facultății de Lb. și Literatura Română a Universității din București (1967-l972), a fost coleg de an și de promoție cu viitorii scriitori Ion Petru Culianu, Dumitru Radu Popa, Eduard Huidan, Paul Drogeanu, Șerban Anghelescu, Silviu Angelescu, Nicolae Mecu, Crisula Ștefănescu. După absolvire, Marius Tupan a primit repartiție guvernamentală la revista „Cărți noi“, unde a activat vreme de doi ani, până în 1974, an în care revista în cauză a fost desființată, o dată cu alte publicații, printr-un decret prezidențial al lui Nicolae Ceaușescu. Unsprezece luni scriitorul a fost șomer, apoi a fost angajat la Biblioteca Națională (fosta B.C.S.) unde a lucrat până în toamna lui 1975, iar următorii cincisprezece ani a fost redactor la revista „Urzica”, perioadă în care și-a descoperit și exersat componenta umoristică a scrisului.
  Debutează în revista Ramuri (1964). Colaborează, ca student, la Viața studențească, Amfiteatru, Luceafărul. Își ia licența cu o teză despre Vasile Voiculescu, în a cărui notă realist-magică își va scrie propriile cărți. A debutat editorial cu un volum de schițe și povestiri Mezareea (1974), recenzat în cele mai importante reviste literare ale momentului. Au urmat un roman, Crisalide (1977), un alt volum de proze scurte, Noaptea muzicanților (1978), romanul Coroana Izabelei (1982), și, după tăcerea ce a urmat topirii, în corectură, la Ed. Cartea Românească, a romanului Vitrina cu păsări împăiate, îi apare în 1989 romanul Marmura neagră. Este autor a două trilogii romanești (Coroana Izabelei, I-III, 1998, și Batalioane invizibile, 2001) și al unor volume de teatru. A primit premiul Asociației Scriitorilor din București pentru Coroana Izabelei (1982) și al Uniunii Scriitorilor (1995 și 1998), cât și alte premii literare.
  Cu începere din 1993, Marius Tupan trece de pe postul de redactor-șef adjunct pe cel de redactor-șef al publicației săptămânale, „Luceafărul”, pe care-l editează împreună cu Laurențiu Ulici.
  În 2001 publică, la Editura Fundației Luceafărul, Istoria literaturii române de azi pe mâine (1944-1989)
  de Marian Popa.
  A scris sute de cronici literare și cronici sportive și a dat zeci de interviuri. Multe schițe i-au fost traduse în țări precum Germania, Rusia, Iugoslavia, Polonia, Bulgaria, Cehia, Slovacia etc.
  Pe plan famlial, Marius Tupan fost căsătorit cu Maria Ana Tupan, soția sa fiindu-i în prealabil colegă de serviciu încă din perioada când cei doi lucrau în redacția publicației „Cărți noi”. Căsătoria lor a avut loc în luna ianuarie a anului 1976. În anul 1981 cei doi scriitori devin părinți, prin nașterea Soranei, fiica lor devenind la maturitate studentă la Conservator.  

  Lucrări

  • Mezareea, București, 1974;
  • Crisalide, București, 1977;
  • Noaptea muzicanților, București, 1978;
  • Coroana Izabelei, București, 1982;
  • Marmură neagră, București, 1989;
  • Vitrina cu păsări împăiate, București, 1994;
  • Rezervația de lux, București, 1995;
  • Crucea de argint, București, 1996;
  • Coroana Izabelei, I-III, București, 1998;
  • Alergătorul fatal, București, 1998;
  • Rătăcirea Domnului, București, 1999;
  • Batalioane invizibile, trilogie, București, 2001;
  • Vămile depresiunii, București, 2002;
  • Avocatul diavolului. Marian Popa în dialog cu Marius Tupan, București, 2003.  

    Marius Tupan
    Date personale
    Născut	18 aprilie 1945 sat Valea Ursului, Comuna Tâmna, Mehedinți, România
    Decedat	6 decembrie 2007
    Naționalitate	România
    Ocupație	prozator, dramaturg, eseist
    Activitatea literară
    Activ ca scriitor	1974 - 2007
    Subiecte	proză, eseistică, dramaturgie
    Operă de debut	Mezareea, proze scurte. Bucuresti, 1974

• 1946: Cristian Mandeal (n. 18 aprilie 1946, Rupea, județul Târnava Mare) este un muzician, pianist și dirijor român, director general al Filarmonicii „George Enescu” din 1991. Cristian Mandeal a început studiile de pian, compoziție și dirijat la Liceul de Muzică din Brașov, apoi la Academia de Muzică din București (1965 - 1974). S-a perfecționat ulterior la Berlin, cu Herbert Karajan (1980), și la München, sub îndrumarea lui Sergiu Celibidache (1990). La sfârșitul studiilor, după o scurtă experiență în calitate de corepetitor la Opera Română din București, își începe activitatea de dirijor permanent al Filarmonicii "Constantin Silvestri" din Târgu Mureș (1977 - 1980). În anii 1980-1987 a fost dirijor permanent al Filarmonicii Transilvania din Cluj. În 1987, Cristian Mandeal câștigă concursul pentru postul de dirijor permanent al orchestrei Filarmonicii "George Enescu" din București, devenind în 1991 prim-dirijor și Director General Muzical al Filarmonicii.
  Datorită importantelor turnee în străinătate, orchestra Filarmonicii "George Enescu" își restabilește prestigiul internațional.

  „I se datorează lui Cristian Mandeal faptul că această orchestră și-a reocupat locul între ansamblurile europene de vârf.”

  —Rheinische Post, 27 noiembrie 2002.

  Cristian Mandeal a concertat în multe țări din Europa, Asia, America de Nord și America Latină. A participat la numeroase festivaluri muzicale (Atena, Lisabona, Brescia-Bergamo, Bayreuth).
  În anii 2001 și 2003 a fost director artistic al Festivalului și Concursului Internațional "George Enescu" - București.
  În anul 2002, la Festivalul din Edinburgh, Cristian Mandeal a condus, în compania orchestrei BBC Scottish, premiera britanică a operei Oedip de George Enescu, pentru ca în 2005 să dirijeze aceeași partitură, în premieră în Italia, la Cagliari. Dirijează întregul repertoriu clasic de concert de la Vivaldi până la muzica contemporană, cu predilecție pentru muzica secolului XIX și prima jumătate a secolului XX.  

  Funcții artistice internaționale

  • Director artistic al Orchestrei Simfonice Euskadi din Spania;
  • Dirijor oaspete Principal al Orchestrei Halle din Manchester, Anglia;
  • Dirijor-Oaspete Principal al Filarmonicii din Copenhaga, Danemarca - începand din luna august 2007
  • Director artistic al Orchestrei Simfonice de Nord (Northern Symphony Orchestra) din Haifa din Israel până în vara anului 2002;
  • Dirijor rezident al Orchestrei Haydn din Bolzano și Trento, Italia, până în iarna anului 2003;
  • Director artistic al Festivalului și Concursului Internațional George Enescu - edițiile 2001 și 2003.  

    Cristian Mandeal
    Date personale
    Născut	18 aprilie 1946 (73 de ani) Rupea, România
    Naționalitate	România
    Cetățenie	România
    Ocupație	muzician, pianist și dirijor
    Activitate
    Educație	Academia de Muzică din București
    Alma mater	Studii la Berlin și la München
    Cunoscut pentru	Director General al Filarmonicii "George Enescu" din anul 1991
    Premii	Medalia Academiei Române

• 1946: Anton Tauf (n. 18 aprilie 1946, Baia Mare - d. 20 noiembrie 2018, Cluj-Napoca) a fost un actor, regizor^[1] și profesor, director al Teatrului Național din Cluj, în perioada 1992-1993, director al Teatrului Dramatic din Baia-Mare în perioada 1995-2002. Studii: Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale“, București, promoția 1968, clasa prof. Beate Fredanov și Octavian Cotescu. 

  Filmografie

  • Ultima noapte a copilariei (1968)
  • Vifornita (1973)
  • Ultima frontieră a morții (1979)
  • Încrederea (1984)
  • Miracolul (1988)
  • Încrederea (1984)
  • Feedback (2006)
  • Transylvania (2006)^[2]
  • Feedback (2006)  

    Anton Tauf
    Date personale
    Născut	18 aprilie 1946  Baia Mare, România
    Decedat	20 noiembrie 2018 Cluj-Napoca
    Cetățenie	România
    Ocupație	actor regizor de teatru

• 1952: Eugen Cristea (n. 18 aprilie 1952, București) este un actor român de teatru și film.
  A urmat studii teatrale, absolvind I.A.T.C. din București în anul 1976. În perioada 1976-1980 a jucat la Teatrul Național din Timișoara. Din 1980, joacă pe scena Teatrului Național din București.
  În decursul carierei, a interpretat numeroase roluri de film, teatru de televiziune și teatru radiofonic. Este prezentator și realizator de emisiuni TV, regizează și compune ilustrația muzicală a unor piese de teatru.
  Eugen Cristea a publicat un volum personal de proză și a tradus literatură beletristică.
  Este căsătorit cu actrița Cristina Deleanu. 

  Roluri interpretate în teatru[modificare | modificare sursă]

  La Teatrul Național din Timișoara[modificare | modificare sursă]

  • Petre Vereș - Nu suntem îngeri, de Paul Ioachim – regia Emil Reus
  • Blasiu Dohotaru - A cincea lebădă, de Paul Everac – regia Emil Reus
  • Pinch - Comedia erorilor, de William Shakespeare – regia Ioan Ieremia
  • Peruzeanu și Avocatul - Moftangii, de I.L.Caragiale -regia Miron Nețea
  • Scurtuleț - Piatră la rinichi de Paul Everac – regia Dan Radu Ionescu
  • Tetoianu - Clipa de Dinu Săraru – regia Ioan Ieremia
  • Menestrelul - Spațiul de clemență de M. Sabin- regie colectivă
  • Emil - Emil și detectivii de Erich Kastner - regia Dan Radu Ionescu
  • Emil - Emil și cei trei gemeni de Erich Kastner regia- Dan Radu Ionescu
  • Spiridon - O noapte furtunoasă de I.L.Caragiale, regia – Dan Radu Ionescu

  La Teatrul Național I. L. Caragiale din București[modificare | modificare sursă]

  • Vlad, Polițistul și Inspectorul - Gimnastică sentimentală de V.Voiculescu, regia – N.Al. Toscani
  • Leonaș și Brustur - Coana Chirița de Tudor Mușatescu - regia: Horea Popescu
  • Michele - Filumena Marturano de E. de Filippo regia- Anca Ovanez Doroșenco
  • Profesorul și Inspectorul – Examenul - regia:Cristian Munteanu
  • Prezentator și Desculțul - Ploșnița de V. Maiakovski -regia – Horea Popescu
  • Groza Moldovanul - Vlaicu-Vodă de Al.Davila regia – Mihai Berechet
  • Iordache - D’ale carnavalului de I.L.Caragiale” -regia – Sanda Manu
  • Studentul , Pictorul - Cheile orașului Breda de Ș. Berceanu, regia: Sanda Manu
  • Pamphilus - Fata din Andros de Terențiu, regia: Grigore Gonța
  • Traian - Titanic-Vals de Tudor Mușatescu, regia: Mihai Berechet
  • Flămânzilă și Cerbul - Harap Alb de Radu, regia: Grigore Gonța
  • Philip - Nu se știe niciodată de George Bernard Shaw, regia: Mihai Berechet
  • Băiatul - Campionul de Ioan Gârmacea, regia- Mihai Manolescu
  • Menestrelul - Moștenirea de Titus Popovici, regia: Horea Popescu
  • Actorul- Autograf- spectacol one-man-show de George Arion, regia: C. Deleanu
  • Egeus - O trilogie antică, regia: Andrei Șerban
  • Nero - Teatrul lui Nero și Seneca de E. Radzinski, regia: Mihai Berechet
  • Coana Chirița - Patrihoții de Vasile Alecsandri, regia: Mihai Manolescu
  • Bărbat aplecat în spate - Mașinăria Hamlet, regia: Robert Wilson
  • Bencio - “Numele trandafirului” de Umberto Eco, regia: Grigore Gonța
  • Toate rolurile (4) din Goana după fluturi, de Bogdan Amaru, regia: Grigore Gonța
  • Fabian - Noaptea regilor de William Shakespeare, regia: Andrei Șerban
  • Spudercă - Anton Pann, de Lucian Blaga, regia: Dan Micu
  • Inspector poliție, Omul din parc- Roberto Zucco, de B.Koltes, regia: Felix Alexa
  • Șeful teatrelor - Ondine, de J.Giraudoux, regia: Horea Popescu
  • Lenin - Travestiuri de Tom Stoppard, regia: Radu Băieșu
  • Hoffling - Parcul de Botho Strauss, regia: Tudor Țepeneag
  • Slujitorul - Bacantele, regia: Mihai Măniuțiu
  • Ariste - Femeile savante de Molière, regia: Lucian Giurchescu
  • Howard - Moartea unui comis-voiajor, de Arthur Miller, regia: Horea Popescu
  • Slabul - Beethoven cântă din pistol, de Mircea M.Ionescu, regia: C. Dicu – la Teatrum Mundi
  • Cantacuzino (Zizin) - Și mai potoliți-l pe Eminescu de C.T. Popescu, regia: Grigore Gonța
  • Hangiul și Guvernatorul – Omul din La Mancha de Dale Wassermann, regia: Ion Cojar
  • Costică - Mofturi la Union scenariu de L. Dorneanu, după Caragiale, regia: Gelu Colceag, 2001
  • Totoi - Crimă pentru pământ, dramatizare și regie: Grigore Gonța, 2002
  • Primarul - Revizorul, de Gogol, regia Serghei Cerkasski, 2002
  • Hoțul - Revelion la Terzo Mondo, de Victor Moldovan, regia Mihai Manolescu, 2003
  • Stolnicul Drăgan - Apus de soare, de Barbu Ștefănescu Delavrancea, regia Dan Pița, 2004

  Proiecte independente în teatru[modificare | modificare sursă]

  • Dragoste in 5 acte (premieră 2008, Centrul Cultural Evreiesc): cinci piese din dramaturgia americană, în regia lui Moshe Yassur. Alături de Eugen Cristea, interpretul rolului principal, din distribuție mai fac parte Cristina Deleanu, Tomi Cristin, Cristina Păscălin.
  • Statuia libertății de Olga Delia Mateescu, la Teatrul Masca,în regia lui Razvan Diaconu. Rol: Hebdomadar. Din distribuție mai fac parte: Cristina Deleanu, Viorel Păunescu și un grup de studenți de la UNATC.
  • Tragedia lui Carmen, după Bizet (rolul Pastia). Spectacolul este un proiect UNITER în regia lui Ion Caramitru și a fost prezentat la Sibiu, Festivalul Enescu, Festivalul Teatru 2007.

  Filmografie[modificare | modificare sursă]

  • Mult mai de preț e iubirea, regia: Dan Marcoci
  • Enigmele se explică în zori, regia: Aurel Miheleș
  • Neînvinsă-i dragostea, regia: Mihnea Columbeanu
  • Evasion, regia: Jacek Gasiorowski
  • Nostradamus – alături de Checky Caryo
  • Mașina timpului se răzbună, rol: Bucșă, regia: Radu Popovici, 1995
  • Ivan Turbincă, rol: Dumnezeu , regia: Radu Popovici, 1996
  • Asfalt Tango, rol: polițist, regia: Nae Caranfil, 1996
  • Simple soldat
  • Last Gasp, regia: Scott Mc Ginnis, alaturi de Robert Patrick
  • Meurtres par procuration, regia: Claude Michel Rome
  • Capitaine Conan (1996), regia: Bertrand Tavernier
  • Le corps d’un homme, regia: C.M. Rome
  • Genie, regia: Alexander Cassini
  • Une mere comme y’a pas d’autres, regia: Jacques Renard
  • The Clockmaker, regia: Christopher Remy
  • The Teenknight, regia: David Schmoeller, rol: savantul nebun
  • Mysterious museum, regia: David Schmoeller, rol: Darbin, 1999 (martie)
  • Les percutes, regia Gerard Cuq, rol: Le fou raleur, 1999 (iunie)
  • Les sept vies du Dr. Laux, regia: J. Gasiorowski, rol: Gilbert – 1999(iulie)
  • Vlad the Impaler, rol: Printul Andrew – 2000
  • Consentement mortel, rol: Maire – 2002
  • Păcală se întoarce (2006) - bandit
  • Om sărac, om bogat, serial TV, rol Cristea (2006 – 2007)
  • Inimă de țigan, serial TV, rol: Napoleon Venus Bibescu (2008)

  Dublaje[modificare | modificare sursă]

  • Duck-Tales(1996) - Flintheart Glomgold
  • Dublaje mixte, la Ager Film, de reținut este rolul lui Clayton din filmul Tarzan (1999), în original vocea aparținându-i lui Brian Blessed

  Activitate regizorală[modificare | modificare sursă]

  • Regizor secund al pieselor de teatru: Moștenirea, Parcul, Travestiuri, Autograf, Numele trandafirului, Anton Pan.
  • Regizor al pieselor de teatru: Ionescu sau o ipoteză absurdă, de Iosif Naghiu, și Cupa, de Paul Everac.

  Activitate în radiodifuziune[modificare | modificare sursă]

  Din anul 1961 are o activitate neîntreruptă în Radio: teatru radiofonic, emisiuni pentru copii (Salut voios de pionier, Clubul voioșiei), Unda veselă, recitaluri de poezie, cuplete muzicale, prezentare emisiuni muzicale (Estrada Duminicală; Sunetul muzicii, sunetul succesului), Emisiuni de S.F. și Parapsihologie (unele pe scenarii proprii, traduceri, adaptări).

  Activitate în televiziune[modificare | modificare sursă]

  Are o bogată activitate în televiziune, începând din 1961: joacă teatru de televiziune (piesele Arhipelagul Lenoir, regia: Constantin Dinischiotu; Mușcata din fereastră, regia: Olimpia Arghir), este prezentator și corealizator al emisiunilor “Feriți-vă de măgăruș!” (între anii 1990-1997), “Ghici cine vine la mine?” (1998-1999), “Ceaiul de la ora 5” (1996-1999) , “Kiki, Riki, Miki”, “Arca Marinei”, “Personalul de Costinești” (2001).

  Activitate muzicală[modificare | modificare sursă]

  • Compozitor al ilustrației muzicale a pieselor: Autograf, Harababura, Campionul, Nero și Seneca
  • Membru in Cenaclul Flacăra (1975-1985)
  • Compoziții proprii pentru copii
  • Caseta Country (compilație), cu două compoziții proprii
  • Caseta Nu vă feriți de măgăruș!
  • CD Soldat căzut din iubire – CD de autor, versuri George Arion, compoziții originale – Eugen Cristea.
  • Concerte cu propria trupă de folk-rock-blues Atelier la Terasa Actorilor, Casa Eliad (mai multe recitaluri), Cercul Militar, apariții la TVR1, TVR2, Tele7abc, Prima, Antena 1, Festivalul folk: Om bun (1999 și 2000).
  • Concerte cu trupa Harvest of Soul, concerte la Piranha, Pub 18, Strada de Vară (2001), Buftea.

  Alte activități[modificare | modificare sursă]

  • 2008 – Festivalul Internațional de Circ, Parcul Moghioroș, 17-29 iunie 2008 (prezentator).
  • 2008 – Debutul trupei Atelier^[1] în noua formulă (Ștefan Babaca - tobe, Cornel Andrei - chitară bas, Marius Chiran - clape, Vlad Dulea - Rhythm Guitar), condusă de Eugen Cristea, la club 100 Crossroads, 6 iunie 2008. Folk, pop, rock, blues. Compoziții originale: Eugen Cristea, solist vocal, chitară și beyond.

  Cărți publicate[modificare | modificare sursă]

  • Vînzătorul de zîmbete, editura Eikon, Cluj 2003
  • Polidor, băiatul de aur, 2006  

    Eugen Cristea
    Eugen Cristea
    Date personale
    Născut	18 aprilie 1952 (67 de ani) București
    Căsătorit cu	Cristina Deleanu, actriță
    Cetățenie	România
    Ocupație	actor
    Ani de activitate	1976 - prezent
    Roluri importante	Cavalerul adolescent; Regatul secret; Ceasornicarul; Duhul năzdrăvan; Femeia visurilor; Genie
    Alte premii
    Ordinul Meritul Cultural, 2004

• 1955: Adrian Sârbu, om de afaceri
• 1955: Drăgan Muntean (n. 18 aprilie 1955, Poienița Voinii, Hunedoara – d. 20 aprilie 2002, Târgu Mureș) a fost un cunoscut solist vocal de folclor muzical românesc din Ardeal. Caracteristice pentru repertoriul său au fost cântecele spațiului natal, din Ținutul Pădurenilor Hunedoarei. Artistul s-a bucurat de o deosebită popularitate într-o carieră care a durat 20 de ani. El s-a stins din viață la 20 aprilie 2002, în urma unui accident vascular cerebral. Înregistrările sale constituie documente importante ale cântecului popular românesc. Mai jos sunt enumerate câteva dintre piesele sale:
  • De-aș avea mândră să-mi placă
  • Feciorii din poieniță
  • Doamne, atât mi-i de greu
  • Drag mi-i să mă duc la fân
  • Nu știu, mândră, ce-are luna
  • Mândruță, de dorul tău
  • Bate vântul printre duzi
  • Lele din Orăștie
  • Nici un dor nu-mi vine greu
  • Sara bună, bade Ioane
  • Dă-i, Doamne, mândrii noroc
  • Eu cânt pădurenilor
  • Care om n-are pe nimeni
• 1968: Sorin Mihai Cîmpeanu (n. 18 aprilie 1968,^[1] București, România) este un politician român, fost ministru al Educației în guvernul Ponta IV și prim-ministru interimar pentru 12 zile în noiembrie 2015. 

  Sorin Cîmpeanu
  Date personale
  Nume la naștere	Sorin Mihai Cîmpeanu
  Născut	18 aprilie 1968 (51 de ani)[1]  București, România
  Căsătorit cu	Carmen Laura Cîmpeanu
  Cetățenie	România
  Ocupație	Politician, profesor universitar
  Membru al Camerei Deputaților
  Deținător actual
  Funcție asumată 20 decembrie 2016
  Prim-ministru al României Interimar
  În funcție 5 noiembrie 2015 – 17 noiembrie 2015
  Președinte	Klaus Iohannis
  Precedat de	Victor Ponta
  Succedat de	Dacian Cioloș
  Ministru al Educației Naționale
  În funcție 17 decembrie 2014 – 17 noiembrie 2015
  Prim-ministru	Victor Ponta
  Precedat de	Remus Pricopie
  Succedat de	Adrian Curaj
  Premii	Medalia „Meritul pentru Învățământ” (2004)
  Partid politic	PNL (din ianuarie 2020) PPR (2017–decembrie 2019) ALDE (până în 2017)
  Alma mater	Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară din București

• 1959: Corneliu Olar (n. 18 aprilie 1959) este un deputat român, ales în 2016.
• 1970: George Băeșu, politician român
• 1973: Inna Gliznuța (născută Șapavalova, n. 18 aprilie 1973, Tighina, Moldova) este o sportivă moldoveancă, maestru în sport de categorie internațională la sărituri în înălțime.
  Inna a absolvit Școala de medicină din Tighina în 1992 și a studiat la Institutul Național de Educație Fizică și Sport din 1998.
  A început să practice săriturile în înălțime sub îndrumarea antrenorului Olga Stratienko. Din 1984, este antrenată de antrenorul emerit al Republicii Moldova Vitalie Arhilei. În anul 2000, activa în calitate de soră medicală la Școala sportivă a rezervelor olimpice nr. 3 din Tighina.
  A fost campioana Moldovei în anii 1996, 1997, 1998 și 1999 și a reprezentat Moldova la Jocurile Olimpice de vară din 2000, Syndey, Australia.
• 1977: Adrian Sînă (prescurtat Adi Sînă, nume complet Adrian Claudiu Sînă, n. 18 aprilie 1977, Baia Mare, România^[1][2][3]) este un cântăreț, cantautor, producător și DJ român. El este cunoscut mai ales ca fondator și membru al formației Akcent. Sînă a urmat cursuri la Academia de Artă Teatrală și Cinematografică Caragiale din București, pregătindu-se pentru a deveni actor, dar ulterior a ales muzica.
  În anul 2018 artistul este ofertat de Disney Enterprises pentru a interpreta vocea personajului Darwin din producția Disney G-Force Salvatorii Planetei. 

  Adrian Sîna
  Date personale
  Nume la naștere	Adrian Claudiu Sînă
  Născut	18 aprilie 1977 (42 de ani) Baia Mare, România
  Cetățenie	România
  Ocupație	Muzician, DJ, producător, cantautor
  Activitate
  Origine	Baia Mare, România
  Gen muzical	House, Electro, dancepop
  Instrument(e)	Vocal
  Ani de activitate	1999–prezent
  Case de discuri	Roton, Sisterhoodlive Records
  Colaborare cu	Akcent, Ramona Barta, Marius Nedelcu, Edward Maya, Mia Martina, Nico, Lora, Roller Sis, Vivien O'Hara, Beverlei Brown, Sandra N, Ruxandra Bar, Diana Hetea, etc.

• 1985: Oana Andreea Manea (n. 18 aprilie 1985, în București) este o jucătoare de handbal din România legitimată la clubul CSM București. Manea, care evoluează pe postul de pivot, este o componentă de bază a echipei naționale a României, cu care a cucerit medalia de bronz la Campionatul European din 2010, desfășurat în Norvegia și Danemarca.
• 1987: Rosie Alice Huntington-Whiteley (n. 18 aprilie 1987, Plymouth, Devon, Anglia) este un fotomodel britanic, actriță, designer și femeie de afaceri. Ea devine cunoscută de când lucrează la agenția de modă Victoria’s Secret, fiind unul dintre "îngerii" acestui brand, pentru colaborarea sa artistică cu brandul de moda denim-concentrat Paige.^[3]
  Mergând în actorie, ea a devenit cunoscută pentru rolurile sale ca și Carly Spencer în filmul Transformers: Fața ascunsă a Lunii, cea de-a treia tranșă din seria de filme Transformers^[4] și ca The Splendid Angharad în filmul din 2015 Mad Max: Drumul furiei.  

  Rosie Huntington-Whiteley

  Huntington-Whiteley la show-ul Covino and Rich iunie 2011
  Nume la naștere	Rosie Alice Huntington-Whiteley
  Data nașterii	18 aprilie 1987 (32 de ani)
  Înălțime	1.75m[1]
  Culoarea părului	Brown[1]
  Culoarea ochilor	Blue[1]
  Măsuri	86-63-89 cm[1] (34-25-35 in)
  Mărimea la rochie	34 (UE), 4 (SUA)[1]
  Mărimea la pantofi	UE 40 / SUA 9 / UK 6.5
  Agenție	Models 1[2] Women Management[1] Huntington-Whiteley la premiera Transformers: Fața ascunsă a Lunii.

• 1988: Alexandru A. Grosu (n. 18 aprilie 1988, Chișinău) este un fotbalist moldovean, care evoluează la clubul FC Tiraspol pe postul de mijlocaș.

VA URMA