MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU SÂMBĂTĂ 25 APRILIE 2020

PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (A. Evenimente, Nașteri); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

Evenimente

1792: Claude Joseph Rouget de Lisle, compozitorul La Marseillaise, o cântă pentru prima oară în casa lui Dietrich, primarul din Strasbourg

• 1707: Războiul Succesiunii Spaniole: armatele franco-spaniole înving trupele alianței formată din Portugalia, Anglia și Provinciile Unite, în bătălia de la Almansa.
• 1719: Este publicată „Robinson Crusoe” a lui Daniel Defoe.
• 1792: „La Marseillaise” (imnul național al Franței) este compus de Claude Joseph Rouget de Lisle.
• 1792: Tâlharul Nicolas J. Pelletier a devenit prima persoană executată prin ghilotinare.
• 1859: A început construirea Canalului Suez. Construcția s–a încheiat la 17 noiembrie 1869.
• 1898: SUA declară război Spaniei. În urma acestuia, Spania renunță la suveranitatea asupra Cubei și cedează SUA insulele Puerto Rico, Guam și Filipine.
• 1901: New York a devenit primul stat american în care posesorii de automobile au fost obigați să-și monteze plăcuțe de înmatriculare pe mașini
• 1915: Batălia de la Galipoli (Turcia) a durat 8 luni, iar aliații nu au putut cuceri Istambulul. Marchează intrarea în luptă alături de aliați a trupelor ANZAC (Australia și Noua Zeelandă).
• 1920: A luat ființă Compania Franco–Română de Navigație Aeriană (CFRNA) care avea să deschidă prima linie aeriană între Franța și România.
• 1932: A fost creată Armata Populară Coreeană.
• 1945: Sfârșitul Republicii Sociale Italiene.
• 1945: A avut loc Conferința de la San Francisco, în vederea înființării ONU.
• 1974: În Portugalia a avut loc „Revoluția garoafelor”, care a înlăturat regimul de dictatură fascistă instaurat de Antonio de Oliveira Salazar în 1933 și a deschis calea spre restaurarea democrației („Ziua libertății”).
• 1983: Pioneer 10 călătorește dincolo de orbita lui Pluto.
• 1986: Mswati al III-lea este încoronat rege al Swaziland, succedând tatălui său Sobhuza al II-lea.
• 1990: Violeta Chamorro devine președinte al Nicaragua, prima femeie care deține această funcție.
• 2005: România și Bulgaria semnează la Luxemburg Tratatului de aderare la Uniunea Europeană.
• 2007: Funeraliile de stat ale lui Boris Elțîn – primele care au loc cu participarea și sprijinul Bisericii Ortodoxe Ruse, care nu s-a mai implicat în ceremoniile funerare ale unui lider rus de la decesul țarului Alexandru al III-lea, în 1894.
• 2009: În România a avut loc un seism având epicentrul în zona Vrancei, la 120 km, având magnitudinea de 5.3 pe scara Richter.

Nașteri

Oliver Cromwell, om politic englez

Wolfgang Pauli, fizician de origine austriacă, laureat Nobel

• 32: Otho, împărat roman (d. 69)
• 1214: Ludovic al IX-lea al Franței (25 aprilie 1214 – 25 august 1270), cunoscut în general ca Sfântul Ludovic, a fost Rege al Franței din 1226 până la moartea sa. A fost de asemenea Conte de Artois (ca Ludovic al II-lea) din 1226 până în 1237. Născut la Poissy, în apropiere de Paris, a fost membru al Casei de Capet, fiul regelui Ludovic al VIII-lea și a Blancăi de Castilia. Este singurul rege al Franței care a fost canonizat, și prin urmare există mai multe localități numite în onoarea sa, printre care St. Louis, Missouri, în Statele Unite. A înființat Parlamentul de la Paris. Multe din cele ce se știu despre viața lui Ludovic provin de la faimoasa biografie a lui Jean de Joinville, „Viața Sfântului Ludovic”. Joinville a fost un prieten apropiat, confident, și consilier al regelui, și a participat de asemenea ca martor la investigația papală a vieții lui Ludovic, care s-a încheiat cu canonizarea acestuia în 1297, de către Papa Bonifaciu al VIII-lea.
  Alte două biografii importante au fost scrise de confesorul regelui, Geoffrey de Beaulieu, și de capelanul său, William de Chartres. A patra sursă importantă este biografia lui William de Saint-Pathus, care a fost scrisă folosind informații din investigația papală menționată mai sus. Deși mai mulți autori au scris biografii în deceniile ce au urmat morții regelui, numai Jean de Joinville, Geoffrey de Beaulieu, și William de Chartres îl cunoscuseră personal pe rege. Ludovic s-a născut în 1214 la Poissy, lângă Paris, fiul lui Ludovic al VIII-lea și a Blancăi de Castilia. Membru al Casei de Capet, Ludovic avea unsprezece ani când tatăl său a murit, pe 8 noiembrie 1226. A fost încoronat rege în același an, în Catedrala din Reims. Din cauza frăgezimii vârstei lui Ludovic, mama lui a domnit ca regentă cât timp acesta a fost minor.
  Fratele lui mai mic Carol I al Siciliei (1227-1285) a devenit conte de Anjou, fondând astfel a doua dinastie angevină. Destinul tragic al acelei dinastii în Sicilia, ca rezultat al Vecerniilor Siciliene, nu au afectat canonizarea lui Ludovic.
  Nu se cunoaște o dată exactă pentru începutul domniei personale a lui Ludovic. Contemporanii au considerat domnia sa o co-guvernare cu mama sa, deși istoricii consideră în general 1234 ca anul în care Ludovic a început să domnească singur, mama sa servindu-i mai degrabă de consilier. A fost un consilier important pentru rege până la moartea sa în 1252.
  Pe 27 mai 1234, Ludovic s-a căsătorit cu Margareta de Provența (1221- 21 decembrie 1295), a cărei soră Eleonora se căsătorise cu Henric al III-lea al Angliei. La vârsta de 15 ani, Ludovic a pus capăt Cruciadei Albigensiene, în 1229, în urma semnării unui acord cu Contele Raymond al VII-lea de Toulouse, care îl elibera pe tatăl acestuia, Raymond al VI-lea, de suspiciunile de ucidere a unui predicator care avea misiunea de a îi converti pe catari.
  Pietatea și bunătatea arătată de rege pentru săraci au fost îndelung apreciate. A mers de două ori în cruciadă, în 1248 (Cruciada a șaptea) și în 1270 (Cruciada a opta). Ambele cruciade au fost dezastre totale; după un succes inițial în prima încercare, armata de 15.000 de soldați a lui Ludovic s-a lovit de rezistența armatei și poporului egiptean. Astfel evenimentele celei de a șaptea cruciade au fost datorate acestui rege. Dar iată contextul internațional: Căderea Ierusalimului (1244) în mâinile sultanului Ayubid nu a mai stârnit în Europa emoția de altădată, nici măcar împăratul Frederic al II-lea, deținătorul titlului de rege al Ierusalimului, nu a schițat nici un gest. În societatea feudală apuseană, progresul centralizării statelor complicase relațiile internaționale, nimeni nu mai voia să audă de unitatea politică europeană creștină, de supremația împăratului sau a papei, interesele naționale sau particulare creaseră partide politice gata să se înfrunte, unele tânjind după fărâmițarea feudală de altădată, altele vizând o mai mare putere în stat. Papa redeschise conflictul dintre sacerdoțiu și imperiu, conflict susținut de cele două tabere adverse, guelfii și ghibelinii, Anglia reluase ostilitățile cu Franța, în timp ce aceasta era amenințată de împăratul Frederic al II-lea, căruia puțin i-a lipsit să-l facă prizonier pe Ludovic al IX-lea la Vaucouleurs, unde regele încrezător, se dusese să trateze o problemă de graniță.
  În aceste condiții, când solii patriarhului Ierusalimului au poposit la curțile princiare din Occident solicitând o cruciadă, ei au fost primiți cu rezervă. Singur papa, în calitate de șef al creștinătății, s-a arătat sensibil la cerere, dar tocmai de aceea cruciada, pentru mulți, nu mai reprezenta decât partida papală și preferau să rămână deoparte, așteptând ca lucrurile să capete întorsătura dorită de ei.
  Succesorul papei Grigore al IX-lea, Inocențiu al IV-lea, în conciliul de la Lyon (iunie-iulie 1245), a predicat cruciada și a așteptat un răspuns. Frederic al II-lea, însă, a manifestat o rezistență dârză față de proiect și odată cu el întreaga partidă antipapală foarte numeroasă, mai ales în Italia, cu putere de influență în mase. Orășenii din Ratisbona, credincioși și ei împăratului, au mers până acolo încât au declarat un lucru nemaiauzit: că va fi pedepsit cu moartea oricine se va face cruciat. Anglia s-a opus ridicării impozitului de cruciadă, iar regele Norvegiei, Haakon al IV-lea, deși se făcuse cruciat în 1237, a obținut de la papă permisiunea de a lupta împotriva păgânilor (slavilor) din nord. Papalitatea contribuia astfel, fără să vrea, la volatizarea ideii de cruciadă. Tot așa procedase și în Franța, când declarase lupta împotriva ereziei albigeneze drept o cruciadă, sau când asimilase cruciadei participarea la construirea unei catedrale. Dar cruciada nu putea să moară pur și simplu. Agonia ei se anunța neașteptat de lungă, ea fiind ținută încă în viață de însăși evenimentele pe care oamenii erau siliți să le înregistreze, nu numai sub aspectul lor politic, ci și religios-moral.
  Orientul înainta acum spre Occident cu zgomot, semănând prăpăd și jale. În anul 1241, în timpul marelui han Ughedu avusese loc marele atac al mongolilor, năvălitorii ajungând până la coasta dalmată, după ce cnezatele rusești fuseseră călcate de copitele cailor, ținutul dintre Nistru și Tisa pustiit, iar regatul apostolic maghiar trecut prin foc și sabie. La puțin timp după această grea încercare, din care Europa răsăriteană încă nu-și revenise, când lumea aștepta încordată repetarea atacului, sosise vestea căderii Ierusalimului și a ororilor săvârșite de trupele de khwarizmieni. La toate acestea, însă, Occidentul nu dădea nici un răspuns, amorțeala părea că-i cuprinsese pe feudalii apuseni. Totuși forțele cruciate nu se epuizaseră complet, nici setea de aventură nu secase în toate inimile cavalerilor, dovadă un Thibaud al IV-lea, conte de Champagne, pleca cu o mână de oameni și împreună străbăteau, pe jos, drumul extrem de anevoios din Franța până sub zidurile Ascalonului. Un eșec total pecetluia expediția temerarului conte, dar ea avea să fie piatra aruncată ce va stârni valul cel mare.
  Evenimentul, în realitate un episod oarecare între multe alte încercări asemănătoare, nereușite, de cruciadă, a produs o impresie profundă asupra regelui Franței, Ludovic al IX-lea, și l-a determinat, atunci când nimeni nu se mai aștepta, să întreprindă o cruciadă cu forțe personale, adică numai cu participare franceză. Ludovic al IX-lea, o fire deosebit de evlavioasă, trăsătură ce-i va aduce porecla de cel sfânt, s-a dovedit a fi un om de o energie nebănuită, contrastând cu blândețe și delicatețea fizionomiei sale, perseverent și curajos, trăsături pe care cele două cruciade aVII-a și a VIII-a, organizate de regele Franței, le vor scoate în evidență.
  Urmărind firul povestirii cronicarul Joinville, biograful lui Ludovic al IX-lea, regele pare să fi îmbrăcat haina de cruciat în 1244, fiind grav bolnav, într-un moment când toți curtenii îl credeau pierdut și el însuși se considera fără scăpare. Atunci, se spune, a implorat mila divină, promițând că va pleca în cruciadă. După însănătoșire, regele nu a mai putut reveni asupra unui angajament atât de solemn, cu toate că mama sa, regina Blanca de Castilia, sfetnicii, chiar papa, îl îndemnau solemn să renunțe, încredințându-l că un jurământ făcut într-un moment când creierul îi era cuprins de fierbințeală nu avea valoare. Ludovic al IX-lea nu a mai dat înapoi, iar gestul său a fost interpretat ca o pornire plecând dintr-o adâncă și neclintită evlavie. La o analiză atentă a faptelor se constată, însă, că interese de ordin politic au avut o greutate egală în decizia luată de rege. În regat, marea feudalitate profitând de perioada de minorat a regelui și de foametea ce bântuia țara creând dificultăți regelui, se răzvrătise, încercând să revină la fărâmițarea politică de altădată și numai cu greu Ludovic reușise, în ultima vreme, să restabilească ordinea, fără a o impune însă definitiv. De aceea, o cruciadă prin care marii nobili să fie scoși din regat era binevenită. Ea permitea, în același timp, regelui Franței să se afirme pe plan internațional, să-l pună în inferioritate pe rivalul său Frederic al II-lea, asupra căruia plana bănuiala că întreținea în continuare relații de prietenie cu sultanul. Încoronarea regelui Franței la Ierusalim ar fi însemnat triumful politicii franceze asupra celei germane, împlinirea unui vis de secole, de când Franța se văzuse frustrată de către regii germani de a mai adăposti coroana imperială. O intervenție armată în Siria nu însemna o lipsă de simț politic, deoarece situația, mereu schimbătoare din Orientul Mijlociu, se prezenta, după toate aparențele, în favoarea cruciaților. Între sultanul Egiptului, Al-Salih, și emirii din Alep și Homs interveniseră certuri, soldate cu ciocniri militare, la adăpostul cărora cruciații ar fi putut debarca nestingheriți și înainta asupra Ierusalimului, cetatea fiind, după cum se știe, cu zidurile de apărare distruse și deci ușor de cucerit. Ludovic al IX-lea se baza pe concursul ordinelor călugărești și al regelui Ciprului, Henric I de Lusignan, nepotul lui Guy de Lusignan, fostul rege al Ierusalimului. Rămânea doar să echipeze o armată numeroasă, formată din cavaleri destoinici, iar pentru aceasta tezaurul statului, bogat ca niciodată, îi sta la dispoziție. Pregătirile au durat 4 ani, dificultatea cea mai mare întâmpinând-o regele în a convinge pe nobili să-l urmeze, cât despre o antrenare a maselor, ea nici nu intra în discuție. Cruciada populară, ca și cea internațională, dispăruse cu desăvârșire din mintea organizatorilor, ceea ce se cerea era o armată regulată, bine instruită, în stare să susțină un război după toate cerințele artei militare și politice. La chemarea regelui, rezistența nobililor a fost atât de mare, încât, după mai mult timp de insistențe și încercări inutile, Ludovic al IX-lea, pentru a crea cruciați, a recurs la un șiretlic. Exista un obicei mai vechi ca toți cei ce se distingeau în serviciul regelui să primească la marile sărbători, în semn de cinstire, o mantie numită livrea. În noaptea de Crăciun, în timp ce se oficia slujba în biserica Saint Denis, în prezența regelui și a celor mai mari nobili din Franța, aceștia s-au văzut, la un moment dat, acoperiți cu câte o mantie de către slujitorii regali. La lumina slabă a lumânărilor, care lăsau părți întregi din masiva biserică în întuneric, nimeni nu a dat atenție că pe pelerină era brodată o cruce și mai ales nimeni nu a bănuit cursa ce se întindea. Când ceremonia s-a sfârșit, iar alaiul a urmat pe rege afară din biserică, deodată nobilii din ultimele rânduri au avut sentimentul că, sub clarul lunii, defilează o armată de pelerini cruciați, căci, nu mai era nici un dubiu, toți purtau pe umărul drept semnul crucii. Unii dintre ei au fost tentați să privească totul ca o glumă bună, iar regelui i-au mai adăugat o poreclă cea de Vânător de Oameni, alții însă și-au dat seama de gravitatea situației și au încercat să obțină de la rege o dezmințire sau dezlegare, invocând tot felul de motive, mai mult sau mai puțin plauzibile.
  Ludovic al IX-lea, care știa să se facă ascultat când voia, s-a arătat neînduplecat. Sub amenințarea de a fi acuzați de trădare față de tron și biserică, nobilii au fost siliți să-și vândă o parte din pământuri, chiar din castele, și să se pregătească în conformitate cu cerințele unei lungi și foarte costisitoare campanii, mobilizând, totodată, pe toți vasalii lor ca să-i însoțească, nedându-le posibilitatea să se eschiveze, căci celor mai puțin înstăriți regele le-a furnizat banii necesari de drum. Armata adunată astfel, cu arcanul, s-a ridicat la cifra de circa 15 000 de oameni. Conducerea ei a fost încredințată unor persoane de încredere, devotate coroanei, mari seniori cu autoritate, în stare să se facă ascultați și să mențină disciplina. Printre ei se numărau cei trei frați ai regelui: Alphonse de Poitiers, Robert d’Artois, Charles d’Anjou, cu care Ludovic al IX-lea s-a aflat în deplină armonie, vărul regelui Jean d’Orléans, cunoscut pentru spiritul său de abnegație, conetabilul Franței, Imbert de Beaujeu, om încercat, cu multă experiență militară, ducele Bretaniei, Pierre, contele Flandrei, Guillaume, seniorii Geofrey de Sargines, Gaucher de Chatillon, Philippe de Montferat, Jean de Valery etc. Seniorul de Joinville, prietenul cel mai apropiat și sfetnicul lui Ludovic al IX-lea, îl însoțea pe rege, nu atât din convingere, cât din atașament și credință față de persoana regelui și la fel ca el au procedat mulți alții.
  În afara granițelor Franței, elanul de cruciadă a fost aproape nul. În afară de un corp de oaste englez, condus de contele de Salisbury, Guillaume Longue Epée (William Spadă Lungă), nu s-a mai alăturat nimeni cruciaților francezi. În schimb și data aceasta, femeile nu au lipsit din cruciadă: regina Margareta își urma soțul, la fel Jeanne de Poitiers și multe alte doamne de rang înalt, în anturajul lor aflându-se mulți clerici, înrolați cu asentimentul papei. Era tot ce făcuse Inocențiu al IV-lea pentru această cruciadă, propovăduită mai mult de formă, deoarece papa prefera o politică de misionarism, conștient fiind că Europa nu mai dispunea de forțele necesare organizării unei cruciade. La conciliul de la Lyon, el se plângea de lipsa de unitate dintre autoritatea laică și ecleziastică și se întreba neputincios: cum ar putea ea fi înlăturată când cele două jumătăți ale lui Dumnezeu (papalitatea și imperiul) se aflau într-o opoziție permanentă?. Fără această unitate cruciada nu mai era cruciadă, de aceea el se mulțumea doar cu încuviințarea unei expediții, propriu-zis franceză, în Siria. Mijloacele înfăptuirii ei, planul de atac nu-l interesau. În primăvara anului 1249, cruciații erau gata de plecare. După ce Ludovic al IX-lea a încredințat regența mamei sale, Blanca de Castilia, și câtorva consilieri, oameni a căror fidelitate fusese încercată, armata în frunte cu regele ei, a coborât în sudul Franței și la Aigues-Mortes ea s-a îmbarcat pe 120 corăbii mari de război și peste 150 de ambarcațiuni mai mici, tocmite cu armatorii genovezi și pisani.
  Primul popas a fost făcut, conform planului, în insula Cipru, unde cruciații erau așteptați de Henri de Lusignan, gata să aprovizioneze o armată numeroasă cu cantități imense de alimentare. O parte din ele a fost consumată pe loc, deoarece șederea cruciaților în primitoarea insulă s-a prelungit mai mult decât era prevăzut. Cipru fusese ales ca loc de întâlnire cu armata templierilor, condusă de magistrul Guillaume de Sonnac, cu cea a ospitalierilor, comandată de prepozitul Henry de Ronnay și cu cruciații sirieni pe care patriarhul Ierusalimului reușise să-i mobilizeze. O dată corpurile de oaste adunate, au urmat discuții lungi între conducătorii lor, privind desfășurarea expediției. Regele Franței era pentru o debarcare directă în Palestina, fapt ce i-ar fi permis, dat fiind împrejurările, cucerirea imediată a Ierusalimului și cu aceasta scopul cruciadei ar fi fost atins. Lucrurile probabil s-ar fi petrecut așa, deoarece orașele erau aproape toate devastate, zidurile lor distruse. Dar magistrul templierilor, alți cruciați cunoscători ai situației din Siria erau de părere să se reia planul cruciadei a V-a. Mergeți mai degrabă în Egipt, spuneau ei, sultanul, suveranul acestei țări, ține în mâinile lui Palestina. De îndată ce veți pleca, el se va face din nou stăpân pe țară, de aceea cu el trebuie să începeți (campania) dacă vreți să dați trăinicie tronului Ierusalimului.
  Ludovic al IX-lea, deși știa cât îi costase pe cruciați campania trecută în Egipt, deși aflase cât de iscusit militar era Al Salih, la insistențele lui Guillaume de Sonnac, a cedat și la 4 iunie 1249, într-o zi de Russalii, cruciații se aflau în fața Damiettei. Pe mal, armata sultanului, câteva mii de oameni, îi aștepta. Tobele băteau, cornurile se tânguiau, într-un cuvânt, un zgomot asurzitor-povestește Joinville-îi întâmpină pe cruciați, care strânși pe puntea vaselor priveau spectacolul ce li se înfățișa dinaintea ochilor, convinși că nu din prietenie pentru ei se stârnise atâta larmă. Deodată de pe galera aflată înaintea celorlalte, vocea regelui a răsunat limpede: Cavaleri înainte! Nu mă priviți ca pe un principe, ci ca pe unul de al vostru, a cărui viață nu este decât un suflu gata să se risipească oricând. Înainte cu încredere!. Cuvinte puține, dar pline de simțire rostite la momentul potrivit, pentru a redeștepta însuflețirea și atașamentul față de conducător. Ele dovedesc cum regele știa să se facă urmat și explică, totodată, cum el a reușit să-și mențină autoritatea tot timpul cruciadei. Regele se arăta gata să împartă soarta luptătorilor săi nu numai prin vorbe, ci și prin fapte.
  Șalupa purtătoare a stindardului regal s-a apropiat de mal. Ludovic, primul a sărit în apa ce l-a cuprins până la umeri, strigând Montjoie Saint Denis, strigătul războinicilor francezi, și cu sabia ridicată în mâna dreaptă, cu scutul atârnat de gât a tăiat valul până la primul sarasin venit în întâmpinarea lui. Între timp și ceilalți cruciați s-au apropiat, l-au înconjurat pe rege, alții au adus caii și o luptă îndârjită s-a angajat între cele două armate până la apusul soarelui, când cruciații au rămas stăpâni pe plaja unde debarcaseră. Sarasinii, cu ajutorul porumbeilor, zburători, au anunțat sultanului vestea sosirii francezilor, cerând ajutor grabnic. Dar Al-Salih, care venise în goană din Mesopotamia (Iraq) pentru a-i opri pe cruciați să intre în țara sa, se îmbolnăvise grav și nimeni nu îndrăznise să ia o hotărâre în locul lui. Conducătorul mameluc, neprimind nici un răspuns, a crezut că sultanul murise, de aceea, după ce a poruncit populației din Damietta să părăsească orașul, și-a retras armata, fără măcar să distrugă podul de vase al cruciaților. Aceștia uimiți, neștiind cărui fapt se datorează capitularea atât de rapidă a egiptenilor, la 6 iunie 1249 intrau în oraș, cântând cu glas tare, Te Deum laudamus. Apoi s-au instalat în casele rămase fără stăpâni, s-au îndestulat cu tot ce au găsit, căci locuitorii în graba retragerii nu putuseră lua cu ei mare lucru; singura lor răzbunare și pagubă pentru cruciați fusese incendierea bazarului cu mărfuri și alimente. Damietta devenea astfel un punct fortificat și de sprijin pentru tot restul expediției cruciate. Marea epopee din Egipt, din anul 1219, reîncepea. Până în luna noiembrie, sorții au fost de partea cruciaților, sorți incredibil de favorabili, dar tocmai de aceea înșelători. Al Salih venise până la Mansurah, luase măsuri de pedepsire a fugarilor de la Damietta și ca vrednic descendent al lui Saladin, pregătea campania împotriva agresorilor când, răpus de boală, murea.
  Situația pentru egipteni devenea tragică. Moștenitorul tronului Ayubid, Al-Muazzam-Turan-Șah, se afla tocmai la Yazira (Mesopotamia), emirii puteau să se răscoale dintr-un moment în altul, corpul de oaste al mamelucilor manifesta porniri spre nesupunere, francezii de îndată ce ar fi aflat de moartea sultanului și-ar fi reluat ofensiva, cum, de fapt, s-a și întâmplat. Din acest impas Egiptul a fost salvat de văduva sultanului, inteligenta și energica turcoaică Shajar-Al-Durr. Ajutată de emirul Fakhr, un apropiat al lui Al Salih, și de câțiva sclavi credincioși, ea a ascuns moartea soțului și, ca să nu trezească vreo bănuială, să câștige timp până la venirea fiului, a continuat să emită acte purtând semnătura sultanului, un fals, se înțelege, făcut cu mult talent. Sub un pretext oarecare, Shajar a obținut de la emiri un jurământ de fidelitate față de sultan și moștenitor, ușurându-i astfel, acestuia din urmă recunoașterea ca succesor al lui Al-Salih și, lucru important, a reușit să-l impună pe Fakhr Al Din șef militar și administrator al statului. Aceste măsuri odată înfăptuite, doliul cel mare era anunțat. Al-Muazzam putea veni la Cairo fără teama de a fi respins.
  În timp ce în palatul sultanului domnea agitația, francezii au părăsit Damietta și urmând cursul Nilului au pornit spre Cairo, în drum neavând decât un punct fortificat, mai greu de trecut, Mansurah. Aici i-a așteptat Fakhr Al-Din cu întreaga lui oaste. A urmat una dintre cele mai cumplite bătălii înregistrată de cronicile medievale. A durat două luni, timp în care francezii și egiptenii au trecut printr-un adevărat iad, când unii, când ceilalți având avantaj în luptă. Cavalerii francezi obișnuiți cu încăierările scurte de pe continent, de câteva ore, soldat cu câțiva morți și puțini răniți, de când se introduseseră regulile de luptă cavalerești, au avut nu odată sentimentul că trăiesc clipe apocaliptice, de sfârșit de lume. Sultanul adusese o armată numeroasă compusă din turci selgiucizi, mobilizase pe beduini să vină în ajutorul mamelucilor, până și țăranii din împrejurimile Mansurahan-ului au fost chemați, dacă nu să lupte, căci nu aveau arme, măcar să arunce cu noroi în dușman. Musulmanii răsăreau ca din pământ, cu miile, atunci când francezii credeau că s-au retras. Aruncătoarele de pietre, de materiale inflamabile, lăncile, săbiile, iataganele, toate loveau cu precizie, desfigurând, mutilând, smulgând mâini, strivind picioare. Pe fluviu pluteau arme și scuturi, cai și oameni, răniți de moarte, se înecau, trupurile lor fiind purtate în aval, pe sub ochii luptătorilor. Hugues d’Escot primise trei lovituri de lance în față, Erard de Sivery avea nasul retezat, ducele de Burgundia fusese crestat adânc în obraz de o sabie și gura îi era plină de sânge. Coifurile protectoare, prevăzute cu viziere, deveniseră de nefolosit, din cauza căldurii, deși erau în anotimpul zis rece, nobilii se sufocau în ele, de aceea preferau să lupte, lăsând descoperită partea vulnerabilă a capului, țintită de obicei de dușman. Plin de răni, francezii nu-și puteau permite nici un răgaz, ci erau nevoiți să lupte pentru fiecare stradă, pentru fiecare clădire, tactica musulmanilor constând în atacuri repezi, prelungite și repetate, până la totala epuizare a adversarului.
  Coșmarul acestor lupte l-a urmărit pe Joinville, povestitorul acestor rânduri până la adânci bătrâneți, spectrele celor căzuți atunci, francezi și musulmani, le vedea aievea, nu uita cum refugiat într-o casă, împreună cu câțiva cavaleri, asediați din toate părțile, scăpase cu viață datorită abnegației și spiritului de jertfă al lui Erard de Siverey care, deși grav rănit, pierzând din abundență sânge, se strecurase până la contele de Anjou și reușise să aducă ajutoare.
  Dar nu au fost numai acte de solidaritate cavalerească. Rober d’Artois, fratele regelui, sfidând pe magistrul templierilor, Gullaume de Sonnac, a găsit cu cale să întreprindă pe cont propriu un atac, traversând orașul cu corpul său de oaste, în goana cailor, antrenând după el și pe vanitoșii templieri, deși Ludovic al IX-lea interzisese actele de bravadă și inițiativă particulară, soldate, de obicei, cu un eșec, cum s-a întâmplat și de data aceasta. La început, musulmanii, surprinși, au fost măcelăriți de francezi în număr mare, conducătorul lor, vajnicul Fakhr, fiind omorât cu lovituri de sabie, dar, îmbătat de victorie, Robert d’Artois a făcut imprudența să-i urmărească pe fugari, negându-se la inferioritatea numerică a oastei lui, fapt ce l-a costat viață, căci în locul lui Fakhr, un mameluc, Baibars Bunducdari, a reușit repede să-și adune oamenii și să revină asupra atacatorilor, masacrându-i la rândul său. Întreaga avangardă, circa 1500 călăreți cruciați, a fost nimicită de către musulmani. O încercare similară a ducelui d’Orleans s-a terminat cu aceeași înfrângere, Jean d’Orleans, Pierre de Neuville, seniorul de Conflans și mulți alții au rămas pe câmpul de luptă, ambele înfrângeri fiind o pierdere grea pentru regele Franței.
  Luptele erau reluate zi de zi și, de fiecare dată, se înregistrau pierderi în armata franceză imposibil de recuperat, în timp ce sultanul părea că dispune de un rezervor nesecat de oameni și de mașini de război. Cum parcă situația pentru cruciați nu era destul de grea, în rândurile lor a izbucnit o epidemie provocată, probabil, de alimentația excesivă cu carne de porc conservată numai prin sărare, sau poate de consumul exagerat de pește, o specie cu care europenii nu erau obișnuiți. Clima foarte caldă și uscată în anul acela, deși erau în luna ianuarie nu căzuse un strop de ploaie, mizeria din taberele de cantonament, lipsa apei potabile-se foloseau de apa din Nil deja infectată de cadavre-toate la un loc au făcut ca o boală necunoscută, manifestându-se prin dureri puternice de pântece, infecție în gât și la gingii să-i chinuie pe francezi. Vaietul răniților era acoperit de țipetele celor cărora bărbierii le tăiau carnea moartă de pe gingii, singurul tratament folosit și puțini au fost cei ce au scăpat de această operație dureroasă.
  Regele Franței era dispus să trateze cu musulmanii condițiile retragerii, propunerea sa fiind să predea Damietta și să primească în schimb Ierusalimul. Sultanul era înclinat să accepte, însă, voia garanții dintre cele mai sigure că francezii se vor ține de cuvânt. Până la retragerea armatei străine din cetate și îmbarcarea ei, el cerea ca ostatec pe chiar regele Franței, ceea ce firește, Ludovic al IX-lea nu a primit. Ostilitățile au fost reluate. Regele se îmbolnăvise, rămăsese cu ariergarda, fapt cunoscut de egipteni, de aceea, ei au recurs la un vicleșug și, în timp ce Geoffroy de Sargine îl transporta pe Ludovic, cuprins de febră și aproape fără cunoștință, într-un sat din apropiere de Mansurah, aceștia l-au făcut prizonier, odată cu el un număr mare de nobili fiind capturați, printre ei aflându-se și Joinville, bolnav și el, dar încercând, încă, să mai susțină lupta pe fluviu. Mulți dintre cei prinși au fost uciși pe loc. Joinville, cu oamenii săi, a fost salvat de la moarte, ca prin minune, de către un turc, comandant de galeră, care a acceptat minciuna că joinville era vărul regelui, l-a luat pe vasul său și nu numai că l-a acoperit cu propriul său trup ca să-l apere de loviturile celorlalți selgiucizi dar i-a dat un leac, o băutură, ca să-l tămăduiască de suferința ce o avea și l-a ospătat ca pe un prieten. Admirabil act de umanitate față de un om a cărui viață atârna de un fir de păr.
  Prizonierii toți au fost duși în fața cortului lui Al-Muazzam. Prinderea regelui Franței stârnise printre egiptenii turci și arabi o bucurie de neînchipuit. Mantia de purpură a lui Ludovic al IX-lea tivită cu hermină a fost luată de sultan ca trofeu și trimisă guvernatorului Damascului odată cu fericita veste. Un martor ocular, Abu Shama, povestește cum emirul a pus mantia pe el și beat de fericire a adus mulțumiri lui Allah. Sultanul a reluat tratativele cu prețiosul său prizonier, tratative impuse de învingător, sub amenințarea cu moartea. El cerea restituirea necondiționată a Damiettei și o răscumpărare personală de 500 000 livre de aur, o sumă ce părea chiar sultanului fantastic de mare (pe atunci venitul anual al Franței era de în jur de 250.000 astfel de livre, așa că s-a făcut un împrumut de la Templieri).^[1] Regele a acceptat fără să ezite știind că regina Margareta care se afla la Damietta, putea să o plătească, fapt ce îl făcea pe Al Muazzam să exclame plin de admirație: pe legea mea, francul este generos, dacă nu se târguiește pentru o sumă atât de mare de bani, și, la rândul său, pentru a nu părea mai puțin mărinimos, îi dădea regelui 100 000 de livre ca despăgubire. Văzând noua dispoziție a sultanului, regele spera că îl va îndupleca să găzduiască în Damietta bolnavii și răniții până ce și aceștia se vor putea îmbarca. Prizonierii așteptau cu înfrigurare eliberarea lor, când un alt eveniment neașteptat i-a pus iar față în față cu moartea.
  Mamelucii din garda sultanului, proveniți din Turchestan, așa numiții mameluci Bahryya, s-au răsculat sub pretext că Al-Muazzam nu ar fi fost dispus să împartă cu toți conducătorii de oști banii plătiți de francezi drept răscumpărare cum o cerea datina, ci doar cu câțiva favoriți. În fond, este vorba de o lovitură de stat dată de grupul Bahryya, ascensiunea lui politică datorându-se nenumăratelor servicii militare aduse țării și faptului că erau legați etnic de sultana Shajar. Foștii luptători sclavi ajunseseră mari proprietari de pământ, dețineau funcții de guvernatori (emiri) și chiar înaltul titlu de atabeg la care Baibars, și el un mameluc, ajunsese, lui datorându-se-i-se în cea mai mare parte înfrângerea cruciaților și deci se considera îndreptățit să fie răsplătit pentru aceasta. Al-Muazzam, însă, venise din Orient, înconjurat de emiri turci, lor le împărțea toate favorurile, în ei avea încredere. De aceea mamelucii, nemulțumiți, au pus la cale înlăturarea vechii dinastii și înlocuirea ei cu una mamelucă. Așa se face că în una din zilele lunii februarie 1250, după ce armata sultanului fusese îndepărtată de către Baibars, sub pretext că este nevoie urgentă de ea la Damietta, Al Muazzam a fost asasinat mișelește de mai mulți oșteni din garda sa personală,inima i-a fost smulsă din piept și aruncată în Nil, chiar sub ochii regelui Franței, rămas împietrit de ceea ce se petrecea. Prizonierii au fost aruncați în închisoare, toți, cu excepția regelui, au fost azvârliți unii peste alții în cala întunecoasă și neaerisită a galerelor, fără apă sau mâncare, mamelucii deocamdată neștiind cum este mai bine să procedeze, să-i omoare, sau să primească răscumpărarea.
  În aceste împrejurări, sultana Shajar-Al-Durr a apărut iar pe scena politică, uimind pe toți cu îndrăzneala actelor ei fără precedent în istoria Islamului. Shajar cu energia, deja cunoscută, fără a lăsa timp de gândire, de îndată ce a aflat de moartea fiului ei s-a proclamat Regina musulmanilor, a luat conducerea, fără să-i pese că legile Qoranului o interziceau și pentru a-și legitima puterea s-a intitulat Umm Khalil (mama lui Khalil), Khalil fiind unul din cele patru nume ale lui Al-Muazzam, nume cu care a iscălit primele decrete date. Dar situația militară a țării, prezența încă a francezilor, precum și o posibilă intervenție din Orient, reclamau un bărbat la cârma statului, de aceea Shajar, pentru a nu risca o înlăturare completă, la 1 aprilie 1250 s-a căsătorit cu un preferat al mamelucilor, Aybeg-Al-Turkuman, căruia, astfel, îi legitima, la rândul ei, venirea la tron. Shajar-Al Durr, așadar, prin politica ei, contribuia direct, alături de mameluci, la înlăturarea dinastiei Ayubide, întemeiată de Saladin, și la înlocuirea ei cu dinastia mamelucă, bahriții guvernând până în 1281, când alți mameluci cerchezi numiți bordjiți aveau să preia puterea, până în 1517, când Egiptul și Siria vor intra în stăpânirea turcilor otomani.
  Deocamdată, însă, Aybeg trebuia să hotărască soarta prizonierilor francezi și el a făcut-o, optând pentru răscumpărarea lor la un preț mai mare, în afara de restituirea Damiettei, unde garnizoana egipteană fusese reinstalată. O dată convenția încheiată, captivii primeau învoire să revină lângă regele lor, pe propriile corăbii. În schimb, bolnavii, răniții, evacuați la Damietta, din porunca sultanului, au fost uciși fără milă, nesocotindu-se legea lui Saladin care prevedea că străinul hrănit de un musulman nu mai putea fi omorât. Cadavrele erau atât de numeroase-spune Joinville-încât ele au fost îngrămădite pe malul fluviului și li s-a dat foc, laolaltă cu rezerva de carne de porc sărată și cu mașinile de război sfărâmate ale francezilor. Mirosul greu ce se ridica în văzduh anunța că mamelucii sunt mai neîndurători cu dușmanul decât toți sultanii Ayubizi. În ziua de 6 mai 1250, seniorul Geoffroy de Sargine preda Damietta, pe zidurile cetății erau din nou așezate însemnele sultanului, iar regina Margareta, de curând ridicată din pat după nașterea unui fiu, celelalte doamne, francii din oraș, pisanii, genovezii, slujitorii primeau încuviințarea să se îmbarce, direcția aleasă fiind Acra, unde urma să-i ajungă regele cu oamenii lui după ce răscumpărarea avea să fie plătită. Grație lui Joinville, eliberarea regelui s-a făcut mai repede decât era de așteptat, jumătate din banii datorați, adică 200 000 de livre, fiind luați cu forța, de credinciosul sfetnic, dintr-unul din cuferele templierilor, ascuns pe o galeră a acestora și păzit cu atâta strășnicie de călugări, încât nici turcii, nici mamelucii nu dăduseră peste el. La 13 mai 1250, Ludovic al IX-lea, transportat de o corabie genoveză, cobora în portul Acra, cruciada a VII-a, practic sfârșindu-se aici. Cruciații, care se răscumpăraseră odată cu regele, dar prin eforturi proprii, căci majoritatea luaseră un mic tezaur cu ei la plecare, sau cei sosiți ulterior, nu mai formau o armată; în număr de câteva sute, ei nu mai aveau forță nici din punct de vedere numeric, nici al rezistenței fizice și morale ca să facă față unei noi campanii. Bani regele mai avea. Cu ei spera să recruteze cruciați plătiți, o formulă nouă ilustrând decăderea cruciadei ofensive, să refacă zidurile principalelor orașe porturi, să-și câștige aliați sau să-și cumpere dușmani, de aceea când cei doi frați ai săi, conții de Poitiers și Anjou, împreună cu alți nobili, au hotărât să se întoarcă în Franța, Ludovic s-a încăpățânat să rămână, deși se simțea înconjurat de dușmani: Cu nici un preț nu voi lăsa Ierusalimul pe care am venit să-l cuceresc și să-l păzesc a răspuns el, când consilierii au insistat să se îmbarce o dată cu frații săi. Mai întâi regele a trebuit să-și asigure liniștea în pământul Siriei din partea Bătrânului din Munți, nume sub care este menționat în documente conducătorul sectei asasinilor, o erezie șiită. Stăpânirea lui se întindea undeva la granița de nord a Antiohiei, nu se știe precis unde, și despre el se spune că întreținea la curtea sa o armată de tineri, cărora le oferea toate plăcerile, fiind crescuți și educați pentru a ucide la porunca stăpânului lor pe oricine era declarat de el dușman, indiferent unde aceștia s-ar fi aflat, în Siria sau în altă parte a lumii. Tinerii se supuneau cu un fanatism orb poruncii lui, supunerea lor totală datorându-se credinței că cine murea slujindu-l pe Bătrânul din Munți se reîncarnează într-o viață mai bună, plină de plăceri, cu mult mai mari decât cele trăite. De aici devotamentul lor, împins până la jertfa de sine. Se poveste că atunci când Bătrânul din Munți se deplasa dintr-un loc în altul, un slujitor mergea înaintea lui, purtând însemnul conducătorului, o secure daneză cu coada lungă de argint în care erau înfipte mai multe cuțite și striga: Feriți+vă de cel ce ține în mâinile sale moartea regilor!
  Împăratul Germaniei, Fredric al II-lea, regele Ungariei, Andrei al II-lea, sultanul Egiptului, Al Muazzam, îi plătiseră tribut, răscumpărându-și astfel viața. Venise rândul regelui Franței. Așa se face că un emir, trimis de Bătrânul din Munți venea la Acra, cu misiunea specială de a-l intimida pe Ludovic, de a-l amenința pentru a obține de la el plata unui tribut cât mai mare, căci se pare că pe bătrân îl interesau mai mult banii decât viața regilor. Regele nu s-a înfricoșat. El a apelat la ajutorul celor doi magiștri ai ordinului Templierilor și ospitalierilor, singurii în măsură să impună respect Bătrânului, căci și ei dispuneau de oameni devotați gata la nevoie să se sacrifice, iar dacă un rege putea fi ucis un întreg ordin nu putea fi exterminat. La intervenția lor, între cei doi suverani atât de diferiți a intervenit o înțelegere și un schimb de daruri prețioase echivalând cu o răscumpărare și o recunoaștere a păcii. Yves le Breton, călugăr templier, încărcat cu stofe scumpe, cupe de aur și argint, pocale, bijuterii de tot felul, lua drumul munților, spre palatul Bătrânului, de unde se întorcea apoi uimit de bogățiile văzute. În semn de prietenie, Bătrânul din Munți trimitea lui Ludovic al IX-lea câteva daruri, evident mai puțin scumpe, cu valoare simbolică: cămașa Bătrânului, semn că regele îi este apropiat cum este cămașa de corp, un inel de aur, cu numele stăpânului din munți gravat pe el, ceea ce voia să însemne legătura cu regele Franței, făgăduiala de credință viitoare; apoi figurine de cristal, fructe și flori din ambră, ca o urare de bogăție și împlinire, în sfârșit un joc de șah, admirabil lucrat, exprimând dorința ca regele să se bucure din plin de clipe de răgaz. Șeful asasinilor se arăta mai curtenitor decât bănuise Ludovic, faptul îl mulțumea, dar nu mai puțin regele cel sfânt al Franței își dădea seama că a trăi printre orientali însemna tot felul de compromisuri și schimbări de optică. Primul pas se cerea urmat de un al doilea. Pentru a înlătura posibilitatea unui atac mongol asupra teritoriilor cruciate, dar și pentru a avea un aliat eficace împotriva sultanului Egiptului, într-un viitor război, Ludovic al IX-lea, folosind același procedeu, darurile bogate, s-a adresat hanului tătar din Karakorum (Mongolia), Munke, solicitându-i o cooperare militară. Tratativele au fost purtate de un călugăr franciscan, Guillaume Rubruquis, și ele s-au soldat în 1253 cu o alianță franco tătară, prima alianță de acest fel, scopul ei fiind distrugerea califatului de Bagdad, a Alepului, Damascului și a califatului egiptean, un plan de luptă, după cum se vede, de mare anvergură, ce însemna o abatere evidentă de la idealul de cruciadă. O solie asemănătoare fusese trimisă și la marele han din Persia și Transcaucazia. În Ludovic cel Sfânt, omul politic și ambiția de a nu fi înfrânt deveniseră mai puternice decât crezul religios. În tot acest timp, în Franța vestea înfrângerii cruciaților, a suferințelor îndurate se răspândise ca fulgerul. Dar nimeni nu a schițat un gest să le vină în ajutor, doar poporul deplângea soarta bunului, înțeleptului rege, împărțitor de dreptate, cum deja oameni simpli în naivitatea lor și-l figurau pe Ludovic, venerat încă din viață ca un sfânt. Legătura rege-țară-popor era încă puternică în ideologia vremii, sacrarea îl situa pe rege deasupra claselor ca pe un arbitru nepărtinitor, iar Ludovic al IX-lea, mai mult decât alți regi, prin modestia sa, actele sale de umanitate, se bucura de popularitate, mai ales în nordul Franței. De aceea nu este de mirare că poporul a simțit nevoia să-i vină în ajutor. Din nou cruciada populară reînvie sub forma marșului păstorașilor. Pe de o parte compasiune și devoțiune față de rege, pe de alta zbucium și clocot tineresc, care căuta o cale de manifestare; fie una, fie alta, tinerii din Flandra și Picardia, luând cu ei pe cei mici în stare să suporte o călătorie, au pornit în 1253, spre Paris cu gândul de a face cruciați. Autoritățile au privit cu spaimă repetarea cruciadei copiilor, iar noul marș al păstorașilor era prezentat în cuvinte dezaprobatoare de felul: Șefi de briganzi, pentru a înșela oamenii simpli și pentru a răspândi cruciada în rândul poporului, au propovăduit cu o fantezie plină de inventivitate falsă că li s-au arătat îngerii și sfânta Fecioară, poruncindu-le să ia crucea (să se facă cruciați), să strângă o armată de păstori și din oamenii cei mai simpli din popor ca să meargă în ajutorul Țării Sfinte...când aceștia treceau pe lângă păstorii de oi, ciobănașii își părăseau turma, fără să ceară voie părinților, și posedați ca de nu știu ce nebunie porneau cu toții pe drumul crimei...Dacă ciobănașii erau măcar de bună credință, printre ei, însă, se aflau și un număr mare de tâlhari și escroci și tocmai aceștia aveau conducerea convoaielor. Cruciada populară, așadar, decăzuse complet, ea nu mai era privită decât cu dispreț și neîncredere, ca o crimă, de aceea Blanca de Castilia, ajutată de biserică, a luat măsuri severe pentru întoarcerea păstorașilor din drum. Cruciada devenise un simplu act politic, iar poporul nu mai avea loc în ea. Dintr-o expediție cu caracter internațional, ofensivă și populară, cruciada se transformase într-o acțiune politică, națională, feudală, aspectul ofensiv fiind și el în plin declin iar în anii ce vor veni va dispare și acesta. În noiembrie 1253, regele se afla încă în Orient, unde menajul regal părea că se simte destul de bine. Regina Margareta născuse al doilea copil pe pământ străin, o fată, și nu da semne că o preocupa soarta copiilor (patru la număr) rămași acasă. Credincioasă regelui, ea nu se depărta de el, așteptând cu nerăbdare pregătirea cruciadei. Moartea reginei Blanca de Castilia, însă, l-a obligat pe Ludovic al IX-lea să se gândească serios la importanța întoarcerii sale în Franța, unde, fără energia bătrânei regente, viața politică putea să alunece ușor spre anarhie. Totuși regele nu a plecat imediat, el a mai zăbovit până ce cetățile Jaffa, Caesarea, Sidon, Acra au fost pe deplin fortificate. În sfârșit, în 1254, Franța își revedea din nou regele, care se întorcea dezamăgit, fără să fi văzut Ierusalimul, deși fusese invitat de mai multe ori de emirii din oraș, dar socotise că nu este de demnitatea unui monarh care a venit în chip de cuceritor, a depus atâtea eforturi ca să redea Ierusalimul creștinilor, să intre în oraș prin bunăvoința stăpânilor lui. După plecarea lui Ludovic al IX-lea, statele latine au fost cuprinse de descurajare și slăbiciune. Stăpânirea nominală asupra statelor cruciate o avea încă împăratul Germaniei, dar Conradin de Hohenstaufen, nepotul lui Frederic al II-lea, era un tânăr lipsit de puterea unor inițiative politice, amenințat de politica papală. Așadar, procesul de fărâmițare feudală în Orient putea să avanseze nestingherit, conducătorii cruciați fiind liberi să-și dispute întâietatea. În tot acest timp, printre principii cruciați sirieni cel mai puternic era principele Antiohiei, care anexase comitatul Tripoli și încheiase o alianță avantajoasă cu regele armean, a cărui fată o luase în căsătorie. Faptul îl îndreptățește să revendice suzeranitatea, dar nimeni nu-i lua în serios pretențiile, deși Munke își începuse ofensiva, fără să mai aștepte ajutorul cruciaților, de care, de altfel, nici nu avea nevoie, iar din aliat putea deveni un dușman la fel de periculos ca mamelucii din Egipt. În 1258, Munke cucerea Bagdadul, apoi, conform planului dinainte stabilit, ataca și ocupa Alepul și Damascul. În Siria era numit un guvernator mongol, în timp ce la Cairo era trimisă o solie pentru a cere supunerea noului sultan, Kutuz. Cruciații se vedeau prinși între două stăpâniri, la fel de incomode, de aceea au ales-o pe cea mai puțin rea, cu care erau obișnuiți, cu care mai avuseseră tratate și astfel din aliați ai mongolilor s-au făcut aliați ai mamelucilor, dușmanii lor de ieri. Jocul alianțelor, stabilind un echilibru de forțe, începea să acționeze în Orientul Mijlociu și el va compromite definitiv ideea de cruciadă. Urmarea acestor alianțe schimbătoare a fost marea înfrângere a mongolilor de la Ain Jalud din 1259 și îndepărtarea trupelor lui Hulagu, fratele și urmașul lui Munke, mort cu puțin înainte de marea bătălie. Alianța cu mamelucii nu putea fi însă de durată. Veșnic nemulțumiți de conducătorul lor, ei îl asasinau pe Kutuz în 1260, energicul și ambițiosul Baibars văzându-și de data aceasta visul împlinit, el preluând puterea și titulatura de sultan, sprijinit de întreaga armată al cărui atabeg era. Cu Baibars începea schimbarea politicii în Orient. El a reînviat djihadul cu un fanatism și vigoare neîntâlnită până acum la musulmani. Spre deosebire de Saladin și Al Kamil, Baibars nu admitea nici un fel de compromis cu creștinii. Ofensiva Islamului a fost reluată, an de an repetându-se atacurile asupra francezilor, în orașele ocupate sau în care erau stăpâni, cultul creștin fiind interzis. Biserica din Nazareth a fost rasă de pe suprafața pământului (1263), apoi, după un asediu nereușit asupra Acrei, a înaintat pe coasta palestiniană, a atacat Caesarea, Haifa, Arsuf, cucerind toate trei cetățile și dărâmându-le zidurile, odată cu ele principalele baze ale cruciaților fiind distruse. În anul următor, 1266, venea rândul cetății Safad aflată pe drumul Galileii și stăpânită de templieri, punct strategic deosebit de important, de aceea Baibars hotărî să facă din Safad capitala mamelucilor în Siria. Atacurile se succedau la intervale atât de scurte, încât cruciații, mereu în defensivă, erau incapabili să-și refacă forțele. În 1268, Jaffa era cucerită și, la fel ca în cazurile precedente, fortificațiile erau distruse, în timp ce templierii sufereau încă o pierdere mare, castelul Beaufort, unde Baibars instala o garnizoană musulmană numeroasă, numele fortificației fiind schimbat în Shfik Arnum. Venise rândul Antiohiei, ultima nădejde a cruciaților. În luna mai a anului 1268, orașul era încercuit din toate părțile și silit să se predea, după ce legătura cu marea și orice posibilitate de a primi ajutor din exterior îi fusese tăiată. După capitulare (8 mai) a urmat unul dintre jafurile și masacrele renumite ale mamelucilor, de a căror cruzime până și musulmanii selgiucizi se înfiorau, deși nici ei nu erau blânzi cu dușmanul. Potrivit datelor din cronici 17 000 de oameni au fost măcelăriți și peste 100 000 tineri, chiar copii unii dintre ei, din întreg principatul, au fost duși în grea robie. După 171 de ani de stăpânire de către Casa de Hauteville, Principatul Antiohiei dispărea în zgomotul loviturilor date de sultanul mameluc Baibars, ecoul lor răsunând până în Europa. Boemund al VI-lea reușise să se refugieze la Tripoli, care, împreună cu Acra, rămâneau încă stăpâniri cruciate, dar Baibars nu le scăpa din planul său de ofensivă viitor. Deocamdată considera mai importantă să se îndrepte spre Mecca, să aducă mulțumiri lui Allah și o dată cu vizitarea orașului sfânt să-și impună suzeranitatea asupra întregii lumi arabe în vederea deplinei unificări musulmane. Situația devenea mai mult decât gravă pentru cruciați. Papa trebuia să organizeze neîntârziat o cruciadă dacă voia să mai salveze ceva, dar un război în Siria apărea imposibil pentru europeni, dacă nu apelau la o alianță cu un popor necreștin, mongolii, ceea ce însemna o schimbare esențială în ideologia de cruciadă. După cum s-a văzut și se va vedea, politicul dicta nu religiosul, acesta putea făuri un ideal sau altul, legitima o acțiune, o putea declanșa sau mobiliza forțele necesare înfăptuirii ei, dar fără un suport politic, născut din condițiile obiective ale societății, idealul se destrăma ca un vis lipsit de consistența materială. Cruciada pentru ca să nu aibă această soartă, ea trebuia readaptată. Așa se face că în 1267 papa trimitea o solie la hanul mongol din Persia, Abagha, solie bine primită, dar căreia, de la început, hanul i-a pus în vedere că nu se angaja la nimic până ce creștinii nu erau hotărâți să lupte cu toate forțele lor împotriva mamelucilor. Cruciada a fost proclamată în Europa în 1267, dar și de data aceasta nu a răspuns decât Ludovic al IX-lea chemării papei. Amintirea înfrângerii suferite îl chinuia, el nu renunțase o clipă la cruciadă și acum socotea că a venit momentul să plece din nou. Henric al III-lea, regele Angliei, ar fi vrut să i se alăture, chiar îmbrăcase haina de cruciat, dar răscoala baronilor din regat, transformată într-un război civil, îl înspăimântase într-atât, încât a cerut papei dezlegarea de a reveni asupra hotărârii luate într-un moment nepotrivit. Nici pentru regele Franței, cu toată autoritatea ce o avea, mobilizarea unei armate nu era un lucru ușor. Nobilii nu s-au mai lăsat atrași într-o cursă, ei s-au împotrivit cu toată puterea unui proiect nebunesc, până și credinciosul sfetnic Joinville a refuzat să-l însoțească pe rege, pretextând o boală. Lui Ludoovic nu-i rămânea altceva de făcut decât să angajeze o armată plătită de cavaleri. De la avântul nebunesc, care făcuse ca nobil și țăran să se arunce în necunoscut, la cruciați plătiți, iată, pe scurt, drumul parcurs de cruciadă, între 1096 și 1270. La sfârșitul lunii mai 1270, cruciada a VIII-a pornea din portul Marsilia, regele fiind însoțit de cei trei fii ai săi, Filip moștenitorul tronului, Jean Tristan, conte de Valois și Pierre, conte d’Alençon, de fratele său, Alphonse de Poitiers, de ginerele său, Thibaud, rege al Navarei, de Robert d’Artois, fiul fratelui mort la Mansurah în cruciada precedentă, de ducii de Bretania, Montmorency, Montpensier, Laval și alți nobili de seamă pe care regele reușise să îi atragă și care se lăsaseră convinși, spre deosebire de restul armatei plătite, de plăcerea de a călători. Ei erau însoțiți de soțiile lor și multe doamne de la curte, întrucât anturajul regelui pios se transformase într-un cortegiu jumătate galant, jumătate războinic. Principele Eduard, fiul regelui Angliei, viitorul rege Eduard I, primise o sumă de bani din partea lui Ludovic al XI-lea și, în ultimul moment, strânsese o armată de mercenari, recrutați, mai ales, din posesiunile gascone din sudul Franței. Tot așa procedase și Carol de Anjou, celălalt frate al regelui, ajuns rege al Siciliei și numit de papă rege al Ierusalimului, ca să adune o mână de cruciați. De la început planul fusese prost întocmit. Data plecării nu fusese bine gândită, era în pragul verii, un anotimp neprielnic pentru o expediție într-o țară cu un climat fierbinte și nisipuri arzătoare. Apoi cruciații nu au plecat toți odată, Eduard și regele Siciliei urmând să ajungă din urmă armata franceză. În sfârșit, în loc să se îndrepte spre Siria, pentru a face joncțiunea cu armatele mongole, flota cruciată s-a îndreptat spre Tunis, luându-se după niște zvonuri neîntemeiate: sultanul Omar ar vrea să treacă la creștinism. Carol de Anjou avea tot interesul să-l știe pe vecinul său de dincolo de mare adus la o politică proeuropeană în viitor, căci se temea din partea sa la un posibil atac asupra Siciliei, de aceea, el pare să fi stăruit pe lângă rege pentru schimbarea direcției cruciadei. Debarcarea cruciaților, câteva mii, în fața Tunisului în anul 1270, nu-l găsea pe sultanul Omar nepregătit. Solilor trimiși ca să-l întrebe dacă primește botezul, el le-a răspuns în derâdere că va veni imediat în fruntea unei armate de 100 000 oameni. Pregătirile de luptă au început, dar din cauza căldurii, a regiunii mlăștinoase insalubre, în tabăra franceză a izbucnit o epidemie de dizenterie căreia i-a căzut victimă însuși Ludovic al IX-lea. Până să debarce Carol de Anjou și cruciații săi, regele Franței murea. Preocuparea sa înainte de moarte fusese ca francezii, rămași fără regele lor, să nu fie cuprinși de panică și debandadă. Își chemase fiii, vasali apropiați în jurul patului și le spusese: nu mă plângeți, este firesc ca un conducător să se afle mereu înaintea supușilor, tot așa trebuie să fie și în moarte. În cuvinte puține, încerca să-i îmbărbăteze îndemnându-i să nu abandoneze cruciada, să dea sfaturi utile fiului său Filip, Dar nici nu închisese regele bine ochii că francezii, cu armata mistuită de boală, înconjurați din toate părțile de mauri, nu au mai avut altă soluție decât să se retragă cât mai grabnic cu pierderi cât mai puține. Cât despre continuarea drumului spre Siria nici nu a mai fost vorba, doar câțiva temerari se îndreptau într-acolo pe cont propriu. În timp ce se afla la Mecca, sultanul egiptean Baibars aflase de expediția lui Ludovic al IX-lea. Știrea îi readucea în minte ofensiva întreruptă împotriva cruciaților și mai decis ca oricând să sfârșească odată cu ei, întărit moralicește de pelerinajul făcut, el revenea în Siria, regrupa armata, primul său pas fiind cucerirea fortificației Kerak de la ospitalieri (1270), în locul călugărilor militari, izgoniți, instalând o garnizoană puternică selgiucidă. Intenția sa era să înainteze spre Tripoli, dar, între timp, Eduard al Angliei, cu armata sa, debarcase la Acra, iar Baibars s-a grăbit să-i iasă în întâmpinare. Cruciații din Siria își adunaseră ultimele forțe și strânși în jurul Acrei și al cruciaților englezi, ajutați de mongoli au mai susținut lupta aproape un an, cu pierderi ireparabil de mari. Asasinii Bătrânului din Munte își făceau și ei meseria, demoralizând pe cruciați. În sfârșit, în 1272, Eduard, după ce abia scăpase cu viața din calea unui asasin, se hotărî să renunțe la cruciadă și să se îmbarce spre Anglia. Baibars, profitând de răgazul ivit, se aruncă asupra mongolilor, care între timp se instalaseră în sultanatul de Rum, ocupă capitala Iconium (1277) se proclamă sultan, întreprinde o acțiune de pedepsire asupra Armeniei, aliata cruciaților, apoi pleacă spre Damasc, unde avea să-l surprindă moartea (30 iunie 1277), fără a fi văzut djihadul împlinit. În Egipt a urmat sultanul Kalavun și o nouă dinastie Kalavunidă se întrona (1277-1293) ei revenindu-i misiunea ultimei lovituri dată cruciaților din Siria. În 1289 cădea Tripoli, iar doi ani mai târziu, în 1291, Acra, inima regatului latin era și ea cucerită. Ordinele călugărești se refugiau în Europa, francezii o parte plecau, alții rămâneau sub noua stăpânire. Doar regatul Ciprului a mai rămas în mâna latinilor până în 1571, când avea să cadă sub dominația turcilor otomani. Ludovic a avut un schimb de scrisori și emisari cu mai mulți conducători mongoli din acea perioadă. După ce Ludovic a părăsit Franța pentru prima lui cruciadă, debarcând în Nicosia, Cipru, a fost întâmpinat pe 20 decembrie 1248 în Nicosia de doi soli mongoli, nestorieni din Mosul numiți David și Marc, care aveau o scrisoare de la Eljigidei, conducătorul mongol al Armeniei și Persiei^[2]. Cei doi soli i-au comunicat o propunere de alianță împotriva abbasizilor musulmani, al căror califat era bazat în Bagdad.^[3] Eljigidei a sugerat că regele Ludovic ar trebui să ancoreze în Egipt, în timp ce Eljigidei ataca Bagdadul, pentru a evita ca sarazinii din Egipt, și acei din Siria, să-și unească forțele.
  Deși cel puțin un istoric l-a acuzat pe Ludovic de naivitate pentru încrederea acordată ambasadorilor, și Ludovic însuși a recunoscut mai târziu că își regretă decizia,^[4] regele l-a trimis pe André de Longjumeau, un preot dominican, ca emisar la Marele Han Güyük din Mongolia. Cu toate acestea, Güyük a murit înainte ca emisarul să ajungă la curtea sa, și văduva lui Oghul Ghaimish i-a dat emisarului doar un cadou și o scrisoare condescendentă pentru regele Ludovic^[5] cerându-i regelui să plătească tribut mongolilor.^[6]
  În 1252, Ludovic a încercat să încheie o alianță cu egiptenii, pentru recuperarea Ierusalimului dacă francezii contribuiau la capturarea Damascului.
  În 1253, Ludovic a încercat să găsească aliați printre asasinii ismailiți și printre mongoli.^[7] Ludovic fusese informat că liderul mongol al Hoardei de Aur, Sartaq, se convertise la creștinism,^[8] în timp ce în Cipru, Ludovic a văzut de asemenea o scrisoare de la Sempad, fratele conducătorului armean Hetum I, care, făcând parte dintr-o ambasadă la curtea mongolă de la Karakorum, a descris un ținut centru asiatic ca o oază cu mulți creștini, în general de rit nestorian.^[9]
  Ludovic a trimis un nou sol la curtea mongolă, în persoana călugărului franciscan William de Rubruck, care l-a vizitat pe Marele Han Möngke în Mongolia. William a intrat într-o faimoasă competiție la curtea mongolă, deoarece hanul a încurajat o dezbatere formală între creștini, budiști și musulmani, pentru a determina care credință este cea adevărată, existând trei judecători, unul din fiecare religie. Dezbaterea a atras o mulțime impresionantă, și, precum la majoritatea evenimentelor mongole, s-a consumat o cantitate uriașă de alcool. Precum descrie Jack Weatherford în cartea sa Genghis Khan and the Making of the Modern World („Genghis Khan și crearea lumii moderne”) :
  „Niciuna din părțile implicate nu părea să le convingă pe celelalte de ceva. În cele din urmă, pe măsură ce efectele alcoolului deveneau din ce în ce mai puternice, creștinii au renunțat la a mai convinge lumea cu argumente logice, și au început să cânte. Musulmanii, care nu cântau, au răspuns prin recitarea cu voce ridicată a Coranului, pentru a îi anula pe creștini, în timp ce budiștii s-au retras într-o meditație silențioasă. La sfârșitul dezbaterii, incapabili să se convertească unii pe alții sau să se ucidă, dezbaterea s-a terminat precum majoritatea petrecerilor mongole, toată lumea fiind prea beată pentru a continua”. (Jack Weatherford, Genghis Khan and the Making of the Modern World, p. 173)
  Dar chiar și după competiție, Möngke a replicat cu o singură scrisoare via William în 1254, cerând supunerea regelui în fața autorității mongole. Patronajul artelor din timpul domniei lui Ludovic a adus multe inovații în arta și arhitectura gotică, și stilul de la curtea sa s-a iradiat de-a lungul Europei prin cumpărarea de obiecte artistice de la maeștri parizieni, precum și prin mariajul fetelor și rudelor de sex feminin ale regelui cu nobili din alte țări, având drept rezultat introducerea în acele ținuturi a modelului parizian. Capela personală a lui Ludovic, Sainte-Chapelle din Paris, a fost copiată de mai multe ori de urmașii săi. Probabil Ludovic a ordonat producerea Bibliei Morgane, o capodoperă a picturii medievale.
  Sfântul Ludovic a domnit în timpul unui „secol de aur”, în care regatul Franței și-a atins apogeul în Europa, atât din punct de vedere economic, cât și politic. Regele Franței era considerat primus inter pares (primul între egali) printre regii și conducătorii de pe continent. Comanda cea mai mare armată, și guverna cel mai extins și mai bogat regat din Europa, centrul artelor și intelectualității europene (La Sorbonne) în acea perioadă. Prestigiul și respectul de care se bucura în Europa Ludovic al IX-lea erau datorate mai degrabă personalității sale benevolente decât dominației militare. Pentru contemporanii săi, era exemplul chintesențial de prinț creștin, întruchiparea creștinismului într-o singură persoană. Reputația de sfințenie și echitate era deja bine stabilită în timpul vieții sale, și în mai multe ocazii a fost ales ca arbitru pentru disputele diverșilor conducători din Europa. Percepția lui Ludovic al IX-lea ca prințul creștin exemplar a fost întărită de zelul său religios. Ludovic a fost un catolic devotat, și a construit Sainte-Chapelle („Capela Sfântă”), localizată în complexul palatului regal (astăzi Palatul de Justiție de la Paris), din Île de la Cité, în centrul Parisului. Sfânta Capelă, un exemplu perfect al stilului reionant al arhitecturii gotice, a fost construită ca un altar pentru Coroana de Spini și un fragment din Crucea Adevărată, o relicvă importantă a patimilor lui Iisus. Ludovic le-a achiziționat în 1239-1241 de la Împăratul Balduin al II-lea al Constantinopolului, în schimbul sumei exorbitante de 135.000 de livre (capela a costat „numai” 60.000). Această achiziție trebuie înțeleasă în contextul fervoarei religioase extreme care exista în Europa secolului al XIII-lea. Ea a contribuit la reîntărirea poziției centrale a regelui Franței în cadrul creștinătății occidentale, precum și la renumele Parisului, pe atunci cel mai mare oraș din Europa occidentală. Într-un timp în care orașele și conducătorii căutau relicve pentru a își spori reputația și faima, Ludovic reușise să aducă cea mai prețuită relicvă în capitala sa. Achiziția nu a fost deci doar un act de devotament, ci și un gest politic : monarhia franceză încerca să stabilească regatul Franței ca fiind „Noul Ierusalim”.
  Ludovic al IX-lea și-a luat foarte în serios misiunea de „locotenent al lui Dumnezeu pe Pământ”, cu care fusese investit la încoronarea de la Reims. Astfel, pentru a își îndeplini misiunea, a condus două cruciade, care, cu toate că au fost lipsite de succes, au contribuit la prestigiul lui. Contemporanii săi nu ar fi înțeles situația dacă regele Franței nu ar fi condus nicio cruciadă în Țara Sfântă. Pentru a își finanța prima cruciadă Ludovic a ordonat expulzarea tuturor evreilor implicați în camătă. Această acțiune îi permitea lui Ludovic să confiște proprietățile evreilor expulzați, pe care le putea folosi în cruciada sa. Cu toate acestea, nu a eliminat datoriile creștinilor. A treia parte din datorie a fost scutită, dar restul de bani trebuiau trimiși la trezoreria regală. Ludovic a ordonat de asemenea, la cererea Papei Grigorie al IX-lea, arderea a 12.000 de copii ale Talmudului, în Paris, în 1243. O astfel de legislație împotriva Talmudului, nu ceva neobișnuit în istoria creștinismului, era datorată preocupărilor curților medievale că producerea și circulația lor ar putea slăbi credința indivizilor creștini, și amenința bazele creștine ale societății, protejarea lor fiind o datorie a tuturor monarhilor creștini.^[11]
  Pe lângă legislația împotriva evreilor și camătăi, Ludovic a extins atribuțiile Inchiziției în Franța. Aria cea mai afectată de această expansiune a fost sudul Franței, unde erezia catară fusese cea mai puternică. Ritmul acestor confiscări a atins cele mai ridicate nivele în anii de dinaintea primei lui cruciade, încetinindu-se în urma reîntoarcerii sale în 1254.
  În toate aceste fapte, Ludovic al IX-lea a încercat să îndeplinească datoria Franței, văzută ca „fiica cea mare a Bisericii” (la fille aînée de l'Église), având o tradiție de protectori ai Bisericii care începea cu francii și Carol cel Mare, care fusese încoronat de către Papă la Roma în 800. Într-adevăr, titlul oficial în latină al regilor Franței era Rex Francorum (rege al francilor), și erau cunoscuți de asemenea ca Rex Christianissimus (cel mai creștin rege). Relațiile dintre Franța și papalitate și-au atins apogeul în secolele XII și XIII, și majoritatea cruciadelor au fost invocate de papi de pe teritoriu francez. Până la urmă, în 1309, Papa Clement al V-lea chiar a părăsit Roma, stabilindu-se la Avignon, începând epoca cunoscută ca „Papalitatea de la Avignon” (uneori ca și „captivitatea babiloniană”).  

  Ludovic al IX-lea
  Reprezentare a Sfântului Ludovic considerată a fi conformă cu realitatea - statuie de la începutul secolului al XIV-lea în biserica din Mainneville, Eure, Franța
  Date personale
  Născut	25 aprilie 1214 Poissy, Franța
  Decedat	25 august 1270 (56 de ani) Tunis, Nordul Africii
  Înmormântat	Biserica Saint Denis, Franța
  Cauza decesului	cauze naturale[*] (Dizenterie)
  Părinți	Ludovic al VIII-lea al Franței Blanche a Castiliei
  Frați și surori	Isabelle of France[*] Robert I de Artois Alphonse, Count of Poitiers[*] Carol I al Neapolelui John Tristan, Count of Anjou and Maine[*]
  Căsătorit cu	Margareta de Provence
  Copii	Isabella, regină de Navara Filip al III-lea al Franței Blanche a Franței Margareta, Ducesă de Brabant Robert, Conte de Clermont Agnes, Ducesă de Burgundia
  Cetățenie	Franța
  Religie	Biserica Catolică
  Ocupație	conducător[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	Conte
  Familie nobiliară	Casa de Capet
  Rege al Franței
  Domnie	8 noiembrie 1226 – 25 august 1270 (43 ani, 290 zile)
  Încoronare	29 noiembrie 1226, Reims
  Predecesor	Ludovic VIII
  Succesor	Filip III Sainte-Chapelle văzută dinspre Palatul de Justiţie   Detalii ale unui vitraliu, latura de sud.   Detaliu al unui vitraliu (Muzeul Naţional al Evului Mediu / Musée national du Moyen Âge), ultimul sfert al secolului al XII-lea.   Statuia Sfântului Ludovic, ctitorul Sfintei Capele

• 1284: Regele Eduard al II-lea al Angliei (d. 1327)
• 1599: Oliver Cromwell, om politic englez (d. 1658)
• 1608: Gaston Jean-Baptiste al Franței, Duce de Orléans (25 aprilie 1608 - 2 februarie 1660), a fost al treilea fiu al regelui Henric al IV-lea al Franței și al soției sale Maria de Medici. Ca fiu al regelui, era Fiu al Franței și pentru că era următorul frate supraviețuitor al regelui era denumit la curte Monsieur . Gaston al Franței s-a născut la castelul Fontainebleau la 4 aprilie 1608 și a primit la naștere titlul de duce de Anjou. În 1626, cu ocazia căsătoriei sale cu tânăra ducesă de Montpensier, el a primit (împreună cu titlurile) ducatele Orléans, Chartres și Blois.^[1][2] A fost moștenitor al tronului Franței de la moartea fratelui său Nicolas Henri în 1611 până la nașterea primului fiu al fratelui său mai mare în 1638.
  În 1643, la moartea fratelui său, regele Ludovic al XIII-lea, Gaston a devenit locotenent-general și a luptat împotriva Spaniei la frontierele de nord ale Franței; el a fost numit duce de Alençon în 1646. Prima căsătorie a lui Gaston a avut loc la 6 august 1626, la Nantes cu Marie de Bourbon, Ducesă de Montpensier (1605-1627), fiica și moștenitoarea lui Henric de Bourbon, Duce de Montpensier. La nouă luni după căsătorie s-a născut o fiică și câteva zile mai târziu, Marie a murit. Fiica lor a fost:
  • Anne, Ducesă de Montpensier (1627–1693), Mademoiselle de Montpensier, viitoarea Grande Mademoiselle, (pentru a o distinge de Mademoiselle, fiica lui Monsieur, fratele lui Ludovic al XIV-lea),
  A doua căsătorie a lui Gaston a avut loc la 3 ianuarie 1632, la Nancy, cu Marguerite (d. 1672), sora lui Charles IV, Duce de Lorraine. Cuplul a avut patru fiice și un fiu:
  • Marguerite Louise (28 iulie 1645, Paris – 17 septembrie 1721 Paris),
    • căsătorită la Florența pe 20 iunie 1661 cu Cosimo III de Medici, Mare Duce de Toscana (separată în 1675).
  • Élisabeth Marguerite (26 decembrie 1646, Paris – 17 martie 1696, Versailles), ducesă de Alençon,
    • căsătorită la Saint-Germain-en-Laye pe 15 mai 1667 cu Louis Joseph, Duce de Guise.
  • Françoise Madeleine (13 octombrie 1648, Saint-Germain-en-Laye – 14 ianuarie 1664, Torino),
    • căsătorită la Louvre (4 martie 1663) cu Charles Emmanuel II de Savoia, fără copii.
  • Jean Gaston (17 august 1650, Paris – 10 august 1652, Paris), duce de Valois; a murit la aproape doi ani.
  • Marie Anne d'Orléans (9 noiembrie 1652 – 17 august 1656); a murit la trei ani

  Copii nelegitimi[modificare | modificare sursă]

  Cu Marie Porcher:
  • Marie bastardă de Orléans 1 ianuarie 1631, Paris.
  Cu Louise-Roger de La Marbelière:
  • Jean Louis bastard de Orléans, conte de Charny, (1638-1692).  

    Gaston al Franței
    Gaston în 1634
    Date personale
    Nume la naștere	Gaston Jean Baptiste de France
    Născut	25 aprilie 1608 Palatul Fontainebleau, Franța
    Decedat	2 februarie 1660 (51 de ani) Castelul Blois, Franța
    Înmormântat	Biserica Saint Denis, Franța
    Părinți	Henric al IV-lea al Franței Maria de Medici
    Frați și surori	Elisabeta a Franței Henrietta Maria a Franței Christine a Franței Catherine Henriette de Bourbon[*] César de Bourbon, duce de Vendôme Nicolas Henri, Duke of Orléans[*] Ludovic al XIII-lea al Franței Antoine de Bourbon[*] Jeanne-Baptiste de Bourbon[*]
    Căsătorit cu	Marie de Bourbon Marguerite de Lorena
    Copii	Anne Marie Louise, Ducesă de Montpensier Marguerite Louise, Mare Ducesă de Toscana Élisabeth, Ducesă de Guise Françoise Madeleine, Ducesă de Savoia Jean Gaston, Duce de Valois Marie Anne d'Orléans
    Cetățenie	Franța
    Religie	Biserica Catolică
    Ocupație	aristocrat[*]
    Apartenență nobiliară
    Titluri	Duke of Orléans[*]
    Familie nobiliară	Casa de Bourbon
    Duce de Orléans
    Domnie	6 august 1626 - 2 februarie 1660

• 1625: Johann Frederic (25 aprilie 1625 – 18 decembrie 1679) a fost duce de Brunswick-Lüneburg și a condus principatul de Calenberg, o subdivizie a ducatului, din 1665 până la moartea sa. A fost al treilea fiu al Ducelui Georg de Brunswick-Lüneburg. El a fost singurul membru al familiei care s-a convertit la romano-catolicism în 1651. A primit Calenberg când fratele său mai mare Georg Wilhelm a moștenit principatul de Lüneburg. În 1666, a construit un palat la Herrenhausen în apropiere de Hanovra, care a fost inspirat de Palatul de la Versailles și faimoasele sale grădini, grădinile Herrenhausen.
  În 1676, Johann Frederic l-a angajat pe Leibniz ca sfătuitor privat și bibliotecar al importantei biblioteci ducale. Astfel, a început asocierea de 40 de ani a lui Leibniz cu Casa de Hanovra, care a avut ca rezultat trei generații de patroni Hanovra cu unul dintre cei mai eminenți filosofi și matematicieni ai Europei. Johann Frederic s-a căsătorit cu Benedicta Henrietta de Wittelsbach (14 martie 1652 – 12 august 1730), fiica lui Eduard, Conte Palatin de Simmern și a Anna Gonzaga, la 30 noiembrie 1668. EI au avut patru fiice:
  • Anne Sophie (10 februarie 1670 – 24 martie 1672)
  • Charlotte Felicitas (8 martie 1671 – 29 septembrie 1710), căsătorită cu Rinaldo al III-lea, Duce de Modena
  • Henriette Marie (9 martie 1672 – 4 septembrie 1757)
  • Wilhelmina Amalia (1673 – 10 aprilie 1742), căsătorită cu Iosif I, Împărat Roman  

    Johann Frederic
    Duce de Brunswick-Lüneburg Prinț de Calenberg
    Johnn Frederic, c. 1675, de Johann Hulsman
    Căsătorit(ă)	Benedicta Henrietta de Wittelsbach
    Familie nobilă	Casa de Hanovra
    Tată	Georg, Duce de Brunswick-Lüneburg
    Mamă	Anne Eleonore de Hesse-Darmstadt
    Naștere	25 aprilie 1625 Herzberg am Harz
    Deces	18 decembrie 1679 (54 de ani) Augsburg

• 1767: Nicolas Oudinot, mareșal francez (d. 1847)
• 1775: Charlotte de Spania, soția regelui Ioan al VI-lea al Portugaliei (d. 1830)
• 1776: Prințesa Mary, Ducesă de Gloucester și Edinburgh (25 aprilie 1776 – 30 aprilie 1857) a fost membru al familiei regale britanice, al unsprezecelea copil și a patra fiică a regelui George al III-lea al Regatului Unit și a reginei Charlotte.
  S-a căsătorit cu Prințul William Frederick, Duce de Gloucester și Edinburgh.  

  Prințesa Mary
  Ducesă de Gloucester și Edinburgh
  Date personale
  Născută	25 aprilie 1776 Palatul Buckingham, Londra
  Decedată	30 aprilie 1857 (81 de ani) Casa Gloucester, Londra
  Înmormântată	8 mai 1857 Castelul Windsor
  Părinți	George al III-lea al Regatului Unit[1] Charlotte de Mecklenburg-Strelitz[1]
  Frați și surori	Prințesa Sofia a Regatului Unit Prințesa Amelia a Regatului Unit Charlotte a Marii Britanii Prințesa Elisabeta a Regatului Unit Prințesa Augusta Sofia a Regatului Unit George al IV-lea al Regatului Unit William al IV-lea al Regatului Unit Prințul Eduard, Duce de Kent și Strathearn Ernest Augustus I de Hanovra Prince Octavius of Great Britain[*] Frederick, Duce de York Prince Alfred of Great Britain[*] Adolphus, Duce de Cambridge Augustus Frederick, Duce de Sussex
  Căsătorită cu	Prințul William Frederick, Duce de Gloucester
  Cetățenie	Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
  Ocupație	aristocrat[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	ducesă[*] British princess[*]
  Familie nobiliară	Casa de Hanovra

• 1843: Prințesa Alice (Alice Maud Mary; 25 aprilie 1843 – 14 decembrie 1878) a fost o membră a familiei regale britanice, al treilea copil și a doua fiică a reginei Victoria. Căsătorită cu Ludovic al IV-lea, Mare Duce de Hesse, a purtat și titlul de Mare Ducesă de Hesse.
  Prințesa Alice a fost străbunica Prințului Filip, Duce de Edinburgh, soțul reginei Elisabeta a II-a. De asemenea, a fost mama Alexandrei Feodorovna (Alix de Hesse), soția ultimului Țar al Rusiei, Nicolae al II-lea. 
  Prințesa Alice (dreapta) alături de sora ei mai mare, Victoria, anii anii 1850.
  Alice s-a născut la 25 aprilie 1843 la Palatul Buckingham, Westminster, Londra.^[1] A fost al treilea copil și a doua fiică a Reginei Victoria și a Prințului Albert. A fost botezată Alice Maud Mary în capela palatului Buckingham, de către arhiepiscopul de Canterbury, William Howley, la 2 iunie 1843. Nașii aleși de regină au fost Ernest I, regele Hanovrei (reprezentat de Prințul Adolphus, Duce de Cambridge), Feodora, Prințesă de Hohenlohe-Langenburg (reprezentată de Prințesa Victoria, Ducesă de Kent), Ernest al II-lea, prinț Ereditar de Saxa-Coburg și Gotha (reprezentat de Frederic Wilhelm, Mare Duce Ereditar de Mecklenburg-Strelitz) și Prințesa Sophia Matilda de Gloucester.^[2]
  Numele Alice a fost ales în onoarea prim-ministrului Victoriei, Lordul Melbourne, care era un admirator al reginei și al cărui nume feminin preferat era Alice.^[3] Maud, numele anglo-saxon pentru Matilda, a fost ales în onoarea uneia dintre nașele sale, Prințesa Sophia Matilda de Gloucester, o nepoată a regelui George al III-lea. Mary a fost ales deoarece Alice s-a născut în aceeași zi cu mătușa ei, Prințesa Mary, Ducesă de Gloucester.^[4]
  Educația lui Alicei a fost supravegheată de tatăl ei. La Osborne (reședința de vacanță a familiei), Alice și frații ei învățau abilități practice, cum ar fi menajul, gătitul, grădinăritul și tâmplăria.^[5] Victoria și Albert favorizau o monarhie bazată pe valorile familiei, iar copiii lor purtau haine de clasă de mijloc și dormeau în camere slab mobilate și încălzite.^[6] Alice era fascinată de lumea din afara Casei Regale; la Balmoral îi plăcea să viziteze localnicii care trăiau și munceau pe moșie. În 1854, în timpul războiului Crimeei, la unsprezece ani, Alice a vizitat împreună cu mama ei și cu sora ei mai mare spitalele din Londra pentru militarii răniți.^[7] Ea a fost cea mai sensibilă emoțional dintre toți frații ei.
  În copilărie, Alice era foarte apropiată de fratele ei, Prințul de Wales, și de sora cea mare, Victoria, Prințesă Regală.
  La 16 martie 1861, a murit bunica ei, Victoria, Ducesă de Kent, mama reginei Victoria. Alice a petrecut mult timp cu bunica sa, adesea cântând la pian pentru ea și îngrijind-o în stadiul final al bolii.^[8] După moartea mamei sale, regina era foarte mâhnită și s-a bazat foarte mult pe Alice, căreia Albert îi dădea instrucțiuni: „Du-te și fă-o pe mama ta să se simtă bine” ^[8] Regina i-a scris unchiului ei, regele Leopold al Belgiei: „draga de Alice a fost plină de tandrețe, afecțiune și suferință pentru mine”.^[9]
  După numai câteva luni, la 14 decembrie 1861, a murit și tatăl ei, Prințul Albert. În timpul bolii lui, Alice a rămas lângă el. Tot ea i-a trimis și Prințului de Wales o telegramă fără știrea reginei, care refuza să-i spună despre boala tatălui lui deoarece îl considera vinovat pe el pentru acest lucru.^[10] Regina a fost răvășită de moartea soțului ei iar curtea a intrat într-o perioadă de doliu.^[11] Alice a devenit secretara neoficială a mamei ei pentru următoarele șase luni. Pe la ea treceau actele oficiale către și de la miniștri, regina fiind retrasă din viața publică.^[12] Alice a fost ajutată în această muncă de sora ei mai mică, Prințesa Louise. 
  Prințesa Alice, 1859
  Regina Victoria începuse să facă planuri matrimoniale pentru Alice încă din 1860. Regina și-a dorit ca toți copiii ei să se căsătorească din dragoste, însă pretendenții erau în continuare limitați la membrii caselor regale din Europa. Cu ajutorul fiicei sale mai mari, Victoria, care se căsătorise de curând cu viitorul împărat german Frederic al III-lea, regina a alcătuit o listă cu posibili pretendenți pentru Alice. În urma căutărilor au rezultat doar doi candidați: Wilhelm, Prinț de Orania și Prințul Albert al Prusiei, văr cu soțul Victoriei. Prințul de Orania a fost exclus deoarece era îndrăgostit de o arhiducesă catolică^[13] și nu se arăta deloc interesat de Alice, în ciuda presiunilor făcute de mama lui, Sofia de Württemberg. Nici Prințul Albert nu a fost considerat suficient de bun pentru Alice. Atunci Prințesa Victoria l-a sugerat pe Prințul Ludovic de Hesse, nepotul Marelui Duce Ludovic al III-lea de Hesse.
  Prințesa Victoria mersese la curtea ducatului de Hesse pentru a vedea dacă sora lui Ludovic, Prințesa Anna, era o potențială mireasă pentru fratele ei, Albert Eduard, Prinț de Wales. Deși nu și-a făcut o părere favorabilă despre Prințesa Anna, a fost plăcut impresionată de Ludovic și de fratele acestuia, Prințul Henric. Amândoi au fost invitați la Castelul Windsor în 1860 și au impresionat-o și pe regina Victoria.
  Alice s-a logodit cu Prințul Ludovic de Hesse la 30 aprilie 1861, în urma consimțământului reginei.^[14] Regina l-a convins pe primul ministru, Lordul Palmerston, să voteze o zestre pentru Alice de 30.000 £.^[15]
  

  Alice în 1861.
  Între logodnă și nuntă, a murit tatăl lui Alice la 14 decembrie 1861. În ciuda doliului, regina a poruncit ca pregătirile de nuntă să continue. La 1 iulie 1862, Prințesa Alice s-a căsătorit la Casa Osborne din Isle of Wight cu Prințul german Ludovic de Hesse și de Rin, fiul Prințului Karl de Hesse și de Rin și nepotul lui Ludovic al III-lea, Mare Duce de Hesse. Alice a fost condusă la altar de unchiul său, Ernest al II-lea, Duce de Saxa-Coburg și Gotha și a avut patru domnișoare de onoare: surorile ei mai mici, Prințesele Helena, Louise și Beatrice, și sora lui Ludovic, Prințesa Anna. Pentru ceremonie, Alice a purtat o rochie albă, cu un văl de dantelă Honiton, dar a fost obligată să poarte haine negre de doliu înainte și după ceremonie.
  Alice și Ludovic și-au stabilit reședința la Darmstadt, în Hesse. Cuplul a avut șapte copii:
  • Prințesa Victoria (1863–1950), s-a căsătorit cu Prințul Louis de Battenberg în 1884
  • Prințesa Elisabeta (1864–1918), căreia familia îi spunea ‘Ella’, s-a căsătorit cu Marele Duce Serghei Alexandrovici al Rusiei în 1884 și a fost ucisă în timpul Revoluției bolșevice
  • Prințesa Irene (1866–1953), s-a căsătorit cu vărul ei, Prințul Heinrich al Prusiei, în 1888
  • Prințul Ernest Louis (1868–1937), ultimul Mare Duce de Hesse și de Rin.
  • Prințul Friedrich (1870–1873), căruia familia îi spunea 'Frittie', a murit de hemofilie
  • Prințesa Alix (1872–1918), s-a căsătorit cu Țarul Nicolae al II-lea al Rusiei și a fost ucisă împreună cu familia sa la Ekaterinburg în timpul Revoluției bolșevice
  • Prințesa Marie (1874–1878), căreia familia îi spunea 'May', a murit de difterie    
    Louis de Hesse, 1860
    Tinerii căsătoriți au primit o casă în Darmstadt cu vedere la stradă. Alice a petrecut aici mult timp pentru a se familiariza cu noile împrejurimi. În 1863, a mers în Anglia la nunta fratelui ei, Prințul de Wales, cu prințesa Alexandra a Danemarcei, și pentru a naște primul ei copil, Victoria Alberta Elizabeth Matilda Marie, la 5 aprilie, în prezența reginei Victoria.^[16] Preotul curții din Darmstadt a fost chemat în Anglia pentru botez.^[17]
    După revenirea la Darmstadt în luna mai, Alice și Ludovic au primit o nouă reședință, Kranichstein, la nord-est de Darmstadt. Alice a născut-o acolo pe a doua sa fiică, Elisabeta, poreclită „Ella”, la 1 noiembrie 1864. Decizia lui Alice de a-și alăpta fiica a supărat-o pe mama ei, care era împotriva alăptatului. În plus, regina dându-și seama că Alice este fericită în familia ei și că prin urmare va vizita Anglia mai rar, relațiile dintre mamă și fiică au început să se tensioneze, o tensiune care avea să continue până la moartea lui Alice.^[16]
    În 1866, în timpul războiului austro-prusac, Alice, însărcinată cu al treilea copil, și-a îndeplinit îndatoririle regale făcând bandaje pentru trupe și pentru spitale. Trupele prusace au intrat în Darmstadt, iar Alice și-a dedicat mare parte din timpul ei pentru îngrijirea răniților și a bolnavilor. A fost prietenă cu Florence Nightingale, care a strâns și i-a trimis fonduri din Anglia, și i-a dat sfaturi despre curățenia și ventilația din spitale.^[18]
    Alice a fost șocată de comportamentul trupelor prusace în Hesse. Berlinul a luat marelui ducat calea ferată și sistemele de telegraf și a îndatorat Hesse cu 3 milioane de florini. Sora lui Alice, prințesa moștenitoare a Prusiei, a spus că ea nu poate să facă nimic „pentru a o scuti pe Alice de poziția dureroasă și stresantă”.^[19] Ajutorul a venit de la împăratul Rusiei, care i-a cerut regelui prusac să-i permită Marele Duce să-și păstreze tronul. Faptul că mama împăratului era mătușa Marelui Duce iar sora lui Alice era prințesa moștenitoare a Prusiei probabil că a influențat generozitatea Prusiei. Totuși, Alice a fost mânioasă de vizita pe care a făcut-o prințesa Victoria în regiunea cucerită Homburg, inițial parte din Hesse, la scurt timp după ce a devenit teritoriu prusac.^[19]
    

    Alice și Louis împreună cu copiii lor: Maria în brațele Marelui Duce și, de la dtânga la dreapta, Ella, Ernie, Alix, Irene și Victoria.
    Alice s-a împrietenit cu teologul David Friedrich Strauss, o figură controversată a vremii; acesta a realizat un portret științific al lui Isus cel istoric, căruia i-a negat natura divină. Alice se bucura de compania intelectuală a lui Strauss, pe care soțul ei nu i-o putea oferi, iar acesta era invitat adesea la Palatul Nou pentru lecturi private. Alice l-a prezentat pe Strauss surorii sale Victoria și cumnatului ei Frederick, care l-au invitat la Berlin.^[20] Relația lui Alice cu Strauss a nemulțumit-o pe împărăteasa Augusta, care a etichetat-o pe Alice drept „complet atee”.^[21]
    La sfârșitul anului 1871, Alice a călătorit la Balmoral pentru a-și vedea mama, însă aceasta se recupera după două boli grave, iar Alice a avut sentimentul că mama ei n-o voia acolo. Atunci Alice și Ludovic au stat la Prințul și Prințesa de Wales la Sandringham. Cu puțin timp înainte ca ei să plece de la Sandringham, Prințul de Wales s-a îmbolnăvit de febră tifoidă. Situația Prințului a fost critică, însă în cele din urmă și-a revenit.^[22]
    Tragedia s-a abătut asupra lui Alice la 29 mai 1873, când fiul ei cel mic, Friedrich, zis „Frittie”, a murit după ce a căzut 6 metri de la fereastră.^[23] Copilul suferea de hemofilie și, deși și-a recăpătat cunoștința, hemoragia internă nu a putut fi oprită. Alice nu și-a revenit niciodată complet după moartea lui Frittie. Ea s-a apropiat mai mult de celălalt fiu al ei, Ernest, și de nou-născuta Maria. În 1875 și-a reluat totuși îndatoririle publice, inclusiv strângerea de fonduri și activitatea medicală și socială.^[24] Relația cu soțul ei a început să se deterioreze. La sfârșitul anului 1876, Alice a mers în Anglia la un tratament și a rămas la Balmoral pentru recuperare.
    În ciuda problemelor maritale, Alice a rămas un puternic susținător al soțului ei, extrem de critică atunci când abilitățile sau talentele lui nu erau pe deplin recunoscute. La 20 martie 1877, a murit tatăl lui Ludovic, iar la 13 iunie în același an, a murit și unchiul său, Marele Duce Ludovic al III-lea, Ludovic și Alice devenind astfel Mare Duce și Ducesă de Hesse. Alice s-a folosit de noul ei rol pentru a reforma condițiile sociale din Darmstadt, dar responsabilitatea de Landesmutter (mama poporului) i se părea obositoare.
    

    Alice în anii 1870.
    Crăciunul anului 1877 i-a acordat puțin răgaz lui Alice: toată familia s-a adunat din nou împreună, iar ea și-a putut răsfăța fiica cea mică, Maria. Alice a fost prea epuizată pentru a participa la nunta nepoatei ei, Prințesa Charlotte a Prusiei, la Berlin în ianuarie 1878. Deși a încercat să se implice mai mult în arte și științe și să evite evenimentele de protocol, a continuat să simtă povara îndatoririlor sale.^[18] În toamna lui 1878, regina Victoria a invitat familia Marelui Ducat într-o vacanță la Eastbourne, unde au stat într-o casă de pe Grand Parade. Alice a participat la diverse evenimente regale în această călătorie și a vizitat-o pentru ultima oară pe mama ei la Osborne, înainte de a reveni la Palatul Nou de la Darmstadt spre sfârșitul anului.  În noiembrie 1878, familia ducală s-a îmbolnăvit de difterie. Prima care s-a îmbolnăvit a fost fiica cea mare, Victoria, care s-a plâns că are gâtul înțepenit în seara zilei de 5 noiembrie. A doua zi dimineața a fost diagnosticată cu difterie, iar în curând boala s-a răspândit și printre ceilalți copii. A urmat apoi și soțul lui Alice. Prințesa Elisabeta a fost singura care nu s-a îmbolnăvit, deoarece fusese trimisă la palatul bunicii ei, Elisabeta a Prusiei.^[26]
    Prințesa Maria s-a îmbolnăvit grav la 15 noiembrie și a murit a doua zi, iar Alice i-a scris mamei ei că „durerea este mai presus de cuvinte”.^[27] Timp de câteva săptămâni, Alice nu le-a spus celorlalți copii despre moartea Mariei, dar în cele din urmă i-a spus lui Ernest la începutul lui decembrie. Copilul, care fusese foarte atașat de sora lui, a fost copleșit de durere, iar Alice nu s-a putut abține să nu îl ia în brațe, deși nu avea voie să intre în contact fizic cu bolnavii.^[28]
    La început, boala nu s-a manifestat la Alice. S-a întâlnit cu sora ei Victoria care trecea prin Darmstadt în drum spre Anglia, și în aceeași zi i-a scris mamei ei pe un ton ceva mai vesel.^[28] Însă în seara de vineri spre sâmbătă 14 decembrie (ziua comemorării morții tatălui ei), a căzut brusc la pat, din cauza difteriei luate de la fiul ei. Ultimele ei cuvinte au fost „dragă tată”, iar peste noapte și-a pierdut cunoștința.^[29] Dimineața a murit.^[27] A fost înmormântată la 18 decembrie în mausoleul ducal de la Rosenhöhe, lângă Darmstadt, cu drapelul Union Jack pe coșciug.^[30] Joseph Boehm a ridicat acolo un monument special pentru Alice și Maria.^[31]
    Ea a fost primul copil al reginei Victoria care a murit; mama ei i-a supraviețuit mai mult de 20 de ani, supraviețuind și altor doi copii ai ei: Leopold și Alfred.  

    Alice a Regatului Unit
    Mare Ducesă de Hesse și de Rin
    Date personale
    Nume la naștere	Alice Maud Mary
    Născută	25 aprilie 1843 Palatul Buckingham, Londra
    Decedată	14 decembrie 1878 (35 de ani) New Palace, Darmstadt
    Înmormântată	Rosenhöhe, Darmstadt
    Cauza decesului	cauze naturale[*] (difterie)
    Părinți	Prințul Albert de Saxa-Coburg și Gotha Victoria a Regatului Unit
    Frați și surori	Prințesa Victoria a Regatului Unit Prințesa Beatrice a Regatului Unit Prințesa Elena a Regatului Unit Prințesa Louise a Regatului Unit Alfred, Duce de Saxa-Coburg și Gotha Leopold, Duce de Albany Arthur, Duce de Connaught și Strathearn Eduard al VII-lea al Regatului Unit
    Căsătorită cu	Ludovic al IV-lea, Mare Duce de Hesse
    Copii	Prințesa Victoria de Hesse Marea Ducesă Elisabeta Fiodorovna Prințesa Irene de Hesse Ernest Louis, Mare Duce de Hesse Prințul Friedrich de Hesse Alexandra, împărăteasă a Rusiei Prințesa Maria de Hesse
    Cetățenie	Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
    Ocupație	infirmieră[*] politiciană
    Apartenență nobiliară
    Titluri	ducesă[*] British princess[*]
    Familie nobiliară	Casa de Hesse Casa de Saxa-Coburg-Gotha
    Domnie
    Domnie	13 iunie 1877 – 14 decembrie 1878

• 1874: Guglielmo Marconi, fizician italian, laureat al Premiului Nobel (d. 1937)
• 1875: Valeriu Traian Frențiu (n. 25 aprilie 1875, Reșița, România – d. 11 iulie 1952, Închisoarea Sighet, România) a fost un episcop român unit, arestat în 1948 de autoritățile comuniste și decedat la Penitenciarul Sighet.
  A fost beatificat de papa Francisc în anul 2019. Este sărbătorit în Biserica Catolică în data 2 iunie. S-a născut în Reșița (Austro-Ungaria), la 25 aprilie 1875, ca fiu al preotului român unit Ioachim și al Rozaliei, născută Demeter. A urmat Liceul „Sfântul Vasile cel Mare” din Blaj, iar teologia la Universitatea din Budapesta. A fost hirotonit ca preot celib la 20 septembrie 1898. Îndată după hirotonire a obținut o bursă pentru a studia la Viena, la Institutul "Sfântul Augustin", unde a rămas până în 1902, când și-a susținut doctoratul în teologie. Între 1902-1904 a ocupat funcția de vice notar consistorial și arhivar diecezan în Lugoj, iar între 1904-1912 pe cea de paroh și protopop în Orăștie. La începutul anului 1912 a fost numit vicar foraneu al Hațegului. În 4 noiembrie 1912 a fost numit episcop al Lugojului. Sfințirea sa a avut loc în Catedrala Sfânta Treime din Blaj, în 14 ianuarie 1913, prin participarea mitropolitului Victor Mihaly de Apșa și a episcopilor Demetriu Radu și Vasile Hossu de Gherla.
  La 25 februarie 1922 episcopul Valeriu Traian Frențiu a fost transferat la Episcopia de Oradea Mare, fiind instalat la 3 mai 1922, cu participarea unui mare număr de preoți și laici. Programul său, anunțat cu acea ocazie, urmărea să restaureze profilul moral religios al enoriașilor din dieceză, zdruncinat de război și de urmărilor sale.
  Sub păstorirea sa, marcată de împuținarea, până aproape de desființare, a proprietății funciare a diecezei, s-au construit sau reparat numeroase biserici și case parohiale, s-a modernizat stațiunea climaterică Stâna de Vale (prin construirea, în 1925, a hotelului „Excelsior”, astăzi dispărut, dotat cu încălzire centrală, sală de proiecție cinematografică și popicărie, a unor cabane pentru armată, a unei grădini botanice „in nuce”, amenajată de către profesorul Alexandru Borza, a căii ferate înguste pe Valea Iadului, dată în exploatare în 1936, și în fine, în 1939, a unei frumoase biserici din piatră, demolată în anii 1961-1962 de regimul comunist.
  În 1923 a efectuat o călătorie sau vizită „ad-limina” la Roma, unde i s-a acordat titlul de „Asistent la Tronul Papal”, pe care o va repeta în luna mai 1925, împreună cu episcopii Iuliu Hossu și Alexandru Nicolescu, de astădată în fruntea unui numeros grup de enoriași pelerini.
  Sub arhipăstorirea sa, în zilele de 15-16 iunie 1927 s-a sărbătorit aniversarea a 150 de ani de la întemeierea Episcopiei Greco-Catolice de Oradea, când papa Pius al XI-lea i-a acordat paliumul arhiepiscopal.
  A fost apreciat și de guvernul român, care în 1926 i-a acordat distincțiile de „Mare ofițer al Ordinului Coroanei României” și „Răsplata muncii pentru biserică”. În 1928 a organizat și patronat aniversarea centenară a întemeierii Liceului „Samuil Vulcan” din Beiuș, un adevărat eveniment cultural prin amploarea sa și prin notorietatea participanților, între care s-a numărat și generalul Berthelot.
  Cu sprijinul material al lui Valeriu Traian Frențiu s-au tipărit mai multe periodice („Vestitorul” care a apărut la Oradea, din 1925 cu nici o întrerupere până în 1948 și „Observatorul” la Beiuș, între 1928 și 1934). În vederea unei mai temeinice pregătiri a preoțimii, a mijlocit „ridicarea”, din 1922 a Seminarului greco-catolic din Oradea la rangul de Academie teologică, dotată cu profesori foarte instruiți, de pe băncile căreia au ieșit, până la desființarea sa în 1948, absolvenți cu solide cunoștințe de specialitate. În fruntea corului de la Catedrala Sfântul Nicolae l-a adus pe distinsul preot-profesor și compozitor Francisc Hubic, care a introdus acolo muzica bisericească cu acompaniament de orchestră, obișnuind să organizeze concerte în diferite localități din afara diecezei.
  Pe 5 septembrie 1937 a sfințit biserica din Mădăraș, iar pe 8 septembrie 1937 a sfințit și biserica din Istrău și Biserica greco-catolică din Bocșa.^[2]
  După decesul mitropolitului Alexandru Nicolescu în 1941, episcopul Valeriu Traian Frențiu a fost mutat în funcția de administrator apostolic al Arhidiecezei de Alba Iulia și Făgăraș, păstorind aici pe toată perioada războiului, lăsându-l la Oradea, în calitate de episcop-auxiliar pe Ioan Suciu. În 1947 a revenit la Episcopia de Oradea Mare. A fost arestat pe 28 octombrie 1948 la Oradea și dus la sediul Ministerului de Interne din București. În data de 31 octombrie 1948 a fost transferat de acolo la vila patriarhală de la Dragoslavele, transformată în lagăr pentru episcopii greco-catolici. Acolo a fost vizitat de mai multe ori de patriarhul Iustinian Marina, însoțit de episcopul vicar Teoctist Arăpașu.^[3] În februarie 1949, în urma refuzului repetat de a trece la Biserica Ortodoxă Română, a fost dus la Mănăstirea Căldărușani. La Căldărușani, episcopul Valeriu Traian Frențiu l-a consacrat episcop, în clandestinitate, pe Ioan Cherteș, în noaptea de Crăciun a anului 1949 În 1950 a ajuns în Închisoarea Sighet, unde a murit în data de 11 iulie 1952. Asemenea celorlalți deținuți morți la Sighet, a fost înhumat într-o noapte, fără sicriu, într-o groapă comună din Cimitirul Săracilor. Mormântul i-a fost nivelat pentru a nu se mai cunoaște locul înhumării. În anul 2008 un procuror de la Tribunalul Militar Cluj a identificat groapa comună și a găsit osemintele sale.^[5]
  Nu a fost judecat și nu a avut condamnare.
  Conform memoriilor cardinalului Iuliu Hossu, care a supraviețuit detenției de la Sighet, vestea morții lui Valeriu Traian Frențiu s-a răspândit a doua zi în întreaga închisoare, iar fruntașii politici din toate partidele, în frunte cu Iuliu Maniu, urmat de Ion Mihalache, Gheorghe Brătianu, ceilalți fruntași ai partidelor liberal, averescan, socialist, toți care sufereau în temnița Sighetului „au luat parte din tot sufletul, cum mi-au comunicat pe rând, prin purtătorii lor de cuvânt, șoptit la ușa celulei, au luat parte vie la doliul nostru și sufletește au făcut funeralii naționale în sufletul lor. În data de 19 martie 2019 papa Francisc a autorizat Congregația pentru Cauzele Sfinților să promulge decretul de recunoaștere a martiriului episcopilor greco-catolici români Valeriu Traian Frențiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu, „uciși din ură față de credință în diverse locuri din România între 1950 și 1970”, deschizându-se calea pentru beatificarea acestora.^[7]
  Papa Francisc a oficiat slujba beatificării sale în data de 2 iunie 2019, pe Câmpia Libertății din Blaj.  

  Valeriu Traian Frențiu
  Date personale
  Născut	25 aprilie 1875  Reșița, România
  Decedat	11 iulie 1952 (77 de ani)  Închisoarea Sighet, România
  Înmormântat	Cimitirul Săracilor din Sighetu Marmației
  Cetățenie	Austro-Ungaria  România
  Religie	Biserica Română Unită cu Roma
  Ocupație	preot catolic[*]
  Funcția episcopală
  Sediul	Oradea
  Titlul	Episcop de Oradea Mare
  Perioada	1922-1952
  Predecesor	Demetriu Radu
  Succesor	Vasile Hossu
  Cariera religioasă
  Hirotonire episcopală	5 august 1910
  Episcop consacrator	Mihail Pavel
  Titluri precedente	Episcop de Lugoj (1912-1922) Biserica greco-catolică Sf. Dumitru din Beiuș, renovată pe cheltuiala episcopului   Turnul baroc al bisericii greco-catolice Sf. Dumitru din Beiuș (vedere dinspre Colegiul Național Samuil Vulcan)   Placa memorială montată cu ocazia renovării bisericii (1928)

• 1886: Vasile Atanasiu (n. 25 aprilie 1886, Târgoviște, România – d. 6 iunie 1964, București, Republica Populară Română) a fost un general de armată român, care s-a distins în luptele celui de-al Doilea Război Mondial atât pe Frontul de Est (iunie 1941 - martie 1943), cât și pe Frontul de Vest (februarie - mai 1945). A comandat Armata 1-a română (13 februarie 1945 - 31 aprilie 1946), cu care a participat la campania antihitleristă. Vasile Atanasiu s-a născut la data de 25 aprilie 1886 la Târgoviște.^[1] A absolvit Școala Fiilor de Militari din Iași în 1905, apoi a urmat Școala Militară de ofițeri activi de artilerie, geniu și marină din București (1 septembrie 1905 - 1 iulie 1907), fiind avansat la absolvire la gradul de sublocotenent și repartizat comandant de pluton în Regimentul 3 Artilerie Grea (1907-1909).^[1] A frecventat apoi cursurile Școlii Speciale de Artilerie și Geniu din București (1909-1911), fiind înaintat în această perioadă la gradul de locotenent (1910).^[1] A îndeplinit apoi funcțiile de comandant de baterie în Regimentul 2 Artilerie Cetate (1911-1913), în Regimentul 1 Artilerie Cetate (1913-1915) și în Regimentul 3 Artilerie Grea (1915-1917).^[2] La 1 aprilie 1915 a fost promovat la gradul de căpitan. După intrarea României în Primul Război Mondial căpitanul Vasile Atanasiu a participat cu bateria de tunuri de 105 mm pe care o comanda la luptele de la Giurgiu, din Dobrogea (Cușgun și Caceamac) și din Moldova (Pralea), a comandat un divizion din Regimentul 4 Artilerie Grea în Bătălia de la Mărășești (1917),^[2] fiind avansat la gradul de maior la 1 aprilie 1917 și decorat pentru fapte de arme deosebite.^[1] A fost transferat ca șef de birou în Marele Cartier General (1917-1918), iar un an mai târziu a fost avansat la gradul de locotenent-colonel și numit șef secție în Direcția Artilerie din Ministerul de Război.^[1][2]
  După război a urmat studii la Școala Superioară de Război (Academia Militară, în prezent Universitatea Națională de Apărare „Carol I”), pe care le-a absolvit în anul 1920,^[3] apoi a urmat cursul complementar de stat major (1921).^[2] A devenit șef al Biroului Operații (1921-1926) și al secției 4 - servicii (1926-1928) din Marele Stat Major.^[2][4]
  A fost promovat ulterior la gradul de colonel (25 martie 1928),^[5] având funcțiile de ajutor al inspectorului general al artileriei (1928-1929), comandant al Regimentului de Artilerie al Centrului de Instrucție al Artileriei (1929-1931), secretar al Consiliului Superior al Apărării (1931-1934) și adjunct al comandantului și director de studii la Centrul de Instrucție al Artileriei (1934).^[2] A fost avansat apoi la gradul de general de brigadă (16 octombrie 1935)^[5] și a îndeplinit pe rând funcțiile de comandant al Brigăzii 19 Artilerie (1934-1935), șef al secretariatului Consiliului Superior al Apărării Țării (1935-1937) și comandant al Diviziei 12 Infanterie (1937-1940).^[2][4] La 6 iunie 1940 a obținut gradul de general de divizie^[2][5][6] și a fost numit în postul de comandant al Corpului 3 Armată (1940-1943). În perioada celui de-al Doilea Război Mondial s-a aflat la comanda Corpului 3 Armată (22 iunie 1941 - 20 martie 1943), cu care a participat la operațiunile militare de eliberare a Basarabiei (forțarea Prutului la Albița și luptele de pe Dealul Corneștilor), avansând apoi cu corpul său de armată peste Nistru la Tiraspol și luptând, dispus pe linia frontului de la Karpovo la Dalnic, în Bătălia de la Odesa.^[4] Ca recompensă, a fost înaintat la gradul de general de corp de armată la 18 iulie 1942.^[5]
  A fost decorat pe 17 octombrie 1941 cu Ordinul „Mihai Viteazul” cl. III-a „pentru destoinicia cu care a condus operațiile Corpului său de Armată la trecerea Prutului și ulterior în toate luptele din Basarabia și Ucraina”.^[7]
  La 20 martie 1943 a fost numit în funcția de șef al Direcției Superioare a Artileriei, pe care a deținut-o până la 13 februarie 1945. La 13 februarie 1945, după rechemarea în România a generalului Nicolae Macici, generalul Atanasiu a fost numit în funcția de comandant al Armatei 1, care acționa încă din august 1944 pe frontul antihitlerist.^[5] Unitățile militare aflate sub comanda sa se aflau la acea dată în Cehoslovacia și s-au distins ulterior în luptele din masivul Javorina, de pe Hronul mijlociu și din Munții Zobor (în apropiere de orașul Nitra).^[5] În seara zilei de 30 martie 1945 au traversat râul Žitava, au avansat către râul Váh și au trecut peste crestele Carpaților Albi până la râul Morava.^[5] Începând din 14 aprilie 1945 trupele Armatei 1 au purtat lupte pe ambele maluri ale Moravei, remarcându-se în acțiunile militare din apropierea localităților Uherský Ostroh și Veselí nad Moravou, participând la eliberarea localităților Kroměříž și Kojetín și avansând în urmărirea trupelor inamice până la 80 km de Praga, capitala Cehoslovaciei.^[5]
  Operațiunile militare desfășurate de Armata 1 sub comanda generalului Atanasiu au fost citate prin numeroase ordine de zi ale Ministerului de Război și ale Comandamentului Militar Sovietic.^[8] În semn de recunoaștere a meritelor sale militare, Vasile Atanasiu a fost avansat la 11 aprilie 1945 la gradul de general de armată și decorat la 4 august 1945 cu Ordinul Militar „Mihai Viteazul” cu spade, clasa III:

  „Pentru modul strălucit cum a condus operațiile Armatei sale, în aprigele lupte de pe Vag și Morava, precum și în urmărirea inamicului până la Brno”.

  Decretul regal nr. 2.468 din 4 august 1945^[9]

  El a îndeplinit funcția de comandant al Armatei 1 până la 31 aprilie 1946, după care a deținut poziția de inspector general de armată (1946-1948).^[2][10] A mai fost decorat cu alte ordine și medalii românești și străine, printre care „Steaua României”, clasele a IV-a și a III-a cu spade, „Coroana României”, clasa a III-a cu spade, ordinul sovietic „Suvorov” etc. Generalul Atanasiu a fost trecut în rezervă de autoritățile noului regim comunist în anul 1948, după mai mult de patru decenii de carieră militară.^[10] A fost căsătorit cu pictorița Eugenia Filotti (1880-1968), sora actriței Maria Filotti.^[4] A murit la 6 iunie 1964, la vârsta de 78 de ani.  

  General Vasile Atanasiu
  Vasile Atanasiu
  Date personale
  Născut	25 aprilie 1886  Târgoviște, România
  Decedat	6 iunie 1964 (78 de ani)  București, Republica Populară Română
  Cetățenie	Regatul României  Republica Populară Română
  Ocupație	ofițer
  Studii	Universitatea Națională de Apărare „Carol I”
  Activitate
  Gradul	general
  Bătălii / Războaie	Primul Război Mondial Al Doilea Război Mondial
  Decorații și distincții
  Decorații	Ordinul Coroana României Ordinul Mihai Viteazul Ordinul național „Steaua României” Ordinul Suvorov Vasile Atanasiu

• 1897: Mary a Marii Britanii, fiica regelui George al V-lea al Regatului Unit (d. 1965)
• 1900: Wolfgang Pauli, fizician de origine austriacă, laureat al Premiului Nobel (d. 1958)
• 1901: Gavrilă Mihali Ștrifundă (n.25 aprilie 1901, Borșa, Maramureș - d. 28 februarie 1961, Botoșani) a fost primar al localității Borșa și opozant al regimului comunist. A avut un rol determinant în păstrarea Maramureșului în hotarele României, în anul 1945, când o organizație numită „Congresul Poporului din Maramureș”, sprijinită de sovietici, a încercat alipirea Maramureșului sudic la Ucraina Subcarpatică.
  Opozant al colectivizării, a fost condamnat de 2 ori de autoritățile comuniste: prima dată a fost condamnat la 1 an și 6 luni (condamnare executată la Canal), a doua oară a fost condamnat la 8 ani^[1]. A decedat în penitenciarul Botoșani în 1961, fiind reînhumat în Borșa în anul 1969.  

  Gavrilă Mihali Ștrifundă
  Date personale
  Născut	25 aprilie 1901 Borșa, Comitatul Maramureș  Austro-Ungaria (astăzi Județul Maramureș, România)
  Decedat	28 februarie 1961, (60 de ani) închisoarea Botoșani, Republica Populară Română
  Naționalitate	român
  Etnie	români
  Ocupație	primar al localității Borșa

• 1903: Andrei Nikolaevici Kolmogorov (n. 25 aprilie 1903 - d. 20 octombrie 1987) a fost un matematician rus, care a făcut progrese importante în teoria probabilității și topologie. A lucrat în domeniile logică intuiționistă, seriile Fourier, turbulență și mecanică clasică și este creator al teoriei complexității algoritmilor. Andrei Kolmogorov a fost crescut în copilărie de o mătușă, după ce mama sa a decedat la naștere. 

  Andrei Nikolaevici Kolmogorov
  Andrei Nikolaevici Kolmogorov
  Date personale
  Născut	12/25 aprilie 1903[3]  Tambov, Imperiul Rus[4]
  Decedat	20 octombrie 1987 (84 de ani)[3][5][6][7][8][9]  Moscova, URSS
  Înmormântat	Cimitirul Novodevicii[*]
  Cetățenie	Imperiul Rus  Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă  URSS
  Etnie	rus
  Ocupație	matematician informatician statistician profesor universitar[*] fizician
  Activitate
  Domiciliu	Imperiul Rus
  Alma mater	Universitatea din Moscova D. Mendeleev University of Chemical Technology of Russia[*]
  Organizație	Universitatea din Moscova[1]
  Premii	Premiul Lobacevski[*] (1986)[2] Premiul Stalin[1] Ordinul Lenin[1] Erou al Muncii Socialiste Ordinul Revoluției din Octombrie[*] Premiul Balzan[*] (1962)[1] Premiul Lenin (1965) Order of the Patriotic War 1st class[*] Medalia „Pentru Merit în Muncă în Marele Război pentru Apărarea Patriei din 1941–1945”[*] Ordinul Steagul Roșu al Muncii Medalia Helmholtz[*] (1975) Jubilee Medal "In Commemoration of the 100th Anniversary of the Birth of Vladimir Ilyich Lenin"[*] Lista laureaților Premiului Wolf pentru matematică (1980) membru străin al Royal Society[*]
  Profesor pentru	Vladimir Arnold, Eugene Dynkin[*], Israel Gelfand, Andrei Monin[*], Sergey Nikolsky[*], Alexander Obukhov[*], Yury Prokhorov[*], Vladimir Uspensky[*], Albert Shiryaev[

• 1917: Ella Fitzgerald, cântăreață americană de jazz (d. 1996)
• 1920: Ioana Nicola, soprană română
• 1920: Sofia Ionescu-Ogrezeanu, prima femeie neurochirurg din lume.
• 1921: Karel Appel, pictor neerlandez
• 1925: Vasile Nițulescu, actor român de teatru și film (d. 1991)
• 1927: Albert Uderzo, desenator și scenarist de benzi desenate francez, creatorul benzii desenate Asterix, alături de René Goscinny (d. 2020)
• 1928: Cy Twombly, artist plastic, un maestru al încifrării
• 1932: Lia Manoliu (n. 25 aprilie 1932, Chișinău, România – d. 9 ianuarie 1998, București, România) a fost o atletă română, laureată cu aur la Jocurile Olimpice de vară din Mexico 1968 și cu bronz la Jocurile Olimpice de vară din Roma 1960 și Jocurile Olimpice de vară din Tokyo 1964 la proba de aruncare a discului.
  De asemenea, în legislatura 1990-1992, Lia Manoliu a fost aleasă ca senator în municipiul București pe listele partidului FSN.
  Între anii 1990-1998, a deținut funcția de președinte al Comitetului Olimpic Român.
• 1940: Al Pacino, actor american
• 1941: Markus Lüpertz, pictor și sculptor german
• 1941: Bertrand Tavernier, regizor, scenarist și critic de film francez
• 1946: Vladimir Jirinovski, politician rus
• 1953: Liviu Antonesei, scriitor român
• 1954: George Pădure (n. 25 aprilie 1954, Constanța) este un om de afaceri român, care a candidat ca independent și a fost ales Primar al Sectorului 1 din București în mandatul 1996-2000, cu 63,2% din voturi. Activitatea în administrația publică locală a fost completată apoi în perioada 2000-2004 cu funcția de consilier în Consiliul General al Municipiului București.
  Ca om de afaceri, și-a început activitatea în Belgia, înainte de 1989, iar în România și-a deschis afacerile imediat după 1990, fiind, printre altele, și inițiatorul proiectelor GEPA Electro Center și Metropolis. Este născut la 25 aprilie 1954 în Constanța dintr-o familie de intelectuali. Are dublă cetățenie: română și belgiană.

  Studii[modificare | modificare sursă]

  • 1976 Liceul „Mircea cel Bătrân” Constanța
  • 1978 Diverse școli de meserii - Cadre de conducere în industria hotelieră și turism
  • 1996 - 2000 Facultatea de Drept Titulescu
  • 1997 Curs Intensiv de Administrație Publică și Locală Sinaia
  • 1998 Institutul „Public-Privat_Partnership” (Washington)

  Om politic[modificare | modificare sursă]

  • 1996 - 2000: Primar al Sectorului 1 București;
  • 2000 - 2004: Consilier general CGMB.
  George Pădure a fost ales, ca independent, primar al Sectorului 1 din București în mandatul 1996-2000, cu 63,2% din voturi. Experiența sa anterioară în Belgia, într-o societate cu tradiție și practică democratice, i-a fost de un real folos în activitatea de edil al Sectorului 1, atât în ceea ce privește relația administrație locală – mediul de afaceri, cât și, mai ales, în ceea ce privește reorganizarea aparatului administrativ al primăriei pentru a satisface cât mai bine necesarul și nevoile cetățenilor din Sectorul 1.
  În acest sens, printre realizările ca primar al Sectorului 1, în mandatul sau se numără:
  • înființarea Bursei Locurilor de Muncă, având statut de serviciu public pus la dispoziția cetățenilor Sectorului 1 aflați în căutarea unui loc de muncă;
  • extinderea rețelelor de alimentare cu apă și canalizare la un număr suplimentar de 24 de străzi (prin investiții de 4.847.148 lei pentru extinderea rețelei de apă și de 7.175.282 lei pentru extinderea rețelei de canal);
  • amenajarea a 60 de spații de joacă pentru copii, între blocuri și în părculețele din Sectorul 1;
  • modernizarea piețelor Matache și Mureș, printr-o investiție cu sprijinul BERD;
  • începerea modernizării piețelor Amzei, 1 Mai, 16 Februarie, Floreasca;
  • introducerea unor regulamente moderne de organizare și funcționare a piețelor, târgurilor și oboarelor din Sectorul 1 (HCL nr 24/1997; HCL nr 77/1999);
  • implementarea sistematizării bd. Nicolae Titulescu și bd. Banu Manta, chiar dacă ele intrau sub jurisdicția Primăriei Generale din acest punct de vedere;
  • achiziționarea de utilaje proprii pentru Primăria Sectorului 1 pentru reabilitarea prin forțe proprii a sistemului rutier din Sectorul 1;
  • înființarea Centrului de Informare pentru Cetățeni – idee și acțiune preluate ulterior și de celelalte sectoare din București;
  • înființarea comitetului consultativ “Sfatul Bătrânilor”, ca un organism cu caracter obștesc aflat în apropierea Primarului Sectorului 1 și orientat către implicarea cetățenească și către creșterea performanțelor administrației publice;
  • creșterea eficienței rezolvării problemelor administrative în Sectorul 1, prin organizarea teritoriului Sectorului în 22 de zone, de fiecare zonă răspunzând câte un inspector zonal, cu atribuții foarte clare de creștere a operativității și eficienței;
  • derularea, în colaborare cu Universitatea din București, Catedra de Asistență Socială, și cu Institutul pentru Calitatea Vieții, a unui program de inventariere a situației sociale a cetățenilor din Sectorul 1 și implementarea măsurilor necesare pentru îmbunătățirea ei;
  • înființarea sistemului de puncte de colectare a deșeurilor în piețele Sectorului 1, în vederea reciclării;
  • promovarea unei metodologii de amplasare modernă și nesufocantă a firmelor și reclamelor în Sectorul 1;
  • sprijinirea dezvoltării societății civile în Sectorul 1 și colaborarea Primăriei cu toate entitățile din societatea civilă, prin foarte multe parteneriate public-privat (exemple: cu Fundația “Copiii Noștri” și cu Organizația “Salvați Copiii”, pentru programul de prevenire a abuzurilor asupra minorilor; cu Fundația “Parteneri pentru Dezvoltarea Locală”, pentru cursuri de instruire profesională ș.a.m.d.).
  De asemene, în mandatul 2000-2004, George Pădure a candidat și a fost ales consilier municipal la Primăria Generală a Municipiului București, calitate în care și-a continuat activitatea în administrația publică din București, ocupându-se de data aceasta de proiecte cu relevanță și impact asupra întregului municipiu. George Pădure are cetățenie română și belgiană. Și-a început cariera de om de afaceri în Belgia, înainte de 1989; relevant este că la nici trei ani de la stabilirea în Belgia, a devenit directorul unei societăți profilate pe comerț cu produse electronice, pe care a adus-o rapid pe locul 675 în topul celor mai mari firme belgiene.
  În 1986, tot în Belgia, și-a deschis propria afacere GEPA (denumirea venind de la primele litere ale numelui și prenumelui sau). Fiind vorbitor de 4 limbi (engleză, franceză, olandeză și greacă), acest lucru i-a facilitat deschiderea către comerțul internațional, astfel încât GEPA a devenit în scurt timp cel mai mare exportator de produse electronice pe piața Greciei.
  Imediat după 1990 a revenit în țară și a înființat și aici firma GEPA, cu denumirea completă GEPA Electro Center, care în foarte scurt timp, a devenit prima societate românească la standarde occidentale.
  • 1983 Director General - Juber TAX FREE SHOP (Belgia, Anvers - Societate comercială produse electronice)
  • 1987 Fondator - GEPA (Belgia, Anvers)
  • 1990 Fondator - GEPA Decor (România, București)
  • 2007 Fondator și CEO - Metropolis Project Development
  • 2014 Fondator și CEO - Best Western PLUS Expocenter Hotel****
• 1956: Nicoleta Voica (n. 25 aprilie 1956, Reșița, Caraș-Severin) este o interpretă de muzică populară din Banat Pasionată de mică de muzica și dansul popular, solista a avut ca punct de pornire în carieră, concursul "Floarea din grădină", când, la numai 18 ani, a cucerit trofeul. Au urmat înregistrări la radio, apariții televizate și înregistrarea primul disc din carieră, în anul 1978, intitulat "Eu mi-s floarea florilor".  

  Nicoleta Voica
  Date personale
  Nume la naștere	Nicoleta Alexa
  Născută	25 aprilie 1956 (63 de ani) Reșița, Caraș-Severin  România
  Ocupație	interpretă, compozitoare
  Activitate
  Origine	Română
  Gen muzical	Folclor
  Ani de activitate	1974 - prezent
  Case de discuri	Electrecord

• 1959: Varujan Pambuccian, politician român de etnie armeană
• 1962: Patricia Grigoriu, actriță română de teatru și film (d. 2020)
• 1964: Florică Ică Calotă (n. 25 aprilie 1964) este un deputat român, ales în 2012 din partea Partidului Național Liberal și în 2016 din partea ALDE.
  În timpului mandatului a trecut la grupul parlamentar Liberal Conservator (PC-PLR).
• 1969: Alla Dolință (n. 25 aprilie 1969) este o femeie de afaceri și politiciană din Republica Moldova, care din decembrie 2014 este deputat în Parlamentul Republicii Moldova în fracțiunea Partidului Socialiștilor din Republica Moldova (PSRM). Face parte din Comisia juridică, numiri și imunități.
  La alegerile parlamentare din noiembrie 2014 din Republica Moldova a candidat la funcția de deputat de pe poziția a 8-a în lista PSRM,^[1] obținând mandatul de deputat în Parlamentul Republicii Moldova de legislatura a XX-a.
  Ea este membră a Comitetului Politic Executiv al PSRM^[2] și conducătoare a Fundației de Binefacere "SOLUȚIA" de pe lângă PSRM,^[3] care a atacat în judecată decretul prezidențial semnat de Mihai Ghimpu cu privire la instalarea pietrei comemorative în Piața Marii Adunări Naționale și s-a ocupat de colectarea semnăturilor pentru organizarea unui referendum pentru demiterea primarului Chișinăului, Dorin Chirtoacă.^[4] Deține și cetățenia română, contrar politicii și ideologiei partidului.^[5]
  Alla Dolință este administratoare a firmei „VESMA-TEH”, cea care deține sediul central al PSRM.^[2] Ea mai deține (din 1997) și întreprinderea individuală „Alla Dolință”, specializată în comerțul autovehiculelor și motocicletelor.
  Este căsătorită cu Igor Dolință, și el om de afaceri, fondator și administrator al firmei Igalirix SRL, ce se ocupă cu importul și comerțul băuturilor alcoolice, a ceaiului, cafelei, lemnului și produselor din tutun.  

  Alla Dolință
  Date personale
  Născută	25 aprilie 1969 (50 de ani)
  Căsătorită cu	Igor Dolință
  Cetățenie	Moldova
  Ocupație	Politician, femeie de afaceri
  Deputat în Parlamentul Republicii Moldova de legislatura a IX-a și a X-a
  Deținător actual
  Funcție asumată 30 noiembrie 2014
  Partid politic	Partidul Socialiștilor din Republica Moldova

• 1969: Renée Zellweger (n. 25 aprilie 1969, Texas) este o actriță americană de film, laureatǎ a Premiului Oscar pentru rolul său din filmul Cold Mountain. Zellweger s-a născut în Katy, Texas.^[8] Tatăl ei, Emil Erich Zellweger, este din Au, un oraș mic din cantonul St. Gallen,^[9] Elveția și este un inginer mecanic și electric; a lucrat în industria rafinării petrolului.^[10] Mama ei, Kjellfrid Irene (născută Andreassen), originară din Norvegia,^[11] are ascendență norvegiană, kven (finlandeză), suedeză și probabil sami,^[10]; a crescut în Kirkenes și Ekkerøy,^[12] și este o asistentă ce s-a mutat în Statele Unite pentru a lucra ca guvernantă pentru o familie norvegiană din Texas.^[13][14][15] Zellweger s-a descris ca fiind crescută de o familie de „catolici și episcopalieni leneși”.^[15]
  În liceu, Zellweger a practicat diverse sporturi: fotbal, baschet, baseball și fotbal american.^[15] A absolvit liceul Katy High School, unde a fost majoretă, gimnastă, membru al echipei de dezbatere^[16] și al clubului de teatru. După liceu, a urmat Universitatea din Texas la Austin, specializarea limba engleză.^[17] La început, a urmat cursul de actorie pentru că avea nevoie de credite artistice pentru a-și completa studiul, dar această experiență a făcut-o să înțeleagă cât de mult îi place actoria.^[13] A lucrat ca ospătar în Austin pentru a se menține în timpul universității.^[13][18] A spus că a câștigat cardul Screen Actors Guild în timpul facultății pentru o reclamă la berea Coors Light.^[19] Tot atunci a avut " un mic rol ...ca angajat local" în comedia-horror filmată în Austin My Boyfriend's Back, interpretând o "fată într-un magazin de cosmetice. Dar scena a fost ștearsă".^[19] Zellweger a absolvit facultatea în 1991. Prima slujbă după absolvire a fost într-o publicitate pentru carne de vită, în timp ce dădea audiții în Houston. În timp ce era în Texas a jucat în câteva filme. Unul era A Taste for Killing (1992),^[17] urmat de un rol în serialul ABC Murder in the Heartland (Crimă în Heartland) (1993).^[17] Anul următor, a jucat în Reality Bites (1994),^[20] debutul regizoral al lui Ben Stiller,^[21] și în filmul biografic 8 Seconds, regizat de John G. Avildsen.^[22] Primul rol principal al lui Zellweger a venit în 1994 cu filmul horror Texas Chainsaw Massacre: The Next Generation, alături de Matthew McConaughey. A interpretat-o pe Jenny, o adolescentă care părăsește balul mai iute împreună cu trei prieteni, are un accident de mașină și se întâlnește cu o familie de asasini, conduși de cunoscutul Leatherface,^[13] film care a primit recenzii negative.^[23] Următorul film a fost Love and a .45 (Dragoste și un 45) (1994), unde a jucat rolul lui Starlene Cheatham,^[24] o femeie ce pune la cale un jaf împreună cu prietenul ei. Interpretarea i-a câștigat un premiu Independent Spirit Award pentru cea mai bună interpretare de debut. Ulterior s-a mutat în Los Angeles, câștigând roluri în filmele Empire Records (1995)^[25] și The Whole Wide World (World Wide Total) (1996).^[13] A devenit cunoscută pentru prima oară cu filmul Jerry Maguire (1996), unde a jucat rolul iubitei lui Jerry, personajul interpretat de Tom Cruise. În perioada 1999 - 2000, Zellweger a fost logodită cu Jim Carrey.^[27] În 2003, a avut o scurtă relație cu muzicianul Jack White.^[28] În mai 2005, Renée Zellweger s-a căsătorit cu muzicianul country Kenny Chesney,^[29] dar după patru luni cuplul a obținut o anulare a căsătoriei.^[30]
  În 2009, a început o relație cu actorul Bradley Cooper, după ce jucaseră împreună în filmul Case 39, realizat în același an, 2009.^[31] Cei doi s-au separat în 2011.^[32][33]
  Din 2012, actrița se află într-o relație cu muzicianul Doyle Bramhall II (de asemenea compozitor și producător muzical).  

  Filmografie

  • A price above rubies (1998)
  • Mamă și fiică (1998)
  • Sora Betty (2000)
  • Jurnalul lui Bridget Jones (2001)
  • Chicago (2002)
  • Cold Mountain (2003)
  • Bridget Jones: La limita rațiunii (2004)
  • Domnișoara Potter (2006)
  • Appaloosa 2008  

    Renée Zellweger
    Date personale
    Născută	25 aprilie 1969 (50 de ani)[1][2][3][4][5][6][7]  Katy[*], SUA
    Căsătorită cu	Kenny Chesney[*]
    Cetățenie	SUA
    Ocupație	actriță de film actriță actriță de voce[*] producător[*]
    Alma mater	Universitatea Texasului din Austin[*]
    Premii Oscar
    Cea mai bună actriță în rol secundar (2004) pentru Cold Mountain[*] Cea mai bună actriță (2020) pentru Judy[*]
    Premii Globul de Aur
    Cea mai bună actriță (2020) pentru Judy[*]
    Alte premii
    Stea pe Hollywood Walk of Fame[*] (2005) Crystal Award[*] (2007) Renée Zellweger în 2009

• 1970: Jason Lee, actor american
• 1974: Prințul Louis Alphonse de Bourbon, Duce de Anjou^[2][3] (franceză Louis Alphonse Gonzalve Victor Emmanuel Marc de Bourbon; spaniolă Luis Alfonso Gonzalo Víctor Manuel Marco de Borbón y Martínez-Bordiú; n. 25 aprilie 1974, Madrid) este membru al Casei regale de Bourbon și unul dintre actualii pretendenți la tronul Franței ca Ludovic al XX-lea.
  El este recunoscut ca "Șef al Casei de Bourbon" și pretendent de drept la coroana franceză de către fracțiunea legitimistă a regaliștilor francezi, care, de asemenea, îl consideră ca fiind moștenitorul senior pe linie masculină al lui Hugh Capet, fiind descendentul senior al regelui Ludovic al XIV-lea al Franței (domnie 1643-1715) prin nepotul său regele Filip al V-lea al Spaniei.^[4]
  Louis Alphonse este strănepot al regelui Alfonso al XIII-lea al Spaniei și verișor de gradul doi al regelui Felipe al VI-lea al Spaniei. Prin mama sa, el este strănepot al fostului dictator al Spaniei, Francisco Franco^[5], și este de așteptat să succeadă la ducatul de Franco deținut de bunica sa, Carmen Franco.  

  Louis Alphonse de Bourbon
  Duce de Anjou
  Date personale
  Născut	25 aprilie 1974 (45 de ani) Madrid, Spania
  Părinți	Alfonso, Duce de Anjou și Cádiz[1] María del Carmen palencia Bordiú y Franco[*]
  Frați și surori	Francisco de Asís, Duke of Bourbon[*]
  Căsătorit cu	María Margarita Vargas Santaella
  Copii	Prințesa Eugénie Prințul Louis, Duce de Burgundia Prințul Alphonse, Duce de Berry Prințul Henri, Duce de Touraine
  Cetățenie	Franța  Spania
  Religie	catolicism
  Ocupație	aristocrat[*]
  Apartenență nobiliară
  Titluri	Duke of Anjou[*]
  Familie nobiliară	Casa de Bourbon
  Pretendent legitimist la tronul Franței
  Domnie	30 ianuarie 1989 – prezent
  Predecesor	Alfonso, Duce de Anjou și Cádiz

• 1977: Florin Moldovan/Naomy, cântăreață română de etnie țigănească
• 1978: Ion Oncescu (n. 25 aprilie 1978, București) este un luptător profesionist de skanderbeg român. El este cvintuplu campion mondial la skanderberg la ambele brațe, inclusiv de trei ori campion la brațul stâng (2007, 2008 și 2010) și de două ori campion la brațul drept (2007 și 2008); și campion european în 2010 atât la brațul stâng cât și la brațul drept.^[2]A fost introdus în martie 2011 în Hall of Fame "The 50 Greatest Armwrestlers In History".
• 1978: Jean-Michel Lucenay (n. 25 aprilie 1978, Fort-de-France, Martinica) este un scrimer francez specializat pe spadă, cvadruplu campion mondial pe echipe (în 2002, 2009, 2011 și 2014), campion european la individual în 2010 și triplu campion european pe echipe (în 2003, 2008 și 2016).
• 1983: Vladlen Babcinețchi (născut la 25 aprilie 1983 în Rezina, Republica Moldova) este artist plastic român, doctor în inginerie industrială. Vladlen Babcinețchi este artist plastic român de origine basarabeană. Din anul 2012 este doctor în inginerie industrială, publicând o monografie și numeroase articole pe tema proporțiilor corpului uman cu aplicații ale acestora în diverse domenii de activitate. Concepe programul de proiectare SECTOR, ce utilizează automat secțiunea de aur în proporționarea compozițiilor artistice. 
  Ansamblu monumental Spirit și Memorie- detaliu- Sf. Gheorghe
  
  
  
  

  Ansamblul monumental Poet Ovidiu , Ovidiu /jud. Constanta.

  Lucrări publicate[modificare | modificare sursă]

  1. Cercetări în domeniul caracterizării corpului omenesc din punct de vedere antropomorfologic cu aplicații în artă și proiectarea constructivă a vestimentației, Editura Politehnium, Iasi,2011, ISBN 978-973-621-383-3
  2. Babcinețchi, Vladlen , Mitu, Stan, Dabija, Ala, The Rapport of clothing’s products proportions and human body, în Analele Universitatii din Oradea, Fascicola de Textile-Pielărie , revista CNCSIS( B+) , vol.2, pag .19-24 ,ISSN: L=1843-813X
  3. Babcinețchi,Vladlen, Mitu, Stan, Dabija, Ala, The result’s use of precessing the anthropometrical data for realization of art work , în Analele Universității din Oradea , Fascicola de Textile-Pielărie, Revista CNCSIS ( B+),vol. I,pag. 9-14 ISSN-L=1843-813X;
  4. Babcinetchi, Vladlen, Modern methods of comparative analysis of the human body’s proportions , în Вестник Пермского Государственного Института Искусства и Культуры, №9,2010, стр.70-77 Пермь, Россия, (Vestnik Permskogo Gosudarstvennogo Instituta Iskusstva i Kulturi ,nr. 9/2010 , раg.70-77 , Permi, Rusia, )ISSN-1819-6071;
  5. Babcinețchi, Vladlen , Mitu, Stan , Manole, Manuel, Applying the gold section for the “Tree of life “ concept, în Annals of the University of Oradea, Fascicle of Textile-Leatherwork, Oradea , 2009, p. 109-116;
  6. Babcinețchi Vladlen, Mitu, Stan, Diversitate sculpturală petersburgheză: studiu antropometric, comunicare în cadrul Conferinței internaționale “Limbi și culturi slave în spațiul comunicațional al noii Europe”, ediția a II-a,2011,Universitatea „Al.I.Cuza”Iași, acceptată spre publicare;
  7. Dabija Ala, Mitu Stan, Babcinetchi Vladlen, Experimental studies application of the one dimensional normal distribution on major anthropometric parameters of male(age group 35....60 years), în Analele Universitatii din Oradea, Fascicola de Textile- Pielarie,Revista CNCSIS ( B+)vol. 2, pag.64-68, ISSN –L=1843-813X;
  8. Dabija Ala, Mitu Stan, Babcinetchi Vladlen, Application experimental studi;2es of the two-dimensional normal distribution on anthropometric parameters (age group 35...60 years), în Analele Universității din Oradea , Fascicola de Textile –Pielarie, Revista CNCSIS ( B+)vol 2, pag. 68-74, ISSN –L=1843-813X;
  9. Ludmila Bejenaru, Vladlen Babcinețchi, ”L’ icone russe: d’ ecole novgorodiene a „Cine” A.Ivanov” în “Cultura” International Jurnal of Philoshophy of Culture and Axiology,ISSN1584-1057,nr.4,2005,pag.97-105; (revistă ISI);( articol în limba franceză)
  10. Беженару Людмила, Бабчинецкий Владлен, «Некоторые аспекты взаимосвязи культуры с языком и речью», în «България – кръстопът на култури и цивилизации», ISBN 978-954-8887-91-5, editura «За буквите – О писменехь», София, 2010, раg.151 -156;(Lucrările conferinței din 01.11.2009, Sofia, Bulgaria)
  11. Babcinetchi Vladlen, sculptura “Portret” , publicație în revista Puncte punct puncte, nr.7 , Iasi,2008, ISSN- 1844-7449;
  12. Vladlen Babcinetchi, pictura “Geneza” , publicație, în revista Puncte punct puncte , nr 8 , Iasi, 2008, ISSN 1844-7449;
  13. Babcinetchi Vladlen, sculptura “Tacere” , expusă în cadrul Salonului anual de artă-2010, publicată în album, Editura Performantica, Iași, 2009,ISBN 978-973-730-638-8;
  14. Aurel Popp, Vladlen Babcinețchi, Mihaela Carp, Procedee moderne de înnobilare a vestimentației,Industria Textilă, 2-2012, (Revistă CNCSIS , cotată ISI,grupa A), pag.79-84, ISSN-1222-5347(57-112)
  15. Ludmila Bejenaru, Vladlen Babcinetchi, "Rediscovery" of the golden section (ratio) in Byzantine art”, 11th international Scientific Conference ENGINEERING FOR RURAL DEVELOPMENT,May 24-25, 2012, Latvia University of Agriculture, Faculty of Engineering, Yalgava, ISSN 1691- 3043, pag.609-614;
  16. (Abstracted and indexed:AGRIS,CAB ABSTRACTS;CABI full text;EBSCO Academic Search Complete;Thomson Reuters Web of Sciense;Elsevier Scopus;PROQUEST database).ONLINE:http://tf.llu.lv/conference/proceedings2012/  

      Vladlen Babcinețchi
      Portretul artistului la 29 de ani
      Date personale
      Născut	25 aprilie 1983 Rezina, Rep. Moldova
      Naționalitate	România
      Cetățenie	România
      Ocupație	sculptor[*]
      Activitate
      Domeniu artistic	sculptură, pictură
      Pregătire	Liceului de artă “Octav Băncilă” din Iași Unversitatea de Arte “George Enescu” din Iași Universitatea Tehnică "Gheorghe Asachi" din Iași
      Site oficial	Babcinetchi.ro

* 1985: Ghenadie Moșneaga (n. 25 aprilie, 1985) este un fotbalist moldovean care joacă la clubul de fotbal FK Andijan în Uzbekistan.

1985: Salomėja Zaksaitė (n. 25 aprilie 1985 la Kaunas) este o șahistă și jurista lituaniană.

* 1993: George Tănase (n. 25 aprilie 1993, Comuna Turcoaia, Tulcea), este un actor de comedie, stand-up-er si realizator tv. În 2012 a absolvit Liceul Teoretic "Grigore Moisil" din Tulcea, iar în 2014 a absolvit școala de televiziune Intact Media Academy^[1] din București.

A debutat în televiziune în anul 2014 cu emisiunea "Tânăr și Nedumerit", difuzată pe ZU TV^[2]. Tot în 2014 a jucat în sketch-uri în cadrul emisiunii Observator Special de pe postul Antena 1.^[3]

Între anii 2015-2016 a jucat pe scena Teatrului Național „Ion Luca Caragiale” din București și în cadrul Universității Hyperion alături de trupa de teatru Arthesium.^[4]

În anul 2016 a participat la emisiunea iUmor de pe Antena 1 și a ajuns în finală^[5], urmând apoi să revină ca invitat special în 2018 cu un număr de stand-up în cadrul aceluiași show^[6]. Tot în același an a intrat în echipa emisiunii "În puii mei" ca actor, unde joacă alături de realizatorul Mihai Bendeac.^[7]

În urma filmulețelor sale de pe Youtube în care imită mai multe personaje din lumea showbiz-ului^[8], a fost invitat la emisiuni tv ca: La Măruță de pe Pro tv^[9], Sinteza zilei de pe Antena 3^[10], Agenția VIP^[11], Răi da' buni^[12].

În prezent face show-uri de stand-up și filmează sketchuri pe canalul lui de YouTube, alături de actori ca Matei Dima^[13] sau Radu Pietreanu.  

George Tănase
Realizatorul emisiunii "Tânăr și Nedumerit" Finalist iUmor în 2016
Date personale
Nume la naștere	Tănase George Alexandru
Născut	25 aprilie 1993 Comuna Turcoaia, Tulcea
Naționalitate	Român
Cetățenie	România
Ocupație	Actor de stand-up, film
Activitate
Alma mater	Liceul Teoretic "Grigore Moisil" Tulcea Intact Media Academy, București

VA URMA