PARTEA ÎNTÂI - ISTORIE PE ZILE (B. Decese, Sărbători); PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI
Decese
- 1074: Herman (n. cca. 1040, Freiburg im Breisgau – d. 25 aprilie 1074, Cluny) a fost markgraf de Verona și strămoș al ramurii markgrafilor de Baden.Herman a fost fiul cel mare al lui Berthold al II-lea, duce de Carintia. El a fost căsătorit cu Iudit de Backnang-Sulichgau, contesă de Eberstein-Calw, care a întemeiat abația de Hirsau. Cu Iudit, Hermann a obținut dreptul asupra Baden-Baden, care mai târziu a devenit miezul domeniilor familiei. Printre aceste posesiuni se numărau Albgau și Ufgau.Hermann I și soția sa au întemeiat mănăstirea augustiniană a abației de Backnang. Aceasta s-a prăbușit la puțină vreme și a fost reedificată de către fiul lor, în 1123. Ulterior, mănăstirea a devenit locul de odihnă pentru cinci generații de markgrafi de Baden.Atunci când tatăl lui Herman a devenit duce de Carintia în 1061, Herman a obținut titlul de markgraf de Verona. Dat fiind că el nu a condus niciodată la Verona, pe atunci o dependență a Carintiei, titlul de markgraf va rămâne să fie umplut de conținut de către descendenții săi. De asemenea, Herman a fost și conte de Breisgau.În 1073, Hermann s-a separat de soția sa, a îmbrățișat cariera monahală și a devenit frate laic în abația din Cluny, unde a și murit. El este sărbătorit de Biserica Catolică la data de 25 aprilie.Hermann I și Iudit au avut următorii copii:
- Herman (d. 8 octombrie 1130), succesor
- Luitgarda
- 1077: Géza I al Ungariei (n. 1040)
- 1295: Sancho al IV-lea al Castiliei (n. 1258)
- 1566: Diane de Poitiers, nobilă franceză, metresa regelui Henric al II-lea al Franței (n. 1499)
- 1566: Louise Labé, poetă franceză (n. 1520)
- 1595: Torquato Tasso (n. 11 martie 1544, Sorrento – d. 25 aprilie 1595, Roma) a fost un poet italian, unul din cei mai însemnați reprezentanți ai Renașterii italiene. Cea mai cunoscută operă a sa este epopea în versuri "La Gerusalemme liberata" ("Ierusalimul eliberat", 1581). Torquato Tasso s-a născut la Sorrento, fiu al poetului Bernardo Tasso, de origine nobilă, aparținând familiei Della Torre. A studiat mai întâi la Universitatea din Bologna și apoi, din 1560, Dreptul și Filozofia la Universitatea din Padova. În Padova, scrie prima sa operă, epopeea cavalerească "Rinaldo" (1562). În 1565 intră în serviciul cardinalului Luigi d'Este în Ferrara iar în 1572 ocupă o funcție înaltă la curtea ducelui Alfonso II din Ferrara, fratele cardinalului. Familia d'Este era cunoscută ca mecenați ai artelor, susținători - printre alții - ai poeților Ludovico Ariosto și Matteo Maria Boiardo. În anul 1573, Tasso termină poemul pastoral "Aminta", o prezentare idealizată în versuri a vieții de curte.În 1575 termină epopeea pe tema primei cruciade, "La Gerusalemme liberata", care va apare în 1581. Opera, în care se amestecă episoade cavalerești cu fantezii romanești, reprezintă - sub forma unei legături între problemele religioase de actualitate ale Contrareformei și epopeile eroice clasice - un punct culminant al poeziei Renașterii.În a doua jumătate a anului 1574 suferă de o boală febrilă neclară, după care, începând din 1575 are tulburări mintale cu idei de persecuție și acte de violență, ceea ce determină internarea sa în ospiciul Sant'Anna din Ferrara. În timpul celor șapte ani petrecuți acolo revede și prelucrează epopeea "Ierusalimul eliberat" și redactează eseuri, dialoguri și poezii. La intervenția Ducelui Alfonso de Mantua, este eliberat din ospiciu în luna iulie a anului 1586.Tasso rămâne un timp în la Curtea ducală din Mantua și termină acolo tragedia în versuri "Il re Torrismondo" (1587). Părăsește Mantua și, timp de câțiva ani, pelegrinează prin diverse orașe ale Italiei, în care timp încearcă să modifice structura inițială a operei sale majore. A doua ediție, cu mult inferioară celei originale, apare în 1593 la Roma cu titlul "La Gerusalemme conquistata" ("Ierusalimul cucerit"), și este dedicată mecenatului său, cardinalul Cinzio Aldobrandini.Deși renumele lui Torquato Tasso se bazează în primul rând pe poemele sale epice și dramatice, nu se pot ignora creațiile sale în domeniul liricei. Cele peste 1700 poezii (sonete, madrigale, Canzone, balade) apar în volumele "Rime" (1581-1582), "Rime et prosa" (1583), "Rime spirituali" (1597). Din creațiile sale în proză sunt de menționat "Dialoghi" (1581), pe teme literare și filozofice, și "Discorsi dell'arte poetica e in particolare sopra il poema eroica" ("Studiu asupra artei poetice și în special asupra poemului eroic", 1587.În Roma, Papa Clement VIII inițiază ceremonia încoronării lui Torquato Tasso cu cununa de lauri a poeților. Cu puțin timp înaintea festivității ce trebuia să aibă loc la Campidoglio ("Capitoliu") în Roma, poetul moare la 25 aprilie 1595. În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, Tasso este prezentat de diverși literați ca figură simbolică a tragediei geniului neînțeles. A exercitat o deosebită influență asupra creației lui Lord Byron, Goldoni, Goethe. Goethe a scris o dramă cu titlul "Torquato Tasso" (1790), pe tema vieții artistului. În România, Alexandru Balaci a publicat un studiu foarte documentat asupra poetului italian.
- 1604: Don Pietro de' Medici (3 iunie 1554 – 25 aprilie 1604) a fost cel mai tânăr fiu al lui Cosimo I de' Medici, Mare Duce de Toscana și a Eleonorei de Toledo.În anul 1571, s-a căsătorit cu verișoara sa, Eleonora de Garzia de Toledo, pe care a acuzat-o de adulter și a strangulat-o cu o lesa de câine, în iulie 1576, la Villa Medici de la Cafaggiolo. De asemenea, l-a închis și apoi l-a ucis pe amantul ei, Bernardino Antinori.La sfârșitul anului 1577, s-a retras la curtea Spaniei până la sfârșitul anului 1578. În timpul șederii sale, și-a câștigat reputația de risipitor și desfrânat. A plecat din Toscana în octombrie 1579 pentru a aduce trupele italiene în Spania și să le conducă în timpul misiunii în Portugalia. A rămas în Lisabona până la sfârșitul anului 1582.Corespondențele sale dovedesc că a avut mari probleme cu banii. S-a întors în Italia în 1584 pentru a cere fraților săi să-i acopere datoriile, însă aceștia l-au refuzat spunându-i că trăiește alături de o femeie cu o reputație proastă. Membrii familiei Medici au încercat să aranjeze o altă căsătorie pentru Pietro. În iulie 1586 acesta s-a reîntors în Spania, unde a continuat să acumuleze datorii. S-a reîntors în Italia în 1587, după moartea fratelui său Francesco.Căsătoria sa cu Dona Beatriz de Lara, fiica lui Manuel de Menezes, Duce de Vila Real, a avut loc în anul 1593 însă nu a reușit să-și stabilizeze problemele economice și emoționale. Pietro a continuat să-și vadă amanta, Antonia de Carvajal care i-a născut cinci copii nelegitimi. A mai avut un copil nelegitim cu Maria della Ribera.A continuat să-i scrie fratelui său, Ferdinando I, cerând o parte din averea sa pentru a-și plăti datoriile. Pietro a murit îngropat în datorii, înainte de a împlini vârsta de 50 de ani. După moartea sa, copii neleigitimi au fost aduși în Florența. Pietro a fost înmormântat la Mănăstirea de la Santissima Trinidad din Madrid. Trupul său a fost adus mai târziu în Florența și a fost îngropat lângă Cosimo II de' Medici.
Pietro de' Medici 
Portret de Agnolo Bronzino, 1560Date personale Nume la naștere Don Pietro de' Medici Născut 3 iunie 1554
Florența, ItaliaDecedat (49 de ani)
Madrid, SpaniaÎnmormântat Basilica of San Lorenzo[*] 
Părinți Cosimo I de' Medici, Mare Duce de Toscana
Eleonora de ToledoFrați și surori Garzia de' Medici[*]
Don Giovanni de' Medici[*]
Giovanni de' Medici[*]
Ferdinando I de' Medici, Mare Duce de Toscana
Francesco I de' Medici, Mare Duce de Toscana
Pedricco de' Medici[*]
Virginia de' Medici
Maria de' Medici
Bia de' Medici[*]
Lucrezia de' Medici
Isabella de' MediciCăsătorit cu Eleonora de Garzia de Toledo
Beatriz de MenezesReligie catolicism Ocupație diplomat Activitate Apartenență nobiliară Familie nobiliară Casa de Medici - 1635: Alessandro Tassoni, scriitor italian (n. 1565)
- 1644: Împăratul Chongzhen al Chinei (n. 1611)
- 1687: Ioan Căianu, primul autor atestat de muzică cultă din Transilvania (n. 1629)
- 1668: Mitropolitul Ștefan (n. - d. 25 aprilie 1668) a păstorit peste biserica ortodoxă din Țara Românească mai întâi intre anii 1648 și 1653 și apoi între anii 1655 - 1668. A fost precedat de Teofil și urmat de Ignațiu, pentru prima oară, respectiv precedat de același Ignațiu și urmat de Teodosie, când a păstorit pentru a doua oară.
- 1687: Ferdinand Albert (germană Ferdinand Albrecht; 22 mai 1636 – 25 aprilie 1687), a fost Duce de Brunswick-Lüneburg și prinț de Brunswick-Wolfenbüttel-Bevern din 1667 până la moartea sa. Ferdinand Albert a fost al treilea fiu al lui August al II-lea de Brunswick-Wolfenbüttel. După decesul tatălui său în 1666, cei trei fii au început lupta pentru moștenire; Ferdinand Albert a primit un palat la Bevern, drepturi feudale și o sumă de bani în schimbul cedării pretențiilor sale asupra guvernării Wolfenbüttel, care urma să fie condusă în comun de către frații săi mai mari. Ferdinand Albert s-a căsătorit cu Christine (30 octombrie 1648 - 18 martie 1702), fiica lui Frederic, Landgraf de Hesse-Eschwege, în 1667. Ei au avut următorii copii care au atins vârsta adultă:
- Sofia Eleanora (1674–1711), a murit fără copii
- Augustus Ferdinand (1677–1704), a murit fără copii
- Ferdinand Albert (1680–1735)
- Ferdinand Christian (1682–1706), a murit fără copii
- Ernest Ferdinand (1682–1746)
- Henry Ferdinand (1684–1706), a murit fără copii
- 1728: Augusta Marie de Holstein-Gottorp (1649–1728) a fost o nobilă germană. A fost fiica Ducelui Frederic al III-lea de Holstein-Gottorp și a Ducesei Maria Elisabeta de Saxonia. Prin fiica ei Albertine Frederica, ea este străbunica țarinei Ecaterina a II-a și stră-străbunica țarului Pavel I al Rusiei. S-a căsătorit cu Frederic al VII-lea, Margraf de Baden-Durlach la 15 mai 1670 la Husum. Ei au avut următorii copii:
- Frederick Magnus (13 ianuarie 1672 – 24 februarie 1672)
- Frederica Augusta (21 iunie 1673 – 24 iulie 1674)
- Christina Sophia (17 decembrie 1674 – 22 ianuarie 1676)
- Klaudia Magdalene Elisabeth (15 noiembrie 1675 – 18 aprilie 1676)
- Catherine (10 octombrie 1677 – 11 august 1746), în 1701 ea s-a căsătorit cu contele Johann Friedrich von Leiningen-Hartenburg
- Karl al III-lea Wilhelm, Margraf de Baden-Durlach (17 ianuarie 1679 – 12 mai 1738), s-a căsătorit cu Magdalena Wilhelmine de Württemberg
- Johanna Elisabeth (3 octombrie 1680 – 2 iulie 1757), în 1697 ea s-a căsătorit cu Eberhard Louis, Duce de Württemberg
- Albertine Frederica (3 iulie 1682 – 22 decembrie 1755), în 1704 ea s-a căsătorit cu Christian August de Holstein-Gottorp, Prinț de Eutin
- Christopher (9 octombrie 1684 – 2 mai 1723), el s-a căsătorit cu Marie Christine Felizitas zu Leiningen-Dagsburg-Falkenburg-Heidesheim
- Charlotte Sophia (1 martie 1686 – 5 octombrie 1689)
- Marie Anna (9 iulie 1688 – 8 martie 1689)
Augusta Marie de Holstein-Gottorp 
Căsătorit(ă) Frederic al VII-lea, Margraf de Baden-Durlach Familie nobilă Casa de Holstein-Gottorp Tată Frederic al III-lea, Duce de Holstein-Gottorp Mamă Ducesa Maria Elisabeta de Saxonia Naștere 6 februarie 1649
Castelul GottorfDeces (79 de ani)
Castelul Augustenburg, Grötzingen
- 1744: Anders Celsius, astronom suedez (n. 1701)
- 1770: Jean-Antoine Nollet (n. 19 noiembrie 1700, Pimprez – d. 25 aprilie 1770, Paris), cunoscut și ca abatele Nollet, a fost un cleric și fizician francez. Nollet a fost interesat în particular de electricitate, pe care a explorat-o cu ajutorul lui Du Fay și Réaumur. El s-a înscris la Royal Society din Londra în 1734, iar mai târziu a devenit primul profesor de fizică experimentală de la Universitatea din Paris.În 1746 el a pus aproape două sute de călugări într-un cerc cu o circumferință de aproximativ o milă (1,6 km), cu piese de fier conectate între ele. Apoi a descărcat o baterie (butelie de Leyda) în lanțul uman și a observat că fiecare om a reacționat aproape simultan la șocul electric, convingându-se că viteza propagării electricității este foarte mare.[1] În 1748 el a descoperit fenomenul osmozei în membrane naturale.[2]În 1750 Nollet a făcut unele progrese legate de electrospray.[3] El a observat că apa ce curge dintr-un vas se aerosolizează dacă vasul este electrificat și plasat lângă un câmp electric. În mod similar, el a mai observat că “o persoană, electrificată printr-o conexiune cu un generator de mare voltaj, nu ar sângera normal dacă s-ar leza de sine stătător; sângele va țâșni ca pulverizat din rană.”
Jean-Antoine Nollet 
Date personale Născut 19 noiembrie 1700
Pimprez, FranțaDecedat (69 de ani)
Paris, FranțaCetățenie 
Franța Religie Biserica Catolică Ocupație fizician
profesor universitar[*]
preot catolic[*]Activitate Alma mater Collège de Beauvais[*] Organizație Collège de Navarre[*]
École royale du génie de Mézières[*]
Universitatea din ParisCunoscut pentru Descoperirea osmozei Premii Membru al Societății Regale[*] Profesor pentru Antoine Lavoisier - 1805: Prințesa Anna Petrovna Lopukhina (rusă Анна Петровна Лопухина) (8 noiembrie 1777 – 25 aprilie 1805) a fost metresa împăratului Pavel I al Rusiei. În 1798, ea a înlocuit-o pe Caterina Nelidova ca maîtresse-en-titre. Anna Petrovna Lopukhina a fost fiica lui Piotr Vasilievici Lopukhin, care aparținea uneia dintre cele mai vechi familii nobile ruse. Eudoxia Lopukhina, membră a familiei Lopukhin, fusese soția țarului Petru cel Mare. Viața ei s-a schimbat în ziua în care Pavel a pus ochii pe ea în timpul balului din 1796.[3] Atenția lui față de fată a fost observată de facțiunea de la curte care spera s-o folosească ca remediu împotriva influenței împărătesei Maria Feodorovna. Împăratului i s-a spus că fata s-a îndrăgostit fără speranță de el și era pe punctul de a se ucide. Când Pavel a ordonat familiei ei s-a aducă la Sankt Petersburg, împărăteasa a încercat să intervină și a trimis o scrisoare furiosă la Lopukhina spunindu-i să stea acasă. Scrisoarea a fost interceptată și prezentată împăratului în lumina cea mai nefavorabilă, creându-se astfel o ceartă între soți și asigurând ascendență Lopukhinei la curte.După ce Anna a fost adusă în capitală, împăratul l-a numit pe tatăl ei procuror general[4] și i-a acordat titlul de prinț. Anna însăși a primit ordinul Sfântului Ioan.La insistențele lui Pavel, traducerea numelui ei ebraic - "har" - a fost dat navelor de război și înscris pe standardele poliției imperiale. Influența Lopukhinei asupra caracterului irascibil al țarului a fost considerată benefică deși atenția constantă a împăratului părea inoportună într-o asemenea măsură încât în 1799 ea i-a cerut permisiunea să se căsătorească cu un prieten din copilărie, prințul Pavel Gagarin. După acceptul împăratului, Gagarin a fost rechemat din armata lui Alexander Suvorov acre pe atunci se lupta în Italia și nunta a avut loc la 11 ianuarie 1800. Mariajul a fost numai pentru a o proteja pe Anna de răutățile publice.[5]Un an mai târziu, împăratul a fost ucis și familia Gagarin a plecat la Torino, Prințul Gagarin fiind numit ambasador. Mariajul lor a rămas unul de conveniență și se pare că el a avut puține motive de durere atunci când ea a murit de tuberculoză în 1805, la numai 28 de ani. Trupul Annei a fost adus înapoi în capitala rusă, unde mormântul ei poate fi văzut la biserica Sf Lazăr.
Anna Petrovna Lopukhina 
Anna Lopukhina-Gagarina, portret de Jean-Louis VoilleDate personale Născută 8 octombrie 1777
Imperiul Rus[1]Decedată (27 de ani)
Torino, Regatul SardinieiÎnmormântată Lazarev Cemetery[*] Cauza decesului cauze naturale[*] (tuberculoză) Părinți Pyotr Vasilyevich Lopukhin[*] Căsătorită cu Pavel Gavrilovich Gagarin[*] Naționalitate rusă Cetățenie 
Imperiul Rus Activitate Cauza decesului tuberculoză Partener(ă) Pavel I al Rusiei Premii Order of Saint John of Jerusalem[ - 1814: Louis-Sébastien Mercier (n. , Paris, Regatul Franței[11] – d. , Paris, Primul Imperiu Francez[12]) a fost un dramaturg și scriitor francez. S-a născut la Paris într-o familie săracă: tatăl său era un artizan priceput care șlefuia spade și brațe metalice. Cu toate acestea, Mercier a beneficiat de o educație decentă. Mercier și-a început cariera literară scriind epistole eroice. El a ajuns devreme la concluzia că Nicolas Boileau și Jean Racine au distrus limba franceză și că adevăratul poet trebuie să scrie în proză.A scris piese de teatru, pamflete și romane și a publicat prodigios. Mercier folosea adesea pasaje de la o lucrare la alta și extindea eseuri pe care le-a scris anterior. Observațiile aprige ale lui Mercier asupra împrejurimilor sale și a senzației jurnalistice a scrisului său au însemnat că opera sa a rămas orbitoare în ciuda naturii compoziției sale. „Nu există un scriitor mai bun de consultat”, a scris Robert Darnton, „dacă cineva dorește să înțeleagă cum arăta Parisul, suna, mirosea și se simțea în ajunul Revoluției”.Cele mai importante dintre lucrările sale diverse sunt L’An 2440, rêve s’il en fut jamais (Anul 2440 sau un vis cum n-a mai fost, 1770), L’Essai sur l’art dramatique (1773), Néologie ou Vocabulaire (1801), Le Tableau de Paris (1781– 1788), Le nouveau Paris (1799), Histoire de France (1802) și Satire contre Racine et Boileau (1808).El a decretat tragedia franceză ca o caricatură a obiceiurilor antice și străine în versuri bombastice și a pledat pentru drame așa cum a fost înțeleasă de Diderot. Filozofilor le era complet ostil. El a negat că știința modernă a făcut vreun avans real; chiar și-a purtat conservatorismul până a susținut că Pământul era o câmpie circulară în jurul căreia se rotește Soarele.Mercier a scris vreo șaizeci de drame, printre care Jean Hennuyer (1772), La Destruction de la ligue (1782), Jennval (1769), Le Juge (1774), Natalie (1775) și La Brouette du vinaigrier (1775). L’An 2440, rêve s’il en fut jamais (literal, „Anul 2440: Un vis dacă a existat vreodată”, apărut în română ca Anul 2440 sau un vis cum n-a mai fost) este un roman utopic care are loc în anul 2440. O lucrare extrem de populară (a avut peste douăzeci și cinci de ediții după prima apariție în 1770), descrie aventurile unui bărbat fără nume, care, după ce a purtat o discuție aprinsă cu un prieten filosof despre nedreptățile Parisului, adoarme și se trezește într-un Paris al viitorului. Darnton scrie că „în ciuda caracterului său auto-proclamat de fantezie ... L'An 2440 ar trebui să fie citit ca un ghid serios al viitorului. Acesta a oferit o perspectivă uimitoare nouă: viitorul ca fait accompli și prezentul ca trecutul îndepărtat. Cine ar putea rezista tentației de a participa la un astfel de experiment gânditor? Și odată angajat în el, cine nu a putut să vadă că expune putrezirea societății în fața ochilor săi, Parisul secolului al XVIII-lea? "Eroul lui Mercier remarcă tot ceea ce îi surprinde fantezia în acest Paris futurist. Spațiul public și sistemul de justiție au fost reorganizate. Gunoiul cetățenilor săi este confortabil și practic. Spitalele sunt eficiente și se bazează pe știință. Nu există călugări, preoți, prostituate, cerșetori, maeștri dansatori (adică profesori), bucătari de patiserie, armate gata de luptă, sclavie, arest arbitrar, taxe, bresle, comerț exterior, cafea, ceai sau tutun și toată literatura inutilă și imorală scrisă anterior a fost distrusă.Viitorul lui Mercier nu este deloc utopic. Extremele bogăției și sărăciei au fost abolite; cu toate acestea, săracii încă există. Există o dezvoltare economică mică, iar populația Franței a crescut doar cu 50%. În politică a fost moderat și, ca membru al Convenției, a votat împotriva pedepsei cu moartea pentru Ludovic al XVI-lea. În timpul terorii iacobine, a fost închis, dar a fost eliberat după căderea lui Robespierre, pe care l-a numit „Sanguinocrat” (aproximativ cu sensul de Conducător prin vărsare de sânge).
Louis-Sébastien Mercier 
Date personale Născut 6 iunie 1740
Paris, FranceDecedat (73 de ani)
Paris, FranceÎnmormântat Cimitirul Père-Lachaise Naționalitate French Cetățenie 
Franța Ocupație scriitor
politician
jurnalist
dramaturg
scriitor de literatură științifico-fantastică[*]
poetActivitate Limbi limba franceză[1] Mișcare/curent literar lumières[ - 1827: Prințesa Marie Charlotte Amalie Ernestine Wilhelmine Philippine de Saxa-Meiningen (germană Marie Charlotte Amalie Ernestine Wilhelmine Philippine, Prinzessin von Sachsen-Meiningen) (11 septembrie 1751 – 25 aprilie 1827) a fost membră a Casei de Saxa-Meiningen și prințesă de Saxa-Meiningen prin naștere. Prin căsătoria cu Ernst al II-lea, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg a devenit membră a Casei de Saxa-Gotha-Altenburg și ducesă consort de Saxa-Gotha-Altenburg. Charlotte a fost primul copil al lui Anton Ulrich, Duce de Saxa-Meiningen și a celei de-a doua soții a acestuia, Charlotte Amalie de Hesse-Philippsthal. Charlotte a fost sora mai mare a lui Karl Wilhelm, Duce de Saxa-Meiningen și George I, Duce de Saxa-Meiningen. La Meiningen la 21 martie 1769, Charlotte s-a căsătorit cu Prințul Ereditar Ernst de Saxa-Gotha-Altenburg (mai târziu Ducele de Saxa-Gotha-Altenburg). Cuplul a avut patru fii:
- Ernest (n. Gotha, 27 februarie 1770 – d. Gotha, 3 decembrie 1779).
- Emil Leopold August, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg (n. Gotha, 23 noiembrie 1772 – d. Gotha, 27 mai 1822), cunoscut drept Augustus.
- Frederic al IV-lea, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg (n. Gotha, 28 noiembrie 1774 – d. Gotha, 11 februarie 1825).
- Ludwig (n. Gotha, 21 octombrie 1777 – d. Gotha, 26 octombrie 1777).
Soțul Charlottei era privit ca un monarh luminat și un mare patron al artelor și științelor. El a fost asistat de soția sa, Charlotte.Prințesa Charlotte de Saxa-Meiningen Ducesă de Saxa-Gotha-Altenburg 
Date personale Nume la naștere Marie Charlotte Amalie Ernestine Wilhelmine Philippine Născută 11 septembrie 1751
Frankfurt am Main, Sfântul Imperiu RomanDecedată (75 de ani)
Genova, Regatul SardinieiÎnmormântată Monumental Cemetery of Staglieno[*] Părinți Anton Ulrich, Duce de Saxa-Meiningen
Charlotte Amalie de Hesse-PhilippsthalFrați și surori Amalia van Saksen-Meinigen[*]
Princess Louise of Saxe-Meiningen[*]
Karl Wilhelm, Duce de Saxa-Meiningen
Georg I, Duce de Saxa-MeiningenCăsătorită cu Ernst al II-lea, Duce de Saxa-Gotha-Altenburg Copii Ernest, Prinț Ereditar de Saxa-Gotha-Altenburg
Augustus
Frederic IV
Prințul LudwigCetățenie 
Germania Ocupație astronomă Apartenență nobiliară Titluri duce
ducesă[*]
prințesăFamilie nobiliară Casa de Saxa-Meiningen
Casa de Saxa-Gotha-Altenburg - 1840: Siméon Denis Poisson, matematician francez (n. 1781)
- 1873: Alexandru C. Moruzi (n. , Zvoriștea, Zvoriștea, Suceava, România[1] – d. , Foggia, Italia) a fost un om politic, prim-ministru în Guvernul Moldovei (5 octombrie 1861 - 22 ianuarie 1862) și apoi ministru de finanțe al României (22-27 ianuarie 1862), în Guvernul Barbu Catargiu Anterior Unirii Principatelor și din punct de vedere instituțional, a condus Guvernul Alexandru C. Moruzi (Iași), între 5 octombrie 1861 - 22 ianuarie 1862.[3]Mormântul său se află în curtea Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Zvoriștea (azi în județul Suceava).
Alexandru C. Moruzi Date personale Născut
Zvoriștea, Zvoriștea, Suceava, România[1]Decedat (67 de ani)
Foggia, ItaliaCopii Eliza Moruzi[*] Cetățenie 
Moldova
Principatele Unite
România Ocupație politician 
Mormântul prințului Alexandru C. Moruzi de la Zvoriștea - 1900: Marea Ducesă Alexandra Petrovna a Rusiei (rusă Александра Петровна; 2 iunie 1838 – 25 aprilie 1900) a fost fiica Ducelui Petru Georgievici de Oldenburg și nepoata împăratului Paul I al Rusiei. S-a căsătorit cu Marele Duce Nicolai Nicolaevici al Rusiei și a fost mama Marelui Duce Nicolai Nicolaevici cel Tânăr.După destrămarea căsătoriei, ea s-a retras din viața de la curte și, în cele din urmă, a devenit călugăriță. Alexandra Petrovna s-a născut la 2 iunie 1838, la St. Petersburg ca Ducesa Alexandra Frederika Wilhelmina de Oldenburg. A fost primul copil din cei opt ai Ducelui Petru Georgievici de Oldenburg și ai Prințesei Therese de Nassau-Weilburg, sora vitregă a Sofiei de Nassau, care era soția regelui Oscar al II-lea al Suediei. Alexandra aparținea familiei germane însă a crescut în Rusia,[1] familia ei fiind înrudită cu dinastia Romanov.Ducele Petru Georgievici de Oldenburg, tatăl Alexandrei, era singurul fiu supraviețuitor al Marii Ducese Ecaterina Pavlovna, a patra fiică a Țarului Pavel I al Rusiei. Petru de Oldenburg a urmat o carieră militară în armata imperială rusă. Alexandra Petrovna a crescut fericită în familia Oldenburg. Petru Georgievici și soția sa au dus o viață exemplară de familie și s-au îngrijit de educația copiilor lor. Familia a petrecut lunile de iarnă la Peterhof și se mutau vara la reședința de la Kamenoi-Ostroff.[2]Educația Alexandrei a trezit în ea interes pentru medicină și pentru rezolvarea problemelor sociale ale celor săraci.
Părinții Alexandrei au aranjat căsătoria pentru ea. La 25 octombrie 1855, Alexandra s-a logodit cu Marele Duce Nicolae Nicolaevici, al treilea fiu al Țarului Nicolae I. Alexandra, care a fost crescută în Biserica Luterană, s-a convertit la ortodoxism la 7 ianuarie 1856 și a primit titlul de Alexandra Petrovna Marea Ducesă a Rusiei. Nunta a avut loc la 6 februarie 1856, la Peterhof. Primul ei fiu s-a născut nouă luni mai târziu, în apartamentul lor de la Palatul de Iarnă.[3]În decembrie 1861, cuplul s-a mutat în noul Palat Nicolae, unde, în 1864, Alexandra a dat naștere celui de-al doilea fiu și ultimul copil. Începând de atunci căsnicia ei a început să se destrame.Alexandra a fost simplă și nesofisticată. I-a plăcut simplitatea și a preferat să se îmbrace modest, evitând viața publică. Și-a dedicat timpul pentru religie și medicină. Ea a fost, de asemenea, un pictor talentat.[4] Nu a fost frumoasă dar sinceritatea ei și manierele plăcute au făcut să câștige multe simpatii. Era plăcută de cele două cumnate ale ei Maria Alexandrovna și Alexandra Iosifovna. La început, soțul ei a luat ideile ei în serios și a finanțat un spital din oraș în care teoriile Alexandrei au putut fi dezvoltate și puse în practică iar pacienții săraci au primit îngrijiri medicale, fără taxe. Uneori, ea însăși îi îngrijea. În cele din urmă, ea a fondat un institut de formare pentru asistente medicale în Sankt Petersburg.[5]Pe la sfârșitul anilor 1860, căsnicia lor avea probleme. Cuplul a descoperit că aveau foarte puțin în comun. Ea a preferat să stea departe de funcțiile Curții. Acest lucru însă l-a enervat pe soțul ei, care, de asemenea, s-a plâns de simplitatea ei și modestia rochiilor ei. Convertită la Biserica Ortodoxă Rusă atunci când s-a căsătorit, Alexandra a devenit extrem de pioasă. A fost o femeie serioasă a cărui pasiuni au fost religia și medicina.Palatul cuplului din St Petersburg era atât de mare încât nici nu se vedeau reciproc. Au apărut împreună doar la ceremonii oficiale. În cele din urmă, Nicolae Nicolaevici a dezvoltat o relație permanentă cu Ecaterina Chislova, o dansatoare la teatrul Krasnoye Selo. Marele Duce nu a încercat să-și ascundă aventura. În 1868, Ecaterina Chislova a dat naștere primului copil din cei cinci copii nelegitimi ai cuplului.În 1870, nimic nu mai rămăsese din căsnicia ei în afară de amărăciune.[3] Resentimentul a fost singurul răspuns pe care ea l-a putut oferi pentru infidelitatea soțului. Alexandra a petrecut perioade mai lungi și din ce în ce mai multe la Kiev în timp ce soțul ei își împărțea timpul între copiii lui cu Alexandra și cea de-a doua sa familie. Când Marele Duce a aranjat să schimbe rangul copiilor săi nelegitimi și a amantei sale, Alexandra Petrovna a apelat la Țarul Alexandru al II-lea să intervină, însă Țarul a răspuns: "Voi vedea. Soțul tău este în floarea vieții sale și are nevoie de o femeie cu care să se iubească. Uită-te la tine! Uite cum te îmbraci! Nici un om nu ar fi atras."[6] Totuși, după această întâlnire, Alexandru l-a sfătuit pe Marele Duce să fie mai discret și a exilat-o pe Ecaterina Chislova la Wenden, lângă Riga.Potrivit unor surse, Alexandra Petrovna a reacționat împotriva infidelității soțului ei, și-a lua un amant și, în 1868, a dat naștere unui fiu nelegitim. Cu toate acestea, nu există informații care să susțină această afirmație. Povestea copilului nelegitim pare puțin probabilă.
În 1880, Alexandra a părăsit St Petersburg pentru todeauna și a început o viață nouă la Kiev. Inițial, a locuit la Palatul Marinski, reședința împăratului din Kiev dar mai târziu s-a retras la o mănăstire. Totuși, a refuzat să-i acorde soțului ei divorțul pe care acesta și l-ar fi dorit. Marele Duce a sperat să supraviețuiască soției sale, așa cum s-a întâmplat cu fratele său Alexandru al II-lea care odată ce a rămas văduv s-a căsătorit cu amanta sa.Alexandra, deși nu în stare bună de sănătate, a supraviețuit atât soțul ei și amantei soțului ei.[7] Ecaterina Chislova a murit în 1889 și Marele Duce Nicolae i-a supraviețuit iubitei lui numai doi ani. Când a murit în Crimeea în 1891, Alexandra Petrovna a refuzat să participe la înmormântare. Chiar și atunci, ea nu l-a iertat.Alexandra a devenit călugăriță și a luat numele de "Sora Anastasia" în timp ce soțul ei încă trăia. A fondat o mănăstire de maici cu propriile sale spitale, aziluri și dispensar pentru a oferi tratament gratuit pentru săraci. Și-a dedicat viața locului ei de muncă, care a fost întotdeauna prioritate ei. A rămas aproape de fii ei, care au stat de partea ei când familia s-a despărțit. A fost în Crimeea în 1898 când nora sa, Marea Ducesă Milița, a născut două fete gemene, dintre care una a murit la scurt timp după naștere.
Alexandra a luat rămășițele nepoatei ei și a îngropat sicriul în cimitirul mănăstirii din Kiev.[8] Având cancer la stomac, Alexandra a murit mănăstirea Kievo Pecherski din Kiev la 25 aprilie 1900 la vârsta de 61 de ani. Alexandra Petrovna a avut doi fii:- Marele Duce Nicolai Nicolaevici al Rusiei cel Tânăr (1856–1929)
- Marele Duce Petru Nicolaevici al Rusiei (1864–1931)
Ducesa Alexandra Marea Ducesă Alexandra Petrovna a Rusiei 
Date personale Născută 2 iunie 1838
St. PetersburgDecedată (61 de ani)
KievÎnmormântată Lukyanivske Cemetery[*] Părinți Duke Peter Georgievich of Oldenburg[*]
Prințesa Therese de Nassau-WeilburgFrați și surori Ducesa Therese Petrovna de Oldenburg
Ducele Alexandru Petrovici de Oldenburg
Constantin Petrovici de Oldenburg
Ekaterina Petrovna of Oldenburg[*]Căsătorită cu Marele Duce Nicolai Nicolaevici al Rusiei Copii Marele Duce Nicolai Nicolaevici
Marele Duce Petru NicolaeviciCetățenie Imperiul Rus Religie luteranism
creștinism ortodox[*]Ocupație maică Apartenență nobiliară Titluri Mare principe
duce
ducesă[*]Familie nobiliară Casa Holstein-Gottorp-Romanov
- 1915: Friedrich Müller (n. 15 mai 1828, Sighișoara — d. 25 aprilie 1915, Sibiu) a fost un istoric și etnolog sas transilvănean. A fost episcop evanghelic de Sibiu.A studiat în perioada 1846-1848 teologie, filologie și istorie la Leipzig și Berlin. În timpul Revoluției de la 1848 a luptat de partea trupelor imperiale împotriva armatelor revoluționare. A fost profesor și din 1863 rector al Gimnaziului din Sighișoara. A fost pastor evanghelic și episcop (1893 - 1906).
Lucrări
- Die kirchliche Baukunst des romanischen Styles in Siebenbürgen. Mit 3 lithogr. Tafeln, 23 Holzschnitten und 2 Facsimiles. Wien, 1858. (Apărut în Jahrbücher der k. k. Central Commission zur Erforschung und Erhaltung der Baudenkmale).
- Unsere Pfarrerswahl und der Entwurf des evang. Landeskonsistoriums A. B. vom 6. März 1862.
- Dass unseren Schulen im Turnen ein längst vermisstes Mittel der Jugendbildung geboten sei. (Eine Schulrede. Hermannstadt, 1863.).
- Dass in dem Turnen auch unserm Volke eine kräftige zeitgemässe Erziehung geboten sei. Rede bei der Einweihung, der Schässburger Turnhalle am 14. Nov. 1863. (Hermanstadt. 1863.).
- Deutsche Sprachdenkmäler aus Siebenbürgen. Aus schriftlichen Quellen des XII. bis XVI. Jahrhunderts. Hermannstadt, 1864.
- Deutsche Sprachdenkmäler aus Siebenbürgen (Monumente lingvistice germane din Transilvania), Editura Kriterion, Bucrești, 1986
- Die römischen Inschriften in Dacien. Gesammelt und bearbeitet von… Wien, 1865. (Österr. Wochenschrift).
- Referat bezüglich des Lehrplans für die Seminarien. 1871
Friedrich Müller 
Friedrich MüllerDate personale Născut [1]
Sighișoara, Imperiul AustriacDecedat (86 de ani)[1]
Sibiu, Austro-UngariaCetățenie 
Imperiul Austriac Religie luteranism Ocupație istoric regional[*]
autor
scriitor
- 1925: George Stephănescu, compozitor român (n. 1843)
- 1938: Leon Lichtblau (pseudonim: Adolf Cristi; în rusă Адолф Иванович Кристин[1], n. 23 august 1901, București - d. 25 aprilie 1938, Moscova) a fost un comunist evreu din România. Leon Lichtblau s-a născut la București în familia unui arhitect. A studiat la Liceul Gheorghe Lazăr și s-a implicat în activități politice de extremă stânga care s-au soldat cu acuzarea sa penală din 1918. În 1920, a colaborat cu Max Goldstein la Atentatul din Senatul României din 1920. În 1921, a participat la conferința Partidul Socialist din România și a sprijinit afilierea la Comintern. În vara anului 1921, a participat la cel de al doilea Congres al Internaționalei Comuniste de Tineret de la Moscova. Fiind urmărit de autoritățile din România, s-a refugiat întâi la Viena, iar apoi la Moscova unde a adoptat pseudonimul Adolf Cristi. În România, în 1922, a fost judecat în contumacie și condamnat la închisoare pe viață.Leon Lichtblau a absolvit studii de economie și contabilitate la Moscova și a lucrat la Oficiul Central de Contabilitate Economică din URSS. În 1937 a fost arestat de autoritățile sovietice, în cadrul epurărilor staliniste. În 1938, a fost condamnat și executat în aceeași zi pentru crime de spionaj și activități subversive.Leon Lichblau a fost reabilitat prin decizia Curții Supreme Sovietice în 1956; în 1968, a fost reabilitat de o comisie a Partidului Comunist Român.
Leon Lichtblau 
Leon LichtblauDate personale Nume la naștere Leon Lichtblau Născut 23 august 1901
București, RomâniaDecedat (36 de ani)
Moscova, URSSCauza decesului pedeapsa cu moartea Naționalitate română Cetățenie România Etnie evreu Ocupație economist
lingvist[*]
traducător
statisticianActivitate Partid politic Partidul Socialist din România Alma mater studii de economie și contabilitate la Moscova Cunoscut pentru colaborarea sa cu Max Goldstein și Saul Osias la atentatul comis în Senatul României în data de 8 decembrie 1920 Profesie politician comunist - 1958: Iosif Iser (nume la naștere Iosif Isidor Rubinsohn 21 mai 1881, București - d. 25 aprilie 1958, București) a fost un pictor și grafician român de origine evreiască[3], membru al Academiei Române. A studiat la München și la Paris. Inițial, a fost inspirat de curentul expresionist, pictând cu linii groase și unghiuri ascuțite, cu un colorit în care predomină tonurile pământoase.După ce și-a terminat studiile, Iser a lucrat pentru presa socialistă, la Facla și Adevărul, unde a publicat un număr mare de caricaturi. Desenele satirice abordau problemele societății românești, prin prisma conflictului dintre clase, și erau adresate în special monarhiei și burgheziei, subliniind, totodată, rolul mișcării muncitorești.În perioada de maturitate, pictura lui Iser cuprinde scene de viață, pe teme dobrogene, cu portrete de localnici tătari. În urma unor călătorii în Spania și în Orient, Iosif Iser adoptă o coloristică mai luminoasă, cu tentă exotică, compozițiile capătă echilibru și monumentalitate. A continuat să trateze tema tătarilor, cu lucrarea Tătăroaică în albastru sau Familie de tătari. Mai târziu, a adăugat colecției și o serie de picturi care tratau arlechini.După Al Doilea Război Mondial, a pictat din nou teme socialiste, în special portrete de muncitori. În 1955 a fost ales membru al Academiei Române. A decedat în 1958, la București.
Operă
Perioada desenelor satirice:- Aplicarea constituției, 1911
- 10 mai, purpură și sânge, 1912
- Holera, 1912
- Greva, 1912
- Carol I - 1907, 1913
Perioada de maturitate artistică:- Tătăroaică din Medgidia, 1913
- Peisaj dobrogean, 1918
- Familie de tătari, 1936
- Tătăroaica, 1936
- Odalisca mare în gri și bleu, 1945
- Arlechin și dansatoare
- Nud
- Toledo
- Autoportret
Perioada socialistă:- Portretul muncitorului Lăzărescu
- Maica Bucurea toarce
- Țărănci torcând
Membru titular al Academiei RomâneIosif Iser 
Date personale Născut [1][2]
București, RomâniaDecedat (76 de ani)
București, Republica Populară RomânăCetățenie 
România Ocupație caricaturist[*]
pictorActivitate Domeniu artistic pictură Mișcare artistică expresionism 
Iosif Iser, Autoportret
- 1971: Prințesa Adelaide "Adi" de Saxa-Meiningen (Adelaide Erna Caroline Marie Elisabeth; mai târziu Prințesă Albert de Prusia; 16 august 1891 – 25 aprilie 1971) a fost fiica Prințului Friedrich Johann de Saxa-Meiningen și a soției acestuia, Contesa Adelaide de Lippe-Biesterfeld. Tatăl Adelaidei a fost fiul cel mic al lui George II de Saxa-Meiningen și a celei de-a doua soții a acestuia, Feodora de Hohenlohe-Langenburg. Mama Adelaidei, numită tot Adelaide, a fost copilul cel mare al lui Ernst, Conte de Lippe-Biesterfeld regent al principatului Lippe timp de șapte ani (1897–1904).Adelaide a avut cinci frați, printre care și Prințul George, ucis în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, și Prințul Bernard. La 3 august 1914, la Wilhelmshaven, Germania, Prințesa Adelaide s-a căsătorit cu Prințul Adalbert al Prusiei (al treilea fiu al împăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei). Cuplul a avut următorii copii:
- Prințesa Victoria Marina (n./d. 4 septembrie 1915)
- Prințesa Victoria Marina a Prusiei (11 septembrie 1917 – 21 ianuarie 1981) care s-a căsătorit cu un avocat american, Kirby Patterson, și a avut copii
- Prințul Wilhem Victor (15 februarie 1919 – 7 februarie 1989) care s-a căsătorit la Donaueschingen la 20 iulie 1944 cu contesa Marie Antoinette Hoyos (1920–2004) și a avut următorii copii:
- Prințesa Marie Louise (n. 18 septembrie 1945), care s-a căsătorit la 22 mai 1971 cu contele Rudolf von Schönburg; are copii
- Prințul Adalbert Alexander Friedrich Joachim Christian (n. 4 martie 1948), care s-a căsătorit la 14 iunie 1981 cu Eva Maria Kudicke; are copii
După ce Wilhelm al II-lea a abdicat în 1918, la sfârșitul Primului Război Mondial, Prințul Albert s-a refugiat pe iahtul său împreună cu un echipaj loial.[2] Prințesa Adelaide și copiii lor au încercat să-l urmeze călătorind cu trenul de la Kiel. În cele din urmă s-au stabilit în sudul Bavariei cu Prințul Henric de Bavaria (nepot al regelui Ludwig al III-lea al Bavariei)și cu soția acestuia.[2] Mai târziu, Adelaide și Prințul Albert s-au reunit.Prințesa Adelaide a murit la 25 aprilie 1971 la La Tour-de-Peilz, Elveția, la vârsta de 79 de ani.[1] Soțul ei murise cu 23 de ani mai înainte, la 22 septembrie 1948, în același loc.Adelheid de Saxa-Meiningen Prințesa Adalbert de Prusia 
Adelheid în 1914, anul căsătoriei.Date personale Nume la naștere Adelheid Erna Karoline Marie Elisabeth Născută 16 august 1891
KasselDecedată (79 de ani)
La Tour-de-Peilz, ElvețiaÎnmormântată Berlin Părinți Prințul Friedrich Johann de Saxa-Meiningen
Contesa Adelaide de Lippe-BiesterfeldFrați și surori Prințesa Feodora de Saxa-Meiningen
Bernhard
Ernst Leopold van Saksen-Meiningen[*]
Georg, Prinț de Saxa-MeiningenCăsătorită cu Prințul Adalbert al Prusiei Copii Prințesa Victoria Marina
Prințul Wilhelm ViktorCetățenie Germania Apartenență nobiliară Titluri prințesă Familie nobiliară Casa de Saxa-Meiningen (prin naștere)
Casa de Hohenzollern (prin căsătorie) - 1972: George Henry Sanders (n. 3 iulie 1906, Sankt Petersburg, Imperiul rus – d. 25 aprilie 1972, Castelldefels, Barcelona, Spania) a fost un actor englez (de origine rusă) de film.
George Sanders 
George Sanders. Fotografie de Allan Warren, 1972Date personale Nume la naștere George Henry Sanders Născut 3 iulie 1906
Saint Petersburg, Imperiul RusDecedat (65 de ani)
Castelldefels, Barcelona, Catalonia, SpaniaCauza decesului sinucidere (Supradoză) Frați și surori Tom Conway[*] Căsătorit cu Susan Larson
(m.1940-1949; divorced)
Zsa Zsa Gabor
(m.1949-1954; divorced)
Benita Hume
(m.1959-1967; her death)
Magda Gabor
(m.1970-1971; divorced)Cetățenie 
Regatul Unit Ocupație Actor, author, singer-songwriter, music composer Activitate Cauza decesului Suicid Educație Bedales School, Brighton College Alma mater Manchester Technical College Ani de activitate 1929–1972 Partener(ă) Lorraine Chanel
(1968-1972; his death)Rude Tom Conway (frate) Premii Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar () Filmografie
- 1934 Love, Life and Laughter, regia Maurice Elvey
- 1936 Dishonour Bright, regia Tom Walls
- 1936 Find the Lady, regia Roland Grillette
- 1936 Lloyd's of London
- 1936 Strange Cargo, regia Lawrence Huntington
- 1936 The Man Who Could Work Miracles
- 1936 Things to Come (extra)
- 1937 Lancer Spy
- 1937 Love is News
- 1937 Slave Ship
- 1937 The Lady Escapes
- 1938 Four Men and a Prayer
- 1938 International Settlement
- 1939 Allegheny Uprising
- 1939 Confessions of a Nazi Spy
- 1939 Mr. Moto's Last Warning
- 1939 Nurse Edith Cavell
- 1939 So This Is London
- 1939 The Outsider
- 1939 The Saint Strikes Back
- 1939 The Saint in London
- 1940 Bitter Sweet
- 1940 Foreign Correspondent
- 1940 Green Hell
- 1940 Rebecca, regia Alfred Hitchcock
- 1940 The House of the Seven Gables
- 1940 The Saint Takes Over
- 1940 The Saint's Double Trouble
- 1941 A Date with the Falcon
- 1941 Man Hunt
- 1941 Rage in Heaven
- 1941 Sundown
- 1941 The Gay Falcon
- 1941 The Saint in Palm Springs
- 1941 The Son of Monte Cristo
- 1942 Luna și doi bani jumate(The Moon and Sixpence), regia Albert Lewin
- 1942 Her Cardboard Lover
- 1942 Quiet Please, Murder
- 1942 Son of Fury: The Story of Benjamin Blake
- 1942 Tales of Manhattan
- 1942 The Black Swan
- 1942 The Falcon Takes Over
- 1942 The Falcon's Brother
- 1943 Appointment in Berlin
- 1943 Paris After Dark
- 1943 They Came to Blow Up America
- 1943 Aceasta este țara mea(This Land Is Mine), regia Jean Renoir
- 1944 Action in Arabia
- 1944 Summer Storm
- 1944 The Lodger
- 1945 Hangover Square
- 1945 Portretul lui Dorian Gray(The Picture of Dorian Gray), regia Albert Lewin
- 1945 The Strange Affair of Uncle Harry
- 1946 A Scandal in Paris
- 1946 The Strange Woman
- 1947 Forever Amber
- 1947 Lured
- 1947 The Ghost and Mrs. Muir
- 1947 The Private Affairs of Bel Ami
- 1949 Samson and Delilah
- 1949 The Fan
- 1950 Totul despre Eva (All About Eve), regia Joseph L. Mankiewicz
- 1950 Black Jack, regia Julien Duvivier și José Antonio Nieves Conde
- 1951 I Can Get It for You Wholesale
- 1951 The Light Touch
- 1952 Assignment-Paris
- 1952 Hold That Line
- 1952 Ivanhoe
- 1953 Call Me Madam
- 1953 Run for the Hills
- 1954 Călătorie în Italia (Viaggio in Italia), regia Roberto Rossellini
- 1954 King Richard and the Crusaders
- 1954 Witness to Murder
- 1955 Jupiter's Darling
- 1955 Moonfleet
- 1955 Portrait for Murder
- 1955 The Big Tip Off
- 1955 The King's Thief
- 1955 The Scarlet Coat
- 1956 Death of a Scoundrel
- 1956 Never Say Goodbye
- 1956 That Certain Feeling
- 1956 While the City Sleeps
- 1957 The Seventh Sin
- 1958 De la Pământ la Lună(From the Earth to the Moon), regia Byron Haskin
- 1956 Outcasts of the City
- 1958 The Whole Truth
- 1959 Solomon and Sheba
- 1959 That Kind of Woman
- 1960 A Touch of Larceny
- 1960 Bluebeard's Ten Honeymoons
- 1960 Cone of Silence
- 1960 The Last Voyage
- 1960 Village of the Damned
- 1961 Five Golden Hours
- 1961 Gli Invasori
- 1961 Le Rendez-Vous
- 1961 The Rebel (aka, Call Me Genius)
- 1962 Copiii căpitanului Grant (In Search of the Castaways), regia Robert Stevenson
- 1962 Operation Snatch
- 1963 Cairo
- 1963 Spărgătorul (The Cracksman), regia Peter Graham Scott
- 1964 O împușcătură în întuneric(A Shot in the Dark), regia Blake Edwards
- 1964 Dark Purpose
- 1965 Last Plane to Baalbeck
- 1965 Moll Flanders (The Amorous Adventures of Moll Flanders), regia Terence Young
- 1965 The Billionaire
- 1965 The Golden Head
- 1966 The Quiller Memorandum
- 1966 Trunk to Cairo
- 1967 Good Times
- 1967 Rey de Africa
- 1967 Cartea junglei (The Jungle Book, film de animație), regia Wolfgang Reitherman
- 1967 Warning Shot
- 1968 The Girl from Rio
- 1968 One Step to Hell aka Caccia ai violenti
- 1969 The Best House In London
- 1969 The Body Stealers
- 1969The Candy Man
- 1969 Thin Air
- 1970 The Night of the Assassins
- 1970 The Kremlin Letter
- 1972 Doomwatch
- 1972 Endless Night
- 1972 Psychomania, regia Don Sharp
- 1976: Alexander Brailovsky, pianist american de origine rusă (n. 1896)
- 1976: Sir Carol Reed, regizor britanic (n. 1906)
- 1995: Ginger Rogers, actriță și dansatoare americană (n. 1911)
- 1997: Lidia Istrati (n. , Sofia, raionul Drochia, URSS – d. ) a fost o prozatoare[1] și politiciană din Republica Moldova. Și-a făcut studiile la Institutul Agricol din Chișinău (actualmente Universitatea Agrară de Stat din Moldova) pe care a absolvit-o în anul 1962. Continuă studiile, a făcut doctoratul la Academia de Științe din Republica Moldova. În 1971, a obținut titlul de doctor în biologie. După absolvirea institutului a lucrat ca profesoară în satul Bujor, raionul Hâncești, apoi a fost redactor și șef de redacție la Editura „Știința”, director al Muzeului Republican de Literatură „D. Cantemir” În literatură a debutat cu nuvela Îngăduie, omule!, publicată în revista „Nistru” în 1968, în care critica viața în colhoz, motiv pentru care nuvela a fost publicată cu o întârziere de zece ani.[3] [1]S-a remarcat prin volumele de proză Nica (1978), Tot mai departe (1987), Scara (1991), Goana după vânt (1992), Nevinovata inimă (1995), Fașă dalbă de mătase (Timișoara, 2002, postum). [1] Operele sunt bazate pe teme din viața cotidiană și probleme etice.[4]În romanul Tot mai departe, prozatoarea recuperează prin document figura legendară a lui Ștefan cel Mare, care a devenit un simbol al renașterii naționale. Romanul satiric Goana după vânt redă „zămisliri de rău” și „vicleșuguri” urzite fie de boierii din tinerețea lui Ștefan, fie de „boierii” noi din spațiul basarabean. A fost membră a Parlamentului Republicii Moldova în anii 1990-1997 (legislaturile 1990-1994 și 1994-1998), pe listele Blocului electoral „Alianța Frontului Popular Creștin Democrat”. A fost președintă a Ligii Creștin-Democrate a Femeilor din Moldova (1993 -1997).[4] [1][2] Din 1994 reprezintă Blocul Țăranilor și Intelectualilor. [5]A semnat Declarația de independență a Republicii Moldova în 1991.[6] A fost descrisă de unii colegi ca luptătoare aprigă împotriva corupției și a mafiei.[7]Lidia Istrati a fost distinsă cu Ordinul „Gloria Muncii”(1996).[4][1][2] În 2017, pe fațada casei în care a locuit a fost instalată o placă comemorativă.[6]Scriitoarea a fost căsătorită cu agronomul Vasile Istrati. Cuplul a avut o fiică, Lucia.[3] Lidia Istrati a decedat în 1997, fiind răpusă de cancer
Lidia Istrati Date personale Născută
Sofia, raionul Drochia, URSSDecedată (55 de ani) Cetățenie 
Moldova Etnie români Religie Biserica Ortodoxă Ocupație politiciană Activitate Alma mater Universitatea de Stat din Moldova Premii Ordinul Gloria Muncii - 2014: Petre Bokor (n. 24 mai 1940, Cluj - d. 25 aprilie 2014, Montreal, Canada) a fost un regizor de teatru și scriitor român. A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București, clasa de regie film. Cariera și-a început-o lucrând alături de Mircea Veroiu și Dan Pița ca co-scenarist și co-regizor la filmul Apa ca un bivol negru.[1]În anul 1977 emigrează în Canada unde devine directorul Teatrului Francez din Edmonton și profesor de artă teatrală la Universitatea Alberta.[1]A fost profesor la Universitatea Națională Australiană și regizor la Canberra, în Australia, timp de doi ani.[1]După căderea regimului comunist Petre Bokor a revenit în România punând în scenă multe spectacole pe scenele teatrelor din București, cum ar fi: Leul în iarnă de James Goldman (2001, Teatrul Național Ion Luca Caragiale), Cumetrele de Michel Tremblay (1994, Teatrul Odeon), A fi sau ce va fi... de Lyle Victor Albert (Teatrul Metropolis), Nebunia regelui George de Alan Bennett (Teatrul Bulandra), Vrăjitorul din Oz, după basmul lui L. Frank Baum (Teatrul Excelsior), Scandal la operă! de Ken Ludwig, Ultimul Don Juan de Neil Simon, 39 de trepte, după filmul lui Alfred Hitchcock, Blues de Arthur Miller (2008), Război și pace, adaptare după romanul lui Lev Tolstoi (2003), Miresele căpitanului de Larry Gelbart (2002) sau Operele complet prescurtate ale lui WLM ȘXPR de J. Borgeson, A. Long și D. Singer (2001) la Teatrul Nottara.[2]În țară a pus în scenă spectacolele Liniște în culise! de Michael Frayn (2008, Teatrul Maghiar de Stat din Cluj), Ați auzit ce s-a întâmplat în drum spre forum? de Plaut (2006, Teatrul Național din Târgu Mureș), Cumetrele de Michel Tremblay (2001, Teatrul Național „Marin Sorescu”, Craiova), Jack și femeile lui de Neil Simon, (Teatrul „Sică Alexandrescu”, Brașov), Cyrano de Buffalo de Ken Ludwig și Suntem happy! de Alan Bennett, (Teatrul Național din Timișoara).[2]A semnat și regia filmului Tufă de Veneția.[1]A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Cluj.
Operă literară
- Tumbe în plină stradă (schițe, 1971)
- Opriți secolul, cobor! (umoristice, 1974)
- Micii mei toreadori (schițe, 1979)
- Toma Caragiu (1982)
- Carte despre Toma Caragiu (1996)
- Pe cuvânt de cineast (schițe, 1995)
- Planeta Silvestru (1998)
- Basca lui Șexpir (roman teatral), Editura Cartea Românească, 1998; Editura: Limes, 2011;
- Ieșirea la pagina 2681 (2000)
Petre Bokor 
Montreal, CanadaDate personale Născut 24 mai 1940
ClujDecedat 26 aprilie 2014
Montreal, CanadaPărinți Anna Méliusz[*] Copii Andreea Adereth, Petru Bokor Naționalitate român Cetățenie România Ocupație regizor de teatru și scriitor
- 2014: Francesc „Tito” Vilanova i Bayó (n. 17 septembrie 1968 – d. 25 aprilie 2014) a fost un fotbalist și antrenor de fotbal spaniol.După o carieră profesională modestă - a jucat doar 26 de meciuri în La Liga în ultimii trei ani combinat - el a continuat să lucreze cu FC Barcelona (primul său club), în calitate de antrenor asistent al lui Pep Guardiola, fiind parte a echipei care a câștigat 14 titluri importante.[1] A murit la 25 aprilie 2014 când a pierdut lupta cu cancerul.
Tito Vilanova 
- 2016: Nicolae Esinencu (n. 13 august 1940, satul Chițcani, județul interbelic Orhei (azi, în raionul Telenești) - d. 25 aprilie 2016, Chișinău[2]) a fost om de litere, dramaturg, poet, scenarist de film, traducător și scriitor român, membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova și al Uniunii Scriitorilor din România.Nicolae Esinencu s-a născut la data de 13 august 1940 în satul Chițcani, județul interbelic Orhei (azi raionul Telenești). A urmat în perioada 1971-1973 studiile superioare la Institutul de Literatură „Maxim Gorki” din Moscova(d).[3]Debutează la Moldova-film în anul 1975 în calitate de coautor de scenariu la filmul regizorului Vlad Ioviță Calul, pușca și nevasta. A fost redactor la Editura „Lumina” și secretar, apoi consilier al Uniunii Scriitorilor din Moldova (din 1989). A editat proză, poezie și dramaturgie.[3] Este membru al Uniunii Cineaștilor din Moldova, al Uniunii Scriitorilor din Moldova și al Uniunii Scriitorilor din România.
Filmografie
- 1975: Calul, pușca și nevasta (coautor Vlad Ioviță)
- 1977: Fat-Frumos, f/t, 2 episoade
- 1978: Căruța, s/m
- 1980: La porțile satanei (coautor Vlad Ioviță)
- 1986: Tunul de lemn
- 1987: Tălpile verzi, s/m
- 1988: Adio, viața de holtei, s/m
Publicații
Lista de publicații ale lui Esinencu include dramaturgie, poezie și proză.[3]Dramaturgie
- Grand prix
- Tabachera
- Fumoarul
- Oameni de paie
- SRL Moldovanul
Poezie
- Antene, versuri, 1968
- Sens, versuri, 1969
- Dealuri, versuri, 1974
- Copilul teribil, versuri, 1979
- Stai să-ți mai spun, versuri, 1983
- Cuvinte de chemat fetele, versuri, 1986
- Disciplina mondială, versuri, 1995
- Copilul teribil, versuri, 2004
Proză
- Nunta, proză scurtă[2]
- Sada (1968)
- Portocala (1970)
- Toi (1972)
- Era vremea să iubim (1977)
Nicolae Esinencu Date personale Născut 13 august 1940
satul Chițcani, raionul TeleneștiDecedat 25 aprilie 2016
ChișinăuCauza decesului cerebrovascular disease[*] Cetățenie 
Republica MoldovaOcupație scenarist
scriitorLimbi limba română[1] Studii Institutul de Literatură Maxim Gorki[*] Note Premii Medalia „Meritul Civic”
Ordinul Republicii
Ordinul Gloria Muncii
| Torquato Tasso | |
 Torquato Tasso | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1][2] Sorrento, Regatul Neapolelui[3] |
| Decedat | (51 de ani)[4][1][2][5][6][7][8] Roma, Statele Papale[3] |
| Înmormântat | Sant'Onofrio[*] |
| Părinți | Bernardo Tasso[*] |
| Religie | Biserica Catolică |
| Ocupație | poet scriitor dramaturg autor |
| Activitate | |
| Studii | Universitatea din Padova |
| Pregătire | Federico Pendasio[*] |
| Mișcare artistică | umanism, Manierism |
_by_Jean-Louis_Voille.jpg)
.svg){kind=small}
.jpg)
.svg){kind=small}
.jpg)
Sărbători
- Italia: Festa della Liberazione
- Portugalia: Ziua Libertății
- Insulele Faroe: Ziua steagului
- Swaziland: Ziua steagului
- În calendarul ortodox: Sf Ap și Ev Marcu; +) Sf Cuv Vasile de la Poiana Mărului
- VA URMA.
Hristos a înviat !
RăspundețiȘtergere